Speța 1.1 Corporația Enron

John și Mary Andersen au emigrat în Statele Unite din țara lor natală, Norvegia, în 1881.

Tânărul cuplu s-a stabilit într-o mică comunitate de fermieri din Plano, Illinois, la aproximativ 60

km de Chicago. În ultimele decenii, sute de norvegieni se stabiliseră în Plano și în împrejurimi.

De fapt, orașul Norway, Illinois era localizat la doar câțiva km de noua locuință a cuplului. În

1885 s-a născut Arthur Edward. De mic copil, acesta era fascinat de numere, însă părinții săi nu

se gândeau că interesul său în numere va deveni forța care îi va conduce viața. La mai puțin de

un secol după nașterea lui, o firmă de contabilitate purtând numele lui Arthur Andersen a devenit

cea mai mare organizație prestatoare de servicii profesionale din lume, cu mai mult de 1000 de

parteneri și activități în zeci de țări în toate colțurile lumii.

Gândește just, Vorbește just

Disciplina, sinceritatea și o puternică etică de afaceri au fost cele trei caracteristici

principale pe care John și Mary Andersen le-au insuflat fiului lor. În familia Andersen s-a pus

foarte mult accentul și pe importanța obținerii unei educații. Din păcate, părinții lui Arthur nu au

apucat să trăiască pentru a îl vedea atingându-și obiectivul. Orfan din adolescență, Andersen a

fost nevoit să își ia o slujbă cu normă întreagă ca funcționar al poștei și să frecventeze orele de

seară ale liceul. După absolvire, a urmat cursurile Universității din Illinois, în timp ce era

contabil la Allis-Chalmers, o companie din Chicago pentru producerea tractoarelor și alte

echipamente pentru ferme. În 1908, Andersen a acceptat o poziție în biroul din Chicago al firmei

Price Waterhouse. În acea perioadă, Price Waterhouse, cu sediul în Marea Britanie la începutul

secolului 19, s-a calificat ușor în Statele Unite ca cea mai proeminentă firmă de contabilitate.

La vârsta de 23 de ani, el a devenit cel mai tânăr contabil public acreditat din statul Illinois.

Câțiva ani mai târziu, împreună cu un prieten, Clarence Delany, au încheiat un parteneriat pentru

a oferi contabilitate, audit și servicii similare. Cei doi tineri au numit firma Andersen, Delany &

Company. Când Delany a decis să se retragă, Andersen a redenumit firma Arthur Andersen &

Company.

În 1915, Arthur Andersen a fost pus în fața unei dileme ce îi va schimba viitorul

profesional. Unul din clienții săi de audit era o firmă de transporturi care deținea și opera mai

multe vapoare cu aburi care duceau diverse încărcături în porturile lacului Michigan. În acel

timp, existau câteva reguli pe care companiile trebuiau să le respecte în pregătirea situațiilor

financiare anuale, dar nu regula care să ceară companiilor să raporteze un „eveniment ulterior”

material, ce se întâmplă după închiderea anului fiscal – cum este pierderea unui activ important.

În orice caz, Andersen a insistat ca firma să declare pierderea unui vas, susținând că terții care

vor folosi aceste situații financiare, printre care și bancherul companiei ar dori să fie informați de

această pierdere. Cu toate că nemulțumit de sugestia lui Anderson, clientul a raportat pierderea în

notele de subsol ale situațiilor financiare.

Două decade după această dilemă, Arthur Andersen s-a lovit de o situație similară cu un

client mult mai mare, mai influent și mult mai profitabil pentru firmă. Arthur Andersen & Co.

funcționa ca auditor independent pentru această companie imensă, du Pont. Cum auditul firmei

se apropia de final în acel an, membii echipei de audit și managementul firmei du Pont nu se

puneau de acord asupra modului de a defini profitul operațional al companiei. Conducătorii

firmei du Pont insistau pentru o definiție liberală a profitului operațional, care includea profitul

realizat de anumite investiții. Arthur Anderson a fost chemat pentru a arbitra disputa. Când

acesta a dat dreptate subordonaților lui, firma du Pont i-a concediat și a angajat un alt auditor.

De-a lungul carierei, Arthur E. Andersen s-a bazat pe un motto simplu, din patru cuvinte

pentru a-i servi ca reper în a face decizii importante: „Gândește just, vorbeste just”. El a insistat

ca partenerii și personalul firmei să folosească această regulă când interacționează cu clienți,

potențial clienți, bancheri, autorități sau orice alți terți, atunci când reprezentau Arthur Andersen

& Co. De asemenea, el insista ca toți clienții săi de audit să „vorbească just” în situațiile lor

financiare. Foști colegi și asociați l-au descris pe Andersen ca încăpățânat, dogmatic și, în unele

cazuri, dificil, dar chiar și ei admirau ca Andersen era total onest. El nu accepta nimic care nu era

100% integru. Dacă cineva făcea altceva, îi concedia, iar dacă clienții doreau să facă ceva cu care

el nu era de acord, încerca să îi schimbe sau renunța la ei.

Încercând să își dezvolte firma, Arthur Andersen a înțeles imediat importanța creării unei

nișe în industria serviciilor de contabilitate ce se dezvolta foarte repede. Văzând că economia

agitată din anii 1920 depindea foarte mult de companiile axate pe producție și distribuție de

energie, a realizat că nevoia de resurse ca electricitatea, petrolul și cazul va crește, așă că și-a

axat eforturile de a-și dezvolta firma pe obținerea clienților din industria diverselor tipuri de

energie. A avut succes în primul rând cu firmele ce se ocupau de energia electrică. La începutul

anilor 1930, Arthur Andersen avea o firmă de succes în Midwest și era printre cele mai bune

firme de contabilitate din națiune.

Căderea economiei din timpul Marii Crize din anii 1930 a avut un impact negativ pentru

mulți din clienții lui Andersen din industria electricității. Pe măsură ce criza continua, Andersen

a lucrat personal cu mai multe din cele mai mari bănci din SUA pentru a-și ajuta clienții să

obțină finanțele de care aveau nevoie cu disperare pentru a-și continua activitatea. Bancherii și

finanțatorii importanți care au interacționat cu Andersen au învățat rapid despre dedicarea lui

pentru onestitate și practicile corecte de raportare financiară. Reputația lui a permis finanțatorilor

să folosească cu încredere informații financiare certificate de el. Rezultatul a fost că multe firme

cu probleme au primit finanțarea necesară supraviețuirii în timpul acela. Astfel, respectul pe care

Arthur Andersen l-a câștigat în rândul conducătorilor financiari la nivel național a condus la

creșterea numărului de recomandări pentru potențiali clienți în afara Midwest.

La sfârșitul carierei, Arthur Andersen a devenit purtător de cuvânt pentru disciplina lui. A

fost autorul multor cărți și a prezentat discursuri în toate colțurile statului despre nevoia unei

contabilități riguroase, audit și standarde etice pentru a dezvolta profesia contabilă publică.

Andersen i-a îndemnat continuu pe contabili pentru a adopta idealul serviciului public, care a

servit ca standard motivant pentru profesii mai mature, precum drept și medicină. A insistat

pentru adoptarea obligației unei educații profesionale continue (CPE). Andersen a realizat ca

CPA (Contabili publici autorizat) avea nevoie ca CPE (educația profesională continuă) să stea în

linie cu dezvoltarea continuă în domeniul business care au impact semnificativ pentru practicile

de contabilitate și raportare financiară. De fapt, Arthur Andersen & Co. a făcut CPE obligatoriu

pentru angajații lui cu mult înainte ca standardele de contabilitate să ceară aceasta.

La mijlocul anilor 1940, Arthur Andersen & Co. a avut birouri împrăștiate în estul Statelor

Unite și a angajat peste 1.000 de contabili. La moartea sa din 1947, mulți lideri proeminenți din

domeniu s-au așteptat ca firma să se dizolve fără fondatorul ei, care a administrat singur

operațiunile acesteia timp de patru decenii. După câteva luni de agitație, partenerii rămași în

firmă l-au ales pe asociatul cel mai de încredere al lui Andersen să îl înlocuiască.

Ca predecesorul și prietenul său apropiat care l-a angajat personal în 1928, Leonard Spacek

a câștigat curând o reputație ca un profesionist fără non sensuri, un auditor al auditorilor. A

crezut cu pasiune că rolul principal al unui auditor independent este să se asigure că toți clienții

săi vor raporta total și sincer cu privire la situațiile lor financiare investitorilor și publicului.

Spacek a continuat campania lui Arthur Andersen de îmbunătățire a practicilor de contabilitate și

audit în Statele Unite de-a lungul deținerii postului de managel. „Spacek a criticat deschis

profesia că tolerează ceea ce consideră el o peticire dezordonată a standardelor contabile, care nu

lasă publicului investitor posibilitatea de a compara performanțele financiare între companii.” O

asemenea critică a obligat profesia contabilă să dezvolte un proces de creare a regulilor mai

formal și riguros. La sfârșitul anilor 1950, profesia a creat Cartea Principiilor Contabile (APB –

Accounting Principles Board) pentru a studia controversele contabile și pentru a dezvolta noi

standarde. APB a fost înlocuit în 1973 de Cartea Standardelor Financiar Contabile (FASB –

Financial Accounting Standards Board). Leonard Spacek a susținut încă o moștenire a lui

Andersen, și anume obligația angajaților firmei de a-și continua educația pe parcursul carierei.

Pentru aceasta, Arthur Andersen & Co. a înființat cea mai mare universitate privată din lume,

Centrul pentru Educație Profesională Arthur Andersen & Co., situată în St. Charles, Illinois, nu

departe de locul de naștere al lui Arthur Andersen.

Abilitățile dezvoltate ale lui Leonard Spacek în domeniul leadershipului și ale afacerilor au

transformat firma Arthur Andersen & Co. într-o firmă de contabilitate la nivel național. Când

Spacek s-a retras în 1973, Arthur Andersen & Co. era cea mai respectată firmă de contabilitate

nu numai în SUA, ci la nivel mondial. Trei decenii mai târziu, cu puțin după întrarea în noul

mileniu, Arthur Andersen & Co. a angajat 80.000 de profesioniști, avea birouri în peste 80 de țări

și avea câștiguri anuale care se apropiau de 10 mld. $. Spre sfârșitul anului 2001, firma, care

între timp a adoptat numele „Andersen”, s-a lovit de cea mai importantă criză din istoria ei de la

moartea fondatorului ei. Ironic, criza a venit de la auditarea unei firme producătoare de energie, o

companie fondată în 1930 care, la fel ca multi alți clienți ai lui Andersen, au luptat pentru a

supraviețui crizei.

Cea mai bună companie din lume

Compania de gaz Northern Natural a fost fondată în Omaha, Nebraska în 1930. Investitorul

principal în noua afacere a fost compania texană Lone Star Gas Corporation. În primii ani de

existență, Northern a luptat cu problema convingerii consumatorilor de a consuma gaze naturale

pentru a își încălzi casele. Grija a venit de la câteva incendii bine mediatizate ale caselor încălzite

cu gaze naturale și a îndepărtat mulți dintre potențialii clienți. Odată cu continuarea Crizei, costul

mic al gazului natural a convins numeroși consumatori să devină clienți Northern.

Disponibilitatea unei surse practic nelimitate de muncă ieftină în timpul Crizei a permis

Northern să dezvolte o rețea de țevi extinsă pentru a distribui gaz natural la piețele rezidențiale și

industriale. Pe măsură ce câștigurile și profitul firmei creștea, managementul firmei a lansat o

campanie pentru a cumpăra o duzină de mici competitori. Campania, datorată dorinței

managementului de a face Northern cel mai mare distribuitor de gaz natural din piața geografică,

a întâmpinat o provocare majoră în momentul listării pe bursa din New York. Această listare

oferea companiei accesul la piețele de capital ale națiunii în următoarele două decenii.

În timpul anilor 1970, Northern a devenit principalul investitor în dezvoltarea rețelei de

țevi din Alaska. La terminare, rețeaua oferea lui Northern accesul la gazul natural achiziționat

din Canada. În 1980, Northern și-a schimbat numele în InterNorth, Inc. În următorii ani,

managementul companiei și-a extins domeniul de activitate investind în acțiuni în afara domeniul

gazului, incluzând extragerea petrolului, chimicale, cărbune și comercializarea petrolului, dar

activitatea principală a rămas gazul natural. În 1985, InterNorth a achiziționat Houston Natural

Gas Company pentru 2.3 mld.$. Acea achiziție a făcut ca InterNorth să controleze o rețea de

60.000 km de gaze naturale și i-a permis să își atingă obiectivul de a deveni cea mai mare

companie de gaze naturale din Statele Unite.

În 1986, InterNorth și-a schimbat numele în Enron. Kenneth Lay, fostul președinte al

Houston Natural Gas, a primit funcția de director executiv a nou-createi firme care a ales

Houston, Texas ca sediu. Lay a adoptat imediat strategia agresivă de dezvoltare care a dominat

politicile de management a InterNorth și predecesorul său. Lay l-a angajat pe Jeffrey Skilling

pentru a-i fi unul din cei mai importanți subordonați. În timpul anilor 1990, Skilling a dezvoltat

și implementat un plan pentru a transforma Enron de la un furnizor de gaze naturale într-o

companie furnizoare de energie, care servea ca intermediar între producătorii de produse

energetice, în principal gaze naturale și electricitate, și consumatorii finali de comodități. La

începutul anului 2001, Skilling a preluat poziția lui Lay, ca director executiv, cu toate că Lay a

păstrat titlul de președinte al consiliului de administrație. În scrisoarea managementului către

acționari inclusă de Enron în raportul anual din 2000, Lay și Skilling au explicat metamorfoza

prin care a trecut Enron în ultimii 15 ani.

„Enron se aseamănă cu greu companiei din primii ani de existență. De-a lungul a 15 ani de

istorie, ne-am extins peste propriile așteptări. Ne-am metamorfozat de la o companie de rețele de

țevi bazată pe active și generatoare de energie la o companie de marketing și logistică, iar cel mai

important activ este abordarea bine stabilită a activității și oamenii inovativi.”

Anualul raport al firmei din anul 2000 a prezentat cele patru linii de business principale.

Serviciile de energie s-au clasat ca producător cu cele mai mari câștiguri. Volumul tranzacțiilor

acestei divizii a crescut cu 60%, datorită dezvoltării rapide a EnronOnline, un loc de comerț

online pentru industriile energetice create la sfârșitul anilor 1999 de Enron. În timpul anului

fiscal 2000, EnronOnline a procesat peste 335 mld.$ din tranzacții, făcând din Enron cea mai

mare companie de e-commerce din lume. Celelalte trei linii de afacere includeau Servicii de

Energie Enron, unitatea de comerț cu amănuntul a companiei, Servicii de Transport Enron,

responsabilă pentru operațiunile rețelei de țevi a companiei și Serviciile de Internet Enron, o

nouă unitate destinată intermedierii dintre utilizatori și distribuitori de Internet.

Modelul de afaceri pe care Enron l-a promovat pentru industria energetică, înainte

neschimbată, i-a făcut pe Kenneth Lay, Jeffrey Skilling și alți subordonați importanți să fie

văzuți ca antreprenori abili și să câștige statutul de superstar în lumea afacerilor. Poziția lui Lay

ca CEO a celei de a șaptea cea mai mare firmă din SUA i-a dat acces direct la oficiali importanți

din politică și guvern. În 2001, Lay a lucrat în „echipa de tranziție”, responsabilă de a ajuta să

anunțe administrarea alegerii președintelui George W. Bush. În iunie 2001, Skilling a fost ales ca

Cel mai bun președinte din întreaga țară, în timp ce Enron era numită ca „Cea mai inovativă

companie din America”. Lui Andrew Fastow, președintelui financiar Enron i-au fost recunoscute

eforturile de a ajuta la crearea unei structuri financiare a uneia din cele mai mari și complexe

companii din țară. În 1999, Revista CFO i-a oferit lui Fastow Premiul pentru Excelență pentru

Management bazat pe Structura Capitalului și pentru munca sa în dezvoltarea tehnicii de

management financiar unic.

În timpul conducerii companiei, Kenneth Lay și Jeffrey Skilling s-au axat pe îmbunătățirea

rezultatelor operaționale. În scrisoarea către acționari în raportul din anul 2000, Lay și Skilling

spuneau că „Enron e concentrat pe câștigul pe acțiune și ne așteptăm să avem performanțe

ridicate în continuare”. Un alt țel important al managerilor firmei a fost îmbunătățirea statutului

Enron în lumea afacerilor. În timpul unui discurs din ianuarie 2001, Lay a recunoscut că țelul lui

principal este să facă Enron „cea mai bună companie din lume”. În timp ce profitul firmei

creștea, managerii erau deseori găsiți vinovați de un anumit grad de insolență. În special Skilling

era cunoscut pentru comentariile necizelate la adresa competitorilor și criticilor firmei. În timpul

crizei ce a vizat industria electrică din California în anul 2001, numeroși manageri ai

corporațiilor și funcționari publici au criticat Enron pentru că vindea electricitate la preț crescut

de inflație, însă Skilling le-a ignorat. În timpul unui discurs la o mare convenție, Skilling a

întrebat mulțimea dacă știe diferența între California și Titanic. După o scurtă pauză, el a

răspuns: „Cel puțin Titanicul s-a scufundat cu luminile aprinse”.

Din nefericire pentru Lay, Skilling, Fastow și mii de angajați și acționari, Lay nu a reușit să

își atingă țelul de a crea cea mai mare companie din lume. În câteva luni Enron s-a destrămat.

Prăbușirea Enron a panicat investitorii din toată lumea lucru ce a făcut ca un jurnalist de la

Newsweek să o descrie ca „cea mai mare criză pe care au vazut-o investitorii din 1920”.

Problemele financiare ale firmei au fost cauza descoperirii unor decizii de raportare contabilă și

financiară neadecvate, făcute de contabilii firmei. Acele decizii au fost verificate, analizate și

aparent aprobate de Andersen, auditorul independent al companiei.

Debit, Credit și Enron

În decursul anului 2001, prețul acțiunilor firmei Enron a scăzut brusc. Public, conducerea

Enron a învinuit scăderea prețului de gaz natural, legat de potențialul piețelor online, cum este

EnronOnline și problemele economiei naționale. Până la jumătatea lunii octombrie, prețul

acțiunilor a scăzut la mai puțin de 35$, de la 80$ la începutul anului. Pe 16 octombrie 2001,

Enron a publicat raportul trimestrial de venituri pentru al treilea trimestru al anului 2001. Acel

raport arăta că firma a suferit pierderi semnificative în acea perioadă. Chiar mai problematic a

fost pentru mulți analiști financiari să înțeleagă scăderea cu 1.2 mld $ a activelor care au fost,

aparent, o concluzie a raportului. Această scădere a provenit din inversarea tranzacțiilor

anterioare ce implicau schimbarea acțiunilor Enron cu acte de creanţă. Enron a achiziționat actele

de creanță de la un terț care a investit într-un parteneriat limitat organizat și sponsorizat de

companie. După studierea amănunțită a tranzacțiilor, echipa de contabilitate Enron și auditorii de

la Andersen au ajuns la concluzia că actele de creanță nu ar fi trebuit să fie catalogate ca active în

bilanț, ci mai degrabă ca o reducere a venitului din dividente a proprietarului.

Comunicatul de presă din 16 octombrie 2001 a condus la o cădere liberă a prețului

acțiunilor Enron. Trei săptămâni mai târziu, pe 8 noiembrie, Enron a refăcut raportul de venit din

ultimii 5 ani, ștergând aproximativ 600 milioane $ din profiturile companiei declarate în acea

perioadă. Această corectare s-a dovedit a fi sfârșitul companiei. Pe 2 decembrie 2001, sub

presiunea creditorilor, litigiile în curs înpotriva companiei și a conducerii și investigațiile

începute de autorități a forțat să fie declarat falimentul Enron. În loc să devină cea mai mare

companie din California, a devenit cel mai mare faliment din SUA, cu o pierdere numai a

acționarilor de peste 60 miliarde $. Denumirea de „cel mai mare faliment” deținut de Enron a

fost luată în următorul an de un alt client al firmei Andersen, WorldCom, cu pierderi de peste

100 miliarde $.

Discuțiile din presă despre implozia Enron din toamna anului 2001 au încercat să

determine cum a șaptea cea mai mare companie din California, o companie ce a avut creșteri

impresionante a profiturilor în ultimii ani poate să cadă în insolvență în câteva luni. Încă de la

începutul discuțiilor, scepticii din comunitatea financiară au afirmat că refacerea declarației de

venituri din toamna anului 2001 a demonstrat că performanțele financiare excepționale au fost o

șaradă orchestrată de conducerea Enron cu ajutorul unei echipe de contabili creativi. Orice dubiu

al validității teoriei acesteia a dispărut, cel puțin în ochii presei și a publicului, când o scrisoare

trimisă către Kenneth Lay de unul din contabili în august 2001 a fost descoperită și publicată în

presă. Conținutul scrisorii a apărut pe numeroase site-uri și porțiuni din ea au apărut în marile

ziare ale țării.

Fragmente ale scrisorii pe care Sherron Watkins i-a trimis-o lui Kenneth Lay în august

2001 vor fi prezentate mai jos. Watkins a fost vicepreședinte al dezvoltării companiei, dar era

contabil ca profesie, care a lucrat anterior pentru Andersen, firma de audit a companiei.

Demisionarea neașteptată a lui Jeffrey Skilling din postul de CEO al companiei după numai 6

luni a făcută-o pe Watkins să trimită scrisoarea. Înainte de a trimite scrisoarea, Watkins a

încercat să discute aceste probleme cu unul din subordonații lui Lay. Când Watkins a dorit să

arate documentul care identifica numeroase probleme în deciziile contabile făcute anterior de

Enron, Watkins susține că a fost refuzată: „A spus că ar prefera să nu vadă documentul”.

Watkins a fost familiară cu deciziile contabile agresive făcute printr-o serie de tranzacții

complexe ce implicau Enron și zeci de parteneriate create de companie. Aceste parteneriate erau

numite SPE, sau Entități cu Scop Special, pe care conducerea Enron le-a numit creativ

Braveheart, Rawhide, Rapton, Condor, Talon și altele. Andrew Fastow, conducătorul financiar

Enron care a fost implicat în crearea și operarea unor SPE-uri a denumit câteva după cei trei

copii a lui.

Fragmente ale scrisorii:

《Domnule Lay,

A devenit Enron un loc de muncă riscant? Aceia din noi care nu au devenit bogați în

ultimii ani, își pot permite să rămână?

Plecarea bruscă a lui Skilling va ridica suspiciuni asupra neregularităților contabile și

problema evaluării. Enron a devenit agresiv în contabilitate – mai ales tranzacțiile Raptor și

vehicului Condor.....

Am recunoscut peste 550 milioane $ de câștiguri din valoarea justă a acțiunilor prin

intermediul schimburilor cu Raptorii, multe din acele acțiuni au scăzut considerabil... Valoarea

schimburilor nu va fi acolo pentru Raptor, așa că, încă o dată Enron va emite acțiuni pentru a

acoperi aceste pierderi. Raptor este o entitate LJM (fost președinte Enron). Cu siguranță că orice

om de pe stradă își poate da seama că ascundem pierderi într-o companie parteneră și

compensăm acea companie cu acțiuni Enron în viitor.

Sunt incredibil de agitată că un val de scandaluri va veni. Cei 8 ani ai mei în Enron nu vor

valora nimic în CV-ul meu, lumea afacerilor va considera succesul din trecut ca nimic mai mult

decât o șaradă contabilă. Skilling demisionează acum din motive personale, dar eu cred că nu îi

mai plăcea, a privit în viitor și a știut ca aceste lucruri sunt nesigure și a preferat să abandoneze

corabia acum sau să demisioneze cu rușine peste doi ani.

Există vreo modalitate prin care expertul nostru în contabilitate să desfacă aceste acorduri

acum? M-am tot gândit la o modalitate de a face asta, dar mă tot lovest de o problemă mare: am

programat acordurile Condor și Raptor în 1999 și 2000, ne-am bucurat de un preț încântător de

mare al acțiunilor, mulți manageri au vândut acțiunile, apoi am încercat să inversăm sau să

refacem acordurile în 2001 și e ca și cum am sparge o bancă într-un an și încercăm să rambursăm

suma peste 2 ani....

Am realizat că am avut numeroși oameni inteligenți și mulți contabili, inclusiv AA & Co,

care au observat aceste metode și au consimțit tratamentul contabil. Nimic din acestea nu va

proteja Enron dacă aceste tranzacții vor fi vreodată făcute publice...

Principiul de bază în contabilitate este că, dacă vei explica tratamentul contabil unui om de

pe stradă, îi vei influența decizia de a investi. Ar cumpăra sau ar vinde acțiuni bazate pe o

înțelegere amănunțită a realității?

Îngrijorarea mea e că notele de subsol nu descriu adecvat tranzacțiile. Dacă ar fi descrise

suficient, investitorii ar știi că entitățiile descrise în notele de subsol ale părților asociate sunt

puțin capitalizate, deținătorii de acțiuni nu au nimic în joc și toate valorile din entități vin din

valoarea derivatelor (din nefericire, pierderi) și acțiuni Enron și N/P...

Notele de subsol ale părților asociate încearcă să explice aceste tranzacții. Nu crezi că

numeroase companii interesate, analiști de acțiuni, jurnaliști încearcă să afle de ce a plecat

Skilling? Nu crezi că cei mai inteligenți oameni ai lor se uită pe rapoarte chiar acum? Aproape le

pot auzi discuțiile: „Se pare că au înregistrat câștiguri de 500 mld $ din asocierea asta și cred, din

indescifrabila jumătate de pagină despre contribuțiile posibile Enron la entitatea asociată, că

firma asociată cu Enron e capitalizată în acțiunile Enron”.... „Nu, nu, nu, trebuie să te înșeli, nu

se poate întâmpla asta, e prea rău, prea fraudulos, cu siguranță AA & Co. nu ar lăsa ca așa ceva

să se întâmple.”》

SPE-urile, uneori numite SPV (Vehicule cu Scop Special), pot lua diferite forme legale,

dar sunt organizate ca parteneriate limitate. În timpul anilor 1990, sute de companii mai au

început să creeze SPE-uri. În cele mai multe cazuri, SPE-urile erau folosite să finanțeze

achizițiile de active, construirea unui proiect sau activitate similară. Oricum, motivația principală

creării unui SPE a fost, aproape întotdeauna, evitarea îndatorării. SPE-urile ofereau companiilor

mari un mecanism de a obține finanțarea necesară pentru diferite scopuri fără să fie obligate să

îsi declare datoriile în bilanț. Revista Fortune a acuzat conducătorii financiari ai corporațiilor că

folosesc SPE-urile ca bisturiu pentru a „face operații estetice în bilanțul lor”. La începutul anilor

1990, Comisia pentru Titluri de valoare și Schimb (SEC) și FASB au luptat cu numeroase

probleme în raportări contabile și financiare create de SFE-uri. În ciuda numeroaselor dezbateri,

SEC și FASB a furnizat foarte puține reglementări formale pentru companii și contabilii lor.

Ce mai importantă reglementare implementată pentru SFE-uri, așa-zisa regură de 3%, s-a

dovedit a fi extrem de controversată. Această reglementare permitea unei firme să omită activele

și pasivele SFE-urilor din raportările financiare consolidate, atâta timp cât părțile independente

de companie ofereau minim 3% din capitalul SFE-ului. Aproape instant, cei 3% au devenit un

minim tehnic și un maxim practic. Așadar, marile companii, folosind structura SFE au aranjat ca

pentru părțile nelegate de companie să ofere exact 3% din capitalul SFE-ului. Ceilalți 97% din

capital erau, în general, obținuți de la creditori externi companiei, împrumuturi aranjate și

garantate de compania care a creat SFE-ul.

Mulți critici susțin că regula de 3% a subapreciat principiul fundamental al profesiei

contabile care spune că raportările financiare consolidate ar trebui să fie pregătite pentru

entitățiile controlate de același grup de proprietari. Există presupunerea că raportările financiare

consolidate sunt mai relevante decât raportările separate și că ele sunt deseori necesare pentru o

prezentare corectă atunci când una din companiile din grup are, direct sau indirect, un interes

financiar în celelalte companii.

Business Week a mustrat SEC și FASB pentru aprobarea eficientă a regulii de 3%:

„Datorită unei portițe în practica contabilă, companiile pot creea structuri legale codate,

deseori numite SFE. Apoi, părintele poate finanța până la 97% din investiția inițială în SFE fără a

avea nevoie să consolideze. Excepția controversată ce afirmă că un străin poate investi doar 3%

din capitalul SFE-ului pentru a fi independent și în afara bilanțului consolidat a fost dovada de

neîndemânare a SEC și FASB.”

În anii 1990, multe companii au profitat de regulile minime de contabilitate pentru ca SFE-

urile să abată sume imense din datoriile lor către entități din afara bilanțului. Printre cei mai

agresivi și inovativi utilizatori de SFE-uri a fost Enron, care a creat sute de SFE-uri. Față de

celelalte companii, Enron a folosit SFE-urile pentru a elimina activele neperformante din

raportările financiare ale entitățiilor legate, dar neconsolidate. De exemplu, Enron a aranjat ca un

terț să învestească minim 3% din capitalul necesar și apoi a vândut active acelui SFE. SFE-ul își

finanța achiziția acelor active prin împrumuturi garantate de acțiunile Enron. În unele cazuri,

acordurile secrete făcute de Enron cu proprietarii SFE-urilor îi izolau pe aceștia de orice pierderi

ale investiției și le garanta câștiguri. Chiar mai problematic, Enron vindea deseori active cu

prețuri generos atinse de inflație SFE-urilor, permițând companiei să producă câștiguri imense pe

hârtie pe care le raporta în situațiile financiare periodice.

Enron oferea doar prezentările financiare convenționale ale tranzacțiilor SFE-urilor, iar

cele pe care le oferea erau formulate confuz, dacă nu codificat. Un profesor de contabilitate a

observat că prezentăriile inadecvate ale tranzacțiilor SFE-urilor pe care companiile ca Enron le

oferea însemna că un investitor neprofesionist nu are idee care sunt datoriile adevărate ale

companiei. Wall Street Journal a completat, sugerând că prezentările scurte și neclare ale

companiei Enron pentru datoriile din afara bilanțului și tranzacțiile cu terții sunt așa de

complicate, aproape indescifrabile.

La fel de dificil de analizat pentru cei mai mulți din investitori a fost integritatea

profiturilor raportate în fiecare perioadă de Enron. Cum a dezvăluit Sharron Watkins în

scrisoarea trimisă lui Kenneth Lay în august 2001, multe tranzacții complexe dintre Enron și

SFE-uri au fost structurate așa încât să permită Enron să raporteze câștiguri nerealizate, care au

condus la creșterea valorii de piață a acțiunilor. Practic, compania Enron făcea afaceri singură în

multe din tranzacțiile cu SFE-uri. În toamna anului 2001, conducerea Enron a numit o comisie

specială de investigare, prezidată de William C. Powers, decan al Universității de Drept din

Texas, pentru a investiga tranzacțiile mari ale SFE-urilor. În februarie 2002, comisia a emis un

raport lung al descoperirilor, numit de presă „Raportul lui Powers”. Acest raport discuta în

amănunt natura „Bizantină” a tranzacțiilor Enron și câștigurile enorme și incorecte generate de

acestea.

În raportul său, Powers scrie: „Principiile contabile interzic unei companii să recunoască o

creștere în valoarea acțiunilor în bilanț. Substanța tranzacțiilor SPE permit efectiv ca Enron să

raporteze câștiguri în bilanț care se bazează aproape total pe acțiunile companiei și contracte

deținute de SPE-uri pentru a primi acțiuni Enron”.

Motivația principală a folosirii exagerate a SPE-urilor de către Enron și intrigile contabile a

fost nevoia crescândă de capital din anii 1990. Cum Lay și Skilling au transformat Enron dintr-o

firmă distribuitoare de gaz medie într-un intermediar al energiei electrice în Noua Economie,

compania avea o nevoie constantă de capital pentru a-și finanța progresul. La fel ca toate firmele

noi, operațiunile bazate pe Internet ale Enron nu a produs imediat flux de numerar pozitiv. Pentru

a convinge creditorii să continue să împrumute Enron, echipa de conducere a realizat că firma va

trebui să mențină un grad de îndatorare mare care, în schimb, cerea companiei să elibereze

raportări financiare impresionante în fiecare perioadă.

Un alt factor ce a condus Enron să își îmbrace frumos raportările financiare a fost nevoia

de a menține prețul acțiunilor la un nivel ridicat. Multe din acordurile de creditare negociate de

Enron cu SPE-urile includeau un așa-numit „declanșator” de preț. Dacă prețul pieței acțiunilor

Enron scădeau sub un nivel, companiei i se cerea să ofere acțiuni adiționale pentru a garanta un

împrumut, să facă plăți semnificative către SFE sau să restructureze tranzacțiile anterioare. În cel

mai rău caz, Enron putea să fie forțat să dizolve un SPE și să arate activele și pasivele acesteia în

raportările financiare consolidate.

Ce a făcut prețul acțiunilor Enron așa de important a fost faptul că unele din cele mai

importante acorduri cu partenerii (SPE-urile) treceau de Fasto - acorduri care permiteau Enron să

țină sute de milioane de dolari de potențiale pierderi în afara rapoartelor – erau finanțate efectiv

din acțiunile Enron. Acele tranzacții puteau să se prăbușească dacă prețul acțiunilor scădea prea

mult.

Pe măsură ce prețul acțiunilor Enron scădeau în anul 2001, labirintul complex al

șmecheriilor legale și contabile descoperea că finanțele companiei erau ca o casă instabilă de

cărți de joc. Pierderile suferite de SPE-uri datorate achiziționării de active ale firmei Enron

agrava lucrurile. Conducerea Enron a fost nevoită să învestească foarte mult capital în acele

firme pentru a le menține solvente. O contribuție la problemele financiare a SPE-urilor mari a

fost și implicarea oficialilor Enron în conducerea acestora. Fastow a obținut 30 milioane $ profit

în urma investițiilor în SPE-urile Enron pe care le conducea în același timp cu funcția de

manager financiar al Enron. Mai mulți prieteni ai lui au rupt bucăți de profit al investițiilor în

câteva SPE-uri. Unii din acești indivizi a câștigat un profit de 1 milion $ la o investiție inițială de

5.800$. Chiar mai șocant a fost că prietenii lui Fastow au realizat aceste câștiguri în 60 de zile.

Până în octombrie 2001, prețul în scădere a acțiunilor Enron, mărimea pierderilor suferite

de SPE-uri și problemele ridicate de auditorii AA & Co. a forțat conducerea companiei să

acționeze, asumându-și controlul și proprietatea mai multor SPE-uri și le-au încorporat

groaznicele raportări financiare în situațiile financiare consolidate Enron. Această decizie a

condus la pierderi imense, recalculate pentru ultimii 5 ani. În 2 decembrie 2001, compania a

înaintat cererea de faliment într-o metodă inovatoare – prin internet. Cu doar 6 luni înainte,

Skilling a discutat vesel cu privire la rezultatele Enron de pe primul trimestru al anului 2001: „În

concluzie, rezultatele primului trimestru sunt excelente. Suntem foarte optimiști cu privire la

noua afacere și suntem siguri că recordul nostru de creștere va fi susținut în anii ce vor veni.”

Ca organe de aplicare a legii, Comitetele de investigare ale Congresului și jurnaliștii au

parcurs numeroasele documente Enron care au devenit publice la începutul anului 2002, iar

tratamentele contabile abuzive folosite de companie au ieșit la suprafață. Prima țintă a criticilor

a fost folosirea creativă a SPE-urilor. În orice caz, compania a folosit numeroase mecanisme

contabile. De exemplu, Enron a abuzat de metoda contabilă controversată, market-to-market,

pentru contractele pe termen lung care includeau diverse tipuri de energie, în special gaz natural

și electricitate. Dat fiind natura afacerii, furnizorii de energie intrau, de obicei, în acorduri pe

termen lung pentru a furniza energie.Unele acorduri Enron erau extinse pe perioade de mai mult

de 20 de ani și implicau cantități uriașe de diverse mărfuri. Când Enron a finalizat aceste

acorduri, reprezentanții companiei făceau deseori presupuneri nestudiate care măreau profiturile

înscrise în contracte.

În articolul „Enron: cât de bun furnizor de energie?” apărut Business Week scrie:

„Furnizorii de energie trebuie să încrie profiturile așteptate dintr-un contract în trimestrul în care

are loc acordul, chiar dacă contractul este încheiat pentru mulți ani. Asta înseamnă că firmele pot

să își mărească profiturile prin utilizarea previziunilor nerealiste, la fel ca Enron. Dacă o firmă a

încheiat un acord pentru a cumpăra gaze naturale până în 2010 cu 3$ pe o mie de metri cubi, un

furnizor de energie poate considera că va avea gaz furnizat în fiecare an la costul de 2$, pentru o

marjă de profit de 1$”.

Avalanșa de descoperiri legate de modul agresiv de a face afaceri, contabilitate și decizii de

raportare financiară ale companiei raportate de presă în primele săptămâni ale anului 2002 a creat

o furtună de reproșuri și furie împotriva conducerii Enron, în special Kenneth Lay, Jeffrey

Skilling și Andrew Fastow. Cel mai comun reproș a fost că cei trei conducători au creat o cultură

organizațională care găzduia, dacă nu chiar încuraja încălcarea regulilor. Revista Fortune a

sugerat că „Lay a permis să existe o cultură organizațională în care încălcarea regulilor s-a

dezvoltat”, în timp de Sheroon Watkins a mărturisit că acea cultură era „arogantă” „intimidantă”

și descuraja angajații că descopere și să investigheze tranzacțiile suspicioase și acțiunile ne-etice.

Un manager de top din cadrul Dynegy, o companie care a luat în considerare posibilitatea de a

fuziona cu Enron în 2001, a declarat că „lipsa de control intern din cadrul Enron a fost șocantă”.

Kenneth Lay și Andrew Fastow au invocat al 5-lea Amendament împotriva auto-

incriminării atunci când au fost puși să mărturisească în fața Congresului la începutul anului

2002. În timpul investigației privind problemele contabile Enron, Skilling a declarat calm si

repetat: „Nu sunt contabil”. O premisă acceptată în domeniul raportării financiare este că atât

contabilii, cât și conducerea companiei este responsabilă de integritatea situațiilor financiare.

Frustrarea creată de lipsa de răspunsuri cu privire la contabilitate și raportate finaciară din partea

reprezentanților Enron au făcut ca presa, investigatorii Congresului și publicul să își concentreze

atenția, întrebările și furia pe firma de audi, Andersen. Aceștia insistau ca auditorii Andersen să

explice de ce auditul nu a făcut ca firma Enron să aibă raportări financiare mai transparente și

corecte. Mai exact, acei critici cereau ca Andersen să explice cum a putut să ofere opinii

necalificate de audit pentru situațiile financiare Enron în timpul celor 15 ani în care i-a fost

auditor.

Nu este chiar atât de Joe

Joseph Berardino a devenit conducătorul Andersen cu scurt timp înainte ca firma să

primească o avalanșă de critici referitoare la falimentul celui de-al doilea cel mai mare client al

său, Enron. Berardino a absolvit mica Universitate Fairfeld, aflată la 50 de mile nord-est de New

York. Fost jucător de baschet în facultate, el si-a lansat imediat cariera la Andersen la doar

câteva luni înainte ca Leonard Spacek să își încheie lunga carieră în firmă. De-a lungul existenței

ei, firma Andersen a avut o politică de a vorbi cu o singură voce, cea a conducătorului ei. Așa că

neplăcuta obligație de a răspunde la acuzațiile îndreptățite a căzut asupra lui Berardino, chiar

dacă acesta nu a luat parte la deciziile auditului firmei Enron.

O întrebare frecventă adresată lui Berardino a fost dacă firma a cunoscut acuzațiile pe care

Sherron Watkins le-a făcut în august 2001, iar dacă da, cum a răspuns Andersen la acestea.

Watkins a mărturisit în fața Congresului că imediat după de a comunicat preocuparea cu privire

la deciziile de raportare financiară în Enron lui Kenneth Lay, s-a întâlnit cu un membru al firmei

de audit Andersen, cu care a lucrat în urmă cu câțiva ani. Într-un memorandum intern Andersen,

respectivul membru a raportat îngrijorările lui Watkins unor colegi, inclusiv lui David Duncan,

partenerul de audit responsabil de Enron. Atunci, reprezentanții Andersen au revizuit deciziile

luate de echipa de auditori în ultimii ani.

De fapt, cu câteva luni în urmă, reprezentanții Andersen au descoperit tendința de

deteriorare a situațiilor financiare Enron și au oferit suport conducerii Enron pentru a depășii

criza. Eforturile Andesen au inclus chiar ajutorul pentru restructurarea SPE-urilor pentru a-și

putea continua existența ca entități neconsolidate. Numeroase articole din presă au arătat că, în

februarie 2001, frustrările privind modul agresiv al contabilității Enron a făcut reprezentații

Andersen să reconsidere poziția de auditor Enron.

În 12 decembrie 2001, Joseph Berardino a mărturisit în fața Comitetului de Servicii

Financiare din cadrul U.S. House of Reprezentatives (asemenea Camerei Deputaților).

Berardino a admis ușor că membi echipei de audit au făcut o eroare majoră în timp ce

analizau o tranzacție importantă cu un SPE din 1999. „Am făcut o judecată profesională despre

tratamentul contabil corespunzător, care s-a dovedit a fi greșită”. Potrivit lui Berardino, în

momentul descoperirii erorii, reprezentanții Andersen au anunțat conducerea Enron și le-a spus

să o corecteze. Aproximativ 20% din cei 600 milioane $ recalculați din câștigurile anterioare pe

8 noiembrie 2001 ale Enron erau cauzate de această tranzacție.

Berardino a declarat că ceilalți 80% recalculați implicau alte SPE-uri pe care Enron le-a

creat in 1997. Necunoscut auditorilor Enron a fost că acei 3% externi deținuti de SPE erau de

fapt contribuție Enron. Ca rezultat, entitatea nu se califica la tratamentul SPE-urilor, deci datele

financiare trebuia incluse în situațiile financiare consolidate Enron. Când Andersen a descoperit

această încălcare a regulii de 3% în toamna anului 2001, a anunțat imediat corpul contabil Enron.

Andersen a informat comisia de audit Enron că nedescoperirea sursei SPE-urilor în auditul inițial

poate fi considerat ilegal sub incidența Securities Exchange Act din 1934. Berardino a sugerat că

lipsa delicateții clientului cu privire SPE-uri exonerează Andersen de responsabilitatea

rezultatelor financiare și contabile eronate.

Berardino a mai explicat Congresului că auditorii Andersen au fost implicați prea puțin în

tranzacțiile care au rezultat ulterior în scăderea cu 1.2 mld $ din dividentele raportate de Enron în

16 octombrie 2001. Perioada de desfășurare a tranzacțiilor a fost începutul anului 2001.

Andersen nu a auditat raportările financiare ale anului 2001 care au fost create ulterior

înregistrării inițiale a tranzacțiilor. Companiile nu sunt obligate să își auditeze situațiile

financiare trimestriale.

Mărturia lui Berardino din decembrie 2001 nu a reușit să îndepărteze criticile. În

următoarele luni Berardino a continuat să apere Andersen de numeroase acuzații. Multe din

aceste acuzații erau centrate pe trei elemente cheie. Prima critică adusă a fost legată de

controversata „extindere a serviciilor” atunci când judecau rolul Andersen în problema Enron. În

ultimele decenii ale secolului 20, marile firme de contabilitate și-au extins serviciile profesionale

oferite cliențiilor importanți. Un studiu recent centrat pe 600 mari companii care au publicat

situații financiare la începutul anului 1999 a descoperit că pentru fiecare dolar plătit auditorilor

independenți au plătit 2.69$ pentru servicii non-audit de consultanță. Aceste servicii includeau

un număr mare de activități, ca diverse studii de fezabilitate, audit intern, proiectarea sistemului

de contabilitate și diverse sortimente de servicii IT.

Într-un interviu din New York Times din martie 2002, fiica lui Leonard Spacek a afirmat

că tatăl s-a opus vehement ca firmele de contabilitate să ofere consultanță clienților de audit.

„Îmi amintesc că era supărat și spunea că Andersen nu putea să ofere consultanță și audit

acelorași firme pentru că există un conflict de interese. Sunt sigură că se răsucește în mormânt,

zicând: ‘v-am spus eu!’ ”. În ultima parte a anilor 1990, Arthur Levitt, președintele SEC a dus o

viguroasă campanie de unul singur pentru a limita extinderea serviciilor de consultanță pe care

firmele de audit pe pot oferi clienților lor. Mai mult, Levitt dorea să restricționeze firmele de

contabilitate de la a oferi servicii IT și de audit intern clienților de audit. O campanie costisitoare

și extinsă de lobby condusă de firmele din Big Five au învins propunerile lui Levitt.

Rapoartele publice ce arătau că Andersen a câștigat aproximativ 52 milioane $ de la Enron

în anul 2000 dintre care doar 25 milioane $ erau pentru auditul anual, au făcut ca problema

extinderii serviciilor să reapară. Criticii susțin că marile sume provenite din consultanță de la

clienții de audit pun în pericol independența firmelor de audit. „Este evident că Andersen a ajutat

Enron să aranjeze cărțile. Biroul din Houston al firmei Andersen obține săptămânal 1 milion $ de

la Enron. Obiectivitatea lor a zburat pe geam”. Aceiași critici au creat o teorie care circulase mult

în ultimii ani, cum că marile firme de contabilitate au apelat la funcția de auditor ca o modalitate

de a ajunge la ușa companiei pentru a vinde servicii de consultanță mai profitabile. Un fost

partener al unei firme din Big Five a adus probe ce demonstrează că teoria este adevărată.

Această persoană a spus că era constrâns constant de fosta sa firmă să promoveze diverse servicii

profesionale clienților de audit. Așa de mari erau eforturile sale, că la un moment dat un client

frustrat l-a întrebat: „Ești auditorul sau vânzătorul meu?”.

O a doua critică adusă lui Andersen provenea din presupusul rol al firmei în tratamentul

agresiv al contabilității și raportării financiare a tranzacțiilor cu SPE-uri. Raportul Powers a

confirmat multe din aceste critici. Raportul a examinat în detaliu multe din cele mai mari și

suspicioase tranzacții cu SPE-uri și a constatat că personalul Enron a fost implicat direct în acele

tranzacții.

Printre cei mai mari critici ai implicării Andersen în deciziile de raportare contabilă și

financiară Enron a fost Lynn Turner, Contabilul șef SEC. În anii 1990, Turner a participat la

investigațiile agenției federale ale clientului firmei Andersen, Waste Managament Inc. Acea

investigație s-a încheiat prin amendarea mai multor auditori Andersen și refacerea situațiilor

financiare cu 1.4 mld $, cea mai mare din istoria SUA la acel moment. Andersen a plătit 75 mil $

în acorduri pentru a rezolva litigiile civile legate de acele audituri și o amendă de 7 mil $ pentru a

rezolva acuzațiile aduse de SEC.

Într-un interviu în New York Times, Turnes a sugerat că acuzațiile de audit de necalitate

care au fost aduse firmei Andersen pentru auditul făcut la firmele Waste Management, Sunbeam,

Enron și alți clienți importanți au fost bine-meritate. Turner a comparat problemele Andersen cu

cele prin care a trecut cu câțiva ani mai devreme firma Coopers & Lybrand, o firmă pentru care

acesta a fost partener de audit. Din punctul de vedere al lui Turner, o serie de audituri proaste a

fost problema pentru Coopers. „Am fost omorâți de presă. Oamenii nu mai vor nici măcar să ne

vadă la ușile lor. A fost brutal, dar o meritam”. În mod sigur, rolul unui auditor independent nu

este să ia decizii de afaceri pentru clienții săi. Auditorii au responsabilitatea de a oferi un punct

de vedere obiectiv cu privire la deciziile de raportare contabilă și financiară.

Cu siguranță cel mai jenant lucru pentru Berardino și auditorii Andersen a fost mult

publicatul efort al sediului din Houston de a distruge un număr semnificativ de documente legate

de Enron și finanțele acesteia”. Aceste eforturi au început în septembrie 2001 și aparent au

continuat până în noiembrie, după ce SEC a făcut publică investigația oficială a firmei Enron.

Raportul asupra efortului de a distruge documentele a cauzat imediat discuții, iar mulți critici au

sugerat că biroul din Houston al firmei Andersen a încercat să împiedice organele legii să obțină

probe potențial dăunătoare cu privire la rolul firmei de audit în căderea Enron. Senatorul Joseph

Lieberman, cel care a investigat căderea Enron, a amenințat că distrugerea documentelor poate

aduce probleme grave firmei de audit.

„Dacă distrugerea documentelor a venit într-o perioadă în care oamenii din interiorul,

inclusiv conducerea Andersen și Enron știau că Enron are o problemă reală și că acoperișul este

pe punctul de a pica pe ei și că va fi un scandal.... acest lucru ridică întrebarea foarte seriosă cu

privire la existența unei obstrucționări a justiției. Auditorii de la Arthur Andersen ar putea să fie

principala țintă a acestei investigații înainte ca scandalul să se termine. Episodul „Enron” poate

încheia istoria acestei firme”.

Mulțimea de acuzații împotriva Andersen au continuat neîntrerupt la începutul anului

2002. Ironia a fost că multe din acestea veneau de la conducerea Enron. Pe 17 ianuarie 2002,

Kenneth Lay a lansat un comunicat de presă în care afirma că Enron a decis să demită Andersen

din poziția de auditor independent.

„După cum am anunțat pe 31 octombrie, Bordul de Directori Enron a ales un comitet

special pentru a verifica contabilitate și alte probleme legate de anumite tranzacții. În timp ce am

dorit să oferim firmei Andersen beneficiul nevinovăției până la terminarea investigațiilor, nu ne

permitem să așteptăm mai mult, mai ales datorită evenimentelor recente, precum distrugerea

documentelor de către personalul Andersen și acțiunile disciplinare aduse mai multor parteneri

Andersen din biroul din Houston”.

În timpul coșmarului prin care a trecut Andersen datorită falimentului Enron, tactica

aplicată de Berardino a fost repetarea faptului că deciziile greșite, nu erorile firmei Andersen au

fost responsabile pentru căderea Enron și marile pierderi ale investitorilor, creditorilor și terților.

„La urma urmei, nu noi am cauzat căderea companiei”. Această declarație nu a atras simpatie

pentru Andersen. Chiar și redactorul șef revistei al Accounting Today a rămas neclintit la

încercările lui Berardino de a susține că firma sa este nevinovată de eșecul Enron. „ Dacă accepți

auditul și încasezi valoarea sa, pregătește-te să accepți vina. Altfel nu faci parte din soluție, ci din

problemă.” (B. Carlino, contabil IT Enron).

Ridiculizare și retrospectivă

Cum anul 2001 se apropia de sfârșit, New York Times a scris a fost cel mai rău an posibil

pentru Andersen, firma de audit care a meritat la un moment dat titlul de „conștiința industriei”.

Următorul an se va dovedi chiar mai rău pentru Andersen. La începutul anului, firma a primit

acuzații grave de către investigatorii Congresului, numeroase acțiuni în judecată din partea

acționarilor și creditorilor Enron și o condamnare federală datorată distrugerii documentelor

Enron. La sfârșitul lui martie 2002, Joseph Berardino a demisionat dintr-o dată după ce a eșuat

fuziunea Anderson cu una din firmele din Big Five. În următoarele săptămâni, numeroși clienți

au renunțat la firmă ca auditor independent de teamă că firma nu va rezista dacă va fi găsită

vinovată. Pierderea acestor clienți a forțat Andersen să concedieze mai mult de 25% din angajați

la mijlocul lui aprilie. La scurt timp după restructurare, Departamentul de Justiție SUA a anunțat

că David Duncan, fostul partener de audit Enron a pledat vinovat pentru obstrucționarea justiției

și a acceptat să fie martor împotriva fostei firme. Mărturia lui Duncan a fost piatra de mormânt a

firmei Andersen. În iunie 2002, firma a fost găsită vinovată de obstrucționare a justiției. Acea

condamnare a forțat firma să își încheie colaborarea cu clienții rămași, încheind pentru totdeauna

istoria Andersen în profesia contabilă din Statele Unite.

În următoarele luni și ani, numeroși reprezentanți Enron au înfruntat acuzații penale

ridicate de oficialii legii, dintre care și Kenneth Lay, Jeffrey Skilling și Andrew Fastow. În 2004,

Fastow a pledat vinovat de conspirație și comiterea de fraudă cu titluri de valoare printre altele.

Fastow a primit 10 ani de închisoare și a fost nevoit să renunțe la aproape 25 mil $ din

proprietatea personală, proprietăți obținute în timpul mandatului său la Enron.

Lovitura primită de profesia contabilă din partea scandalului Enron nu s-a limitat la

Andersen, partenerii și angajații săi. Un nesfârșit torent de glume și ridiculizare la adresa lui

Andersen a pătat și rușinat toți contabilii din California, atât pe cei din sectorul privat, cât și pe

cei din sectorul public. Coșmarul Enron a condus la o cerere de a întări regulile privitoare la

funcțiile unui auditor independent și standardele de raportare financiare. Autoritățile legislative

de reglementare au răspuns rapid la cerințele de reformă ale publicului.

La scurt timp după ce a pornit scandalul Enron, FASB a impus reguli mai stricte de

raportare financiară și contabilă. Aceste noi reguli au cerut companiilor să includă date financiare

pentru acele entități, numite acum VIE (entități cu scop variabil), în situațiile lor financiare

consolidate. În 2002, Congresul a emis Sarbanes-Oxley Act pentru a întări raportarea financiară

pentru companiile publice, mai ales prin îmbunătățirea rigorilor și calității auditului independent.

Printre alte cerințe, actul limitează extinderea de servicii de consultanță pe care auditorii

independenți le pot oferi clienților și cere companiilor publice să pregătească rapoarte anuale cu

privire la controlul intern. Cea mai mare schimbare în profesie datorată eșecului Enron a fost

crearea unei noi agenții federale, Bordul de urmărire a companiilor publice de contabilitate

(Public Companier Accounting Oversight Board), ce are scopul de a urmări procesul de

instaurare a regulilor pentru funcția de auditor independent.

Printre oamenii cei mai importanți care au comentat despre problemele și greutățile cu care

se confruntă profesia contabilă este fostul președinte SEC, Richard Breeden, care a spus că

auditorii și contabilii trebuie să adopte o regulă simplă când analizează, înregistrează și

raportează tranzacții, indiferent de ceea ce implică acestea: „Când ai terminat, rezultatul trebuie

să reflecte corect ceea ce vezi în realitate”.

În retrospectivă, recomandarea lui Breeden pare a fi o reformulare a motto-ului „Gândește

just, vorbește just” al lui Arthur Andersen. Un interviu cu Joseph Berardino și contemporanii săi

a arătat că aceștia aveau o atitudine diferită de cea a lui Arthur Andesen atunci când lucrau cu

diferiți clienți, ca Enron. Berardino a afirmat că Andersen nu are dreptul să forțeze o companie să

corecteze riscurile și pierderile ascunse, în special entitățiile cu acest scop. El are cu siguranță

dreptate. De fapt, nici măcar Arthur Edward Andersen nu avea acest drept. Dar domnul

Andersen avea curajul de a spune clientului să își găsească imediat o altă firmă de audit.

Epilog

În 31 mai 2005, Curtea Supremă a ales în unanimitate schimbarea sentinței împotriva lui

Andersen în iunie 2002. În opinia judecătorului William Rehnquist, curtea a hotărât că procurorii

nu au suficiente dovezi pentru a dovedi că Andersen a „intenționat” să se implice în ancheta

federală în momentul în care a distrus documentele. Departamentul de justiție a răspuns imediat

acelei opinii, amintind că judecătorul cazului a hotărât că procurorii federali nu trebuiau să

stabilească dacă existau intenții „ne-oneste” din partea Andersen. John Ritcher, asistentul

procurorului general, a adăugat că personalul Andersen a violat clar legea federală prin

distrugerea subtanțială a documentelor în anticiparea investigației de către SEC. El a raportat că

agenția sa va hotărî curând dacă va reformula acuzații împotriva Andersen.

Decizia Curții Supreme de a schimba sentința lui Andersen a fost o consolare prea mică

pentru cei peste 20.000 de parteneri și angajați care și-au pierdut slujbele când firma a fost

obligată să renunțe datorită acuzațiilor. De fapt, în acea perioadă, scandalul Enron a avut urmări

negative asupra viitorului sutelor de foști parteneri Andersen. În vara anului 2005, acei foști

parteneri încă se mai confruntau cu mai mult de 100 de procese civile intentate datorită prăbușirii

Enron.

Întrebări

1. Prăbușirea Enron a creat „o criză de încredere” din partea publicului în profesia

contabilă. Numește părțile care crezi că sunt responsabile pentru această criză. Justifică-ți pe

scurt opinia.

2. Numește trei tipuri de servicii de consultanță pe care firmele le-au oferit clienților de

audit în ultimii ani. Pentru fiecare tip, indică, dacă există, amenințările specifice pe care le poate

avea acest serviciu asupra independenței firmei de audit.

3. Presupune că Raportul Powers a oferit o descriere clară a implicării Andersen în

deciziile de raportare contabilă și financiară. Crezi că implicarea firmei Andersen în aceste

decizii a încălcat standardele profesionale de audit? Dacă da, numește aceste standarde și

explică-ți, pe scurt, raționamentul.

4. Descrie pe scurt cele mai importante cerințe incluse în standardele profesionale de audit

legate de pregătirea și păstrarea dosarului de audit. Care dintre părți „deține” dosarul: clientul sau

firma de audit?

5. Identifică și numește cinci recomandări făcute recent pentru a întări independența

funcției de auditor. Pentru fiecare din aceste recomandări, spune de ce susții sau nu susții măsura

în cauză.

6. Așa cum s-a citit în acest caz, SEC nu cere companiilor publice să auditeze raportările

trimestriale. Ce responsabilități, dacă există, au firmele de audit cu privire la raportările

financiare trimestriale ale clienților? În opinia ta, ar trebui ca situațiile financiare să fie auditate

trimestrial? Susține-ți părerea.