TEXTUL POETIC ROMANTIC

Odă (în metru antic)

Mihai Eminescu

Romantismul este o mișcare estetică și culturală care apare în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în Germania și Anglia, țări în care tradiția clasică e mai puțin puternică, și s-a extins mai apoi în Franța și restul Europei. Manifestul poeziei romantice îl constituie prefața lui Victor Hugo la drama Cromwell.

Temele favorite erau natura percepută ca “stare de spirit”, în consonanță cu trăirile ființei, ruinele ca punct de plecare al meditației elegiace pe tema timpului, iubirea, visul și miturile nationale.

Literatura romantică privilegiază sentimentul, imaginația și reveria, omul aspirând spre un ideal aflat în opoziție cu realitatea, prezentul decăzut, remarcându-se antiteza ca procedeu fundamental . Spontaneitatea, fascinația pentru mister, dorința de a evada in spații exotice, cultivarea culorii locale, preferința pentru mituri și arhetipuri și predilecția pentru tonalitatea retorică prin care se exprimă intensitatea conflictului interior sunt esențiale. Apar categorii estetice noi precum sublimul, macabrul, feericul, straniul, fantastical, grotescul. Un concept central în romantism este geniul, ființa exceptională al carei destin însa este marcat de solitudine și nefericire.

În studiul Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, Ioana Em. Petrescu pune în centrul universului liric eminescian sentimentul tragic al finiței, identificând trei etape ale poeziei așezate fiecare sub semnul unui alt model cosmologic.

În prima etapă, puternic ancorat în spiritualitatea pașoptistă, lirica eminesciană dezvoltă un model cosmologic platonician, având ca dominante : gândirea mitică, ipostaza orfică și viziunea dominantă de echilibru dintre ființa umană și divinitate, imaginea bardului care prin forța cuvântului său recreează armonia lumii. Ființa umană nu poate simți sentimentul înstrăinării pentru că ea se simte consubstanțială cu universal așezat sub semnul perfecțiunii. Ea poate trăi nostalgia apartenenței la spațiul paradisiac, dar nicioadată sentimentul rupturii.

A doua etapă este asociată modelului cosmologic kantian și presupune pierderea sentimentului unității cu macrocosmosul și instaurarea crizei, pierderea credinței, sentimentul acut de neliniste și înstrăinare. Se remarcă descentralizarea universului și demonul ca ipostază umană principală ce conștientizează timpul ca rău fundamental. Soluțiile sunt fie negarea existenței, fie crearea de spații compensatorii.

A treia etapă de creație implică relația de opoziție dintre gândirea umană și univers. Existența pare dominată de o mecanică absurdă ce vine din dorința de autocunoaștere a divinitații. Universul se definește ca o pluritate de lumi ce izvorăsc și mor perpetuu. Cezarul, moștenind voința de ordine a bardului și luciditatea demonului, e o ființă solitară.

Poezia Odă(în metru antic), deși cronologic aparține celei de-a doua etape a liricii eminesciene, este de fapt o sinteză a viziunii romantice asupra condiției umane, subsumând temele majore, grave ale liricii lui Eminescu : timpul, moartea, iubirea, condiția omului de geniu, înstrăinarea, aspirația spre regăsire, cunoașterea. Varianta finală pastrează foarte puțin din tonalitatea și temele primelor încercări. Inițial poezia a fost concepută ca odă inchinată lui Napoleon, apoi în centrul ei se află poetul, creatorul, pentru ca ultima ipostază să ia forma unei “rugăciuni de mântuire”.

Titlul definește sintetic specia literară, oda, creând un orizont de așteptare care nu va fi confirmat de discursul liric. Poezia are trăsături elegiace, dar și reflexive, fiind o meditație de factură romantică asupra destinului omului. Subtitlul pe de altă parte face referire la modelul prosodic al poeziei, versul saphic presupunând trei endecasilabi și un pentamentru. Acestea accentuează tensiunea ideilor și elementul simbolic din fiecare strofă.

Discurusul liric se organizează în cinci strofe ce prezintă traseul existențial al finiței care descoperă suferința aspirând spre liniștea morții, timpurile verbale indicând secvențele poetice.

În prima strofă este ilustrată ipostaza visătorului, a omului contemplativ, solitar, imperfectul evocând o vârstă anterioară a sinelui. Se definește starea de seninătate, calmul fiiniței care nu cunoaște existența decât sub semnul reveriei, atitudinea apolinică a eului printr-o acumulare de clișee romantice și condiția superioară a omului de geniu. Sintagma “pururi tânăr” eternizează starea de grație întrucât ființa izolată, autosuficientă (“înfășurat în manta-mi”) nu cunoaște timpul ca rău fundamental, situându-se într-o vârstă mitică, paradisiacă. Ochii (“ochii mei nălțam visători”) devin un simbol al atitudinii contemplative, al cunoașterii, accentuând aspirația căutării unui ideal, ”steaua/Singurătății” evidențiind solitudinea tipic romantică.

A doua strofă, dominată de perfectul simplu, marchează conștientizarea suferinței după întâlnirea cu celălalt, suferință redată oximoronic prin sintagmele “dureros de dulce” și “voluptatea morții”. Deși mărcile eroticului sunt vag prezentate in text, asocierea dintre expresia durerii și a voluptății, ca și cea dintre moarte și iubire ce implică percepția timpului și căderea din starea aurorală, frecvente de altfel în poezia romantică germană, trimit la chinul provocat de sentimentul de iubire.

Cea de-a treia secventă, compusă din strofele trei si patru și delimitate de folosirea prezentului care eternizează combustia interna și durata, ilustrează hiperbolizarea suferinței prin referințe mitologice, Eminescu valorificând moartea eroilor mitici Hercule și Nessus în acest scop (“Jalnic ard de viu chinuit de Nessus/Ori ca hercul înveninat de haina-i”). Folosirea multitudinii imaginilor ce aparțin câmpului semantic al focului accentuează trăirea intensă și mistuitoare a sentimentului de iubire, suferință resimțită atât de acut incât devine o durere insuportabilă (“De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet”). Antitetic, simbolul Păsării Phoenix este asociat posibilității de a renaște și de a retrăi experiența de cunoaștere, speranța ce imbracă forma unei interogații retorice (“Pot să mai re-nviu luminos din el ca/Pasărea Phoenix?”).

În ultima secvență remarcăm imperativul și conjunctivul care sugerează intensitatea dorinței și aspirația ființei spre moarte, seninătate, acestea fiind asociate revoltei, tânjirii. Epitetul metaforic “ochii tulburători”, în opoziție cu cel din prima strofă “ochii […] visători”, marchează înstrăinarea vechiului eu, subliniind dezechilibrul provocat de sentimentul de iubire. Ființa scindată trăiește incertitudinea posibilității de a redobândi unitatea sinelui, superioară primei marcată de reverie. În acest context, metafora “nepăsare tristă” definește moartea ca unică modalitate de redobândire a echilibrului.