Emil BOTTA - biografie - (opera si scrierile)

15 sept. 1911, Adjud-m. 24 iul. 1977, Bucuresti.

Poet si prozator.

Fiul lui Theodor Botta, medic, si al Aglaiei (n. dei Franceschi, de origine corsi-cana), directoare de orfelinat. Frate cu Dan Botta. Clasele primare la Adjud si Cluj; la cincisprezece ani fuge de acasa pentru a deveni actor; traieste o vreme in

provizorat (in 1927 ocupa o slujba marunta la Institutul de Statistica).

Urmeaza Conservatorul de Arta Dramatica din Bucuresti (1929-1932). Peregrinari pe la diferite teatre din capitala si din provincie; actor al Teatrului National din Bucuresti, pe scena caruia realizeaza memorabile interpretari: Werther

(intr-o dramatizare dupa Goethe), Iago (in Othello) si Macbeth de Shakespeare, Unchiul Vania de Cehov, Ion in Napasta de I. L. Caragiale etc. Pelicula cinematografica ii pastreaza faciesul eteric, halucinat si torturat, privirea de

hipnotica intensitate: Se aprind facliile (1939), Viata nu iarta (1958), Eruptia (1958), Cand primavara e fierbinte (1960), S-a furat o bomba, (1961), Poveste sentimentala (1961), Pasi spre luna, 1963), Padurea spanzuratilor, (1964), Rascoala

(1965), De-as fi Harap Alb (1965), Sah la rege, (1965), Dacii (1966), Faust XX (1966), Subteranul (1967), Columna (1968),

Mastodontul, (1975), Premiera (1976); o mentiune aparte pentru un rol antologic: profesorul Paveliu din Reconstituirea (1969); banda magnetica ii pastreaza vocea indescriptibila si inimitabila care, recitand versuri proprii sau ale altor poeti, avea darul de a le insufla un straniu fior oracular. Ca actor, BOTTA a fost distins cu Premiul de Stat si cu titlul de Artist emerit. Ca poet, a debutat cu poezia Strofa ultima in Bilete

de papagal (1929). O colab. de relativa continuitate la Vremea (1936) este fructificata in voi. de debut, intunecatul April (1937); o alta prezenta, ceva mai indelungata (1939-1942), in pag. rev. Universul literar, ii furnizeaza, in buna

parte, materia celui de-al doilea voi. de versuri, Pe-o gura de

rai (1943). Urmeaza o tacere de aproape trei decenii, dupa care ciclul inedit Vineri (Versuri, 1971) si voi. Un dor fara

satiu (1976) aduna roadele unui anotimp tarziu al creatiei, cu nimic mai prejos decat cel initial, caruia-i apartine si proza

din Trantorul (1938). Premiul Fundatiilor Regale (1937); Premiul „M. Eminescu" al Acad. (1967).

Chiar din volumul intunecatul April (1937), BOTTA isi configureaza o fizionomie poetica proprie, inconfundabila.

Critica vremii n-a intarziat sa remarce „semnele noi de lirism" care diferentiau estetic poezia sa intr-un context

dominat de marii poeti interbelici din generatia anterioara, „semne" care se vor constitui intr-o voce poetica de o

frapanta singularitate, doar usor nuantata pe parcursul anilor. Congruenta interioara a universului sau poetic, ce-1 face pe BOTTA usor de recunoscut in fiecare din versurile

sale, este rodul asumarii pana la capat, fara refugii si subterfugii, a unei neconcesive predestinari

temperamentale, a pozei, dar si a fatalitatii de „poet damnat": „Oare ce mi-a scris pe frunte afurisitul destin / cu

litere fine, cu o pana de venin?/ Am intrebat savantii lumii cu fete de iasca, / dar nici unul n-a stiut sa-mi citeasca" (A fost un mister). „Unde se duce, in amurguri cernit, / singuraticul frate, / alungat de toti, de nimeni iubit, / fara cetate?" (De nimeni iubit). „Poet damnat" pur-sange, de o arhetipala

puritate a spetei: aceeasi a fost „fata" pe care - statornic, pe parcursul celor patru decenii cate s-au scurs intre debut si ultima-i clipa - poetul a aratat-o lumii. inca in prozele din

volumul Trantorul (1938) - congenere versurilor si susceptibile astfel a se lumina reciproc - „damnarea" poetica

era asumata irevocabil. Exasperat de conditia existentiala ingrata rezervata prin destin temperamentului creator, personajul titular - straveziu alter ego fictional - se va

revansa estetic, abandonandu-se febril unei neinfranate trairi in fictiune. Constiinta apasatoare a unei indefinibile culpabilitati, ce nu intarzie sa apara, spectrul ratarii si al

esecului in ordinea lucrurilor practice sunt contracarate, intr-o reactie violenta, cu resursele unei interioritati obligate la o

desperata contraofensiva „cu spatele la zid": o perceptie hiperacuta, percutanta si totodata agresiv-subiec-tiva, dizolvanta, este asmutita asupra lumii existentei reale, intratabil ostile eului, care pe aceasta cale se razbuna facand-o impracticabila si pentru ceilalti, dereglandu-i

articulatiile „normale", dezagregandu-i coerenta curenta, deviindu-i contururile, altfel familiare, pana la a le face de

nerecunoscut perceptiei comune: halucinante, nelinistitoare, terifiante. Dezlantuind pustiitor Himera ca riposta la

vulnerarile realului, insul creator se angajeaza pe o cale fara intoarcere. Cosmarul torturant in care (uzand de minime

auxilii epice) se misca Trantorul este consecinta unei riposte estetice la o dezolare existentiala. Nu altul decat cel demontat epic in Trantorul este, in esenta, resortul

declansator al lirismului in versurile lui B.: eul liric traieste cu o extrema intensitate si exprima cu o extrema puritate

eterna paradigma a creatiei poetice, care presupune in mod necesar ruptura, „dezbinarea" poetului cu lumea,

recuperarea in imaginar al lumii reale „pierdute" in propriu-i plan, real, asumarea estetica a realitatii, asadar. Consecinte: o ambivalenta si ambigua situare in conventie, in dialectica real-imaginar, o devoranta ruptura interioara generala de

aici si generand la randu-i acea umoare sumbra, saturniana, acea obsesiva aprehensiune a damnarii si acel tragism sui generis - foarte tensionat si autentic, dar incifrat, sibilinic,

lipsit de suport conflictual explicit - in care exceleaza poezia lui BOTTA Suport substituit sistematic prin simulacre -

artificiale, extravagante, exorbitante, dar asumate ca atare:„poze" si „roluri" histrionice, ostentativ excentrice ale eului

liric, contorsionat in posturi afectate, crispate, bizare; clamoroase vociferari, fie stridente, in falset, fie cavernoase,

sepulcrale, ingrosat-grandilocvente; solemne gesturi sacerdotale, mimate insa, pseudo-rituale, fals-initiatice;

delirante transe extatice, cu trezire suspect de brusca; un dubios protocol, pe cat de ceremonios, pe atat de sarjat, la

limita mascaradei; himerice personaje de legenda ori de mitologie apocrifa, inventate ad hoc („intunecatul April",

„Scolarul Durerii", „Scutierul Tristete", „Domnul Amaraciune", „Toamna Trimisul", „Milul Umilul", „Craiul

Amurg, ucigasul macilor", „Ghinarar Marjori", „Nazdravanele, Padurencele", „Ielele, Dansele", „Avestitele, cele Noua Surori", „acei zmei / Balasul, Zamfirul, Berlanul, / lupii tustrei", „Prichindeii", „gnomii" etc. etc., dar, inaintea tuturor, „mierla" - „pasarea maiastra" a poeziei lui B.,

proiectie emblematica a propriului eu poetic), manevrate scenic in criptice alegorii, in extravagante „inscenari"

fantaste, onirice, macabre, grotesti, burlesti, funambulesti s.a.m.d. Toate - echivoc subminate printr-un voit aer de teatralitate, de duplicitate, de impenitenta simulare si

mistificare. „Spectacolul liric", astfel regizat, isi pastreaza totusi un suflu de irepresibila sinceritate si naturalete, avand

darul sa cristalizeze paradoxalul efect de a neutraliza prin autosarcasm si, concomitent, de a exaspera frenetic patosul starii de criza, debitat cu infrigurata fervoare, cu o voluptate a autoflagelarii impinsa la limitele paroxismului: romantica

exaltare si romantica ironie -diversiune si contra-diversiune - se salveaza reciproc, mentinand discursul si gestica, fara

abatere, in registrul grav si elevat, evitand totdeauna riscul hazului facil ca si pe cel al declamatiei emfatice; nu

intotdeauna, poate, pe cel al supralicitarii manieriste. Plasate in contextul acestui atat de personal, de genuin si de

coerent, totodata, univers poetic, isi dezvaluie sensul de parabole ale conditiei poetului in lume nenumarate poeme

memorabile ale lui BOTTA Recuzita si figuratia acestor simili-specta-cole lirice este disparat recrutata; o violenta a

stilizarii ce trimite la reductia expresionista distileaza insa esentele, topeste laolalta, intr-o osmotica mixtura, natura cea mai frusta cu extracte de rafinata sublimare a culturii,

seve autohtone cu arome exotice: reminiscente mitologice si biblice, aluzii livresti, referinte erudite fuzioneaza subtil cu

eresuri si idiotisme folclorice, cu decorul naturist omniprezent. Pentru ca decorul acestor himerice alegorii,

inscenari, simulacre etc. il furnizeaza, de predilectie, o anxioasa agitatie naturista, silvestra prin excelenta, padurea fiind marea entitate tutelara a spatiului sau poetic, padure in

care BOTTA isi lasa demonii sa bantuie si sa se „incorporeze", convulsionand-o, padure pe care o populeaza

cu fantasmele amintitei mitologii de conceptie personala.

Este si focarul de convergenta al unui alt filon tematic; vibratia patriotica, filon care, departe de a fi exterior restului

creatiei poetului sau „lipit": artificial, este, dimpotriva, consubstantial eului liric, derivand cu necesitate din insusi nexul inextricabil al tensiunilor si rupturilor care genereaza intreaga poezie a lui BOTTA Consecventa cu sine a poetului

s-a transmis de la sine si acestei fibre care, incepand cu volumul Pe-o gura de rai (1943), trecand prin ciclul Vineri

(Versuri, 1971) si sfarsind cu Un dor fara satiu (1976), detine o constanta pondere in versurile lui BOTTA Sigiliu de noblete

spirituala si semn ce chezasuieste autenticitatea chemarii sale, „Singuratatea / cucereste umbra Poetului" aflat „in exil

printre oameni" (Scut). Nu altul este nimbul fatidic ce pluteste dintotdeauna asupra codrului romanesc: „si singur e codrul, acuma si-n veci" (Cele Noua Surori). O comuniune de

destin sta astfel inscrisa in chiar aceasta vitregie a destinului, un transfer afectiv devine posibil.

Transferand asupra padurii romanesti, „paduri ale amarului meu" (Lumea buna), toate nelinistile, obsesiile, viziunile sale,

impregnand-o cu o coloratura acut personala, „Scolarul Durerii", „nebun, nebun de durere, / padurar si poet cu stelele-n traista" (Transilvania, 1940), se va incarca, la

randu-i, cu intreaga povara - sedimentata istoric si metaforic in acest spatiu mitic - a destinului unui popor pe care

convulsiile si contorsiunile vremurilor, orele nefaste ale istoriei nu l-au ocolit de-a lungul veacurilor si mileniilor;

milenii ce-i masoara, totodata, vechimea si inradacinarea etnica intr-o geografie, intr-o natura cu care a ajuns sa se identifice si sufleteste, sa fie una la bine si la rau si, poate,

mai ales la rau, la ceasurile de cumpana si restriste. Condus, cu alte cuvinte, de steaua propriei predestinari poetice,

inexorabile si personale, insul creator se va regasi firesc in matricea mai larga a unui destin colectiv omolog, destinul

neamului caruia-i apartine: destin asumat sub blazonul unic al suferintei, fie aceasta individual-existentiala ori colectiv-istorica; suferinta sublimata net in abnegatie, in vocatie a sacrificiului si martiriului - ipostaza predilecta in care eul

poetic se proiecteaza. Repugnant etic, in stare bruta,

sindromul masochist romanesc al autocompatirnirii si autoflagelarii apare rascumparat si sublimat estetic, in

expresie, prin crucificarea Poetului, prin catharsis. Astfel se incheie, paradigmatic vorbind, „schimbarea la fata" a poetului damnat din nastere, astfel se implineste intru

poezie acest destin poetic, tensionat si convulsionat interior ca putine altele in literatura noastra: reintegrand prin expresie, prin „alchimia" Verbului poetic, „Partea" in

„Plinatate", nu insa la nivelul existential initial, pentru totdeauna pierdut, ci la un alt orizont, superior, rezervat doar celor putini. Poetilor: acela al fiintarii netrecatoare, in tipare

suprapersonale, supratemporale, ce vor veghea posteritatea, mai fasta poate, promisa celor multi, „Nenumaratii" de

aceeasi limba si soarta.

OPERA

Intunecatul April, Bucuresti, 1937; Trantorul, Bucuresti, 1938 (ed. II, 1967, pref.de Ov. S. Crohmal-niceanu); Pe-o gura de

rai. Bucuresti, 1943; Poezii, pref. de P. Comarnescu, Bucuresti, 1966; Versuri, Bucuresti, 1971; Poeme, Bucuresti, 1974; Un dor fara satiu, Bucuresti, 1976 (ed. II, 1978); Poezii, ed. de Aurelia Batali, Bucuresti, 1979; Scrieri, I-II, Versuri, ed.

de Ioana Diaconescu, pref. de Al. Piru; III, Proza si publicistica, ed. si pref. de Doina Uricariu, Bucuresti, 1980-

1987; Un dor fara satiu, versuri, antologie, postfata si bibliografie selectiva de Doina Uricariu, Bucuresti, 1991.

REFERINTE CRITICE

G. Calinescu, Ulysse, 1967; Al. Piru, Panorama; P. Constantinescu, Scrieri, I, 1967; C. Regman, Carti, autori,

tendinte, 1967; VI. Streinu, Pagini, I; N. Manolescu, Metamorfoze; D. Pillat, Mozaic istorico-literar, 1969; A.

Martin, Poeti contemporani, II, 1971; S. Cioculescu, Aspecte; Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura, II; St. Aug. Doinas, Orfeu

si tentatia realului, 1974; E. Simion, Scriitori, I; M. Iorgulescu, Rondul de noapte, 1974; Al. Piru, Poezia, I; I. Pop, Transcrieri, 1976; N. Baltag, Pole-mos, 1978; C. M. Ionescu, Palimpseste,

1979; Gh. Gri-gurcu, Poeti romani de azi, 1979; Perpessicius, Opere, X, 1979; Ileana Malancioiu, in Tribuna, nr. 27, 1979;

Al. Cistelecan, in Familia, nr. 2, 1980; Ov. S. Crohmalniceanu, Painea noastra cea de toate zilele, 1981; I. Pop, Lecturi; Doina Uricariu, Apocrife despre Emil Botta, I, 1984; R. C. Cristea, Emil Botta. Despre frontierele inocentei, 1984;

Cristian Moraru, Ceremonia textului, 1985; I. Pop, Jocul; Emil Botta interpretat de, 1986; N. Carandino, Teatrul asa cum l-am vazut, 1986; G. Ivascu, Confruntari literare, III, 1988; D. C. Mihailescu, Intrebarile poeziei, 1988; Alex. Stefanescu, in Romania literara, nr. 12, 1995; Tatiana Radulescu, in Viata

Romaneasca, nr. 9-10, 1997.

ANOTIMPde Emil Botta

Nici viori, nici fluiere,nici ploaia prin plete sa-ti suiere ;in tacuta noapte adancaglasul tau nu se aude, nu inca ...Din himericele bolti se aninaarmele noptii, stelele-n ruina;pana la noi inca n-a patrunsal codrului clopot ascuns.

Cerestile drumuri,toate-s doar aburi si fumuri ...Plimba-te, pala, prin aurora,frunte a lucrurilor, luna mea, prora !Dar vor veni ! O, ce siguri,oaspetii in vestminte de friguri !Dar vor veni ! O lumina subtire,si naiuri si harfe si lire !

EGALII CU ZEROde Emil Botta

O artera,un aerian bulevard.Si la nr. 52sorb din cupa vietii si eu,necrutat de ani, de spate adus,sorb rar si visezsi sînt altundeva,la polul opus.Si visez Utopiasi alte himerice.Si parca prind grai

peretii smintiti,vedenii colerice.Si, pierdut în oglinda,ma înfioaraochii pe care-i zaresc :egalii cu zero,altadata albastri,se facura pe data ca iadul.Si vad creieri de muntesi urcusul e greu,sînt un trist alpinist,Sisif sînt, al moliilor.Si cad si recad,un munte suind.

PROVERBde Emil Botta

Prichindeiim-au amenintat ca ma-mpuscadaca mai trec prin padure fluierîndsi sarutînd copacii pe rînd.“Eu sînt Dionysos, spusei,arborii sînt sorii si luceferii meisi cerul meu este acest limpede iazsi va rog sa nu faceti haz.”“Ce tot cînta omul? întreba o sopîrla,n-ar fi mai bine sa-l facem prada pestilor din gîrla?”

“E Dionysos cel vesnic, rosti un lastun,dar am impresia ca e un exaltat si un nebun.Sa trimitem stafete în a veacurilor umbrasa întrebe daca Dionysos avea o privire asa de sumbrasi obrazul ca varul si vocea de plîns naruitasi o viata ca o casa parasita.”Dar prichindeii au întins sinetele,copacii de spaima si-au acoperit fetelesi vuietul reteza ca o secureliniste padurii sure.“A murit impostorul, falsul Dionysos,”, vesti crainicul de aramasi peste mine asternu o naframa.Dar luna vazînd cum zaceam asasinat, tembel,dojenind pe omorîtori le grai: “Dionysos era el”.