carte i bota cartea sanzienelor i

Ionel Bota

Cartea Sânzienelor

Grupul de Publicaţii „Caraşul”

ISSN 1843-004X

CAIETELE „ETOS,“ NR. 10, 2011

325600 Oraviţa, Caraş-Severin, România

Telefoane: 0761118194

Redactor de carte : Ionel Bota

Ionel Bota

Cartea Sânzienelor Tradiţii, ritualuri, cutume la cumpăna dintre lumi

CLUBUL „MITTELEUROPA”

Oraviţa

Domnului Profesor

Mihail Marcu Deleanu,

care va înţelege taina acestui op

1. Sânzienele,

sărbătoarea lumirii celor tineri.

De la metafora cercului depurificator

la trinitatea simbolului ascensional

Sânzienele sunt sărbătoare populară, florală,

câmpenească, scrie R. Vulcănescu. Iar în alt spaţiu

cultural-geografic, H.-G. Gadamer a încercat să ne

explice cum ruralitatea, condiţie a voluntarismelor

spiritului european, a infuzat irevocabil conştiinţa

omului modern.1 Filosofia poporală restructurează,

însă, din practica unui cotidian rural necorupt de

urgenţele civilizaţiei actuale, statutele unei festivităţi

cu o paradigmă: nunta, nuntirea, lumirea.

O dublă metamorfoză se exercită în derularea

secvenţelor din festivitatea Sânzienelor. Spiritul

sărbătorii, enunţiativ, duce simbolicile soarelui şi lunii

din lumină în întuneric. În crepusculul metaforei, apoi,

exprimarea actorilor ceremonialului, de la aprinderea

focurilor la confecţionarea cununiţelor, dobândeşte un

caracter denunţiativ. Sunt aspectele care încarcă de

mesaje interpretarea specializată. În Iscroni (Valea

Jiului de Vest), o femeie însărcinată şi un tânăr dintr-o

căsnicie încheiată cu un an în urmă, ies la semănat

„în holdă”, pe lună plină, asistaţi de grupul de fete şi

băieţi care participă la întreg ceremonialul legat de

Sărbătoarea Sânzienelor.2 Miza ritualică trimite la

străvechime iar recuzita şi întreg decorul spectacolului

sugerează un mit agrar, al fertilităţii.

Tinerii, băieţi şi fete, sunt actorii unui ritual de

5

în-credinţare, în-creştinare, în sensul viitoarei lor lumiri

prin nuntire. Este, aceasta, o în-credinţare dar şi

explicaţia gestului că ei îşi încredinţează, unul altuia,

destinul. În satele din Bistriţa, în timp ce rotesc

faclele, băieţii chiuiesc: „du-te soare, vino lună, /

Sânzienele îmbună, / să le crească floarea floare, /

galbenă mirositoare, / fetele să o adune / să le prindă

în cunune, / le pună la pălărie / struţuri pentru

cununie (…).” Lui Mircea Eliade, cum comenta cineva,

astfel de scenarii îi evocau întoarcerea tineretului la

sacralitatea cosmică,a naturii.3 În Băbeni (Vâlcea),

după aratul noaptea, pe lună plină, în zorii dimineţii,

are loc o horă ritualică, „la stâlp”, în bătătura,

odinioară, a primăriei.4 La momârlanii din Dealu Babii-

Vulcan (Valea Jiului de Vest, Hunedoara), cununiţa din

sânziană albă, Galium mollugo L, sugerează

ataşamentul celor doi tineri pentru a grăbi încropirea

viitoarei familii. Conotaţia, aşadar, este una de simbol

întemeietor în vechile tratate de etnobotanică sau,

poate, mai devreme, de la articolele şi studiile lui

Simeon Mangiuca încoace.5

Focul depurificator intermediază înţelesul cel

nou, al schimbului între lumi. Omul oficiază propria

„weltbezug”, raportarea la lume. De aceea, feciorii

aprind ruguri. În Paroşeni-Jiu şi Dupăcocs-Lupeni, în

Depresiunea Petroşani, tinerii momârlani alcătuiesc

rugul din mesteceni pitici tăiaţi cu un an în urmă,

acum uscaţi.6 În Ciclova Română (Caraş-Severin)

obiceiul faclelor în cerc, simbolizând prin rotirea

în mîinile feciorilor drumul soarelui spre întâlnirea

cu luna, a dispărut.7 În Lechinţa de Bistriţa, esenţa

6

ritualului o reprezintă tocmai „explicarea” unei

întâmplări miraculoase, în versuri, invocând

îmbunarea Sânzienelor. Un rost asemănător e translat

în „utilităţile” bisericilor de brazi.8 În Bogata de Mureş,

comunităţile româneşti au în zorii zilei de Sânziene

obiceiul fetelor de măritat de a pleca, în grup, de la

casele lor spre locul de horă, purtând în mâini spice de

grâu iar la brâu seceri cu tăişul întrerupt, „seceri cu

dinţi.” 9

Supravieţuirea cutumei asigură sensul şi

justificarea existenţei unei comunităţi. Plierea

contrariilor, un lucru în contrariul său, soarele apus în

promisiunea răsăritului lunii, reprezintă un tip de

pervertire a mitului străvechi. Totul e un nonsens în

afara cercului. Iar motivul, tema cercului, discul solar,

discul selenar nasc auxilii. Floarea galbenă a

Sânzienelor are petale dispuse în temeiul circularităţii,

cununiţa e împletită circular, pălăria junilor este

lucrată aşişderi. În Bărbăteni, pe Valea Jiului de Vest,

între Lupeni şi Uricani, o prescură din aluat copt în

vatră în ajunul Sânzienelor, imită împletitura

cununiţei. Apoi, la prânzul zilei de 24 iunie, pe Valea

Mierleasa, în preajma bisericii, momârlanii

organizează un concurs între ştafete de tineri care-şi

transmit pe etape, până la finiş, prescura. Cei care

sosesc primii la intrarea în biserică, unde-i felicită

preotul şi elita comunităţii, vor fi privilegiaţii acelui an

până la 24 iunie din următorul. Între altele, ei sunt pe

tot parcursul acelui an mesagerii noilor „aeptări”,

însoţiri de logodnă sau de cununie.10

Pentru actorii feciori ai acestui ritual, natura,

7

spiritul naturii este confidentul. Identitatea individului

se pliază pe aceea colectivă, a comunităţii. Intrarea în

lume, în comunitatea cu regulile ei este un moment

crucial, o ceremonie a ursitei. „Cununile neursite”

inspiră, în conştiinţa poporală, necurăţia unui suflet,

urâtul. În satele bistriţene, R. Vulcănescu găsea aceste

versuri: „Du-te lună, vino soare, / Că tragem la-

nsurătoare. / Cununile neursite / zac sub hornuri

azv’rlite. / Pânî-n miezi cu steagu-n frunte / trec ficiorii

după slute, / c-alde alea nedirese / nu vor să fie

mirese.” Ceremonia poate fi antipodul, remediul,

curăţia, purificarea prin focurile rituale.11

Deificarea atitudinală e o consacrare în

discursul şi limbajele actorilor din desfăşurările

ritualului de la Sărbătoarea Sânzienelor. Un vast

simposion noţional colaborează la angrenajul ludic al

unei capodopere de exerciţiu spiritual poporal. Zânele

bune, zâne agreste dar şi silvestre, cum nota R.

Vulcănescu sunt „moştenitoarele” cultului marilor

traversări de la moarte la înviere/renaştere, de la

noviciatul vieţii la măritiş/însurătoare. În alt punct

cardinal de cultură poporală europeană, legenda lui

Tristan şi a Isoldei reitera importanţa morţii care dă

sens iubirii.12

Ritul denaturează cronologia, deformează

timpul. Dar ideea fertilităţii lasă deschisă povestea,

subliniază continuitatea. Nuntirea întăreşte, între

cutume, conştiinţa identitară a comunităţii: „Boabele

să le răstească, / până-n toamnă să nuntească.” Într-o

altă cultură etnică, Hölderlin vorbea de pârguirea

cântecului într-un presupus scenariu liric naţional.13 În

8

Dâlja Mică (Petroşani, Valea Jiului de Vest,

Hunedoara), înainte cu nouă zile de Sărbătoarea

Sânzienelor, femeile au interdicţie la plăcerile

dragostei. Avem, deci, un rit sublimat, al fertilităţii şi al

virtuţilor familiale.14

R. Vulcănescu sugera, corect, o interferare

ritualică între două ceremonialuri, cu rădăcini în

mentalul poporal străvechi, Sânzienele şi Drăgaica. Iar

cultul Drăgaica vine să se suprapună, în feudalismul

timpuriu, peste întreg ritualul Sânzienelor, cu care

parţial s-ar cufunda. La autori medievali oripilaţi de

poveştile despre misteriosul Orient european, ştirile

despre o practică a ritualului de 24 iunie s-au

confundat cu ceea ce ei ştiau despre mitul „diavolului

însurat”, fondat pe cutume din zona Saint-Martin de

Tours.15 În vechimi, în luna august, a doua sărbătoare

anuală în cinstea zeiţei Ceres, după cea din aprilie,

face trimitere la bucuriile rodului, la recoltă.

Ceremonia are ca moment triumfant încununarea

zeiţei cu bunurile recoltei, de către o procesiune de

femei, în veşminte albe, încoronate cu o cununiţă din

spice de grâu, femei care s-au abţinut nouă zile de la

plăcerile dragostei. Ceremonialul ţinea şi la noi de

reestetizări ale spiritului, cu reluări în individualismele

(om/creaţie) ale literaturii culte.16 În Ţibăneşti (Vaslui),

fetele poartă şi la brâu sânziene dar şi la sân,

gesticulaţie ceremonială arătând un sincretism de

ritualuri antice, de suprapuneri mitic-tematice, în

care cotidianul agrar dar şi cultul fertilităţii, simbolici

melopeic-magice dar şi reprezentări ale optimismului

vieţii sub protecţia zeităţilor varii, au găsit cale

9

comună de reiterare în spectacolul etnografic

modern.17

În cronica vieţii se scrie, în răboj, judecata

vremii. Evocarea feminităţii are un aspect imperativ-

afectiv iar peţitul e un act de maturitate identitară. În

Bistriţa-Năsăud sentimentul plenar este al iniţierii. Din

mit în real, conotaţia traversării depăşeşte alegoricul

ca şi o întârziere voită a căderii finale a cortinei într-un

spectacol de sincronizare ceremonial-viaţă: „Hai,

frumoaselor, ce staţi, / zâne vreţi să rămâneaţi, / că

venim după peţit / până nu v-aţi răzgândit.” 18 În

Stăneşti (Gorj), se joacă „în Zăvoi” o horă în tăcere. Un

mit empiric a sedus de veacuri comunitatea fiindcă, în

documente medievale, hora aceasta era jucată

muteşte doar de fetele purtând pe cap cununiţa de

Sânziene dar feciorii se întreceau în chiuituri.19

Sânzienele sunt, zice R. Vulcănescu, reprezentări

mitice ale vegetaţiei, interpretare corectă în sensul în

care Tiberiu Graur numea între izvoarele recuperărilor

scenariului folcloric participanţii, cuvântul, gestul,

timpul şi spaţiul.20 Acum, un astfel de scenariu

evocând cultul vestalic şi rituri ale protecţiei,

fecundităţii agrare, procesiuni, sacrificii şi jocuri

populare din cadrul arhaicei sărbători din cursul lunii

aprilie, Cerealia, cu remanenţe în multe culturi

continentale.21 În molozul memoriei, extazul

contemplativ manifest în desfăşurările ceremonialului

agrar s-a estompat şi, cu siguranţă la începuturile

evului mediu, a dobândit o latură a violenţei mimate.

În Hondol (Hunedoara), în dimineaţa sărbătorii, în

drum spre holda satului, grupurile de feciori simulează

10

o încăierare cu secerile.22

„Realitatea” ceremonialului e estetizată. În

Bistriţa-Năsăud, textul insistă pe fizionomii.

„Purificarea”, limpezirea sunt datorii spirituale iar

versurile tinerilor au o ţinută fulgurant-sarcastică:

„Toate slutele-s grăbite, / toate vor să se mărite/ cu-

alde unii dintre noi, / feciori mândri, vai de noi!/că la

nuntă ştim hori, / la praznice ştim prânzi/ şi la

dragoşti şi mai şi.” La şvabii Banatului, restituirea unui

scenariu al cutumei ţine de o strategie marcând o

etapă a vieţii.23

Urcuşul (în munte) şi coborâşul (în sat) al fetelor

se întâmplă, totuşi, într-o sferă a mijlocirii, în

vecinătatea mitului. Zvârlind cununiţele pe case,

fecioarele vor ca acestea să rămână agăţate şi de

hornul casei în care sălăşluiesc feciorii iubiţi, în anul

menit organizându-se apoi nunta. Hornul, coşul,

hogeacul ne trimite la aspectele inspirate din vechile

erotogonii, la centaurii libidinoşi, la inorog (unicorn,

licornă). În Zbughiţeşti (Argeş), feciorii caselor ale

căror hornuri agăţaseră cununiţe scoteau boii la un soi

de procesiune pe uliţele satului până în curtea bisericii

unde fata trebuia să-şi recunoască, desigur, cununiţa

atârnând în coarnele animalului.24 O astfel de defilare

ceremonială are loc şi în satele din podişul transilvan.

În Bistriţa, dimineaţa de 24 iunie e rezervată

cetelor de feciori cu „struţuri de sânziene la pălărie”,

fiecare arătând hornul casei unde a rămas agăţată de

horn o cununiţă aruncată de fecioara iubită. În Vest, în

Bretagne, cum citeam în Balta Diavolului, a lui George

Sand, trimisul mirelui, peţitorul şef, se numeşte

11

bazvalan, purtător de cunună (ramură de grozamă)

dăruită de fată, anterior, mirelui iar acum adusă

îndărăt, prin mesagerul aceluia.25

„Tălmăcirea” acelei reveniri a fetelor din munte,

după împletirea cununiţelor, diferă de la o regiune la

alta. În Iacobini (Gurahonţ, Arad), ceata dubaşilor

anunţă evenimentul ca pe o re-dobândire a dreptului

de a participa la treburile obştii, de a lua decizii alături

de partea feminină, matură, din comunitate.26 În

Ormindea (Hunedoara), revenirea şi reintegrarea

fetelor în comunitate este precedată de un dialog între

„numită” (una din fete e desemnată de celelalte să le

reprezinte) şi grupul femeilor măritate.27

Fetele încalcă un tabu, ele ies din cerc

(comunitatea) şi urcă la deal sau în munte. Urcuşul

fetelor nu înseamnă, însă, înstrăinare. Ele sunt aduse

într-un model de trinitate, triunghiul cu vârful în sus,

motivul ascensional, dealul, muntele. Acolo împletesc

cununiţe, simbolici ale recuperării lor în cercul

comunităţii, prin reducţie, în cercul familiei. În Dobriţa

(Gorj) se spune că, revenind din Munte, fetele „dau

fuga în sat”.28 În Arefu (Argeş), fetele se refugiază sub

protecţia zânelor bune într-o peşteră, pe un

promontoriu deasupra localităţii, împletesc cununiţele

şi aşteaptă să treacă miezul nopţii ca să revină şi să le

arunce pe casele în care locuiesc tinere gata de

măritiş.29 Sub specia scenariului, are loc ceea ce

specialistul numeşte creaţia complexă a trăsăturilor

situaţionale, oralitatea creaţiei rurale substituind un

sentiment al refuzului ontogenetic în favoarea

simbolicii.30

12

Note:

1. R. VULCĂNESCU, Mitologie română, Bucureşti,

Editura Academiei, 1987, p. 399; H.-G. GADAMER,

L’eredità dell’Europa, Milano, Einaudi, 1991, p. 76-79

2. Informaţie de teren, 1969

3. Vezi la R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; M. V.

CHIVU, Mircea Eliade: Întâlnirea cu sacrul, în

„Observatorul Cultural”, nr. 138, 15-21 octombrie

2004, p. 26


5. Informaţie de teren, 1969; Vezi şi la Al.

BORZA, Dicţionar etnobotanic, Bucureşti, 1968; V.

BUTURĂ, Enciclopedia de etnobotanică românească,

Bucureşti, 1979

6. Informaţie de teren, 1966; Informaţie de

teren, 1970


8. Cf. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; Idem,

Biserica de brazi, în „Albina”, C, nr. 1, ianuarie 1997,

p. 11


10. Relatarea colegului nostru Ion Mogoş din

Mierleasa-Bărbăteni, iunie 1972

11. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; focuri de

ritual, chiar în ultima săptămână din iunie, se mai

practică în Europa şi azi, în Franţa, Belgia, Olanda,

Germania, Tirolul Austriei precum în Brabant, Hainaut,

Grand Halleux, Morlanwelz, Ecternach.

12. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; Y.

PERROUL, Patimile după Tristan, traducere de P.

13

Spânu, în „Timpul”, Iaşi, III, nr. 9, septembrie

2002, p. 18-19

13. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 489; ŞT.

AUGUSTIN-DOINAŞ, Oximoronul iubirii, clipa eternă, în

„Arca”, XIII, nr. 1-2-3 (142-143-144), 2002, p. 23


15. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 489; o carte o va

edita F. Giunti, la 1549 iar puţin după el, L. Doni, la

1551.

16. D. TUDOR, Enciclopedia civilizaţiei romane,

Bucureşti, 1982, p. 181-187; R. VULCĂNESCU, op. cit.,

p. 489; P. CONSTANTINESCU, Estetica individualistă, în

„Kalende”, I, nr. 5, martie 1929, p. 148-152


18. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; sau motivul

Lenore, comentat cândva la Gheorghe Vrabie.


20. R. VULCĂNESCU, op. cit. p. 489; T. GRAUR,

Pentru păstrarea purităţii izvoarelor, în „Tribuna”, XXX,

nr. 50(1564), 11 decembrie 1986, p. 6

21. Ibidem; P. BRUNEL, Précis de littérature

comparée, Paris, Pressse Universitaire de France,

1989, p. 37-38


23. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; L. GAGA,

Identitate şi diferenţiere spirituală în strategia

matrimonială, II, în „Orizont”, nr. 32, 12 august 1988,

p. 6


25. Cf. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; G.

SAND, Apendice, în volumul G. SAND, Balta Diavolului,

14

traducere de Cl. Voinescu, Bucureşti, Editura

Univers, 1974



28. Însemnarea învăţătorului Nicolae Săvulescu,

„dascălul Nicolae”, din vara 1966


30. Cf. M. POP, Caracterul formalizat al creaţiei

orale, în „Secolul XX”, 20, 5, 1967

15

2. Cerul şi călătoria.

Alte simbolici ale translării

lumilor, la Sărbătoarea Sânzienelor

Călătoria sufletelor în ceruri, la vechii greci, este

supravegheată de Ireversibila, Inevitabila, zeiţa

Adrasteia, o divinitate de împrumut, de la frigieni,

identificată cu Dike de către Platon, legată de replica

ei oglinda, „martora propriei noastre zădărnicii”, cum

scria Tudor Vianu cândva.1 Deschiderea „terasei”

dintre lumi echivala cu o sărbătoare, în preajma

solstiţiului de vară. Ceremonialul Sânzienelor impune

şi el asumarea ideii de spaţiu mitic (ori mitizant)

pentru toţi participanţii cu funcţiuni mitice cognitiv-

ontologice. Pentru moment regulile societăţii arhaice

revin în actualitatea scenariului sărbătoresc.

Interpretarea mitologică a casei, treaptă către

cerul îngerului păzitor şi cititor al faptelor bune

pregătind trecerea peste puntea raiului,2 poate

determina descifrări fragmentare de simboluri, idei,

situaţii de emancipare a omului de tirania lutului.

Casa e construită pe pământ dar e dedicată cerului.

Astfel, după zidirea înscrisurilor apotropaice, avem

însemne astrale pe lemnăria caselor, cu trimitere la

infinit, la eternitarea cerului sfânt: luna, stelele,

soarele. La Mircea Eliade, înţelesul naşterii se adaugă

înzestrării mistice a simbolurilor vieţii.3 De aceea e

demn de reţinut episodul anual din Sasca Română

(Caraş-Severin), când tâmplarul şi dulgherul satului

sunt „dezlegaţi” la lucru în 24 iunie.4

16

În lăuntrul ceremonialului, un estetism

subiacent realităţii mitului însoţeşte evenimentele; în

afara ceremonialului, realitatea istorică orientează dar

nu determină un model cosmologic adoptiv.

Participanţii la ritual îşi impun o atitudine bivalentă la

„conjuncţia” lumilor, atunci când cerurile „se deschid”,

cu trimitere la caracterul apotropaic al florii care dă

numele acestei sărbători. Cercul este decorul

spectacolului dedicativ. Destinul unuia din zeii vechilor

etrusci, Tinia, recuperează tot ce se ştie, mai târziu

despre treptele cerului, cele 16 zone la aceiaşi

etrusci.5 În Brebu (Caraş-Severin) se „ştie” că

Sânzienele vin din cer să aducă vestea despre noile

căsnicii din sat şi despre roada noului an.6

Cultul pământului mumă intermediază în

anatomia unui ritual. În subpământ e ultima vamă

până la Poarta Raiului. Cine nu o trece, sufletul îi e

înghiţit de Gura Iadului. La 24 iunie, în Domneşti

(Argeş) se practică un pelerinaj la schitul vechi din

munte, amintirea unei „biserici dintre brazi.” 7

Expresii ale unei atitudini faţă cu „filosofia

destinului” sunt, la noi, rituri de „împrumut”. Aşa

este ritul ieşirii din subpământul stihiilor descompuse,

asemuit călătoriei ritualice a legendarului Orfeu. Dar

şi ritul întâlnirii proscrise, un flăcău încercând să-şi

răscumpere celeilalte lumi iubita, în comentariile lui

Romulus Vulcănescu. Dar Frazer identifica situaţii în

Exodul, Juditha şi chiar în Levitic.8 În alchimia riturilor

existenţiale, prispa în horă e unul din elementele de

tranzit în afară-în lăuntru. Dacii moşteneau habitudini

tracice în această privinţă.9 Şi în Stroeşti (Gorj), la

17

casele cu acest sistem de prispă în horă, în ziua de

Hram (nedeia din 20 iulie, de Sântilie) se meneşte

pentru roadele pământului şi mana cerească, într-o

sintaxă concentrată a ritului arhaic (păgân) şi

ceremonialului religios.10

Un substitut al schimbului dintre lumi este

poiana din Munte, loc sacru, locul nedeilor carpatine,

al târgurilor vicinale.11 În Lupeni (Hunedoara), astfel

de târguri vicinale se organizau pe Dealul Oproaia ori

pe Dealul Oboroca iar o nedeie pe Dealul Sohodol, în

„Poiana de la Holdă.” 12

Drumul pe cer al soarelui, de la răsărit la apus,

aduce mai degrabă a viziune poetică. Pe pământ,

Soarele şi Luna s-au însoţit împreună, în cer soarele e

însoţit de cai albi care trag la caleaşca astrului. Peste

veacuri, la Montespan, Mircea Eliade găsea un

argument evocator în dansul circular al adolescenţilor

exercitând funcţii ritualice identice.13 În Cărpiniştea

(Buzău) se mai practica până prin anii ’60 din veacul

trecut ceremonia „întoarcerii” de la ogor, cu o pereche

de tineri, împodobiţi sărbătoreşte, în căruţă,

deschizând alaiul.14

Integrată calendarului poporal de la noi,

Sărbătoarea Sânzienelor este, la urma-urmei, un

eveniment tulburător din cotidianul omului a cărui

esenţială dispoziţie în era creştină, iubirea

aproapelui, îşi află resursele tensiunii sufleteşti în

imensitatea celest-mântuitoare. În bestiarul hippogen

naţional, Calul şi Soarele au o prezenţă şi în ritualul de

Sânziene, ca şi în cel din noaptea Sfântului Andrei.

Este un cal uranian, al Fârtatului, în antiteză cu al

18

Nefârtatului, calul chtonian. În Novaci (Vâlcea),

ciobanii fac cununiţe de Sânziene, pe care le pun la

gâtul animalelor-acoliţi, auxiliarii muncilor cotidiene la

stână. (cal, măgar, câine).15

Translarea lumilor, traversarea cerurilor,

determină orientarea în acel timp absolut, definit în

Biblie ca un „seme hassamayum”, „cerul cerurilor”.

Invocaţii şi evocări întreţin, întreţin, prin cuvinte şi

propoziţii seculare, prospeţimile orale, cum numea

George Călinescu izvodirile eului scriptor medieval,

inspirat din oralitatea culturii poporale.16 La

deschiderea „bolţii înstelate”, de Sânziene, se iveşte

un eu peregrin, ca un imbold captivând spiritul, duhul

celui rătăcitor fără voie în noaptea magică de 24

iunie. Un zeu celest, precum Zephyros, este deţinător

de energii vitale pentru a întreţine imaginaţia celor

vechi la crugul dintre anotimpuri. Vânt de apus, de

final de primăvară este fiul lui Eos şi Astraios. La

serbările în cinstea zeiţei Chloris, soţia sa şi mama

zeului fructelor, Karpos,17 grecii evocau, parodic,

secerişul, deschiderea cerurilor şi pentru alţi

protagonişti ai Olimpului.

Despre ceremonialul căii sacre cereşti, în

mithistorie, stă mărturie, de la geto-daci, cultul

mesagerului ceresc, trimis la Zalmoxis din patru în

patru ani. Înainte de iniţiere, cel sortit era plimbat în

triumf pe calea sacră dintre palatul regal şi hieropolă.

Sunt, probabil, şi trimiteri la simbolismul cosmologic

al locuinţei ca imago mundi.18 La momârlanii din

Lupeni (Hunedoara), târgul de pe Dealul Oproaia, în

săptămâna postpascală, când se adună turmele de

19

miei, cu ciobanii, să facă bilanţul de la vânzare, se

oferă pentru „masa regelui” câte un animal de turmă,

bacii, ajutoarele lor şi reprezentanţii obştii locale

luând parte la acest insolit ospăţ.19

În complexul ritualic al ridicării şi, apoi, sfinţirii

casei, explorările specialistului care cercetează

referinţele (explicite/implicite) la temele

ascensionalului şi la interstiţiul lumilor, la translarea

absolutului, altminteri, ajung la acele simbolici de

solemnizare care ne îndepărtează, violent chiar, de

obsesia unor sentinţe definitive. Avem destule

exemple de capete de cai, sculptate la cele două

cosoroabe ale tindei sau pe acoperişuri, afrontate sau

adosate, altele ornamentând fântâni, trimiţând la

protectorii solari din mentalitatea celor vechi. Cum ar

fi şi cultul stâlpului sacru din aşezarea preistorică de

la Căscioarele-Bucureşti.20 La Petrilova (Caraş-

Severin), cultul unei fântâni, pe drumul Ciuchiciului, s-

a transmis din vechime până la noi, caii care urmau

să fie duşi, spre vânzare, la Târgul de la Sasca

Montană, fiind „sfinţiţi” cu apă din ea.21

Cel mai adesea, „decantarea” etimologiilor

marchează nu atât succesul unor descifrări ci reuşita

unor concilieri. Iuno, care a ajuns să designeze Luna,

apoi rădăcina de plecare a denumirii lunii lui cireşar,

la vechii romani derivă de la iuvenea, adică femeia

tânără. Şi în acest caz, reicitatea cuvântului, la anticii

noştri e, totuşi, mai mult decât opţiunea pentru

realitatea secundă.22 La debutul fiecărei luni

calendaristice, aceiaşi romani au invocat Luna Nouă,

adică pe Iuno Novella.23 În Chiojdeni (Vrancea), încă

20

din după-amiaza de 23 iunie, grupul de tineri feciori

participanţi la ceremoniile de a doua zi se adună la

casa unuia dintre ei pentru stabilirea programată a

etapelor desfăşurării. Ei restituie, în fapt, o cutumă,

„aşteptând” începutul unei călătorii şi pe iniţiatorul

acesteia.24

O cale de trecere, exponenţială, este Calea

Văzduhului, intermediară între cer şi pământ, alături

de Scara Vămilor Văzduhului, cu vameşul alb şi

vameşul negru care cântăresc sufletul în balanţa

judecăţii. În mitologia românească avem Calea cu

Răscruce unde o maică bătrână, pe un trunchi,

consiliază sufletele rătăcite să aleagă drumul Raiului.

Metaforic, totul pare o trecere de la vorbă/cuvânt la

scris, de la oralitate la civilizaţie.25 Calea Raiului, o

cale a sufletului, e un cântec funerar din Valea

Almăjului bănăţean. Aici, în Banat, maica bătrână are

un pahar cu apă în m’nă şi spune tuturor să ţină, spre

Rai, calea „numai la dreapta” iar la salcia plecată să

se oginească numai la umbra mărului lui Sân Petru. R.

Vulcănescu va cita şi el din culegerea lui Nicolae Ursu:

„la ăl brad şiecinat, / la v’rf vârfurat, / la poale-mpolat,

/ cu vârfu pre ceri, / cu poale pre mări. / Jos la

rădăcină, / i-un scamn de ogină, / îi Maica Marie, / pe

iel stă şi scrie, / pre tin’ să te scrie/ în coala viilor

(…)”26 Dincolo de contemplaţia verticalului, motivul

ascensionalului, reflectat de specialişti în sintagma

imanentului care urcă, înseamnă o altă atitudine

esenţial mitologică. Aspecte abordate mai de mult, la

1891, şi de E. B. Tylor.27

Un continuum discursiv cer-pământ disimulează

21

tradiţia căilor mirifice şi a întregii reţete de simboluri

ale trecerii dintre universuri. Circulă liber zei, semizei,

demoni, eroi. Oamenii simpli circulă între lumi în

anumite momente din calendarul anului poporal cum

ar fi 24 iunie, când se deschid cerurile, omul ştie,

brusc, să înţeleagă graiul dobitoacelor, vânturile sunt

legate. În Lonea (Valea Jiului de Vest, Hunedoara), se

obişnuia ca în sala căminului cultural, în zori, după

revenirea de la ritualul secerării holdei, să se joace

scena dialogului dintre om şi animale, mai mulţi

feciori deghizându-se în urşi, lupi, vulpi, iepuri. 28

Culminaţia traseului solemn stă în pomenirea

traversării pe căile oamenilor, arboricolă şi terestro-

celestă. Se urcă la cer pe ramurile arborelui cosmic,

pe la marginile pământului, pe torţile cerului, pe Calea

Laptelui. O cale a fluenţelor imaginarului sacru este, în

tradiţiile oierilor din Şanta (Sibiu), drumul în marginea

cerului.29

Călătoriile miraculoase fac şi refac legăturile

dintre cer şi pământ. E un discurs cosmic marcat,

evident, de sentimentul marii treceri. În mimetismele

ceremonialului, de pildă pe Apa Duminecii, se

„respectă” un rit de circulaţie, de trecere-traversare de

la un nivel cosmic la alt nivel cosmic, între forme

hierocosmice (circulaţia în spirală, de care aminteşte

Romulus Vulcănescu). Atunci apare şi interditul

vânătorii echivalată crimei.30

Într-un spaţiu de cutume, deja intimizat,

solemnizările mitice din studiul cunoscut al lui

Densusianu, au început să fie reconsiderate. Traianul

era o Brazdă a lui Osiris, la noi Brazda lui Novac, cale

22

sacră comemorând expediţia lui Osiris din Egipt în

Dacia preistorică.31 În Bradu (Argeş), un mit local,

demontat vers cu vers, ne coboară la tradiţia pre-dacă

unde un „uriaş” a tras brazdă spre munte, indicând

urmaşilor calea cerului.32

Într-o insolită hermeneutică a simbolicilor

teogonice, specialiştii diferenţiază între o creaţie

cosmică sacră, pământul mumă şi o făptură cosmică

antropomorfă divinizată, cerul sfânt. La alegerea unui

rege, în vechimi, acesta mulţumea cerului şi apoi

pământului, oamenilor peste care urmează a

stăpâni.33 În Ormindea (Hunedoara), când pleacă să

caute aur, sătenii dau de pomană în 24 iunie celor

duşi. Ei zic că nu coboară în galerie, în mină, ei suie în

cerul raiului bogat.34 Iar în Cogeasca (Iaşi), tinerii taie

un braţ de iarbă pe care o aruncă spre grupul fetelor,

„dezlegându-le” drumul spre sat, la revenirea din

ogoare.35

Ziua Sfântului Ioan Botezătorul, la 24 iunie, de

Sânziene, marchează o trăire extaziată a unui sfârşit

şi început; sfârşit de ciclu agrar, început al altuia. În

unele zone folclorice, datinile inspirate de un cult al

grâului evocă, în preajma aceleiaşi zile, istorioare care

au legătură cu drumurile Sfântului Petru între cer şi

pământ. Moralitatea şi moralizarea comunităţilor are,

sigur, mai vechi rădăcini.36 În Dobriţa (Gorj), la podul

de la Bistreanu, în 24 iunie, ritualul sfinţirii apei invocă

numele sfinţilor Ioan Botezătorul şi Petru.37 Omul

călător, sufletul călător, gândul (=idee) călător fac

parte, ca elemente de fond, din previzibila ordine

pură a fiinţelor şi lucrurilor. În Banat, N. Ursu găsea

23

argumente pentru un alt rit al călătoriei interstiţiale,

scara de ceară la cer, altă cale mirifică; un alt fel de

drum ori popas mental străvechi: „Fire, trandafire, /

de ce-ai zăbovit / dă n-ai înflorit, / dă ieri dimineaţă /

pân’ d-astă-mineaţă? / - Io m-am zăbovit / la minuni

privind / pân’ s-o despărţit, / sufletu dă oase, / dă

lumia frumoasă, / dă soarie, / dă ap-umblătoarie. /

Toate le-am lăsat, / drumu am luvat. / - Du-te, (…) du-

te, / tot pe drum nainte. / Sama bine s-ai / la mâna

dreaptă, / Dumnezeu ti-aşteaptă, / drumul ţâ-l arată.

/ Şi la mâna stângă, / acolo va fi / arături arate, / cu

flori sămănate, / multe să-ţi culegi, / doru să-ţi

petreci. / Du-te, (…) du-te, / tot pre drum’ nainte, /

sama bine să iei, / dă lături dă drum, / Acolo va fi /

răchita-mpupită. / Jos la rădăcină / v-o mândră

fântână / şi-o zână bătrână, / cu pharu-n mână. /

Călători aştiaptă. / Cu apă-i adapă / şi-at’ta-i dă reşie,

/ îţi dă dor să treşie. / Du-te, (…), du-te / tot pră drum

nainte. / Sama binie s-ai aproapie dă Rai. / Acolo-m’

va fi / o scară de ciară. / Să tie sui pă ia / (…) la locu-

ăl frumos. / Acolo-m’ va fi / multe mese-ncinse / şi

lumini aprinse / şi-un măr dă Sâmpietru. / Naltu-i

minunat, / vârfu-i sus la cieri, / poalili-s pre mări. / Pre

vâr’ ie-nflorit, / pre poale-i rodit. / Subt iel şie-mi era?

/ Maica Precista, / la masă scria, / pră-i vii la ăi vii, /

pră-i morţi la ăi morţi.” Ritul de trecere are, deci,

mesagerii săi, cum se spunea în abordările

specialiştilor de dinainte de primul război.38

Vechii „kapnobatai” (sau „kapnobotai”) ţin de o

lume atemporală dar şi în acest caz avem o mijlocire,

prin ritual, prin ceremonial a unei trăiri depline a

24

mitului, prin reiterare. Vasile Pârvan traduce prin

„călători prin nouri” acest cuvânt. La R. Allier, însă,

avem explicată magia acestui urcuş la nourii

călăuzitori şi călători.39 La Uricani (Valea Jiului de Vest,

Hunedoara), de pe Dealul Sterminosu, feciorii se întrec

în aruncarea „suliţilor” până dincolo, peste apa Jiului

de Vest. Câştigătorii sunt socotiţi „călători” ai zânei.40

Demontarea ceremonialului de Sânziene, la o

interpretare de esenţializare a simbolicilor varii, ţine

loc de criteriu în autentificarea continuităţilor în

practica ritului.

Note:

1. PLATON, Phaidros, 284 c-249 d; apud V.

KERNBACH, Dicţionar de mitologie generală, postfaţă

de Gh. Vlăduţescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1989, p. 16; T. VIANU, Scriitori români

din secolul XX, ediţie de M. Dascal, Bucureşti, Editura

Minerva, 1979, p. 121

2. Cf. V. KERNBACH, Dicţionar, p. 593; S.

LUPAŞCU, În al nouălea cer, în „Dilema”, XI, nr. 515, 7-

13 februarie 2003, p. 12

3. Cf. R. VULCĂNESCU, Mitologie română,

Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 399; M.

ELIADE, Naissances mystiques, 1959, p. 16-24


5. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 455; S. H.

HOOKE, Mith and Ritual, 1933, p. 32-35

6. Caietul contabilului Gheorghe Madescu,

Brebu, 1980

25

7. Caietul artificierului Anton Bota, Cernat,

1961-1962

8. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 573; J. G.

FRAZER, Folk-lore in The Old Testament, London,

1919, p. 56-57, p. 83-88

9. Vezi la R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 450; C.

A. ROMAIOS, Cultes populaires de la Thrace, Athènes,

1949, p. 43 sq


11.R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 454; I. CONEA,

Plaiuri Carpatine, Bucureşti, 1984, p. 15-53

12. Informaţie de teren, 1966-1967

13. Cf. o interpretare la R. VULCĂNESCU,

Mitologie, p. 370; M. ELIADE, Istoria credinţelor şi

ideilor religioase, I, traducere de C. Baltag, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 25



16. Vezi la V. KERNBACH, Dicţionar, p. 106; G.

CĂLINESCU, Istoria literaturii române de la origini pân

în prezent, ediţia a II-a, prefaţă de Al. Piru, Bucureşti,

Editura Minerva, 1982, p. 7

17. Ibidem, p. 653

18. Cf. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 571; M.

ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, I, p. 44


20. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 449-450; M.

ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, I, p. 51

21 . Informaţie de teren, 1982

22. Vezi la V. KERNBACH, Dicţionar, p. 263; A.

CORNEA, Scriere şi oralitate în cultura antică,

26

Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988, p. 77 şi

p. 82

23. Ibidem


25. Cf. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 572; E. A.

HAVELOCK, Cultura orale e civiltà della scriittura, Bari,

1977, p. 17-21

26. N. URSU, Cântece şi jocuri din Valea

Almăjului (Banat), Bucureşti, 1950, p. 181-183, p.

186-187; citat la R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 573

27. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 357; E. B.

TYLOR, Primitive Culture, 1891, p. 19 sq.

28. Caietul lui Anton Bota, Lupeni, 1938


30. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 569-570; B.

MALINOWSKI, Crime and Custom in Savage Society,

1932, p. 34-39

31. N. DENSUSIANU, Dacia preistorică,

Bucureşti, 1913, p. 150-172; citat şi la R.

VULCĂNESCU, Mitologia, p. 571

32. Caietul lui Anton Bota, Cernat, 1960

33. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 439; J. G.

FRAZER, Les origines magiques de la royauté, 1920,

p. 66-67, p. 74-76, p. 91



36. Vezi la R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 572; T.

HOBHOUSE, Morals in Evolution, 1906, p. 15 sq


38. Cf. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 556-557;

A. van GENNEP, Les rites des passage, 1908, p. 32

27

39. Cf. V. KERNBACCH, Dicţionar, p. 286; R.

ALLIER, Magie et religion, Paris, 1935, p. 82-89


28

3. Soarele şi Luna.

Teme şi scenarii magic-mitice

ale reinvestirii vieţii

În spaţiul de spiritualizare protoromân, are loc

un proces de solarizare a creştinismului în care

Dumnezeu Fiul e asimilat cu Soarele Sfânt.1

Calendarul heliotermic precesional, cum în cultura

fellahilor,2 se disimulează într-un scenariu mitic

prezent pe coloane discofore, în versurile unor ritualuri

de Sânziene precum invocarea Sfântului Soare în 24

iunie, la Răcăşdia (Caraş-Severin).3 Adesea, interpretarea faptelor mitice ne

păstrează în confuzia dintre Ileana Cosânzeana şi

Sânziana care credem că a fost grăbită de statutul de

divinitate chtonică a Cosânzenei, o zeitate de tip Flora,

cu descifrarea etimologică în consângeana – de

acelaşi „sânge”, deci, cu fratele ei, Soarele. În

realitate, cum arată cineva, Sânziana e o zeiţă astrală,

o Selene, în gradual etimologic de Sancta Diana.

Supravieţuirile culturii orale sunt o realitate

permanentă, sursă pentru istoria mentalităţilor, cum

susţinea şi Al. Duţu.4 Ca un suprem elogiu adus

erotismului farmacopeic, tinerii (feciori şi fete) se

asociază, la Sărbătoarea de Sânziene, într-un cules

ceremonial. Fetele din Ursoaia (Iaşi) caută în apă, la

miezul nopţii, chipul lunii sfinte ca să viseze, în

noaptea următoare, acasă, cât de desăvârşit îi va fi

măritişul.5 În Baia de Criş (Hunedoara), tradiţiile reţin

calea ceriului dalb.6

29

Reinvestirea experienţei solare în dansul

Sânzienelor are loc printr-un alt scenariu miraculos.

Calul solar, astral, în drumul Soarelui către sora sa

Luna sau legând prin zborul său năzdrăvan lumea de-

aici cu tărâmul celălalt, e cel din basmul cu valenţe

mitice Făt-Frumos, fiul iepii, al lui Ion Creangă.

Restituirea unui astfel de scenariu poate fi deprivarea

de somn din cultul zalmoxian la strămoşii noştri, cu

nesomnul şi postirea într-o peşteră a preotului.7 În

Agadici (Caraş-Severin), o pereche băiat-fată, dintre

tinerii participanţi la ceremonialul de Sânziene, aduc

de căpăstru un cal (în mod obişnuit, alb).8

Soarele Sfânt şi Luna Sfântă sunt cele două

elemente care dau substanţialitate ritului de vară,

ceremoniilor din 24 iunie. Semănatul magic are doi

protectori, în zi ori în noapte, soarele şi luna. La fel,

seceratul magico-mitic, pe lună plină, într-o parte

dinainte aleasă a holdei. Una din şansele în care,

comentează cărăşanul Virgil Birou, „şi sufletul se

înveşmântă cu dispoziţie de sărbătoare.” 9 În Ceanu

Mare (Cluj), seceratul când e lună plină, la 24 iunie,

explică un fel de atitudine iconoclastă: astrul nopţii,

luna, e mustrată că ajută traversarea, trecerea între

lumi, pentru feciorii iubiţi de fete, nu toţi cei „în vorbă”

izbutind să-şi întemeieze familii.10

În tradiţia românească, Sancta Diana a devenit

Iana Sânziana, sora Soarelui, îndrăgită prea mult de

acesta, fugară de teama incestului în „ostrovul mării”,

la „mănăstirea Alba”. În comentarii specializate,

soarele de aur şi sora sa Luna de argint sunt

împiedicaţi de Dumnezeu să se căsătorească. Elie

30

Faure afirma cândva: între iubire şi puterea creatoare

este o identitate de substanţă. De aceea tot el afirma

că numai arta şi omul au aceeaşi pulsaţie, bătând

ritmul istoriei.11 În Maidan (Caraş-Severin), unde

cântece de Sânziene invocau şi pe Iana Sânziana,

tradiţia fost adusă până la anii ’70 din veacul trecut.12

Altfel de sincronisme în viaţa de zi cu zi le regăsim în

cutuma închinatului la soare, dimineaţa şi seara. E

parte dintr-un rit al schimbului lumilor, rămas în

obiceiul de a închina nou-născutul pământului şi

soarelui, spre răsărit. Şi la noi, românii, precum la

multe alte popoare europene, rostirea unui anumit

cuvânt putea fi gestul aducător de viaţă.13 În Lovnic

(Braşov) feciorul nu poartă nimic pe cap, din 23 iunie

până în seara de 24 iunie, ca să nu fie cunoscut la

„deschiderea” cerurilor.14

Tema câmpiei sterpe, înconjurată de Apa

Sâmbetei cu un brâu de foc intermediază şi ea în

translarea lumilor. Căţelul Pământului şi macul,

„Floarea Iadului”, încearcă să ademenească sufletele

dar rădăcinile arborelui cosmic se înalţă triumfătoare

peste „jeţul Nefârtatului” în vreme ce, în desfăşurarea

unei veritabile teomahii, Fârtatul voia să

întovărăşească Luna cu Soarele. Precum în lingvistica

generală, cu lectura verticală a realităţii idiomatice

dintr-o epocă dată, limba ritualică este evocatoarea

scenariului cutumiar.15

În sensul acumulărilor tragice se înscriu

legendele căsătoriei astrului, Soarelui cu o

pământeancă, o iubire imposibilă, la fel cum nu poţi

depăşi „prestigiul hotarului”, ca experienţă magico-

31

spirituală de sorginte orientală.16 În Liţa (Teleorman),

fetele cu băieţii, după întoarcerea de la ţarină, în zorii

lui 24 iunie, nu-şi vorbesc tot drumul.17 În aceste

„epifanii”, semnificanţii sărbătorii sunt înţeleşi şi

interpretaţi pe fragmente. Între exerciţiul spiritual şi

farmecul festiv, sărbătoarea pare a fi o metaforă

închinată de comunitate luminii triumfătoare, la

clivajele timpului. Dar o dialectică a simbolurilor se

iscă din interpretările diferite la aceeaşi etimologie.

Raportarea la continuitatea în tradiţie ne păstrează,

însă, mereu în preajma unui discurs riguros. I. I. Russu

traducea „ktista” prin „strălucitorii” şi afirmă că ne

aflăm în cazul unui cuvânt geto-dacic. În Ţara

Almăjului bănăţean, locurile au sacrul în identitatea

lor, precum Poiana Sânzienelor iar Lacul Vulturilor, la

izvoarele Nerei este căutat de suferinzi noapte aceiaşi

executând invocaţii, în zorii zilei următoare.18

Limbajele oralităţii transferă simbolul reflexiv al

unei sărbători vechi în jocurile propriei continuităţi a

ceremonialului. În aşa fel încât spiritul unei sărbători

se preschimbă într-o conjuncţie cu elementele altui

ritual. La Sânziene avem şi rămăşiţe din vechiul cult

solar dar prezent şi în evul medieval, epocă unde

tradiţiile culturii orale sunt încă destul de active în

aspectele păstrate din vechime.19 În Smeura (Argeş),

băieţii trebuie să atingă cununiţa, înainte de a şi-o

pune pe cap vreo fată.20 În Corlăţel (Mehedinţi) feciorii

simulează o ceartă, o sfadă în care evocă, fiecare

grup, pe „eroul” favorit: Soarele şi Luna.21 În

mucenicia simbolului, de la profan la sacru, cultul

soarelui are echivalenţe la mărţişor şi la Sânziene.

32

Mărţişorul are statutul de talisman solar, el

protejează şi exprimă atitudini22 ca şi cununiţa de

sânziene. În Ciuşlea (Vrancea), cununiţa e strânsă în

patru locuri alese pe circumferinţa care evocă o cruce,

cu tulpini de busuioc uscat.23

În conţinutul ei semnificant, transpunerea

evenimentelor sărbătorii într-o succesiune a

conexiunilor profan-sacru ne descifrează şi alte roluri

în care actantul individual şi actantul colectiv se

elimină reciproc, ideea în sine fiind (rămânând) o

recompensă a vieţii ordonatâ de cutume şi rigori

arhaice, scenariu traversat apoi de creştinizare

imuabilă.

Note:

1. R. VULCĂNESCU, Concepţia mitică şi viziunea

artistică a soarelui la români, separatum, 1947; Idem,

Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei,

1987, p. 399; P. CARAMAN, Sărbătorile (…), p. 30-98

2. Vezi la R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 264; H.

HABIB AYROUT, Moyeurs et coutumes des Fellahs,

Paris, 1938, p. 192-23


4. Cf. V. KERNBACH, Dicţionar de mitologie

generală, postfaţă de Gh. Vlăduţescu, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 237; AL.

DUŢU, Oralitatea, cultura scrisă şi problema

specificului, în „România Literară”, XIII, nr. 32, joi 7

august 1980, p. 8


33


7. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 542; C. DANIEL,

Zalmoxis, ucenicii săi şi claustrarea, în „Luceafărul”,

Bucureşti, XXVII, nr. 6(1136), 11 februarie, 1984, p.

12 şi Ibidem, nr. 7(1137), 18 februarie, 1984, p. 12


9. Vezi la R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 515; V.

BIROU, Oameni şi locuri din Căraş, cu 48 fotografii

originale făcute de autor, Timişoara, Editura Astrei

Bănăţene, 1940, p. 76


11. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 554-555: E.

FAURE, Istoria artei şi spiritul formelor, traducere de I.

Mavrodin, prefaţă de D. Grigorescu, Bucureşti, Editura

Meridiane, 1990, p. 153 şi p. 160


13. Vezi explicaţii în surplus la V. KERNBACH,

Dicţionar, p. 236; CH. BALLY, Le langage et la vie,

Paris, Editions Payot, 1935, p. 69-71


15. Cf. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 371; ŞT.

MUNTEANU, Stil şi expresivitate poetică, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică, 1972, p. 222, citându-l pe P.

Guiraud.

16. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 455-456; V.

NEUMANN, Studii de antropologie culturală, în

„România Literară”, XXX, nr. 35, 3-9 septembrie 1997,

p. 4, comentând pe Andrei Oişteanu.


18. Cf. V. KERNBACH, Dicţionar, p. 286; N.

DOLÂNGĂ, Folcloric poetic almăjan, II, în „Almăjana”,

34

IV, nr. 1)10, aprilie 2002, p. 22-23

19. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 367; B.

GUENEE, Istoria occidentului medieval şi tradiţia orală,

traducere de Ov. Pecican, în „Steaua”, Bucureşti, XLIVI,

nr. 1-2, ianuarie-februarie 1995, p. 68-69

20. Caietul lui Anton Bota, Cernat, 1962


22. Vezi R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 371; V. I.

BĂRBAT, Dinamism cultural, 1928, p. 12-14


35

4. Secerişul magic.

Natura, vegetalul

în spectacolul cutumei

Sărbătoarea Sânzienelor marchează o celebrare

a farmacopeei poporului. Sub acest aspect, al

scenariului poporal, se elogiază, în fapt, forţa naturii,

învelişul protector al existenţialului uman. Derularea

unui scenariu mitic şi prelungirea lui în exerciţiul

rutinatelor ceremonii capătă determinaţii

participative, magice. Sânzienele sunt o sărbătoare de

tranziţie, ceremonialul unor schimburi: de lume, de

rituri. Simbolicile în antiteză, lumina solară şi lumina

lunii delimitează aria unor convergenţe de mesaje.

Desigur, se pot face trimiteri la cultul zeiţei Theia, o

titanidă mitică din vechea Elada, fiica lui Uranos şi

Gaia, mama (tatăl fiind Hyperion) zeului Helios, a

zeului Eos şi a zeiţei Selene: soarele, zorile (Eos) şi

luna.1 În percepţie subliminală, în epoca modernă s-a

ajuns, precum în obiceiul de Sânziene din Oraviţa

Română (Caraş-Severin), la invocarea teiului, acum

copac mirific.2

Pentru Mircea Eliade, Sânzienele sunt zânele

bune ale unui spectacol captivant, în care puterile

protectoare ale plantei, aflată la 24 iunie în plină

maturaţie, vor fi legate, în era creştină, de sărbătoarea

Sfântului Ioan Botezătorul.3 De aceea, credem şi noi,

un exemplu de sincretism, în simbolicile unui ritual cu

actanţi feminini, la origine, este acela al fetelor din

Leleşti (Gorj) care, la aceeaşi sărbătoare, poartă măşti

36

de băieţi, drăgoi.4

Pe traseul eposului etiologic, putem admite o

viziune restrictivă a mitului solar. Soarele este

personificarea unui erou al cerului, parte din mitul

arborelui cosmic, podoabă a sa.5 În Urleasca (Brăila)6

dar şi în Şandra (Timiş), băieţii plantează un arin pitic

(la originea ritului, în străvechimi, se prea poate ca

arborele să fi fost un brad), în preajma focului de

Sânziene, dansând în jurul lui, veseli şi invitând şi

fecioarele cu cununiţe.7

Uneori, un rit îl supune pe un altul, într-un alt

insolit sincretism. Un traseu al schimbului dintre lumi

este şi drumul celor trei pomi, arborii mirifici, bradul,

alteori mărul. Sub pom, Maica Maria, pe tron,

consiliază sufletele, cu un catastif în mână.8 În Bandu

de Câmpie (Mureş) arborele mirific este nucul9 iar în

Lăţunaş (Timiş) la fel.10

Cununiţele de sânziene se pun nu doar lângă

horn, pe acoperiş dar şi la porţi, ferestre, lângă troiţe,

la răscrucea drumurilor. Tot la o răscruce, în centrul

satului unde pleacă şi vin în/din varii destinaţii toate

drumurile, are loc hora drăgaicelor, o horă închisă,

care poate fi reluată şi la case de gospodari vrednici.

În Golăieşti (Iaşi), hora se plimbă la casele fetelor

proaspăt măritate, adică fostele ortace ale

dansatoarelor.11

Dromofilia contribuie la regenerarea acelor rituri

îmbibate, e drept, de un spirit mimetic dar cu resurse

în realităţile istoriei străvechi şi vechi din ţinuturile

noastre sau vecine nouă. Herodot menţiona drumul

sacru al ofrandelor înfăşurate în paie de grâu, rit la

37

hiperboreeni, sciţi, daci, apoi la femeile trace care se

închină zeiţei Artemis-Regina.12 Caracterul ficţional,

din explicarea tradiţiilor vechi, nu anulează valenţele

iniţiatice. Imagine şi idee se completează reciproc. V.

Pârvan traducea „kistai” prin „întemeietori de

oraşe”.13 În Vrăniuţ (Caraş-Severin) se „cumpără” (cu

un cântec, un proverb, o strigătură etc) intrarea în sat,

după revenirea din ogorul unde, pe lună plină, a avut

loc seceratul simbolic.14

Semnificând, la un mod original, specific,

încifrarea unui mitologem primordial precum urcarea

la cer, o călătorie iniţiatică, ritul fertilităţii are loc la

conjugarea anotimpurilor. La antici, perioada

corespunzând sfârşitului lunii iunie, e dominată de

ceremonii şi ritualuri de elogiere a fertilităţii solului, a

înnoirii vegetale. Un zeu tracic a fost Sabadios,

Sabazius, Sabazios, în legătuă cu cultul Marii Mame a

Zeilor, Kybele.15 El patrona dansuri rituale agrare în

Thracia şi Frigia16 iar în vechea Dacia, între alte

atribuţii şi calităţi, simbolul şarpelui, suprapus cultului

solar, era considerat şi un ocrotitor al sănătăţii.17 În

Pilu (Arad), tinerii băieţi participanţi la întreg

ceremonialul Sânzienelor, poartă cu ei un băţ pe care,

cu o zi-două înainte de 24 iunie, îl crestează cu varii

simbolici agrare şi solare.18

Tiparul timpului îşi pierde modelul, atunci

când se schimbă lumile, în noaptea de sânziene. În

acea noapte, se dezleagă şi plantele de tabuismul

lor permanent.19 În Cărbunari (Caraş-Severin), după

un obicei adus din Oltenia străbună de bufeni, fetele

culegătoare de flori de sânziene pentru cununiţele

38

rituale nu trebuie văzute de feciori până în dimineaţa

zilei de sărbătoare, ele fiind „pitulate” într-o poieniţă,

la liziera pădurii.20 În Mociu (Cluj), între grupurile de

tineri, feciori şi fete, survine un pasaj dialogic pe tema

roadelor câmpului şi ale livezii. Băieţii, grupul lor, au

un coş cu cireşe, vişine, mere timpurii şi alte fructe

coapte la vremea sărbătorii Sânzienelor iar fetele au

şi ele, în grupul lor, un coş, un paneraş, cu spice date

în rod. Dialogul tinerilor reconstituie vechile

„negocieri” dintre anotimpuri, în mitologia anticilor.21

În general, simbolicile tradiţiilor poporale

reprezintă, într-o dimensiune spirituală a înţelesurilor,

acţiune şi cuvânt. S-a recurs, adesea, la simbolul pe

care-l ilustrează secera. Însemn al puterii regale,

unitate de schimb, armă (sica, la geto-daci, apoi

cosorul „modern”) este şi unealta sacră la marele

preot din cadrul diverselor neamuri ale tracilor de la

sudul şi de la nordul Dunării.22 În Piscu Vechi (Dolj),

interpretarea traseului circular al fetelor-sânziene prin

ogor ţine de o explicare a secerişului iniţiatic. Ele

„dialoghează”, noaptea, cu luna, înălţând spre lumina

ei secera ritualică.23 în această derulare analitică a

ritualului de sânziene, simbolurile (şi simbolicile)

inspirate de cultul secerii cu dinţi conotează cu

operaţiunea radiografierii spaţiului personalizat al

tradiţiilor populare. Un spaţiu şi un timp puternic

personalizate, de altfel. În Tăuteşti (Iaşi), făpturi

fantomatice (tineri deghizaţi), mimează că vor să

încurce secerişul magic dar sunt „stârpiţi”, alungaţi de

atitudinea celor care-i sperie cu secerile cu dinţi.24 Un

cântec despre secera lunii se practica în Bâlta (Gorj),

39

la 24 iunie, la miezul nopţii, un grup de fete

nemăritate însoţite de o femeie măritată, cu maramă

pe cap, invocând „ursâtul”.25

Cosorul este unealtă şi instrument terapeutic, în

ritualul de sânziene. În Dorgoş (Arad), este mimată o

luptă între feciori pentru fetele purtătoare de cununiţe,

ei ameninţându-se cu cosorul.26

E de reconsiderat şi aspectul cultic ritualic între

unele remanenţe ale sărbătorii. Mutul din spectacolul

căluşarilor mimează aratul ritual cu falusul din lemn,

atunci când dansul are loc şi la 24 iunie.27 În

Turcineşti (Gorj), mutul simulează că vrea să

îmbrăţişeze pe una sau alta din fetele care, în acel an,

îşi aşteată măritişul.28

Stările de spirit inspiratoare sunt acelea legate

de împletiri de rituri şi obiceiuri, de sincretisme,

precum al elementelor de cult ale Pământului Mumă

şi ale lui Ceres, zeiţă a culturilor.29 Sustras realului,

mitul evocă un alt real, al regresiunilor. În serbările

Sânzienelor sunt şi remanenţe din ceremonialul

închinat zeiţei Segesta, ocrotitoarea secerişului şi

grânelor coapte, la romani.30 În Nerău (Timiş), fetele

adună spice de grâu în snop şi le „bat” cu o coadă de

lemn. Dacă de la prima lovitură boabele cele mai

multe cad, se invocă „sânziana” rodului.31

Şi emoţia este condiţională în timpul

sărbătorilor cu caracter tranzitiv, cum este ziua de 24

iunie. În perioada romană, vechii daci se închină, în

aceeaşi perioadă, lui Ubertas, patroană a fertilităţii şi

recoltei bogate.32 În Baru Mare (Hunedoara), din grupa

tinerilor, unul se deghizează în femeie iar când ceata

40

se îndreaptă spre locul de întâlnire cu „sânzăienile” în

curtea bisericii, travestitul bate în porţile fetelor

nemăritate cu un toiag, de măciulia căruia e prins un

buchet din „florile Sântului Ion”.33

Emoţia fiinţei e glorificată şi în luna sânzienelor,

prin roadele naturii vegetalului. Cireşar, luna iunie,

pare numele unei încântări spirituale pe care omul o

traversează o dată cu traversarea uneia din vârstele

lui. În locul de la Odaia Mare (la Birişanu), unde erau

curţile baronului Stoianovits de Marcovăţ- Lăţunaş

(Timiş), fetele şi băieţii se „înfrăţeau” schimbând între

ei daruri: fetele ofereau cununiţele iar băieţii un

mănunchi de trei sau şapte fire de paie din grâul

acelui an.34

Ductul emoţiilor sărbătorii de sânziene s-a

transmis acelaşi din străvechimi, de la generaţie la

generaţie. În Câmpulung la Tisa (Maramureş), băieţii

construiesc, la 24 iunie, din trei mesteceni bătrâni o

plută în care aşează simbolic mai multe păpuşi din

paie de grâu (sau de orz, secară). După o plutire mai

scurtă, dacă nici o păpuşă nu cade din poziţia în care

a fost aşezată, anul acela va fi mănos.35

Se desfăşoară, în etapele ceremonialului de la

24 iunie, secvenţele unui realism viguros al cutumei.

În dualismul antagonic bine-rău, Fărtatul roadelor

bune şi Nefărtatul roadelor rele sunt liderii (pozitiv,

negativ) planului mitic de a se cumula spiritul

energizant dintr-o ceremonie inspirată, totuşi, de rituri

străvechi ale fertilităţii. Altminteri, Fărtaţii sunt

înţeleşi, totdeauna, ca iniţiatori ai muncilor agricole.36

În Densuş (Hunedoara), se face colacul de sânziene.

41

Conform tradiţiei, noaptea, pe lună plină,

jumătate din colăcel e purtată de fecior la el, când

mimează secerişul pentru „hrana Fârtatului” iar

cealaltă jumătate o primeşte înapoi de la fata care,

hărăzită fiindu-i, îi va fi parteneră la hora din curtea

bisericii.37

Note:





3. M. ELIADE, Histoire, III, p. 245, nota 38; citat

şi la V. KERNBACH, Dicţionar, p. 548



Editura Academiei, 1987, p. 399



8. Vezi la R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 573-574




12. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 570

13. Cf. V. KERNBACH, Dicţionar, p. 286


15. V. KERNBACH, Dicţionar, p. 518

16. AULUS GELLIUS, Nopţile attice, XX, III, 1-3

17. Cf. M. MACREA, Le culte de Sabazius en

Dacie, în „Dacia”, 3, 1959, p. 325-339

42










27. Cf. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 289





32. Vezi la V. KERNBACH, Dicţionar, p. 606




36. Cf. R. VULCĂNESCU, Mitologia, p. 548


43

5. Un imaginar zoomorf

al Sărbătorii Sânzienelor.

Animalul miracol şi animalul rău

Şi în cazul Sărbătorii Sânzienelor se elogiază, în

ritualul nocturn al culesului pe lună plină, caracterul

protector al luminii. Ioana (Iana) Cosânzeana este

reprezentarea antropomorfă a sfintei care protejează

animalele sălbatice.1. Ea este „luna călătoare” în

Călineşti (Oaş) şi cununa de sânziene i-o datorează

fetele, participante la ceremonial.2 În Slatina Timiş

(Caraş-Severin) se căpăra, până nu de mult, cu un

berbecuţ bunăvoinţa „sânzâienelor” pentru un an

agricol mănos.3

Şi totuşi, cultul roman al Dianei, dezvoltat în

Dacia de după cucerirea ei de către imperiali, a

determinat opinia lui Mircea Eliade şi formula unor

asocieri: „Numele unui grup special de zâne,

Sânzienele, derivă probabil din latinul Sanctae

Dianae.” 4 Şi ne amintim că în Dobra (Hunedoara) se

crede că prenumele Daina, Daiana (ori Doina) e mai

aproape de vechiul Diana.5

Lumea umană are identificări în imaginarul

zoomorf. Mitul animalului vorbitor, miracol, e explicat

la Pliniu cel Bătrân prin raportările comunităţii la o

lume posibilă în care Volta, monstru feminin,

polizoomorf, inaugurează sezonul lucrativ pe ogoarele

de vară.6 Invazia imaginarului mitologic are loc la

confluenţa cu re-integrarea în cutuma sacrală. Diana

şi Cosânzeana, având ca atribut mitic vânătoarea dar

44

şi vânatul, figurat în tovărăşia personajului7 se

menţionează alături de Sântion, Sânta Maria, Iisus, în

unele ceremonii de vară. Între cele mai previzibile

semnificaţii ontologice, „hyper-ion”, pe-deasupra-

mergător, ne menţine între poezie şi mit (cosmic). În

aspectul feminin, ca să zicem/să scriem aşa, al

problemei, Mircea Eliade arăta că Sancta Diana a

devenit la daco-romani Sânziana iar dianatici

(posedaţii de Diana) a ajuns zănatici.8

Cu trimiteri inerente la mitologia greacă şi

romană, Sărbătoarea Sânzienelor are indeterminările

ei. Misterele nopţii de traversare a lumilor, de

translare a real-imaginarului, are şi personaje funeste,

nefaste, iele cu echivalent în Grecia antichităţii.

Lamiile, de pildă, năluci monstruoase, sunt răpitoare

de prunci şi întreţin superstiţia unui canibalism

tenebru, amintind de vampiri, victimele vrăjilor lor

fiind adolescenţii.9 În Suseni (Gorj), pe Valea Şuşiţei, în

sus, sub Muntele Cioclovina un stei se numeşte din

moşi-strămoşi Piatra lui Vodă iar povestea vorbeşte de

un erou biruitor al unui balaur pe care l-a răpus, apoi,

urmărindu-l până la apele Dunării.10

Note:


Editura Academiei, 1987, p. 399



4. M. ELIADE, Histoire des croyance et des

45

idées religieuses, III, Paris, 1984, p. 243-247; V.



Enciclopedică, 1989, p. 548, citează şi nota 38

5. Caietul lui Vasile Mărcuş, 1974



8. M. ELIADE, De la Zalmoxis la Genghis-han,

capitolul II, Zalmoxis, paragraful Dacia capta; citat la

V. KERNBACH, Dicţionar, p. 237


10. Informaţie de teren, 1966, 1967 şi 1969

46

6. Apa. Mesajele purificării

Amintirea unui sacrificiu purifică ritul, în

povestea previzibilă. Troianul Şarpelui, de la Muntele

Oslea la Piatra Tăiată, apoi pe Valea Cernei la Dunăre

sintetizează calea de apă, o cale sacră din legenda lui

Iovan Iorgovan şi balaurul pe care l-a decapitat

viteazul erou al folclorului nostru.1 În Dobriţa (Gorj),

exista obiceiul ca feciorii să meargă noaptea în locul

Braniştea să taie tulpini zvelte, drepte, de aluni pe

care apoi să se întreacă în a le folosi, la râu, când

cununile fetelor se agaţă şi nu-şi continuă plutirea.2 În

Greoni (Caraş-Severin), cununiţa împletită e sfinţită în

biserică, în duminica din săptămâna în care cade ziua

lui 24 iunie.3 În Ulmi (Dâmboviţa) se evocă

Botezătorul printr-un fecior, ales şi pregătit dinainte,

care poartă asupra sa un mănunchi din tulpini de

busuioc, mimând stropirea grupului mixt, fete şi

băieţi, în anumite etape ale ceremonialului

Sânzienelor.4

Ca remanenţă a înfruntării tragice, din

străvechimea ritului, între bine şi rău, scenariul

păstrează câteva tablouri cu o desfăşurare volitivă.

Înaintea soarelui dimineţii, fetele aleargă la ogorul cu

rod, în afara vetrei satului şi apoi revin, tot alergând, în

sat unde flăcăii le stropesc simbolic cu apă din ulcele,

amintind de vechi rituri ale fertilităţii.5 În Iratoşu

(Arad), revenirea din ogor în sat e oprită la o fântână

(aceeaşi de decenii bune, spun bătrânii localităţii).

Una din fete scoate apa iar flăcăii, cu această apă,

stropesc ritualic fetele dansatoare.6

47

Unele rituri, legate de celebrări şi ceremoniale

cu dedicaţie pentru medicul zeilor, Paieon, Paian,

maestrul lui Apollon şi Asklepios şi „vindecătorul prin

atingere magică”, taumaturgul7, sunt reiterări mixate

în mirajul plantelor de leac între care se încadrează şi

Sânzienele. Zeul e şi patron al plantelor medicinale,

cum îl citează Hesiod.8 În Priboieni (Argeş) tinerele

fete participante la Sărbătoarea Sânzienelor se spală

pe faţă, în zorii zilei, cu apă în care s-au pus, din ajun,

fire de cimbrişor.9

Florile de sânziene sunt plantele unei consacrări

colective, cununiţa fiind dedicată Sfântului Ioan

Botezătorul. În unele regiuni etnofolclorice ale ţării

noastre, mai ales unde ritualul de sorginte arhaică şi-a

îmbinat anumite manifestări cu ceremonialul

Drăgaica, fetele virgine, participante la împlinirea

datinii, poartă veşmintele de sărbătoare iar pe cap

marama albă şi cununiţa de sînziene.10 Dar în

Ştefăneşti (Călăraşi), „fuga” fetelor din ogor în sat, în

răcoarea dimineţii, are aspectul unei competiţii.

Fetelor care nu li se clinteşte, nu le cade marama şi

cununiţa de pe cap, li se oferă privilegiul de a

inaugura hora drăgaicelor.11

Or, florile acestea, Galium verum, sunt zidul

proteguitor, metaforic vorbind, împotriva duhurilor

rele.12 Clocotul vremii, al timpului recurent, vrea să

însemne o însoţire a forţei negativului. De ziua

Sfântului Ioan Botezătorul, 24 iunie, la „înjumătăţirea

anului”, „nu mai cântă cucul şi soarele străluceşte

mai frumos” 13 dar totul e o compilare a negativului

în contrariul său. Sânzienele se încing, prevenitor, cu

48

cingători de cicoare sau de pelin.14 Un exemplu

interesant ar fi acela din Câmpul lui Neag (Valea Jiului

de Vest, Hunedoara), unde fetele poartă o cingătoare

din coajă de mesteacăn.15

Fără a fi o figură ideală, Iana Sânziana e un

relict mitic post-roman în Dacia noastră, prin

localizarea radicală a cultului Dianei romane.16 În

Slatina Nera (Caraş-Severin), „apa împreunată”, de la

Sântoaderi, în martie, o foloseau fetele şi în 24 iunie,

stropindu-şi şuviţele de păr, ca să aibă în acel an

norocul măritişului.17

Episodul Sânzienelor e parte dintr-o mitogonie

secundară. Ziua de 24 iunie, închinată Sfântului Ioan

Botezătorul, aduce a fraternizare rituală vechi-nou. În

Ohaba Lungă (Timiş), alergarea în cerc a băiatului

după fata care-şi păzeşte cununiţa de sânziene să nu-i

fie atinsă e completată, spre seara zilei, de stropirea

simbolică a tuturor participanţilor.18 În Sudiţi

(Ialomiţa) tinerele trec cu barca un iaz spre o insuliţă

în care îşi vor împleti, fiecare, cununiţele de sânziene.

La revenire, pe mal, le aşteaptă tinerii care le vor

însoţi spre sat. Nici ei, nici fetele n-au voie să

vorbească nimic.19 În Lunca Cernii (Hunedoara), fetele

sunt „salvate” simbolic de feciori din apa râului, în 24

iunie.20 În satele din Clisura Dunării se mai practica,

încă, obiceiul de a arunca pe apa fluviului (cu trimitere

spre Apa Duminecii) cununiţa, gest simbolizând

integrarea tinerei în scenariul cronologic al lumii şi

vieţii.21

În sistemica mitologiei române, structura

integrativă este mai expresiv-elaborată decât

49

structura generativă.22 Reificarea lumii, a lumii

oamenilor are încă destule motive ascensionale. Între

acestea, plaiul este drumul care urcă în munte,

„drumul spre rai”, „gura de rai”.23 În Dobriţa (Gorj),

partea de sat care leagă comunitatea de Munte se

numeşte Plăişor. În 24 iunie, la ieşirea spre pădure,

fetele cu cununiţe de sânziene sunt aşteptate de

feciori cu vedre umplute cu apă şi stropite din belşug

pentru ca şi roada holdei să fie în anul acela bogată.24

Aşadar, o manifestare de hidrogonie pare şi ea

să consemneze rădăcini adânci în memoria arhaităţii

primordiale. Dar bilanţul faptelor mirifice, în practicile

sărbătorii, este mai sărac. Ziua de 24 iunie, cu

evenimentele ei, se hrăneşte spiritual, din însăşi

biografia mitic-creştină a acestei sărbători a

Sânzienelor.

Note:


Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 399

2. Informaţie de teren, 1972; Caietul

învăţătorului Nicolae Săvulescu, 1967


4. Informaţie de etern, 1983






8. Apud V. KERNBACH, Dicţionar, p. 449

50

9. Caietele lui Anton Bota, Cernat-Argeş, 1961

10. R. VULCĂNESCU, Mitologie română,



12. Vezi la Z. C. PANŢU, Plantele cunoscute de

poporul român, Bucureşti, 1929, p. 85-97


14. Ibidem


16. Vezi la V. KERNBACH, Dicţionar, 237-238




20. Caietul lui Anton Bota, Lupeni, 1960



23. Ibidem, p. 453


51

7. Roata vremii, roata focului,

focul purificator

Măsura şi măsurarea timpului ţine de o

sensibilitate dilatată a mentalului poporal. Mişcarea

ciclului temporal, a vremii (vremurilor) este o alegorie

a succesiunii, prin extensie, a succesiunii generaţiilor.

Roata vremii (din sanscristul kalacakrá) efectuează în

mentalul colectiv o selecţie de inflexiuni ale unui

insolit „gegenwart”. Simbolul vedic are 12 spiţe,

însemnând 12 luni ale unui an, probabil.1 Ţăranii din

Clopotiva (Hunedoara) au obiceiul de a şedea în cerc,

cu spatele spre centrul unei roţi (axis mundi) şi cu faţa

spre înafara cercului roţii, 3, 6 ori 12 feciori

neînsuraţi.2

Un dualism cosmocratic, de tip solstiţial ritualic,

are loc la 24 iunie. La lună plină pornea plugul, avea

loc semănatul, culesul şi preparatul plantelor de leac,

se fac farmece de ursită.3 Între etici ale

ceremonialului şi proiecte de spiritualitate expansivă,

riturile vechi sunt mult îndepărtate de formele de

mistificare din epocile modernă şi contemporană.

Dezvoltând ideile clujeanului A. Bodor, Mircea Eliade

traduce cu „umblători prin fum” pe „kapnobatai”,

dansatori şi vrăjitori (şamani) misieni şi geţi.” 4 În

Hondol (Hunedoara), într-o pivniţă părăsită din Dealul

Viei, se dă foc vreascurilor, rămurişului uscat,

buturugilor iar feciorii participanţi la pelerinajul de

Sânziene în holdă, la miezul nopţii, se cănesc cu

funingine pe obraji, în frunte şi pe bărbie.5

52

Din sincretismele lumilor vechi se ivesc alte şi

alte sincretisme. Tema arborelui sacru se pliază pe

motivul arborelui de foc, copac miraculos. Şi în Orient,

la chinezi, astfel de arbore mirific e plasat în ţara

imaginară Suiming. O bufniţă ori o ciocănitoare bate

în trunchi până ţâşnesc din copac flăcările.6 În Bara

(Timiş), în poiana florilor din care s-au confecţionat

cununiţele de Sânziene se ardea un copac bătrân.7

La translarea lumilor, între real şi hipnoză,

ludicul ritualic are rolul de a re-sacraliza. Lumea e

supusă lui ilux, vârtejul spectacular. Mircea Eliade

vorbea de „umblătorii prin fum” de la geto-daci,

utilizatorii fumigaţiilor cu transele extatice provocate

prin arderea cânepii.8 Anahoreţii Daciei îşi asumă,

firesc, sacrificiul de sine. A. Bodor vorbea de ritualul

fumigaţiilor, de fumul sacrificial, în legătură cu

epitetul „kapnobatai”.9 În Buteni (Arad), când ies

noaptea la ogor, tinerii joacă în jurul unui foc de

vreascuri iar la întoarcerea în sat, n-au voie să se

spele (să se cureţe) de mirosul fumului până după

miezul zilei.10

Prin juxtapunere de scenarii, structura unor

simboluri suferă modificări, uneori brutal. Dar, cum

orice rit e o construcţie cerebrală, dezvoltarea unei

ficţiuni urmează un traseu inteligent, de

investire/re-investire a unei (a unor) semnificaţii

mitice, într-o evoluţie a ceremonialului, care se poate

întinde pe mai multe generaţii. În anii 1800, în

Lotharingia, în Valea Mosela, obiceiul Roţii Sfântului

Ioan Botezătorul, roata de foc de la 24 iunie, era

foarte cunoscut. Roata e înfăşurată în paie, aprinsă de

53

conducătorul localităţii şi coborâtă, în vale, până la

înecarea în râu, de doi tineri.11 În Dealul Babii (Vulcan,

Hunedoara), roata se înfăşoară în cârpele cu care s-au

acoperit prunele poroabe în hărdăuaş.12 Roata de foc,

obicei ritual care se practică la Sânziene, are aceeaşi

desfăşurare în mediile româneşti, ca şi la „focurile de

primăvară”, alămorul, în Banat şi Ardeal, ori hodăiţele

moţilor, în Munţii Apuseni. În Ormindea (Hunedoara)

se aprinde o roată şi se rostogoleşte de pe Dealul lui

Bulz până la cătunul Peşterea, în 24 iunie, seara.13

Note:






Editura Academiei, 1987, p. 399; H.-G. GADAMER,

L’eredità dell’Europa, Milano, Einaudi, 1991, p. 395

4. M. ELIADE, De la Zalmoxis la Genghis-han,

Bucureşti, 1980, p. 57; citat şi la V. KERNBACH,

Dicţionar, p. 286

5. Informaţii de teren, 1974



8. M. ELIADE, De la Zalmoxis la Genghis-han, p.

57; citat la V. KERNBACH, Dicţionar, p. 286

9. A. BODOR, în „Crisia”, Oradea, 1972, p. 27-35;

citat şi la V. KERNBACH, Dicţionar, p. 286


54

11. TESSIER, Sur la fete annuelle de la roue

flamboyante de la Saint-Jean à Basse-Kontz

arondissement de Thionville, 1823; citat la V.

KERNBACHH, Dicţionar, p. 515

12. Informaţie de teren, 1971; Caietul lui Anton

Bota, 1929


55

8. Iniţierea şi competiţia.

Încorporarea în metaforă

Privilegiul trecerii miraculoase, pentru omul

simplu, în noaptea de 24 iunie, e subliniat de

secvenţe, de momente iniţiatice. Cercetătorii şi

specialiştii problemei au discutat la modul general

capitolul unor astfel de iniţieri, în toate situaţiile ce

implică rituri ale trecerii: tipul, scopul, ritul călătoriei,

starea de purificare trupească şi spirituală, metodele

călirii fizice şi morale, înzestrarea cu instrumente

magice (toiag, desagă, opinci), tovarăşii de drum

(animale năzdrăvane, păsări măiastre), zilele faste ale

sorocirii călătoriei, locul de pornire (pisc montan, plai,

peşteri, Gârliciul Pământului, arborele cosmic ori

coloana cerului).1

Un ceremonial nu înseamnă altceva decât o

transfigurare a unei realităţi mai vechi. „Prelucrarea”

are loc doar în imaginar. În preajma Sărbătorii

Sânzienelor, vechii romani o celebrau pe zeiţa

Praestana, a oamenilor aleşi, preferaţi, distinşi.2 În

Dieci (Arad), feciorii satului se întrec în tăiatul

arbuştilor de mesteceni „de pe Râpă”, timpul,

cantitatea şi perimetrul fiind stabilite de un „consiliu”

(„sfat”) al celor vârstnici. Câştigătorul (câştigătorii)

„poartă hora”, seara, hotărându-şi perechea.3 În

Şilindia (Arad) ceremonialul de Sânziene include un

dialog dramatizat între băiat şi fată pe tema hărniciei4

În Pianu de Sus (Alba), tinerii feciori inventează

„jocurile tinărilor”, la Sânziene, între care, legaţi cu

56

năfrămuţe la ochi trebuie să ghicească din hărnicia

mâinilor cărei fecioare a ieşit cutare cununiţă.5 În

Budila (Braşov) oierii şi plugarii au o competiţie de

îndemânare, la 24 iunie, la secerat. Un „jude”

desemnat dintre bătrânii satului le împarte dreptatea,

în mod egal.6

Încorporarea în metaforă, cum s-au transmis

până la noi destule secvenţe din străvechi ceremonii,

a păstrat ceva din altitudinea acelor desfăşurări de

factologie ritualică. „Călători prin fum” este

traducerea lui „kapnobatai” de către A. Bodor şi G. A.

Stratanovski.7 În Ohaba Lungă (Timiş), o probă pentru

tineri se practica de Sânziene. Sub puntea îngustă din

centrul satului, la un mal şi la altul al pârâului, se dă

foc vreascurilor iar tânărul trebuie să traverseze, în

capcanele fumului, puntea.8 Forme ale competiţiei de

moralitate sunt, la fel, numeroase şi puternic păstrate

în tradiţii locale. În Pui (Hunedoara), tinerii feciori şi

tinerele fete stau pe malul pârâului din centrul satului,

unii pe-un mal, alţii pe celălalt, şi-şi atribuie „măscări”,

critici moralizatoare cu referire la defecte de caracter

şi de comportament.9

Note:

1. Vezi o enumerare la R. VULCĂNESCU,

Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei,

1987, p. 399

2. V. KERNBACH, Dicţionar de mitologie



57


4. Informaţia de teren, 1979






58

9. Piatra, Muntele şi asceza

Iniţierea înseamnă deschidere de drum,

aşezarea în stratul imaginar a unei realităţi pe care o

manipulează dorinţa individului. Într-o diversitate de

înţelesuri, în tranzitivităţile mentalului colectiv

determinate (uneori „dirijate”) de prezentul istoric,

destui specialişti au găsit mai comodă parabolizarea.

La cumpăna dintre lumi, firul existenţial se poate

încurca, omul încurcă drumurile. Piatra, cultul pietrei

evocă, iarăşi spun specialiştii, o structură imagologică

şi un duh mineral.1 În lumina unui logos al

strămoşilor, o nuanţă de cale sacră sunt aliniamentele

triumfale, iarăşi comentate de N. Densusianu. El le

descrie, chiar, ca pe o cale sfântă, din deltă la locul de

adunare al hiperboreenilor, calea Exampeus, la sciţi,

pe o direcţie de la est la vest, un fel de Termini Liberi,

patria, ca şi la vecinii sciţilor, geţii şi dacii nştri.2

Deschiderea câtre o viziune duală nu se

dezminte. Este un aspect prin care bănuim, azi,

propensiunea vechilor adoraţii litice. Piatra îngemăna

calităţi mitic-magice şi valori epifanice. E citat

travertinul, săgeata fulgerului (vârfuri de săgeţi din

piatră), piatra curcubeului (pietre găurite), pietrele

magice (meteoriţii), cristalele îngemănate.3 În Runcu

(Gorj), tinerii caută în albia Jaleşului pietre întinse,

netede, aducând cu pietrele de moară de odinioară şi

alcătuiesc din ele o „trecătoare” peste apă. Fetele

trebuie să parcurgă „traseul”, dus-întors, fără a le

scăpa în râu cununiţa de pe cap.4

Un rit ascensional, închinarea la munte, de pe

59

vremea Kogaionon-ului dacic, deşi cu mult mai

devreme, e reluată, sub varii forme, în diverse

localităţi ale ţării. La Paroşeni-Jiu (Hunedoara), de

pildă, sărbătoarea de intrare în holde, pentru seceriş,

coincide cu un ceremonial, la Tăul Fără Fund, în

cinstea muntelui-moş, muntelui-domn.5 Asceza

solitaristă vine din vechimi, de la reţeaua căilor

criptice ale mântuirii zalmoxiene. Specialişti etnologi

discută, deja, de câteva decenii despre căile sacre ale

ctiştilor, capnobanţilor, apoi despre traseele

călugărilor din chinoviile rupestre, chiliile arborigene,

de pelerinaje şi penitenţe.6 În Ilidia (Caraş-Severin),

arhaitatea unui traseu al vechilor bogomili, de la sudul

Dunării, s-a pliat pe o tradiţie locală şi, din însemnările

lui Moise Aldan, la 24 iunie se iniţia un pelerinaj al

tinerilor satului, cu colăcei-sfinţi în formă de cruce, cu

pâine sfinţită şi vin la „stâncile pictate”.7

Mult mai fascinantă este simbolica alpestră.

Muntele mirific, gazda unor făpturi mitice, cum spun

specialiştii,8 nu este ireductibil nici analizei

etnoistoricului. Sătenii din Vălişoara (Hunedoara) ştiu

că înlăuntrul Muntelui se află o biserică şi i se

închină.9

Modalităţi prospective intuim în orice derulare

de rituri ancestrale, reiterate în scenarii variate până

la noi. Kairos, timp în altă lume, a măsurii, formei şi

diversităţii fomelor creatoare, cum scrie cineva.10

Hornul, în conflictualitatea inter-simbolică lut-cer,

terrian închistat-celest eliberator, poate deveni un

element structural în argumentarea ascensionalului.

El este borta mirifică, deschiderea spre cer. Vrăjitoare,

60

zburători, demoni dar şi sufletele celor morţi pe vatră

folosesc şi această relaţionare între simboluri,

pământ-cer. Dar hornul, ca şi laviţa din camera de

dormit, poate avea rolul depozitarului de talismane

apotropaice: el apără, ocroteşte, depurifică, re-

sacralizează. Capul de cocoş, pielea şarpelui, râtul

porcului (mistreţ) sunt astfel de argumente.11 Avem şi

altfel de situaţii precum la Sineşti (Iaşi) unde ciocul de

raţă ori de gâscă, însoţit de un descântec,

completează un act orfic la finalizarea acoperişului

casei şi montarea hornului.12

Cultul Sânzienelor are o structură generativă dar

şi integrativă. Este parte dintr-o mitogonie activă,

relevantă, în triada ecuaţiei preexistenţă-existenţă-

postexistenţă. La evoluţiile ceremonialului, în Maidan

(Caraş-Severin), grupul de tineri se rugau la crucea din

piatră de la intersecţia drumului principal cu strada

secundară, „de sub deal.” 13 Miza unui spectacol de

traversare, de la pământesc la paradiziac, îi sugera,

cândva, şi lui Cantemir, menţionarea aliniamentelor

din bolovani mari, Cheile Bâcului.14 În Broşteni

(Caraş), Pădurea Begului (a Becului, în gramatica ante

1950) e parte din Calea Troianului, interpretări

ulterioare asoiind totul de realitatea istorică: o

porţiune din drumul roman trecea prin preajma satului

spre vechea Arcidava, azi Vărădia. În culegerea de

cântări a lui A. Berlogea, funcţionar în Budapesta la

finele veacului al XIX-lea, găsim două texte în versuri

care ne trimit la o realitate dintr-un alt strat istoric şi

care ne trimite la o cutumă aparte, refăcută de noi în

concluzia următoare: la 24 iunie, de Sânziene, un cult

61

al fertilităţii a determinat delimitarea terenurilor

comune obştii de acelea trecute în proprietate

privată.15

Note:

1. Vezi la R. VULCĂNESCU, Mitologie română,


2. N. DENSUSIANU, Dacia, p. 182-185; citat şi la

R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 571

3. Cf. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 568




7. Informaţie de teren, 1981, 1985, 1987,

1991, 1993


9. Informaţie de teren, 1971-1972

10. AL. TĂNASE, Chronos şi Kairos în

antichitatea greacă, în „România Literară”, 9, 1988, p.

19; Idem, Timpul critic – Kairos în opera de artă, în

„România Literară”, 11, 1988, p. 8; citate şi la V.



Enciclopedică, 1989, p. 275

11. EL. NICULIŢĂ-VORONCA, Datinile şi

credinţele poporului român adunate şi aşezate în

ordine mitologică, I, Bucureşti, p. 181-185; citat şi la

R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 183 şi p. 451



62

14. D. CANTEMIR, Descrierea Moldovei,

Bucureşti, 1973, p. 77-81; citat în R. VULCĂNESCU,

Mitologie, p. 571

15. Informaţie de teren, 1980; conspecte din

Caietul lui Avram Berlogea, Budapesta, 1873

63

10. Ursite, cutume, darul memoriei

Drama cunoaşterii, pentru specialistul epocii

moderne, vine dintr-un refuz consecvent al ficţiunii. La

aceiaşi anahoreţi daci şi la exerciţiile lor de ascetism

izbăvitor se referea, în lucrarea sa, Josephus Flavius,

numindu-i cu termenul generic pleistoi şi asemuindu-i

cu esenienii.1

În Răchitova (Caraş-Severin), la vechiul teren

„poştaloc”, târgul local de 24 iunie prilejuia şi

înfiriparea de prietenii între tineri şi tinere. Ei erau

apreciaţi de comunitate şi se considerau ursiţi şi

norocoşi din „născare” cei care, până la anul următor,

se căsătoreau.2 Într-un veşmânt de arhaitate se află

ceremonialul de Sânziene din Iablaniţa (Caraş-

Severin) unde feciorii şi fetele (pregătiţi de

îmsurătoare), dacă nu parcurg la 24 iunie drumul

ritualic de la holdă în sat, la miezul nopţii, nu se pot

vedea la faţă decât seara, la jocul din avlia bisericii.3

În Ciuperceni (Gorj), fetele şi băieţii e bine să nu se

vadă la faţă decât în seara jocului de Sânziene.4 În

Ţaga ( Cluj), băieţii stau în apa lacului la miezul nopţii

până când şi ultima dintre fete (de regulă 12) va

termina de împletit cununiţa proprie.5

Într-o accepţie mecanicistă, aproape

suprapunerea ceremonialului (Sânziene-Drăgaice) a

determinat încadrarea la capitolul zânelor rele, ielele.

Pluralitate anonimă,6 sânzienele ţin şi de categoria

exprimabilului oracular. În 24 iunie, scaieţii fără puf

atârnă de streaşina casei iar norocul tânărului (băiat

ori fată) necăsătorit va fi cât puful care va creşte până

64

în următoarea dimineaţă. În Lăţunaş (Timiş), la colţul

streaşinii, deasupra intrării în casă, tinerii pun mâţişori

de salcie care stau (uneori) până la sărbătorea

Schimbării la Faţă.7

Asimilaţi anahoreţilor sau sacerdoţilor

paramonastici, cunoscuţi celibatari vegetarieni sunt

cei din clerul geto-dacic, numiţi ktistai şi kapnobtai.

Strabon vorbea de abstinenţă de la carne ca obicei

pitagoreic introdus aici de Zalmoxis8 şi îl citează pe

Poseidonius care, pe misieni îi numea „theosebeis”,

adică „temători de zei” şi „kapnobatai”, consumând

miere şi brânză. Tot Strabon îi numea „ktistai” pe

tracii care „trăiesc separat de femei”.9 D. Decev

traduce „ktistai” prin „abstinenţi” de la plăceri

lumeşti.10

În Băiuţ (Maramureş) se mai păstra, prin anii ’60

din veacul al XX-lea, amintirea „moşilor” feciorind în

libertatea naturală. Numai un astfel de novice al vieţii,

dar îmbătrânit, putea fi sfetnicul celor tineri, la

Sânziene.11 Moşii de Sânziene sunt o categorie

arhaică, în legătură cu destinele comunităţilor.12 În

Nicolinţ (Caraş-Severin), un tânăr deghizat în moşneag

rememorează că istoriile vin întotdeauna din

băbăluc.13 În Satchinez (Timiş), „darul stupilor” are un

aspect parodic. Turta din ceară de albine capătă,

frământată de feciori, chip de „moş”.14 In Rapoltu

Mare (Hunedoara), feciorii care iau parte la joc, de

Sânziene, au un fel de vătaf care-i „consiliază” şi îi

scrie în catastif.15

65

Note:

1. J. FLAVIUS, Antichităţi iudaice, XVIII, 1, 3,22




5. Informaţie de teren, 1976; din Caietul lui

Grigore Mărilă, 1976-1977





8. STRABON, Geografia, VII, 3, 3 şi VII, 3, 5

9. STRABON, Geografia, VII, 3, 3


11. Informaţie de teren, 1978, 1979


Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 399; H.-G.

GADAMER, L’eredità dell’Europa, Milano, Einaudi,

1991, p. 326




66

Ecourile arhaităţii

Orice sărbătoare veche se recuperează pe sine

în prezent fiindcă îşi prezervă identitatea mitogonică

într-un trecut al cutumei. La Sânziene, în misterul zilei

de 24 iunie, discursul ceremonios ţine de evocare şi

confesiune, detalii şi etape acaparând, la capitolul

reiterărilor, un farmec aparte, rustican, inspirator, cum

există şi multe demonstraţii ale creatorilor de artă

(scrisă, vizuală). Numai că spiritul Sărbătorii

Sânzienelor e unul enunţiativ fiindcă reiterarea

evenimentului suprimă de fiecare dată cronologiile.

În veşmântul de arhaitate, ceremonialul şi

limbajele oralităţii transferă simbolul reflexiv al unei

sărbători vechi în jocurile propriei continuităţi.

Semnificând, la un mod original, specific, încifrarea

unui mitologem primordial precum urcarea la cer, o

călătorie iniţiatică, translarea lumilor, traversarea

cerurilor, tema Sânzienelor determină orientarea în

acel timp absolut, definit în Biblie ca un „seme

hassamayum”, „cerul cerurilor”.

Sărbătoarea Sânzienelor marchează şi sub

acest aspect, al scenariului poporal, un elogiu adus

existenţialului uman. După cum derularea unui

scenariu mitic şi prelungirea lui în exerciţiul

actualităţii ţine de asumarea unor determinaţii

participative, magice. Sânzienele sunt o sărbătoare de

tranziţie, ceremonialul unor schimburi: de lume, de

rituri. O istorie tăinuită, misterioasă, gata să se

dezvăluie, pregătită să se lase descifrată, explicată.

67

Cuprins

1. Sânzienele, sărbătoarea lumirii celor tineri. De la

metafora cercului depurificator la trinitatea simbolului

ascensional/5

Note/13

2. Cerul şi călătoria. Alte simbolici ale translării

lumilor, la Sărbătoarea Sânzienelor/16

Note/25

3. Soarele şi Luna. Teme şi scenarii magic-mitice

ale reinvestirii vieţii/29

Note/33

4. Secerişul magic. Natura, vegetalul în spectacolul

cutumei/36

Note/42

5. Un imaginar zoomorf al Sărbătorii Sânzienelor.

Animalul miracol şi animalul rău/44

Note/45

6. Apa. Mesajele purificării/47

Note/50

7. Roata vremii, roata focului, focul purificator/52

Note/54

8. Iniţierea şi competiţia. Încorporarea în metaforă/56

Note/57

9. Piatra, Muntele şi asceza/59

Note/62

10. Ursite, cutume, darul memoriei/64

Note/66

Ecourile arhaităţii/67

68

______________________________________________________

Ionel Bota,

Cartea Sânzienelor,

Apărut: : iunie 2011

hors commerce C Ionel Bota

Biblioteca Publicaţiilor „Caraşul” Clubul „Mitteleuropa”

ISSN 1843-004X

carte i bota cartea sanzienelor i

Documents