emanuel-mihail socaciu acuiesteacuieste casameacasamea · emanuel-mihail socaciu 11 se bazează...

EMANUEL-MIHAIL SOCACIU

A cui esteA cui estecasa meacasa mea

P

t

reliminariila o eticăa restitu iei,

A CUI ESTE CASA MEA ? preliminarii la o e că a res tuției

Această carte în format digital (e-book) intră sub incidența drepturilor de autor și a fost creată exclusiv pentru a fi citită utilizând dispozitivul

personal pe care a fost descărcată. Oricare alte metode de utilizare, dintre care fac parte împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau

parțială a textului, punerea acestuia la dispoziția publicului, inclusiv prin intermediul Internetului sau a rețelelor de calculatoare, stocarea

permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme – altele decât cele pe care a fost descărcată – care permit recuperarea informațiilor, revânzarea sau comercializarea sub orice formă a acestui text, precum și alte fapte

similare, săvârșite fără acordul scris al persoanei care deține drepturile de autor, sunt o încălcare a legislației referitoare la proprietatea intelectuală și

vor fi pedepsite penal și/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

A CUI ESTE CASA MEA? PRELIMINARII LA O ETICĂ A RESTITUȚIEI

Emanuel-Mihail SocaciuCopyright © 2014 Editura ALL

ISBN 978-606-587-308-7

Editura ALL Bd. Constructorilor nr. 20A, et. 3, sector 6, cod 060512, București

Tel.: 021 402 26 00Fax: 021 402 26 10

Distribuție: 021 402 26 30; 021 402 26 33

Comenzi: [email protected]

www.all.ro

Redactare: Elena Georgescu

Tehnoredactare: Liviu Stoica

Corectură: Anca Tach

Design copertă: Alexandru Novac

A CUI ESTEEMANUEL MIHAIL SOCACIU

CASA MEA?preliminarii la o e că a res tuției

Pentru Alina și Matei

There is nothing which so generally strikes the imagination, and engages the affections of mankind,

as the right of property; or that sole and despotic dominion which one man claims and exercises over the external things of the world, in total exclusion

of the right of any other individual in the universeWilliam Blackstone

Emanuel-Mihail Socaciu

9

CUVÂNT ÎNAINTE ȘI MULȚUMIRI

La începutul anului 2002, atunci când am început să sondez tema restituției, lucrurile îmi păreau relativ simple. Însuși faptul că am demarat proiectul este, în esență, un produs secundar al unei alte pasiuni teoreti-ce : cea pentru teoriile morale și/sau economice ale drep-turilor de proprietate. Prin urmare, ceea ce mă aștepta nu părea să fie prea dificil : pe de o parte, urma să ana-lizez principalele teorii ale proprietății, să decid pen-tru una, iar apoi să o aplic la contextul restituției. În plus, cred că aveam o viziune destul de naivă (sau, ori-cum, rudimentară) despre natura efortului teoretic prin-cipal pe care trebuie să îl întreprindă un filosof moral, atunci când analizează fapte ale „lumii reale“. Principala lui sarcină, în acestă viziune, ar fi fost să facă o alege-re informată pentru o teorie, să evalueze din perspecti-va ei niște fapte neproblematice, iar apoi să producă o „soluție“ la problemă (cu riscul unei sentențiozități apa-rente, sau chiar reale). Nici „alegerea informată“ nu pă-rea să fie extrem de dificilă ; eram convins că utilitarismul se confruntă cu dificultăți teoretice insurmontabile (doar Rawls și Nozick îl demontaseră definitiv...), prin urmare

nu putea constitui o opțiune plauzibilă. Ar trebui să mai adaug că anumite contingențe ale istoriei mele personale determinaseră pe atunci aderența la o preconcepție favo-rabilă fără nici un fel de rezerve restituției. Prin urmare, sarcina îmi apărea cu claritate : era aceea de a demonstra că atât cea mai puternică teorie a drepturilor de proprie-tate, cât și cea mai „bună“ teorie morală susțin restituția. Cine ar fi putut să se opună unui astfel de argument ?

Primul rezultat al acestei combinații de naivități a fost o lucrare cu titlul Restitution of Nationalized Property in Romania : Moral Issues and Moral Standards, pe care am prezentat-o în toamna lui 2002 la o conferință de-dicată dreptății tranziționale la Columbia University. Obiectivul lucrării era să arăt că atât teoria nozickiană a rectificării (modificată pentru a o imuniza față de une-le obiecții), cât și un consecinționism de tip humean, al cooperării sociale, produc prescripția restituției integra-le, cu adăugarea unor clauze limitative marginale. Am avut atunci norocul ca argumentele mele să fie discu-tate de Jon Elster, Brian Barry și Avi Tucker (comenta-torul lucrării la conferință). A fost prima zdruncinătu-ră serioasă pe care a primit-o idilicul meu univers teo-retic. Eram pregătit sa-mi apăr cu eroism argumente-le ; nu eram pregătit însă să aflu că ele sunt corecte dar, din păcate, inutile. Nu curgerea argumentării era pro-blematică, ci precaritatea presupozițiilor.

După ani de muncă, atât pentru proiectul de față, cât și pentru altele din sfera filosofiei morale, în sens larg (atât de ordin didactic, cât și de cercetare sau de interfață cu societatea), pot spune că foarte puține din-tre asumpțiile la care aderam în 2002 mai sunt azi ac-tuale. Atât reflecția personală, cât și discuțiile pe aceste teme cu îndrumătorul tezei mele de doctorat (pe care


11

se bazează această carte), profesorul Valentin Mureșan, precum și cu alți colegi sau amici care împărtășesc pre-ocupări teoretice asemănătoare, m-au condus spre o vi-ziune mult diferită despre sarcina mea ca practicant al filosofiei morale, viziune care a influențat decisiv strate-gia aleasă pentru elaborarea acestei lucrări.

Cred că această mică istorie teoretică personală este semnificativă, deoarece ea ilustrează o credință încă ex-trem de larg înrădăcinată, deși greșită, cu privire la na-tura eticii și la munca eticianului. O comparație în oglin-dă poate fi aici utilă.

Nu mai cred că principala datorie a filosofului moral este de a produce „soluții“ (sentințe) la problemele eti-ce percepute ca atare într-un univers social. Desigur, de-mersul său poate conferi mai multă plauzibilitate unei soluții sau alteia (voi încerca mai jos să arăt cum), dar acest rezultat poate fi doar o consecință a unui efort te-oretic ce vizează în primul rând altceva. Atunci când un filosof propune în spațiul public o pledoarie pentru o soluție sau alta, el o face ca cetățean dornic să partici-pe la marile dezbateri ale societății din care face par-te, și care are la dispoziție un arsenal de natură filoso-fică. Nu este nimic rău ca argumentele de ordin filoso-fic (etic) să-și găsească un loc la masă în jocul dezbate-rii publice, ba cred că dimpotrivă. La fel ca într-un tri-bunal, pledoariile sunt utile, și e bine să se folosească de argumente cât mai puternice și mai rafinate. Dar, la fel cum cercetarea în materie de drept nu-și poate propu-ne ca obiectiv principal producerea de pledoarii specifi-ce avocaților (cu toate că examinarea fundamentelor le-gii poate conferi o greutate suplimentară unei pledoa-rii particulare sau alteia), tot așa cercetarea de ordin etic nu-și poate propune ca obiectiv ceva similar pledoariilor.

A cui este casa mea ?

12

Filosoful poate fi un cetățean angajat, și poate utiliza in-strumentele specifice profesiei sale pentru exprimarea acestui angajament. Cerința este însă ca în spațiul acade-mic să rămână în primul rând filosof, iar angajamentele cetățenești să treacă într-un plan secundar.

De asemenea, nu mai cred că alegerea, chiar infor-mată, a unei teorii morale și aplicarea ei mecanică poate duce la ceva cu adevărat interesant. Desigur, întrebarea „cum ar putea fi evaluat cazul x din perspectivă kantia-nă ?“ poate constitui subiectul unui foarte util exercițiu de seminar în primul ciclu de studii la un curs de etică. Problema însă e că de cele mai multe ori ceea ce căutăm nu este să aflăm ce ar fi spus Kant despre x, ci mai cu-rând cum putem noi evalua rațional x. Din acest punct de vedere, ce ar fi spus Kant poate fi util (voi explica mai jos cum), dar este departe de a fi suficient. Mai mult, lu-crurile se complică atunci când observăm că, practic, nu există o teorie morală care să producă prescripții uni-voce la toate situațiile posibile. Două persoane la fel de raționale și cultivate filosofic, care aderă la aceeași versi-une de utilitarism, pot produce prescripții diferite pen-tru același caz. Între altele deoarece, contrar a ceea ce credeam eu acum cinci ani, faptele au proprietatea sâ-câitoare de a nu fi neproblematice.

Universul factual este unul mult mai complicat decât ne place uneori să credem. O modificare a faptelor poa-te duce la o nouă recomandare morală (și nu este vorba despre modificarea doar a faptelor brute, ci și a inter-pretărilor faptelor). De aici rezultă o cerință tare a du-blei competențe pentru efortul moral. Dacă, din postu-ra de cetățeni angajați, care în mod contingent sunt și practicanți ai filosofiei, avem dreptul să exprimăm opi-nii despre orice, din postura de cercetători în domeniul


13

moralității avem datoria de a fi bine familiarizați cu lu-crurile despre care ne dăm cu părerea. Nu e nici o des-coperire epocală aici. E un mod de a cere eticii să recu-pereze o dimensiune pe care cred că a pierdut-o progre-siv în secolul XX. Dacă acceptăm sensul conceptului de „știință morală“ din lucrările iluminiștilor scoțieni (aici îmi exprim doar opinia că e sensul cel mai fertil în care o putem practica, fără să argumentez), ca disciplină ce studiază interacțiunile dintre oameni (incluzând, spre exemplu, și o parte dintre interacțiunile de care se ocu-pă azi exclusiv economia), atunci eticianul este dator să ia în calcul ceea ce au de spus despre interacțiunile din-tre oameni alte discipline („socio-umane“) care le exami-nează. Iar aceasta, măcar pentru motivul că faptele con-tează (am încercat să explic mai pe larg cum, și de ce am ales un anume univers factual pentru discuția despre restituție, în secțiunea 2.3.). „Autonomizarea“ eticii i-a adus nenumărate câștiguri ca disciplină teoretică ; „izo-larea“ ei este contra-productivă.

Până acum, am enumerat doar lucrurile pe care nu mai cred că trebuie să le facă eticianul (ca etician). Este timpul să trecem de la momentul negativ al argumen-tului la cel pozitiv. Cred că principalul efort al eticii te-oretice trebuie să constea în examinarea critică a argu-mentelor morale. Îmi recunosc aici o doză popperiană considerabilă. Sunt necesare însă două precizări.

Examinarea critică poate avea un impact semnificativ asupra „soluțiilor“. Până la urmă, ce au dorit să facă ma-rii constructori de teorii morale a fost să ofere un cadru analitic pentru a înțelege care sunt acele constrângeri pe care moralitatea ne cere să le acceptăm (ca indivizi, sau ca societate). Dar nu au facut-o aruncând în joc soluții „la cheie“, „justificate“ prin pledoarii pro domo. Putem însă ajunge, prin efortul examinării critice, la ideea că o


14

anumită „soluție“ este la limita plauzibilității, ceea ce ne va conduce la o reticență întemeiată față de aceasta (sau poate chiar la o abandonare, cel puțin provizorie, a ei).

În al doilea rând, cred ca e mai ușor de înțeles acum de ce demersul de tip „descendent“, de exploare a conse-cințelor unor teorii pentru evaluarea unui set de fapte, este totuși util, ca unul dintre primii pași. Dez voltă rile te-oretice sunt cele care ne oferă instrumentarul conceptual indispensabil evaluării. Mai important însă, un astfel de demers este cerut de un principiu al „carității epistemo-logice“, la care ader întru totul. Înaintea examinării criti-ce a unei poziții este necesară reconstrucția ei în cea mai bună formă disponibilă. Dacă cele mai puternice argu-mente în favoarea unei teze pe care încercăm să o evalu-ăm sunt, de exemplu, de natură utilitaristă, atunci avem datoria să examinăm acele argumente, și nu altele, indi-ferent de angajamentul nostru, să spunem, pentru kan-tianism (sau invers). A invoca propriul angajament nu este suficient pentru a respinge o poziție provenită din-tr-un angajament diferit. Orice partizan nefundamen-talist al unei teorii morale va trebui să recunoască fap-tul că o altă teorie concurentă poate genera argumente puternice în favoarea unei teze pe care teoria preferată de el nu ar agrea-o. Dacă eliminăm atitudinile dogma-tice, atunci discuția este nu doar de dorit, ci inevitabilă.

*

Cartea de față reia, cu unele modificări marginale, teza de doctorat susținută în anul 2008 la Universitatea din București. Am renunțat, în această versiune, la ane-xele tezei (de interes mai curând istoric decât conceptual).


19

1. INTRODUCERE : CÂTEVA PRECIZĂRI

Multe dintre stările de lucruri prevalente în societățile contemporane (din punct de vedere al distribuției re-surselor și al pozițiilor sociale relative) sunt, în bună mă-sură, rezultatul cumulativ al unor severe nedreptăți pro-duse în trecut. După cum observa George Sher, «pen-tru (aproape) orice persoană prezentă P, este probabil să existe incorectitudini morale (wrongs) trecute care au avut consecințe benefice pentru P dar vătămătoare pen-tru alții și, de asemenea, alte incorectitudini trecute care au avut consecințe vătămătoare pentru P, dar benefice altora»1. O asumpție generală a acestei lucrări este ace-ea că întrebarea „care dintre nedreptățile trecute trebu-ie să fie rectificate și în ce fel ?“ este una cu sens și că, în principiu, propunerile de răspunsuri pot fi analizate în lumina unor argumente morale raționale (cu alte cuvin-te, că răspunsurile pot invoca în sprijinul lor mai mult decât un set de intuiții idiosincratice sau de convingeri „culturale“ ireductibile).

1 George Sher, „Ancient Wrongs and Modern Rights“, Philosophy and Public Affairs, vol. 10, no. 1, 1981, p. 5


20

Scopul meu aici nu este însă acela de a oferi un trata-ment global pentru vastul spectru de proceduri de rec-tificare a și mai vastului spectru de nedreptăți trecute (mai mult sau mai puțin îndepărtate în timp)1. De altfel, posibilitatea de principiu și/sau oportunitatea unui astfel de demers globalizant este mai curând îndoielnică. Voi încerca, în schimb, să conturez cadrul general al unei discuții morale asupra unei categorii restrânse de pro-ceduri rectificative, și anume politicile de restituire (în natură sau prin compensații financiare) a proprietăților imobiliare naționalizate de regimurile comuniste.

Strategia pe care o voi adopta va fi aceea de a analiza critic unele dintre cele mai puternice argumente împo-triva sau în favoarea restituției (o parte dintre pozițiile anti-restitutive analizate reprezintă, concomitent, ple-doarii pline de forță în favoarea unor politici alternati-ve, cum ar fi menținerea status-quo-ului sau privatizarea non-rectificativă).

Ceea ce sper să rezulte din parcurgerea acestui traseu critic nu este o colecție de temeiuri satisfăcătoare pentru

1 Discuția morală, politică și juridică asupra rectificărilor (sau a reparațiilor) a căpătat amploare în ultimele trei decenii ale secolu-lui trecut. Gama procedurilor reparatorii propuse este extrem de largă, mergând de la cele „simbolice“ (prin scuze publice sau „co-misiile adevărului“, de exemplu), până la cele mai directe, vizând restituțiile în natură ale unor bunuri sau compensațiile financiare (o categorie importantă, între cele două extreme, fiind reprezen-tată de politicile de discriminare pozitivă sau „compensatorie“ a unor grupuri istoric defavorizate). Nu mai puțin largă este gama categoriilor de beneficiari ai acestor reparații (fie că este vorba de minorități rasiale, etnice sau sexuale, de foștii proprietari ai bu-nurilor naționalizate abuziv sau de urmașii acestora, de persoane-le strămutate –IDP : Internally Displaced Persons- ori de refugiații de război). Pentru o discuție mai detaliată, vezi infra, secțiunea 2.1..


21

acceptarea sau respingerea «definitivă» a justificabilității morale a restituției (o «separare» a «albului» de «ne-gru»). Rezultatul scontat este mult mai modest : argu-mentând, pe de o parte, că multe dintre criticile severe la adresa politicilor restitutive își ratează ținta și, pe de altă parte, că unele dintre cele mai «promițătoare» în-cercări de justificare a restituției se bazează pe asumpții problematice, sper să pot oferi, în final, o identificare mai clară a surselor «forței morale» a ideii restituției, precum și o localizare mai precisă a vulnerabilităților ei intrinseci (sau, continuând metafora anterioară, sper să rezulte un tablou în care diferitele nuanțe de gri să fie ceva mai puțin indistincte).

Obiectivele de tipul celui pe care tocmai l-am menționat sunt specifice unui demers filosofic1. Prin ur-mare, lucrarea de față a fost concepută ca o lucrare „de filosofie“ (mai, precis, una care se înscrie, în sens larg, în sfera eticii aplicate), iar metoda predominantă este aceea, relativ nespectaculoasă, de a folosi consecvent și (sper) corect „uneltele meseriei“ : analiza conceptelor, identi-ficarea și evaluarea presupozițiilor discuției, susținerea argumentativă a propriilor angajamente teoretice etc. Precizarea că efortul meu principal este unul de natură filosofică nu ține de un eventual exces de precauție pe-dantă și nici (extrema opusă), de o mândrie profesiona-lă deșartă. Pe cât de important este să știi (și să comunici)

1 Sau, cel puțin, sunt specifice unei anumite tradiții filosofice, la care ader și care asumă ca sarcină adecvată a filosofiei aceea ca, prin utilizarea onestă a unor instrumente „tehnice“ de tipul ana-lizei conceptuale sau al argumentației critice, să contribuie la cla-rificarea discuțiilor morale, politice, științifice etc., mai curând de-cât la obscurizarea lor.


22

ce încerci să realizezi printr-o cercetare, pe atât de vital este, de asemenea, să fii decis și ferm în privința lucru-rilor pe care nu le urmărești. Iată câteva dintre ele : iden-tificarea consecințelor de ordin sociologic, geografic-ur-banistic sau economic ale diverselor proceduri repara-torii, rezolvarea problemelor juridice extrem de delicate puse, la nivel atât teoretic, cât și jurisprudențial, de legile restituției sau comentarea implicațiilor politico-adminis-trative ale detaliilor Legii nr.10/2001 privind regimul ju-ridic al imobilelor preluate abuziv. Statutul secundar, în lucrarea de față, al acestor obiective nu trebuie văzut ca un indiciu al lipsei lor de importanță ; dimpotrivă, cred că relevanța lor este covârșitoare pentru tema generală a restituției. Doar că (și numai pe jumătate în glumă) dacă acei economiști care susțin că diviziunea muncii este cea mai benefică achiziție din istoria umanității au dreptate, atunci ea trebuie lăsată să opereze și pe tărâmul științelor sociale. Tocmai pentru că munca economiștilor, sociolo-gilor sau juriștilor este atât de importantă, se cuvine să o lăsăm în seama celor care se pricep cu adevărat.

Pe de altă parte, însă, tema restituției nu este, din păcate pentru eventualii filosofi ai turnului de fildeș interesați să o abordeze, una „de laborator“. Ea se supu-ne întru totul unui tip de constrângeri specifice dome-niului eticii aplicate. Însăși gramatica (în sens wittgen-steinian) a termenului „etică aplicată [la ceva]“ trimite spre ideea că demersul presupune deținerea simultană a două tipuri diferite de competențe : cunoașterea teori-ei etice și (cel puțin) familiarizarea până la un nivel re-zonabil al detaliilor cu tipul de practici sociale la care „se aplică“ etica. Astfel, un filosof de profesie nu poate pre-tinde, spre exemplu, că „face“ etică medicală în absența


23

unei suficiente familiarizări cu practicile medicale (de ordin atât clinic, cât și instituțional). Lucrurile stau în mod analog și în privința discuției morale cu privire la restituirea proprietăților. Faptele contează (în ce fel anu-me, sper că voi explica suficient de convingător în capi-tolul 2). Practicarea filosofiei morale nu este (și nu tre-buie să fie) o activitate de tipul „artei pentru artă“, ci un efort conștient, uneori meticulos și marcat de dificultăți greu (sau in-) surmontabile, de a înțelege o clasă specială de probleme („morale“) care apar în interacțiunile din-tre indivizi și/sau organizații. Dacă această schiță meto-dologică este acceptabilă, atunci rolul contribuțiilor din științele sociale pentru cercetarea de față devine ușor vi-zibil. Obținerea unor rezultate de ordin economic, juri-dic sau sociologic nu se numără printre obiectivele de-mersului meu ; dar acesta este de neconceput în afara ac-cesului la astfel de rezultate, care funcționează, în primă instanță, ca date de pornire ale evaluării morale (ca de-scriere a „realității“ sociale ce urmează să fie evaluată). Ba mai mult decât atât : uneori discuția morală devine parte inseparabilă a celei „științifice“. Spre exemplu, voi argumenta la momentul potrivit că „economia dreptu-rilor de proprietate“ reprezintă o instanțiere convingă-toare și „științifică“ a unui anumit tip de utilitarism sau că dezbaterea juridică asupra clauzelor constituționale ale exproprierii este, la nivelul presupozițiilor sale, una de natură morală.

Am ajuns la un aparent paradox. Pe de o parte, am insistat că lucrarea de față este una „de filosofie“, iar pe de altă parte am încercat să evidențiez caracterul ei pro-fund interdisciplinar. Nu există însă nici un fel de tensiu-ne aici. Dacă la nivel metodologic, al „tehnicii de lucru“,


24

ceea ce propun este un text filosofic, în schimb la nivel substanțial, al problemelor discutate și al instrumente-lor conceptuale folosite, încercarea de față iese în mod semnificativ în afara granițelor filosofiei (sau, cel puțin, în afara granițelor ei „clasice“). O astfel de opțiune pre-supune un set specific de oportunități, dar și de riscuri. Sper că am reușit, într-o măsură rezonabilă, să le fructific pe primele și să evit cea mai mare parte a celor din urmă.

O ultimă precizare este necesară, înainte de a pur-cede la drum. Gradul accentuat de interdisciplinaritate face inevitabil apelul la limbajul tehnic al unor domenii cognitive diferite (filosofie, economie, drept etc.) și, mai specific, al unor ramuri diferite ale filosofiei : etica, filo-sofia dreptului, filosofia politică, metafizica etc. Trecerea bruscă de la un jargon la altul este adesea dificilă, iar simpla prezență a unor limbaje tehnice foarte diverse poate face ca textul să fie greu de urmărit. Pe de altă parte, destule concepte tehnice sau poziții teoretice sunt „intraductibile“ în limbajul comun. Modul în care am decis să abordez această dificultate reprezintă intersecția a două credințe personale extreme de puternice des-pre natura filosofiei (și în special a filosofiei practice, în sens kantian). Astfel, nu cred în abandonarea rigorii de dragul accesibilității, dar nu cred nici în adoptarea unui soi de „limbă păsărească filosofică“ în care să ex-primăm ceea ce poate fi spus foarte bine în limbajul na-tural, doar de dragul de a arăta cât de „profundă“ e fi-losofia. Altfel spus, cred că filosofia morală și cea politică este în aceeași măsură acasă în agora ca și în academie, atâta vreme cât rămâne filosofie. Prin urmare, ca meto-dă generală, atunci când am crezut că argumentele teo-retice utilizate pot fi expuse fără a face un apel excesiv la jargonul tehnic al unei discipline, am încercat să nu fac


25

un astfel de apel. Pe de altă parte, acolo unde discuția tehnică a fost inevitabilă, am încercat să o fac mai puțin ezoterică, prin recurs la analogii, explicații mai detalia-te sau exemple cu rol ilustrativ.

emanuel-mihail socaciu acuiesteacuieste casameacasamea · emanuel-mihail socaciu 11 se bazează...

Documents