L 7:30-9:00

18:00-19:00 Sfânta Liturghie (Parastase) Acatistul Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina (Închinare la Sfintele Moaște)

M 7:30-9:00 Sfânta Liturghie (Parastase)

M 7:30-9:00

17:00-20:00 Sfânta Liturghie (Parastase) Vecernia cu litie și Utrenia

J 7:30-10:30 Acatistul și Sfânta Liturghie - Înălțarea Domnului - Ziua eroilor (Parastase)

V 7:30-9:00

17:00-20:00 Sfânta Liturghie (Parastase)

Slujba Privegherii în cinstea Sf. Ioan Rusul (Închinare la Sfintele Moaște)

S 7:00-9:00

9:00-11:00 17:00-18:30

Sfântul Maslu și Acatistul Sfântului Ioan Rusul Sfânta Liturghie oficiată de către IPS Ioachim (Parastase) Vecernia și Acatistul Sfântului Ierarh Luca al Crimeii

D 7:30-11:00 Utrenia și Sfânta Liturghie

22-2

8 m

ai

Aducerea Sfintelor Moaște ale

Sfântului Ioan Rusul la Parohia Ortodoxă Lazaret

Vineri 26 mai:

17:00 - Slujba Privegherii în cinstea Sf. Ioan Rusul;

- Scoaterea spre închinare a Sfintelor Moaște.

Sâmbătă 27 mai:

07:00 - Sfântul Maslu; 08:00 - Acatistul Sfântului Ioan Rusul;

09:00 - Sfânta Liturghie oficiată de către

Înaltpreasfințitul Părinte Episcop IOACHIM ală-turi de un sobor de preoți și diaconi;

11:30 - Agapă creștină pentru 700 de persoane, în curtea

bisericii.

Parohia Ortodoxă Lazaret Fundația „Episcop Melchisedec” - Filiala Bacău

vă invită la conferința:

Mărturisitori ai credinței ortodoxe din temnițele comuniste

susținută de: - Doamna Lucia Hossu-Longin -

realizatoarea serialului „Memorialul durerii”

- Părintele prof. Nicolae Bordașiu -

mărturisitor dîn închisorile comuniste

Duminică 28 mai, ora 17:00 La Teatrul de vară „Radu Beligan”

Intrarea este gratuită pe baza invitațiilor

obținute de la parohiile ortodoxe din municipiul Bacău.

Revistă săptămânală de zidire sufletească a Parohiei Ortodoxe Lazaret. Apare cu binecuvântarea ÎPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului.

DIN OSP[\UL CREDIN\EI

Î n vremea aceea, trecând Iisus a văzut pe un om orb din naștere; atunci uce-

nicii L-au întrebat pe El zicând: învățătoru-le, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? Iisus le-a răspuns: nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci s-a născut orb ca să se arate într-însul lucrurile lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucră-rile Celui ce M-a trimis pe Mine, căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Câtă vreme sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii.

După ce a zis acestea, a scuipat jos și a făcut tină din scuipat, și a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: mergi de te spală la izvorul Siloamului, care se tâl-cuiește: trimis.

Deci s-a dus și s-a spălat și a venit vă-zând. Iar vecinii și cei ce-l văzuseră mai înainte, că era cerșetor, se întrebau: nu este acesta cel ce ședea și cerșea? Unii ziceau că acesta este, iar alții ziceau că

seamănă cu el. Dar el zicea: eu sunt. Deci l-au întrebat: atunci cum s-au des-

chis ochii tăi? El le-a răspuns și a zis: omul care se numește Iisus a făcut tină și a uns

ochii mei. Apoi mi-a zis: mergi la izvorul Siloamu-lui și te spală. Deci, mer-gând și spălându-mă, am dobândit vederea. L-au mai întrebat: unde este Acela? Nu știu, le-a răs-puns el. L-au dus la farisei pe cel ce mai înainte fusese orb. Şi era într-o zi de sâmbă-tă, când a făcut Iisus tină și a deschis ochii orbului. Deci din nou l-au întrebat fariseii cum a dobândit vederea. El le-a răspuns:

tină a pus pe ochii mei și m-am spălat și văd.

Deci, unii dintre farisei ziceau: acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu păzește ziua sâmbetei. Dar alții ziceau: cum poate un om păcătos să facă minuni ca acestea? Şi astfel era dezbinare între ei. Deci iarăși l-au întrebat pe cel ce fusese

„Înalță-te mai mult prin viață decât prin gândire.”

(Sfântul Grigorie de Nazianz)

21 21-27 mai

2017

Duminica a 6-a după Paști (Vindecarea orbului din naștere)

Doamne, să văd! ........................................................ 2 Sfinții Împărați, întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa Elena ........................................................... 5 Înălțarea Domnului la cer .......................................... 6 Din viața Sfântului Ioan Rusul .................................. 7

Demonii nu știu ce gândește omul care nu vorbește mult despre el ............................................................ 9 Cu cât o faptă bună se face mai cu osteneală, cu atât

mai mare plată are de la Dumnezeu ........................ 9 Toate fetele sunt frumoase. Toate. Ochii băieților au niște deformări, de le văd așa și așa ....................... 10 Există 3 feluri de a vedea oamenii .......................... 10 Privirea celuilalt ....................................................... 10

Inelul magic ............................................................. 11 Trufașul ateu .............................................................11

2

Doamne, să văd!

D e orbire Domnul îi vindeca pe oa-meni în repetate rânduri. Referatul

lui Matei pomenește două cazuri și în amândouă este vorba de doi orbi. Marcu menționează numai un caz, ai lui Bartimeu. Luca, tot unul, localizat, la Ierihon. Iar Evanghelia lui Ioan consacra un întreg capi-tol – al nouălea – tămăduirii orbului din naș-tere. În referatele sinoptice orbii sunt cei care solicită mila și lecuirea. La Ioan textul pare să impună concluzia că Iisus a lucrat din proprie inițiativă. Domnul, în versiunile sinoptice întreabă pe cel orb ce voiește sau

pe cei orbi ce voiesc să le facă. Iar cel ori cei întrebați răspund aidoma (în vorbe nițel felurite): Doamne, să se deschidă ochii noștri; învățătorule, să văd iarăși; Doamne, să vad! Și cererea le este de îndată împlini-tă. Desigur că orbii implorau să-și redobân-dească vederea, vederea fizică, posibilitatea pentru ochii lor de a-și exercita funcția lor firească, înregistrarea pe retină a înfățișări-lor lumii exterioare. Și Iisus aceasta chiar, neîndoielnic, le da: posibilitatea aceasta organică, fiziologică, fotografică.

Dar întrebarea pe care ne-o putem pune este dacă nu cumva Domnul să-

orb: tu ce zici despre El pentru că ți-a des-chis ochii tăi? Iar el a răspuns că este pro-oroc.

Dar iudeii n-au crezut despre el că a fost orb și și-a căpătat vederea, până ce n-au chemat pe părinții celui vindecat de orbire. Așadar i-au întrebat și le-au zis: acesta este fiul vostru, despre care voi ziceți că s-a născut orb? Atunci părinții lui au răspuns și le-au zis: știm că acesta este fiul nostru și că el s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu știm; sau cine i-a des-chis ochii lui, noi nu știm. Este în vârstă, întrebați-l pe dânsul; el singur vă va spune despre sine. Acestea le-au zis părinții lui, pentru că se temeau de iudei, căci iudeii se sfătuiseră acum, că de-L va mărturisi cineva pe Iisus că este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea părinții lui au zis: este în vârstă, întrebați-l pe el.

Deci fariseii au chemat a doua oară pe omul care fusese orb și i-au zis: dă slavă lui Dumnezeu; noi știm că omul Acesta este păcătos. El însă a răspuns: de este păcătos, nu știu; eu una știu, că eram orb și acum văd.

Deci l-au întrebat iarăși: ce ți-a făcut? Cum a deschis ochii tăi? El le-a răspuns:

acum v-am spus vouă și n-ați auzit! De ce voiți să auziți încă o dată? Nu cumva voiți să vă faceți și voi ucenici ai Lui? Atunci l-au ocărât și i-au zis: tu ești ucenicul Lui; noi suntem ucenicii lui Moise. Noi știm că Dumnezeu a grăit cu Moise, iar pe Acesta noi nu-L știm de unde este.

Răspuns-a omul și le-a zis: tocmai în aceasta stă minunea că voi nu știți de un-de este; și totuși El a deschis ochii mei. Şi noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe pă-cătoși, dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl as-cultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, nimic n-ar fi putut face.

Ei însă au răspuns și i-au zis: în păcate tu te-ai născut întreg și tu ne înveți pe noi? Şi l-au dat afară.

A auzit Iisus că l-au dat afară și gă-sindu-l, l-a întrebat: crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns și a întrebat: cine este, Doamne, ca să cred într-Însul? Iisus i-a spus: L-ai văzut pe El, căci Cel care vor-bește cu tine, Acela este. Atunci el a grăit: cred, Doamne, și s-a închinat Lui.

(Sfânta Evanghelie după Ioan 9, 1-38)

11

lui. Însă eu, cu încă-pățânare, voi face ceea ce simt și ceea ce cere inima mea cu ardoare. Ajunge să nu fac rău cuiva. Să-mi trăiesc viața în felul meu. Să trăiesc și să mor eu, iar nu altul în

locul meu. Dumnezeu mi-a dăruit viața, iar eu

nu o mai pot cheltui cu privirile celor-lalți. (Preot Liviu)

Inelul magic

O dată un împărat a chemat la palatul său pe toții magii din împărăția sa și

le-a spus: – Vreau să fiu pildă pentru supușii mei.

Par să fiu tare și puternic, liniștit și netulbu-rat în greutățile vieții. Uneori însă se întâm-plă să fiu întristat și melancolic pentru un motiv anume sau din pricina deochiului. Alteori o bucurie neașteptată sau o mare reușită se poate să mă condu-că la o stare de entuziasm exagerat. Iar aceasta nu mă mulțumește. Mă face să mă simt ca și paiul pe care îl lo-vesc valurile vieții. Faceți-mi un talisman care să mă țină departe de toate aceste senti-mente și de căderile dispoziți-ei, plăcute și melancolice.

Magii, unul după altul, și-au mărturisit neputința de a împlini dorința împăratului. Ar fi putut să facă talismane de toate tipurile pentru nesăbuiți, proști, naivi, dar era greu și totodată primejdios să-și bată joc de împărat.

Împăratul era gata să-și reverse mânia sa, când dintr-odată i s-a înfățișat înaintea sa un bătrân înțelept, care i-a spus:

– Măreția ta, mâine vă voi aduce inelul, care de îndată ce îl veți privi, dacă sunteți întristat, veți fi mulțumit, dacă sunteți entu-ziasmat, vă veți liniști atunci când veți citi niște cuvinte încrustate pe el.

În ziua următoare bătrânul înțelept s-a întors la palat și în cea mai deplină liniște, creată de așteptarea cuvintelor magice, a predat împăratului inelul. Acela, după ce l-a luat în mână, a citit cu uimire:

„Totul este trecător în această viață”

Trufașul ateu

Î ntr-o zi, un trufaș zice unui credincios: - Ce, sunt copil, să mă tem de Dumne-

zeu, eu sunt ateu?! Credinciosul îi răspunde: - Rău faci că nu lepezi de la tine această

orbire a trufiei. - A trecut o bucată de vreme și iată-l pe

trufaș venind la cel credincios: - M-a gonit feciorul meu din casă. I-o

vândusem lui, cu îndatorirea să mă îngri-jească până voi muri. Și acum, m-a luat cu ciomagul și m-a alungat.

Cel credincios i-a răspuns: - Nu te supăra, frate, dar se vede treaba că feciorul dumitale te-a auzit când spu-neai că nu te temi de Dum-nezeu și, auzindu-te, ba azi, ba mâine, și-a zis și el: „Dacă tata nu se teme de Dumne-zeu, de ce m-aș teme eu de tata?” Și de aceea te-a alun-gat, dar vinovat de aceasta nu e numai feciorul, ci mai ales dumneata. Trufașul a pus capul în

pământ și n-a mai zis nimic.

10

plată are de la Dumnezeu. Fapta bună care se face cu mai puțină osteneală, mai puțină plată are, iar pe care o faci mai cu greutate, cu mai multă osteneală, mai mare plată are de la Preasfântul Dumnezeu.

(Părintele Cleopa Ilie „Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie”, pag. 99)

Toate fetele sunt frumoase. Toate. Ochii băieților au niște deformări,

de le văd așa și așa

A ș dori să știu de ce băieții din zilele noastre se îndrăgostesc mai ușor de

o fată frumoasă, cu aspect exterior frumos și nu observă mai ușor o tânără cu aspect interior frumos.

Da, interesant, dar trebuie să stabilim un lucru. Toate fetele sunt frumoase. Toate. Ochii băieților au niște defor-mări, de le văd așa și așa. Sfântul Ioan Gură de Aur, în secolul al patrulea, după condiția de a nu fi rude, punea mirilor și condiția să se placă.

Dacă aliniezi aici toate fetele și acolo băieții și le pui numere și le ceri bilețele, „Măi, de care îți place ție?”, o să vedeți că e foarte interesant. La unul îi place de una, la altul de alta, foarte interesant. Te duci și te uiți de ce îi place aceasta, de ce nu îi place cealaltă. Nu toți băieții se orientează asu-pra unei singure fete. Este vorba de ochii care privesc, e clar.

Interiorul frumos al unei fete poate să existe în măsura în care s-a îngrijit de lu-crul acesta. După ce ne place o fată, după aceea îi studiem și interiorul, pentru că această realitate estetică, existentă în căs-nicie, are rolul ei și atât.

(Extras din „Soțul ideal, soția ideală”, Părintele Nicolae Tănase Editura Anastasis,

2001, pag. 127)

Există 3 feluri de a vedea oamenii

E xistă trei feluri de a vedea oamenii. Pe cei pe care îi iubim îi vedem mai

buni decât sunt. Pe cei pe care îi disprețuim îi vedem mai răi decât sunt. Pe cei care nu ne trezesc nici dragoste, nici ură, nu-i ve-dem deloc.

Acest fel de a vedea este propriu tutu-ror oamenilor. Și mai este vederea care nu exagerează în nici o direcție, ci vede pe fiecare așa cum este, fără să se tulbure și fără să se exalte – această vedere este pro-prie sfinților și oamenilor ajunși la înțelep-ciune.

Iată de ce oamenii care laudă ușor te vor vorbi de rău la fel de ușor, iar cei care îți păstrează o prietenie fără exaltare sunt prie-teni mai sigur decât cei care te lingușesc. Felul măsurat de a ne purta cu cei buni și cei răi este un pas spre înțelepciune.

(Părintele Savatie Baștovoi)

Privirea celuilalt

C e a spus celălalt despre mine? De ce a spus? Cum m-a privit? Ce a gân-

dit? Acum ce se va întâmpla? Și dacă? Nu cumva? Crezi? Și chinul nu mai are sfâr-șit…

Călău sunt mie însumi, care am lăsat părerea celuilalt să-mi educe atât de mult viața.

Obosit și istovit în privirile lor, în cerin-țele lor, boala lovește insistentă în ușa vieții mele, cerând după mintea mea, și trupul meu. Înainte de a se întâmpla aceasta, să încetăm și să rupem acest cerc vicios al gândurilor otrăvitoare. Să spunem: „Ajunge, până aici!”.

Să mă privească cât și cum vrea fieca-re. Să spună ce vrea și iese de pe buzele

3

vârșește nu numai înlăturarea unui beteșug corporal (funcțional), ci și mai mult decât atât? (în privința orbului din naștere evident e că-i dă har peste har: Se descoperă ca Fiu al lui Dumnezeu). Dacă, anume, reînnoita minune a vindecării orbi-lor nu cuprinde și un învățământ ascuns, duhovnicesc. Cuvintele din referatul lui Ioan (9, 39): „Am venit în lumea aceasta ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” îndreptățesc – întocmai că reiterata Sa identificare cu lumina – bănuia-la aceasta, impulsul de a căuta substantive-lor orb, ochi, lumină și verbului a vedea un talc simbolic, neaparent.

Căci de văzut – în sens propriu, direct – văd și farise-ii, care sunt orbi. Și vedem cu toții, buni și răi, vedem bine, ba și prea bine. Prea bine îi vedem pe ceilalți pe semenii și vecinii noștri (pe alcătuitorii iadului nostru, zice Jean-Paul Sar-tre), vedem toate paiele din ochii lor, până la firi-celul pe care natural ar fi fost ca mărunțirea sa-l fi apărat de furia noastră detectivă. Le urmărim – necruțători, neo-bosiți, nesățioși – toate gesturile, în nădej-dea că vom surprinde greșeli, păcate, turpi-tudini de care să ne înfiorăm, dobândind astfel dreptul să începem a striga cu glas înalt și a dezlănțui oprobiul public împotri-va lor; ori măcar niscaiva obiceiuri, manii, tabieturi în temeiul cărora să-i putem face de râs și de ocară.

Le aflăm cu exactitate contabilă abate-rile toate, încă și nevinovatele – micuțe, neînsemnate – devieri de la normă, ne spri-jinim pe acest simt al văzului, pe această acțiune scrutătoare a privirii vigilența noas-tră neadormită și vrăjmașă, o folosim spre a ne alimenta și împrospăta ura, scârba și

zavistia și apoi a statornici un fundament moral și obiectiv propensiunii noastre fier-binți către delațiune și făurirea atât de plă-cutului și mereu savurosului, inepuizabilu-lui desfătător spectacol al suferinței, prăbu-șirii și pieririi aproapelui nostru.

„Doamne, sa vad” poate însemna, pe lângă voința recâștigării simplei capacitați vizuale (care se confunda cu defăimarea și condamnarea celor din jur) și altceva: pu-tința de a vedea, observa (mai bine zis), reține, sesiza nu numai defectele, greșelile și ticurile (ori trăsăturile) specifice altora (cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit

și încăpățânat antropomor-fism), ci și natura cu podoabe-le ei, produsele artei, însușiri-le ei îmbietoare și faptele bu-ne ale semenilor noștri, actele lor de sfințenie și eroism (rare, însă nu inexistente, nu excluse), scurt spus splendo-rile lumii acesteia. „Să văd” poate semnifi-ca și zdruncinarea fixației hidoșeniilor (efective, pre-supuse ori transmutate din lăuntrul nostru la ceilalți), lărgirea câmpului vizual

(care să nu se mărginească la depista-rea întru denunțare a erorilor sau slăbiciunilor altora ci sa îmbrățișeze și tot ceea ce în această lume înrobită păcatului certifică totuși lucrarea du-hului: arta, bunătatea, jertfa, bună-voirea, compătimirea, slujirea, curajul, devotamentul, frumusețea, fidelitatea), trezirea noastră din coșmarul urii și intoleranței.

„Să văd” poate, așadar, însemna și nădejdea accesului la o cale „strâmtă” care apropie de Domnul. Exclamației „Doamne, să văd” e plauzibil să i se atribuie și un al doilea înțeles, de taină. Acest înțeles ultim și criptic este poate cel

4

adevărat și principal deoarece nu implică doar o categorie restrânsă de infirmi, ci întregul neam al oamenilor. În această se-mantică a vedea vrea să zică mai presus de orice a ne vedea pe noi. Ce-i dăruiește mai de preț Hristos celui care crede în El? Care anume extraordinară facultate i-o pu-ne la îndemână? Aceea de a se vedea pe sine așa cum îl vad ceilalți din preajma sa, cum îl socotesc și-l califică răuvoitorii săi cei mai îndârjiți.

Deodată, prin harul lui Hristos, ne vedem în realitatea, nimicnicia, ticălo-șia și jalnica noastră josnicie. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai orbilor, asupra noastră chiar. Și declanșează în me-moria noastră un proces anamnezic de nea-semuită intensitate, aducându-i conștiinței aminte de toate, riguros toate relele ce a făptuit cândva. Aceasta-i, probabil, esența actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzător și mai aprig efect al întâl-nirii cu Mântuitorul, cu Descoperitorul. Devin, cum grăiește Apostolul, o făptură nouă. Dar în prealabil ni se relevă ca într-o străfulgerare făptura veche, înlănțuită în fărădelegile ei nenumărate. Și oarecare vreme (trei zile a fost fără vedere) nu văd, adică nu mă văd decât pe mine, fantoma obsesivă și spăimântătoare a ființei ce am fost până a nu mă fi fulgerat și învăluit lu-mina milostivirii împărătești.

Dintr-o data valul cade – și vedem. Ce vedem? Pe noi, mai întâi. Mă văd pe mine, complet, nesulemenit, neamăgit, și nu din lăuntru. Între ființă și sine e acum o distanța uriașă, o prăpastie. Și mă cutremur și mă înfior, ca la Judecata de Apoi. Nu mai am pe ce mă rezema, unde mă voi adăposti, pe cine chema în ajutor. Se adeverește remarca lui Marcel Jouhan-deau: „nu de Dumnezeu mă tem, fiindcă e atotbun, ci de mine însumi; liber și rău fiind pot să nu-I deschid ușa”. Judecata de Apoi creștinul și-o face el însuși, de vrea și

poate, zilnic, mai degrabă acuzator de-cât apărător al său. Examenul de conști-ință, la sfârșitul fiecărei zile, recomandat atât de morală cât și de psihanaliză, ce-i în adevăr de nu o Judecata de Apoi efectuată reflexiv și individual de creștin? Psihanalitic și eshatologic, creștinul se vede la acest examen și se prețuiește întocmai ca Dreptul Judecător, din afară, neindulgent, ca pe un oarecare străin, ca pe un oarecare altul. Și e în măsură – în ciuda legii Michelson-Morley – a se judeca pe sine la fel de rece,

de nepărtinitor, de absolut, ca pe semenul său. Creștinul, prin aceasta, scapă de sub îngrădirile relativității generale, dezminte experiența Michelson-Morley și se supune marelui indemn al învățătorului său; izbu-tește a ieși din sine.

Iată darul cel mare al lui Hristos: ne binecuvântează cu această minunată, supranaturală putință de a răsturna principiile termodinamicii, ipseitatea, ecuația personală; ne vedem așa cum suntem (și fără a fi nevoie să recurgem la ipoteza unui corp astral), nu cum ne plă-cea a ne socoti (la fereală de orice posibi-lă învinuire); înzestrați numai cu drepturi și calități, neprihăniți, stăpâni ai lumii, superi-ori tuturor imbecililor, răufăcătorilor și ne-înțelegătorilor de pe glob și îndeosebi celor din câmpul energetic al imperialei noastre persoane. Încântătoarea iluzie încetează.

Creștinului începe – sub acțiunea daru-lui – a-i fi silă și groază de el (așa cum, foar-te probabil, le este și altora). El nu se mai

9

bucurie sufletească și evlavie l-au ridicat, au luat în brațele lor acest dar dumnezeiesc – sfintele moaște, și l-au dus în biserica Sfântului Gheorghe unde obișnuia să prive-gheze fericitul Ioan.

În anul 1832, într-o înfruntare din-tre sultanul Mahmud al doilea și Ibra-him al Egiptului, Osman Pașa, trecând prin Procopie – ca trimis al sultanului, aruncă în foc sfintele moaște, după ce jefuise biserica, vrând a se răzbuna pe creș-tini. Văzând însă trupul Sfântului mișcându-se în mijlocul flăcărilor ca și cum ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziți, lăsând odoarele bisericii și povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o văzuseră. După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creștinii au împrăști-at cărbunii și cenușa și au găsit trupul sfân-tului întreg; nu pățise nimic, era tot mlădios și înmiresmat ca și mai înainte. I-a rămas numai o negreală de la jar și de la fum, ne-greală ce o păstrează până astăzi spre adu-cere aminte de minunea petrecută atunci.

După multe peregrinări, moaștele Sfântului Ioan au revenit pe insula Evvia, în actualul oraș Procopie. Aici s-a ridicat o nouă biserică, ce adăpostește as-tăzi racla cu Sfintele moaște ce izvorăsc tuturor celor ce aleargă cu credință la aju-torul Sfântului nesecat râu de tămăduiri și alinări ale suferințelor celor trupești și su-fletești. Amîn.

Cel ce te-a chemat pe tine de pe pă-mânt la lumea cea cerească, ține și după moarte, neschimbat, trupul tău, Sfinte. Căci tu în Asia ai fost dus prizonier și acolo te-ai

unit cu Hristos, Ioane. Deci pe Acela roagă-L să mântuiască sufletele noastre.

(Troparul Sfântului Ioan Rusul)

Demonii nu știu ce gândește omul care nu vorbește mult despre el

D e unde apar oameni ca Vanga și Nostradamus și cum de pot cunoaș-

te viitorul sau trecutul? - Nu e nimic deosebit în aceasta. Mulți

oameni care stau de vorbă cu cineva pot spune ce fel de om este acesta și ce ar pu-tea să facă în viitor. Pentru aceasta nu e nevoie de darul proorociei, ci de experiență de viață. Așa că demonii pot prezice multe, dar nu înseamnă că ei știu multe cu adevă-rat. Ei nu știu nimic despre sfârșitul lumii.

Pot oare demonii să ne citească gându-rile?

– Nu, nu pot, dar ar putea să le afle. Când ne sugerează ceva, se uită bine la noi, ne ghicesc reacția – ceea ce gândim la cele sugerate – și acționează în consecință. Dacă le vom accepta imediat sugestia, atunci demonii ne-au prins, știu cum gândim și ne atacă așa în continuare. Demonii au o expe-riență uriașă… ei își dau seama imediat ce păcat îl poate doborî pe un om anume.

De aceea, omul care nu vorbeste mult despre el, nu descoperă firea lui, nu este atât de vulnerabil. Demonii nu știu ce gân-dește și cum poate fi ispitit.

(Convorbiri cu Părintele Ambrozie)

Cu cât o faptă bună se face mai cu osteneală, cu atât mai mare plată

are de la Dumnezeu

C ine ajunge să facă fapta bună din dragoste, fără alt scop, acela a ajuns

la măsura desăvârșirii și se numește fiu al lui Dumnezeu. Curăția pentru Dumnezeu nu vine prin cunoștință goală, ci prin sudo-rile faptelor bune. Cu cât o faptă bună se face mai cu osteneală, cu atât mai mare

8

schimb credința. M-am născut creștin și am să mor creștin.”

Cuvintele înălțătoare și credința tare, precum și smerenia și umilința Sfântului Ioan au îmblânzit în cele din urmă inima sălbatică a stăpânului său. Acesta l-a lăsat în pace și nu l-a mai forțat să renunțe la creștinism. L-a pus să stea în grajd cu animalele de care avea grijă și Ioan era foarte bucuros să se nevoiască în grajd și să aibă ca pat ieslea, așa cum S-a născut și Mântuitorul.

De dimineața până seara muncea pentru stăpânul său turc, îndeplinind toate ordinele. Fie că era iarnă sau vară, sfântul umbla desculț și cu puține haine pe el. Ceilalți sclavi își râdeau de el, vâzându-l atât de râvnitor dar Ioan nu s-a supărat niciodată pe ei, dimpotrivă, îi ajuta și pe ei cum putea, ușurându-le neputințele.

Blândețea sfântului și bunătatea sa au sensibili-zat sufletele sclavilor și al stăpânului său, astfel încât aga și soția lui au ajuns să-l îndrăgească și au hotărât să-i dea o cameră lângă podul de uscat fânul. Sfântul Ioan nu a acceptat, preferând să rămână în grajd cu animale-le. Acolo se culca pe fân și se acoperea cu o haină ve-che. Astfel, grajdul a devenit locul său de pustnicie, unde se ruga și cânta psalmi, umplând locul de bună mireasmă duhovni-cească.

Câteodată, noaptea, Sfântul Ioan mergea pe ascuns la o biserică a Sfân-tului Gheorghe ce era zidită într-o râpă nu departe de casa stăpânului său și făcea priveghere, stând în picioare în pridvorul bisericii. Tot aici mergea în duminici și săr-bători și se împărtășea cu Preacuratele Tai-ne.

Prin simpla lui prezență în casa tur-cului, Sfântul i-a adus numai binecu-vântări. Aga s-a îmbogățit și a devenit în scurt timp unul dintre cei mai influenți oa-meni din Prokopion. El era conștient de ce i s-a schimbat atât de mult soarta și nu se ferea să spună și altora despre asta.

Spre sfârșitul vieții sale grele Sfântul Ioan s-a îmbolnăvit. Simțind că i se apropie sfârșitul, a chemat preotul ca să-l împărtă-șească, iar acesta, temându-se de fanatis-mul turcilor, i-a adus sfintele taine într-un măr pe care îl scobise. Astfel, la 27 mai 1730, îndată după ce s-a împărtășit, ferici-tul Ioan și-a predat sfântul suflet în mâinile Domnului pe care atât de mult Îl iubise.

Cu învoirea turcilor, preoții și creș-tinii cei mai de vază din Procopie au

luat trupul sfântului, pre-gătindu-l de înmormânta-re. La îngroparea sa au venit nu numai creștinii ci și mulți musulmani și armeni: cel până mai ieri rob și sclav a fost îngropat ca un stăpân. După trei ani și jumătate de la mutarea Sfântului la cele veșnice, bătrânul preot care în fiecare duminică îi asculta suferința și torturile și care îl împărtășea cu Sfin-tele Taine, a văzut în vis pe Sfântul Ioan care i-a spus că

trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, întreg, neputrezit; să-l scoată din pământ ca să îl aibă ca binecuvântare veșnică a lui Dumnezeu.

După șovăielile preotului, cu îngă-duința lui Dumnezeu, o lumină cereas-că a strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc. Creștinii au deschis mormântul și – o, minune! – trupul sfântului se găsea intact, neputrezit, înmi-resmat cu acel parfum dumnezeiesc pe ca-re continuă să-l aibă până astăzi. Cu mare

5

consideră drept și îndreptățit, având neîn-cetat dreptate și indurând necazuri și nevoi numai din culpa celorlalți și exclusiv datori-tă urii lor neîmpăcate, nu mai crede că-i este îngăduit orice, revenindu-le celorlalți numai sarcina de a-l admira și ridica în slăvi.

Să văd. Să mă văd, adică. Să mă pot osândi eu, acum, înainte de obșteasca judecată, la fel de fără părtinire ca atunci. De nu și mai sever, pentru că Drep-tul Judecător va fi, oricum, blând și milos-tiv; așa-I este firea. Judecata de Apoi prea-labilă și pregătitoare o putem cugeta a fi suprema harismă acordată creștinului, căci este cea mai utilă și de priință prezentării noastre la Judecată în condiții cât mai ușu-rătoare mandatului încredințat îngerilor celor buni.

Să văd. Să văd cu ochii trupești. Mai larg: sa-mi fie întreg trupul sănătos și să funcționeze fără greș, informat de cele cinci simțuri neștirbite. Și mai larg; să văd slo-bod, neferecat în strânsura abjectă a concentrării privirii mele asupra paie-lor (ori și bârnelor) din ochii vecinilor mei. Să desprind toate splendorile lumii; să mă bucur, să mă delectez, să mă curățesc, să mă înalț, să mă consolez prin ele. Să-mi fie izvor de exaltare și fericire, de punere sub obroc a ticăloșiilor și smintelilor care-mi dau concentric asalt. Să mă văd pe mine precum sunt: din exterior, cu ochi străini, descotorosit de milă. Să-mi țin ochii neclintit deschiși (cu pleoapele împiedicate în clipsuri ca eroul Portocalei mecanice atunci când i se face reeducarea) și îndrep-tăți mai vârtos asupra-mi. Hristos ne tran-smite ceva din lumina Lui; s-ar zice că pu-tem mânui o făclie, o lanternă, un laser și încă de pe acest târâm putem cunoaște neasemuita senzație a descoperirii noastre totale. Experiențele relatate de doctorul Moody, creștinul le poate realiza fără a fi nevoie de moarte clinică. El se poate pă-

răsi, străbate carapacea oarbă a sinelui – parcă plutind, așijderea pacienților doctoru-lui Moody, pe deasupra chipului său tru-pesc – se poate învoi unei cercetări de unde să lepșească orice complezență, înduioșare sau orice alt subterfugiu al eului vechi inca-pabil a vedea clar și la rece.

Fie ca aceasta insusire data de Hris-tos fiecarui om (Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul care vine în lume) sa ne pricepem a o pune în prac-tica, multumind Celui Care ne-a incre-dintat-o, spre desferecarea noastra din catusele intunecimii. „Eu sunt lumina lumii“. Biruitorule al beznei, scoate-ne din ingusta, neagra puscarie unde sin-guri, de prosti și rai ce suntem, ne-am inzidit! “

(din: „Dăruind vei dobândi”, Nicolae Stein-hardt, Editura Mânăstirii Rohia)

Sfinții Împărați, întocmai cu Apos-tolii, Constantin și mama sa Elena

Î n ziua de 21 mai Biserica ne cheamă să prăznuim pe cei ce au fost la înce-

putul secolului IV mai marii Imperiului Ro-man, pe împăratul Constantin și mama sa Elena. Este uimitor cum aceste două mlădițe ale Bisericii au înflorit acolo

6

unde nimeni nu se aștepta - în viața politică. Constantin și Elena au fost primii împărați creștini care au devenit apostoli ai neamurilor, ca și Sfântul Apostol Pavel, pentru că au supus Imperiul Roman învăță-turii Lui Hristos.

În anul 313, ca împărat al Romei, Con-stantîn a dat o hotărâre, prin care a oprit prigonirea creștinilor și a dat libertate credinței în împărăția romanilor, prin actul „Decretul de la Milan”.

Constantin a convocat Sinodul I ecu-menic (Niceea 325) pentru a rezolva diviziunile din sânul Bisericii; teoria arianismului - susținea unicitatea Lui Dum-nezeu Tatăl, ne-recunoscând dumnezeirea Fiului. După îndelungi dezbateri, membrii au prezentat pentru prima dată o mărturisi-re de credință oficială, care cuprindea de fapt primele 7 articole de credință ale viito-rului Crez Niceo-Constantinopolitan.

Între alte probleme pe care le-a rezol-vat Sinodul I ecumenic, a fost și stabilirea datei Paștelui (Pascalia). Astfel, s-a ajuns ca întreaga creștinătate să sărbătorească Păș-tile în Duminica întâi după luna plină ce urmează echinocțiului de primăvară.

De asemenea Constantin a interzis luptele gladiatorilor, a pedepsit violuri-le și a încurajat instituția familiei ca bază a edificiului social.

Sfântul Constantin a fost ajutat și de evlavia și râvna mamei sale. Elena este cea care descoperă la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci și zidește acolo Biserica „Învierii”. Tot ea clădește și Biserica din Betleem, pe cea din Nazaret și alte sfinte locașuri.

LA MULȚI ANI tuturor celor care poartă numele Sfinților Constantin și mama sa Elena!

Înălțarea Domnului la cer,

binecuvântare și bucurie

Î n timp ce se înălța la cer Domnul binecuvânta... și ucenicii s-au în-

tors în Ierusalim cu bucurie mare. Ulti-ma imagine rămasă în ochii ucenicilor este aceea în care Mântuitorul binecuvântează, icoana aceasta fiind o expresie a iubirii Lui dumnezeiești față de lumea pentru care S-a întrupat, S-a jertfit, a murit și a înviat.

De fiecare dată când rostim Simbolul credinței la Sfânta Liturghie, noi mărturi-sim credința noastră că după ce „S-a răstig-nit pentru noi și pentru a noastră mântui-re”, după ce a fost înmormântat și „a înviat a treia zi după Scripturi”, Domnul Iisus Hristos „S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui”. Mărturisim de fapt cea mai mare realizare pe care a lucrat-o Dum-nezeu în om prin întruparea Sa. Hristos se află acum și cu trupul unde se află cu dum-nezeirea.

Înălțarea lui Hristos cu trupul la cer și șederea de-a dreapta Tatălui înseamnă ridi-carea firii umane la deplina umplere de infinitatea dumnezeiască: „Firea lui Adam care se pogorâse în laturile cele mai de jos ale pământului, Dumnezeule, înnoind-o în-tru Tine Însuți, o ai ridicat astăzi mai pre-sus de toată stăpânirea și puterea; că deoa-rece ai iubit-o ai așezat-o împreună cu Tine; și fiindu-ți milă de ea, ai unit-o cu Tine; și

7

unindu-Te cu ea, ai și pătimit împreună cu ea, dar pătimind ca Cel ce ești fără de pati-mă, ai preaslăvit-o împreună cu Tine” (Litie, stihira 5).

După Învierea Sa Domnul Hristos a petrecut 40 de zile cu ucenicii Săi, timp în care le-a arătat lămurit Învierea Sa, le-a făgăduit multe despre cele privitoare la Împărăția lui Dumnezeu, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să rămână acolo și să aștepte venirea Duhului Sfânt ca să fie martori ai Învierii Sale în toată lumea. Apoi i-a dus în Muntele Măslinilor spre Be-tania și acolo Și-a ridicat mâinile și i-a bine-cuvântat. Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer. Iar ei, închinându-Se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Și erau în toată vremea în templu, lăudând și binecuvântând pe Dum-nezeu (Luca 24, 51-53).

De acum drumul e trasat, e bătăto-rit, e măsurat, e sigur. O știm aceasta pentru că Însuși Dumnezeu l-a parcurs și ne-a arătat calea cea mai bună care duce la înălțare. Nu mai avem nevoie de ipo-teze sau de încercări. Acolo unde este Hristos, acolo sun-tem chemați și noi să urcăm. Astfel Înălțarea Domnului trebuie să fie și înălțarea noastră. Ne înălțăm cu ajuto-rul Celui ce S-a înălțat. Dar ca Domnul Hristos să ne înal-țe e nevoie să împlinim anu-mite osteneli pentru a ne îmbunătăți; osteneli pe care ni le descrie Sf. Apostol Pavel în epistola către Coloseni: „Dacă ați înviat împreună cu Hristos, căutați cele de sus, unde se află Hristos, șezând de-a dreapta lui Dumnezeu..., omorâți mădularele voas-tre, cele pământești: desfrânarea, necură-ția, patima, pofta rea și lăcomia, care este închinarea la idoli.., lepădați și voi toate

acestea: mânia, iuțimea, răutatea, defăima-rea, cuvântul de rușine din gura voastră... Îmbrăcați-vă ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu în-delungă-răbdare.” (Col. 3, 1; 5; 8; 12).

Înălțarea noastră devine posibilă, dacă Hristos se sălășluiește în inima noastră. Și prin aceasta putem ajunge la acea stare de nepătimire de care dă mărtu-rie trupul înviat a lui Hristos, nepătimire care înseamnă „învierea sufletului înainte de învierea cea de obște”.

Din viața Sfântului Ioan Rusul

S fântul Mărturisitor Ioan Rusul s-a născut în Rusia în jurul anului 1690.

A fost simplu soldat în armata lui Petru I și a luat parte la războiul ruso-turc. În 1711 el împreună cu alți soldați au fost capturați de tătari și au fost duși în Asia Mică, în satul Prokopion. Turcii au încercat să-i conver-tească pe soldații creștini la credința musul-

mană prin flatări și amenin-țări iar cei care nu au primit au fost bătuți și torturați. Alții, însă au renunțat la Hristos și au devenit musul-mani, în speranța că-și vor îmbunătăți soarta. Sfântul Ioan nu a fost cucerit de promisiunile bunătăților lumești, sufe-rind cu curaj umilințele și bătăile. Stăpânul său, aga turc, îl tortura frecvent în speranța că sclavul va ceda și va accepta islamismul. Sf

Ioan a fost neînduplecat în hotărârea sa spunând stăpânului: “Nu mă vei putea în-toarce de la credința mea prin amenințări sau cu promisiuni de bunătăți și bogății. Am să mă supun ordinelor tale de bunăvoie dacă mă lași să-mi urmez liber credința. Mai degrabă îți dau capul meu decât să-mi