Ion Longin Popescu

O Insulă a Şerpilor în inima României

-despre soarta românilor din Harghita şi Covasna-

Culegeri de interviuri şi reportaje publicate în revista Formula AS

Editura ROMÂNIA PUR ŞI SIMPLUBucureşti

2006

3

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiLONGIN POPESCU, IONO Insulă a Şerpilor în inima României-despre soarta românilor din Harghita şi Covasna/ Ion Longin Popescu.- Bucureşti: România Pur şi Simplu, 2006-03-14ISBN (10) 973-87007-6-0; ISBN (13) 978-973-87007-6-5

94(498-35 Harghita)94(498-35 Covasna)821.135.1-92

© Ion Longin Popescu. Toate drepturile rezervate

„… statul român nu are nicio strategie pentru acest spaţiu şi pentru românii din Harghita şi Covasna. Nu am văzut o strategie de integrare totală a acestor judeţe în România. Parcă n-am fi integraţi încă în România! Mai bine zis, statul are o strategie zero în acest sens. Judeţele Harghita şi Covasna sunt o Insulă a Şerpilor în centrul României, care nu prezintă niciun interes pentru Bucureşti. Nu, pentru că suntem numai 100.000 de români în cele două judeţe şi oferim voturi cam puţine. Când am pierdut adevărata Insulă a Şerpilor, în jurul căreia musteşte petrolul, statul român n-a făcut nimic, că n-a putut. Nimic nu face nici acum, deşi poate. (…) De aceea, mă întreb: oare politicienii români nu au învăţat nimic din pierderea Insulei Şerpilor? N-au învăţat din pierderea altor teritorii care nu mai sunt la ora actuală în România? Oare nu ştiu că orice palmă de pământ al ţării are, la un moment dat, o valoare inestimabilă? Uitaţi-vă în Orient şi în partea de nord a Africii. Se duc acolo lupte pentru pustiu. Un european nu înţelege cum se bat acolo pentru o imensitate de pustiu. Ei, iată, au simţit că acela este pământul lor şi trebuie apărat. Abia mai târziu au aflat că stau pe o imensă mare de petrol”.

P.S. Ioan SelejanEpiscopul Covasnei şi Harghitei

CUPRINS

Prefaţă....................................................................................9

I. Opinii privind Proiectul legii statutului minorităţilor„Judeţele Harghita şi Covasna au ajuns o Insulă a Şerpilor în centrul României”................................................................13„Proiectul Legii Statutului Minorităţilor propus de UDMR este în esenţă un atentat la Constituţia statului român”.......21„Proiectul legii statutului minorităţilor aminteşte de legile naziste şi nu face decât să legalizeze discriminarea şi epurarea etnică în România”................................................29

II. Situaţia românilor din Covasna şi Harghita„Viaţa românilor din eparhia noastră se desfăşoară între două lacrimi: Biserica şi Crucea”.................................................39„Trăim într-o zonă în care <<ochelarii etnici>> sunt singurul criteriu de apreciere a activităţilor ştiinţifice şi culturale”...45„Cea mai mare parte a legislaţiei care-i vizează pe românii din Harghita şi Covasna pare a fi fost elaborată la Budapesta în 1940, nu la Bucureşti în anii 2000”.................................53„Românii din Harghita şi din Covasna nu mai doresc o Regiune Autonomă Maghiară şi niciun <<Diktat>> impus de forţe străine”........................................................................61„Dacă Statul român îşi continuă nepăsarea de azi, în următorii 20-25 ani nu va mai fi urmă de român în Miercurea-Ciuc”..................................................................69„Românii din Covasna au votat DA şi a ieşit IGEN”..........77

III. Accente transilvane„Prin retrocedările unor clădiri publice din Transilvania, românii sunt scoşi din centrele oraşelor, întocmai ca pe vremea iobăgiei”..................................................................87

Un român american cheamă Ungaria în judecată la Strasbourg............................................................................95„Prin retrocedarea centrelor istorice ale oraşelor din Transilvania, guvernul Tăriceanu neagă actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918”........................................................103Interzis la Budapesta, permis la Odorhei...........................107„Orice ar proclama maghiarii în 15 martie, la Odorhei, nu va avea nicio valoare juridică”...............................................111„Sprijinind pretenţiile UDMR şi refuzând fuziunea cu PD, Partidul Naţional Liberal riscă pierderea bazinului electoral din Ardeal, dar şi a electoratului liberal din toată ţara”.....119

IV. Semne de normalitate„La noi, când vorbesc cu un român, eu vorbesc româneşte, el îmi răspunde ungureşte...”.................................................129Traseele vacanţei................................................................135„Pensiunea cu cai mulţi!”..................................................135Traseele vacanţei................................................................141„Izvorul Mureşului, dragoste pe viaţă”..............................141

8

PREFAŢĂ

Pe parcursul ultimilor ani, românii din Arcul Intracarpatic au avut o mare şansă de a beneficia de spaţiul generos al unei publicaţii de ţinuta şi prestigiul Formulei AS. De fapt, această revistă reprezintă, cu puţine excepţii, aproape singura oportunitate de a asigura cunoaşterea obiectivă, de către un public ţintă atât de numeros şi avizat, a realităţilor dramatice din ţinutul fostelor scaune secuieşti - singura zonă din ţară unde românii sunt numeric inferiori, suportând toate consecinţele perverse, în răspăr cu democraţia de tip european, ale descentralizării şi autonomiei locale.

Continuând tradiţia publicisticii militante româneşti din Ardeal, strălucit reprezentată de tatăl său, jurnalistul Gavril Pop, scriitoarea Sânziana Pop a înscris, printre priorităţile politicii editoriale a săptămânalului pe care l-a creat în urmă cu 14 ani, şi soarta românilor din judeţele Covasna şi Harghita. În stilul său caracteristic, revista s-a apropiat de locurile şi oamenii noştri cu o rară generozitate şi cu înţelegerea necesităţii de a le fi alături. Discursul jurnalistic promovat de redacţie nu a căutat senzaţionalul cu orice preţ, ci, dimpotrivă, a preferat o abordare curajoasă, echilibrată şi, prin aceasta, cu atât mai credibilă. Sânziana Pop a venit în zonă de mai multe ori, împreună cu întreaga echipă de profesionişti ai redacţiei, care au scris despre mânăstiri, muzee şi unităţi turistice, dar mai ales despre oameni, cu problemele lor reale, cu puţinele lor bucurii şi numeroasele necazuri şi spaime. De-a lungul anilor, prin vocea celor mai cunoscuţi lideri de opinie, începând cu P.S. Ioan Selejan, Episcopul Ortodox al Covasnei şi Harghitei, şi continuând cu fruntaşii vieţii politice, culturale şi comunitare, Formula AS a transmis clasei politice semnale de alarmă repetate privind pericolele reale care ameninţă nu doar existenţa comunităţilor româneşti din arcul intracarpatic, ci şi

integritatea teritoriului naţional, prin crearea unei enclave etnice în mijlocul României.

Din iniţiativa şi cu binecuvântarea Vlădicăi Ioan, am propus conducerii revistei ca, din multitudinea articolelor care abordează temele specifice zonei, să selectăm interviurile şi reportajele semnate de Ion Longin Popescu, un jurnalist curajos, care a înţeles, înaintea celorlalţi confraţi de breaslă, cum funcţionează ruleta rusească a politicii partidelor româneşti faţă de UDMR. El pune în acest fel la dispoziţia celor interesaţi un material cuprinzător şi relevant despre problemele cronice care necesită o intervenţie urgentă, atât a politicienilor, cât şi a societăţii civile româneşti. Doar înţelegând lucrurile direct de la sursă, prin intermediul celor mai sonore glasuri ale românilor din această parte de ţară, se pot stabilii măsuri de salvgardare a identităţii lor naţionale. Nu împotriva celor cu care Dumnezeu ne-a hărăzit să convieţuim, adică marea masă a maghiarilor de rând, ci pentru stoparea proiectelor separatiste ale celor pentru care ceasul istoriei s-a oprit la începutul secolului XX.

Mulţumim distinsei Doamne a publicisticii româneşti, Sânziana Pop, întregii sale echipe redacţionale, Editurii „România pur şi simplu” precum şi tuturor celor care au contribuit la apariţia acestui volum, pentru posibilitatea oferită nouă, românilor din Covasna şi Harghita, de a ne adresa şi în acest mod Ţării şi lumii întregi, convinşi fiind că acest nou strigăt de alarmă nu va fi în zadar.

Centrul European de Studii Covasna - Harghita

I

Opinii privindProiectul legii statutului minorităţilor

Interviu cu P.S. Ioan Selejan,Episcopul Harghitei şi Covasnei

„Judeţele Harghita şi Covasna au ajuns o Insulă a Şerpilor în centrul României”

Una dintre problemele de stat rămase în suspensie la sfârşitul anului trecut este Legea statutului minorităţilor naţionale. Spre lauda lor, o parte dintre politicienii români aflaţi la putere, în special deputaţii şi senatorii Partidului Democrat, au realizat, în al 12-lea ceas, că adoptarea acestei legi, în forma propusă de UDMR, ar însemna un act de trădare a cauzei naţionale, conducând la eliminarea Alianţei DA de pe eşichierul politic la alegerile viitoare. În ciuda declaraţiilor scandaloase ale unor bonjurişti de ocazie din Guvern (un Mihai Răzvan Ungureanu sau un Călin Popescu Tăriceanu), potrivit cărora „Legea este bună”, iar integrarea României în UE ar depinde de „adoptarea ei imediată”, Alianţa a hotărât să amâne discutarea acesteia până în februarie. Atunci vor fi introduse, printre altele, amendamentele Comisiei de la Veneţia, amendamente respinse de UDMR tocmai pentru că ar face din lege un act normativ la standarde europene, şi nu emanaţia unei obsesii naţionalist-extremiste, cum rezultă din proiect şi cum se doreşte în cercurile iredentiste de la Budapesta.

Nu întâmplător, primul dintre cele 50 de interviuri ce vor fi publicate în această pagină, în 2006, ne-a fost acordat de Preasfinţitul Ioan Selejan, episcopul Harghitei şi Covasnei, omul de care se leagă renaşterea ortodoxiei în cele două judeţe şi care cunoaşte de la faţa locului situaţia românilor minoritari în propria lor ţară. Într-un alt interviu, acordat ziarului „Adevărul de Cluj”, preasfinţia sa spunea pe bună dreptate că, în realitate, românii sunt mai îndreptăţiţi decât maghiarii să aibă o lege care să-i protejeze în faţa abuzurilor şi deznaţionalizării. Pe de altă parte, dovedind o abilitate de mare

analist socio-politic, vlădica Ioan lansează câteva „sentinţe” necruţătoare la adresa politicienilor români care nici nu ştiu unde se află pe hartă cele două judeţe desprinse de facto de sub autoritatea Bucureştiului.

„Separarea şcolilor maghiare de cele române a fost o decizie a orbilor”

- Venind spre dvs., am luat în maşină trei tineri secui, sperând să aflu câte ceva despre autonomia lor culturală. Din păcate, nu ştiau o boabă româneşte. Erau soldaţi, veneau în permisie de la Bârlad, dar habar n-aveau de limba d-lui Călin Popescu Tăriceanu. Ce învăţătură se poate trage de aici, Preasfinţite?

- Că autonomia culturală este o stare de fapt, că separarea şcolilor maghiare de cele române a fost o decizie a orbilor, ce a condus la crearea, pe acelaşi teritoriu naţional, a unei lumi paralele cu lumea românească. Este rezultatul unei politici falimentare, care se duce în primul rând împotriva intereselor maghiarului de rând. O politică din vremuri apuse, când mic copil fiind, am umblat din sat în sat să găsesc o şcoală românească în fosta Regiune Mureş Autonomă Maghiară. Această autonomie, pe care o vor ei atât de mult, va duce la o separare totală a maghiarilor de români, deşi interesul tuturor este convieţuirea şi solidaritatea în faţa greutăţilor ce vor veni după integrarea europeană. Au înfiinţat deja o universitate maghiară la Miercurea Ciuc, dar nu cred că tinerii locului au avut această iniţiativă, ci vârfurile politice care au creat astfel o formă fără fond, o entitate care s-a născut moartă. Pur şi simplu, la această universitate privată, care cere tot mai multe fonduri de la stat, nu rămân copiii buni, pentru simplul motiv că fiecare maghiar îşi doreşte ca fiul său să înveţe într-un centru universitar de renume. Orice tânăr doreşte să pipăie vârfurile ştiinţei şi culturii de la Cluj, Timişoara sau Târgu

Mureş. Nu se poate face cultură săpând la târnăcop, după cum nu se poate face cultură sub o cetină de brad. Ce vor face aceşti tineri mâine-poimâine, când nu vor reuşi să facă faţă exigenţelor europene? Ei sunt nişte sacrificaţi şi devin fără voia lor fii de rangul doi ai României, căci viteza schimbărilor îi va lăsa de căruţă, doar pentru că aşa doreşte astăzi o anumită pletură de politicieni.

„Pe români nu-i întreabă nimeni nimic, n-au cui se plânge, sunt ca nişte deportaţi în Siberia”

- Profesori maghiari din Miersurea-Ciuc îl propun pentru funcţia de director pe un profesor român deosebit de bine pregătit. Toată şcoala îşi dă acceptul, dar organizaţia UDMR se opune, astfel că director ajunge un maghiar, chiar dacă este o nulitate din punct de vedere profesional. Care este morala acestui caz, Preasfinţite?

- Nu e greu de ghicit. Astăzi se opune partidul, dar mâine, cu o vigoare şi mai mare, se va opune proiectatul Consiliu al autonomiei, prevăzut în Legea Statutului ca un veritabil parlament etnic. Autonomia culturală funcţionează deja, în defavoarea românilor. Pe români nu-i întreabă nimeni nimic, n-au cui se plânge, sunt ca nişte deportaţi în Siberia. Credeţi că, dacă mâine se prezintă la concurs un român şi un maghiar pentru a ocupa, spre exemplu, postul de inspector general în învăţământ, va câştiga românul? Oricât de pregătit ar fi, va pierde. Politicul îi barează calea. De altfel, dacă urmăriţi anunţurile publicitare din ziare, veţi vedea că n-ai nicio şansă, ca român, să-ţi găseşti o slujbă în cele două judeţe, dacă nu vorbeşti limba maghiară. Mi-au fost arătate anunţuri în care se spunea clar că nici muncitor necalificat nu poţi fii dacă nu vorbeşti ungureşte.

15

„Statul român are strategia zero de integrare a Harghitei şi Covasnei în România”

- Ne aflăm, totuşi, sub jurisdicţia unui stat recunoscut în lume ca fiind statul român unitar, naţional şi indivizibil. E drept, recunoscut la Bruxelles, dar nu şi la Odorhei – acest Tiraspol din Carpaţi, în care primarul se închipuie un mic Smirnov şi nu-i dă voie marelui rapsod Tudor Gheorghe să se urce pe scenă la 1 Decembrie. De ce se întâmplă toate acestea, Preasfinţia Voastră?

- Pentru că statul român nu are nicio strategie pentru acest spaţiu şi pentru românii din Harghita şi Covasna. Nu am văzut o strategie de integrare totală a acestor judeţe în România. Parcă n-am fi integraţi încă în România! Mai bine zis, statul are o strategie zero în acest sens. Judeţele Harghita şi Covasna sunt o Insulă a Şerpilor în centrul României, care nu prezintă niciun interes pentru Bucureşti. Nu, pentru că suntem numai 100.000 de români în cele două judeţe şi oferim voturi cam puţine. Când am pierdut adevărata Insulă a Şerpilor, în jurul căreia musteşte petrolul, statul român n-a făcut nimic, că n-a putut. Nimic nu face nici acum, deşi poate. Câtă lume ştie de rezervele uriaşe de uraniu care se află în nordul Harghitei? Cu toate că ne îndreptăm către noi tehnologii, mai curate, de producere a energiei, uraniul va rămâne zeci de ani de acum înainte o avere importantă. Pierzând controlul asupra Insulei Şerpilor din Carpaţi, statul pierde controlul şi asupra acestor zăcăminte, ca şi asupra uriaşelor rezerve de apă de aici. Să nu uităm că din cele două judeţe izvorăsc Mureşul, Oltul şi Trotuşul, plus nenumărate izvoare de ape minerale. România nu importă la ora actuală apă minerală datorită acestui spaţiu binecuvântat de Dumnezeu. Imaginaţi-vă ce se întâmplă dacă aceste resurse nu mai sunt româneşti. De aceea, mă întreb: oare politicienii români nu au învăţat nimic din pierderea Insulei Şerpilor? N-au învăţat din pierderea altor teritorii care nu mai

sunt la ora actuală în România? Oare nu ştiu că orice palmă de pământ al ţării are, la un moment dat, o valoare inestimabilă? Uitaţi-vă în Orient şi în partea de nord a Africii. Se duc acolo lupte pentru pustiu. Un european nu înţelege cum se bat acolo pentru o imensitate de pustiu. Ei, iată, au simţit că acela este pământul lor şi trebuie apărat. Abia mai târziu au aflat că stau pe o imensă mare de petrol.

„Guvernul Tăriceanu va intra în istorie ca primul guvern care ia de la biserică, în loc să dea”

- După 1989, Guvernul Năstase a făcut câteva încercări de a înţelege ce se întâmplă în Harghita şi Covasna, trimiţându-şi miniştrii în vizită şi reuşind apoi să direcţioneze ajutoare financiare pentru episcopie, şcoli şi centre culturale. Cum vă ajută guvernanţii actuali, cât de bine cunosc ei situaţia din zonă?

- Cu părere de rău v-aş propune să mergeţi într-o zi, în calitate de jurnalist, la Guvern, şi să-i întrebaţi pe miniştri unde se află Covasna şi Harghita. Să mai faceţi o întrebare simplă: care judeţe sunt mai aproape de Bucureşti, Covasna sau Dolj, Iaşi sau Harghita? S-ar putea să aveţi surprize la nivel guvernamental. Întrebaţi-mă dacă, într-un an de mandat, din noul guvern a trecut vreun ministru român pe aici, să se intereseze ce se mai întâmplă în centrul României. Vă răspund: nici unul! Mă întrebaţi de ajutor din partea guvernului. Iată, Banca Naţională a României avea o clădire în Sfântu Gheorghe, pe care a abandonat-o ca rezultat al restructurării. Printr-o hotărâre a fostului guvern Năstase, clădirea ni s-a repartizat nouă, episcopiei. Doream s-o închiriem, iar din banii astfel obţinuţi, să ajutăm săracii şi familiile cu copii mulţi din zonă. Biserica nu poate face asistenţă socială fără anumite fonduri, mai ales o eparhie săracă şi bătută de vânturi, precum cea a Harghitei şi Covasnei. Biserica nu doreşte să se

17

îmbogăţească, ea este o instituţie a darului către cei în nevoie. Din păcate, hotărârea nu a putut fi pusă în aplicare, guvernul Tăriceanu emiţând o nouă hotărâre peste cea dintâi, prin care clădirea ne-a fost luată şi dăruită Consiliului Judeţean Covasna. Dacă miniştrii maghiari din guvernul de la Bucureşti au dorit-o neapărat pentru interesele administraţiei lor, în dauna bisericii ortodoxe, e oarecum de înţeles. Dar cum au putut miniştrii români să semneze o asemenea hotărâre? Cum de nu le-a tremurat mâna? Guvernul Tăriceanu va intra în istorie ca primul guvern care ia de la biserică, în loc să dea. Niciun guvern al României, în afară de cele comuniste, n-a luat de la biserică, ci cât s-a putut a dat. Ce a făcut guvernul actual e ca şi cum ar fi luat din mâna unui orfan o bucată de pâine, pentru că şi noi, românii din zonă, suntem efectiv orfani aici. N-avem mamă, România ne-a abandonat, aşa cum a făcut-o mereu în istorie, lăsându-ne să ne pierdem limba şi numele de români.

„Modul de gândire la nivel politic maghiar este unul vetust, din alte vremuri de tristă amintire”

- Sunteţi singurul episcop din România care păstoreşte români „cu limba tăiată”, după cum spuneaţi undeva. Colectaţi ajutoare deopotrivă pentru români şi secui, propovăduiţi buna înţelegere între fraţii creştini. Cu toate acestea, bisericile ridicate de dv. au fost considerate „pumnale înfipte în pieptul maghiarimii”. Lucraţi, într-adevăr, la cucerirea acestui teritoriu prin „turlele în formă de ceapă” (cum scriu ei în ziare) ale bisericilor ortodoxe, părinte episcop?

- Lucrăm la emanciparea românimii, deşi este aproape imposibil să redai limba celor ce le-a fost într-adevăr tăiată. Mă gândesc la românii maghiarizaţi din satele celor două judeţe, care se roagă în limba română, cântă psalmii româneşte, dar gândesc şi vorbesc între ei ungureşte, au nume ungureşti. Cum

18

credeţi că se simt ei când nu pot comunica cu proprii lor copii în limba strămoşilor, în limba română? Oamenii aceştia sunt nişte deportaţi. Şi sunt sate întregi de deportaţi români în Harghita şi Covasna, dar şi în fosta regiune Mureş Autonomă Maghiară. Noi nu cerem autonomie culturală, dar cerem statului român sprijin pentru a ne păstra identitatea. În privinţa ajutoarelor, acţionăm strict în spiritul preceptelor biblice, fiind cu toţii fraţi întru Iisus Domnul. Biserica ortodoxă nu poate separa suferinţa şi sărăcia după etnia credinciosului. În fabrica de confecţii a Episcopiei lucrează muncitoare maghiare, în şcolile, orfelinatele şi spitalele maghiare am trimis alimente şi medicamente de câte ori am avut posibilitatea. Numai în iarna 2004/2005 am distribuit ajutoare de 4,5 miliarde de lei, în funcţie de nevoi, nu de etnie. Noi nu milităm pentru separatism, doar unii politicieni visează la o astfel de aberaţie. Pe maghiarul de rând, ca şi pe român, nu-l interesează decât o slujbă mai bună, o maşină mai puternică, drumuri fără gropi, gaze în casă, într-un cuvânt o viaţă mai bună. În acest context, cu atât mai anacronică mi se pare pretenţia de autonomie culturală a unor lideri cu capul înfierbântat. În epoca globalismului, doar la câteva sute de metri sub pământ te mai poţi izola de influenţele şi interconexiunile cu celelalte culturi. Este limpede că modul de gândire la nivel politic maghiar este unul vetust, din alte vremuri de tristă amintire.

Interviu apărut în nr. 699 al revistei Formula AS

19

Interviu cu av. Ioan Solomon

„Proiectul Legii Statutului Minorităţilor propus de UDMR este în esenţă un atentat la Constituţia

statului român”

„Minorităţile din România sunt private, în mod grav, de drepturi, chiar şi după încheierea cu UE a negocierilor de aderare”. Cu această frază de atac îşi deschide săpătămânalul „Szekely Hirmondo” din Sfântu Gheorghe editorialul din data de 18 martie a.c. Pentru cei care cunosc realităţile româneşti, afirmaţia pare aberantă, dar cu toate acestea, Uniunea Civică Maghiară (MPSZ) pretinde că a identificat 11 puncte privind lezările drepturilor maghiarilor. Totul ar putea fi luat drept un simplu exerciţiu stilistic, dacă cele 11 puncte nu s-ar afla deja pe masa Parlamentului European, mai exact a deputatului ungar Gal Kinga, pentru a fi luate în considerare „cu ocazia aderării României la UE”. Iată cum sună principalele nemulţumiri ale radicalilor din MPSZ:

1. Constituţia vorbeşte în continuare de „statul naţional unitar român”. 2. Limba maghiară nu este recunoscută ca a doua limbă oficială în stat. 3. Guvernul român sugrumă în faşă pretenţia la autonomie teritorială. 4. Coeziunea Pământului Secuiesc este distrusă în mod voit. Cei care trăiesc la periferia Secuimii sunt nevoiţi să stabilească relaţii cu zonele învecinate, locuite de români. În acest fel, are loc procesul de colonizare (cu români - n.red.) a Pământului Secuiesc. 5. Pe Pământul Secuiesc, efectivele armatei, poliţiei şi jandarmeriei sunt semnificativ mai ridicate decât în altă parte. 6. În timp ce în ţară figurează mii de cluburi de filme, tinerii maghiari sunt amendaţi în mod inuman, deoarece prezintă filmul istoric „Trianon”. 7. În domeniul telecomunicaţiilor, societatea de telefonie nu asigură obţinerea de informaţii în limba maternă etc.etc.

Ceea ce te frapează la petiţionarii secui este uşurinţa cu care ridică cele mai absurde şi uneori hilare pretenţii. De aceea, ne întrebăm: ce urmăreşte, totuşi, MPSZ? Răspunsul l-am putea afla dacă analizăm mişcările UDMR pe scena politică. Pentru organizaţia etnică a d-lui Marko Bela, colegii gălăgioşi din Secuime joacă rolul cernelii pe care micuţul animal acvatic sepia o lasă în urmă, spre a-şi deruta urmăritorii. Oameni de bază ai UDMR, cum e primarul Albert Almos din Sfântu Gheorghe, sunt şi membri de facto ai MPSZ. Graniţa dintre cele două entităţi politice este adesea mai subţire decât firul de păianjen. La umbra mesajelor şoc trimise de MPSZ Europei şi opiniei publice româneşti, Big Brother - UDMR lansează proiecte precum cel al Legii Statutului Minorităţilor Naţionale, pe care, prin şantajarea guvernului din care face parte, ar fi dorit să-l ferească de dezbaterile parlamentare. Avea şi de ce: multe dintre punctele ce se doresc a deveni articole de lege (surate bune cu cele 11 puncte amintite mai sus) se află în contradicţie cu legislaţia europeană. Într-un moment de luciditate, Guvernul (influenţat şi de comentariile pertinente ale Consiliului Legislativ) a înţeles manevra şi a îndrăznit să lase proiectul în seama Parlamentului. Avocatul Ioan Solomon, consilier local şi preşedintele Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” din Sfântu Gheorghe, este dintre cei ce trăiesc şi muncesc, „la scara unu pe unu”, sub sceptrul UDMR. Comentariile sale se adresează atât opiniei publice din restul ţării, cât şi parlamentarilor de la Bucureşti.

„Proiectul de lege propus de UDMR contravine atât Constituţiei României, cât şi dreptului internaţional”

- În anul 2004, Comisia Europeană a raportat că România îndeplineşte criteriile politice comunitare, respectând drepturile omului. Mai era necesară o lege a minorităţilor, d-le Solomon?

22

- În realitate, după cum a comentat şi Ministerul Culturii şi Consiliul Legislativ, atât Constituţia, cât şi legislaţia actuală acoperă şi legiferează suficient protecţia persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale. Ca să fim sinceri, o lege specială nu este o problemă în sine. Problema este cum este conceput şi adoptat un astfel de demers legislativ. În forma actuală, acest proiect de lege propus de UDMR contravine în mod principial şi structural atât Constituţiei României, cât şi dreptului internaţional. Printre altele, proiectul ignoră cu desăvârşire asigurarea protecţiei persoanelor de naţionalitate română, aflate în minoritate în ariile locuite preponderent de minorităţi naţionale. Exemplul tipic este Harghita şi Covasna unde, dacă s-ar adopta în forma actuală, proiectul ar duce la crearea de jure a unui stat în stat, guvernat de UDMR, ceea ce contravine tuturor legilor şi convenţiilor europene. De fapt, UDMR n-a militat niciodată pentru drepturile românilor minoritari din zonele secuieşti, pentru că n-are niciun interes. Dacă ar face-o, iar românii ar trăi în deplină armonie cu secuii, în cadrul unei păci sociale interetnice, atunci raţiunea de a fi a unui partid etnic şi, deci, obiectul muncii lor ar dispărea. Or, cum să-şi dorească baronii UDMR sinuciderea politică? Atunci când reprezentanţii statului român vor înţelege că acest stat are de apărat interese majore într-o zonă ca a noastră, cu 100.000 de români răspândiţi în două judeţe, proiecte aventuroase precum cel de faţă nu vor avea nicio şansă de a trece de Parlament.

- Care sunt, punctual, normele promovate prin proiect, care se îndepărtează de convenţiile europene privind minorităţile?

- Cea dintâi, analizată şi de Consiliul Legislativ, este conferirea de drepturi colective minorităţilor naţionale. Legislaţia internă şi internaţională reglementează şi acordă drepturi şi libertăţi doar persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale. Cei mai buni legislatori ai UDMR au elaborat,

23

printr-o „muncă obositoare”, articole capcană vizând autonomia culturală ca bază juridică pentru autonomia teritorială – în fond, acelaşi deziderat pe care-l exprimă pe faţă aşa-zişii extremişti din MPSZ. În mod evident, Guvernul nici n-ar trebui să deschidă discuţia privind statutul minorităţilor, ci protecţia minorităţilor. Capcana udemeristă vizează introducerea ideii de statut, ceea ce trimite la o colectivitate, nu la persoane. Legislatorii români trebuie să fie foarte atenţi la aceste subtilităţi şi să propună schimbarea numelui din „Legea privind statutul minorităţilor naţionale”, în „Legea privind protecţia minorităţilor naţionale”. O altă capcană sună astfel: „Minorităţile naţionale sunt recunoscute ca factori constitutivi ai statului român, împreună cu naţiunea română majoritară”. Adoptarea acestui articol (2) din proiect urmăreşte recunoaşterea minorităţilor naţionale ca având statut de echipotenţă cu naţiunea română – ceea ce ar avea drept consecinţă implicită negarea caracterului de stat naţional, suveran, independent şi unitar. Dacă s-ar accepta că statul român, ca instituţie de drept internaţional public, are mai multe popoare constitutive, fie ele şi minoritare, s-ar pune problema redefinirii acestui stat ca stat multinaţional, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. Este vorba inclusiv de suveranitatea naţională, care n-ar mai putea fi exercitată conform Constituţiei („Suveranitatea naţională aparţine poporului român... niciun grup şi nicio persoană nu poate exercita suveranitatea în nume propriu” – art.2).

„Nu Comisia Europeană va pune capac autorităţii publice a statului român, ci UDMR!”

- Textul proiectului de lege referitor la minorităţi nici nu poate, nici nu încearcă să-şi mascheze scopurile. Printre acestea, discriminarea pozitivă. Este o astfel de ţintă acceptabilă în UE?

24

- Din acest punct de vedere, proiectul UDMR se îndepărtează şi de Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale de la Strasbourg. Obsedaţi de drepturile maghiarilor (despre obligaţii nu se face, fireşte, nicio vorbire!), autorii proiectului nu-şi dau seama că aduc atingere drepturilor populaţiei majoritare, încălcând principiul egalităţii dintre minorităţi şi majoritate. Dreptul minorităţilor la autodeterminare, prin instituirea unor structuri politico-administrative fundamentate exclusiv pe criteriul etnic (cum ar fi Consiliul Minorităţilor Naţionale), încalcă nu numai legile României, ci şi convenţiile europene în materie, în special art.4 din Convenţia de la Strasbourg. Sub masca „autonomiei culturale”, UDMR urmăreşte autonomia administrativ-teritorială. Legaliştii d-lui Marko Bela propun organisme cu putere legislativă, complet independente de statul unitar, ca într-o republică federală. Aşa-zisul Consiliu Naţional al Autonomiei Culturale (CNAC), cu statut de „autoritate publică” care poate, printre altele, numi sau destitui directori şi directori adjuncţi de şcoli publice, de centre de patrimoniu, de cultură şi de creaţie populară etc. tinde să devină egal şi chiar superior (!) Guvernului şi Parlamentului de la Bucureşti. Garantarea de către stat a numirii respectivilor directori, obişnuită în orice stat democratic, încetează. Guvernul României ar fi obligat să ceară avizul conform, pentru orice numire, de la reprezentanţii minorităţilor naţionale, adică de la CNAC. Aşadar, nu Comisia Europeană va pune capac autorităţii publice a statului român, ci UDMR! Orice competenţă a statului, legată de exercitarea şi dezvoltarea identităţii etnice, culturale şi lingvistice a unei minorităţi încetează, fiind transferată CNAC.

„Dreptul la Autonomie Culturală este un alt nume al Dreptului Colectiv”

25

- Este Dreptul la Autonomie Culturală, prevăzut în articolele 54-55 ale proiectului UDMR, recunoscut de Constituţia României?

- Fiind vorba de dreptul comunităţilor de a avea competenţe decizionale cu valoare normativă (de lege) şi administrativă, acest Drept nu este recunoscut de legea fundamentală a statului. El ar crea paralelisme instituţionale faţă de autorităţile consacrate prin Constituţie. După cum precizează Consiliul Legislativ, Dreptul la Autonomie Culturală este un alt nume al Dreptului Colectiv al comunităţilor naţionale. Parlamentarii români vor trebui să studieze cu atenţie astfel de şopârle.

- Acelaşi Proiect propune folosirea simbolurilor naţionale ale minorităţilor şi organizarea sărbătorilor lor naţionale. Ce va fi în România multiculturală, dacă şi aşa, de fiecare dată când se apropie 1 Decembrie, românii din Sfântu Gheorghe spun că primarul Albert Almos dispare din oraş, refuzând să arboreze tricolorul românesc?

- D-l primar chiar a coborât la un moment dat drapelul statului de pe primărie. Prevederea UDMR ar încălca articolul 12 din Constituţie, care se referă la reglementările cu privire la drapel, imn, stemă şi sigiliu.

- Un articol care trimite direct la unul din cele „11 puncte” ale MPSZ este cel referitor la dreptul de a întocmi înscrisurile oficiale – diplome, certificate, procese verbale etc. – în limbile minorităţilor naţionale, având aceeaşi valoare ca şi actele în limba română. Nu riscăm un Turn Babel extrem de costisitor?

- Această prevedere ar încălca art.13 din Constituţie, potrivit căruia „în România, limba oficială este limba română”. De fapt, proiectul UDMR este în esenţă un atentat la Legea fundamentală a statului român. Liga „Andrei Şaguna”, inspirată şi de analiza excepţională a Consiliului Legislativ, atrage atenţia parlamentarilor să nu se lase şantajaţi şi să

26

privească în viitor, la interesele pe termen lung ale statului, superioare înţelegerilor pasagere din timpul unui mandat electoral oarecare.

- În fine, are acest proiect aiuritor avizul Comisiei de la Veneţia privind minorităţile? Se ştie că, în cazul legitimaţiei de maghiar, Guvernul de la Budapesta nu a primit avizul acestei Comisii, fiind obligat să elimine prevederile dure ale conservatorilor primului ministru Orban.

- A fost un eşec răsunător al Budapestei şi un mare succes al Bucureştiului. Proiectul UDMR n-a fost însă înaintat acestei Comisii, pentru că nimeni n-a cerut acest lucru. Vă spun sincer: dacă va fi adoptată în forma actuală, legea aceasta ne va tăia orice posibilitate nouă, românilor minoritari din Harghita şi Covasna, de a ne apăra identitatea.

Interviu apărut în nr. 669 al revistei Formula AS

27

Interviu cu juristul Aurelian Pavelescu

„Proiectul legii statutului minorităţilor aminteşte de legile naziste şi nu face decât să legalizeze

discriminarea şi epurarea etnică în România”

Proiectul de lege privind statutul minorităţilor (în fapt, statutul privilegiat al minorităţii maghiare!) nu va trece de Camera Deputaţilor în decembrie, aşa cum fusese programat. Amintind de comportamentul şmecheresc al PSD, atunci când, pe neaşteptate, a acceptat schimbarea regulamentului Camerei şi Senatului (prin care Năstase şi Văcăroiu urmau să fie debarcaţi din funcţii), UDMR a lăsat să se înţeleagă că nu se mai grăbeşte să-şi vadă statutul votat, deşi cu câteva zile în urmă ameninţa cu părăsirea Coaliţiei. Vulpi bătrâne, hârşite în 15 ani de luptă pe băncile Parlamentului, liderii maghiari aşteaptă Raportul UE din aprilie 2006, când speră că lobby-ul ţării mamă, Ungaria, va impune atenţionări severe adresate României, şi chiar respingerea integrării, în caz că nu se înfăţişează la porţile Bruxelles-ului cu Statutul în dinţi. Ceea ce a reprezentat Curtea Constituţională pentru PSD va reprezenta, speră ei, Parlamentul European pentru UDMR.

Pentru a înţelege mai bine de ce este periculos acest statut pentru România, am apelat la juristul Aurelian Pavelescu, unul dintre cei trei tineri lideri ai Partidului Iniţiativa Naţională (rupt din PD), tocmai pentru că PIN este singura formaţiune parlamentară care a realizat un Raport privind proiectul legii Statutului minorităţilor naţionale, trimis tuturor instituţiilor statului şi tuturor parlamentarilor europeni de la Bruxelles.

„În spatele autonomiei culturale se află dorinţa UDMR de a legaliza autonomia teritorială existentă de fapt”

- În aceste zile, o întrebare este pe buzele tuturor: ce le lipseşte compatrioţilor noştri maghiari, încât strigă atât de tare că n-au drepturi şi ne ameninţă cu Înalta Poartă de la Bruxelles?

- Este cunoscut faptul că maghiarilor din România nu le lipseşte nimic la capitolele drepturi cetăţeneşti şi protejarea identităţii culturale la standard european. Ei se exprimă în mod deplin, statul sprijină fundaţiile, asociaţiile şi ziarele maghiare. Au reprezentanţi în Parlament, în Guvern, conduc majoritatea agenţiilor care gestionează problemele minorităţilor din România. Un personaj ca Gyorgy Frunda, spre exemplu, este preşedintele Delegaţiei române la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei – performanţă pe care n-au obţinut-o alte partide parlamentare din arcul guvernamental, mai mari decât UDMR. Problema autonomiei culturale este folosită doar ca un pretext. În spatele acestei solicitări se află dorinţa UDMR de a legaliza autonomia teritorială existentă de fapt.

- Dar pretextul cultural se regăseşte şi în arsenalul de mijloace ale maghiarizării românilor din „Ungaria Mare”, înainte de 1918.

- Într-adevăr, tot despre cultură vorbea şi contele Apponyi Albert, în Lex Apponyi (Legea Apponyi) din 1907, prin care s-a exercitat cu violenţă maghiarizarea naţionalităţilor din Ungaria. Pe temeiul „superiorităţii” culturii maghiare, s-au desfiinţat atunci sute de şcoli româneşti din Ardeal, urmând ca românii să fie complet deznaţionalizaţi şi maghiarizaţi în câteva decenii. Din mantaua acestui Apponyi se trag, după cum se vede, liderii udemerişti de azi.

- Aşadar, ce se ascunde sub ideea de autonomie culturală din Statutul în discuţie?

- Prin „autonomia culturală”, liderii UDMR îşi propun să creeze un mecanism de bypass al Constituţiei, ascunzând cu abilitate pericolul creării unui parlament etnic, independent de Parlamentul actual. Acest parlament etnic ar fura statului

român o parte din suveranitate, şi anume suveranitatea în domeniul Învăţământului şi Educaţiei, Culturii şi Patrimoniului, Relaţiilor externe ale minorităţilor etnice, Administraţiei locale etc.

„Este posibil ca unii miniştri români să fi fost racolaţi de UDMR pentru cauza antiromânească”

- Autonomia culturală nu are, totuşi, în proiectul UDMR, atributul teritorialităţii.

- Lucru fals. Este evident că în teritoriile în care etnicii maghiari locuiesc în mod compact, autonomia culturală se reflectă şi în teritorialitate, pentru că sunt proprietarii acelor pământuri. Pe de altă parte, proiectul de lege vorbeşte explicit despre „naţiunea maghiară” şi despre „poporul maghiar”. Cine citeşte cu un ochi de jurist articolul 2 din proiect vede că minorităţile naţionale trebuie considerate „factori constitutivi în stat”, ceea ce înseamnă că acestor minorităţi li se conferă statutul de „naţiuni” egale cu naţiunea română. Lucru interzis de Constituţie. Constituţia nu acceptă ca minorităţile etnice, lingvistice, de rasă, religioase etc. să fie recunoscute ca factori constitutivi în stat, fundamentul statului fiind exclusiv „unitatea poporului român” (art. 4). Citind astfel legea Statutului minorităţilor, este clar că aceasta nu mai este o lege, ci este de fapt o nouă Constituţie care înlătură principiile statului naţional, unitar şi indivizibil!

- Cum a ajuns un asemenea proiect să fie promovat de Guvernul României, şi nu de UDMR?

- Acesta este o mare problemă pe care ne-o punem, şi trebuie ca primul ministru Tăriceanu să dea socoteală. Un alt personaj care ar trebuie să plece din funcţia pe care o deţine este ministrul de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, un „bonjurist” care a declarat că avem de-a face cu o lege „modernă, conformă cu standardele europene”. Dat fiind că

31

Guvernul nu are dreptul să dea legi constituţionale şi să modifice Constituţia, prin promovarea acestui proiect se aşază în afara Constituţiei şi în afara Statului de drept! Este limpede că se întâmplă din două una: ori şantajul UDMR este prea puternic, iar pierderea puterii este văzută de unii ca o tragedie, ori unii miniştri au fost racolaţi de UDMR pentru cauza antiromânească. Ce dacă sunt miniştri români? Mai contează oare acest lucru?

- Autonomia teritorială pe criterii etnice face parte din programul politic al UDMR. De ce ne mai mirăm?

- Nu înţeleg cum un astfel de program politic, în care este prevăzută într-adevăr autonomia teritorială şi celelalte principii segregaţioniste, a fost recunoscut de Justiţia română, la data înfiinţării UDMR! De altfel, m-am consultat şi cu alţi specialişti în drept constituţional, care-mi spuneau că acest proiect de lege aminteşte de legile naziste. Cum se ştie, naziştii au promovat legi care apărau rasa. Cine nu avea rasa ariană avea un statut juridic distinct. În proiectul UDMR nu se vorbeşte, desigur, despre rasă, dar se vorbeşte despre etnie, şi nu poţi să nu faci unele asemănări.

„Sub aparenţa apărării unor <drepturi şi libertăţi> pentru toţi maghiarii, în spatele legii se află interese economice ale

liderilor UDMR”

- Lăsând deoparte UDMR, ştiu politicienii români ce doreşte etnia maghiară din România?

- Etnia maghiară nu doreşte o astfel de lege. Am fost în secuime. Acolo, românii şi maghiarii sunt la fel de săraci, dar locuiesc în armonie, nu au probleme. Cei care strică aceste relaţii sunt reprezentanţii UDMR din instituţiile statului. Aceştia promovează discriminarea împotriva românilor şi, de 15 ani, printr-o presiune continuă a acestor autorităţi, foarte mulţi români au părăsit zona. Harghita şi Covasna sunt judeţe

32

în care se practică epurarea etnică. Dar această epurare nu vine de la maghiarul de rând, ci de la autorităţile statului, conduse de politicieni extremişti ai UDMR. Sunt cunoscute reţelele politico-economice din zonele locuite de maghiari, care sunt controlate de lideri UDMR sau de acoliţi ai acestora. Sub aparenţa apărării unor „drepturi şi libertăţi” pentru toţi maghiarii, se află interese economice şi politice ale liderilor care vor să păstreze monopolul de putere asupra acestor zone. Bătălia pentru autonomia cultural-teritorială este de fapt bătălia pentru conservarea fiefurilor economice ale unui Verestoy Atilla şi ale altora. De 15 ani, acest domn este doar demnitar public, dar a ajuns în topul milionarilor în dolari!

- Deci adevărata miză a proiectului legii minorităţilor este prezervarea controlului asupra unor zone de mare interes economic! Am înţeles bine?

- În Harghita şi Covasna sistemul este mult mai complex. Îmi spunea un cunoscător foarte bun al zonei că, de fapt, această reţea economică, politico-economică, are o structură, o schemă. Cupola acestei structuri este constituită din aşa-numiţii stăpâni (oamenii politici cu susţinere financiară). Imediat lângă ei sunt rudele lor, cărora li se dau afaceri şi care sunt protejate. Lângă aceste rude vieţuiesc aşa-numiţii acoliţi – puternici oameni de afaceri de etnie maghiară, care fac afaceri legale, dar care n-ar putea supravieţui independent de stăpâni, ci numai în colaborare cu ei. Urmează, pe scară ierarhică, reprezentanţii politici în instituţiile statului (în primării, prefecturi, justiţie, consilii locale, consilii judeţene etc.). Sub această reţea, se află servitorii plătiţi să gestioneze întreaga afacere. Nu este de mirare deci că românii părăsesc zona, presiunea fiind exercitată zi de zi. Cei care rămân totuşi se tem să vorbească, alegând tăcerea pentru salvarea familiei, a slujbei sau a afacerii (Formula AS a publicat, în 2004, un interviu cu un om de afaceri român din Harghita, căruia, pentru a-l proteja, am fost nevoiţi să-i schimbăm numele şi fotografia! – n.red.).

33

În acest context, statul român, prin guvernul său, vine cu o tentativă de legalizare a acestor abuzuri incredibile, pentru că proiectul legii minorităţilor nu face decât să legalizeze discriminarea şi epurarea etnică.

„Peste 10-15 ani, în Harghita şi Covasna vom avea o enclavă ai cărei locuitori n-o mai aibă niciun fel de legătură

cu România”

- În caz că nu suntem bine înţeleşi, să ne mai întrebăm o dată: ce se urmăreşte prin autonomia culturală revendicată de UDMR?

- Fiind recunoscută autonomia culturală, autonomia teritorială este o problemă formală, de timp. De îndată ce liderii maghiari vor obţine tot ce se cere prin acest Statut (controlul asupra învăţământului, educaţiei, patrimoniului etc.), vă închipuţi că imediat vor fi puse în operă manuale în care se predă istoria şi geografia Ungariei, viziunea despre stat a Ungariei. Noi ştim că Ungaria, în bună măsură, promovează concepţii despre istorie necceptate de istoricii români, care constau în încercarea de demonstrare a faptului că ungurii ar fi primii veniţi în Transilvania, şi de aceea ei ar avea un drept ancestral asupra „pământului natal”, cum îl defineşte programul politic al UDMR. Dacă aceste teorii staliniste (Moldova ar fi locuită de moldoveni, Muntenia, de munteni, Transilvania, de transilvăneni, nu de români), vor fi învăţate de elevii maghiari, să ne imaginăm ce se va întâmpla peste 10-15 ani! Vom avea o enclavă întărită ideologic şi cultural, ai cărei locuitori n-o mai aibă niciun fel de legătură cu România, şi care nu vor fi decât victime ale unei viziuni revizioniste fundamentate pe falsuri istorice. Un asemenea demers (proiectul legii minorităţilor - n.red.) îi periclitează în mod special pe etnicii maghiari care vor deveni captivi ai unui parlament etnic. Viaţa lor de zi cu zi va fi îndrumată de acest

34

parlament etnic. Or, statul român are obligaţia să-şi protejeze cetăţenii de etnie maghiară de pericolele ce-i pândesc din laboratoarele revizionismului. Să-i ferească pe maghiari de liderii lor politici!

- Ce spun românii din Harghita şi Covasna, domnule deputat? Pe ei cine-i protejează în acest proiect?

- Am vorbit cu liderii asociaţiilor româneşti din zonă. Cuvântul lor s-ar face mult mai ascultat de către opinia publică din România şi din străinătate (că tot vorbim de un lobby românesc!), dacă ar fi ajutaţi financiar de stat. N-au bani nici să-şi plătească abonamentele la telefon şi presă, în timp ce fonduri substanţiale de la Bugetul de stat ajung în conturile asociaţiilor civice maghiare şi ale ziarelor care militează împotriva statului care le finanţează.

- Partidul Conservator propune asigurarea din oficiu a câte unui post în consiliile locale din zonele în care românii sunt minoritari.

- Este o soluţie foarte periculoasă. Adică, ce se doreşte? Ca românii să fie condamnaţi, prin lege, la statutul de minoritari în ţara lor? Să se legalizeze situaţia de minoritar a românului? Ce eficienţă are o astfel de prevedere? Ce poate face un român singur într-un consiliu de 15-20 de maghiari? N-are niciun fel de eficienţă politică. Este doar o formă de a masca adevăratele intenţii ale acestei legi separatiste.

„Suntem legaţi de mâini şi de picioare din cauza concesiilor pe care partidele româneşti le-au făcut UDMR-ului în

ultimii 15 ani”

- Liderul democrat, Emil Boc, vine tare din urmă, respingând proiectul legii în forma actuală. Nu e un semn bun?

- Emil Boc şi colegii lui produc teorii. În practică, legea va rămâne la fel de periculoasă. Iată unde duce incompetenţa. Un

35

politician trebuie să se gândească şi la contextul în care este aplicată o lege. Ei nu observă, spre exemplu, că, potrivit proiectului, se vor constitui organisme votate direct de etnici. Acestea vor avea o putere discreţionară de reprezentare, şi nu se vor mulţumi, aşa cum cere Comisia de la Veneţia, să dea doar „consultaţii” când vor fi consultate. Ele vor exercita o putere mai mare decât atât, căci vor fi alese. De altfel, Comisia de la Veneţia are câteva observaţii corecte, dar nu a făcut şi un raport asupra neconstituţionalităţii proiectului respectiv, ceea mă face să cred că şi acolo lobbyul maghiar a avut un amestec.

- În fine, discutarea proiectului a fost amânată. Să fie şi acesta un truc românesc de a ieşi din impas pe moment?

- Nu. Este vorba de frica de UDMR şi incapacitatea politicienilor români de a-şi asuma responsabilităţi. Este o situaţie penibilă. Marko Bela a ajuns să ceară PD-ului să iasă de la guvernare. O insultă în cel mai înalt grad adusă unui partid românesc! Asta ne arată ce vor face maghiarii cu organismele lor etnice, şi cum vor trata ei statul român. Stat care nici măcar nu se poate apăra. Suntem legaţi de mâini şi de picioare. Din cauza concesiilor pe care partidele româneşti le-au făcut UDMR-ului în ultimii 15 ani, am ajuns să fim puşi în faţa faptului împlinit. Ei cunosc foarte bine că statul român nu mai poate reacţiona în zonă şi că autonomia teritorială este deja o situaţie de fapt. Ce să facă statul, să intre cu tancurile în secuime? Evident că nu. Prin urmare, chiar dacă proiectul va fi respins de Parlament, asta nu afectează cu nimic situaţia din Harghita şi Covasna, unde s-a creat o enclavă care a scăpat de sub controlul statului român.

Interviu realizat în luna decembrie, 2005

36

II

Situaţia românilordin Covasna şi Harghita

Reportaj la Adunarea eparhială anuală din anul 2002, Miercurea-Ciuc

„Viaţa românilor din eparhia noastră se desfăşoară între două lacrimi: Biserica şi Crucea”

La sediul din Miercurea-Ciuc al Episcopiei Ortodoxe Române din Covasna şi Harghita s-a desfăşurat zilele trecute Adunarea eparhială anuală a bisericilor din cele două judeţe. În prezenţa impresionantă a circa 200 de preoţi parohi şi călugări, Prea Sfinţitul Ioan Selejan a prezentat starea eparhiei în al nouălea an de existenţă. „Numai în anul 2002, a spus înaltul ierarh, s-au înfăptuit lucrări de construcţii şi reparaţii în valoare de 20 de miliarde de lei, din care numai 3 miliarde au fost date de Episcopie, restul de 17 miliarde fiind “banii văduvei”, strânşi de preoţi de la o populaţie de 100.000 de credincioşi săraci”. Despre românii „minoritari” din cele două judeţe se vorbeşte rar în presa de la Bucureşti. După cum rar îi vizitează autorităţile centrale, miniştrii şi parlamentarii. Pentru mulţi dintre demnitarii dâmboviţeni, cele două judeţe nu există decât ca o pată neagră pe hartă, un tărâm îndepărtat şi uitat, o „pacoste administrativă”, în care se ajunge greu, pe cele mai proaste drumuri din ţară. În acelaşi timp, sub ochii lor indiferenţi, opacizaţi de un „protocol” PSD/UDMR plin de compromisuri scandaloase, zona este declarată „pământ secuiesc” şi este transferată, pas cu pas, sub jurisdicţia aproape transparentă a celor care ştiu să administreze o ţară, folosind tehnica faptului împlinit: autorităţile de la Budapesta. Din fericire, anacronicele şi uneori fantezistele planuri de „purificare etnică”, puse la cale de politicieni, prin alungarea sau marginalizarea românilor, sunt sancţionate de oamenii simpli, români, dar şi maghiari, convieţuirea în linişte şi normalitate fiind de asemenea un fapt împlinit. Înfiinţarea Episcopiei este, în acest sens, unul dintre puţinele acte de mare

înţelepciune ale guvernanţilor români de după 1989. Nici măcar uriaşii înaintaşi în ale politicii, făptuitorii României Întregite de la 1918, n-au prevăzut stringenta necesitate a înfiinţării acestei eparhii. Recenta Adunare, în cursul căreia am avut o vedere panoramică asupra renaşterii românismului ameninţat cu dispariţia într-un mileniu de maghiarizare forţată şi sistematică, ne-a întărit convingerea că Biserica Ortodoxă a fost şi este, cu unele minore excepţii, salvatoarea neamului românesc. Au vorbit preoţi, protopopi, mireni. Preţ de şase ore, dezbaterea a adus în atenţia celor prezenţi starea de veghe continuă întru înflorirea zidirilor materiale şi spirituale iniţiate de vlădica Ioan şi urmate cu multă osârdie de preoţime. În prezenţa preşedintelui Camerei Deputaţilor, Valer Dorneanu, fiu al locului, a deputatului Adrian Căşunean, a prefecţilor celor două judeţe şi a primarilor şi consilierilor români, Ioan Solomon, preşedintele Ligii „Andrei Şaguna”, a dat citire unui memoriu înaintat Parlamentului. În numele românilor trăitori la curbura Carpaţilor Răsăriteni, forul legiuitor de la Bucureşti este atenţionat asupra necesităţii ca, o dată cu viitoarea revizuire a Constituţiei, să ofere posibilitatea intrării în Parlament, indiferent de numărul voturilor, a câte unui deputat şi a câte unui senator român pentru fiecare dintre cele două judeţe. Complexitatea vieţii româneşti în condiţii specific minoritare, oricâte încurajări ipocrite ar da autorităţile în diferite ocazii, nu mai poate fi lăsată exclusiv pe seama bisericii. Sau, şi mai clar spus, pe seama unui episcop providenţial.

„Nu dorim reînvierea Regiunii Autonome Maghiare”

„Cerem autorităţilor”, se spune în memoriul Ligii Andrei Şaguna, „să descurajeze şi să stopeze acţiunile extremiste care urmăresc crearea unor pseudo regiuni pe criterii etnice, prin care se pune la cale desprinderea de ţară a

judeţelor Covasna şi Harghita”. Răspunzând unei afirmaţii a lui Valer Dorneanu, potrivit căruia „dreptatea e de partea noastră”, deputatul Adrian Căşunean (PSD) a spus: „Dreptatea e de partea noastră, dar de multe ori murim cu ea în braţe. Este păcat că anumite forţe maghiare nu răspund cu toleranţă toleranţei noastre. Noi nu dorim reînvierea Regiunii Autonome Maghiare, dar, de două săptămâni, se lucrează intens în cercurile politice udemeriste pentru revenirea la triunghiul stalinist al judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş. S-a început cu învăţământul; la ora actuală, 30% dintre copiii români sunt învăţaţi de profesori maghiari, chiar şi la şcolile româneşti. Elevii maghiari au fost incitaţi să nu-i accepte pe dascălii români; au ieşit pe trepte, au făcut grevă, au vociferat până când sărmanii profesori români şi-au dat demisia. Pretutindeni, aceştia sunt îndepărtaţi pas cu pas. Recent, o profesoară româncă din Sfântu Gheorghe şi-a depus dosarul în vederea ocupării prin concurs a funcţiei de director. Corpul didactic maghiar, majoritar, i-a refuzat dosarul. Nu a respins-o la concurs, i-a refuzat dosarul pentru că este româncă, iar domnii maghiari nu doresc un director român, indiferent de capacitatea lui managerială. Este de preferat un director slab pregătit, dar maghiar. Situaţia s-a extins în toate sferele vieţii sociale. Banii de la buget, spre exemplu, au fost repartizaţi exclusiv primăriilor din comunele maghiare. Preşedinţii consiliilor judeţene, maghiari, nu au trimis niciun ban primarilor români. În tot ce mişcă, liderii maghiari fac un joc politic, coordonat de UDMR. În timp ce paşii noştri, ai românilor, sunt mici şi rari, ai lor sunt mici şi deşi”.

În atmosfera astfel încinsă, când fiecare preot ar fi dorit să-şi spună păsul, a intervenit preşedintele Camerei Deputaţilor, Valer Dornean, pentru a informa sala că autorităţile ar fi la curent cu situaţia şi nu ar exista nici un pericol real al pierderii controlului de către statul român. „Să nu ne mai facem complexe”, a spus dl deputat, „să nu ne mai

41

victimizăm ca minoritate. Ceea ce facem să fie firesc, netendenţios. Acţiunea noastră nu trebuie să fie o replică la cei care trăiesc în trecut. Să-i ignorăm pe cei care nu prea au nimic sfânt, să le întindem mâna celor care se tem de Dumnezeu şi să încercăm să mergem împreună. Să rupem deprinderea de a gândi ca minoritari în propria noastră ţară. Înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare nu este realistă. În nici un caz nu vom da curs acelor tendinţe extremiste de care vă este frică. Ideile trebuie lăsate să fie înfrânte de viaţă, altminteri decât prin constrângere. Chiar dacă, în aparenţă, îi lăsăm să <vorbească în biserică>, nu înseamnă că îi vom şi lăsa să înfăptuiască ceea ce doresc. Să acţionăm mai calificat şi mai înţelept”. În urma acestui discurs liniştitor, comunitatea slujitorilor bisericilor ortodoxe din Covasna şi Harghita s-a declarat hotărâtă să-şi continue viaţa spirituală în duhul toleranţei, ca şi până acum. Precizarea scurtă ca o telegramă, venind din partea consilierului prezidenţial Ioan Scurtu, a întărit această atitudine: „Preşedintele României nu va aproba niciodată reînfiinţarea unei regiuni create de Stalin. Stalinismul rămâne mort şi pe mai departe în ţara noastră”.

O pagină de sinacsar…

În partea a doua a Adunării eparhiale a avut loc lansarea monumentalului volum „Românii din Covasna şi Harghita”, avându-i ca autori pe Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, şi apărut cu binecuvântarea, sprijinul şi coordonarea P.S. Ioan Selejan. Cele 752 de pagini, pe un format de 32 cm înălţime, cuprind date esenţiale, arheologice, istorice, bisericeşti, sociale, culturale şi administrative referitoare la toate aşezările româneşti din cele două judeţe.

Cu o prefaţă semnată de acad. Nicolae Edroiu şi studii tematice datorate dr. Gh. Lazarovici, dr. V. Cavruc, dr. V. Crişan şi drd.A. Coşa, volumul pare a fi cea mai solidă operă

42

monografică scrisă vreodată pe tema românităţii de la curbura Carpaţilor Răsăriteni. Ilustraţia deosebit de bogată este asigurată de colegul nostru, Emanuel Tânjală, şi de artiştii fotografi G. Bede, A. Ciuhat, J.Henning, A.Kopacs, L.Kovacs şi L. Matei. „Preotul şi credincioşii săi sunt personajele acestei cărţi”, scrie P.S. Ioan Selejan în cuvântul introductiv. „La începutul mileniului al II-lea, trupele Regatului Ungar vor cuceri încet, încet, Transilvania, colonizând apoi o populaţie secuiască pe cursurile superioare ale Mureşului şi Oltului. Acest moment (…) va trasforma spaţiul de cultură şi civilizaţie românească din Carpaţii Răsăriteni într-unul unde astăzi românii sunt minoritari. Cum au ajuns românii străini în ţara lor, cum au ajuns unii din fraţii noştri să-şi piardă graiul şi credinţa, vei putea afla, iubite cititorule, oprindu-te asupra paginilor acestei cărţi. Şi vei mai afla că viaţa lor se desfăşoară între două lacrimi ale durerii româneşti: biserica şi crucea”.

„Am încercat să mergem până-n pânzele albe”, spune şi unul dintre autori, V. Lechinţan. „Prin acest volum ne-am recăpătat dreptul la informaţie şi dreptul la trecut”. Cu tot aspectul său monumental, lucrarea nu este decât „nucleul viitoarelor investigaţii şi lucrări” (Ioan Lăcătuşu), adresând tututor românilor „un mesaj de mai multă demnitate şi mai mult curaj” (Violeta Pătrunjel).

„Cartea”, a observat şi reputatul profesor de teologie, Ilie Moldovan, „are în sine un mare suflet: sufletul celor de sub altare. Este scrisă cu scântei şi este o mărturisire. Ea nici nu se vrea citită; se vrea sărbătorită. E ca lansarea unei corăbii”. În fine, contrastând cu discursurile pline de optimism şi elocinţă ale unora dintre cei de faţă, istoricul Gheorghe Lazarovici le-a amintit tuturor un fapt dureros, aflat în desfăşurare: „Se reduce drastic numărul profesorilor de istorie din judeţele noastre. Necunoscând limba maghiară, nu sunt angajaţi de Inspectoratul judeţean. În paralel, pentru ca

43

situaţia să-şi primească un „sigiliu” oficial, Ministerul Culturii nu mai dă bani pentru săpăturile arheologice din zonă. Nenumărate castre romane şi cetăţi dacice rămân astfel necercetate şi dispar, deoarece nu mai avem nici măcar soldaţi care să ne ajute la săpături”.

Cu alte cuvinte, Guvernul român continuă să fie repetent când e vorba de a lua în seamă problemele reale ale culturii şi istoriei naţionale. Dincolo de vorbele frumoase, „europene”, se află faptele, destul de sărace şi în cazul de faţă. Noroc cu vlădica şi bisericile sale – lumina şi mângâierea credincioşilor însetaţi de dreptate. Nu ştiu alte adunări eparhiale cum sunt, dar în jurul părintelui Ioan şi al preoţilor săi luminaţi de raza urmării lui Hristos şi a nevoilor neamului românesc de la Tulgheş şi până la Zăbrătăul Covasnei, s-au adunat cete uriaşe de îngeri.

Reportaj apărut în nr. 560 al revistei Formula AS

44

Interviu cu arheolog dr. Valeriu Cavruc

„Trăim într-o zonă în care <<ochelarii etnici>> sunt singurul criteriu de apreciere a activităţilor

ştiinţifice şi culturale”

Născut, asemenea multor basarabeni, în Cazahstan, pe şantierele de desţelenire ale Imperiului Roşu, arheologul Valeriu Cavruc a trecut definitiv Prutul în patria-mamă, după îndelungi stagii de specializare şi doctorat la Moscova. Este fiul lui Ion şi al Mariei, ţărani din sudul Basarabiei. La vârsta de 30 de ani, şi-a susţinut teza de doctorat în domeniul arheologiei Epocii Bronzului din România.

Teza este singura pe aceasta temă din arhivele Universităţii Lomonosov. Destinat a fi un „luptător pe viaţă”, după anii de rezistenţă în URSS, Valeriu Cavruc a acceptat postul de director al Muzeului Carpaţilor Răsăriteni din Sfântu Gheorghe - post pe care este puţin probabil că l-ar fi dorit un arheolog sau un istoric din centrele universitare ale ţării. Fascinat de descoperirile antecesorului său, cunoscutul arheolog Szekely Zoltan (considerat, după 1990, „trădător” de către unii politicieni maghiari orbiţi de patimi naţionaliste), Cavruc s-a gândit ca „provocarea” Harghita şi Covasna merită toate riscurile. Mergând pe urmele lui Szekely, el a făcut descoperiri importante.

Purtat de noroc, de fler ştiinţific şi de străduinţa continuă, a scos la lumină, în numai 5-6 ani, vestigii şi urme ale unor civilizaţii cu o vechime de circa 6000 de ani, întinse unitar de la Tisa până la Dunare şi Marea Neagra. A pus în evidenţă, prin noi săpături, unele dintre cele mai importante cetăţi dacice şi castre romane - Carpaţii de Răsărit fiind un spaţiu de interferenţă între Răsărit şi Apus şi un avanpost al culturii central-europene încă din cele mai vechi timpuri. Cetăţean român şi cu numele, nu numai cu sufletul şi mintea,

Valeriu Cavruc consideră că se află la locul potrivit, în timpul potrivit şi în poziţia potrivită pentru a-şi împlini destinul pentru care s-a pregătit în una din marile universităţi ale lumii.

Culmea este că, deşi a stat cinci ani la ruşi, Cavruc poate gândi ca... Bush, punând ştiinţa deasupra patimilor etnice.

„Din cercetările etnografice ale muzeelor din Harghita şi Covasna a fost exclus elementul românesc”

- Recent, la Sita Buzăului, au fost descoperite şi cercetate unele dintre cele mai importante staţiuni arheologice din Transilvania. Care este, în câteva cuvinte, tabloul arheologic al ţinuturilor Covasnei şi Harghitei?

- Civilizaţiile preistorice din zona Carpaţilor Răsăriteni, atât în Transilvania, cat şi în Moldova de Vest, sunt unanim considerate unele dintre cele mai vechi şi strălucite civilizaţii din Europa. În perioada dacică, acest teritoriu a fost unul dintre cele mai intens locuite, de aici provenind descoperiri devenite emblematice pentru civilizaţia dacică: celebrul tezaur de vase de argint şi aur de la Sâncrăieni, cetăţile Covasna, Racu, Jigodin şi multe altele. În perioada stăpânirii romane, prin teritoriul celor doua judeţe trecea limesul (graniţa) de Est al Daciei Romane, aici fiind descoperite mai multe aşezări militare şi civile bine conservate: Breţcu (cu denumirea romana Augustia), Boroşneu Mare, Comolău, Inlăceni, Odorheiu Secuiesc şi altele. Au fost făcute, de asemenea, şi importante descoperiri datând din perioada post-romană, care atestă continua existenţă a unei populaţii autohtone romanizate, precum şi valurile de populaţii migratoare cunoscute. Din secolele XII-XIII, zona a fost colonizată de secui, etnia care de atunci reprezintă majoritatea populaţiei din zonă.

- Valoroşi arheologi au cercetat în secolul trecut cele doua judeţe. Îi amintim pe: Alexandru Ferenczi, Szekely

Zoltan, Petre Roman, Ion Nestor, Eugenia Zaharia. Rezultatele muncii lor se puteau vedea, până în 1989, în cele şapte muzee locale din Sfântu Gheorghe. Unde pot fi admirate astăzi vestigiile arheologice atât de bogate ale Carpaţilor Răsăriteni?

- Cu câteva excepţii de ultimă oră, când unele muzee au organizat mici expoziţii de arheologie, nicăieri. Cele şapte muzee au devenit, după 1990, muzee secuieşti, subordonate politicii promovate de UDMR, care pune în prim-plan valorificarea patrimoniului cultural secuiesc şi maghiar, desfiinţând expoziţiile şi depozitând în subsoluri tezaurul arheologic. Înainte de venirea mea, arheologii români plecaseră, iar cercetările fuseseră abandonate. în paralel, şi din cercetările etnografice ale acestor muzee a fost exclus elementul românesc. Deşi pe teritoriul celor două judeţe s-au născut şi au trăit personalităţi marcante ale vieţii culturale, ştiinţifice şi ecleziastice româneşti (Patriarhul Miron Cristea, Mitropolitul Nicolae Colan, episcopul Veniamin Nistor, primul episcop al Armatei Române, Justinian Teculescu, scriitorul Romulus Cioflec), muzeele secuieşti nu au acceptat, în ultimul deceniu, să pună în valoare viaţa şi opera lor. Trăim într-o zona în care ochelarii etnici sunt singurul criteriu de apreciere a activităţilor ştiinţifice şi culturale.

„În întreaga mea carieră, nu am întâmpinat atâtea dificultăţi din partea autorităţilor locale, cum mi s-a

întâmplat în Harghita şi Covasna”

- Înscris într-o Hotărâre de guvern la sfârşitul lui 1996, dar pus în funcţiune abia sub ministeriatul lui Ion Caramitru, în 1997, Muzeul Carpaţilor Răsăriteni are, cel puţin pe hârtie, toate atributele unei instituţii de importanţă naţională. De ce nu pot fi văzute în acest muzeu rezultatele cercetărilor şi săpăturilor arheologice locale?

47

- Pentru simplul motiv că nu există spaţiu. Sediul nostru nu are mai mult de 45 m.p., la parterul Prefecturii din Sfântu Gheorghe. Ne-ar trebui cel puţin 800 m.p. şi, dacă ar exista bunăvoinţă, acest spaţiu s-ar găsi. Se pare ca deja s-a găsit şi aşteptăm ca administraţia locală să-şi îndeplinească promisiunile făcute recent.

- Care este contribuţia autorităţilor locale în buna desfăşurare a muncii pe şantierele arheologice?

- În întreaga mea carieră, nu am întâmpinat atâtea dificultăţi din partea autorităţilor locale, cum s-a întâmplat în Harghita şi Covasna. Primarii şi consilierii UDMR manifestă uneori exces de zel în născocirea a tot felul de aprobări pentru desfăşurarea săpăturilor arheologice. Mi s-a cerut chiar certificat de urbanism pentru a fi lăsat să sap într-o coastă din afara satului, la Păuleni (jud. Harghita). Am însă o surpriză pentru aceia care vor, probabil, să mă descurajeze prin aceste metode: aceasta atmosfera de şicanare continuă mă stimulează şi mă ambiţionează şi mai mult, iar cu cât aceste piedici au fost mai mari, cu atât rezultatele cercetărilor au fost mai frumoase, iar cetăţile dacice şi castrele romane puse în evidenţă sunt mândria tinerilor noştri lucrători, români şi maghiari deopotrivă. Pe de alta parte, chiar şi cei mai îndărătnici primari se obişnuiesc până la urmă cu noi şi ne acceptă. Nu e mai puţin adevărat că, în unele cazuri, suntem nevoiţi să recurgem la un anume şantaj, ameninţându-i pe cei care ne fluturau amenzi de sute de milioane şi ani grei de puşcărie prin faţa ochilor, că vom da în vileag distrugerea unor situri arheologice. Aceşti oameni au dat aprobări de construcţie peste situri dacice şi romane, puţin cercetate deocamdată, distrugându-le. Este o problemă pe care Ministerul Culturii ar trebui s-o analizeze îndeaproape, deoarece există legislaţia necesară pentru a-i acţiona în justiţie pe toţi aceia care batjocoresc urmele trecutului nostru.

„Dacă acest muzeu va fi trecut în subordinea autorităţilor judeţene, i se va semna, practic, dispariţia”

- Câte cetăţi dacice şi câte castre romane au fost descoperite în cele doua judeţe?

- Până în prezent, 13 cetăţi şi 10 castre. Zona este însă mult mai bogată, şi numai restricţiile financiare ne împiedică să deschidem noi şantiere. Practic, zona aceasta este una dintre cele mai bogate în descoperiri dacice. În secolele II-I î.Hr.- I d.Hr., aici a existat un sistem întreg de cetăţi care controlau punctele strategice. Una dintre regulile urmate în dispunerea lor era legătura vizuală. Cetatea de la Păuleni, de exemplu, se observa foarte bine de pe vârful Şumuleului, de unde se văd şi cetăţile de la Jigodin.

- Cercetarea civilizaţiei dacice din estul Transilvaniei nu poate exclude cercetarea Cetăţii de la Covasna. Cât de importantă este aceasta?

- Cetatea de la Covasna este unul dintre cele mai importante monumente geto-dacice de pe teritoriul României. Cu o lungime totală a zidurilor de apărare de peste 800 m şi o suprafaţă construită de 20.000 m.p., cetatea de aici a fost unul dintre centrele politico-administrative, militare şi, probabil, religioase dacice din sud-estul Transilvaniei, precum şi un punct strategic în sistemul de legături între Transilvania, sudul Moldovei şi nord-estul Munteniei. Impresionantele vestigii descoperite după trei campanii de săpături aparţin, în majoritate, epocii de maximă înflorire a civilizaţiei strămoşilor noştri, între domniile lui Burebista şi Decebal.

- Care este în prezent stadiul şantierului şi al Cetăţii Covasna şi de ce este atât de puţin cunoscut marelui public acest monument?

- În noiembrie 1995, unele zone din Harghita şi Covasna au fost puternic afectate de o furtună. Din cauza căderii copacilor, stratul de cultură dacică a început să alunece,

49

iar zidurile cetăţii au intrat intr-un proces de distrugere. Efectiv, dacă nu se vor aloca fondurile necesare pentru continuarea lucrărilor de protecţie şi conservare, într-un viitor apropiat, acest impresionant monument de civilizaţie va dispărea.

- Din câte ştim, Ministerul Culturii şi Cultelor se află intr-un proces de restructurare, care va include, de la 1 ianuarie 2002, şi trecerea muzeelor din toată ţara în subordinea autorităţilor locale. Muzeul Carpaţilor Răsăriteni este pe aceasta listă şi va fi subordonat autorităţilor din Covasna. Cum apreciaţi perspectiva?

- Daca acest muzeu va fi trecut în subordinea autorităţilor judeţene, nu e greu de anticipat că i se va semna, practic, dispariţia. Aceste autorităţi nu ne-au dorit de la bun început, astfel ca ar fi absurd să depindem în viitor de bugetul unui Consiliu care nu ne-a aprobat nici măcar crearea unui Muzeu al Oieritului în aer liber - punct de atracţie de mare interes pentru orice turist, maghiar, român, american sau olandez. Ministerul ar trebui, în consecinţă, să măsoare de mai multe ori înainte de „a tăia” o dată pentru totdeauna, fiindcă acest muzeu are o arie de acoperire mai întinsă decât cele doua judeţe, Carpaţii Răsăriteni având doi versanţi şi o imensă suprafaţă necercetată arheologic. Planul nostru nu este acela de a arăta lumii doar elementele izolate din Harghita şi Covasna, ci întregul context de civilizaţie românească, legat prin mii de fire (de factură arheologică), pe întreg cuprinsul ţării.

- S-ar părea că la acelaşi minister se lucrează la o varianta actuală a autofinanţării instituţiilor culturale, concept care a făcut carieră pe timpul lui Ceauşescu. Aveţi de unde să „produceţi” bani pentru cercetare?

- Sunt muzee care se pot autofinanţa, în special cele cu mari colecţii de artă plastică. Dar nu este cazul nostru. La Bucureşti, trebuie să se înţeleagă că primele şi cele mai importante lucruri de care avem a ne ocupa noi sunt

50

identificarea, acumularea, cercetarea, conservarea şi restaurarea patrimoniului. A patrimoniului naţional. De aceea, strategia culturală naţională trebuie să fie nuanţată, în funcţie de specificul fiecărei instituţii, dar mai ales în funcţie de proiecte şi programe competitive - singurele ce ar trebui finanţate pe viitor. Iar la acest capitol, al proiectelor şi programelor, noi stăm foarte bine, deoarece avem elaborate suficiente dosare pentru a acoperi un deceniu de cercetări.

Interviu publicat în nr. 478 al revistei Formula AS

Cei interesaţi să sprijine cercetările arheologice din Harghita şi Covasna pot trimite sume de bani prin mandat poştal la „Asociaţia Carpaţilor Răsăriteni”, Piaţa Libertăţii 4, Sfântu Gheorghe, cod 4000 sau la B.C.R. Sfântu Gheorghe, în contul 2511.1-3888.1. Detalii prin fax: 0267/31.41.39 sau telefoane 0722/53.10.13, 0722/53.10.12.

51

Interviu cu publicistul Mihail Groza

„Cea mai mare parte a legislaţiei care-i vizează pe românii din Harghita şi Covasna pare a fi fost

elaborată la Budapesta în 1940, nu la Bucureşti în anii 2000”

Echipa de reportaj a revistei Formula AS s-a aflat în judeţul Harghita exact în zilele în care UDMR, prin fruntaşul său, György Frunda, contestă la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei caracterul naţional şi unitar al statului român. Pe când reporterii noştri luau pulsul vieţii românilor minoritari la ei în ţară, şeful delegaţiei române încerca, la Strasbourg, o lovitură de anvergură împo-triva ţării sale şi, implicit, împotriva intereselor populaţiei maghiare din România. Vorbind cu oamenii locului, români şi maghiari, am înţeles că între populaţia de ambele etnii şi reprezentanţii ei politici s-a căscat deja o prăpastie. Pas cu pas, UDMR şi alter ego-urile sale, Consiliul Naţional Maghiar (CNM) şi Uniunea Civică Maghiară (UCM), au cucerit atributele statalităţii româneşti în zonele respective, ajungând în situaţia de a primi şi asculta de ordinele venite de la Budapesta, şi nu de cele eventual venite de la Bucureşti. Aşa au ajuns Harghita şi Covasna un stat în stat, o enclavă a tăcerii şi a suferinţei româneşti, o „Fermă a animalelor” negociată ca la tarabă de politicienii români şi maghiari.

Mihail Groza, redactor şef al cotidianului de limbă română din Miercurea Ciuc, Adevărul Harghitei, se află, după cum ne putem da seama, în miezul lucrurilor, având ocazia să asiste, ca jurnalist, la întreg procesul de deromânizare pus în operă de extremismul politic maghiar.

„UDMR este partidul croit să rămână 66 de ani la guvernare, ca Partidul Constituţional din Mexic”

- Judeţul Harghita are un mic ziar românesc. Cum poate supravieţui o publicaţie de limbă română în condiţiile vitrege din Miercurea-Ciuc?

- Teoretic, s-ar putea spune că suntem un ziar de stat. Din păcate, nu mai primim subvenţii, pentru că noi, românii, suntem „majoritari”. Doar minorităţile primesc. Nici organizaţiile neguvernamentale din Covasna şi Harghita, înfiinţate pentru a păstra identitatea culturală a românilor, nu primesc subvenţii, sub pretextul că aparţin populaţiei „majoritare”. De fapt, noi suntem minoritari sadea.

E un paradox în care ne scăldăm de un deceniu şi jumătate, deşi Recomandarea 1201 a Consiliului Europei spune foarte limpede că „majoritarii aflaţi în condiţii de minoritate în anumite zone pot beneficia de aceleaşi drepturi ca şi minoritarii juridic acceptaţi”. La ziar, am redus personalul la maximum, sub un sfert din normativul obişnuit pentru un cotidian local ; salariile noastre depăşesc cu puţin salariul minim pe economie, tehnica tipografică este depăşită. Dar supravieţuim cum putem, strângând din dinţi. Însă nu pentru multă vreme. Aceleaşi probleme are şi cotidianul Cuvântul Nou din Sfântu Gheorghe.

Practic, suntem ameninţaţi cu dispariţia, iar în câţiva ani, de la Braşov până la Târgu Mureş, nu va mai exista niciun ziar românesc! În acest timp, ziarele şi organizaţiile maghiare înfloresc, fiind alimentate cu bani din patru surse : 1. Statul român ; 2. Statul ungar ; 3. Diaspora maghiară din SUA şi Canada; 4. Vânzarea şi Publicitatea orientată etnic.

- Românii locului au sentimentul că trăiesc în altă ţară. Presiunile exercitate asupra lor, pentru a fi determinaţi să plece, sunt directe şi indirecte, dar constante, ca gerul acestei ierni. Cum s-a ajuns aici, domnule Groza?

- După 1989, şantajul permanent al UDMR - partidul croit să rămână 66 de ani la guvernare, ca Partidul Constituţional din Mexic - a determinat guvernele de la

Bucureşti, cu mici şi temporare excepţii, să ne şteargă din agendă, ca şi când n-am exista. Noi, românii din Harghita şi Covasna, furnizăm prea puţine voturi (nu suntem decât circa 100.000 în ambele judeţe); ne miroase gura, ne put obielele, dăm dureri de cap cui n-ar trebui, suntem o pacoste pentru guvernanţi, o măsea stricată.

În ultimii 16 ani, politicul din România n-a făcut decât să rezolve probleme minoritare, şi nu s-a mai gândit la consecinţe. În zonele locuite majoritar sau chiar minoritar de maghiari, s-a creat un decalaj între ei şi români, o discrimare pozitivă care începe să devină dramatică. Mecanismul prin care s-a ajuns aici nu este unul normal, bazat pe principii democratice, pe grija faţă de drepturile omului, ci unul bazat pe târguială, pe înţelegeri de culise. Să zicem că PSD, care a fost mai mulţi ani la guvernare, a dorit să rezolve problema minorităţii maghiare. Credeţi că a propus dezbateri publice, a iniţiat referendumuri sau consultări cu organizaţiile neguvernamentale şi culturale româneşti? Ştim bine că nu.

„Soarta românilor a fost scrisă probabil pe un şerveţel, la o ţuică fiartă, cum s-a mai întâmplat în istorie”

- PSD a deschis drumuri de pionierat în relaţiile cu UDMR. Aţi putea să ridicaţi puţin vălul de pe istoria acestor relaţii?

- Strâns cu uşa de UDMR, pentru sprijinul la guvernare, PSD a deschis drumul târguielii pentru drepturile maghiarilor. Astfel, a desemnat un lider mai descurcăreţ, cum este, să zicem, domnul Hrebenciuc, care să tranzacţioneze politic chestiunea. El s-a întâlnit cu un lider maghiar la fel de descurcăreţ, precum este, să zicem, dl Verestoy Attila, la o bere sau la o ţuică fiartă, şi împreună au scris probabil pe un şerveţel, cum s-a mai întâmplat în istoria românilor, ce şi cât. Înscrisul s-a transformat pe urmă într-un protocol de colaborare

55

politică - un act semioficial care conţinea legile şi actele normative ce urmau a fi promovate împreună de cele două formaţiuni. După promovare, aceste legi, cuprinzând interesele udemeriste, au căzut pe capul nostru, al românilor din zonele majoritar maghiare. Noi am suportat toate consecinţele, şi mai puţin românii din Tulcea sau Craiova. În această situaţie, când te joci astfel cu interesul naţional, se naşte întrebarea: cine răspunde? Constaţi că nu poţi să depistezi omul responsabil de ceva, pentru că niciunul dintre ipoteticii „negociatori” n-a avut un mandat oficial de a face o astfel de tranzacţie etnică. Este limpede că şi-au luat măsuri de a fi derobaţi în faţa istoriei de orice responsabilitate.

- Vorbiţi de tranzacţiile oneroase. N-au existat şi legiferări corecte, care să vină şi în sprijinul românilor, nu numai al maghia-rilor?

- Prea puţine. Cea mai mare parte a legislaţiei din 1989 până azi, care-i vizează pe românii din Harghita şi Covasna, pare a fi fost elaborată la Budapesta în 1940, nu la Bucureşti în anii 2000. Nu e de mirare că, în acest context, populaţia românească are un sentiment ciudat al abandonului. Prin tranzacţiile făcute în unghere întunecoase, şi nu la lumina zilei, românii au fost vânduţi contra liniştii tuturor guvernărilor din '89 încoace. Din păcate, nu ştim pe cât am fost vânduţi, contra ce şi pentru ce, să ne cunoaştem şi noi valoarea.

- Care este reacţia românilor faţă de această situaţie?- Văzând ce se întâmplă, românii au căzut într-un fel de

letargie, acceptându-şi resemnaţi soarta imposibilă. Nu protestează, nu se bat pentru drepturi, nu ies în stradă. Sunt timoraţi şi tăcuţi. Slăbiciuni de care politicienii din UDMR profită cât pot de mult. Tinerii români se gândesc să plece din zonă încă de pe băncile şcolii, după ce au asistat la despărţirea de colegii şi prietenii lor maghiari. Bătrânii, încet, încet, se duc la Domnul. Românii cu calificare superioară nu-şi găsesc slujbe dacă nu ştiu limba maghiară. Recent, la liceul mixt din

56

Miercurea Ciuc, primarul Ráduly Robert, care nu avea nicio îndrituire legală, s-a opus ocupării postului de director adjunct de către un profesor român. Chiar şi pentru un post de inginer de reţea, condiţia este cunoaşterea limbii maghiare, nu a englezei care este limba profesiei. Se cunosc cazuri în care şi posturi de femeie de serviciu au printre condiţiile eliminatorii cunoaşterea limbii maghiare. În consecinţă, într-un timp mai scurt decât s-ar crede, s-ar putea să ne trezim că avem în Harghita doar un procent insignifiant de 6% populaţie de etnie română.

„În cancelariile unor şcoli româneşti sunt destui profesori maghiari, dar în cancelariile şcolilor maghiare nu găseşti

niciun român”

- Ce s-ar întâmpla dacă procentul populaţiei româneşti ar scădea la 6% ?

- S-ar declara foarte uşor autonomia teritorială - visul de aur al tuturor politicienilor maghiari. Ce argumente ar mai aduce atunci guvernul de la Bucureşti, în defavoarea acestei autonomii? Adevărul crud este că guvernanţii români nu au reuşit să elaboreze o strategie pentru zonă. Principalul punct din această strategie ar fi menţinerea cel puţin a echilibrului etnic actual, fără să fie afectate drepturile maghiarilor câştigate până acum. Spre exemplu, ducem lipsă de profesori. În cancelariile şcolilor româneşti sunt destul de mulţi profesori maghiari, dar în cancelariile şcolilor maghiare nu găseşti, desigur, niciun român. Statul ar trebui să construiască locuinţe pentru a-i atrage pe tinerii dascăli, închiriindu-le pe un preţ modic şi introducând anumite clauze de stabilizare (să stea o perioadă determinată).

- Politicienii români, care nu se ostenesc să cunoască realitatea de la sursă, sunt adesea dezarmaţi şi puşi în

57

defensivă de către colegii lor maghiari. Ne puteţi da un exemplu ?

- Îmi amintesc de o masă rotundă de la o televiziune, privitoare la necesitatea unei universităţi de medicină în limba maghiară. Atunci am avut revelaţia dezinteresului şi ignoranţei româneşti în materie, ca să nu spun a prostiei politicienilor români. Frunda György i-a convins foarte uşor pe convivii săi români că, dacă nu studiază în limba maghiară, pentru a cunoaşte termenii ştiinţifici ai profesiei, medicii nu se vor înţelege cu pacienţii secui. Da, au spus politicienii români, are dreptate domnul Frunda... Să înfiinţăm o universitate de medicină, de stat, în limba maghiară... Nu se poate imagina o păcăleală mai transparentă, deoarece se ştie că oamenii simpli care se duc la medic s-au înţeles întotdeauna folosind limba maternă uzuală, simplă, nu limbajul ştiinţific. Nici bătrânul secui, nici ţăranul român, nici intelectualul român sau maghiar, nu spun „am probleme cu interstiţiul dintre carp şi metacarp”, ci spun simplu: „mă înţeapă inima” sau „mă doare burta”.

„Frunda György n-a reprezentat niciodată în mod real ţara al cărei cetăţean este. Acum trage sforile pentru reabilitarea criminalului de război Wass Albert”

- Proiectul de lege a Statutului minorităţilor invocă obsedant „necesitatea protejării limbii maghiare” ca o motivaţie solidă pentru crearea autonomiei culturale. Se află limba maghiară, vorbită pe teritoriul României, în vreun pericol?

- Limba maghiară (ca şi limbile bulgară, sârbă, rusă, germană etc.) nu-i limba sardă, nu-i o limbă pe cale de dispariţie. Este limba unui stat din centrul Europei, este o limbă oficială a Uniunii Europene (ceea ce româna nu este încă!), şi nu are de ce să fie „protejată”. Dacă nu ascunde o capcană de tip Frunda, această propoziţie n-are nicio raţiune.

58

- Recent, prin invocarea consensului în cadrul Coaliţiei de guvernare, UDMR a blocat intenţia Alianţei DA de a-l revoca pe György Frunda din funcţia deţinută la Consiliul Europei. Cum comentaţi acest scandal?

- După cum vedem, UDMR se eternizează la putere nu doar în arealul său tradiţional, ci şi în posturile de la Bucureşti oferite cu largă generozitate de Alianţă. Constatăm cu stupoare că, indiferent ce-ar fi făcut ori va face în continuare György Frunda, el va rămâne şeful delegaţiei României la APCE, întrucât deciziile în Consiliul naţional de conducere al coaliţiei se iau prin consens, iar UDMR îşi joacă aşa cum doreşte cartea sa mereu câştigătoare. I s-au dat de la început aşii în mână, fără nicio condiţionare. Este un alt exemplu despre cum pot fi păcăliţi politicienii români, care rămân dezarmaţi în faţa criteriilor pe care ei înşişi le-au formulat. Direct sau indirect, UDMR conduce România şi nu trebuie să ne mire nimic, din moment ce totul este „comis” cu mâna noastră. De altfel, Frunda György n-a reprezentat niciodată în mod real ţara al cărei cetăţean şi demnitar este. Pe plan extern, nu se află la primul gest de acest gen; ca avocat, s-a implicat trup şi suflet în apărarea celor care au ucis etnici români la Revoluţie şi acum trage sforile pentru reabilitarea criminalului de război Wass Albert. E susţinut, în această ultimă cauză, de însuşi vicepremierul Guvernului român, Markó Béla. Caraghioslâcul situaţiei e aproape imposibil de descris... Şi, bag samă, lucrurile nu se vor opri aici: cu acea mină rafinată şi superioară de „politician european”, cetăţeanul român Frunda György va mai face mult rău ţării. Are potenţial...

Interviu apărut în nr. 704 al revistei Formula AS

Lui Mihail Groza îi puteţi scrie la adresa de e-mail următoare: adevarulhr@kabelkon.ro

59

Interviu cu prof. dr. Ioan Lăcătuşu

„Românii din Harghita şi din Covasna nu mai doresc o Regiune Autonomă Maghiară şi niciun

<<Diktat>> impus de forţe străine”

În urmă cu şase ani, în ziarul american de mare tiraj, „The Plain Dealer”, pastorul Laszlo Tokes, eroul Revoluţiei Române, care a contribuit la doborârea regimului comunist, făcea o afirmaţie incendiară, menită să-i pună la zid pe români. În dialogul purtat cu ziaristul J. Muller, domnul pastor spunea: „În România, ungurii nu au niciun drept; sunt trataţi la fel ca negrii din S.U.A., înainte de a-şi căpăta libertăţile democratice”. Pentru a afla dacă viaţa minorităţii maghiare din Transilvania s-a îmbunătăţit între timp şi care sunt raporturile ei cu românii asupritori, ne-am adresat profesorului Ioan Lăcătuşu din Sfântu Gheorghe, vicepreşedintele Asociaţiunii ASTRA şi directorul Muzeului Spiritualităţii Româneşti din acest oraş.

„Românii au voie să existe, dar să nu se extindă”

- D-le profesor, în calitate de cunoscător al realităţii româno-maghiare din Transilvania, cum apreciaţi astăzi, după mai bine de zece ani de la revoluţie, afirmaţia episcopului Tokes?

- Este vorba de arsenalul obişnuit din limbajul domnului pastor Tokes. Nu vă sfătuiesc însă să-l etichetaţi drept „extremist”; „extremişti” sunt doar... românii. Maghiarii se împart în două categorii: „moderaţi” şi „radicali”, iar domnului pastor s-ar părea că i s-a rezervat rolul de „radical”. Cu toate străduinţele, figuri precum domnia sa nu au reuşit să afecteze relaţiile normale dintre românii şi ungurii de rând din localităţile judeţelor Harghita şi Covasna. Fiind vorba de un

model de convieţuire interetnică de tip „piramidal”, numai liderii maghiari adoptă poziţii etno-centriste separatiste, pe când, aşa cum spuneam, populaţia îşi vede în linişte de problemele zilnice, cu bunele şi relele tranziţiei, care-i afectează deopotrivă pe majoritarii şi pe minoritarii din zona. Adică pe secui şi pe români.

- Scrisorile primite de la cititorii noştri din Transilvania, care ne-au şi determinat sa va solicitam acest interviu, ridică totuşi probleme grave. Ei se plâng ca sunt pe cale de a-şi pierde identitatea, că se simt minoritari în propria lor ţara, că, din motive de conjunctură politica (alianţa PDSR-UDMR), problemele lor nu au ascultare la Bucureşti.

- Nu există o problemă globală a păstrării identităţii românilor din Harghita şi din Covasna. Diferenţierile sunt date de specificul localităţilor: zone româneşti (Topliţa, Întorsura Buzăului), zone mixte (aproximativ 50% - 50%) şi zone în care marea majoritate a populaţiei este de origine maghiară (Odorhei, Târgu Secuiesc etc.). În acestea din urmă, coexistă resturi de comunităţi româneşti mici, provenind din comunităţi mai mari, deznaţionalizate în timp. Aici este terenul de manifestare a intoleranţei elitei maghiare şi unde se pune frontal întrebarea: există în Covasna şi Harghita o problema etnica? Răspunsul meu este: da. Iar ea se manifestă cu precădere în zona spirituală. De pildă, în timp ce organizaţiile maghiare primesc fonduri din patru surse (bugetul local, bugetul de stat, guvernul de la Budapesta, diaspora maghiară din America), cele câteva firave instituţii româneşti, aparţinând Ministerului Culturii şi Episcopiei Harghitei şi Covasnei, abia dacă supravieţuiesc cu sumele modeste primite de la bugetul de stat. La fel stau lucrurile şi în cazul ONG-urilor româneşti.

- Nu va supăraţi, dar asta este problema guvernului României, nu a comunităţii maghiare!

- Eu va înfăţişez o realitate! Monocultura maghiară se impune la tot pasul. Concluzia pe care o trage vizitatorul care

intră pentru prima dată în Sfântul Gheorghe, în Târgu Secuiesc sau în Odorhei este că se afla în Ungaria. Cultura şi limba română, instituţiile româneşti, simbolurile Statului Român, românitatea, în general, trec printr-o fază de intoleranţă maghiară fără precedent. Dreptul Statului Român de a păstra şi dezvolta identitatea româna pe propriul său teritoriu este contestat vehement de liderii locali şi chiar de cei centrali ai UDMR.

- Realitatea v-ar putea contrazice. De la armonioasa alianţă cu PDSR-ul şi pe măsura ce doleanţele îi sunt îndeplinite în mod punctual, UDMR-ul are un discurs politic european, tolerant şi modern.

- Aici intervine duplicitatea în comportament a unor lideri UDMR; faţă de autorităţile centrale şi organismele internaţionale, ei practică într-adevăr un discurs european, dar pe plan local ei adoptă decizii care îngrădesc făţiş cultura şi spiritualitatea românească. În marea lor majoritate, acestia au obsesii precum: „forţele de ocupaţie româneşti”, „schimbarea compoziţiei etnice”, „naţionalismul extremist român” şi altele. Ei lansează şi întreţin câteva clişee care creează aroganţă, mândrie şi infatuare în rândul maghiarilor. Visul Ungariei Mari este inoculat oricărui maghiar, din primii ani de şcoală. Nu întâmplător, ziarele locale sunt pline, număr de număr, cu titluri precum acestea: „Cotropitorii care se foiesc”, „...ei - adică românii - au voie să existe, dar să nu se extindă” sau „...Se aude în continuare vorbindu-se prea mult româneşte în Miercurea-Ciuc” etc. etc. Violenţa fizică manifestată imediat după 1989 a fost înlocuită cu un complex de acţiuni subtile, de persuasiune, care creează o stare de disconfort psihic şi de lipsă de perspectivă pentru românii din zonă. Lipsa disponibilităţii la dialog şi atitudinea insolentă faţă de problemele românilor din municipiu i-au determinat pe aceştia să iasă în stradă, la un miting de protest organizat în aprilie 2000, de către reprezentanţii societăţii civile, semnal de alarmă pe care mass-

63

media româneasca l-a neglijat. Şi domnul Almos, primarul din Sfântul Gheorghe, la fel ca şi primarul Odorheiului Secuiesc, Szasz Jeno şi alţii ca ei, face parte din „familia” pastorului Tokes, adică este un „radical”. Comportamentul său faţă de români este greu de calificat. Nu acelaşi lucru se poate spune despre primarul din Miercurea-Ciuc, d-l Csedo Zoltan, care, spre cinstea domniei sale, are un comportament normal, cu toate că acolo românii nu reprezinta decât 15% din populaţie. D-l Almos, călcând pe urmele înaintaşului său hortist din 1941, a contestat în instanţă drepturile de proprietate ale Parohiei Ortodoxe Române din Sfântul Gheorghe, legal constituite şi întabulate în cartea funciară, cu o întârziere cauzată de Dictatul de la Viena, asupra terenurilor din zona acestui imobil, inclusiv asupra terenului pe care este construita Catedrala Ortodoxa. De altfel, atitudinea primarului trădează o adevărată isterie, întreţinută de ziarele de limba maghiară, conform cărora ar avea loc o „Expansiune a ortodoxismului în Transilvania şi, în special, în Secuime”. Spre exemplu, sfinţirea unei mânăstiri ortodoxe la Izvorul Mureşului a fost văzută de ziarul „Haromszek” ca un „nou ghimpe, o lovitură de pumnal în corpul secuimii”. Înălţarea sfântului lăcaş este echivalată cu o „cucerire atât de dură, atât de sălbatică”. Primarul, consilierii şi presa din Sfântul Gheorghe vorbesc de Ţara Secuilor ca şi cum actele istoriei s-ar fi oprit la 1918, înainte de 1 Decembrie. În această regiune secuiască, românii nu se regăsesc nicăieri. Este un mod anacronic de a percepe convieţuirea interetnică pentru o elită politică ce se consideră „europeană” şi „modernă”. Aceşti oameni fără scrupule ne situează în focul unui război de imagine, care preamăreşte excesiv şi obsesiv tot ceea ce e secuiesc, în timp ce elementul românesc este diminuat, eludat, neglijat.

- De când depinde de alţii afirmarea românităţii? Ce vă împiedică să o puneţi în practică?

64

- Din moment ce puterea locală le aparţine, le aparţin şi deciziile. Consilierii nu au aprobat, spre exemplu, construirea unei biserici româneşti lângă podul rutier, ca nu cumva să fie primul obiectiv în calea turiştilor şi astfel sa creadă oamenii - ferească Dumnezeu! - că au intrat într-un oraş românesc. Acolo, între blocuri, unde în cele din urmă au aprobat ridicarea lăcaşului, au pus însă o condiţie: „să nu fie prea mare, să nu-i umilească pe maghiari”. În plus, muzeele judeţene au fost transformate în „muzee secuieşti”, ansamblurile folclorice mixte au devenit exclusiv maghiare, şcolile mixte de altădată au ajuns nişte ghetouri în care limba română practic nu mai există, funcţiile de tot felul nu pot fi ocupate, dacă nu cunoşti limba maghiară, tinerii români fiind nevoiţi să „emigreze” spre alte judeţe, jandarmii şi poliţiştii sunt consideraţi „soldaţi străini” şi „forţe de ocupaţie”, ajutoarele financiare sunt orientate exclusiv către oamenii de afaceri maghiari...

- Dar Statul Român unde este, domnule Ioan Lăcătuşu? - Nu sunt eu în măsură să spun unde este Statul. Eu

observ doar ca îi sunt încălcate sistematic prerogative importante, unele ţinând chiar de suveranitatea naţională. Iată, la Covasna, Ministerul Culturii, prin Muzeul Carpaţilor Răsăriteni, a dorit sa construiască un muzeu în aer liber, Muzeul Oieritului, ţinând seama de marea tradiţie a oieritului în zonă (e drept, mai îndepărtată cu mult în timp decât „descălecarea” secuiască de acum un mileniu). Fără o explicaţie logica, consiliul UDMR s-a opus şi - gata! - muzeul nu se face. Noi am propus, la recenta întâlnire cu d-l Preşedinte Iliescu să se modifice legea, în sensul ca, atunci când este vorba de obiective de interes cultural naţional, cuvântul ultim să nu-l mai aibă consiliile locale, ci Guvernul.

- Partidul Socialist de la Budapesta condiţionează susţinerea PDSR-ului la Internaţională Socialistă de acceptarea Legitimaţiei de Maghiar. Ce mai puteţi aştepta de la Bucureşti în contextul dat?

65

- Am dori din suflet ca problema noastră să nu mai fie o problema etern amânată de guvernanţi. Situaţia românilor din Harghita şi din Covasna dă bine la imagine şi este abordată zgomotos în campaniile electorale, iar atunci când se ajunge la putere, problematica e „gingaşă”, „nu trebuie discutată prea frontal”, „trebuie amânată”... Din acest punct de vedere, nu facem nimănui niciun serviciu, dacă ascundem stările reale de lucruri din Transilvania.

- De câtva vreme, se vehiculează un termen nou: „poliţia comunitara”, un concept european din noua lege a administraţiei publice locale. Cum credeţi că se va aplica în Harghita şi în Covasna?

- Crearea unei „poliţii comunitare” are un grad de risc: în condiţiile perpetuării aceleiaşi puteri locale etnice, ea poate deveni o armată în mâna acestei puteri. Şi poate fi folosită cu usurinţă şi în alte scopuri decât cele poliţieneşti. Va fi, oricum, o poliţie cu coloratură etnică, de vreme ce un tânăr român nu va putea ocupa un loc în rândurile ei (decât în cazurile rare, în care acesta vorbeşte ungureşte). Aici ajungem la conceptul domnului Kolumban Gabor, de „secui român”, adică de român din secuime, care e musai să vorbească ungureşte, daca vrea să „se integreze” în locurile sale natale.

„Instituţiile culturale româneşti nu propun un discurs anti-maghiar”

- Din relatările dvs. rezultă că românii din cele doua judeţe sunt reduşi la rolul de „spectatori”. Nu este cumva şi o carenţă de mentalitate, un fel de a va considera „victime”? Care este scenariul dvs. faţă de realitatea pe care o prezentaţi?

- După 1990, în cele doua judeţe s-au înfiinţat un număr de asociaţii culturale care desfăşoară o serie de manifestări culturale şi civice. Ca urmare a demersurilor întreprinse de acestea (apeluri, memorii, scrisori deschise, audiente la

66

Preşedinţie, Guvernul României şi alte autorităţi publice centrale şi locale) s-au reuşit câteva realizări dintre care amintim: înfiinţarea, în 1994, a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei (instituţie fundamentală pentru păstrarea identităţii confesionale şi culturale a românilor de aici), a Muzeului Carpaţilor Răsăriteni (care împreună cu Teatrul „Andrei Mureşanu”, Centrul de Cultură „Arcuş” şi cele câteva asociaţii culturale desfăşoară o activitate culturala de calitate). După cum se vede, întrucât nu s-au putut soluţiona problemele de fond ale statutului şi condiţiei de „majoritar numeric minoritar”, s-a încercat o supravieţuire prin credinţă şi culturş. Suntem pragmatici şi susţinem că avem o şansa uriaşă să convieţuim cu maghiarii, fraţi creştini pe care Dumnezeu ni i-a hărăzit drept compatrioţi. Dar nu vrem sa convieţuim oricum. Românii din Harghita şi din Covasna nu mai doresc o Regiune Autonomă Maghiară sau un Diktat impus de forte străine. „Ceasul” nostru bate la zi, nu ca al unor lideri maghiari, înţepenit înainte de 1918, când înaintaşii lor erau cetăţeni ai Ungariei Mari. Le cerem acestor lideri formatori de opinie (inclusiv cei din mass-media) ceea ce i-a cerut Titulescu contelui Bethlen, lider al Partidului Maghiar, în 1935: „Conte Bethlen, dvs. nu vreţi egalitate cu noi; aveţi... credulitatea că Ungaria Milenara va reînvia. Or, nu va reînvia niciodată! (...) Suntem partizani ai egalităţii minorităţilor cu noi, dar ai unei egalităţi condiţionate de conştiinţa dvs. ca sunteţi români şi uitarea că aţi fost cetăţeni ai Ungariei (...) Dacă însă este vorba ca prin minorităţi să ajungem la revizuire, vă repetăm: Nu, niciodată!”.

- Întrucât nici unul dintre liderii de astăzi ai ţării n-ar fi în stare să rostească o asemenea frază, vă propunem, stimate d-le prof. Ioan Lăcătuşu, să oprim interviul nostru aici. Poate că rectitudinea unui diplomat de excepţie, cum a fost Titulescu, le va da de gândit.

67

Nota autorului: Pentru ca atitudinea primului-ministru al ţării faţă de „legitimaţia de maghiar” începe să se normalizeze (conform declaraţiilor reproduse recent de presă), am eludat abordarea acestei probleme, în speranţa ca realitatea o va pune la locul ei: lada de gunoi a istoriei.

Interviu publicat în nr. 469 al revistei Formula AS

68

Interviu cu Filip Olah, întreprinzător

„Dacă Statul român îşi continuă nepăsarea de azi, în următorii 20-25 ani nu va mai fi urmă de român

în Miercurea-Ciuc”

În 1936, în volumul bilingv „Transylvania”, istoricul american de origine română Titus Podea, scria: „După Marea Unire de la 1918, ungurii erau singura naţionalitate din Transilvania care refuza cu încăpăţânare să vadă schimbările profunde produse de război. Ei continuau să creadă că românii erau numai stăpâni vremelnici şi că vor putea recâştiga în curând vechile privilegii între vechile hotare ale Ungariei milenare”. Într-adevăr, chiar de la instalare, în 1919, autorităţile române din Arad s-au confruntat cu refuzul funcţionarilor maghiari de a-şi accepta colegii, de a vorbi româneşte ori de a elibera acte în limba română. Au fost organizate cursuri gratuite, au fost stabilite termene largi, reînnoite de câteva ori, cu scopul de a-i determina pe contabilii, agenţii şi conţopiştii de la Primărie şi Prefectură să înveţe măcar formulele uzuale, precum „bună ziua”, „ce doriţi”, „cum vă numiţi” etc. Vreme de doi ani, largheţea românească ar fi putut să dea grai şi pietrelor, numai câtorva dintre funcţionarii maghiari nu. Ca urmare, cei care au refuzat, în 728 de zile (!), să înveţe minimum 50 de cuvinte în limba oficială a Statului au fost, pe bună dreptate, concediaţi.

Au trecut 85 de ani de la Unirea Transilvaniei cu Ţara. Dacă ne-am lua după planurile politicienilor maghiari din România (între care se disting „durii” din jurul lui László Tökes şi Katona Adam), dar şi după unele ziare din Harghita şi Covasna, am rămâne cu impresia că ungurul, o dată cu laptele mamei, suge şi intoleranţa faţă de român. În viaţa reală însă, maghiarul şi românul trăiesc normal, se înţeleg, se acceptă de secole. Oricine locuieşte în oraşe şi mai ales în sate mixte

româno-maghiare poate confirma acest lucru. Cum ai urcat însă în „ierarhie”, ajungând în Consiliile locale şi judeţene, în Primării şi Parlament, chiar şi în mediile de afaceri, „geometria” devine variabilă, noţiunile europene îşi pierd deseori sensul, gradul de toleranţă scade, iar şovinismul („exclusivism naţional” - DEX, p. 929) capătă amploare. Liderii maghiari de azi calcă de multe ori pe propriul lor interes, de dragul de a-şi vedea conaţionalii „singuri”, izolaţi de români în chiar inima Ţării Româneşti. În toiul frământărilor politice din interiorul UDMR, privind reînvierea Regiunii Autonome Maghiare - un simbol demn de Ungaria Sovietică a lui Bela Kun -, mulţi români din zonă sunt împinşi să ia drumul pribegiei. Un om de afaceri din Harghita, pe care, pentru a-l proteja, îl vom numi, în continuare, Filip Olah, şi-a luat curajul de a ne spune povestea sa. Spre deosebire de alţi afacerişti şi intelectuali români, el a ales să rămână pe loc şi să-şi facă auzită vocea în diverse ocazii. Deşi ar putea părea de necrezut, în România anului 2003, există oameni care se tem să vorbească deschis despre problemele din ţara lor. Teama de represalii pe plan local este puternică şi se bazează pe experienţa ultimilor 13 ani. Cum aleşii locali maghiari au discutat recent, la Sfântu Gheorghe, despre Ţinutul Pământurilor Secuieşti - o nouă Regiune Autonomă Maghiară cu... faţă umană, îl înţelegem perfect pe interlocutorul nostru.

„Am fost schimbat din funcţie pentru că nu vorbeam maghiara”

- Recent, în cadrul unei şedinţe a Parlamentului, un deputat arăta că peste 70% din investiţiile străine din Transilvania aparţin oamenilor de afaceri unguri. Acest procent este, desigur, mult mai mare în Harghita şi Covasna. Cum aţi reuşit să deschideţi o afacere ca român, într-un mediu destul de puţin primitor pentru români?

- Prin tenacitate şi perseverenţă. Când am fost atacat, am atacat şi eu. Când mi s-au pus beţe în roate, am răbdat şi am trecut de toate obstacolele. După 1990, situaţia românilor din zonă a fost foarte grea. Eu însumi am fost schimbat din funcţie, pentru că nu vorbeam maghiara. În locul meu a fost numit un maghiar fără nicio calificare în domeniul respectiv. Singura lui calitate era... etnia maghiară. Până la urmă, mi-am deschis propria firmă. În scurt timp, am trecut „graniţele” judeţului, intrând în afaceri cu parteneri din străinătate. Asta a fost, de altfel, norocul meu.

- Îmi amintesc de unele relatări de presă despre fierbinţii ani '90-'91, când mulţi români din Harghita şi Covasna au fost ameninţaţi cu moartea şi forţaţi să-şi părăsească slujbele şi să-şi vândă proprietăţile...

- Atunci au plecat atât de mulţi, încât s-a constituit şi o asociaţie a românilor alungaţi. Şi eu şi toţi colegii de birou am primit telefoane de ameninţare. Mi-au scris pe uşă, m-au însemnat cu un „X”. Dar nu m-am lăsat intimidat. A fost un puseu de şovinism puternic. Se legau de copiii care vorbeau româneşte afară, la joacă. Au separat şcolile române de cele maghiare. Aceasta a fost cea mai mare traumă şi cea mai absurdă măsură şovină. Împărţeau, la Crăciun, cadourile din străinătate numai copiilor maghiari. S-a ajuns la separatisme în discoteci, în cârciumi. Au fost bătuţi tineri români pentru că au cântat româneşte într-un bar.

- Vorbind de afaceri, pe lângă obstacolele încriminate de toată lumea în tranziţie, aţi întâmpinat şi greutăţi provocate de apartenenţa dvs. etnică?

- Bineînţeles. Dar, văzând că nu mă las, că mă ţin de cuvânt, că am prieteni maghiari, s-au calmat pe moment, schimbând strategia. Mai pe faţă, mai pe ascuns, continuă totuşi să-mi pună piedici. Există şi o asociaţie separatistă, Asociaţia Micilor Întreprinzători Maghiari, unde românii nu sunt acceptaţi. Asociaţia are un explicit caracter naţional

71

maghiar, fiind astfel „eligibilă” pentru diverse facilităţi acordate de Budapesta.

„Un post pierdut de un român nu va mai fi nicio-dată ocupat tot de un român”

- Puteţi nominaliza câteva dintre şicanele care vi se fac în afaceri, domnule Olah?

- Astăzi nu mai suntem în 1991, când se dădeau telefoane şi se desenau X-uri pe uşi. Astăzi se lucrează mai subtil. Spre exemplu, puţinele firme româneşti din oraş sunt supuse unui bombardament de reclamaţii anonime. Ba la Poliţie, ba la Garda Financiară, ba la Curtea de conturi. Nu este an în care să nu avem toate reclamaţiile posibile. Când verifică, la adresa indicată de reclamant, poliţia nu găseşte pe nimeni. Parcă ar fi vorba de o organizaţie specializată în acest război de gherilă. Cum o duc mai bine, majoritatea oamenilor de afaceri români sunt tocaţi cu aceste pârăciuni, sunt scoşi din ritm, blocaţi luni în şir şi ajung astfel în pragul falimentului. Este ceea ce se urmăreşte de fapt. Şi în sectorul bugetar funcţionează un algoritm ciudat: un post pierdut de un român nu va mai fi niciodată ocupat tot de un român. Românul e foarte greu de promovat într-o funcţie, deoarece intervine mereu raportul de 31 (maghiari) la 6 (români) din Consiliul Judeţean. După ce se votează, nimeni nu are şanse. Când e vorba de probleme mărunte, locale, se mai fac unele excepţii. Dar când vin porunci de la Centru, de la UDMR, totul rămâne bătut în cuie. Am prieteni consilieri la Judeţ. Ei îi apreciază pe consilierii maghiari: sunt foarte conştiincioşi, plătesc cotizaţiile la timp, fac ce li se spune. Ceea ce se stabileşte în şedinţă, aia se face. Avem multe de învăţat de la ei.

- Este vorba de cei care i-au învăţat să-şi pună căştile în şedinţe?

72

- Mi s-a spus că, deşi fiecare scaun din sala de şedinţe are ataşată câte o cască, le folosesc numai cei şase consilieri români, care nu ştiu bine ungureşte. Când vorbesc românii, colegii maghiari nu-şi pun căştile, pentru că ei, fiind totuşi educaţi în şcoli normale, înainte de 1989, au învăţat româneşte. Este un drept câştigat, la care, se înţelege, nu vor renunţa niciodată. Va fi mult mai greu în viitor, când ne vor lua locul elevii de azi, din şcolile maghiare „purificate”. Deja se văd rezultatele separării şcolare: când intri în magazine sau în restaurante, tinerii vânzători sau ospătari nu înţeleg ce doreşti. Aceste lucruri există şi nu serveşte nimănui să fie ascunse. Degeaba se tot ocolesc; colegii maghiari asta gândesc, asta fac. Că spui, că nu spui, astea se întâmplă. Nu ştiu cât ar fi de fericiţi să nu mai aibă români printre ei, nu-mi dau seama. Dar pentru mulţi, România nici nu prea există. Dacă Statul român îşi continuă nepăsarea de azi, în următorii 20-25 ani nu va mai fi urmă de român în Miercurea Ciuc.

„În anumite specialităţi, nu există locuri de admitere pentru copiii români”

- Ca fost profesor, bănuiesc că ştiţi care este situaţia actuală în învăţământ...

- Sunt multe specialităţi inaccesibile copiilor români. Din nomenclatorul de la Inspectoratul Şcolar se poate vedea că specialităţi precum sportul, artele plastice, muzica (la licee) şi meseriile de ospătar, cofetar, tehnician silvic, agent pentru protecţia mediului etc. (la şcolile profesionale) lipsesc din programa de admitere a şcolilor în limba română. În total, 20 de secţii nu au locuri pentru români. Ca urmare, elevii români pleacă în alte judeţe şi, după absolvire, nu se mai întorc. Cu timpul, îi trag şi pe părinţi după ei. Ceea ce trebuia înfăptuit... Pe de altă parte, dacă la Liceul „Octavian Goga” au fost şase clase cu predare în limba română anul trecut, anul curent au

73

rămas doar patru, deşi cereri ar fi fost pentru patru clase şi trei sferturi, chiar cinci. În loc să pluseze cu un sfert de clasă, au preferat să taie trei sferturi. Anul ăsta taie la patru, anul viitor la trei, pe urma taie de tot.

- „Octavian Goga” a fost desemnat ca liceu cu predare în limba română. Este frecventat şi de elevii maghiari?

- Din fericire, da. Părinţii care gândesc corect îşi trimit copiii aici, să înveţe româneşte. Ei înţeleg că este absurd să trăim separaţi, deoarece cu toţii, români şi maghiari, călcăm pe aceleaşi trotuare prăfuite, ne stricăm maşinile în aceleaşi gropi infernale, suportăm acelaşi grad de sărăcie şi corupţie. Nu acelaşi lucru se întâmplă la liceele maghiare: românii nu sunt admişi acolo, deşi destui ar dori să înveţe ungureşte. Îmi pare rău, de exemplu, că fiul şi fiica mea nu vorbesc această frumoasă limbă, deoarece au prieteni maghiari şi sunt momente când ar fi bucuroşi să citească Petöfi în original. Este o separaţie stupidă, care aduce numai rău tuturor. O separaţie izvorâtă din minţi anacronice, nostalgice. De altfel, România e singura ţară care tolerează o asemenea anomalie pe teritoriul ei.

- Până la urmă, care ar fi soluţia cea mai realistă de care ar trebui să ţină seama politicienii de la Bucureşti?

- După mine, singura soluţie e convieţuirea, prietenia, buna înţelegere. Mai ales în afaceri, nu poţi să invoci la nesfârşit etnia, când semnezi nişte contracte. Noi, românii, ar trebui să luăm exemplu de la maghiari, cel puţin în politică. În judeţele noastre, ar trebui să existe un singur partid: Partidul Românilor. Şi nu 10-15 formaţiuni care se ambiţionează să-şi depună liste separate. Uneori, reuşesc să se înţeleagă pe plan local şi să depună o listă unică. Vine însă ordinul de la Centru şi-i vezi pe toţi: „Ne pare rău, Bucureştiul nu ne lasă!”. Dacă nu se schimbă modul de abordare a vieţii politice din zonele în care românii sunt minoritari în ţara lor, la viitoarele alegeri nu vom mai avea consilieri români. Pragul de 5% nu e bun pentru o zonă ca asta. Cei de la Bucureşti nu pricep importanţa unităţii

74

noastre, a fiecărui vot care nu se pierde. Practic, sunt destui politicieni la Bucureşti care habar n-au de realitatea din Transilvania, iar dintre cei care o cunosc, o dată ajunşi la putere, fac foarte puţin în interesul locuitorilor ei.

Interviu publicat în nr. 562 al revistei Formula AS

75

Interviuri cu reprezentanţii românilor din Covasna

„Românii din Covasna au votat DA şi a ieşit IGEN”

Stilatul şi elegantul Prim Ministru român a intervenit săptămâna trecută pe posturile de televiziune cu un scurt speach de o europenitate incontestabilă. Domnia sa a spus cât se poate de limpede că noul prefect al UDMR din Covasna este cetăţean român şi, ca atare, are obligaţia de a respecta legile române şi de a acţiona ca trimis al guvernului român în teritoriu, deopotrivă în interesul maghiarilor şi al românilor.

După o justificare atât de convingătoare, te-ai aştepta ca protestatarii români din Sfântu Gheorghe să doarmă liniştiţi, căci are cine să vegheze asupra intereselor lor de minoritari în propria ţară. Se vede că noii guvernanţi români n-au avut încă vreme să-şi dea seama că, în judeţele Harghita şi Covasna, disperarea românilor este autentică, deoarece în ultimii 15 ani s-au simţit pur şi simplu abandonaţi de Bucureşti.

Pentru ei a existat un singur partid-stat, UDMR, care şi-a impus după voie cele mai excentrice decizii anti-româneşti. Nu pro-maghiare, ci anti-româneşti. În faţa tuturor exemplelor de discrimare extremă, trimise la Palatul Victoria, la Cotroceni sau chiar la Parlament, foştii guvernanţi au răspuns cu mesaje liniştitoare, cerând liderilor locali ai societăţii civile şi ai partidelor româneşti să facă ciocul mic, deoarece scandalul lor ar fi sunat, culmea, a extremism.

Rareori au catadicsit foştii preşedinţi şi foştii premieri să vină la faţa locului şi să ia pe viu pulsul realităţii. În schimb, încălcând deseori uzanţele diplomatice, liderii de la Budapesta, spre lauda lor, băteau drumul secuimii aproape săptămânal. De aceea, reacţia de acum a românilor din Covasna ar trebui tratată cu maximă atenţie de d-l Prim Ministru Tăriceanu, luând seama de a nu repeta greşelile dureroase ale trecutului apropiat.

Dincolo de conjunctura creată de numirea prefectului UDMR la Covasna, prefect care, până la proba contrarie, ar putea fi un european şi un protector al minorităţii româneşti locale, vocile românilor trebuie ascultate. O parte din durerea şi revolta lor se află chiar în pagina de faţă.

„Am fost abandonaţi şi lăsaţi în voia sorţii”Gheorghe Baciu,

primar la Întorsura Buzăului, preşedintele filialei PD

„D-l Prim Ministru ar fi trebuit să ţină seama de un amănunt plin de semnificaţii: UDMR a insistat să aibă prefect la Sfântu Gheorghe în condiţiile în care la Consiliul Judeţean, preşedintele, vicepreşedintele şi secretarii sunt maghiari; la primăria municipiului Sfântu Gheorghe, primarul, vice-primarul şi secretarul sunt maghiari; la nicio primărie cu primar maghiar, chiar dacă în localitatea respectivă trăiesc şi români, aceştia nu deţin vreo funcţie. Până la urmă, în cazul municipiului Sfântu Gheorghe, nu e vorba de etnia prefectului, ci de apartenenţa lui la UDMR, formaţiune care în campania electorală a dus o politică activă împotriva alegerii lui Traian Băsescu.

După ce s-a urcat într-un tren aflat în mers, astăzi formaţiunea lui Marko Bela a venit şi a ras tot ce e funcţie de conducere în judeţul Covasna, în timp ce noi, românii, am fost abandonaţi şi lăsaţi în voia sorţii, la discreţia formaţiunii aflate veşnic la guvernare.

Dacă în judeţul vecin, Harghita, problemele sunt «rezolvate», adică românilor li s-a închis gura, iar prefectul român este doar de faţadă, neavând nicio putere, ochii UDMR-ului au fost pe Covasna. Aici românii sunt mai mulţi (circa 25%), iar societatea civilă este foarte puternică. Liderii politici români sunt mulţi şi puternici, astfel că deveniseră incomozi pentru politica de autonomie teritorială a Ţinutului Secuiesc.

Cum e foarte dificil ca Primul Ministru să-l revoce în acest moment pe d-l prefect, cel mai important lucru ce ne-a rămas de făcut este să fim puternici şi uniţi, să sancţionăm orice abatere de la lege a acestui domn care, în graba de a ocupa postul, a «uitat» să depună jurământul”.

„Aproximativ 50% din populaţia judeţului (la paritate români şi maghiari) nu vrea UDMR”

Ioan Bălan,preşedintele filialei PNL Covasna

„Liderii din Bucureşti nu cunosc, în general, realităţile noastre, habar nu au de nedreptăţile care ni se fac. Politicienii UDMR, făcând vorbire de nerespectarea drepturilor lor democratice, încalcă de fapt aceleaşi drepturi ale noastre.

Ar trebui să se ştie că aproximativ 50% din populaţia judeţului (la paritate români şi maghiari) nu vrea UDMR. E sătulă de UDMR. Practic, UDMR este singurul bastion din Europa al partidelor de tip stalinist. Nu-i partid, e uniune, dar joacă exact ca partidul. Strict etnic. N-are loc acolo nici ţiganul, nici românul, nici maghiarul care are alte opţiuni politice. Lumea e supărată, pentru că prefectura era dreptul nostru politic, câştigat în alegeri, după cinci ani de luptă în opoziţie, iar UDMR-ul a trasferat totul în sfera etnicului. Nu noi suntem aceia care nu vrem maghiari; ei nu vor decât maghiari!

Premierul Tăriceanu ar trebui să înţeleagă că nu te joci cu demnitatea naţională a românilor din acest judeţ. Domnia sa nu ne cunoaşte, ne ţine la uşă, ne spune că ne urechează, că ne-am fi dat în stambă prin presă. Am impresia că nu-şi dă seama că o atfel de politică în Ardeal este distrugătoare pentru PNL”.

„Am fost sacrificaţi pentru liniştea guvernului”Petre Străchinaru,

79

Deputat PD

„Domnul Tăriceanu nu comunică bine cu teritoriul. Spune că ştie dânsul din unele surse că noi, la Covasna şi Harghita, cam exagerăm. Probabil aşa i-a spus d-l Verestoy Atilla. Îl invităm însă la Sfântu Gheorghe, să stea de vorbă cu oamenii de pe stradă şi cu organizaţiile neguvernamentale. Dincolo de tristeţe, trăiesc sentimentul că am fost sacrificaţi pentru liniştea guvernului.

Lideri politici şi ai societăţii civile ne gândim să dăm în judecată statul român pentru că în această zonă se încalcă flagrant drepturile omului, ale unei părţi din populaţia băştinaşă. Atâta timp cât românii nu sunt acceptaţi să lucreze aici, pe motiv că se strică echilibrul etnic; atâta timp cât însemnele statului român sunt respinse; atâta vreme cât istoria românilor este ignorată şi, mai mult decât atât: batjocorită; când la evenimentele importante, inclusiv Ziua Naţională, se organizează acţiuni anti-româneşti, cum a fost difuzarea unui film despre «cotropirea» teritoriului secuiesc de către «bisericile cu ceapă», adică ortodoxe; când românii sunt prezentaţi caricatural în spectacole drept securişti, asupritori şi anti-maghiari, iar preoţii ortodocşi sunt batjocoriţi, pe motiv că «se şterg la gură cu hârtie igienică»; faptul că, de Ziua Naţională, oraşul Sfântu Gheorghe a fost pavoazat cu drapelul naţional doar pe porţiunea pe care o consideră ei ca fiind a românilor, adică pe strada 1 Decembrie 1918 - toate acestea sunt o dovadă clară a «europenismului» UDMR, despre care Bucureştiul ştie prea puţin.

Este clar că judeţul nostru, cu un prefect român care ar fi vegheat la respectarea legalităţii, era «nuca tare» care ar fi împiedicat UDMR să-şi pună în aplicare politica de autonomie teritorială. Obţinând şi postul de prefect, Uniunea are acum drumul deschis”.

80

„Limba română este interzisă prin chiar regulamentul de funcţionare al Consiliului municipal”

Ioan Solomon,consilier municipal, preşedintele Ligii „Andrei Şaguna”

„Noi nu suntem indignaţi că a fost numit un prefect maghiar, ci un reprezentant al UDMR-ului, la insistenţele sale extraordinare - ceea ce trezeşte mari suspiciuni.

În calitate de consilier municipal, îmi imaginez ce se va întâmpla la prefectură sub domnia d-lui prefect György Ervin, luând ca reper ceea ce se întâmplă la Consiliu. Acolo, deşi sunt patru consilieri români, limba română este interzisă prin chiar regulamentul de funcţionare.

Din peste 200 de funcţionari, doar unul este român, deşi potrivit algoritmului propus chiar de UDMR, ar trebui să fie măcar 25, căci populaţia românească reprezintă 25% din totalul pe municipiu.

Acestea sunt problemele care ne dor; or, un prefect maghiar, oricât ar fi de dornic să respecte legea, este vulnerabil în faţa superiorilor săi de partid. Care partid exercită de facto guvernarea locală. Guvernul e departe, UDMR-ul e atât de aproape! «Vreţi voi, românii, să vă susţinem activităţile culturale? Să fim foarte bine înţeleşi», ne-a avertizat liderul local Kiss Jenõ, «datoria judeţului este de a-i ajuta (cu fonduri primite de la bugetul de stat!) pe maghiarii din diaspora (adică din România, din afara «ţării» numite Ţinutul Secuiesc), nu pe români. Voi să vă descurcaţi prin forţe proprii şi cum puteţi», ne-a zis fără menajamente d-l Kiss.

Practic, pentru liderii UDMR noi nu existăm, nici măcar ca un mod diplomatic de a ne băga în seamă”.

„Românitatea din Covasna ar trebui tratată de guvernanţi cu mai mult respect”

Adrian Căşuneanu Vlad,

81

liderul PSD Covasna

„În zona noastră, UDMR-ul nu promovează oameni şi principii decât din punct de vedere etnicist. Am înţeles că guvernul trebuia să le dea ceva pentru acceptarea participării la guvernare, dar nu e firesc să le dea totul. Românitatea în Covasna este puternică şi ar trebui tratată de guvernanţi cu mai mult respect şi înţelegere, dacă Uniunea maghiarilor o ignoră. Partidele româneşti, în totalitate, dau dovadă de demnitate naţională, de verticalitate, şi nu acceptă manevrele UDMR. La fel, organizaţiile civice, catalogate de elita politică maghiară drept extremiste şi resentimentare. În faţa acestei realităţi, guvernul ar trebui să-şi retragă prefectul, pentru a reda liniştea comunităţii româneşti din judeţ. Personal, n-am nimic cu ungurii, vorbesc fluent limba maghiară, am prieteni maghiari, dar nu mă pot considera cetăţean de rangul doi şi nu pot accepta ca toate poziţiile de autoritate publică din judeţ să fie ocupate numai de maghiari”.

„UDMR s-a împotrivit sistematic oricăror acţiuni şi proiecte culturale româneşti”

Gică Agrigoroaiei,Purtător de cuvânt al PRM Covasna

„Dacă nu vom fi atenţi, noul prefect maghiar va trece subtil la eliminarea elementului românesc din Covasna, în primul rând a elitei intelectuale, aşa cum s-a întâmplat în Harghita. Încă din 1991, UDMR a cerut să-i revină 75% din posturile tuturor instituţiilor descentralizate ale statului, dar în realitate au mult mai mult, se apropie, chiar în zonele mixte româno-maghiare, de 100%. În ce priveşte «europenismul» Uniunii maghiarilor, trebuie amintit guvernului şi ţării că UDMR s-a împotrivit sistematic, de-a lungul ultimilor 15 ani, oricăror acţiuni şi proiecte culturale româneşti. A fost

82

împotriva construirii cazărmii de jandarmi, catalogând armata română drept «armată de ocupaţie», dar sunt mândri că până la urmă cazarma a fost terminată şi este una dintre cele mai moderne din Europa, iar jumătate din tinerii jandarmi sunt maghiari”.

„După prefectură, UDMR doreşte să obţină conducerea Arhivelor Naţionale”

Ioan LăcătuşuDirectorul Centrului European de Studii din Sf. Gheorghe

„În ultimii 15 ani, UDMR a urmărit constant eliminarea românilor, a limbii şi a simbolisticii româneşti din spaţiul public. A condiţionat ocuparea funcţiilor publice de cunoaşterea limbii maghiare, a blocat retrocedarea proprietăţilor bisericilor ortodoxe, a separat şcolile şi spaţiile de cultură, s-a opus proiectelor multiculturale, a refuzat celor 25% români din judeţ un vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Covasna. Totul, pentru forţarea obţinerii autonomiei etnice. Singura barieră în calea declarării Ţinutului Secuiesc au fost prefecţii români. Acum, în sfârşit, liderii maghiari îşi vor vedea visul cu ochii, nimic nu le mai stă în cale. În acest context, observăm că românii din Covasna au votat DA şi a ieşit IGEN! Dar UDMR nu va opri aici: după prefectură, doreşte să obţină conducerea Arhivelor Naţionale din Harghita, Covasna şi Mureş, pentru a elimina cuvântul «naţionale» din titulatură. Le stă în gât acest cuvânt, deşi arhivele din Ungaria şi din Europa se numesc tot Arhivele Naţionale”.

„Vina politicienilor români şi maghiari este comună”Nicolae Vrânceanu,

Fermier din Sfântu Gheorghe

83

„Românii să nu se mai înghesuie să ridice pietrele aruncate în apă de UDMR, ci să aibă ei înşişi iniţiative şi curaj, contribuind fiecare la întărirea societăţii civile. Noi ne vom exprima liber şi în viitor, contribuind la atenuarea potenţialelor conflicte. Atât românii, cât şi maghiarii de rând au fost induşi în eroare de tot felul de situaţii politice speculate şi de unii şi de alţii. Vina politicienilor români şi maghiari este comună. Guvernanţii să nu ne discrediteze, să ne ajute şi să aibă răbdare. Gândirea noastră nu este conservatoare, aşa cum s-a speculat politic, ci dimpotrivă, avem resurse să dovedim că spunem adevărul. Acum avem o problemă pe care suntem chemaţi s-o rezolvăm, este un examen de demnitate pe care trebuie să-l trecem. Poate unii vor zâmbi, dar vom face acest lucru împreună cu societatea civilă maghiară, omologii noştri de pe stradă. Numirea prefectului nu e un capăt de ţară, dar trebuie să se ştie că vom veghea la păstrarea legalităţii în orice act emis de prefectură”.

Colaj de opinii apărut în nr. 560 al revistei Formula AS

84

III

Accente transilvane

Interviu cu Vasile Lechinţan, istoric, Cluj-Napoca

„Prin retrocedările unor clădiri publice din Transilvania, românii sunt scoşi din centrele

oraşelor, întocmai ca pe vremea iobăgiei”

Parcă luându-se de mână cu ierarhii bisericii ortodoxe, cărora li s-a năzărit să dea o grea lovitură unităţii spirituale a Ardealului, guvernanţii au decis să creeze situaţii juridice noi şi să împroprietărească biserici şi organizaţii maghiare din Transilvania cu bunuri care nu le-au aparţinut niciodată. Operaţiunea, mascată sub denumirea de retrocedare, a demarat sub guvernarea Năstase şi a fost dusă la culmi de iresponsabilitate şi chiar prostie de guvernul actual. Cu o sfidătoare nonşalanţă bonjuristă, ignorând învăţăturile istoriei şi refuzând consilierea unor cunoscători ai realităţilor de peste Carpaţi, guvernul Tăriceanu bea Bruderschaft cu inamicii statului naţional unitar român, cooptaţi la vârful UDMR. Consecinţele ignoranţei guvernamentale sunt scoase în evidenţă, în exclusivitate pentru Formula AS, de unul dintre cei mai buni cunoscători ai trecutului Ardealului, istoricul Vasile Lechinţan, referent la Arhivele Naţionale din Cluj-Napoca. Autor şi coautor a peste 20 de volume de istorie, între care monumentalele „Instituţii şi Edificii istorice din Transilvania”, „Românii din Harghita şi Covasna” şi „Oficiali de stat români din Transilvania, 1368-1918”, Lechinţan este cunoscător al paleografiei latine şi maghiare (din secolele XVI-XVIII), fiind şi un reputat medievist.

„Sunt clujean şi observ în fiecare dimineaţă cum copiii de etnie maghiară se îndreaptă spre centru, la şcoli, iar copiii

de etnie română, spre periferii”

- Guvernul, în plin avânt stahanovist, retrocedează centrele istorice ale oraşelor din Ardeal. Vă rog să ne introduceţi în această dramatică operaţiune anti-naţională, domnule Vasile Lechinţan.

- Este vorba de un fenomen uluitor, la care nu s-a aşteptat niciun român ardelean. Prin aceste aşa-zise retrocedări, se revine, practic, la vechile Constituţii medievale (colecţii de legi ale Dietei Transilvaniei), prin care românii sunt scoşi din centrele oraşelor, întocmai ca pe vremea iobăgiei. Vechile instituţii de învăţământ ecleziastice şi publice ale Transilvaniei istorice, la ridicarea, susţinerea şi dezvoltarea cărora au contribuit decisiv şi românii transilvăneni, sunt purificate de români! Sunt clujean şi observ în fiecare dimineaţă cum copiii de etnie maghiară se îndreaptă spre centru, la şcoli, şi copiii de etnie română, spre periferii. Clădirea fostului Liceu al Piariştilor de pe strada Mihail Kogălniceanu (unde au învăţat sau au profesat marile personalităţi ale trecutului nostru naţional: Inochentie Micu Klein, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi alţii) a fost deja purificată etnic de români. Clădirea zisă „Bastilia”, a fostului Colegiu Reformat, tot de pe strada Mihail Kogălniceanu (colegiu susţinut material secole de-a rândul de sate româneşti de iobagi!), şi clădirea fostului Colegiu Unitarian (ridicată, de asemenea, din importante fonduri publice) au fost, de asemenea, date unor instituţii de cult maghiare, deşi nu le-au deţinut niciodată în proprietate.

„Documentele organizaţiilor maghiare sunt cel mai mare fals în acte publice din a doua jumătate a secolului al XIX-

lea”

- Instituţiile maghiare şi biserica romano-catolică susţin că sunt proprietarele acestor clădiri. Nu e adevărat?

- Nimic mai fals. Nu trebuie să cerceteze nimeni arhivele pentru a vedea din ce fonduri a fost ridicat, de

exemplu, fostul Liceu al Piariştilor din Cluj. Scrie clar, încrustat în piatră, pe frontispiciu, că a fost ridicat din Fondul de Studii - o fundaţie publică. Împărăteasa Maria Tereza a instituit, în oglindă, trei mari fonduri (similare unor fundaţii) publice, administrate de stat, pentru catolicii din Transilvania şi trei pentru Ungaria (inclusiv pentru greco-catolicii români), în vederea susţinerii bisericilor, şcolilor şi studenţilor: Fondul de Religie (ungar şi transilvan), Fondul de Studii (ungar şi transilvan) şi Fondul de Burse (ungar şi transilvan). În timp ce în Ungaria, fondurile au rămas până în ziua de azi în administrarea statului, beneficiind cândva de ele şi biserici greco-catolice româneşti din Crişana, Maramureş şi Arad, în Ardeal statul austriac a avut un cuvânt de spus doar la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Atunci, într-o proporţie foarte redusă, au beneficiat şi românii greco-catolici de aceste fonduri. După instaurarea dualismului austro-ungar (1867), uriaşele averi au fost deturnate, treptat, de Statusul romano-catolic (maghiar), exclusiv spre religia romano-catolică, slujind astfel interesele pur maghiare. Statusul era o organizaţie formată din clerici şi civili catolici maghiari care se considerau urmaşii unei caste privilegiate din Evul mediu.

- Dar instituţiile şi bisericile maghiare vin totuşi cu documente...

- Documentele lor sunt cel mai mare fals în acte publice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea! În anul 1866, Statusul romano-catolic ardelean a solicitat împăratului de la Viena să i se dea în administrare aceste fonduri (aşadar, nu în proprietate). Împăratul aprobă cererea, transferându-le din administrarea statului austriac, în administrarea Statusului, ca organizaţie nestatală, şi astfel se deschide calea deturnării respectivelor averi în scopuri pur maghiare. Maghiarii au luat totul, românii, nimic. Spre sfârşitul sec. al XIX-lea, se produce falsul de care vorbeam: maghiarii „corectează” cartea funciară

89

şi, la fondurile tereziene ardelene, introduc o acoladă (Onisifor Ghibu a publicat o copie a acestui fals, în perioada interbelică), scriind, la fiecare fond, „al Statusului romano-catolic ardelean”. Fals uriaş, pentru că, prin definiţie, o fundaţie nu poate fi proprietatea cuiva, nici măcar a celui care a constituit-o, având personalitate juridică proprie. Poate fi doar administrată de cineva.

„Oricare român care trece pe lângă instituţiile purificate etnic resimte lezarea demnităţii sale istorice”

- Cu patrimoniul urban la îndemână, cu o lege a minorităţilor prin care speră să obţină „autonomia”, UDMR este gata să edifice un stat în stat, lăsându-i pe români cu buza umflată.

- Împroprietăririle acestea, numite retrocedări, nu constituie o simplă deposedare materială a românilor de o clădire sau alta, fie ele şi din centrele oraşelor, ci constituie o lovitură adusă în spirit românilor, o lezare a intereselor noastre morale şi spirituale. Noi avem în aceste clădiri o mare investiţie morală şi sufletească, pentru că aici au învăţat şi au profesat personalităţile noastre mari. De aceste clădiri sunt legate eforturile prin veacuri ale strămoşilor noştri iobagi. Spre exemplu, Colegiul reformat din Aiud avea în stăpânire feudală 5 sate româneşti din Scaunul Arieş, care contribuiau la susţinerea financiară a acestuia. Colegiul reformat din Cluj dijmuia satele Gădălin, Aruncuţa, Miceşti şi altele. Strămoşii mei din Silivaşu de Câmpie, alături de alţi iobagi români din Câmpia Transilvaniei, duceau dijma produselor lor Colegiului Reformat din Tîrgu Mureş, actualul liceu Bolyai Farkas. De aceea am resimţit mai acut, în urmă cu doi ani, durerea tinerilor români de la acest liceu, care au protestat când au fost daţi afară. Oricare român care trece pe lângă instituţiile purificate etnic resimte lezarea demnităţii sale istorice.

90

- Vom spune că zisele retrocedări au loc în toate oraşele ardelene, dar la Cluj sunt mai avansate. Care este reacţia locală?

- La Cluj sunt 170 de clădiri revendicate în centrul istoric. Dacă în perioada interbelică mari profesori de drept şi istorici ai Universităţii clujene s-au implicat în problemele ardente ale societăţii, de data aceasta Universitatea Babeş-Bolyai tace. Mai mult chiar, d-l Andrei Marga, fostul rector, este semnatarul unei decizii politice de „restituire” a clădirii „Bastilia” din Cluj (luând-o de la Liceul „Gheorghe Şincai”) către biserica reformată maghiară. Apare astfel o realitate juridică cu totul nouă: niciodată în istorie această clădire n-a fost a bisericii reformate! Colegiul reformat, care deţinea iniţial clădirea, nu era în raport de dependenţă juridică faţă de biserica reformată. Altă monstruozitate juridică este produsă de către Judecătoria Cluj-Napoca, atunci când atribuie clădirea de pe strada Iuliu Maniu nr. 5, fostă în administrarea Statusului romano-catolic ardelean, Bisericii romano-catolice din Cluj, care se trezeşte astfel cu un plocon făcut de forul de judecată sus-amintit. Biserica nu a deţi-nut niciodată în proprietate clădirea respectivă.

- Putem, totuşi, nega dreptul maghiarilor la unele dintre aceste clădiri şi fonduri?

- Nimeni nu neagă dreptul maghiarilor, precum şi cel al germanilor, armenilor şi al altor etnii din Transilvania, la aceste moşteniri istorice comune. Dar purificarea lor etnică de români nu se justifică sub pretextul conservării naţionalităţii. În sec. al XVIII-lea şi până la 1848, în aceste instituţii învăţau, în aceeaşi clasă, fii de magnaţi maghiari cu fii de iobagi sau de mici nobili români, precum şi germani/saşi, armeni etc. Nimeni nu şi-a pierdut etnia, Avram Iancu a rămas tot român, baronul Josika Miklos, romancierul, a rămas tot ungur.

91

„Nici un român n-avea voie să călărească, să poarte armă, să încalţe cisme sau ghete sau să îmbrace haine de postav”

- Publicul de azi ştie prea puţin despre trecutul românilor ardeleni. De ce, spre exemplu, nu au construit şi românii palate în oraşele Transilvaniei, mai cu seamă că erau populaţia majoritară?

- Nu vom face acum o lecţie de istorie, dar trebuie să amintim că religia şi naţiunea românilor erau tolerate după bunul plac al stăpânilor de moşii, iar accesul la meserii şi la cultură nu le era permis. Sute de ani la rând, românii au fost lăsaţi în oraşe doar la muncă sau pentru a-şi vinde produsele agricole. Nu numai stabilirea în oraşe le-a fost interzisă, dar nu aveau voie nici să-şi construiască bisericile şi casele din cărămidă sau piatră. Colecţia de interdicţii aplicate românilor este halucinantă. Spre exemplu, niciun român n-avea voie să călărească. Puteai să ai cai, dar nu-i puteai călări. niciun român n-avea voie să poarte armă, deoarece era un potenţial pericol pentru groful zonei. Nici unui român nu-i era îngăduit să îmbrace haine de postav sau să încalţe cisme şi ghete. Ceea ce mă doare cel mai mult, raportat la dimensiunea istoriei Transilvaniei, este faptul că multe posibile genii artistice şi ştiinţifice ale noastre s-au stins din cauza opresiunii etnice şi sociale. Civilizaţia satului nostru transilvan de odinioară a pierit în negura veacurilor pentru că nu a fost scrisă, nu a fost reprezentată în artă. O putem reconstitui doar fragmentar, mai mult din surse străine. Dar cel mai mare prejudiciu adus românilor de stările nobiliare catolice, reformate şi unitariene rezultă din faptul că naţiunea română, majoritară în ţară, nu a fost acceptată în Dietă ca naţiune politică.

„Retrocedările de azi, exclusiv către maghiari, nu au niciun drept moral şi juridic”

92

- Când statul ungar a susţinut financiar colegii şi şcoli, se înţelege că banii respectivi proveneau şi din dările şi dijmele luate de la români. Puteţi exemplifica acest lucru?

- În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aceste colegii chiar se numeau „sprijinite de stat”. Arhivele sunt pline de documente care demonstrează că românii sunt parte efectivă la toate aceste construcţii şi instituţii. De exemplu, în 1666, preoţii români erau impuşi la o contribuţie extraordinară de 500 de taleri, la fel şi preoţii saşi, dar nu erau impuşi preoţii şi nobilii unguri. În 1689, Dieta Transilvaniei stabilea darea preoţilor români la 13.250 florini, 200 de câble de grâu, 500 de ovăz, 300 măji de carne, 20 buţi de vin, 200 care de fân, iar vlădica era dator cu 25 de florini anual, 32 piei de jder şi 4 piei de râs. În acest timp, episcopul reformat (maghiar) primea de la stat 300 de florini în bani, 300 vedre de vin ales, 70 de gălete de ovăz, 60 de grâu, 8 de mei, 6 de mazăre, 3 de linte, 12 coţi de postav bun, granat, 4 porci îngrăşaţi, 16 miei, 20 de care de lemne, 18 care de fân, o vadră de miere, o vadră de unt şi pătrimea dijmei grâului şi vinului de pe teritoriul domeniului fiscal Alba Iulia (date din anul 1634). Tot din aceste fonduri publice erau susţinute colegiile reformate din Tîrgu Mureş, Cluj, Odorheiu Secuiesc, Sighetu Marmaţiei, Aiud etc. şi şcolile inferioare reformate din Blaj, Făgăraş, Gurghiu etc (cu aproximativ 250 de florini anual).

- Memorandiştii arătau, în 1892, că statul ungar „nu întreţine niciun gimnaziu pentru români” şi că maghiarii „au sechestrat pentru ei toate veniturile statului”. Puteţi da câteva exemple?

- Clădirea Colegiului Unitarian din Cluj, ridicată în 1897-1901, a beneficiat de 240.000 de coroane din partea statului ungar. Pentru construcţia fostului Gimnaziu Pedagogic din Miercurea-Ciuc, statul ungar a dat, în 1911, suma de 300.000 de coroane, şi pentru internat, 294.733 de coroane; pentru construcţia Gimnaziului Catolic din Odorheiu Secuiesc,

93

a dat 350.000 de coroane şi 100.000 pentru internat; pentru aceleaşi gimnazii, statul ungar a mai dat, suplimentar, 250.000 de coroane, şi exemplele pot continua.

- Ce s-ar mai putea face după ce împroprietăririle au devenit efective?

- În primul rând să nu se mai „retrocedeze” niciun imobil construit din fonduri publice către organizaţii şi instituţii de cult sau civile ale unei singure etnii. Soluţia pentru viitor este convieţuirea în bună înţelegere şi armonie cu marea masă a maghiarilor, dar nu putem accepta, prin manipulări politice, sechestrarea de către anumite organizaţii etnice sau biserici a unor bunuri istorice comune, cu valoare de simbol, din centrele oraşelor transilvane, aşa cum s-a întâmplat în istoria de secole a Transilvaniei. Retrocedările de azi, exclusiv către maghiari, nu au niciun drept moral şi juridic. Românii nu au totuşi creierele spălate şi sufletele golite de orice simţământ faţă de strămoşii lor. Tabloul vechilor Constituţii ale Evului Mediu prinde din nou contur, aşa că unii oameni au început seria proceselor şi sunt hotărâţi să meargă până la Strasbourg, atât organizaţii şi persoane fizice române, cât şi maghiare (din unele clădiri retrocedate au fost daţi afară şi maghiari). În Cluj şi Alba Iulia (probabil şi în alte oraşe) se află deja mai multe procese pe rol.

Interviu aflat în curs de publicare în revista Formula AS

94

Interviu cu Anton Lixăndroiu

Un român american cheamă Ungaria în judecată la Strasbourg

„Vreau ca statul ungar să recunoască public atrocităţile şi crimele comise în Transilvania, în timpul ocupaţiei

horthiste”

Pe o harta intitulată „Vocile Lumii”, prestigioasa publicaţie National Geographic îşi informa cititorii, în urmă cu câţiva ani, că singura limbă vorbită în Transilvania, până la porţile Braşovului, este maghiara. Pe o altă hartă, publicată în urmă cu şase ani de ediţia românească a revistei Arborele Lumii, pe conturul actual al României sta scris pur şi simplu „Hungary”. În ziarul american The Plain Dealer din Cleveland, „nefericitul” episcop László Tökes deplângea, în urmă cu vreo zece ani, soarta maghiarilor din România, afirmând că aceştia sunt tot atât de lipsiţi de drepturi precum erau negrii din America, înainte de eliberarea din sclavie. De nenumărate ori, ziarul de stânga The New York Times a publicat diverse alte enormităţi despre ţara noastră, cum ar fi: în România, rromii reprezintă 8% din întreaga populaţie; minoritatea maghiară depăşeşte 3 milioane de persoane; în general, minorităţile naţionale din România reprezintă circa 40% din populaţie; în nordul Transilvaniei, armată română a ars de vii 19.000 de evrei şi a împuşcat alţi 16.000, în anii '40; Tratatul de la Trianon a fost o eroare şi o tragedie pentru Ungaria Mare etc. Desigur, faţă de toate acestea, reprezentanţii statului român la Washington nu au avut niciodată vreo reacţie. Sub paravanul „uzanţelor diplomatice”, consilierii, consulii, ambasadorii şi ataşaţii culturali şi de presă fac ureche surdă şi-şi văd liniştiţi de interesele personale. Nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu românii americani, pe care defăimarea şi falsificarea istoriei

României îi indignează şi-i doare. Printre ei există oameni cu sentimente patriotice adevărate, care reacţionează ca nişte veritabili ambasadori atunci când imaginea ţării e vătămată nedrept. Ei sunt singurul lobby voluntar şi dezinteresat de care dispune ţara. Unul dintre ei, Anton Lixăndroiu, din Cortlandt Manor, statul New York, s-a aflat zilele trecute în România, pentru a-şi face publică depunerea dosarului LIXANDROIU vs UNGARIA, la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului de la Strasbourg. Rezident în SUA de peste 30 de ani, d-l Lixandroiu face parte dintre acei entuziaşti pentru care, nici chiar în perioadele cele mai negre ale ceauşismului, calitatea de român n-a însemnat o ruşine şi o piedică în afirmarea profesională. Dimpotrivă. Iubirea lui pătimaşă pentru România l-a ţinut tot timpul în stare de veghe, l-a determinat să monitorizeze presa şi televiziunile americane, să intre în Partidul Republican şi să poarte o îndelungată corespondenţă cu diverşi congresmeni şi cu redacţiile unor importante ziare. Acceptarea de către Curtea de la Strasbourg a procesului său împotriva statului ungar este cel mai important succes repurtat în ultima sută de ani de un român, privind repararea morală a unor atrocităţi şi crime care nu se prescriu niciodată, dar care pot fi iertate doar dacă autorul lor îşi exprimă public regretul şi le recunoaşte. Ceea ce doreşte Anton Lixăndroiu de la Republica Ungaria.

„America e doar soţia mea, pe când România e mama. De mama nu poţi divorţa niciodată”

- Sunteţi un om împlinit. Aţi avut o slujbă bună, aveţi o pensie frumoasă, sunteţi cetăţean american, aveţi familie, casă, maşini, bani în bancă, arătaţi la 65 de ani ca la 45. De ce aţi ales să vă bateţi capul cu denigratorii şi ignoranţii de profesie, în loc să vă trăiţi, pe mai departe, fericitul vis american?

- Pentru că eu nu suport ca cineva să se lege pe nedrept de ţara mea! Dar mai ales nu suport să văd că reprezentanţii statului român, trimişi să reprezinte ţara la Washington, stau cu mâinile în sân şi nu au nicio atitudine. Mi-am zis: cineva trebuie să acţioneze, suntem români şi nu mai suport să fim duşi la oala cu gunoi în halul ăsta. Atunci am început campania, adică nu am iertat nimic unde am văzut că este ceva antiromânesc; m-am pus pe scris şi pe argumentat, cerând celor care publicau articole despre români să retracteze minciunile şi afirmaţiile aberante. Practic, am ajuns la concluzia că există un complot contra României, şi nu poate nimeni să-mi scoată această convingere din cap. În privinţa „visului american”, trebuie să ştiţi că anul trecut am trecut printr-o depresie groaznică. Mi-am instalat antenă de satelit, să prind posturi româneşti de televiziune. La etaj, i-am lăsat soţiei televizorul cu posturi americane, iar eu mi-am pus un alt televizor, într-o „cameră a plângerii”, pentru canalele româneşti. De câte ori se deschidea mira unui canal de acasă, izbucneam în plâns. Zăream în vitrinele unor magazine ziare româneşti; mă pomeneam cu lacrimi pe obraz. Dacă puneam muzică românească în timp ce eram la volan, eram nevoit să trag pe dreapta, până mă opream din plâns. Am decis să merg la un psihiatru, şi el român. După ce mă ascultă cu atenţie, îl văd că se întoarce cu faţa la perete şi se pune pe plâns. Păi ce dracu faci, doctore, zic, am venit să mă vindeci, şi tu mă îmbolnăveşti şi mai tare? Asta e situaţia cu visul american. Eu trăiesc acolo, dar sufletul şi-a păstrat învelişul românesc. America e doar soţia mea, pe când România e mama. De mama nu poţi divorţa niciodată.

„Deşi i-am trimis 790 de scrisori de protest, ziarul The New York Times nu mi-a răspuns niciodată”

97

- Vă propun să sintetizaţi activitatea dvs. epistolară purtată cu instituţiile americane de presă, implicate în falsificarea realităţilor şi istoriei României. Care sunt ziarele şi televiziunile cu care v-aţi războit cel mai des?

- Pe locul întâi, de la distanţă, se situează The New York Times. Acestui ziar i-am trimis nu mai puţin de 790 de scrisori de protest, la care nu a răspuns deloc! Mai departe, am cerut sprijinul a şase senatori care, la rândul lor, au scris redacţiei, sugerându-i să-şi respecte cititorii. Nici ei n-au primit niciun răspuns. Ma gândesc să dau în judecată acest ziar şi să-i cer 200 de milioane de dolari - daune pentru defăimarea statului român, suma pe care o voi dona pentru construirea de azile şi spitale în ţară. Urmează ziarele International Herald Tribune, Chicago Tribune, The New York Review of Books, Financial Times, precum şi televiziunile CNN şi Channel Seven. Aici a lucrat otrăvita de Barbara Walters, în ale cărei emisiuni insista pe faptul că România îşi vinde în masă copiii sau îi lasă să doarmă prin canale şi în gurile de metrou. Am cerut redacţiilor respective s-o scoată la pensie, că nu ştie ce vorbeşte. De ce nu vede câţi drogaţi şi copii abandonaţi zac prin canale în Brooklyn şi Bronx (New York) sau în Chile, Peru sau Venezuela? Nu cumva e plătită de cineva să vadă numai boschetarii din Bucureşti?

- Care sunt falsurile şi denigrările care v-au iritat cel mai mult?

- Enumăr câteva: în România trăiesc 3 milioane de maghiari şi 3 milioane de ţigani, iar ansamblul minorităţilor naţionale depăşeşte 40% din populaţie. Cu alte cuvinte, numai 60% din populaţia României sunt români! Armata Română a împuşcat şi aruncat de vii în foc zeci de mii de evrei din nordul Transilvaniei, în timp ce guvernul român condus de Antonescu a trimis la Auschwitz 200.000 de evrei din Transilvania. Declaraţia generalului american Wesley Clark, potrivit căreia „Tratatul de la Trianon a fost o mare greşeala şi ar trebui

98

revizuit”. Harta publicată de National Geographic, în care se arăta că în Transilvania se vorbeşte o singură limbă: maghiara. Harta revistei Arborele Lumii, care ne înfăţişează „Ungaria Mare”, întinsă de la Tisa până la Dunare, la Marea Neagră şi la Nistru. Aberaţiile ramolitului G. Prouty, colonel din al doilea razboi mondial, care a văzut, cică, prizonierii americani venind din România, fiecare cu piciorul tăiat din genunchi de către barbarii de români, după un obicei ce vine de la Dracula. În realitate, se ştie că piloţii americani doborâţi de germani la Ploieşti au fost ţinuţi la Timişul de Sus ca nişte boieri, trăind mai bine decât ofiţerii din armata română. În fine, am fost scandalizat de declaraţia consulului american la Bucureşti, Michael Mates, potrivit căreia Biserica Ortodoxă Română persecută alte biserici, în special Biserica Maghiară. Mulţi nervi mi-a făcut şi articolul ziaristului Thomas I. Noon, intitulat „România îşi persecută minoritatea maghiară”. Probabil l-a scris în stare de ebrietate, aşa cum par a fi multe articole antiromâneşti publicate în America. De altfel, nici episcopul Tökes nu e prea departe de aceşti denigratori, când afirma, la Cleveland, că maghiarii sunt un fel de sclavi negri ai României.

- Am aflat că, de când România a devenit membră NATO, acest gen de articole par să se fi rărit în presa de peste Ocean. Este adevărat?

- Este adevărat. The New York Times n-a mai scris nimic în ultimul an despre România. Nici rău, nici bun. Dar asta nu înseamnă că jurnaliştii respectivi nu trebuie să răspundă pentru ceea ce au făcut. Şi-i voi chema în justiţie. Pentru că nu pot sta indiferent când se duce o vendetă contra ţării mele.

„Dreptatea nu moare niciodată”

- Profesorul George Duma din California a încercat să aducă în faţa Curţii de la Strasbourg atrocităţile comise în

99

Transilvania, în anii ocupaţiei horthiste (1940-1944). El n-a reuşit, dar dosarul dvs. a fost acceptat. Va aflaţi în stare de judecată cu statul ungar. Cum aţi luat această decizie curajoasă?

- Profesorul Duma a făcut o greşeală: a cerut compensaţii financiare. Or, Curtea nu judecă astfel de cazuri, ea judecă încălcări grave ale drepturilor omului. Eu am plecat de la adevărul că Ungaria este un stat democratic şi civilizat, iar în consecinţă nu poate ignora fapte din trecutul său. De aceea, nu cer bani, vreau doar ca Statul Ungar să recunoască public atrocităţile şi crimele comise în Transilvania în timpul ocupaţiei horthiste (1940-1944). Vreau să nu uite că horthismul a desfigurat imaginea sa de stat modern. Germanii şi-au cerut iertare evreilor, polonezilor şi ţiganilor. Austria, la fel. Japonezii au făcut acelaşi lucru în faţa coreenilor şi chinezilor. România, prin vocea preşedinţilor ei democraţi, a condamnat crimele antievreieşti din timpul războiului. Sunt un român liber şi-mi cunosc istoria neamului. Cum să las să treacă în uitare crime oribile, precum cele de la Ip şi Treznea, demolarea a sute de biserici ortodoxe şi de sinagogi, alungarea a sute de preoţi şi intelectuali, expulzarea a 500.000 de români din Transilvania de Nord? În septembrie-decembrie 1940, armata ungară a lui Horthy, în colaborare cu extremiştii maghiari locali, a ucis 6.000 de români. În martie-august 1944, a masacrat peste 80% din populaţia română de origine evreiască, deportând la Auschwitz şi Maidanek 160.000 de evrei, în cadrul unui plan de purificare etnică. Se va spune că Hitler a dat ordinul, dar pe mine nu mă interesează acest lucru, eu ştiu că ucigaşii purtau uniforma statului ungar. Iar după cum au recunoscut înşişi naziştii, „eficienţa” şi „rapiditatea” ungurească în a trimite oamenii la camerele de gazare au fost superioare celor germane. Asa cum am scris in Expunerea Faptelor din dosarul depus la Strasbourg, ar fi o mare injustiţie ca aceste crime să fie ţinute în secret şi pe mai departe. Ele trebuie prezentate

100

comunităţii internaţionale, completându-se, astfel, abominabilul tablou al Holocaustului. Iar dacă Ungaria prietenă îşi va prezenta scuzele, cum se cuvine unui stat responsabil, cred că prietenia româno-maghiară se va întări şi mai mult.

- Cine v-a sprijinit în demersul dvs. fără precedent? - Congresmeni ai Partidului Republican şi chiar Casa

Albă. În niciun caz Ambasada României din Washington. La o săptămână după ce am trimis dosarul ambasadorului Ducaru spre luare la cunoştinţă, l-am primit înapoi, într-un plic, cu antetul ambasadei, fără nicio menţiune. S-au temut, pur şi simplu, să-l deschidă, de parcă ar fi conţinut spori de antrax. Şi m-au tratat cu dispreţ, de parcă n-ar fi români. Din păcate, aşa sunt mulţi dintre cei care ne reprezintă peste hotare - români doar pe hârtie.

- După notificarea părţii ungare, procesul îşi va urma cursul. Există şi posibilitatea de a nu vi se da satisfacţie. Ce veţi face?

- Indiferent ce va fi, precedentul a fost creat. Mulţi oameni vor afla că şi Ungaria a luat parte activă la Holocaust. Se va vorbi din nou de crimele ce fuseseră împinse, discret, într-un sertar al uitării. Deocamdată însă, eu merg pe varianta pozitivă: cred că voi câştiga acest proces. Pe urmele mele vor veni probabil sute şi mii de urmaşi ai celor deportaţi sau ucişi, deschizând propriile procese şi solicitând cuvenite compensaţii financiare. Dreptatea nu moare niciodată.

Interviu apărut în nr. 685 al revistei Formula AS

Lui Anton Lixăndroiu îi puteţi scrie la P.O. Box 9051, Long Island City, NY, 11103, USA, sau la e-mail: dacicus1919@yahoo.com

101

Luări de poziţie – deputatul Aurelian Pavelescu

„Prin retrocedarea centrelor istorice ale oraşelor din Transilvania, guvernul Tăriceanu neagă actul

Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918”

Ultimele luni din existenţa guvernului Tăriceanu au darul de a bulversa opinia publică şi cercurile intelectuale din Transilvania şi nu numai. Juristul Aurelian Pavelescu, deputat şi vicepreşedinte al Partidului Iniţiativa Naţională (PIN), atrage atenţia asupra a două dintre acţiunile guvernamentale susceptibile să genereze mari controverse.

1. Fundaţia Gojdu, o formă fără fond.

Prima mişcare scandaloasă a fost reînfiinţarea Fundaţiei Gojdu, ca „entitate de drept public româno-maghiară”. În realitate, Fundaţia Gojdu, cea legitimă, este o organizaţie românească privată, înfiinţată conform testamentului aromânului Emanoil Gojdu, după 1870, de mitropolitul Andrei Şaguna, ca legatar testamentar. A fost reînfiinţată de doi preoţi din Sibiu (Pavel Aurel şi Pavel Cherescu), în 1990, sub arhipăstorirea mitropolitului Antonie Plămădeală. Deţine la Budapesta bunuri (în principal clădiri) de circa 1,5 miliarde de euro, confiscate de statul comunist ungar şi niciodată retrocedate românilor.

Prin noua formulă, agreată cu slugărnicie de guvernul de la Bucureşti, românii ies păcăliţi pe faţă, deoarece guvernul lor tranzacţionează ceva ce n-a deţinut niciodată, cedând pentru totdeauna bunurile respective guvernului ungar. Patriotul Emanoil Gojdu se zvârcoleşte în mormânt. Fundaţia care-i poartă numele rămâne doar o formă fără fond, deoarece, încălcând acordurile bilaterale şi reglementările internaţionale, guvernul ungar a vândut deja, în 2004, bunurile lăsate de

Emanoil Gojdu unei companii israeliene! Ca să acorde din nou burse elevilor şi studenţilor români (şi maghiari) merituoşi, guvernul român trebuie acum să cotizeze din greu, bani de la buget, deşi bunurile lui Gojdu de la Budapesta produc şi astăzi venituri importante părţii ungare. O afacere păguboasă, în binecunoscutul stil românesc!

2. Retrocedarea centrelor oraşelor din Transilvania.

Este în curs de desfăşurare a doua aventură controversată a guvernului, fără precedent în istoria Europei moderne: retrocedarea unor bunuri celor ce nu le-au deţinut niciodată in nuda proprietas, cum spun juriştii, ci doar în folosinţă! Deputatul Aurelian Pavelescu avertizează:

„Guvernul Tăriceanu a retrocedat circa 800.000 de hectare de păduri (a şasea parte din pădurile României!) aşa-numitelor composesorate, păduri care n-au fost niciodată în proprietatea etnicilor maghiari din România. Timp de sute de ani, munţi întregi au fost daţi doar în folosinţa secuilor de către Curtea de la Viena sau, mai târziu, de Curtea de la Budapesta. Pe aceşti composesori vine în 2005 guvernul Tăriceanu şi-i transformă în proprietari. Este ceva ce n-au visat maghiarii nici în visele lor cele mai frumoase din ultimele 5-6 secole”.

- Ce se va întâmpla cu retrocedările urbane? Se vorbeşte de o nouă maghiarizare, după 1918, a centrelor oraşelor din Transilvania.

- Guvernul se află, într-adevăr, pe punctul de a restitui complet centrele istorice ale oraşelor din Transilvania. Mă refer la Cluj, Arad, Oradea, Braşov, Timişoara, Târgu Mureş, Timişoara, Baia Mare etc. Este vorba de valori patrimoniale uriaşe care, după calculele experţilor imobiliari, ar depăşi 15 miliarde de euro ! Aceste proprietăţi au fost revendicate de

culte religioase şi organizaţii maghiare care, ca şi în cazul pădurilor, nu le-au avut niciodată în proprietate. De reţinut : nu e vorba de bisericile ca atare, ci de licee, spitale, internate, hoteluri, muzee, sedii administrative, palate, reşedinţe etc., cu destinaţie laică, construite de Coroanele maghiară şi austriacă din bani publici. Adică şi din munca şi dările iobagilor şi grănicerilor români din Ardeal, care, din 1437 (după Unio Trium Nationum) până în 1918, au fost consideraţi o populaţie tolerată, deşi au fost majoritari în Transilvania. Vine aşadar guvernul Tăriceanu şi, fără a ţine seama de regimul juridic real al imobilelor respective, face cadou cultelor maghiare, în mod ilegal şi anticonstituţional, o parte din sudoarea românilor asupriţi şi oropsiţi de-a lungul secolelor. În acest fel, se reînfiinţează proprietatea feudală, domenială, administrată în istorie de cele trei naţiuni dominante (maghiari, saşi, secui). Practic, prin această retrocedare, care este de fapt o împroprietărire, se neagă actul Marii Uniri de la 1918, pentru că, la acea dată, România, ca stat succesor, a devenit proprietar al tuturor bunurilor care au aparţinut statului ungar. Prin cedările de azi, se legitimează încă o dată, în mod samavolnic, pactul Unio Trium Nationum. După suferinţe de secole, reparaţia făcută românilor de Marea Unire este negată, proprietăţile fiind date din nou celor trei naţiuni asupritoare, iar românii rămânând practic doar cu cartierele de blocuri ceauşiste. Astfel, guvernul Tăriceanu ne spune că românii din Ardeal n-au istorie, că iobagii, care n-aveau dreptul să construiască din piatră sau cărămidă, n-au avut nicio contribuţie la ridicarea oraşelor. Nu înţeleg pasivitatea preşedintelui Băsescu faţă de ceea ce pare o trădare a intereselor naţionale şi o dezmembrare a statului român.

Interviu apărut în nr. 699 al revistei Formula AS

105

Articol – rubrica „Accente”

Interzis la Budapesta, permis la Odorhei

Despre Trianon s-au scris biblioteci întregi. Este palatul de marmură de la Versailles unde, în 1920, puterile Antantei şi ţările aliate, pe de o parte, şi Ungaria, pe de alta, au semnat un tratat care fixa graniţele Ungariei cu România şi ale Ungariei cu ceilalţi vecini. Văzut, în Budapesta epocii, ca o tragedie a neamului maghiar, Tratatul de la Trianon punea de fapt în drepturile lor istorice naţiunile fostului imperiu. Din acele momente, politica de revizuire a tratatului, dusă de politicienii maghiari, a cunoscut etape de o intensitate variabilă, culminând cu anexarea nordului Transilvaniei în 1940. Ignorând faptul că, la nivelul „Ungariei Mari”, populaţia ungară era... minoritară în raport cu popoarele subjugate, politicienii de la Budapesta au dus de-a lungul a peste şapte decenii o politică oarbă, încremenită într-un proiect revanşard.

Din fericire, după revoluţiile din 1989, cu unele excepţii, politica ungară a cunoscut o evoluţie spectaculoasă, bazată pe respectul sentimentelor naţionale ale vecinilor, ceea ce a făcut, printre altele, ca Ungaria să facă parte din primul lot de ţări intrate în Uniunea Europeană. Diriguitorii vecini au înţeles că, în condiţiile „spiritualizării” şi apoi dispariţiei frontierelor dintre Ungaria şi România, între cele două partenere din UE ar fi absurd să mai existe pretenţii teritoriale. Şi tot atât de periculoasă ar fi orice acţiune a uneia, de natură să jignească sensibilităţile celeilalte, ori să reînvie vremuri demult şi definitiv apuse.

Transformarea amintirii în vector de acţiune politică prezentă nu aduce servicii nimănui în cadrul vecinătăţii româno-maghiare. O astfel de gândire modernă, cu adevărat europeană, a făcut cât se poate de normală interzicerea de către Budapesta a difuzării publice a filmului documentar „Trianon”

- o succesiune de documente şi interviuri, nici măcar riguroase din punct de vedere istoric. Supunându-se deciziei (altminteri ar fi plătit probabil o amendă substanţială ori ar fi fost traşi la răspundere în justiţie), difuzorii peliculei şi-au îndreptat interesul spre Est, spre ţărişoara noastră indiferentă şi tolerantă. Precedente sunt destule, au fost revelate de presa ultimilor 15 ani, aşa că proiecţiile publice din Bihor, Harghita şi Covasna, în prezenţa unor parlamentari şi consilieri ai UDMR, nu păreau să stârnească vreun fior printre autorităţile române. Difuzorii, membri ai unor organizaţii de tineret (culmea ironiei: unul dintre ei are 46 de ani, dar ce contează?), au ignorat cu desăvârşire orice prudenţă, încălcând regulile Centrului Naţional al Cinematografiei. La Budapesta, da, acolo trebuie respectate legile, doar e vorba de UE, dar la Odorhei sau Târgu Secuiesc, nu-s probleme, aici există deja o tradiţie a sfidării sensibilităţii româneşti. Ba chiar a fost înfiinţat un partid în acest scop. După reţeta instituită de UDMR - şcoli separate etnic, asociaţii de afaceri exclusiv maghiare, consilieri români „marcaţi cu căşti”, tricolorul dat jos de pe primărie etc., difuzorii filmului „Trianon” n-au catadicsit (s-au temut?) nici măcar să-l subtitreze în limba română. Ar fi fost un gest elementar de bunăcuviinţă, care ar fi echilibrat cumva aroganţa de a socoti România drept un sat fără câini. Spre lauda sa, ministrul Culturii, d-na Mona Muscă, a intervenit prompt şi a cerut Internelor să cerceteze cazul. S-a lăsat cu două amenzi care la Budapesta se dau pentru trecerea pe roşu, dar cel puţin a fost emis semnalul aşteptat de opinia publică.

După interzicerea acestui film şi după respingerea dublei cetăţenii pentru maghiarii din ţările vecine, care a căzut ca un trăznet în Harghita şi Covasna, compatrioţii noştri de etnie maghiară sunt nevoiţi să ia notă că la Budapesta se macină altă făină decât în urmă cu numai câţiva ani. Acolo bate deja puternic vânt european, unde legea e una pentru toţi, iar Trianonul a încetat deja să mai fie o amintire despre... viitor.

Articol apărut în nr. 650 al revistei Formula AS

Interviuri cu Aurelian Pavelescu şi Adrian Coroianu

„Orice ar proclama maghiarii în 15 martie, la Odorhei, nu va avea nicio valoare juridică”

La 15 martie – ziua naţională a maghiarilor – Consiliul Naţional Secuiesc (CNS) şi Uniunea Civică Maghiară (UCM) organizează o mare adunare la Odorhei, în fieful extremismului politic secuiesc, pentru a lansa declaraţia de autonomie teritorială a secuilor din Harghita, Covasna şi Mureş. Astfel, sărbătorirea revoluţiei de la 1848 va fi deturnată în scopuri politice, pentru a da ocazia capetelor înfierbântate care conduc aceste organizaţii, să-şi dovedească din nou lipsa totală de loialitate faţă de statul român. Ca o culme a neruşinării, organizatorii au avut, desigur, grijă să informeze Consiliul de Securitate al ONU (!), Parlamentul European, OSCE şi Congresul american, despre „robia” în care sunt ţinuţi de români, încercând fără succes să apeleze la clasicul şantaj cu aderarea (folosit şi de frăţiorii mai mari şi mai „europeni” din UDMR): România să nu fie primită în UE, dacă nu le acordă lor autonomie teritorială! Au fost publicate deja sloganurile ridicole ce vor fi înscrise pe fluturaşi şi pancarte, sloganuri concepute de „fala sapienţei maghiare din Transilvania”, inginerul agronom Csapó Jószef: „Libertate secuilor”, „Autonomie pământului secuiesc!”, „Pământul secuiesc, Tirolul de Sud, Catalonia, Europa!”, „Noi vrem să ne decidem singuri soarta!”, „UE... pământ secuiesc, euroregiune autonomă!”, „Autodeterminarea este dreptul fiecărei naţiuni”, „Nu vrem să fim robi! Pretindem libertate”, „Viitor înfloritor pentru Ţinutul Secuiesc, în Uniunea Europeană!” etc. etc. După cum se vede, UCM şi CNS pregătesc o adevărată provocare pentru autorităţile române care, oricum, nu şi-au arătat niciodată preocuparea pentru respectarea legalităţii şi a Constituţiei în Harghita şi Covasna. În timp ce organizaţiile

111

maghiare, indiferent cum s-au autointitulat, au aplicat tactica „paşilor câştigaţi”, guvernanţii români, orbi şi surzi precum cocoşii sălbatici în noaptea dansului nupţial, au jucat, de dragul menţinerii la putere, ceardaşul „paşilor pierduţi”.

Juristul Aurelian Pavelescu, deputat independent, şi istoricul Adrian Cioroianu, senator PNL şi observator în Parlamentul European, comentează pentru revista noastră semnificaţia mişcărilor de pe eşichierul extremismului politic maghiar, ajunse în punctul de fierbere şi de isterie naţionalistă.

AURELIAN PAVELESCU:„UDMR, CNS şi UCM doresc crearea unei Ungarii Mici în

mijlocul României”

- Liderii UDMR denunţă faptul că la Odorhei se doreşte exploatarea zilei naţionale a maghiarimii pentru legitimarea unor grupări politice. Să-i credem?

- Da şi nu. Cert este că în România există o problemă maghiară. Această problemă este creată, întreţinută şi gestionată de liderii politici maghiari, în primul rând de cei din UDMR. De un deceniu şi jumătate, populaţia maghiară este instigată de aceşti lideri care au interese personale, atât politice, cât mai ales economice, în scopul de a crea dezordine în Ardeal. Situaţia e delicată, pentru că autorităţile române au abandonat această problemă de pe agenda publică de multă vreme; n-au reuşit să creeze condiţiile pentru un dialog cu maghiarii de rând din România. Practic, noi nu ştim ce gândesc cu adevărat compatrioţii noştri maghiari. Pe de altă parte, liderii lor şi-au dorit întotdeauna conflictul, apele tulburi, tensiunea, pentru că numai în acest mod îşi puteau masca adevăratele intenţii – rezolvarea unor probleme personale şi ale unor grupuri de interese.

- Există sau nu există un conflict în Ardeal?

- Nu există un conflict între români şi maghiari, există un conflict între liderii UDMR şi ai CNS pe de o parte, şi români pe de alta. Aceşti lideri nu agrează buna înţelegere româno-maghiară, pentru că îi încurcă, îi deranjează. Ei caută tensiunea cu lumânarea, pentru a face bani, pentru a pune mâna pe afacerile din zonă, invocând criteriul etnic. Sunt susţinuţi în aventura lor de forţele revizioniste din Ungaria, care investesc chiar banii contribuabililor ungari pentru cauza „eternă” a Ungariei Mari. Sloganul lor revizionist: „NU, NU, NICIODATĂ” (adică nu vor accepta niciodată pierderea Transilvaniei) trăieşte încă în minţile rătăcite ale unora. Este curios că, la numai o lună după deschiderea Consulatului maghiar din Miercurea Ciuc, are loc această adunare de la Odorhei, cu un program politic incomparabil mai virulent decât cele de până acum.

- Dar Harghita şi Covasna sunt în mijlocul României. Orice român s-ar putea întreba: de ce să ne temem?

- Atrase de marile bogăţii ale zonei, forţele de peste graniţă, cu concursul direct al UDMR şi al CNS, doresc crearea unei Ungarii Mici în mijlocul României. După aceea, arcul până la Budapesta este uşor de întins, fie şi numai pe autostrada Bechtel pe care o susţine atât de mult UDMR-ul.

- Cine ar avea de câştigat din autonomia teritorială, cerută la mitingul de tip ceauşist de la Odorhei?

- Ar câştiga liderii, nu oamenii de rând. Dacă s-ar enclaviza inima României, ar pierde atât românii, cât şi maghiarii. Nu e nevoie să fii vreun mare sociolog, ca să înţelegi că aceşti lideri lovesc în primul rând în conaţionalii lor pe care, prin izolare, îi condamnă la dependenţă de afacerile maghiare, de oportunităţile limitate existente în secuime. Deja tinerii de 20 de ani, şcoliţi în liceele epurate etnic, nu rup o boabă româneşte, având prin aceasta un mare handicap. E ca şi cum ar fi fost puşi de mici, de către dl Marko Bela, cu picioarele şi mâinile în butuci, să le crească strâmbe, ca să-i

113

poată folosi apoi ca cerşetori la colţ de stradă - dar numai pe „strada” lor, a stăpânilor manipulatori, îmbogăţiţi peste măsură.

- Să admitem că în 15 martie îşi vor declara autonomia şi vor jura că „vor face totul” pentru realizarea unei noi regiuni Mureş Autonome Maghiare. Ce se va întâmpla a doua zi?

- Orice ar proclama maghiarii în 15 martie nu va avea nicio valoare juridică. O asemenea acţiune nu va face decât să atragă atenţia opiniei publice interne şi internaţionale că acolo există o problemă. Până la urmă, e posibil ca o asemenea acţiune să fie benefică pentru România, deoarece sunt toate şansele ca efectul ei să fie exact contrar. De ce spun asta? Pentru că maghiarii din Harghita şi Covasna se bucură de toate drepturile legale, constituţionale: învăţământ, ziare, administraţie şi justiţie în limba maternă; conducerea tuturor instituţiilor este asigurată de etnici maghiari, şi nu au ce să reproşeze statului român sau românilor. În acest context, o asemenea acţiune se va întoarce aproape sigur împotriva lor.

- „Marea Adunare Naţională” de la Odorhei va arunca o lumină necruţătoare şi asupra adevăratelor intenţii ale UDMR...

- UDMR va primi o lovitură puternică de imagine, iar proiectul legii statutului minorităţilor va rămâne fără pantaloni, cum se spune. De fapt, se va vedea că acest proiect nu e un simplu proiect de lege, este proiectul unei noi constituţii. O constituţie pentru maghiari - constituţia personală a lui Marko Bela, Verestoy Atila şi Gyorgy Frunda. Această constituţie cuprinde toate elementele de suveranitate; mai mult, toate capitolele ei disimulează principiile separatismului şi ale segregaţionismului, căci UDMR este un partid autointitulat separatist. Acest lucru trebuie cunoscut şi de partidele europene pe care le-a înşelat până acum cu o „europenitate” bine jucată. Adunarea de la Odorhei va avea deci şi părţile ei bune, aruncând o lumină necruţătoare asupra strategiei UDMR. Voi

114

propune Parlamentului crearea unei comisii de anchetă, să vedem care sunt reţelele economice din Harghita şi Covasna, care sunt interesele personale ale unor oameni care ocupă funcţii publice în cele două judeţe, care sunt relaţiile cu grupările extremiste din Ungaria şi dacă guvernul ungar încurajează aceste acţiuni. Va trebui să restabilim suveranitatea statului român asupra centrului ţării.

ADRIAN CIOROIANU:„Refuz să cred că între primele cinci dorinţe ale minorităţii

maghiare din România se află autonomia teritorială!”

- Întors pentru câteva zile de la Bruxelles, unde vă petreceţi mare parte din timp ca observator la Parlamentul European, cum comentaţi decizia UCM şi CNS de a declara autonomia ţinutului secuiesc?

- Este o idee nefericită. Mă bucur că presa română nu dă o atenţie prea mare evenimentului anunţat pentru 15 martie, deoarece este genul de eveniment care poate trezi reacţii dramatice în Ardeal, unde majoritatea românească îl poate vedea drept o provocare. Stau şi mă întreb dacă nu cumva asta şi este, o provocare. Caracterul unei astfel de adunări nu este prin nimic european, deşi liderilor respectivi le place să se revendice din tradiţia europeană a zonelor autonome. Scenele ce sunt anunţate, cu lozinci şi discursuri separatiste, trimit mai curând la imaginea unei comunităţi închise care se pregăteşte de confruntare cu celelalte.

- Au trimis jalbe pretutindeni, inclusiv la Consiliul de Securitate, acolo unde se discută problemele mari şi grave ale lumii. Este autonomia secuiască o astfel de problemă?

- Acest gest mi se pare cel puţin deplasat, ca să nu spun mai mult; este un gest care nu are nimic din spiritul european al acestei ore.

115

- Una dintre lozincile adunării cheamă la „dezrobirea” secuilor. Ştiam că ultima dezrobire din România, dezrobirea ţiganilor, a avut loc în secolul al XIX-lea, pe timpul lui Kogălniceanu.

- Este genul de retorică pe care ai aştepta-o din partea unei minorităţi realmente oprimate. Sunt, poate, minorităţi în România care ar avea oarecum dreptul să poarte astfel de pancarte, cum sunt rromii, dar maghiarii în niciun caz. Oare ignorăm că cel mai important partid al minorităţii maghiare este parte în coaliţia de guvernare? Acest lucru îl spun mereu deputaţilor europeni când mă întreabă îngrijoraţi (în fapt dezinformaţi) de soarta maghiarilor. Este limpede că o minoritate care se află în cele mai înalte structuri ale statului nu poate vorbi de robie, totuşi. E cazul să nu sărim calul chiar în acest fel ridicol, să nu aruncăm în derizoriu lucruri atât de serioase. Aş lua-o ca pe o glumă, o glumă foarte nereuşită.

- Se vorbeşte de implicarea Ungariei în organizarea adunării din Odorhei şi, în general, în menţinerea unei stări de tensiune în Ardeal. Acceptaţi un astfel de scenariu?

- N-aş merge chiar atât de departe cu supoziţia, în schimb, îmi pot imagina că, atât în Ungaria, cât şi în emigraţia maghiară de peste ocean, există oameni şi instituţii interesate în păstrarea unei stări de incertitudine şi de dezechilibru în Transilvania. Cunoaştem cu toţii discursul oficial al guvernului ungar, care este unul de bun simţ, modern, european. Nu avem niciun motiv să credem contrariul a ceea ce declară în împrejurările oficiale. După cum nu credem că activitatea UCM şi CNS figurează printre priorităţile populaţiei maghiare din România. Ca şi românii, maghiarii sunt interesaţi în primul rând într-un trai mai bun, în integrarea ţării în UE, în mersul bun al justiţiei, în corectitudinea la nivel social etc.

„Ideea euroregiunii secuieşti autonome îmi aminteşte de trecutul stalinist al Regiunii Mureş Autonome Maghiare”

116

- În acest context, ce sorţi de izbândă ar mai putea avea demersul UDMR de a instaura o aşa-zisă autonomie culturală?

- Dar autonomia culturală a minorităţii maghiare este o stare de fapt! E vorba de teatre, şcoli, presă, cultură în limba maghiară. Toate există deja. Or, după mine, asta e o frumoasă parte a României, multiculturalismul practicat la noi fiind un exemplu pentru întreaga Europă. Personal, am o foarte bună impresie despre arta şi cultura compatrioţilor noştri maghiari, iar România este cu atât mai interesantă în ochii lumii, cu cât a reuşit să creeze un cadru juridic modern pentru afirmarea identităţii fiecărei minorităţi naţionale. Or, a introduce pe piaţă subiectul autonomiei etnice şi teritoriale, ideea nefastă a unei societăţi închise, nu conduce decât la crisparea generală, la situaţii contraproductive pentru toată lumea. Refuz să cred că între primele cinci dorinţe ale minorităţii maghiare din România se află autonomia teritorială! Ideea de trai în comun al românilor şi maghiarilor este probabil una dintre puţinele idei bune rămase de la regimul comunist, şi e păcat că a fost minimalizată de unii şi de alţii, din interese politice. În acest sens, separarea şcolilor din Ardeal este apartheid în sensul clasic al cuvântului; îmi aminteşte de politica din Africa de Sud din anii ’80.

- Cum apreciaţi, ca istoric, o altă lozincă a adunării de pe 15 martie: „UE... pământ secuiesc, euroregiune autonomă!”?

- Sună ca dracu, vorba unui celebru personaj din decembrie 1989. Ideea euroregiunii secuieşti autonome îmi aminteşte de trecutul stalinist al Regiunii Mureş Autonome Maghiare, şi punct.

Interviurile au apărut în Formula AS nr. 706 (8) / 2006

117

Interviu cu Valeriu Stoica, jurist, fost preşedinte al PNL

„Sprijinind pretenţiile UDMR şi refuzând fuziunea cu PD, Partidul Naţional Liberal riscă pierderea

bazinului electoral din Ardeal, dar şi a electoratului liberal din toată ţara”

Înfiinţat în anul 1875, Partidul Naţional Liberal a stabilit următoarele direcţii dominante ale doctrinei sale: dezvoltarea industriei, afirmarea elementului naţional, consolidarea independentei economice a României. După cum se vede, ideea naţionala figurează chiar înaintea celei economice. Cea dintâi mare ocazie pentru PNL de a pune în practică afirmarea ei a avut-o marele politician Ion I.C. Brătianu, cel dintâi prim-ministru al României Mari, conducătorul delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Prin intervenţiile sale înţelepte, de mare patriot, statul român şi-a văzut validate aproape în întregime noile graniţe apărute după Marea Unire de la 1918. Istoria consemnează, desigur, multe alte ocazii în care autorii devizei „Prin noi înşine”, adică liberalii, au afirmat un patriotism luminat, un naţionalism modern, acceptabil atât pentru populaţia majoritară, cât şi pentru minorităţile naţionale.

* * *

Recursul la istorie, în special în problema naţionala, se pare că nu-i mai impresionează, însă, pe unii dintre liderii liberali de astăzi, în frunte cu premierul Calin Popescu Tăriceanu. Cel puţin în Ardeal, unde reporterii Formulei AS se deplasează frecvent, oamenii sunt dezorientaţi. Ei vor să ştie ce s-a întâmplat cu liberalii, de ce au renunţat la ideea naţională promovată de înaintaşi. Când nu se simt abandonaţi, precum cei din Harghita şi Covasna, votanţii PNL din Transilvania se

simt trădaţi. Ei văd cum centrele istorice ale oraşelor ardelene intră, pentru prima oara în istorie, în proprietatea bisericilor maghiare (până în 1948, le-au avut doar în folosinţa!). „Epuraţi” din şcolile centrale, copiii românilor au rămas cu şcolile de la periferiile oraşelor. Bunuri de mare valoare, intrate în proprietatea statului român prin efectele Tratatului de la Trianon, sunt retrocedate „cu furie”, într-o adevărată întrecere stahanovistă, unor „statusuri” şi „stări” romano-catolice sau reformate. Un răspuns realist la aceasta întrebare ne-a oferit Valeriu Stoica, cunoscut lider politic, fost ministru al Justiţiei, fost preşedinte al PNL şi bun cunoscător al istoriei liberale.

„Din păcate, PNL nu are un proiect de salvare a identităţii naţionale a românilor”

- Care este proiectul liberal pentru România şi ce loc ocupă ideea naţională în acest proiect, domnule Valeriu Stoica?

- Nu vorbesc, desigur, în numele PNL şi precizez din capul locului că, în momentul de faţă, nu numai Partidul Naţional Liberal, ci toate partidele ar trebui să contribuie la realizarea unui proiect pentru România. De ce? Pentru că România se află astăzi într-un moment de cumpănă, asemănător într-un fel aceluia de la mijlocul secolului al XIX-lea. Dacă atunci se punea problema fondării României moderne, clasa politică a vremii fiind aptă să realizeze acest proiect, astăzi se pune problema refondării României, prin integrarea ei în Uniunea Europeana. Diferenţa între cele două momente este însă aceea că, astăzi, clasa politică românească nu se dovedeşte a fi la înălţimea acestei misiuni istorice.

- Are PNL un proiect de salvare a identităţii naţionale a românilor? Fiindcă ştim că susţine cu fervoare proiectul de salvare a identităţii maghiarilor din România…

- Din păcate, nu există un asemenea proiect. Nu am avut şi nu avem o viziune coerentă asupra unui element important de identitate naţională: economia românească. Deşi economia evoluează potrivit legilor pieţei libere, nu există o proiecţie asupra viitorului, pentru a se păstra acele puncte de sprijin care dau fiecărei naţiuni posibilitatea de a supravieţui. Nu ştim, în momentul de faţă, ce va face România sub aspect economic în cadrul UE. Care va fi rolul nostru acolo, ce vom face noi? Vom fi doar o piaţă de desfacere? Dacă lucrurile stau aşa, va fi foarte greu să avem resurse pentru păstrarea identităţii culturale. În câteva decenii, am putea uita că suntem români.

„La alegerile viitoare, PNL s-ar putea trezi cu un bazin electoral foarte îngust, existând pericolul să nu mai intre în

parlament”

- În concluzie, nici liberalii, nici celelalte partide nu au un proiect pentru naţiunea română…

- Liberalii au spus în repetate rânduri că trebuie să remodelăm ideea de naţiune română ca pe o naţiune civică. Această naţiune este o asociaţie de cetăţeni, în care elementul etnic este secundar. Dar de cetăţeni puternici, cărora le pasă de mersul ţării, care intervin în viaţa politică şi pot genera politicieni mai buni. Din păcate, dezinteresul faţă de politică este din ce în ce mai mare. De vină sunt clasa politică, slăbiciunea societăţii civile, indiferenţa şi absenteismul electoratului. Un lucru îmbucurător s-a petrecut totuşi: electoratul nu mai este o masa amorfă, ci o asociaţie de cetăţeni liberi, care a evoluat mai repede decât clasa politică. Spre exemplu, învingerea PSD în 2004 nu este în primul rând meritul Alianţei DA, ci meritul electoratului, care a sancţionat PSD-ul.

121

- Aşa cum ar putea sancţiona PNL-ul, pentru politica sa în problema naţională. Sunteţi de acord că, sprijinind cele mai absurde pretenţii ale UDMR, PNL îşi periclitează bazinul electoral tradiţional din Ardeal?

- Sunt două pericole: unul este, într-adevăr, pierderea bazinului electoral din Ardeal. Celălalt pericol este ca PNL să-şi piardă electoratul liberal din toată ţara. Recent, PNL a blocat proiectul de fuziune cu PD, pentru crearea unui mare partid de centru-dreapta. Acest partid, care trebuie să existe în România, este necesar, printre altele, pentru a mobiliza resursele naţiunii, în vederea păstrării identităţii naţionale. Dacă PNL nu înţelege importanţa acestei construcţii, riscă să rămână în afara ei, pentru că o asemenea construcţie politică oricum se va face, cu sau fără PNL, şi va avea şi o dimensiune liberală. La alegerile viitoare, PNL s-ar putea trezi cu un bazin electoral foarte îngust, existând pericolul repetării figurii din 1992, când liberalii nu au intrat în parlament.

„UDMR are tendinţa de a se organiza ca un stat în stat”

- Pledaţi pentru o naţiune de cetăţeni, eliberaţi de servituţile etniciste. Pare puţin utopic. Această viziune liberală este valabilă, oare, şi pentru compatrioţii noştri maghiari?

- Din nefericire, liderii minorităţii maghiare au tendinţa să pună accentul pe drepturile de grup etnic, îndepărtându-se de spiritul european. E normal, în acest caz, ca şi majoritatea româna să aibă o reacţie identică. În mod regretabil, UDMR-ul a avut şi are un dublu limbaj. Nouă, ca majoritari, ne cere să adoptăm ideea de naţiune civică, dar ei se comportă ghidaţi de obsesia etnică. Mai mult decât atât, ei doresc şi afirmă o naţiune etnica maghiară, dincolo de graniţele statelor naţionale. Eu pot accepta că, din punct de vedere cultural, există o naţiune maghiara dincolo de aceste graniţe, după cum există o naţiune

122

româna dincolo de hotarele României, dar nu putem accepta o naţiune politică maghiara pe deasupra frontierelor.

- Să mai spunem o dată, domnule Stoica, să audă şi domnii Călin Popescu Tăriceanu şi Mihai Răzvan Ungureanu: ce face UDMR-ul în zonele pe care le controlează?

- UDMR-ul utilizează realitatea culturală ca pe o realitate politică (altfel spus, aşa-zisa autonomie culturală, susţinută de guvernul Tăriceanu, nu este în esenţă decât autonomie teritorială! – n.red.). În acest caz, suspiciunile românilor, legate de autonomia teritorială plănuită de UDMR, de tendinţa acestei uniuni de a se organiza ca un stat în stat, sunt alimentate zi de zi. În realitate, şi românii, şi maghiarii trebuie să înţeleagă un lucru foarte simplu: odată cu integrarea în UE, fiecare grup etnic şi cultural va reprezenta o minoritate, pentru că în conglomeratul Uniunii Europene, fiecare naţiune este o minoritate în raport cu ansamblul comunitar. În acest creuzet european, identităţile de grup etnic şi cultural nu mai pot fi utilizate ca realităţi politice.

„Toţi aceia care răspândesc sloganuri, invocând autonomia aşa-zisului Ţinut Secuiesc, ar trebui să fie atenţi la

consecinţe”

- O altă bilă neagră pentru guvernul Tăriceanu este ignorarea românilor din Harghita şi Covasna. De la vlădică până la opincă oamenii sunt dezamăgiţi de premier.

- Riscul cel mare nu este că premierul îşi atrage antipatia, ci că PNL ar putea să piardă foarte mult, dacă nu are un discurs echilibrat în problema naţională. PNL n-a acceptat niciodată discriminarea minorităţilor. Constituţia din 1923 este, în primul rând, o operă liberală. În acelaşi timp, dacă avem grijă de identitatea minorităţilor, la rândul lor, minorităţile, când au în sânul lor o minoritate româna, este normal să aibă aceeaşi atitudine. Dacă maghiarii nu au grijă de românii

123

minoritari din Harghita şi Covasna, îşi pierd orice credibilitate la nivelul întregii ţări, atunci când pretind ocrotire din partea românilor. Ei ne cer, cum spuneam, să ne comportăm ca o naţiune civică, dar în Harghita şi Covasna ei nu împărtăşesc deloc conceptul de naţiune civica, discriminându-i pe români pe criterii etnice.

- Ce credeţi că a vrut să spună ministrul liberal de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, declarând recent că România este „un stat aproape federal”?

- N-am înţeles ce a vrut să spună prin această declaraţie. Deocamdată, România nu este o ţară federală. Este o ţară în care autonomia administrativă funcţionează potrivit principiului liberal al subsidiarităţii: individul este tratat cu prioritate în faţa comunităţii, iar comunitatea este tratată cu prioritate în faţa statului. Dacă cineva crede că acest principiu, valabil în sfera administrativă, poate funcţiona şi ca un vector al secesiunii sau federalizării unei ţări, atunci se înşeală, nu cunoaşte politica liberală.

- Care sunt observaţiile dvs. cu privire la proiectul Legii statutului minorităţilor?

- Standardele propuse de maghiari în niciun caz nu sunt validate în niciun caz la nivel european. Proiectul respectiv, propus de UDMR şi însuşit de guvernul Tăriceanu, nu este rezonabil. Dreptul de veto al consiliilor minorităţilor la numirile în funcţii este o exagerare. A accepta un asemenea punct de vedere înseamnă a pune originea etnică înaintea competenţei profesionale.

- În fine, un cuvânt despre proiectatul miting pro-autonomist din 15 martie, al secuilor de la Odorhei...

- E uşor sa inflamezi spiritele. Aş spune ca toţi aceia care răspândesc sloganuri, invocând autonomia aşa-zisului Ţinut Secuiesc, ar trebui să fie atenţi la consecinţe. Ar fi bine să învăţăm din ceea ce s-a întâmplat în 1990 la Târgu Mureş. Sper ca cei mai mulţi dintre compatrioţii maghiari sunt oameni

124

rezonabili, şi nu vor răspunde la astfel de provocări periculoase.

Lui Valeriu Stoica îi puteţi scrie la e-mail: sca@stoica-asociatii.ro

125

IV

Semne de normalitate

Interviu cu familia Barabás-Béres-Bölöni

„La noi, când vorbesc cu un român, eu vorbesc româneşte, el îmi răspunde ungureşte...”

În 1940, când a avut loc cedarea unei părţi din Transilvania, în urma Diktatului hitlerist de dureroasă amintire, românii şi secuii din Araci (sat aparţinător comunei Vâlcele) s-au trezit cu o parte din pământuri în Ungaria. Graniţa trecea exact pe lângă satul lor. După lungi tratative cu autorităţile horthiste, ţăranii, ajunşi sub vremuri, au primit permisiunea de a trece frontiera fără paşaport, pentru un număr fix de zile, ca să lucreze câmpul. Nu o dată, secuiul şi românul treceau împreună în aceeaşi căruţă, fiindcă şi pământul tot împreună îl lucrau, să aibă mai mult spor. Oamenii erau obişnuiţi de veacuri să se ajute unul pe altul, după vecinătăţi, după prietenii, după mărimea suprafeţelor, dar rareori după apartenenţa etnică. În zilele noastre, luându-ne după zgomotul de fond ce vine din sferele politice, unde exista partide ce-şi propun un fel de alt „Diktat” în Transilvania, încercând să traseze graniţe etnice între oamenii de rând (cazul şcolilor separate brutal în „maghiare” şi „române” fiind notoriu), ar trebui să avem din nou, cel puţin la ţară, garduri de sârmă ghimpată între gospodăriile lui István şi ale lui Gheorghe. Numai că, spre discon- fortul unora, realitatea este cu mult „în urma” politicului, provocând destui „nervi” în anumite cancelarii. Realitatea bate literatura, cum se spune; bate discursurile din anumite parlamente şi retorica goală a unor O.N.G.-uri „pro-europene” de la noi. La ţară, cel puţin, românii şi ungurii (şi fraţii lor, secuii) îşi văd de lucrările câmpului, de recuperarea pământului şi a titlurilor de proprietate, de ciclul convieţuirii naturale, moştenite din bătrâni. O adevărată prăpastie se deschide, iată, între ceea ce vorbesc politicienii şi ceea ce „fumează” omul real.

* * *

De la Sfântu Gheorghe la Araci nu sunt mai mult de 15 km. Mă opresc în dreptul celei mai arătoase case din centru, lipită de monumentala biserică ortodoxă. Îmi răspunde stăpâna casei, Klára Bölöni, într-o română cu uşor accent maghiar, dar cursivă şi colorată ca a oricărui ţăran ardelean. Stăpânul, István Barabás-Béres-Bölöni, leagă câinele şi vine şi dânsul în întâmpinare. Aflând că doresc să vorbesc cu o familie de secui despre viaţa lor de zi cu zi, îmi confirmă că am nimerit la o astfel de gospodărie, iar, pe deasupra, ei sunt „îngăduitori cu orice întrebare”, neavând nimic de ascuns. În faţa unui coşuleţ cu mere şi nuci, în camera de la stradă, ornamentată cu tablouri de familie şi carpete ţesute în casă, am purtat următorul dialog pe care-l reproducem fără comentarii.

„Eu m-am ţinut de treabă pe unde am lucrat; pe mine n-a putut nimeni să mă prindă cu minciuna”

- István bács, se spune că viaţa fiecărui om e un român. Să fie adevărată zicerea asta şi pentru un agricultor ca dumneata?

- Dom'le dragă, apăi dacă mă potrivesc amintirilor, de când m-or dat bătrânii mei în înfiere parţială la chiaburii Károl şi Maria Barabás-Béres - tata ăsta vitreg fiind la rândul lui tot un copil înfiat, dacă mă las la vale de tot, în anii '40, când m-am trezit cu parte din pământuri în Ungaria, de treceam în ţară străină să-mi prăşesc porumbiştea, dacă, în fine, v-aş povesti de balurile de altădată, de armata făcută la Dunăre, în vremea Revoluţiei ungare din 1956, de prima întâlnire cu Klári aici de faţă, cu serviciurile mele la ORACA, IRIC şi IMH, toate pe probleme pedologice, atunci poate c-aş aduna de vreo carte, dar spun drept: tare gingaş şi înţelept trebuie să fie acela care ar

dori s-o scrie, că eu n-am deprinderea asta şi nici talentul de-a le înflori. Eu mă ţin numai cu treaba, că m-am ţinut de treabă pe unde am lucrat, pe mine n-a putut nimeni să mă prindă cu minciuna.

- Credeam că, dacă tot eşti la pensie, ai timp berechet de odihnă, şi poate chiar de scris ...

Klári néni: „El să aibă timp? Ce face el nu ştiu cine ar putea... Aici, în casă, eu mă învârt toată ziua ca vârtelniţa, dar ce face el... se scoală de dimineaţă şi se bagă la cai, apoi pleacă în luncă. Într-o zi bună, ajunge sş are şi 50 de ari, se poate fotografia şi da la ziar. Lui nu-i place calitatea arăturii cu tractorul, se simte mai bine lângă Linda şi Betyár, iepuşoarele noastre cunoscute de tot satul. Ce să spun: după cât munceşte, vai şi amar de capul lui...”.

- Am primit înapoi 10 hectare, dar mai e pământ ce mi se cuvine, conform Legii Lupu; bătrânii aveau 22 de hectare, plus pământul de la tatăl meu bun, plus moştenirea Clarei. Că i-am zis prefectului: daţi-mi acum, cât mai pot munci, că, după mine, s-a zis, nu mai vine nimeni la ţară şi nu ştiu pe ce mâini or încăpea frumuseţe de tarlale. Fetele noastre, Maria şi Enikö, nu văd cu ochi buni agricultura, ele s-au învăţat la oraş ...

- De ce ari cu caii, de ce nu ţi-ai cumpărat tractor? - Dom'le, să-ţi spun adevărul: am fost înscris, am avut

banii pregătiţi şi carnet de rutierist în buzunar. Dar bunul Dumnezeu n-a vrut ca eu să am tractor. Uite de ce: aici la noi, s-au mutat zeci de familii de ţigani, cumpărând pe nimic casele românilor şi secuilor mutaţi în timpul comunismului la oraş, să lucreze în fabrici. N-am nimic cu dânşii, dar nu muncesc; ţiganii nu lucrează, ei numai recoltează. Cum bunul Dumnezeu ştie că eu mă cam tare enervez când îmi fură cineva munca, şi poate aş fi călcat pe vreunul cu utilajul, nu mi-a dat noroc de tractor. Acum, degeaba să mi-l oferi, că-l refuz.

„Noi n-am cunoscut decât prietenia”

131

- Pe lângă ţiganii veniţi aici în ultimele două-trei decenii, Araci este cunoscut ca un sat mixt, populat la egalitate de români şi secui. Cine sunt vecinii dvs.?

- Suntem înconjuraţi pe o parte de curtea bisericii ortodoxe, zidită de marele protopop Nistor, şi la care am contribuit şi noi cu sume modeste. Nistor venea deseori în casa noastră, ca şi părintele ortodox actual, d-l Fărcaş. Peste drum, stă Dinu Gheorghe, omul la care lăsăm cheia când plecăm de acasă. Vecinul astă, când are probleme, la noi bate în geam, şi în trei minute sunt în curte la el. Bunăoară, dacă-i fată vaca, pe noi ne strigă... Ne înţelegem la fel de bine cu vecinul Niţă, cu doamna Axente şi mai ales cu familia Cucu, din capul grădinii. Cu nenea Gheorghe Cucu avem o înţelegere: el ne lasă în gard plasa cu sticle goale, noi le înlocuim cu sticle pline, iar la sfârşitul lunii ne aduce banii. Cumpără lapte numai de la noi, doi litri la două zile.

- Cum vine asta, domnu' István: dvs., reformaţi maghiari, vă aveţi ca fraţii cu ortodocşii? Nu vă e teamă că se vor supăra unii politicieni?

Doamna Clara: „Noi, aici, în sat, nu ştim de astea, domnule... Noi n-am cunoscut decât prietenia. Avem de lucru, nu stăm de politică. Cine are de lucru nu stă după bârfă. I-am cărat eu lapte doctoriţei mele, o româncă tare bună, tocmai la Braşov, dar aici, la doi paşi, în gardul lui domnu' Cucu? Eu, de aceea, şi astăzi zic: la servici, m-am avut, timp de 18 ani, cu toată lumea bine. Şi acum, noaptea, când mă gândesc, aşa de bine-mi cade... Ungurul, să ştiţi, îi serios, gospodar şi de cuvânt. Dar şi românu-mi place; românul are suflet foarte cald şi bun, numai să nu-l calci pe picior”.

- Nu cred că e ceva rău, doar suntem creştini cu toţii. Popa ortodox ne sfinţeşte în fiecare an, de Bobotează, casa şi animalele. Când a venit în sat, episcopul reformat l-a invitat în biserică la noi şi pe părintele român. La fel se întâmplă la

132

înmormântări: că moare un ungur, că moare un român, pe puţin 100 de săteni merg la săpatul gropii - aşa e obiceiul comun la noi în sat. Sapi sau nu, mergi acolo să dai o lopată simbolică, românul la ungur şi ungurul la român. Dacă e nuntă, fie ungurească, fie românească, musai să fie invitaţi de toate felurile, aşa că lăutarii cântă amestecat: şi hore, şi ceardaşuri. Toţi ungurii vorbesc româneşte şi aproape toţi românii vorbesc ungureşte, fără nicio supărare. Pe când lucram eu la Braşov, la Pajişti, a venit un domn inginer care a spus că vrea să înveţe ungureşte; când s-a mutat, mai târziu, a cerut oamenilor: „Mă, secuilor, voi să-mi vorbiţi ungureşte, să nu uit, că am avut foloase bune cu limba asta...”. În satul meu natal, Hăghig, la 5 km de aici, când vorbesc cu un român, eu vorbesc româneşte, el îmi răspunde ungureşte. Ne salutăm tot în două limbi, ca un respect reciproc, ca o moştenire din bătrâni.

„Aici îi raiul, bărbate!”

- Vor spune unii că răspunsurile dvs. sunt ale unor „renegaţi” care văd totul în roz. În timp ce dânşii vor continua să-i îndemne pe secui, în ziare, să poarte doliu la Ziua Naţională a României. Aţi auzit de aceste persoane?

- În presă şi la televiziune se exagerează. Noi şi românii de atâţia ani suntem aici împreună, prieteni. Trebuie să ne ducem viaţa înainte, unul lângă altul, ca şi până acum. Să vă dau exemplul socrului meu, Gászpár Miklós. Chiar în casa noastră a avut prăvălie. Omul ăsta îi ajuta pe toţi săracii, români şi maghiari. Când au venit comuniştii, în 1945, l-au somat să părăsească magazinul, confiscându-i marfa. Dar el a avut timp, sărmanul, să arunce în foc condica datornicilor (români şi maghiari). Erau multe datorii la gaz, făină şi zahăr, pe care regimul le-ar fi imputat celor în cauză, obligându-i să le achite la stat. Mulţumită gestului său riscant - pentru care ar fi putut fi arestat -, nimeni n-a plătit vreodată măcar 5 bani...

133

- Au început înscrierile pentru Legitimaţia de Maghiar, nene Bölöni. Nu sunteţi interesaţi de această şansă?

- Ferească Dumnezeu să fiu bolnav, că doar atunci voi avea nevoie de Legitimaţia de Maghiar. Acolo, la Budapesta, dotaţia medicală e mai bună. Pentru altceva nu-mi trebuie.

Doamna Clara: „Aici avem pământ, moştenire de la părinţi, avem pensie, ne-am făcut şi cavoul în cimitir. Unde să mă duc? La Budapesta am fost în '77, într-o excursie. Nu ştiu cum, dar mi s-au părut toate clădirile la un fel. Lumea nu era nici pe departe atât de elegantă ca în Sfântu Gheorghe. Secuii au gust la haine şi ei sunt cei mai mari croitori din Europa. Pe deasupra, oamenii de pe stradă mi s-au părut scunzi faţă de secui. No, am zis către István: cum or putut oamenii aştia să facă Revoluţia din '56? Aşa mici? Astăzi, sigur, s-au schimbat lucrurile acolo, dar tot nu sunt interesată. Mi-amintesc că, după cinci zile, abia aşteptam să ajungem acasă. Era în ajunul Crăciunului când ne-am întors, mama încă trăia. Fetele împodobiseră un brad argintiu, din cei care se găsesc din belşug în munţii din apropiere. Focul ardea în sobă, gulaşul era pe plită, cozonacii înveliţi în ştergare. O, Doamne, am zis: aici îi Raiul, bărbate!”.

Interviu apărut în nr. 501 al revistei Formula AS

134

Reportaj de la Sâncrai (lângă Sf. Gheorghe)

Traseele vacanţei„Pensiunea cu cai mulţi!”

La cinci kilometri de Sfântu Gheorghe, Covasna, pe un podiş ce rămâne înverzit până la prima zăpadă, se întinde proprietatea lui Nicolae Vrânceanu - neam de mocani din Breţcu, nepotul „chiaburului” Nicolae Vrânceanu (pe a cărui cruce stă scris: „Aici odihneşte omul care n-a obosit niciodată”). Desfăşurată pe zeci de hectare, cumpărate în ultimii 15 ani de la localnicii din satul Sâncrai, moşia lui Vrânceanu a crescut pe deal în sus, până la liziera unei păduri de fag. Cărări şerpuinde sfâşie pajiştea pe care paşte în tihnă o herghelie de lipiţani. Câţiva kilometri de garduri albe marchează teritoriul. Mii de puieţi de tei te duc cu gândul în viitor, când vor potopi zarea cu mirosul florilor. Este o lume în facere, un tărâm abia trecut de la vis la împlinire.

Dacă ridici privirea spre sud, peste Câmpul Covasnei, Ţara Bârsei te întâmpină cu munţii şi dealurile ei curbate. Este Arcul Intracarpatic, cu Postăvarul şi Cristianul Mare - vârfuri albastre de strajă. Spre răsărit, lanţurile Breţcului şi Ciucei mărginesc poarta Baraoltului. La nici 20 de kilometri se află Braşovul, iar la jumătate din această distanţă, dormitează tristă vestita staţiune imperială Vâlcele.

Dacă eşti o fire meditativă, de pe platoul lui Vrânceanu îţi trebuie o zi întreagă să cuprinzi toată bogăţia peisajului. Dar dacă ai ajuns aici, e greu de spus că îţi mai rămâne timp de meditaţii. Pentru că ai ajuns la una dintre cele mai dinamice şi fermecătoare pensiuni turistice din ţară: „Pensiunea cu cai mulţi”. Dacă-ţi plac caii, aici e locul potrivit pentru tine, începător sau avansat în arta echitaţiei. Dacă nu-ţi plac caii, şi nici peisajele panoramice şi bulzul pe grătar, atunci eşti turistul altei pensiuni...

Cu familia în şa

Nicolae Vrânceanu are copii mulţi. În afară de cel mic, Ciprian Ioan, care abia învaţă să meargă, toţi ceilalţi stau bine în şa. Îmbrăcaţi în mândre costume populare de pe Valea Oituzului, înfăşuraţi în tricolor, Gabriel, Vlad, Alexandru, Valentin şi Nicolae, alături de tatăl lor, defilează la cererea turiştilor, atunci când se întâmplă să fie toţi acasă. Dacă nu, fiecare vizitator primeşte un CD cu familia în şa, surprinsă în diferite ocazii. Cei şase Vrânceni sunt nelipsiţi de la marile sărbători ale românilor. Cele mai spectaculoase sunt 1 Decembrie şi 15 august - ziua în care, în 1916, batalioanele române au trecut Carpaţii în Transilvania. Tatăl şi fiii deschid defilările, iar la vederea mândrilor călăreţi, trecătorul, român sau ungur, rămâne mut de admiraţie. Nicolae Vrânceanu ştie cât de frumoasă este echipa sa mobilă de feciori. De aceea, filmul nenumăratelor ei defilări face parte din oferta turistică a pensiunii sale. Este un legământ făcut memoriei bunicului Nicolae, ciobanul viteaz din trecătoarea Oituzului.

„E vremea de a reconstrui ţara începând cu fiecare palmă de pământ şi cu fiecare suflet de om”

La „Pensiunea cu cai mulţi” nu mergi ca un simplu turist, în căutare de odihnă. Aici vii să înveţi să călăreşti, să asculţi poveştile Oituzului, să te relaxezi într-unul dintre puţinele ranch-uri autentice din România. Pe lângă cei 19 cai şi nenumărate păsări de curte aferente unei mari gospodării ţărăneşti, câteva vulpi, căprioare, iepuri şi jderi, protejate într-o minigrădină zoologică, te aşteaptă să le admiri de aproape. Tot ce se bea şi se mănâncă la pensiune provine din surse proprii şi din sat. Ţăranii, în marea lor majoritate secui, sunt bucuroşi că au unde să-şi vândă produsele din gospodărie. Meniul pensiunii

cuprinde mâncăruri ca la bunica din Buzău, dar şi gulaş şi papricaş local. Pensiunea a devenit un spaţiu multicultural, un loc de învăţătură şi de dezbatere dintre români şi maghiari, un adevărat forum al toleranţei. Localnicii sunt bucuroşi că „românul de pe deal” a adus dezmorţirea satului şi locuri de muncă. Aşa cum stă scris pe un panou din sala culturală, fiindcă pensiunea are şi aşa ceva, pentru Nicolae Vrânceanu e vremea „de a reconstrui ţara începând cu fiecare palmă de pământ şi cu fiecare suflet de om”. Iar la această reconstrucţie sufletească, el mizează şi pe vecinii săi maghiari. Convins de acest adevăr, „cow-boy-ul de Sfântu Gheorghe”, cum i se mai spune, a înălţat un drapel tricolor în mijlocul proprietăţii. Este acelaşi drapel cu care defilează călare la 1 Decembrie.

Prin construirea pensiunii şi a terenului de echitaţie, Vrânceanu a realizat investiţia vieţii sale. După părerea lui, este un semn concret că schimbarea vieţii româneşti este posibilă. „Să vină oamenii, să vadă”, spune, „cum poate fi sfinţit un loc dacă ai voinţă, munceşti pe brânci şi te înţelegi cu vecinii. Este un mic punct de plecare în reconstruirea României. Mi-am pus tot sufletul în zidirea acestei lucrări”.

Lotzi, Zoli, Tamaş şi Aron

Înscrieţi-vă în clubul de echitaţie „Sfântu Gheorghe” din Sâncrai! Din el fac parte români şi maghiari, fiindcă iubirea de cai trece dincolo de barierele etnice. Îngrijitori la grajduri sunt Lotzi, Zoli, Tamaş şi Aron, tineri secui din partea locului, aflaţi tot timpul la dispoziţia turiştilor, cu şeile şi trăsurile pregătite, cu glumele româneşti învăţate. Vorbesc româneşte greoi şi cu accent, dar au bunăvoinţă. Iarna, te invită la plimbări cu sania şi îţi dau lecţii de schi. Primăvara, vara şi toamna, îţi oferă raiduri în trăsuri sau călare. La trăsurile cu spiţe albe, musai să înhami cai albi. Aşa sună porunca tradiţiei.

137

* * *

În august recent, zeci de „amazoane” şi copii au luat parte, pentru prima dată după 50 de ani, la finala pe ţară a întrecerilor de călărie. Construcţia lui Vrânceanu a fost astfel omologată la nivel naţional. Şi-a pus cizmele, cravata, pălăria şi jacheta de cow-boy. Pozând marţial, călare pe unul dintre lipiţanii preferaţi, cu drapelul clubului desfăşurat în vânt, fericitul moşier de Sâncrai declară:

„Să ştergem tot ce a stricat comunismul, să reparăm tot ce se mai poate repara. Români şi unguri să înodăm tradiţia interbelică în turism”.

La concurs, un loc de frunte i-a revenit fiului său, Alexandru, de 12 ani. Îmbrăcat într-un impecabil costum de jochei, bine strâns în şa pe armăsarul Macedon, el a impresionat publicul cu salturile perfecte, efectuate cu alură de profesionist. Coincidenţa de nume cu vestitul împărat (Alexandru Macedon) a fost sarea şi piperul din îndemnurile suporterilor.

„Cal-călăreţ, două suflete pereche”, spune Vrânceanu. „Aşa sunt Alexandru şi Macedon al său. Copiii crescuţi din primele clipe cu animale, şi în special cu cai, sunt parte din cel mai înţelept sistem de educaţie. De aceea, mulţi părinţi îşi trimit copiii la noi în tabără. Vin cu frică, nici n-au mai văzut cai de aproape, dar pleacă beţi de fericire, ştiu să călărească”.

Oferta unui paradis

„Ne preocupă promovarea cailor de rasă în România”, spune Vrânceanu. „Ştiu că oamenii de munte sunt oameni de acţiune. Iar eu sunt un om de munte. Am 19 cai, armăsari, mânzi, iepe şi ponei. Filosofia pensiunii noastre se inspiră din tradiţia crescătorilor de cai de la munte. După primul cal şi primul grajd, am fost luat de val. Mi-am amintit de tinereţe,

138

când mergeam călare la nunţi. Tradiţia din satul nostru, Poiana Sărată, cere ca fiecare fecior să ştie să stea în şa şi să dea copitele cailor cu cremă încă din fragedă pruncie. Avem 36 de locuri de cazare la nivel de două margarete. Avem suficiente trăsuri, să transportăm o nuntă întreagă pe dealuri. Spunem poveşti şi punem pe video filme cu cai. Găzduim discuţii despre cai, iar pentru curioşi oferim lecţii de creştere a cailor. Îi învăţăm cum se iubesc, cum comunici cu ei”.

Preţurile sunt promoţionale, între 20-30 euro pensiune completă, inclusiv servicii de călărie. La o astfel de ofertă, poţi spune că niciodată toamna nu fu mai frumoasă la Sâncrai. Sunaţi la 0267.351.351 sau 0723.594.903 şi „luaţi-vă o întâlnire”, vorba poetului, cu Nicolae Vrânceanu şi lipiţanii lui de elită.

Reportaj publicat în nr. 690 al revistei Formula AS

139

Reportaj de la Izvorul Mureşului (jud. Harghita)

Traseele vacanţei„Izvorul Mureşului, dragoste pe viaţă”

Potrivit Institutului de Meteorologie, Izvorul Mureşului e satul cel mai însorit din România. Din câte zile ne binecuvântează sfântul soare în timpul unui an, cele mai multe aici au fost numărate. Pare de necrezut, dar în timp ce la Joseni, la „polul frigului”, câţiva kilometri mai la deal, ninge timpuriu şi crapă pietrele de ger cinci luni pe an, la Izvor soarele zâmbeşte pădurilor de brazi argintii peste 250 de zile pe an.

În vreme ce la Miercurea Ciuc sau la Odorhei, adică în vecini, plouă sau cade grindină, la Izvor e cer senin. Nimeni nu poate explica acest miracol, dar oamenii sunt mulţumiţi şi fără explicaţii. E bine să locuieşti la Izvorul Mureşului, chiar dacă nu poţi cultiva decât cartofi şi flori. Iar dacă tot s-a dus vestea poieniţelor cu zmeură, fâneţelor şi cărărilor secrete ce duc spre locul sacru de unde izvorăsc cele mai mari râuri din România, Mureşul şi Oltul, şi dacă drumeţiile fantastice spre Hăşmaşul Mare tot de aici „izvorăsc”, de ce n-ar fi Izvorul un loc unic de popas la sfârşit de săptămână? Din Bucureşti, îţi trebuie patru ore să ajungi. Din Neamţ, Roman şi Bacău, două-trei ceasuri. Bicazul, Topliţa şi Gheorghienii sunt la o aruncătură de băţ.

Trenurile care se îndreaptă spre Moldova, venind dinspre Timişoara, Bucureşti, Galaţi, Braşov şi Târgu Mureş, cu popas obligatoriu la Ciceu, pe aici trec. Pentru romantici, sosirea acceleratului în gara de la Izvor este o imagine de neuitat. Merită să vii până aici doar să vezi garniturile albastre strecurându-se printre brazi. Aerul e dens, albastru, mirositor a flori de grădină. Trenul taie în două un paradis. Zgomotul lui nu mai deranjează pe nimeni, face parte din decor. Când mai „lucrau” locomotivele cu aburi, pufăitul lor era dus de ecou până în creierii munţilor. Astăzi, a rămas doar ţăcănitul ritmic

de „ace” al garniturilor electrice şi fluiericiul ferm al şefului de gară. Plin de vile construite cu gust şi de pensiuni care de care mai atrăgătoare, răsfirate printre grădini, cu faţadele inundate de muşcate şi de flori albastre de foaie-n fir, satul respiră o intimitate veselă, punctată de flăcările scoruşilor portocalii, răsăriţi pe toate cărările. Oaze de salvie roş-albă, de petunii mov şi de scânteuţe de culoarea rodiilor răsar printre proprietăţi liniştite, spre care te conduc alei şerpuitoare, „stropite” de o spuză de pietricele albe. La Izvorul Mureşului, e bine să mergi pe orice vreme. Vă stau la dispoziţie, deja, cincisprezece pensiuni de toate categoriile.

„Arany Szarvas” Panzio (Pensiunea „Cerbul de Aur”)

Pensiunea „Cerbul de Aur” aparţine lui Şandor Domokoş, un întreprinzător din Sândominic. Lăcătuş de mină la Bălan, moştenitor de case ţărăneşti de la bunicul Şandor Ianoş, gazdă pentru nunţi şi botezuri, acest secui veşnic în mişcare îşi atrage turiştii cu oferte incredibile. Pentru o cameră cu baie şi televizor, el cere 10 euro (360.000 de lei) pe noapte. Pentru mic dejun şi cină, te „iartă” cu 8-9 euro. „Cerbul de Aur” (Panzio Arany Szarvas) din Izvorul Mureşului este un mic complex de case gemene, ascunse între brazi, cu piscină, miniteren de fotbal, grătar în aer liber, plită pentru gulaş. În cele patru dormitoare, cu trei băi, sufragerie şi bar, e loc pentru opt-zece persoane.

La cerere, vecina Ana Bota, administratoarea, poate găti celebra supă de bograci, o specialitate săsească de neuitat. Dar oferta lui Şandor nu se opreşte aici: dacă ai făcut rezervare la una din pensiunile lui (are două şi în Sândominic) şi ţi s-a stricat maşina pe o rază de 100 km, te remorchează gratuit şi-ţi oferă o maşină să circuli până se termină reparaţia. O şaretă de 216 ani, restaurată, poate fi folosită, gratuit, pentru plimbările locale. Cine vine a doua oară să locuiască la Şandor

beneficiază de 10% reducere la cazare. Cine vine a treia oară, de 20%, iar cine vine a patra oară nu plăteşte nimic o noapte. Dacă cineva şi-ar propune să facă o nuntă la ţară, în salonul de o sută de persoane din curtea casei lui Şandor, ar putea avea mari surprize. Iată câteva: întreaga masă mare (ciorbă, friptură, cârnaţi, şniţel, pulpe de pui la grătar, cu garniturile aferente, cu două cafele, 100 ml palincă, un litru de vin de Focşani) costă numai 290.000 de lei (douăsutenouăzecidemii). În plus, şareta pentru plimbat mirii şi lăutarii sunt „din partea casei”, adică nu costă niciun ban. Pentru amănunte, sunaţi la 0744.399.270 sau la 0744.846.587 şi întrebaţi de Akos Bokor, responsabilul de turism al asociaţiei familiale Şandor.

La căsuţa cu zorele

Despre Ildiko Şandor şi căsuţa ei dintre flori, între care domină zorelele, cu o curte în pantă plină de zmeură şi pomi fructiferi, am mai scris în revista noastră. Etajul se află în lucru, la parter a mai fost construită o baie, iar bucătăria în care „vrăjitoreşte” gospodina a fost lărgită. Aşezată chiar la capătul de jos al pârtiei de schi, între gretzeşi (brazi) argintii, micuţa pensiune are acum acces direct la şoşea, în centru, lângă complexul „Veveriţa”. Pentru cine a mai fost în ospeţie la doamna Ildiko şi nu poate uita cât de bine a mâncat la masa din curte, de sub măr, reamintim cele mai căutate feluri care, cum spune ea, „fac bine la inimă”: papricaş de pui cu smântână, sărmăluţe, gulaş de fasole boabe, miel umplut, alte mâncăruri secuieşti cu sosuri iuţi de-ţi crapă măseaua.

Turiştii, cei mai mulţi tineri, revin cu mare plăcere în casa Şandor, unde găsesc intimitate şi bun gust. Rămâne în „arhiva” familiei cazul olandezilor care, uluiţi de spuza de flori de pe lângă casă, s-au aplecat şi le-au pupat. Până nu se trec, puteţi face acelaşi lucru dacă vă faceţi o rezervare la tel: 0266.336.958 sau 0745.992.946 // 0745.629.279.

143

„Genţiana”, casa cu 50 de trandafiri

Construită iniţial ca o vilişoară de lemn pentru familie, „Genţiana” a devenit pe nesimţite adăpostul ideal al celor ce cutreierau munţii după ciuperci şi flori de câmp. Veneau seara târziu şi băteau în poartă, rugându-se să fie lăsaţi să doarmă pe jos. Familia ofiţerului pensionar Gheorghe Stoica s-a văzut confruntată cu o „realitate în formare”, cum spune doamna Mia, gazda permanentă a drumeţilor. Practic, soţii Stoica şi fiica lor, Ramona, au cunoscut nemijlocit explozia din ultimii ani a turismului rural, trezindu-se „daţi afară” din propria casă. Se înţelege că au fost nevoiţi să ridice un al doilea corp de clădiri, cu băi şi tot ce trebuie. Dar n-au abandonat lemnul, fiindcă îl consideră „cel mai cald material din care omul îşi poate ridica adăpost pe pământ”. Atmosfera e patriarhală, amintind de povestirile bucolice de altădată. Lume bună, artişti şi intelectuali îşi fac rând să obţină un loc de dormit în camerele cu iz ţărănesc de busuioc.

Preţurile sunt mici, nu treci de 250.000 de lei cazarea cu mic dejun. Dacă pofteşti la cină, te mai costă 100.000, iar dacă te hotărăşti să iei prânzul gătit de doamna Mia, alţi 150.000 de lei. Gazda e mai tot timpul zâmbitoare, pusă pe glume şi petrecere. Cu mâna ei a plantat 50 de tufe de trandafiri şi 80 de fire de crini galbeni, ungureşti, dar şi nenumărate „ţigarete” portocalii aduse „de la cuscra” din Bretania - nişte flori ciudate, în formă de ţigară aprinsă. A semănat „discordie” între petunii, polemizându-le la întâmplare şi obţinând cele mai surprinzătoare combinaţii de culori. A domolit, cu trunchiuri de mesteceni aşezaţi în cascadă, firul de apă care-i trece prin grădină, nu mai lat de trei palme, pe care-l poţi seca „dintr-o sorbire”. Nu-ţi vine să crezi că e Mureşul în „copilărie”, la vârsta la care n-a învăţat încă să meargă „în picioare”. Pentru curioşi, facem precizarea că în septembrie încep să înflorească

144

genţienele prin toată curtea (genţiana este floarea desenată pe bancnota de 10.000 de lei). Dacă vreţi să le mirosiţi de aproape, sunaţi la 0740.918.848.

„Bianca”, turism cu poarta deschisă

Regina pensiunilor din Izvorul Mureşului este „Bianca”, o vilă de trei stele, cu 9 dormitoare elegante plus o cameră pentru copii, o bucătărie spaţioasă şi un salon de 90 m.p., ale cărui fotolii de piele şi frumosul şemineu din cărămidă colorată te îndeamnă la chef şi lenevire. Proiectată a fi doar reşedinţă familială de vacanţă, vila a intrat în circuitul turistic graţie dorinţei celei al cărei nume îl poartă, Bianca, fiica lui Constantin şi Ecaterina Ileana, o familie mixtă româno-maghiară din Miercurea Ciuc. Bianca, elevă la Liceul de Turism, i-a asigurat pe părinţi că nu au nimic special de făcut pentru a intra în lumea turismului, trebuie doar să lase poarta deschisă. În câteva minute s-au oprit cei dintâi trecători cu rucsacurile în spinare, şi n-a trecut mult până au intrat pe alee primele maşini.

Concepută de arhitectul Mihai Covaciu din Sfântu Gheorghe, vila este o expresie nonconformistă a imaginaţiei sale, fiind una dintre cele mai frumoase construcţii din judeţ. Ridicată din zid, cu prea puţine „nervuri” din lemn, sfidează în aparenţă specificul locului. Dar propune eleganţă şi stil, pentru buzunare potrivite cu preţul negociabil de 300 de euro pe zi, pentru închirierea întregului spaţiu, cu mic dejun inclus, fiind favorizate grupurile de 15-20 de persoane, şi doar 500.000 de lei camera, la subsol şi mansardă, de asemenea cu mic dejun.

În pachetul de servicii oferite de „Bianca” intră sauna şi sala de sport. Apropierea de pârtia de schi constituie un avantaj pentru sezonul rece, iar distanţele mici până la Lacul Roşu (45 km), Cheile Bicazului (50 km), Castelul medieval Lăzarea (30 km), Catedrala catolică din Şumuleu (30 km), Piatra Unică din

145

Hăşmaş, monument al naturii (25 km), sunt motive convingătoare pentru a vă opri din drum, în vacanţă, să faceţi cunoştinţă cu zona din care izvorăsc Mureşul şi Oltul. Chiar şi aceste izvoare au devenit obiective turistice, iar pentru amenajarea lor familia Ileana face investiţii, în colaborare cu primăria din Voşlobeni. Dacă doriţi şi masă, atunci intră „în pâine” doamna Piroşca, o bucătăreasă din sat, din mâinile căreia vei primi cele mai gustoase mâncăruri secuieşti şi româneşti ce se pot găti astăzi în România. Amintim doar clătitele cu banane, brânzoaicele cu stafide, păstrăvul ardelenesc cu slănină, unt, smântână şi pătrunjel verde, muşchiul ţigănesc, afumături cu brânză şi mămăligă la ceaun, şomloyul cu găluşte şi câte altele. Pentru rezervări, sunaţi la 0744.592.662 sau 0266.316.661; fax: 0266.371.027.

* * *

Cândva, Izvorul Mureşului era doar un punct de harta taberelor de tineret, fieful aşa-zisului instructaj comunist, unde scăpau de ochii lumii progeniturile nomenclaturii, în frunte cu Nicu Ceauşescu. Astăzi, este locul de vis al vacanţei oricărui român ce iubeşte drumeţia şi aerul curat din pădurile rămase încă în picioare.

Este o destinaţie turistică de care te poţi îndrăgosti pe viaţă.

Reportaj publicat în nr. 580 al revistei Formula AS

146