educaţia morală
TRANSCRIPT
Educaţia morală
Este o latură a educaţiei care ca scop formarea profilului moral al personalităţii şi
al comportamentului socio-moral al individului. Specificul său este determinat, pe de o
parte de particularităţile moralei, ca fenomen social, care-I conferă conţinutul, iar pe de
altă parte, de condiţiile socio-psihologice ce sunt implicate în realizarea ei. Raportarea la
societate şi raportarea la subiect sunt cele două cadre de referinţă indispensabile unei
fundamentări pedagogice a educaţiei morale.
Ca fenomen social, morala reflectă relaţiile(raporturile) ce se stabilesc între
oameni într-un context delimitat în spaţiu şi timp. Din această perspectivă ea ne apare ca
o formă a conştiinţei sociale, în care sunt reflectate caracteristici proprii acestor raporturi,
dar şi o notă apreciativă, consubstanţială celor reflectate, cu funcţie reglatoare asupra
convieţuirii umane, stimulând şi orientând comportamentul indivizilor în concordanţă cu
cerinţele sociale. De aici rezultă caracterul normativ al moralei, ea presupunând un sistem
de comandamente morale sub forma unor modele ideale de comportare. Morala reflectă,
deci, concomitent atât manifestări ale relaţiilor concrete dintre oameni, cât şi sensul lor
ideal, respectiv cum ar trebui să se realizeze aceste relaţii.
Morala individuală(conştiinţa morală individuală) se formează pe baza moralei
sociale, reprezentând, de fapt, reflectarea activă şi creativă în conştiinţa individului a
conţinutului pe care îl incumbă morala socială. Din acest punct de vedere putem
considera că morala socială constituie baza ontologică a educaţiei morale. Orice acţiune
educativă întreprinsă în acest sens se raportează neîntrerupt la acest dat, care constituie
atât punctul de plecare, oferindu-I conţinutul de care are nevoie, cât şi punctul de sosire,
prin criteriile în funcţie de care se face aprecierea finalităţii sale.
Sistemul moral al societăţii este format dintr-o serie de componente: ideal, valori,
norme, precepte şi regului morale în funcţie de care ar trebui să se structureze orice
comportament dezirabil. Din punct de vedere pedagogic, acesta este fondul pe care se
desfăşoară acţiunea educativă.
Dezvoltarea morală a personalităţii umane este rezultatul interdependenţei dintre
determinarea socială, reprezentată de exigenţele moralei sociale, şi autodeterminarea
personală, reprezentată de factori interni, subiectivi antrenaţi în acest proces. Esenţa
educaţiei morale constă în crearea unui cadru adecvat de manifestare a acestei
interdependenţe, de funcţionare pe această bază a procesului de interiorizare, prin
intermediul căruia imperativele componentelor moralei sociale devin mobiluri interne ale
conduitei individuale.
Scopul fundamental al educaţiei morale constă în formarea individului ca subiect
moral, care gândeşte, simte şi acţionează în spiritul idealului, principiilor, valorilor,
normelor, regulilor asumate în mod liber.
Obiectivele educaţiei morale
a).Formarea conştiinţei morale-aceasta include două componente: cognitivă şi afectivă.
Deci, presupune:
1.Dobândirea de cunoştinţe morale(instruirea morală)-însuşirea conţinutului morale:
concepte(valori), principii, reguli morale. Instruirea morală urmăreşte să-l iniţieze şi să-l
informeze pe elev asupra conţinutului şi cerinţelor valorilor, principiilor,normelor,
preceptelor, regulilor morale, a modului în care el va trebui să se comporte într-o situaţie
dată. Pentru ca toate aceste elemente ale moralei sociale să devină elemenet ale
moralităţii se impune cu necesitate ca individul să cunoască şi să înţeleagă notele
definitorii, sensul şi cerinţele lor, într-un cuvânt conţinutul pe care societatea l-a
consemnat în ele.
2.Formarea de convingeri şi sentimente morale, a trăsăturilor de voinţă. Cunoştinţele
morale trebuie să se transforme în trăiri afective, care, în cele din urmă,se transformă în
convingeri şi sentimente morale, acestea fiind o îmbinare între trăirea afectivă şi
raţiune(cunoaştere şi înţelegere).
Din punct de vedere pedagogic, educaţia morală nu se reduce la dezvăluirea
conţinutului unei valori, norme sau reguli, ce s-ar realiza în sine pentru a satisface o
curiozitate de ordin intelectual. Cunoaşterea nu se prelungeşte nemijlocit în conduită.
Pentru ca ea să se transforme într-un mobil interior cu rol propulsator asupra conduitei
urmează să fie întregită cu elementele afective ale conştiinţei morale(emoţii, sentimente
etc.).
Interiorizarea moralei sociale în structura psihică a individului presupune ca
momentul cunoaşterii să fie însoţit de adeziunea afectivă faţă de conţinuul acesteia, cât şi
de energia necesară depăşirii unor obstacole(interne sau externe) ce pot împiedica saltul
de la intenţie la conduită. Adeziunea se realizează prin intermediul factorului afectiv, al
trăirilor şi sentimentelor morale, indicând faptul că individul acceptă aceste
comandamente morale, le trăieşte, le simte şi se identifică cu ele. Adeziunea faţă de
valorile, principiile, normele şi regulile morale înseamnă metamorfozarea lor în trăiri şi
sentimente morale. În sfera acestor trăiri şi sentimente intră tot ceea ce determină
atitudinea individului faţă de ceilalţi şi faţă de sine; de ex., sentimentul datoriei,
responsabilităţii, demnităţii personale etc., la care putem adăuga o serie întreagă de trăiri
afective, începând cu emoţiile şi terminând cu altele mai complexe, cum ar fi, de ex.,
compasiunea.
Dar nici cunoaşterea, nici adeziunea afectivă nu sunt suficiente pentru declanşarea
actului moral. Realizarea lui poate întâmpina nenumărate obstacole interne sau externe
pentru înlăturarea cărora este necesar un effort de voinţă.
Dintre obstacolele interne putem menţiona: anumite interese, dorinţe, intenţii
personale egoiste, sau anumite sentimente negative: aroganţa, comoditatea etc., ce pot
devia conduita morală în direcţii nedorite;
Dintre obstacolele externe menţionăm atracţia pe care o exercită unele acţiuni prin
satisfacţiile momentane pe care le creează, cu toate că în perspectivă ele nu se înscriu
pe linia cerinţelor morale acceptate.
Învingerea lor se concretizează prin adoptarea unor decizii adecvate. Se poate întâmpla ca
decizia să fie efectul unui impuls emotiv, iar acţiunea odată declanşată să se
împotmolească pe parcurs; este nevoie de un effort de voinţă, ce se concretizează în
trăsături, cum ar fi: perseverenţa, tenacitatea, stăpânirea de sine, iniţiativa, consecvenţa,
capacitatea de decizie etc. Asemenea calităţi volitive se integrează în structura
caracterului, devenind elemente ale acestuia. Acum putem spune că voinţa este o
componentă a moralităţii, intervenind în fixarea scopurilor, în luarea deciziilor şi în
desfăşurarea ca atare a actului moral.
Din fuziunea celor trei factori: cognitiv, afectiv şi voliţional rezultă convingerile
morale, considerate a fi nucleul conştiinţei morale a individului. A.Chircev consideră
convingerile ca fiind ideile care au pus atăpânire pe sentimentele şi voinţa elevului
devenind pentru el adevărate principii de acţiune. Din această cauză convingerile morale
sunt considerate motive interne ale conduitei, adevărate trebuinţe spirituale de
comportare morală. Ele impun şi determină din interior conduita morală.
În legătură cu procesul transformării convingerilor morale în principii de acţiune
şi concretizarea acestora în fapte de conduită, trebuie evidenţiată interdependenţa dintre
convingeri şi conduită se manifestă diferit de la o etapă la alta a devenirii personalităţii
morale a copilului. În etapele timpurii(A.Chircev) faptele morale sunt instrumentele care
declanşează şi stimulează formarea convingerilor; observând fapte şi acţiuni morale,
elevii încearcă să le imite, pentru ca în procesul comportării ca atare să ajungă la
convingerea necesităţii adoptării acestor modele; la această vârstă cunoştinţele morale vor
trebui întărite prin fapte, numai în acest fel ele vor devei elemente constitutive ale
convingerii. Odată cu trecerea spre etapele autonomiei, relaţia dintre convingeri şi
conduită se inversează. Acum convingerile sunt acelea care declanşează din interior
conduita elevilor.
b).Formarea conduitei morale
Dacă conştiinţa morală include elementele subiective ce se exprimă sub forma
scopului, a intenţiei, a modului cum trebuie să se comporte omul, conduita se referă la
manifestările efective, la faptele morale.
Formarea conduitei, adică a deprinderilor şi obişnuinţelor morale, înseamnă
transpunerea continuă a normelor şi cunoştinţelor morale în fapte(acţiuni), în deprinderi
şi obişnuinţe. Conduita morală reprezintă obiectivarea conştiinţei în fapte şi acţiuni
concrete. Din perspectiva finalităţii sociale a moralătăţii, aceasta ne interesează cu
deosebire. Altfel ce rost are faptul dacă elevul cunoaşte normele şi regulile morale, dar nu
se comportă ca atare, în concordanţă cu conştiinţa sa.
Formarea conduitei morale presupune, din punct de vedere pedagogic, atât
dobândirea deprinderilor şi obişnuinţelor de comportare morală, cât şi dezvoltarea
trasăturilor pozitive de caracter. Deprinderile morale sunt considerate componente
automatizate ale acţiunilor morale ce se formează ca răspuns la anumite cerinţe
permanente şi la repetarea lor în condiţii relativ identice. Obişnuinţele morale implică în
plus faptul că acţiunea automatizată a devenit o trebuinţă internă; executarea acelei
acţiuni se face automat, datorită unui impuls intern, ori de câte ori se repetăcondiţiile
externe care o presupun şi o solicită.
Deprinderile şi obişnuinţele se formează pe fondul unor împrejurări externe
stereotipe, ce asigură condiţiile necesare exersării şi automatizării lor. Este foarte
important rolul exerciţiului şi al motivelor în formarea acestor componente automatizate
ale conduitei morale. Exersarea înseamnă, în acest context, a-i determina pe elevi să se
comporte la fel ori de câte ori acelaşi context situaţional apare şi declanşează cerinţe
relativ identice. Obişnuinţa de a-i respecta pe ceilalţi, de exemplu, se formează prin
respectarea şi îndeplinirea cerinţelor ce se impun ori de câte ori o situaţie concretă
reclamă conduita respectivă. Dar pentru ca exersarea să înregistreze progrese de la un
moment la altul, numai cerinţeleşi cadrul extern nu sunt suficiente, fiind indispensabilă
prezenţa unor mobiluri interne care să stimuleze şi să intensifice participarea. Această
motivaţie este asigurată de chiar elementele conştiinţei morale, de cunoaşterea şi
înţelegerea semnificaţiei cerinţelor morale, a adeziunii faţă de ele, a convingerilor ce s-au
sedimentat în conştiinţa sa. Prin deprinderile şi obişnuinţele de comportare morală se
realizează, în cele din urmă, concordanţa dintre conştiinţa morală şi conduita morală.
Tot în sfera conduitei morale includem şi trăsăturile pozitive de caracter. Acestea
sunt considerate “forme stabile de comportare morală”(A.Chircev).Formarea lor este
rezultatul unui îndelungat proces. Ele apar şi se stabilizează pe fondul unor obişnuinţe,
fără a se confunda cu acestea. Una şi aceeaşi obişnuinţă poate favoriza formarea unor
multiple trăsături de caracter. De ex., obişnuinţa de a pregăti sistematic temele conduce
spre formarea mai multor trăsături de caracter, cum ar fi: sârguinţa,punctualitatea,
conştiinciozitatea. Odată stabilite, ele devin componente intrinseci ale conduitei morale,
imprimându-I acesteia un sens ce se află în concordanţă cu imperativele moralei. Un elev
conştiincios se va comporta în acest mod în toate activităţile şcolare şi extraşcolare, dar
pentru a-şi putea forma obişnuinţa necesară de a reacţiona în acest fel a trebuit să fie
supus unei îndelungi exersări.
Trăsăturile pozitive de caracter nu sunt legate de o situaţie concretă; ele fiind mult
mai elastice decât deprinderile şi obişnuinţele se manifestă într-o multitudine de situaţii,
păstrându-şi în acelaşi timp notele esenţiale de constanţă şi stabilitate.
Educaţia morală se desfăşoară pe fondul şi concomitent cu diverse alte influenţe
morale, ce se exercită asupra copilului. Ea nu poate face abstracţie de aceste influenţe,
scopul ei trebuind să vizeze deopotrivă valorificarea lor, atunci când efectele sunt
pozitive sau anihilarea eventualelor efecte negative.
Metode şi procedee de educaţie morală
1.Explicaţia morală. Cu ajutorul său se dezvăluie conţinutul, sensul şi necesitatea
respectării unei valori, norme sau reguli morale. Implică două funcţii principale:
a).Informativă-constă în conştientizarea sensului unei cerinţe morale externe, relevându-i
notele definitorii sau îmbogăţindu-i conţinutul cu noi aspecte.
b).Stimulativă-constă în suscitarea componentei afective, datorită funcţiei argumentative
şi persuasive a limbajului, ca instrument de comunicare.
Metoda explicaţiei va fi eficientă numai în măsura în care cele două funcţii se
manifestă concomitent. Asimilarea cunoştinţelor morale nu se face doar din considerente
pur cognitive, ci şi pentru determinarea conduitei morale. Or, prelungirea lor în conduită
nu este posibilă decât prin intermediul componentei afective, care asigură integrarea lor
în convingeri morale.
2.Dialogul(dezbaterile) pe teme morale. Urmăreşte, în principiu, acelaşi scop ca şi
explicaţia morală: transmiterea şi asimilarea cunoştinţelor morale. Deosebirea constă în
faptul că profesorul şi elevii sunt antrenaţi într-o comunicare bilaterală, în care participă,
deopotrivă, în mod activ, fiecare oferind şi recepţionând informaţii.
Se recurge la experienţa de viaţă a elevilor;
Se desfăşoară în aşa fel încât elevii să-şi poată exprima sincer opiniile;
Clarificările succesive, rezultat al schimbului de păreri între participanţi, au o forţă
mai mare de convingere decât adevărul dat de-a gata într-o formă pură, ceea ce îl
poate ajuta pe elev să opteze şi să adere la cerinţele moralei sociale.
3.Povestirea morală. Urmăreşte acelaşi scop informativ şi cristalizarea, pe această bază, a
unor opinii privitoare la principalele norme şi cerinţe morale. Ea constă în relatarea,
prezentarea într-o formă atractivă a unor întâmplări şi fapte reale sau imaginare cu
semnificaţii morale, oferind elevilor prilejul de a deprinde concluzii în legătură cu
comportarea lor.
4.Exemplul. Se bazează pe intuirea sau imaginarea unor “modele” ce întruchipează fapte
şi acţiuni. Baza psihologică este dată, pe de o parte, de efectul sugestiv al comportării
altora, iar pe de altă parte, de tendinţa spre imitaţie proprie copilului.
5.Exerciţiul moral. Constă în executarea sistematicî şi organizată a unor fapte şi acţiuni în
condiţii relativ identice, cu scopul formării deprinderilor şi obişnuinţelor de comportare
morală, al constituirii şi fixării trăsăturilor voliţionale şi de caracter implicate în
atitudinea şi conduita morală a individului. În educaţia morală exersarea este necesară nu
numai pentru că facilitează procesul de interiorizare a exigenţelor externe cu privire la
norme, principii şi reguli morale, ci şi pentru că oferă posibilităţi de obiectivare morală a
personalităţii elevilor. Privită în dinamica ei, exersarea evoluează de la stadiul în care este
declanşată de cerinţe externe, impuse de altcineva, la stadiul în care se autodeclanşează,
subiectul însuşi impunându-şi anumite cerinţe după care îşi reglează comportamentul.
6.Aprobarea şi dezaprobarea.Dacă metodele prezentate anterior se aplică la începutul sau
pe tot parcursul desfăşurării procesului de educare morală, aprobarea-dezaprobarea
intervin după înregistrarea rezultatelor, consemnând faptul că ele sunt sau nu sunt în
concordanţă cu cerinţele stabilite în prealabil. Se realizează, în acest fel, o întărire,
manifestările morale ale elevilor fiind acceptate sau neacceptate şi confirmate sau
infirmate de către o autoritate externă: profesor, colectivul clasei etc.
Aprobarea îmbracă o gamă variată de forme individuale şi colective: acordul,
lauda, exprimarea recunoştinţei, recompensa.
Dezaprobarea-forme principale: dezacordul, observaţia, avertismentul, pedeapsa.
Să nu fie folosită ca un mijloc de ameninţare permanentă; este necesară evitarea unor
forme prelungite ale dezaprobării, cum ar fi: încruntarea permanentă, blamarea continuă a
unor elevi, menţinerea unei relaţii încordate între profesor şi elevi, privarea de afecţiune
etc., asemenea forme favorizând instalarea unor stări negative de anxietate, teamă şi
înstrăinare.
Aprobarea şi dezaprobarea se află într-o strânsă relaţie, ambele contribuind la
delimitarea în conştiinţa şi conduita elevilor a binelui de rău, a moralului de
imoral,ajutându-l să înţeleagă şi stimulându-l să acţioneze conform exigenţelor moralei.
Deşi nu există forme de organizare independente şi exclusive pentru realizarea
sarcinilor sale, educaţia morală este implicată în toate activităţile şcolare. Realizarea
sarcinilor sale este inclusă, ca latură intrinsecă şi consubstanţială, în toate formele de
organizare a activităţii instructiv-educative din şcoală(procesul de predare-învăţare a
diferitelor discipline, ora de dirigenţie), dar şi din afara ei(activităţi extradidactice).
Situaţia se justifică prin aceea că elevul este în orice moment subiect al relaţiilor morale,
supus în permanenţă unor influenţe sunt dirijate, desfăşurându-se în cadrul unor forme
organizate, ele devin acţiuni educative.