1

Ioan Gligor Stopița Editorial: Radu Beligan, călătorind prin ceruri 02

David Paul Vnuck George Precup 04

Christian Crăciun Poetul cu părul alb 04

Nicolae Stan Petruțiu Transhumanța (IX) 08

Silviu Crăciunaș Lazaret – Dincolo de uitare (2) 13

Ștefan Vișan La cifra 80 –Timpule / Trofeul 17

Elena Olaru-Miron Plecat 20

Vasile Spiridon Va veni și aceasta? 21

Liviu Modran Epoca lumină 23

Dorel Schor Camera rezervată la Londra / Mă simt extenuat 25

Mihai Batog-Bujeniță Enigme de vacanță 27

Nicolae Tudor Clarviziune 30

Magdalena Brătescu „În vârful acului” – un nou roman de Mihai-Batog Bujeniță 33

Nina Ceranu Costel Simedrea 35

Maria Nițu Menestrel la porțile Banatului 35

Redacția Poetul Nicolae Sârbu 38

Alexandru Bucur Oameni importanți ai Veștemului (XLV) 42

Victor Neghină Cercul Militar Sibiu – Expoziție de pictură 59

POEZIE

George V.Precup (3); Dan Dănilă (7); I.G.Stopița (12); Aurel Domide (16); Valeria Paștiu-Gușeilă (22); Ioan Ghip (32); Costel Simedrea (37); Nicolae Sârbu (39); Medalion Dionisie Duma (40); Menachem M. Falek (45); Dumitru Cristănuș (46); Sever Purcia Cu epigrama fără trusou (48); Walter Johrend (51), Adriana Tomoni (52); Lellu Vălăreanu Sârbu (53); Katy Șerban (55); Ioan Friciu (56); Liviu Ceava (57);Vasile Cucu (58);

2

RADU BELIGAN CĂLĂTORIND PRIN CERURI CU CARUL DE FOC AL PROROCULUI ILIE

Ziua de 20 iulie 2016 rămâne pentru noi o zi afurisită de tristeţe. Sfântul proroc Ilie a luat

în carul lui de foc și l-a suit la ceruri pe ultimul dinozaur al teatrului românesc – maestrul Radu Beligan. O zi în care lacrima spiritului său s-a distilat în etern, coborând pe creştetul ierbii în boabe rotunde de rouă, suspinând delir de istovire în toate dimineţile anemiate de dor, și se aprind sub ochii noştri în lumini îmbălsămătoare pline de aiurare rătăcită în conspiraţia visării...

De acolo de unde este, rănile sale sângerate de cuiele cuvântului declamat pe toate scenele lumii, fulguie lumină de gând ca o fulgerare până în cele mai îndepărtate unghere ale sufletului nostru. Pentru veşnică aducere aminte, pentru ca în crepusculul uitării noastre să se statornicească neuitarea. Acum, când ninge cu stele căzătoare din cerurile deschise, ştim că sub tâmpla ta din genuni, ochiul tău, ne face un semn ...

Traseele sale de vis nemuritor au trecut şi prin lutul conştient că „Existenţa morţii ne obligă să dăm vieţii noastre un sens” (Tolstoi), ne-a absorbit din dezordinea angoasată a existenţei noastre într-un univers construit din forme înlănţuite cu verigi de iubire. Căci iubirea față de oameni, de scenă, de colegi, de neam și țară l-a făcut să aibă o viață plenară atât de lungă. Peste trei ani împlinea un secol de viață. Ni s-a destăinuit în cuvinte pline de învățăminte: Secretul longevității mele este Iubirea. Cred ca suntem pe pământ pentru acest lucru unic: sa iubim. Iubiți ce vreți, dar iubiți. Nimic nu este mai dezastruos decât infirmitatea inimii.

Și fiindcă am acest prilej, dați-mi voie să vă declar ceea ce n-am putut să fac până acum: să vă declar că vă iubesc, da, vă iubesc și pe dumneavoastră, spectatorii mei credincioși care m-ați făcut ceea ce sunt astazi.

Poate nu știți cine sunteți: sunteți cei pentru care trăiesc și care mă fac să trăiesc. Odată am fost întrebat care este cuvântul pe care l-am rostit cel mai des în viața mea. Am

răspuns spontan: mulțumesc. Vă mulțumesc tuturor celor prezenți aici, astă-seară, pentru toată iubirea cu care m-ați

onorat. Îi mulțumesc lui Dumnezeu și îl rog fierbinte să aibă grijă de România. Cosmicul a fost atins prin puritatea dragostei, ghidat de mecanismul sublimului iradiind

minunat până în ultima concreţiune a umanului. Acum s-a făcut mire la nunta cosmică a teatrului românesc cu metafora albastră a nemărginirii iubitoare de tăcere adâncă. Trebuie să-l iubim ca pe un artist al poporului român ce s-a mutat în catedrala de clisă de la Bellu, îmbălsămat cu focurile sacre ale recunoștinței noastre. Sufletul pus în brațele de lumină ale lui Dumnezeu, smerit și risipit în multa sa iubire față de semeni, poartă dimensiunea simbolică a unui mitologii personale în transcedere spre universal. Și se roagă pentru Neamul românesc, pentru prieteni, pentru publicul său atât de numeros, pentru dușmanii și delatorii săi, chiar și în ziua înmormântării, pe care îi iartă zicând: Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac...

3

IARBA NORILOR

Se decojește viața din mine, se’aude ca’n pâslă. Luminează noaptea cum ziua, sărează amintirea cu arpegiile tale.

Iarba norilor, unde să te mai caut?

Aburește în mine clopotul mării, plâng cu riduri. Urlu în mine că nu te ating, Plâng ca un atom părăsit.

Răbdarea a dat straturi.

Feriga mea! Vela mea! Ambra mea!

Părțile rușionoase ale firii s’uscat și’au căzut, sunt fraged din nou.

Papirusul meu!

Timp adunat într’un trup de femeie, cine’l deșiră acum?

Sălbatica mea! Turnesolul paginii mele! Călcâiul de umbră al meu!

THE GRASS OF THE Clouds

The life in me peels, it can be heard in the thick felt. It brings light in the evening as it does in the day time, seasoning with salt the memory with your arpeggios.

Grass of the clouds where could I look for you?

The bell of the sea fills me with steam and I cry with wrinkles. I howl in myself that I cannot touch you, I cry like a deserted atom.

Patience has given layers.

My fern! My lateen sail! My amber!

The disgraceful parts of the being withered and fell down, I am all fresh again.

My papyrus.

A time gathered together in a woman’s body who’s going to unwind it now?

My wild woman! The litmus of my page!

My shadowy heel!

4

David Paul Vnuck

Moartea, sfârșitul vieții. Omul se naște, trăiește și moare. Este un lucru știut de noi toți. Diferența vine de la ceea ce reușim să facem în timpul vieții, de la ceea ce trăim, descoperim, creăm sau simțim. Dragostea este cea care stăpânește toate sentimentele, iar femeia este cea care stăpânește dragostea. Pe măsură ce omul îmbătrânește, mintea lui aleargă prin milioane de amintiri. Unele mai plăcute, altele mai puțin plăcute. Se consideră a fi fericit, preferându-le pe primele, cel care se oprește la iubirea unei femei, la râsul ei, la bunul ei gust, la căldura ei, la silueta ei proiectată în lumină. Este ceea ce omul va îndrăgi toată viața lui. Este la fel de adevărat că mintea vrea, dar corpul nu mai poate. Vârsta zbârcește și ne usucă trupurile, dar nu reușește să ne facă să uităm femeile din viața noastră sau înflăcărarea pe care am trăit-o cândva pentru ele. George V.Precup și-a îngropat comoara în cuvinte, iar nouă ne revine sarcina de a o găsi. O hartă poetică se desfășoară chiar acum în fața noastră, noi trebuind să-i urmăm drumurile. Asemenea căutătorilor de comori înverșunați, îi citim poeziile cu speranța că vom descoperi înțelepciunea cu care am fost binecuvântați. Iar călătoria mea prin versurile lui m-a ridicat la înălțimea mesajului lui. Cititorul este scuturat cu blândețe, precum o mamă își trezește copilul la o realitate care spune că Dumnezeu îi dă doar un anumit timp ca să meargă pe căile sfinte ale acestei vieți. Beți din tot ceea ce vă oferă viața! Gustați din ea cu nesaț pentru că nu va dura o veșnicie! Trăiți iubirea unei femei și înțelegeți ce vi s-a dat în acel moment și pentru totdeauna pentru inima și mintea voastră! Căci acestea sunt ultimele gânduri ale omului ce stă să moară. De aceea, din acest punct de vedere George V. Precup este un adevărat maestru.

POETUL CU PĂRUL ALB

de Christian Crăciun mai ieri eram tânăr și încă mai sunt tânăr peste fapte cu părul cărunt.

Cum albesc poeții? Cum îi învelește, adică, aripa timpului? Cum le adorm încet, încet, visele

colorate sub zăpezi? Când li se albește părul sub spaima de a fi paznic la cuvinte vagabonde și li se așterne peste suflet o liniște albă? După cădere, Dumnezeu i-a îmbrăcat pe oameni în „straie de piele”. Pentru poeți a avut însă o generozitate aparte: le-a îngăduit să păstreze ceva din strălucirea transparentă a trupului paradiziac și darul de a le transmite celorlalți ceva din această artă de „a vedea prin…” George V.Precup își păstrează chipul de puer aeternus cu privire mirat-întrebătoare, sensibilitate ultragiată mereu într-o stare de așteptare, pipăind ludic scoarța aspră a lumii pentru a se bucura de existența ei. Volumul aniversar AFERIM, atrage atenția asupra unui poet discret, dar cu darul important al rostirii esențiale. Versurile sale îți rămân în memorie, au acea insignă de imagini definitive, care le sculptează în imagini. Îmi apare ca un poet al re-facerii lumii, contrariat că lumea este „sfărâmată”, discontinuă, că timpul nostru trece cu noduri,căutând să refacă întregul, unicul, originarul. Trupul în care boala face nod și se´nchină/asemenea durerii uitate. Aceste „noduri” ale timpului sunt punctele de inflexiune ale existenței, sunt întrebările pe care numai un poet le poate pune candid:Prin sângele universului, ce curge? Atrage atenția o anume ingenuitate a imagisticii poetice; în sensul etimologic asta însemnând „cu inima curată”. De aici o impresie de luminozitate, chiar când sensul este tragic. Visele sunt așchii, singurătatea o rugină care roade invizibil pe dinăuntru. Într-un Cântec (al)cârtiței găsim un pământ vindecat de cădere (Pământ viu, pământ viu, vindecat – superb vers!), în vreme ce piatra, înpietrirea este mereu (în sens nichitian) engramă a nemuririi unui trup trădător.

5

Autoreflexivă în esență, implicit mereu artă poetică, există în această poezie un „om dinaintea cuvântului”, încă nesupus unei „mecanici disprețuitoare” a existenței, omul întreg, căci, finalmente, cuvântul este el însuși o consecință a fărâmițării universului. Trupul meu cel tânăr carne înviată/poeziei carne care`am fost odată. Sau: Port ca pe o medalie dreptul de a fi muritor. George V. Precup nu cade însă în uscăciunea „programelor” lirice, poezia sa se hrănește încă din viziune, care se dovedește a avea resurse nebănuite. Se situează la egală distanță de minimalismul și fiziologismul poeziei recente, ca și de experimentalismele găunoase. Trupul, poezia, visul, erosul ultragiat de timp… teme vechi, teme eterne. În timp îngheață în noi fericirea/ O, poezie, sunt carnea ta vorbitoare./ Nemaiștiind dacă era femeia sau moartea/și dulce era carnea răbdării./ Mă rog unui Dumnezeu ce face floare în alții/ Nu´mi mai da poezie, vreau somn./ Dar nu se oprește, dimineața port aripi în loc de trup. îmbătrânit odată cu cerul/numindu-l bijuterie a singurătății. Pacea are spini, neliniștea sporește geometric. Iar autoportretul (ce este altceva poezia?) nu poate fi decât până la os. Eviscerare, ecorșeu în trupul de piatră. Sunt gesturi enigmatice care desenează geografia discretă (în sensul științei fizicii) poeziei: În trecut stă scris că vom pleca spre Nord sau Ca mâine nordul începe sau Când te´ating, în tine se naște o biserică/ cu clopote moi, umede, oarbe./ Când te´ating, o altă biserică moare în mine sau Inima noastră-i o biserică unde poți rătăci. Oglindă. Ramură galbenă.

Lirismul are o notă tragică venită – existențialist – din rana de a fi. E ca o rarefiere treptată a sângelui Acel Autoportret până la os se cere privit mai îndeaproape, e ca o naștere prin suferință și mărturisire: Când o să´i cadă dinții ticăloșiei mele voi fi izbăvit, […]sunt animalul de pradă al păcatelor./N´am plantat nici un pom,/dar am fost în Triunghiul Bermudelor/ emailul meu poartă inutile tandreți din alte lumi.//Sunt tot mai rar bun,/nici sfârșitul lumii nu mă mai înspăimântă./Am manuscrise mai subțiri ca lamele firii”. Sunt exact acele „lame” cu care, câteva versuri mai înainte, poetul visa să-și taie venele, să le umple cu apă de mare. Imagosfera în care locuiește poetul adevărat este la George V. Precup o trecere continuă de la duritatea stâncii (Mamă, am ajuns de granit/pot fi sculptat cu daltă străină…) la mângâierea mătăsii (Ca o mătase uitată în răsărit era,/trupul ei era schit unde veneam ca bărbat…). Nu este preocupat de varietatea imaginilor, ci de profunzimea lor. În mine lacrima s´a tocit/Atâta de obosită mi´e viața de suflet. Este un poet funciarmente romantic, trecut însă prin toate frământările și tehnicile poetice ale sfârșitului de veac XX. Simte puternic intervalul, diferența… proiectează în imagosferă sentimentul târziului din care se nutrește această poezie obosită de existență și de limbaj. Foarte atent însă la construcția poemului, la finisarea detaliului. Stau și traduc din Dumnezeu/ spălându´mi mâinile de poezie cu poezie… Pilat al logosului, trimițând și la o notă mistică a acestei poezii, neevidentă, nu temă fundamentală, dar prezentă ca un parfum discret. Este în aceste două versuri un fel de parabolă a actului poetic: purificare, adevăr, damnare, interpretare, contemplare, destin implacabil, triumf. Poezia este despre ceea ce nu se poate spune. Într-un poem aparte ca structură, Piatra căzută din cer, găsim o parabolă lirică a ceea ce înseamnă „cataclismul” inspirației. Poezia e aici mesaj secret, venit de „dincolo”, din „spațiu”, asteroid „mai vechi decât bing-bangul” pe o rază de 3.14/ m se aude un susur iar pe suprafața ei apar străluciri/lichide. Unul din noi a zis că piatra căzută din cer/plânge. În timp ce o privești uiți să respiri și trece/ prin noi ceva nedeslușit. Am cântărit`o dar nu are/ greutate. Lăsată liberă nu cade rotindu`se nesfârșit/ de încet. Își schimbă forma și culoarea când aude/cântecul mierlei. Pusă pe apă face valuri mici asemenea/genelor de îngeri. Credem că timpul pietrei căzute din/ cer e fără început și sfârșit. Vă vom ține la curent. Poezia e ca o piatră din

6

cer care plânge. Și totuși, salvarea se amână până ce telegrama izbăvitoare, ascunsă într-o carte din bibliotecă, va fi regăsită de urmașii poetului. Vom supraviețui recitind…

Tot de o situație lirică atât de actuală ține și permanenta senzație de dedublării, a „poveștii vieții spusă de altă gură”, cum zicea poetul originar. Memoria vorbind despre ea ca și când ar fi ea. Înlocuiți în acest vers „memoria” cu „poezia” și veți regăsi același efort disperat de a reuni membra disjecta ale zeului ucis de menade, ce bine este că poezia s-a risipit peste tot, a impregnat tot, ce efort disperat cere de a o regăsi, identifica.

Poezia lui George V. Precup are, prin racordul ei la transcendentul imaginii, o dimensiune ușor blagiană. Citim în Deplasare spre roșu: În liniște s´aude cum coase și descoase Dumnezeu./ Verdele crud al răbdării mustește.//Și în liniștea care coase se aude descusutul. Asta în cursul/săptămânii. Azi e duminică și Dumnezeu are mâini/omenești. Visează că´i om, stă pe spate, uitându´se/ printre crengile unui arin. Îl încearcă ceva neștiut,/ o părere de rău. Iar trupul i se umple de lacrimi.// Se întoarce pe cealaltă parte.// Ce Dumnezeu, zice, încă buimac, ud de vis… Apare ceva „ca o membrană între lumi” chiar și în crâșma unde Din când în când , vinul/ curge pe lângă pahare, adoarme în iarbă și´o îmbată și unde înăuntru sunt „ceilalți” asupra cărora Cad din tavan firele somnului și îi înfășoară/ca pe´un cocon, dar nu simt. E un onirism bine temperat, tocmai din respect față de imagine: Miere curge din noi și lumini, dar nu ne înspăimântăm./ Am fost dincolo. Și această legătură transparentă între lumi dă formă și erosului ca o altfel de comunicare: Noaptea nu ne mai cunoaștem, suntem două străinătăți,/ vedem ca pentru prima oară cu trupul,/ iar lumina trece prin celălalt făcându´ne luminoși. Sau acest epurat portret Imaginar: în locul ei n´aș face nimic, trecând ca o pânză,/ În locul ei aș lăsa mierea să îmbătrânească/ O schijă din ea fiind de´ajuns bărbaților să viseze. Melifluența acestor texte le conferă, în ciuda unei diversități căutate a formulelor compoziționale, o unitate inaparentă. Scrisul și erosul apar, tradițional, gemene, oglindire reciprocă, iar ambele sunt o la fel de iluzorie amânare a morții: Numai scrisul proaspăt îmi amână moartea./ Numai aerul lui ce´l respir uitând că exist.// Ea, ce vibra violet.// Dar plecând mi-a lăsat scrisul…// Amânarea pe jumătate a morții,/ Jumătate luând´o cu ea.

Poezie a absenței, și a muzicii care umple acest spațiu pustiit, lirica lui George V. Precup are, să-i spun așa, densitate. Prin ea nu poți înainta repede, o imagine reține privirea, ca un tablou într-o expoziție, și îți cere să te oprești îndelung înaintea ei, să o observi. Este un timp interior al acestei poezii. Un timp al cumpenei și al cumpănirii, deloc liniar, revenind în imagini peste un teritoriu mereu străbătut de alte urme de pași ale acelorași obsesii, cum e normal în fond. Poemul pare o hartă a unui ținut misterios, unde cândva in illo tempore a fost ascunsă o comoară, harta există, numai că mereu se schimbă cerul și orientarea devine astfel imposibilă. Lăsat moștenire, poemul-hartă e totuși inutil, purtându-și în el însuși comoara sau dezvăluind căutarea însăși a sensului pierdut ca pe adevărata comoară.

Un poet remarcabil, ajuns la vârsta creativă a maximei împliniri, George V. Precup ne spune tuturor Aferim și ne invită la banchetul din urmă al poeziei, precum în excepționalul poem eponim Iar din spatele nemărturisit al durerii se´aude un șuier./ Ne fuge de sub picioare pământul,/ simțim stomacul ca pe o broască țestoasă/ și se cască´n țărână o groapă unde vom intra amândoi./ Vinul și omul.// Și nimeni nu ne va pune la creștet ceva,/ o floare, un cui, un cuvânt din care auzim infinitul./ Un pahar…// Iar ea, îndoaie timpul nostru și´l aruncă la coș.// Un popor de poeți șoptește în noi,/suntem bătaia de joc a cetății, dar lustruim poezia./ Blândețea ne uită și nu ne mai leagănă./ Aleluia!/ Aleluia!

7

 

OASE PEISAJ oase de păsări, trestii, tot aerul lor capete rotunde de copaci și sigiliul aproape absent înaintea călătoriei norului peste întrebarea nespusă ce nu se aude pe sub pământ – din uitarea culorilor sură ca lupul nu mai pot atinge roua și sângele, tabloul neterminat în decembrie refuz priveliștea morților fragede când totul se termină de goliciune mi se spune că voi cunoaște îngeri ulmul numărat pe dealurile abrupte și demoni camuflați în frunze uscate, o, cercuri prin care nu voi mai trece că sub alchimia zăpezilor întinate cu masca de răzvrătit pusă invers voi înțelege chiar limba peștilor: peste primele sângerări din poem că voi muri chiar înainte de vremea și cascada plutirii cu zodia frântă. tălmacilor străvezii, fără măduvă, egal înșirați în fața zărilor aprinse. MAMA de câte ori îmi amintesc ochii, renasc fără nici o suferință – sânge domol în timpane șoptește cu vocea ta și mă cheamă acolo spre cerul boreal ca o perdea sfâșiată lent sub salcia tânără care te adumbrește pe melodia unui cântec de leagăn poate am amnezie dar nu am uitat nimic de ceea ce mă bântui în visele triste, când mă spânzur cu eșarfa ta parfumată de un nor nemișcat, tare ca marmura în pauza dintre două dansuri lente îmi zâmbești ca să înțeleg și mai bine că totul rimează cu o taină nespusă și fiecare pas unduit rescrie povestea aceasta în care m-ai părăsit fără de voie.

8

TRANSHUMANȚA (Fragmente) - IX –

Despărţirea de Dumitru Dancu, cu toată înavuţirea care i-a adus-o, a lăsat în inima lui Bucur Mosora, o dâră de tristeţe. S-au înmulţit greutăţile şi cu ele gândurile. Ciobanii trebuiau plătiţi, păşunile arendate, aruncurile şi alte angarale achitate la timp. Îi lipseau îndrumările şi sfaturile fostului stăpân şi parcă îi era dor şi de dojenile lui. Se simţea mai singur, deşi îşi avea feciorul lângă el. Tinereţe cu minte crudă şi apucături zburdalnice, se gândea el, părându-i se că Niculaie nu mai trage către ciobănie, dobândind apucături de oraş şi nu de la păşunatul oilor.

Ce mai putea face decât să poarte povara la care s-a înhămat, nici el nu mai ştia de ce. Din lăcomie, din pornirile omeneşti de a strânge averi, din mândrie. Muncit de gânduri şi de griji, în căutarea unui sprijin, într-o seară, lângă o cană cu vin care dezleagă limbile, stând cu Niculaie, l-a întrebat:

- Feciorul meu, tu ce gânduri ai? - Ce gânduri să am, tată! Gândul cu care am venit aici – ciobănia, să-ţi fiu mâna dreaptă,

ajutându-te şi împreună să ne împlinim rostul vieţii şi să biruim greutăţile şi încercările. - Credeam că tragi către negustorie. - Ce negustorie, tată! Eu doar l-am ajutat pe badea Dancu să-şi vândă mai uşor cele ale oilor.

Dacă, pe lângă ce-i da oile lui, mai ajuta şi pe alţi mărgineni de-ai noştri să vândă cu folos prisosul de la stâni, era doar mijlocitor, nu negustor. Dacă din osteneală îi rămânea şi lui un câştig, toată lumea era mulţumită. Eu, ca ştiutor de carte, îi ţineam socotelile. Că mai ciupeam şi eu câte ceva din ce zici dumneata că-i negustorie, e adevărat. Dar ai văzut că din câştig am cumpărat 500 de oi. Deci tot cu gândul la ciobănie am rămas. Deşi, să-ţi spun drept, negustoria m-a scos din singurătatea ciobăniei, dar ni-a adus şi unele neplăceri. Nu ţi le-am mai spus să nu-ţi fac supărări şi sânge rău. Cei ce strâng dările, de multe ori, s-au legat de mine că nu plătesc impozit pe venitul din negoţ. Am scăpat dovedind că şi badea Dancu şi eu vindem ce ne dau oile noastre, pentru care plătim statului ce i se cuvine.

Îţi mărturisesc că, într-un fel, mă bucur că am scăpat de o corvoadă, pe de altă parte îmi pare rău că trebuie să răresc călătoriile în oraş, iar asta-i soarta noastră, a ciobanilor, şi ne supunem ei, alungând urâtul din inimă şi singurătatea din suflet, cântând din fluier şi întâlnindu-ne pe la nedei şi ospeţe. Deci, eu rămân lângă dumneata la bine şi la greu.

- Mă bucur, fătul meu, că am un sprijin în tine şi vom împărţi sarcinile sprijinindu-ne. Deocamdată, eu rămân ca şi până acum să chivernisesc ce avem – turma şi banii. Iar tu stăpânind limba rusă fără cusur vei ţine legătura cu cei ce poartă povara obştească şi judecă nedreptăţile şi cu cei ce ne ajută să ne paştem turma în pace şi cu spor. Prin tine orice înţelegere, orice târg, orice nelămurire se va limpezi, ferindu-ne de greutăţi şi de răutăţi, încurcături şi nedreptăţi. Mă bucur că putem cânta şi aici ca acasă: „Unde-s doi puterea creşte şi duşmanul şi necazul nu sporeşte”.

*

Niculaie, la ciobănie, era mai liniştit deşi, munca era mai multă şi mai grea. Se părea că nici singurătatea nu-l mai apăsa ca în trecut şi nici urâtul nu-l mai chinuia. Ca să-i aducă aminte de îndatoririle pe care le are, taică-său i-a spus:

- Niculaie, oile se pasc singure, noi suntem chemaţi să le ocrotim fiindcă prin ceea ce ne dau

9

ele, trăim. Păşunea trebuie îngrijită, silindu-le să pască de sub picioare să nu fie tăvălită după ce s-au săturat. De aceea stăm în faţa turmei să n-o lăsăm să se răsfire fără rost. O păzim să nu fie sfâşiată de sălbăticiunile pădurii: lupi, urşi, râşi sau de vulturii înălţimilor sau tâlhărită de lăcomia oamenilor. O îngrijim să nu se betegească ferind-o de păşunea cu gălbează, de păianjenul râiei, lecuind-o când dă peste ea gălbinarea, vărsatul, când i se lipeşte plămânul de coaste sau răsfulgul îi macină ugerul. Când un vierme puturos i se urcă vreunei oi în cap, o tăiem, aruncăm creierul pe foc, carnea o mâncăm că nu-i prinsă de boală. Ciobănia nu-i uşoară, dar celui ce-o îndrăgeşte nu i se pare greu.

La muls e greu că oile te trag şi trebuie ţinute în puterea mâinilor. Cel mai greu, însă, e la băcie. Lucru mult, închegat, stors caşul în crinţă, pus la dospit, frământată brânza, pusă la răcoare să nu mucegăiască sau să ajungă usturoaie, că n-o mai poţi vinde. Tu să te căzneşti să-i înveţi toate rosturile, dacă vrei să ajungi un cioban vrednic şi nu un zăcău la stână, buhăit de somn, cu gândul numai la balmoş.

Ajuns manzărar pe scaunul de muls de sub comarnic, sculat până nu apărea prima rază de lumină, bucuros că oile erau mulse când privighetorile începeau să vestească ivirea zorilor. Lăsa pe ceilalţi ortaci să ducă oile la păscut şi el a ajuns ajutorul celor doi baci, sălişteanul Ilie Hârâci şi macedoneanul Dima Goga, la închegarea laptelui, la pregătirea caşului pentru brânza de burduf, telemea sau caşcaval.

I-a zis badea Ilie: - Brânza o face cheagul bun şi băcia începe cu pregătirea cheagului. Cheagul se găseşte în

foiosul rumegătoarelor când mieii sau viţeii n-au ajuns încă să rumege iarbă. Se ia foiosul şi se sărează cheagul din el ca să nu se trezească şi să nu-şi piardă puterea. Se pune la uscat, de obicei, la un loc umbros. Înainte de a fi folosit, cheagul se moaie şi se lungeşte cu lapte. Se toarnă într-o glajă întunecată ferită de lumină. Dibăcia e să ştii câte linguri de cheag din glajă trebuie să dai la un ciubăr cu lapte ca să nu iasă caşul prea chegos şi brânza să nu-şi piardă gustul şi grăsimea să nu se risipească în zăr.

Pe lângă cei doi baci, Niculaie a început să deprindă şi tainele băciei şi ceea ce trebuie făcut ca brânza să fie gustoasă, să se ţină cât mai mult timp, păstrându-şi calităţile. Era bucuros când tatăl său îl trimitea cu treburi pe la oraş. Se mai întâlnea cu zâmbetul Nataşei, cu prietenia şi bunăvoinţa familiei Nikitenco. Dar nu-l mai încânta ca în trecut, zarva şi îmbulzeala urbană. I se părea mai de preţ liniştea şi zdroaba de la oi, gândurile neîmprăştiate, rosturile de la strămoşi şi bucuriile ascunse în frunzele pădurii, în iarba verde şi în florile pajiştilor şi păşunilor.

*

După-amiază însorită la mijloc de toamnă. Terminând lucrul la stână, Bucur Mosora şi cei doi baci, fiind şi duminică, stăteau la o poveste ciocnind cănile cu vin, ca să le mai treacă dorul de acasă. Din moleşeală i-a scos un tropot de cal care se auzea tot mai aproape.

- Niculaie, ia vezi, cine vine la noi în fuga calului! Feciorul, privind pe fereastră, i-a spus: - Vine în galop obraz cunoscut. Badea Ion Suciu al lui Ştirimin! - Ieşi să-l întâmpini şi-i du calul la fereală şi-i pune în iesle şi o pală de fân că vine de

departe şi-o fi obosit, plin de sudori! După ce au bătut palma de bucuria întâlnirii, noul venit făcându-i-se loc la masă, i s-a

umplut o cană cu vin. - Hai noroc! Ce vânt te aduce pe la noi, vălene? - Eu m-am întors acum câteva zile de acasă şi-ţi aduc o scrisoare de la dumnealui Dumitru

Dancu. Am fost rugat să ţi-o înmânez cât mai curând. - Scrisoare de la badea Dumitru? Cine i-o fi scris-o că el nu ştie carte? Ia Niculaie scrisoarea

şi citeşte-o s-o auzim toţi. „Frate Bucure, rândurile trimise de mine să vă găsească pe toţi sănătoşi, voioşi şi plini de

10

nădejde. Îţi trimit scrisoare ca să ştii că în prima duminică după Boboteaza care vine, îmi mărit fata după un cioban vrednic, răşinăreanul Maniu Lungu. Tare sunt doritor să te am lângă mine la această bucurie, aşa cum te-am avut şi la greutăţile ciobăniei. De aceea, nici nu mă gândesc că nu vei veni şi tu cu feciorul tău, Niculaie, la ceremonia cununiei şi să-mi cinstiţi ospăţul. Vă chem şi vă aştept din toată inima şi nu vreau să mă gândesc că nu veţi răspunde chemării mele. Altele le vom povesti când ne vom întâlni la nuntă.”

- Tată, scrisoarea-i semnată prin punere de deştiu! - Bucure, s-a făcut oarecare vâlvă prin Mărginime că Dancu îşi mărită fata după un oier

înstărit din Răşinari, nepot al popii Lungu. Va trebui să te duci că badea Dancu ţi-a fost un stăpân cu dreptate şi te-ai ajutat de el.

- Bade Ioane, ceva trebuie să fac! Am vreme să hotărăsc până la Bobotează.

* O săptămână după primirea scrisorii, Bucur şi Niculaie au frământat scrisoarea în toate

felurile. - Niculaie, deci ne-am înţeles! Peste câteva zile te întorci la baştină, unde poţi să stai până la

începutul primăverii, când încep oile să fete. Îţi stâmperi şi tu dorul de maică-ta şi-şi stâmpără şi maică-ta dorul de tine. De sărbători, le vei împărtăşi din datinile noastre româneşti ca să nu le uiţi şi să te pierzi în datinile ruseşti de aici. Ai ajuns şi junişan şi poate pui ochii pe vreo fetişoară şi să ne-o aduci noră.

- Cam devreme, tată! - Taci, mă! Pe la noi se zice: Cu cât prostia asta o faci mai devreme, cu atât mai bine. Nu

mai visezi noaptea urât, te aduni de pe drumuri şi te aşezi la casa ta. Vei duce şi economiile pe care le avem aici, la bănci sau la ciorap. Le vei schimba în fiorinţi

sau coroane şi le vei depune la Casa de Păstrare, că ne vor prinde bine în viitor. Voi încerca să vin şi eu vreo săptămână-două să fac sărbătorile acasă şi să merg la nuntă. Nu

putem lipsi de la oi vreme îndelungată amândoi. Avem ciobani buni, dar tot străini. Dacă nu voi putea veni, te vei duce tu cu maică-ta să nu zică badea Dumitru că suntem

nerecunoscători, ori că ne-am îmboierit. Tu vei da în fiorinţi sau în coroane austriece cât te va lăsa punga şi inima. Dar să ai grijă să nu te faci de râs, nici să nu sai peste cal din fudulie. Chibzuinţa ne face şi mai drepţi şi mai înţelepţi. Toate trebuie făcute cu cumpănare şi măsură. Să nu ieşi în frunte ca păduchele, nici să nu te ascunzi ca un purece. În lume să te arăţi aşa cum eşti cu bune şi cu rele şi să te întinzi cât ţi-e ţolul, fără fandoseli şi prefăcătorii.

*

Când i-a intrat feciorul în curte, Măriuţa era să leşine. Mai să nu-l mai cunoască. A plecat un băieţandru şi s-a întors un fecior zdravăn, de mai mare dragul să te uiţi la el. I se părea că toate-s mai luminoase şi nu-l scotea din: „Niculaie, dragul mamii!” Îl vedea chipeş în haine ruseşti şi tropăitul cizmelor pe podele nu-l mai auzea. Îl lăsa să iasă în lume îmbrăcat ca la oi şi numai duminica, la biserică, îl dichisea în costumul strămoşesc. Niculaie se simţea cam stingher în cioareci şi parcă şi şerparul din piele strângea mai tare ca brâul.

Duminica, la jocul din pavilionul Dintre Râuri, fetele erau bucuroase când le lua la joc şi nu se supăra când vreun fecior, mai în glumă, mai în într-adins, îi chiuia:

Bate cizma pe tureac, / Că pe talpă nu-i de leac! Bate cizma pe căpută, / Că pe talpă-i toată ruptă!

Ca să nu rămână dator răspundea şi el: / Sus opincă de şoric, Că mă mâniu şi te mânc! / Sus opincă argăsită, Şi pe talpă găurită, / De-au pornit obielele, Să măture podelele, / Să te râdă fetele!

După vreo săptămână de la întoarcere, a împrumutat un cal de la vecinul Miron Comşa şi a

11

plecat la Săcel, să-l întâlnească pe badea Dancu. - Treci înainte pe la moară, că după câte am auzit, de când s-a întors din Rusia, cam pe

acolo-şi trece veacul, i-a zis maică-sa. L-a găsit făcând rânduială la moară, ca să nu se işte ceartă la rândul turnatului în coş a

măcinişului. - Ne vin prieteni, i-a zis Dancu, cu lacrimi în ochi. Nu stăm aici! Mergem în sat să-mi

cunoşti nevasta şi fata şi să ne omenim cum se cuvine, de bine că ne-am întâlnit. În sat, lui Niculaie i-a plăcut casa arătoasă a gazdei. A fost primit cu braţele deschise de

leliţa Mărie şi cu un zâmbet binevoitor de Viorica. L-au poftit la o masă în „casa cea mare” şi nici nu ştie când s-au copt scoverzile şi s-au umplut paharele cu vin. După ce i-a povestit ce mai e prin Rusia, l-a întrebat:

- Bade Dumitre, care-i viaţa dumnitale aici? - La început mi-a fost greu că m-am despărţit de ciobănie. Apoi, m-am învăţat să mânc de

trei ori pe zi mâncare gătită şi norocul meu este moara, unde stau, de multe ori, şi noaptea. Rânduiesc treburile şi, mai ales, ascult poveştile celor care vin cu măciniş. Poveşti de tot felul, cu bune şi cu rele, cu spor şi cu neîmpliniri, cu duşmănii şi cu bună înţelegere, după cum se nimereşte şi după firea oamenilor care le-au trăit şi le povestesc. Ştii şi tu cum se zice: „Poveşti ca-n târg şi la moară”. De-aş şti scrie, le-aş însemna că unele-s pline de învăţătură şi altele-s pilde de urmat. Asta mă face să uit zdroaba, greutăţile şi chiar bucuriile prin care am trecut în viaţa mea de cioban îndrăgostit de turma de oi ca de lumina soarelui.

- Bade Dumitre, eu am venit mai devreme pentru nunta dumnitale. Tata îţi trimite vorbă că vrea să vie şi el în prejma nunţii, să fie lângă dumneata la această bucurie, că prea bine v-aţi înţeles şi v-aţi ajutat ca munca să vă fie cu spor şi ostenelile răsplătite.

- Tare doresc să-l întâlnesc! Pe Bucur l-am socotit tovarăş, nu sâmbriaş. Nu i-am pus niciodată cinstea la îndoială, fiindcă nu m-a înşelat şi-a ţinut la avutul meu ca la al lui. Abia aştept să ne vedem să ne mai vorbim vorbele şi să ne povestim necazurile. Dacă-i scrii să-i spui că-l aştept ca pe un frate.

* Periindu-i hainele, măriuţa Mosora a găsit într-un buzunar două fotografii care i-au plăcut

dar au pus-o şi pe gânduri. În una era Niculaie cu doi feciori şi o fată, în cealaltă numai Niculaie cu fata. Mândră fată, dar de ce o ţine Niculaie de mână? Nu s-a răbdat să nu-l iscodească.

- Mamă, sunt copiii părintelui Vladimir care m-a găzduit în cei doi ani când am mers la şcoală, la Simferopol.

- Fata-i mândră! Dar de ce o ţii de mână? Nu cumva... - La ce te gândeşti, mamă? Am rămas prieteni, ori crezi că o fată de popă se mărită cu un

cioban ca mine? - Mai ştii? Dracu nu culcă-te! Dar dragostea dacă nu-i oarbă-i chioară. Toată viaţa m-aş

tângui să te ştiu înstrăinat. Să nu te laşi ispitit că mărginenii noştri vin de oriunde, din Ţară, din Rusia, din America şi-şi iau neveste din neamul lor. Eu am pus ochii, aici, pe o fetişcană cu care te-ai potrivi, aşa ca să nu ieşi nici tu din rândul lumii şi să nu-mi aduci noră venetică, când vei veni acasă cu nepoţii să mă înţeleg prin semne ca şi cu muţii, că mor de inimă rea de pe acum.

- Voia Domnului, mamă, care le potriveşte pe toate, ca în lume să fie pace şi între oameni bună înţelegere. Dacă ţi-o fi scris ca nepoţii să-ţi zică când vor flămânzi: Mama, davai hleb, n-o să le dai pietre.

- Puşche pe limbă! Fereşte-mă Doamne, de aşa supărare!

*

12

FLACĂRĂ ALBASTRĂ Flacără albastră, mi-ai ars în sânge Ca-n labirinturi mate şi diluviene, Fantoma albă a umbrei tale încă plânge Lacrimi de cristal carbonizate-n gene. Mi-am pictat în ochi a ta făptură Pasăre-liră din focuri vii de ev Când straniu minereu îţi ardea în făptură Nedescoperit pe tabla lui Mendeleev. Te-am ascuns în inimă ca pe-o făptură vie Și ți-am făcut din metafore strălucit veşmânt Te-am învelit ca pe o văpaie albă de feerie Să crezi în nemurirea din Cuvânt. Mi-ai rămas doar poemul, nescris, de primăvară În care te ucid c-o sabie de ceară!... NU-I DESTUL SĂ ÎNCHID OCHII Nu-i destul să închid ochii și să trec peste amăgiri. Visele s-au dus, unul după altul, abur din oceanul fără fund Să pot merge mă sprijin de cuvinte intraductibile din durerea timpului neîmplinit. O inimă măruntă cu zimți de oțel a ros în mine ca un sobol scăpat din schitul lui de beznă

Sunt tot mai departe de mine, anotimpurile mele au șubrezit, nimeni nu mi le mai proptește cu surâsul unui început salvgardând povara crepuscularei lacrimi de regret târziu Mi-a rămas extazul ruinat în miazănoptică ființă, glossa basmului banal cu „A fost odată…” Vis de hibernare, cu iubirea scursă-n mineral, mi-a mai rămas. Descântecul magilor epileptici amnistiind o comă de fals tabu, plăsmuind oniric nimicuri ruinate. Vise de hibernare în bizare năluciri în apropieri de puritate lipsită de sens ESENȚIAL LIPSIT DE SENS Îndoiește-te de busolă în preajma femeii dorite. Floarea cu numele ei de omăt, floare neagră dintr-un alb impur. Fructele ei au gust de poame nocturne. În putredă cădere. Phanta ei!

13

LAZARET – DINCOLO DE UITARE (roman foileton)

- 2 -

Am coborât din metrou mână în mână. Eu, amintirea și fetița. — Tată! Pot să te întreb ceva? — Sigur. Poți să mă întrebi orice dorești. — Și nu trebuie să cer voie? — Să ceri voie? Pentru ce să ceri voie? — Ca să te întreb. El și amintirea se opriră. — De ce am oprit, tată? — Ascultă bine. Niciodată să nu ceri voie. A cere voie pentru ceva este ca și cum ai cere

voie să trăiești. Când ceri voie devii un sclav. — Ce este un sclav? — Sclavul este omul care nu mai este om. Este doar o umbră. Umbra altui om. Ai vrea să fii

o umbră? — Cum este mama? Îmi închipui că este mereu în spate. Ca o umbră. Sau ca o amintire. — Dar tu nu ai mamă. Nu ai pe nimeni. — Și tu? Ce ești tu? De ce îți spun tată? — Eu nu exist. Și eu sunt o umbră. Părinții tăi sunt umbre. Dar să nu uiți. Să nu ceri

niciodată voie. Am mai încercat odată să-i găsesc privirea. La urma urmei orice om are dreptul la o a doua

șansă. Sigur, un citat banal. Preluat din cărți sau din filme. Și ce dacă? Chiar și din înaltul boltei cerești, unde credeam acum că mi se cuvine să stau, poți privi un film sau, la lumina aurolei ce-ți înconjoară capul, poți citi o carte. Dar el continua să nu mă bage în seamă. Din când în când scormonea focul și se încăpățâna să privească spre un orizont care dispăruse de mult în noapte. Poate că el vedea totuși ceva. Păcat, eu eram singura ființă, poate incorect spus ființă, dar altceva nu-mi vine în minte, la urma urmei s-ar numi discriminare dacă divinitatea nu ar avea dreptul să simtă la fel ca și creația sa, deci să aibă aceleași trăsături și în consecință să facă parte din același regn, repet eram singura ființă pentru care el, povestitorul, el, mărturisitorul, nu era o umbră.

— Și Iulia? Cine este Iulia? — Asta ai vrut să întrebi? — Da. Cine este Iulia? — Iulia. Iulia este o umbră. — Dar înainte de a fi umbră? — Înainte de a fi umbră era un înger. — Așa ca mine? — Nu ca tine. Tu ești un înger copil. Ea era un înger femeie. — Dar ai spus că era rea. — Era și rea. Iulia bună și Iulia rea. Iulia normală și Iulia nebună. — Iulia era în cosciug? — Da. Iulia era în cosciug.

14

— Care Iulie? — Nu știu. — Ba știi, tată. Trebuie să știi. — De ce trebuie să știu? — Trebuie să știu care Iulie este mama mea. — Vrei să știi dacă ești nebună? — Da, tată! Vreau să știu dacă sunt nebună. — Ascultă, nebunia este o stare, nu o boală. Alege-ți tu mama. Mie mi-este egal. Jurasem să nu mă mai apropii de nicio femeie. Am simțit că ceva se rupe în mine. Așadar mi se destăinuie doar pentru că nu sunt femeie.

Mă obligă să ascult acest dialog bizar. Un bărbat și o fetiță discutând ceva ce nu înțeleg. În acel moment nu știam ce avea de gând să-i facă fetiței. Dacă aș fi bănuit măcar mi-aș fi luat politicos rămas bun murmurând ceva, orice. Nu trebuia să fie un motiv rezonabil. La urma urmei nu-l voi mai vedea pe acest om. Eu sunt tânăr, sper că el va muri înaintea mea în cine știe ce parte a lumii, deci nici o șansă să ne mai vedem. Dar odată povestea începută nu mai puteam da înapoi. O destăinuire te țintuiește pur și simplu. Devii recuzita fără de care spectacolul nu poate avea loc. Parcă mi-a ghicit gândurile și sec a întrerupt cursul piesei cu cele trei personaje și, făcând un semn discret cu mâna către o închipuire, probabil fetiței cu care vorbea de ceva vreme, un semn care spunea: așteaptă puțin, am un spectator indisciplinat, am să-l lămuresc să stea la locul lui.

— Domnule, aveam 25 de ani pe atunci. Tocmai ieșisem din spitalul psihiatric din Sibiu după patru ani de izolare totală. Primul drum l-am făcut în Lazaret. Nu știam de ce. Aveam vaga impresie că acolo existența mea s-a sfârșit risipindu-se într-o altă ființă și simțeam că tot de acolo, într-o căsuță veche aflată pe valea Lotrioarei, va trebui să-mi reiau firul vieții. Iar fetița avea patru ani. Apoi, cu același gest repuse firul dialogului pe scena timpului său. Doar că decorul se schimbase și, odată cu el, eu, spectatorul, am intrat într-un birou spațios în care o tânără îmbrăcată în alb se grăbi să-l întâmpine cu brațele deschise. Numai că personajul meu se feri de această îmbrățișare aruncând o replică rece, indiferentă.

— Nu vă cunosc doamnă, domnișoară. O caut pe doctorița Zamfirescu, directoarea spitalului.

— Doctorița Zamfirescu s-a pensionat, iar eu sunt, știți dumneavoastră, i-am luat locul. Dar doctore Gabriel, sigur noi ne cunoaștem. Mi-ai trimis scrisoarea cu poza. Îți mai amintești, spuse ea și-mi arătă o poză. Mulțumită ție mi-am regăsit mama. Mai știi, asistenta șefă pe care ai găsit-o aici când ai venit ca medic stagiar. Eu sunt fata ei. Și mama mea s-a pensionat.

— Regret, doamnă. Nu știu despre ce vorbiți. Sigur că mi-amintesc de Doamna, asistenta șefă. Speram să o regăsesc. Da, am mai văzut poza. Știu că se rătăcise. Mă bucur că Doamna a regăsit această poză. Era tare supărată din cauza ei.

Doctorița a scos o hârtie din sertar și mi-a înmânat-o. Era un scris atât de cunoscut mie. Era o scrisoare. M-am așezat jos și am început să plâng. I-am întins-o doctoriței.

— Doamne, este scrisul doctorului Gabriel. Știți ceva de dânsul? Mai trăiește? — Da doctore, mai trăiește. Ai vrea să-l cunoști? — Dar îl cunosc. Îl cunosc foarte bine. — Atunci vrei să-l întâlnești? — Unde? Când? — Aici. Chiar acum. M-am ridicat de pe scaun și m-am întors spre ușă. Așteptam ca ea să-l cheme, și să-l

regăsesc pe doctorul Gabriel aici, în acest birou în care mă despărțisem de el cu mulți ani în urmă. În tot timpul cât am fost închis am visat la această clipă. La această reîntâlnire. Trupul meu era pregătit să-l primească ca pe o nouă naștere. A câta oară? Nici nu mai era nevoie să știu. Important era să-l primesc în mine să devină din nou stăpânul minții mele.

— Nu acolo doctore. Nu spre ușă. El nu vine pe ușă.

15

M-a luat de mână și mi-a condus pașii spre o oglindă înaltă. Am întins mâna. M-am apropiat. Tot mai mult, atât de mult încât nu mai vedeam imaginea de pe sticlă. Vedeam doar urme. Era calea pe care o pierdusem și pe care el îmi spunea mereu să nu o pierd.

Cu un gest îndepărtă această nouă imagine, lăsând parcă cortina să cadă peste o improvizație de care se simțea vinovat și reveni la scenariul inițial. Fetița a înțeles și a continuat fără măcar să-i pese. Da, după vorbele pe care le spunea, dacă domnul are o memorie așa de bună să reia după atâția ani exact spusele copilului, fetița nu părea să aibă mai mult de patru-cinci ani, multe lucruri nu le înțelegea și părea obișnuită să fie o anexă a oamenilor mari. Felul cum îi spunea tată, putea fi la fel cu ai spune domnule. Când aveam vârsta ei, eu eram dependent de părinți. Mai ales de tatăl meu. Ori de câte ori pășeam într-un loc necunoscut îi apucam cu putere mâna și mă lipeam de piciorul lui. Universul meu era extrem de redus pe când această fetiță părea împăcată cu toată omenirea. Ar fi putut spune tată oricui. Chiar și mie.

Își ridică mâna din cot ținând-o atârnată spre pământ, iar apoi antebrațul făcu câteva mișcări de parcă cineva ar fi vrut să-i solicite toată atenția. Gestul era cât se poate de transparent. Palma lui, pe jumătate închisă, purta mâna gingașă a unui copil. Întoarse capul și doar într-o frântură de lumină eliberată cu un pocnet de jarul din vatra improvizată, am putut descifra licărirea umedă din ochii lui. Brațul se liniști lăsând vorbele să curgă peste singurătatea noastră asumată odată cu lăsarea serii.

— Mergem la cimitir, tată? — Nu! Nu mergem la cimitir. Și vrei să nu mai îmi spui tată. Ți-a spus cineva că eu sunt

tatăl tău? — Nu! Nu mi-a spus nimeni, dar am auzit femeile vorbind. Spuneau că tatăl meu este un

doctor. Că se numește Gabriel. — Și ce mai spuneau femeile? — Își roti capul întrebător sper fetiță. Urmă o pauză lungă.

— Nu știu. — Nu știi sau ți-e teamă să spui. Nu trebuie să-ți fie frică de nebuni. — Nu mi-este frică. Mergeam prin saloane și vorbeam cu toate nebunele. Și nebunele țipau la mine, dar eu le zâmbeam. — Ești o fetiță curajoasă. — Nu chiar. Mi-era un pic teamă, dar știam că mă apără tanti Crina. Ea avea un baston și nebunele fugeau din calea ei. — Și ce mai spuneau femeile? — Spuneau că atunci când se va întoarce doctorul Gabriel, eu voi avea un tată. — Dar mamă? Nu ai auzit cine este mama ta? — Mama mea este în cosciug. Și tu nu vrei să mergi la cimitir. Acolo ar trebui să mergem. — Uită de cimitir. Uită că ai mamă. Nici tată nu ai. — Unde mergem? De ce spui mereu că nu am nici mamă, nici tată. — Pentru că acolo unde mergem, copiii nu au părinți. — Nu vreau să merg acolo. Vreau să rămân cu tine. — De ce nu ai rămas în Lazaret. Cu tanti Crina. — Tanti Crina mi-a spus să plec. Ea m-a ajutat să fug. A spus că dacă stau cu tine o să te faci bine și o să mă iubești. Iar dacă rămân voi deveni ca ele, nebună.

Eram de două zile pe drumuri. Simțeam că se apropie o criză. Nu aveam de ales. Ajunsesem într-un oraș. — Rămâi aici. Merg să caut ceva de mâncare. M-a privit lung. Am citit în privirea ei că ea știa. Știa că nu mă voi mai întoarce. Am spus fără măcar să clipesc: — Să nu ceri voie niciodată.

16

POTIR DE LUNĂ Pe-un câmp încărcat de trifoi un crâmpei de lună a naufragiat potir curat cu revărsări lăsate în suliți de lumină Furișată, o adiere de vânt mângâia granițele nopții fulguind iazul ce-și culca păstrăvii în pătulele potirului de lună. VARA Zi lungă de vară am străbătut prin fuioare de jar troiene din sânii iadului scăpate. Cer și glie plătesc tribute blestemului ce topește dealuri și ape furându-le vlaga așteptând baierele nopții ce vor sosi prin fluturi de răcoare. Vară adunând clocotul de jar al verilor din toate verile înecate în cerul albastrului de Voroneț. Acolo mi-am strâns pașii o vreme visând la povârnișuri de răcoare amăgite de umbra nucilor cu frunză deasă.

SOȚIEI MELE Dureri și amăgitoare bucurii pe care goana timpului le-a șters au dăinuit în vreme precum știi și-au strâns în suflet lacrime de vers Pe toate rând pe rând ți le-am păstrat în inimă le poartă ca într-un scrin doar dragul și iubirea le-am purtat prin ani care alăturea ne țin. Iar tu citește-le ca altădată și încearcă taina slovei s-o-nțelegi în ele dragostea prin ani purtată și îngropat seninul vieții-ntregi. Pe dealuri ninse-n vremi de amintiri mereu mi-ai fost credință și doar scut noi n-am trăit dureri din despărțiri iar eu în dor te port și azi ca și-n trecut.

17

LA CIFRA 80: TIMPULE

Prin naștere mi-ai pornit pașii spre departe, departe acolo unde începea o altă lume,

transformându-mă astfel în ființă. Mi-ai dat apoi avântul spre înalt, putând ajunge sus, sus, mai sus ca vulturii, aproape de

stele. Mi-ai dat puterea trupului făcându-mă cremene dură, din care vor să țâșnească doar scântei

sclipitoare. Mi-ai dat ochii să văd răsăritul, apusul Soarelui, Aurora Boreală, frumusețile Pământului cu

toate florile lui și zeița pereche purtătoare a numelui: femeie. Mi-ai dat cuvintele obișnuite ca să le transform în pagini, pentru a le dărui mai apoi

semenilor în cărți, poeme, romane. Mi-ai dat gânduri zburătoare peste văi și munți, mări și oceane, continente și lumi ce pot să

vadă tot ce lumina ochiului nu poate pătrunde. Mi-ai dat vise să ating fericirea sau de ce nu, acel absolut necunoscut, încă nedefinit. Mi-ai dat zilele copilăriei când credeam că orice floare e o aripă de înger ce vrea să se joace

cu mine, ale adolescenței când o privire de fată mă ardea ca un fier înroșit, în final ale maturității când toate aveau un sens, înțeles clar, definit.

Astfel m-ai făcut OM, într-o scurtă clipă din eternitate. Pentru toate acestea, și nu numai, TIMPULE, din suflet, îți mulțumesc!

TROFEUL  

Vărul Ion Gădălean din Bonțida mă aștepta în poarta casei, ca de fiecare dată, numai un zâmbet. Știa că sosesc cu tolba plină de noutăți, mai altele decât cele cu care se întâlnea zilnic spuse de unul, altul din sat mai ales că erau aduse tocmai de la Sibiu, orașul unde și el își făcuse stagiul militar.

‐ Bine ai sosit, vere! Credeam că ajungeți mai repede, după socoteala mea. ‐ Bine, te-am găsit vere! Știi și tu proverbul cu socoteala de acasă. Așa că… ‐ No, nu-i bai. Bine că ați ajuns, cum se spune, cu bine. Poftiți în lontru! Intrăm și ne îmbrățișăm bucuroși cu soția Leontina și cu fiica, o domnișoară frumoasă ca o

floare. Se lasă o clipă de liniște marcată de priviri unii spre alții să vedem cum mai arătăm, ce schimbări a marcat timpul asupra fiecăruia de la ultima întrevedere. De fapt, de doi ani doar astfel că nu au putut fi prea multe comentarii decât în glumă, mici înțepături pentru atmosferă. Între timp, Leontina pune pe masa sub umbrar un platou cu cozonac de casă, aromat și încă aburind ușor, îndemnându-ne cu o voce caldă:

‐ Până una-alta, când îți dori, să mâncăm. Acum l-am scos din cuptor. ‐ Se vede – răspunde soția - și se simte. A umplut toată curtea de arome. Domnișoara completează serviciul cu o carafă de apă rece, atunci scoasă din fântână, spre care

atât privirile mele cât și ale soției se îndreptară simultan.

18

‐ Asta da – completez eu, ca și cum restul conta mai puțin. Chiar mi-era dor de un pahar de apă de fântână. Ce gust!

‐ Bine ați venit! ne salută de peste drum alți consăteni, Gavriș și Mărioara, nevastă-sa, făcându-ne semn că or să treacă la vedere mai târziu, spre seară.

Schimbăm vorbe și noutăți proaspete și nu numai, ne bucurăm de revedere ca de fiecare dată când te întâlnești cu cei dragi, rude ori prieteni.

‐ Hai să-ți arăt ceva – îmi zice Ion cu un ton oarecum nerăbdător, și o ia el înainte spre camera atelier din șură, fiind sigur că o să-l urmez.

Îl urmez curios la rându-mi, încercând să anticipez cu ce ar putea să mă surprindă: regn animal, produse agricole sau ustensile de vânătoare, el fiind și unul dintre aceștia. Chiar de la intrare am o surpriză. Vechea încăpere de grajd, demult colorată cu o vopsea nedefinită, arăta acum ca o cameră în toată regula, proaspătă, curată și luminoasă. Surpriza mare consta însă în amenajarea ei in cameră de scule, ustensile și trofee de vânătoare.

‐ Ei, așa da! – exclam eu plăcut surprins de cele înfățișate – da, e ceva de văzut aici: cinci trofee de căprior, o mulțime de păsări împăiate, un cap impunător de lup, și trei de mistreți fioroși încât venea să o iei la goană.

‐ Mă bucur că-ți place, vere. E drept că am muncit nopți întregi, dar până la urmă mi-a ieșit aproape cum mi-am dorit. Ar mai fi trebuit câte ceva, dar este timp și pe mai încolo.

Am admirat fiecare exponat și modul cum era prezentat cu mici observații mai mult in glumă, gândind că pentru efortul depus merită puțină recompensă, ca o revanșă din partea privitorului. Între timp, privirea îmi este atrasă spre peretele mai puțin luminat, unde era expusă o imensă blană roșcată de mistreț, așezată invers decât ar fi fost normal, adică având capul înspre pardoseală.

‐ Ce e cu blana aceasta? – întreb eu sigur fiindcă așezarea ei astfel a fost făcută intenționat și nu dintr-o greșeală – are o poveste anume?

‐ Încă ce poveste! Este TROFEUL – exclamă mulțumit că scopul urmărit de el a fost atins. Dacă ți-o spun nu o să mă crezi și nu ai fi singurul. Doar că nu e foarte scurtă și nu aș dori să se supere doamnele.

‐ Or să ne ierte, sper. Apoi știi cum sunt femeile: au mereu ce vorbi. ‐ Ia loc atunci și fi urechi că e de poveste. Întâmplarea s-a petrecut demult și nu am prea spus-

o, să nu fie băgată în povestiri ,,vânătorești”, adică îndoielnice. Era prima mea participare la o vânătoare în calitate de vânător cu acte în regulă și, cum de regulă se întâmplă, mi-a fost repartizat standul cel mai slab din toate, cel mai puțin probabil să aibă parte de o captură. Nu m-am supărat și, datorită firii mele, dar și necunoașterii multor secrete dintr-o activitate nouă, așa că mi-am ocupat emoționat locul, pregătindu-mă pentru marea aventură care în acele moment nici nu visam măcar cât va fi de grozavă.

‐ Hai, că vrei să te dai mare, vere, de faci o așa introducere! ‐ O să-mi spui la sfârșit de e așa sau nu. Ascultă – continuă el netulburat de intervenția mea.

Era o zi cam urâcioasă, cu temperatură scăzută și cu ceva pâlcuri de ceață care speram noi, vânătorii să nu ne încurce prea mult. Stăteam deja cam de o jumătate de oră, puțin doar înfrigurați, numai ochi și urechi să fim gata în orice clipă să doborâm vânatul, mistreț, căci despre el era vorba. Porni să se audă zarva gonacilor, semn că momentul se apropie tot mai mult și vânatul să apară, speram fiecare, în bătaia puștii. Ca un făcut, așa e uneori să se întâmple, un val de ceață a coborât tocmai atunci peste zona respectivă, reducând vizibilitatea. Simțeam cum îmi crește tensiunea, abia mă stăpâneam să nu fac mișcări necontrolate care să sperie vânatul. Deodată aud în dreapta mea: pac, pac, două focuri de armă urmate la scurt interval de alte două, mai altfel de la o armă de alt calibru. Aud pe urmă, apropiindu-se, tropot de animale și într-o clipă zăresc dintr-un tufiș venind exact spre mine un mascul de toată spaima…

‐ Ce distanță crezi că era? Mare?

19

‐ Douăzeci, douăzeci și cinci, cam așa. Duc repede pușca la ochi, iau cum am repetat de sute de ori până atunci, linia de ochire și apăs ușor pe trăgaci, ținându-mi pe cât am putut respirația: plici și… atât. Pușca nu ia foc… Apăs pe al doilea trăgaci, știind că astfel se procedează în caz de incident. Plici doar!... La fel, pușca nu ia foc. Un val de căldură îmi invadează corpul, umplându-mă de spaimă, conștient că în curând colții mistrețului mă vor sfârteca.

‐ Uai! E tare! – nu mă pot abține. Ce ai făcut… vere? ‐ Neștiind ce e cu arma și nefiind timp pentru verificare, o azvârl cât-colo și, smulgând de la

cingătoare cuțitul, iau poziția de apărare, așa cum învățasem în armată, la Sibiu. Trece mistrețul ca fulgerul pe lângă mine, fentez scurt, și într-o fracțiune de secundă îi înfig cuțitul în inimă, sperând că am atins-o și sunt salvat. El mai face trei-patru pași în virtutea inerției și chiar în clipa când voia să se întoarcă spre mine, se împiedecă în picioarele din față, cade, dă cu botul de pământ și se prăbușește cu totul, zvâcnind de câteva ori din întreg corpul.

‐ Vere dragă, e cam ,,vânătorească” - îi spun cu ton jos să nu-l jignesc prea mult, deși în sine-mi eram departe de a-l crede. N-am mai auzit până acum una așa de tare. Am auzit cum unul spunea că a pușcat doi iepuri dintr-odată, ce alergau în direcții diferite; altul că a lovit un vultur având pușca pe spate, altul că a nimerit o cioară legat fiind la ochi, și altele multe, dar asta le întrece. Zău!

‐ Ziceam eu că nu o să mă crezi. Dar dacă îți dau dovada ? Ce spui? ‐ Ce dovadă mi-ai pitea oferi ? Aștept și accept. ‐ Întoarcem blana pe dos. Nu vei găsi nicio urmă de glonț, ci doar în dreptul inimii tăietura de

cuțit pe care i-am aplicat-o. Iată! Mai vezi și altceva? ‐ E drept, nu se vede nimic ce ar putea defini urmă de împușcătură ori de o rană mortală, dar

l-ai fi putut nimeri într-un ochi, ori poate în gură. Nu? ‐ Privește, nici capul nu e zdrobit. E perfect. ‐ Atunci nu-mi rămâne decât să te cred pe cuvânt, deși tu nu prea arăți a Hercule. ‐ Cine-i acela? Nu-l cunosc! O fi de pe la voi de la oraș. Nu-i poți ști pe toți,- îmi spune cam

supărat că nu i-am dat crezare. Să îl împac oarecum și să-i treacă supărarea, îl bat ușor pe umăr, zicându-i: ‐ O lăsăm așa cum ai spus-o, dar să știi că a fost… tare, tare de tot. Mă privește prietenos și-

mi zâmbește, zicându-mi: ‐ Ei, acum, că nu m-ai făcut chiar mincinos ca alții cărora le-am spus-o, să-ți zic cum a fost de

fapt, real, dar mult mai tare decât ce ai auzit până acum: Chiar nu-mi închipuiam deloc cum ar fi putut să fie, ce avea să urmeze. ‐ Sunt mort de curios. Zii! ‐ Nici n-am mai auzit vreodată de o întâmplare asemănătoare. Ascultă: când mistrețul a ajuns

bine, exact în bătaia puștii, și eram gata-gata să apăs pe trăgaci, auzi tu, scapă de picioarele din față și, ca lovit de trăsnet cade lat la pământ la mai puțin de cinșpe metri de mine, lăsându-mă cu gura căscată.

‐ Ei, na !- nu mă pot abține de la o așa expresie puțin academică. Ce-a fost? ‐ Eram convins că a fost lovit de glonțul unui alt vânător și a ajuns până aici, unde și-a dat

sfârșitul. Dar n-a fost așa. Să vezi. Stau preț de câteva clipe, pregătit cu arma să-l lovesc dacă e cazul. Mă apropii apoi de el cu grijă și văd că nu mișcă deloc. Mă uit să văd urme de sânge unde a fost împușcat. Nimic, nimic. Măi să fie! Parcă nu-mi venea a crede ce vedeam cu ochii mei.

Îmi scapă fără să vreau: ‐ O fi murit de spaimă când te-a văzut cu pușca îndreptată spre el. Așa-i? ‐ Nu râde! Porcul a făcut infarct când s-a tras asupra lui de către ceilalți vânători. I-am găsit

inima făcută ferfeniță atunci când l-am împărțit între noi. ‐ Și rana de cuțit, din blană?... ‐ I-am dat-o eu. Să nu râdă ceilalți de mine că porcul a murit de spaimă la prima mea apariție

ca vânător.

20

‐ Tare ,tare ,tare, vere! Acesta da trofeu. Cred că ai fost admirat, invidiat de toți ceilalți cu state mai vechi.

‐ Și cum încă! Au dorit să îmi ofere și diploma de cel mai viteaz vânător, dar i-am refuzat. Nu puteam fi chiar așa de…

‐ Dar povestea ai mai spus-o cuiva? ‐ Ei, na! Doar prima variantă. A fost suficient. Nu?

PLECAT

În miezul zilei codrul şopoteşte în verde crud stârnind simţiri triste. Soarele desprins din întunericul de peste ape se revarsă înghiţind umbrele sure ca un zeu păgân şi aprig. Cuşmele caselor sparte de hogeaguri fumegânde tac împăcate cu soarta. Stoluri de stăncuţe ciripesc gureşe, zburând fără niciun ţel dintr-o parte într-alta.

Lângă drumul mare apa ţârâie în ulucele putrezite, căptuşite pe margini cu muşchi înverzit. Gândurile se nasc şi se împletesc într-o urzeală anapoda. Apoi firele par a se rupe şi a se

înnoda bezmetic. A fost aici tocmai pe când mijea verdele acela crud. Dar plecase când se aşterneau brumele

reci. De câte ori înflorise liliacul la poartă de-atunci? Cine mai ştie?! A fost. Târziu, acum, cauţi să înţelegi fiorul acela al regăsirii pe poteca din pădure cât şi imensitatea

oceanului de albastru din priviri, tremurul vocii sale, încleştarea mâinilor, zarea complice, certitudinea iubirii veşnice, a frumuseţii, bucuriei, speranţei, zâmbetul transfigurat de adierea zefirului din văzduh ce aducea cu el împărtăşania naşterii acelei noi vieţi în toate.

Vechile simţiri, apoi, intrară într-o stare de platitudine spre agonie care, iată, se întinsese ca o pecingine până în zilele de-acum.

A plecat luând totul, toată frumuseţea, nelăsând nici măcar un firicel din ce fusese odinioară. Să fi fost realitate? Te întrebi. Unde s-o afla acum, în acest moment?! Unde-şi odihneşte trupul ostenit?! Oare nu-i flămând? Sau, cine ştie, poate se află într-o suferinţă fizică?! Oare sufletul nu-i sângerează măcar puţin la amintiri?! Cum a putut să dispară, să se dilueze pur şi simplu fără ca glasul inimii sale să nu strige după ceea ce a lăsat în urmă?!

Şi dintr-o dată te cutremuri la o sumbră revelaţie: dacă s-a prăpădit?! La această catastrofă posibilă simţi că cerul stă să-ţi cadă în cap. Ideea aceasta înfricoşătoare îţi paralizează simţurile şi gândurile.

Atunci, într-un anumit moment, plecase. Dar speranţa că undeva, într-un colţ de lume fiinţa aceea trăieşte constituia pentru tine o alinare, o speranţă. Cine ştie, îţi zici, dacă nu cumva hazardul ne va scoate în cale şi odată şi odată ne vom reîntâlni. A fi dispărut definitiv din viaţă însă, ar fi însemnat o osândă prea mare şi imposibil de suportat. În acest fel ai continua să trăieşti cu speranţa ucisă pentru totdeauna într-un permanent amurg.

De ce ar mai murmura codrul? De ce apa ar mai continua a se scurge în uluce? La ce bun? Spiritul, cu toate acestea, uneori mai priveşte înapoi şi acum din când în când, încă sperând

într-o minune. Cel mai adesea însă lâncezeşte în amintirile care par a aparţine altora şi plânge mocnit pieptănându-şi sentimentele. Vrând-nevrând însă, acestea se îndepărtează tot mai mult

21

uscând şi încremenind drumul azi prea bătătorit de visurile spulberate cu fiecare zi trecută. Noaptea, în lungile ore de nesomn, amintirile acelea se mai întorc tot mai palide. Atunci cauţi să retrăieşti prin puţinul rămas miraculoasele clipe. Parfumul lor, însă, nici pe departe nu va mai poate fi acelaşi.

Dar nu trebuie uitat că şi clipele au şi ele măsura lor în jocul vieţii şi al morţii. Tu, cea rămasă biată fiinţă, te vei îndrepta spre potecile părăsite, purtând în spinare povara

grea, căutând un strop de fericire şi poezie rătăcite pe potecile pustii ale pădurii. Frunzele copacilor vor fremăta înduioşate de meandrele care s-au sălăşluit în sufletul tău scrijelit adânc, dureros şi deznădăjduit. Nicio urmă a bucuriei de altă dată nu-ţi va mai ieşi în cale. Totul va fi stins de parcă pădurea nu va mai avea de-acum încolo altă menire decât aceea de a-ţi asigura doar mijlocul prin care tu ca şi ceilalţi veţi putea supravieţui.

Cu inima împietrită spui: „rămas bun” vremurilor duse. Cărările vor afla alţi paşi, anotimpurile renaşterilor vor înnoi alte idile, iar soarele va răsări şi apune ani la rând, cine ştie până când.

Cred că aceste zile de sărbătoare cu parfumul şi nostalgia florilor de mai predispune la visare. Astfel, permiteţi-mi să visez împreună cu dumneavoastră la vremea în care tinereţea zburda în paradisul de pe pământ.

VA VENI ŞI ACEASTA? (meditaţie)

Vedem milioanele de obiecte aruncate în sus de oameni, sau de alte împrejurări, situaţii şi nu ne speriem că le pierdem, căci se întorc singure şi sigur în jos pe Pământ. Şi noi putem sări în sus cât de mult fără teamă că nu vom mai ajunge înapoi. Este o mare binefacere. Aşa se păstrează, sau se transformă tot ce este pe pământ. Ştim că Globul pământesc numit Pământ e cea mai bună gazdă pentru noi. Aici avem totul ca să trăim. Sau ne-am acomodat? Doar să nu avem conducători nebuni, să ne reducă libertăţile, să ne închidă frontierele, să ne omoare în războaie sau prin războaie. Totdeauna au fost războaie, dar armele erau mai puţin ucigătoare. Acum armele ne ameninţă cu dispariţia.

CE AR FI ca obiectele aruncate în sus să se tot ridice, sau noi oamenii, sărind în sus, să ne tot urcăm? Adică să nu ne mai aducă Pământul înapoi, să nu mai existe gravitaţia pământului. S-ar pierde multe de pe Pământ. Ne-am pierde şi noi oamenii, dacă, sărind în sus nu ne-am mai întoarce. Pericolul ar fi foarte mare, căci vom muri. Distanţa până la alte „oaze” este mare şi fără condiţii de transport. Navele cosmice sunt foarte scumpe. Ar rămâne Globul pământesc golaş. Ne-ar dispare şi unele păsări. S-ar pierde unele maşini zburătoare. Am pierde mijloace de trai ajutătoare, tehnologice făcute de noi. N-am mai avea nici ploaie. Picurii de ploaie vor oscila în jos, în sus până se vor pierde în Univers. Fără apă, dispărem. Ne vom mişca mai greu, tot cu grijă. Vom privi mai des Soarele care ne ajută doar dacă suntem pe Pământ. Putem privi mai des către Divinitate, dacă o vom găsi. Ea ne poate primi doar în stare imaterială. Aşa se spune. Va trebui, mai întâi, să rătăcim pe undeva. Totul ar fi imposibil, fără tehnica care va veni.

ÎN REALITATE, ce să căutăm în sus? Putem găsi altceva mai bun acolo? Dăm de o lume mai bună? Nu cred… S-ar putea. Sunt destule planete şi corpuri cereşti. Par neospitaliere. Aşa ştim. Doar că până la ele, la o lume mai bună, dacă o vom afla, vom pieri noi, căci nu sunt condiţii de

22

vieţuire pe drum, până la ele. Doar găzduiţi pe nave cosmice foarte scumpe. Fără ele nu ne mai putem nici întoarce. Pe drumul foarte lung, dacă se vor termina rezervele alimentare şi de oxigen, tot vom pieri. Salvarea noastră este numai Pământul.

DACĂ PĂMÂNTUL nu ne-ar atrage ar fi şi un câştig. Muniţia de război plecată de pe pământ contra noastră, s-ar pierde în Spaţiu şi am scăpa, mai uşor, de moarte. Rachetele s-ar pierde în spaţiu. N-ar fi sinucideri. Oamenii descurajaţi şi auto-obidiţi ar sări în sus, s-ar face nevăzuţi o perioadă şi ar uita. Însă, acolo nu este nici o salvare, nici măcar aparentă. Îi aşteaptă dispariţia. La fel răufăcătorii, înainte de pedepsire s-ar arunca în sus, chiar degeaba. Toţi şi cei dezgustaţi s-ar convinge că tot aici pe Pământ e mai bine. Sunt milioane de oameni care fug de războaiele demolatoare şi de sărăcie. S-ar putea ridica să dispară un timp de pe Pământ, sau din ţara unde au locuit. N-ar mai deranja pe alţii ca refugiaţi. Posibil, dezorientaţi cum sunt, s-au gândit şi la aceasta. Însă, întunericul de deasupra nu oferă nimic bun şi atracţia Pământului nu se poate anula. Salvarea lor este tot la oameni. N-avem decât să suferim şi ei şi noi. Să trăim înghesuiţi. Doar să nu apară răfuieli religioase şi terorism. Divinităţile lasă oamenii nenorociţi la mai rău. Sau nu le dă înţelepciune conducătorilor de popoare să nu-şi mai chinuiască supuşii. Sau, Divinitatea nu se amestecă în treburile oamenilor. Atâta lume necăjită priveşte în sus sperând, doar sperând. Speranţa moare ultima. Ajutorul vine tot de la oameni. Mâine, poimâine nu mai avem loc pe Pământul ospitalier, iar teoria lui Maltus nu-i bună, dar s-ar putea produce multe nave cosmice şi unii s-ar putea ridica. Va veni şi aceasta? Cum numele lui, adesea hazliu...

Prezent mereu la repetiția finală Lui, românului i–ajunge fără-ndoieli, fără sfială, numai hazul care-l are toată mica lui avere, în porecla din născare adunată în tăcere, din melanjurile ciunge. și-a plimbat-o pe uluci pânꞌ la cimitir pe cruci. Fiare, păsări, dobitoace între lut și cer umorist deloc stingher îmbrăcat la patru ace scrijelit-a-n piatră tare stihuri... dar nu de-ntristare, ci adânc meșteșugite, cu zâmbete –mpodobite. Astfel, ca orice cetitor, de peste mări, din viitor, să vadă cum numele lui, adesea hazliu, e purtat zburdalnic de-un nor portocaliu.

23

EPOCA LUMINĂ Altercaţie între doi vecini de bloc.

- Bă, să ştii tu că Ceaşcă a fost mare patriot! Noi muncitorii avem de ce să-i mulţumim, ne-a dat casă şi servici.

- Casă, ce casă?! La bloc, fără spaţii verzi! Încă puţin şi dărâma, dementul ăla, toate satele. - Nu le dărâma tovule, fii atent la mine, le sistematiza. Păi, vatra satului, ocupa o mare

suprafaţă ce trebuia redată agriculturii, ş-apoi la case împrăştiate pe munte cum să aduci utilităţile? Construia blocuri moderne cu apă caldă şi WC englezesc, nu unul de scândură cu groapă în curte să-ţi miroasă pe la nas şi să dârdâi de frig iarna!

- Auzi sistematizare, fie-ar sistemu’ al dracu! Ce va să zică aia sistematizare? - Adică ridica civilizaţia satului şi-o făcea compatibilă cu sistemul comunist.

„Eu cred că veşnicia s-a născut la sat1”. Şi atunci cum mai păstram tradiţia rurală? - În Muzeul satului, meştere! Acolo s-au adus case, porturi populare şi scule tradiţionale

din toate zonele ţării. O realizare unică în lume, am uimit întreaga Europa. Vrei să zici că nu-i aşa? Atunci scuză-mă nu-ţi iubeşti deloc neamul şi nu eşti nici măcar cât grecul de patriot!

- Ia, lasă-mă în pace, ce are a face patriotismul cu sistematizarea? Vreau numai ca dumnealor să nu dărâme casa moştenită de la bunici. Bunicul şi cu tata n-au fost patrioţi, c-au luptat în două războaie mondiale?

- Şi mă rog în al doilea unde s-au bătut: în est sau în vest?! - În ambele sensuri tovule, ai înţeles?! în ambele sensuri… - Aaaa, zise gâtuit colegul coborând tonul cu decepţie şi totodată plin de subînţeles. - Ascultă tovule, zise primul cu voce gravă, nu-ţi permit să te legi de familia mea! Nu-ţi

permit! Poţi fi ce vrei şi secretar de partid la o adică. - Apropo, scuză-mă, nu zic eu, alţii zic. Tot BOB2-ul ştie că partidul nu te promovează

pentru că nu are încredere în tine. Nu ai un dosar sănătos şi ăia de la cadre sunt împotriva ta. Cică, din auzite zic, să nu mă tragi la răspundere, cum că bunicii tăi au fost chiaburi.

- Păi, acum nici măcar întovărăşire nu mai este, căci toată agricultura a fost cooperativizată! - Şi ce nu-i mai bine acum? I-a eliberat pe ţărani de robia pământului. Ce ne mai trebé

gospodării la ţară? Griji în plus… un kil de cartofi sau morcovi îi iei pe mai nimic din piaţa de legume. Dar originea socială arată familia de unde provii, şi educaţia, ştii proverbul, aşchia nu sare departe de trunchi!

Leon râse sec, când amândoi au ajuns în holul blocului. De scara din fier beton sudat era legată cu lanţ şi lacăt o bicicletă bărbătească, a lui Alecu, cu care acesta pedala 5 km. până la un sat din apropiere unde îşi ajuta părinţii să lucreze grădina şi un lot particular. Alecu intră pe o uşă la parter, iar Leon urcă cu ascensorul la etajul cinci al blocului de nouă etaje; de fiind secretar de partid obţinuse apartament mai la înălţime.

24

Conform lozincii „industria grea cu pivotul ei industria constructoare de maşini” şi megalomania dictatorului au făcut posibile construcţia CUG3-urilor. Ţara a intrat în criză energetică şi au început întreruperile de electricitate la locuinţe, obiectivele industriale fiind prioritare, ca bun al întregului popor.

Pe la ora cinci, Leon, întors de la uzină, urca pe jos cu lanterna aprinsă în casa scărilor fără geam. Fie arhitectul uitase să treacă geamul în proiect, fie proiectul fusese „sistematizat” la partid, când investiţia primise aprobarea, numai după o reducere prealabilă de fonduri. În spate alt tovarăş colocatar îl ruga:

- Luminează mai bine să văd şi eu treptele, şi, apoi, epoca lumină, epoca lumină şi nici-o lumină. Luminează vizavi de balustradă că mă împiedec şi cad. Luminează să văd treptele şi iară: epoca lumină, epoca lumină şi néma lumină!

- Dă-mi lanterna până la nivelul nouă, ca s-o iau pe a mea şi cobor imediat să ţi-o dau înapoi.

Leon ajuns la uşa lui lumină faţa colocatarului, în timp ce introducea cheile în broască, pe palierul de la cinci. „A, e necalificatul de la turnătorie, ăla de i-au dat apartament că are şase copii”.

După ce recuperă lanterna coborî în parcarea blocului să ducă gunoiul la tomberon. În cartier, de obicei o beznă ca-n pădure, dar azi, sub lumina lunii pline, copiii jucau miuţă. Plasa porţii, trasate cu cretă pe tabla tomberonului, făcea la fiecare şut un zgomot asurzitor. La întoarcerea în bloc minune mare! Prin interstiţiul dintre uşă şi ramă din apartamentul lui Alecu răzbăteau câteva raze de lumină. Dar cum beculeţul din comutatorul luminii de scară era stins, îşi zise: „desigur iar s-a defectat, prea apasă mulţi, unii urcă, alţii coboară, suntem peste şaizeci de locatari, dar au dat drumul la curent”. Sună la uşa lui Alecu, nu apare nimeni! Atunci, luând seama, „de, şmecherul ăsta nu vrea să răspundă”, bate cu putere direct cu pumnul în uşă. Deschide Alecu, la birou în spatele lui fata elevă îşi făcea lecţiile cu veioza aprinsă.

- Păi, spune aşa măi tovule, numai tu să ai curent, se revoltă secretarul de partid, doar e egalitate.

- De la baterie privată, şefule, de la baterie! îl lămureşte electricianul. - Cum de la baterie? protestează secretarul. Doar am şi eu una în Dacia, una mie o sută! - Dă-mi voie tovarăşe să fac şi eu o inovaţie. Fiind curentul întrerupt, am cumpărat o

baterie de Dacie, iar la veioză am pus un bec de doişpe volţi. - Da-n apartament n-ai lumină? - Asta costă ceva mai mult, trebuie să fac ş-un invertor că tuburile merg cu două sute

douăzeci în alternativ. - Ia să-mi faci şi mie unul, că-ţi dau materiale din secţie şi te învoiesc două zile de la

servici. - Îţi fac, dar dă-mi trei zile. Că una îmi trebuie să le fac curent şi la ţară, că acolo-i întrerupt

de câteva luni. Au timp să cunoască mai bine binefacerile sistematizării! - Alecule, ai grijă ce zici, că te interpretez! -----------------------------------

1 L. Blaga 2 Biroul Organizaţiei de Bază; 3 Combinat de Utilaj Greu

25

CAMERA REZERVATĂ LA LONDRA Prima dată am vizitat Londra într-o vară, când lira sterlină slăbise teribil în comparaţie cu dolarul american şi din cauza aceasta nu găseai o cameră liberă in toată metropola. Americanii, pentru care devenise totul ieftin şi convenabil, erau aproape mai numeroşi decât arabii şi indienii. Din fericire, pentru primele zile aveam o cameră rezervată din timp la un mare hotel. Urma însă o excursie de o săptămâna în Scoţia şi, la înapoiere, nu aveam nici o idee unde vom locui. Marele hotel era ocupat pentru cel puţin trei luni în avans şi nu putea fi luat în consideraţie. În ziua care a precedat excursia în Scoţia am început să căutăm. Am colindat Londra în lung şi în lat, până am ajuns pe o stradă liniştită, lângă British Museum. Două şiruri de case cu un singur etaj, în stil victorian, cu faţade albe şi scări la intrare, printre care, minune, nu mai puţin de patru hoteluri. Modeste. Dar parcă cui îi trebuia altceva? - Ne interesează o cameră pentru o săptămână peste o săptămână, i-am spus unei doamne de la recepţie, care-şi sorbea ceremonios ceaiul. Doamna m-a privit în ochelari, prelung si în tăcere, ceea ce însemna că ceva nu-i era prea clar. - Vrem o cameră pentru şapte zile, i-a tradus soţia mea. Dar nu începând de azi, ci de la data cutare, adică peste o săptămână. Plătim în avans! - Oooo, foarte bine, verry good, nu-i nici o problemă, s-a însufleţit femeia. Rezervation, cum să nu, acum vă trec în registru... Camera 21 vă convine? Cu vedere în curtea muzeului! Am spus că vederea în curtea muzeului este exact ce căutăm, am plătit şi am ieşit cu inima uşoară. A doua zi dimineaţa am plecat liniştiţi in Scoţia şi peste o săptămână, la data prevăzută şi notată pe chitanţă, am apărut cu bagaje şi impresii la hotel. De data aceasta, la recepţie era un domn cu bretele şi mustaţă vrabie. - Avem o cameră rezervată, i-am spus arătându-i chitanţa. Camera 21... Domnul s-a uitat în registru, probabil la camera cu pricina. - Hm, hm... I am sorry..., regret foarte mult, desigur că nevastă-mea era atunci la recepţie... Am confirmat că aşa era, o doamnă care merita să fie nevasta lui, fusese la recepţie. De altfel, se poate verifica după semnătura de pe chitanţă. - Domnule, mi s-a adresat individul, s-a întâmplat ceva regretabil. Camera 21 e ocupată! E dată încă de ieri. Sunt dezolat. O să vă înapoiem suma plătită până la ultimul penny. Cunoştinţele mele de engleză sunt limitate, mai ales când mă enervez. Aşa că am apelat urgent la nevastă-mea: - Spune-i individului că nu mă interesează dacă el a dat camera noastră sau ea a dat camera noastră. Şi nu mă interesează să-mi dea banii înapoi. Unde o să mergem acum, noaptea, să căutăm? Omul cu bretele m-a părăsit în favoarea soţiei mele, explicându-i cât de rău îi pare că nevasta lui, suflet de femeie, a dat camera altcuiva şi acum camera 21 e ocupată. Logic, ce putea face? Să-i lichideze pe ăia? Să divorţeze? Să se sinucidă cu micul dejun? Era aproape convingător... Şi deodată, am realizat altceva... In spatele omului de la recepţie se afla panoul cu chei. Exceptând cârligul cu numărul 21, în toate celelalte atârnau chei. Mari, grele, prinse de un soi de bombă cu explozie întârziată. - Ascultă, amice, i-am întrerupt omului peroraţia. La dracu cu camera 21! Ai putea să ne dai o alta?

26

- Of, doamne, dar de ce n-aţi spus de la început!? Se înţelege, alegeţi orice cameră vreţi... O, my God, întotdeauna femeia asta mă bagă în tot felul de încurcături... Ei bine, acolo am stat când am vizitat Londra prima dată. Adevărul este că a doua oară încă nu am fost la Londra, mai sunt doar în lume foarte multe locuri de vizitat. Deşi, ca să fiu drept, nu peste tot camerele sunt cu vedere în curtea muzeului.

MĂ SIMT EXTENUAT

- Muncim prea mult, îmi spune Menaşe. Ne extenuăm... - Mie îmi spui? îi răspund aprobativ. Întreabă-mă câte zile de concediu am avut în ultimii

trei ani... Nici una! Nici măcar după amiezile nu pot să mă odihnesc. Sunt în urmă cu somnul, cu odihna, cu lectura, cu sportul. Mă simt total epuizat.

- Asta aşa e, zice Menaşe. Fă ceva! - Ce să fac? - Ştiu eu? Te doare capul, ia un optalgin. - Să mă îndop cu pastile? Nu e o soluţie... - Ai dreptate... Fă-ţi o cafea tare! - Beau zilnic. Îmi încep ziua cu cafea, la zece beau cafea, după amiază beau o cafea. Simt că

mă intoxic deja. - Şi eu, zice Menaşe. Şi eu simt la fel. Du-te la un film, la un spectacol... - Să adorm în sală? Să mă culc târziu şi dimineaţa să nu mă pot scula? - Atunci ieşi la o plimbare cu copiii. - Cu copiii? Să-i supraveghez pe ei, să am grijă să mănânce la timp, să văd să nu se bată, să

nu cadă, să... Asta e destindere? Asta numeşti tu odihnă? - Atunci, poate să pleci pe două, trei zile la nişte prieteni, să schimbi aerul, să vezi alţi

oameni... - Şi ce folos? Săptămâna viitoare o să vină prietenii la mine pentru două, trei zile. Pregăteşte

masă, fă curăţenie în casă, aprovizionare, alergătură, asta numeşti tu destindere? Deja stau prost cu somnul, capul mă doare, ochii mă ustură, sunt nervos... Ce mă fac?

- Întreabă un doctor! Şi chiar aşa am făcut. Dar nu m-am dus la un doctor oarecare, ci la renumitul profesor Ben

Gaon, în particular desigur. Când am intrat eram al zecelea. Mi-a ajuns rândul seara târziu. Profesorul era vizibil obosit. Fumase mult, era palid şi ţinea ochii uşor întredeschişi.

- Ia loc, mi-a spus. Şi scuză-mă puţin, sunt foarte, foarte extenuat. Mă doare capul. - Poate doriţi un antinevralgic, am îndrăznit. Am întotdeauna la mine o cutie cu optalgin. - Mulţumesc, a zâmbit el. Nu-mi ajută. - Atunci o cafea tare... - Am băut deja trei. Şi la ora asta... N-aş mai dormi toată noaptea. Nici aşa nu dorm prea

bine. - Poate v-ar trebui un sedativ, i-am spus, un tranchilizant, un hipnotic uşor luat din când în

când. - Eşti foarte drăguţ, mi-a spus somitatea. Adevărul e că sunt epuizat, muncesc prea mult. - Atunci, ieşiţi la o plimbare... - O plimbare? Nu ţine, eu am bolnavii programaţi cu mult timp înainte... Plus cazuri urgente,

ca al dumitale... Dar să lăsăm problema mea, că nu are soluţie. Pe dumneata ce te supără? - Pe mine, am întrebat, ce mă supără? - Exact. Pentru ce ai venit? - Chiar aşa, pentru ce am venit... Ah, da, am venit să..., am venit..., chiar la ce naiba am

venit? Cred că... Cât vă datorez, dom' profesor?!

27

ENIGME DE VACANŢĂ

Domnul Grigore era expert contabil şi, după o lungă perioadă de slujit la stat pe salarii în general simbolice dar mai ales aleatorii, s-a pensionat anticipat, apoi a deschis un birou de expertiză financiar-bancară. În scurt timp situaţia financiară proprie i s-a îmbunătăţit considerabil iar el a devenit cunoscut prin cele câteva falimente în care au intrat nişte firme care-i ceruseră consultanţă dar care, aşa cum se întâmplă de obicei, a fost folosită de manager doar în scopuri intime. Ciudat! Pe când lucrurile bune făcute în viaţă te ţin într-un perfect anonimat atunci când numele îţi este legat de o nenorocire te cunoaşte toată lumea. Domnul Grigore se gândea mai mereu la ciudăţeniile firii omeneşti iar faptul că acum avea o cu totul altă perspectivă asupra vieţii nu îl schimbase deloc. Rămăsese acelaşi om politicos, cu mult bun simţ, elegant, cult şi spiritual.

Însă aşa cum soarele are pete întunecate, domnul Grigore avea o soţie. Doamna Marlena, născută Curlat era din Gropeni, lucru foarte important în opinia domniei

sale întrucât, dacă o luai în seamă, din Gropeni pornise civilizaţia lumii şi tot acolo urma să se stingă, odată cu ilustru ei frate, Mitică, un mare înţelept, căsătorit şi el cu boala de Filica, „o farfuză janghinoasă care-i pusese pirostiile cu forţa dându-i să bea rachiu din corcoduşe la care el nu rezista” (citat închis).

Asta nu ar fi fost totuşi prea important însă doamna Marlena care semăna cu Mussolini, avea comportamentul unui obuzier nemţesc şi farmecul unui catafalc (a nu se confunda cu catwalk) era de părere că toţi bărbaţii o doreau cu disperare iar cine o atingea (eufemism!) rămânea legat de ea pe toată viaţa. Ceva în genul fiţoasei ăleia de Afrodita la care bineînţeles ea plusa cu enormul ei farmec virginal. Pe undeva avea chiar dreptate deoarece Grigore, la vremea când era în liceu, o „atinsese” în podul şurei şi fusese surprins acolo în plin exerciţiu de tatăl şi fraţii Marlenei care afişau nişte ochi roşii plus topoare şi o furcă bine ascuţită. Imaginea lui Grigore cu pantalonii în vine era probabil ceva îngrozitor dar ei păreau dispuşi să apere floarea castităţii care părea proaspăt călcată în picioare. Părea! Numai intervenţia promptă a fetei, care deşi nu-şi ridicase nici ea poalele dovedea o tărie de caracter admirabilă, salvă viaţa bietului Grigore.

- Tată, el este iubitul meu şi ne vom căsători imediat! Tatăl, om cu mult suflet, înţelese situaţia, scoase imediat o hârtie din buzunar şi i-o dădu

tânărului să o semneze. Avea şi pix la el ceea ce se dovedea că era un vizionar care nu lăsa nimic la întâmplare. Semnătura băiatului aduse suspine de regret în piepturile fraţilor care ar fi preferat totuşi să-l facă bucăţi cu topoarele. Mă rog! Cert este că peste o săptămână, mult înainte de terminarea vacanţei, Grigore a dansat Isaiia dănţuieşte şi a devenit bărbat însurat, foarte respectat, cu acest prilej fiind dat afară din casă de proprii părinţi.

Dar lucrurile, cu timpul, s-au rezolvat iar acum Grigore intră în casă spunând cu un zâmbet larg pe buze:

- Ţuţurel, Am o surpriză plăcută pentru tine! Numita Ţuţurel lăsă lingura cu care mesteca în tocana de ceapă, îl privi ca pe un gândac de

bucătărie, că tot era în domeniu, şi mugi reticentă: - Adicaa?

28

- Am luat un bilet de vacanţă, la mare, la marea Mediterană, să ne odihnim şi noi o săptămână într-un hotel de cinci stele, că merităm!

- Gligore! Iar vrei să mă duci ca pe curvance în hoteluri şi să mă crăceşti în toate felurile aşa cu ai făcut la Brăila când eram în luna de miere!?

Amintirile din acea vreme îi provocară domnului Grigore un puternic spasm piloric. Se stăpâni însă şi spuse zâmbind parcă puţin nostalgic:

- Vai Ţuţurel, nici nu se pune problema… mergem mai mult ca să ne îngrijim sănătatea, să ne odihnim, nuuu…

- Păi, atunci de ce nu mergem la Techirghiol, stăm la madam Tunceai şi ne dăm cu nămol peste tot cum îţi place ţie, că doar mai ţii minte nebunule… Altă amintire cu iz de nămol şi chicoteli neruşinate îi provocară un nou spasm. Grigore gândi îngrijorat: Dacă îmi mai aduc aminte de ceva intru în spital cu nişă stomacală! Vai de capul meu! Este timpul să mă cenzurez!

- Ţuţurel! Aia era pe vremea când o duceam din salariu în salariu! Acum altfel se pune problema iar la întoarcere ai avea ce să îi povesteşti lui Mitică. Ştii cât de dornic este el de cunoaştere… Iar de Filica ce să mai spun?

Aici Grigore, fin psiholog, o plesnise! Filica era cheia succesului. Mai bine spus ficatul acesteia făcut noduri la auzul felului în care petrecuseră ei concediul…

- Gligore şi unde ziceai că vom merge? - În Antalya! - Şi pe unde vine Antalya asta? - În Turcia! - Şi Turcia unde-i? - Ceva mai jos de Gropeni! - Ei, aşa, da! Şi cu ce mergem până acolo? - Eiii, am rezervat bilete la avion… - Cu avionuuuu’?! Păi, eu n-am mers niciodată cu avionu’! Dacă, Doamne păzeşte, fac una

din alea nefăcute? - Vai, nu-ţi face nici un fel de probleme. E ceva mult mai simplu decât cu autobuzul până la

Gropeni. - Bine! Mergem! Eternul Gropeni îşi dovedise din nou puterile magice în mintea doamnei

Marlena. Peste câteva zile, domnul Grigore îi aduse un cadou, o pălărioară din pai, ceva foarte cochet,

pentru a se feri de soarele arzător al sudului. Doamna Marlena, cuprinsă acum de febra plecării, întrerupse prepararea compotului de

vişine pentru toamnă şi, în faţa oglinzii din baie, se admiră cât de frumoasă poate să fie, deşi nu reuşise încă să se pieptene. Făcu totuşi o mică glumă:

- Gligore, parşivule, parcă văd că vrei să mi-o pui ca o bestie pofticioasă ce eşti, de mă tot cadoriseşti cu prostii din astea. Mă faci să-mi vină dracii pe mine şi nu cred că scapi nerezolvat!

În mintea lui, Grigore îşi dădu cu pumnii în cap dar surâse subtil şi-i răspunse: - Eii, aşteaptă până ajungem acolo şi-ai să vezi, că acum trebuie să merg la un client de la

care am de luat banii de cheltuială… Ce-i drept, între timp Marlena uitase promisiunile fiindcă-i dăduse compotul în foc. Prin

urmare vorbele au rămas, deocamdată, la acest stadiu. Peste numai trei zile, într-o splendidă dimineaţă se aflau la aeroport şi se pregăteau de

îmbarcare. Din motive momentan necunoscute doamna Marlena blestema şi înjura de mama focului. La urcarea în avion lucrurile s-au lămurit. Spaimele îi bulversaseră metabolismul îndreptându-l ferm spre un meteorism apocaliptic. E drept că mâncase şi nişte varză călită ca să reziste la drum ceea ce acum provocă alarmă la bordul avionului. Se presupunea un atac cu gaze toxice de luptă, prin urmare, sursa, odată depistată, fu sechestrată în toaleta avionului pe toată durata zborului.

29

Abia la coborâre a fost eliberată însă avionul a intrat în revizie generală. Mândră de felul în care rezolvase situaţia, doamna Marlena i-a spus lui Grigore:

- Bă, n-a fost rău zborul şi aş putea spune că nu prea mi-a fost frică. Am mai tras eu câteva… da’ aşa-i la început. Să vezi când ne-om întoarce!

Grigore, cu gândurile aiurea, zâmbea blajin… La hotel, s-au cazat, apoi Grigore i-a propus Marlenei să meargă pe plajă, să profite de ziua

asta minunată să mai bea o cafea, să mai vorbească una alta, aşa cum fac oamenii în concediu. Sprintenă ca o căpuşă când îi miroase a sânge Marlena îşi trase pe ea costumul de baie cu

model leopard îşi luă paporniţa cu smacuri şi plecară veseli la plajă. Aici se aşezară pe şezlongurile aflate sub umbrele iar Grigore, înainte de toate, îi aduse de la bar o cafea şi o bere ca să nu se deranjeze ea. Marlena simţi că-i vin poftele cele necuviincioase aşa că sorbi cafeaua cu gând să-l demoleze pe Grigore ceva mai târziu. Doar că, peste numai câteva minute, dormea sforăind deşi nici nu se atinsese de bere. Grigore, grijuliu, o acoperi cu un cearşaf şi plecă…

Spre seară reveni, o trezi pe Marlena îi surâse dulce şi îi spuse: - Ţuţurel, hai la masă, că ţi-o fi fomică! Într-adevăr pe Ţuţurel o zguduia foamea dar nu prea reuşea să facă priză cu realitatea

fiindcă-i era încă foarte somn. Totuşi, la masă reuşi să mănânce câte ceva, deşi îi mai cădea din gură din când în când, bău şi un pahar cu vin alb şi dulce cum îi plăcea ei, apoi, în cameră adormi de parcă ar fi fost înţepată de vestita muscă tze-tze. Grigore dădu drumul la televizor şi ieşi…

Eiii, cam aşa se derulă tot sejurul iar la întoarcere deşi Marlena era bronzată doar pe un picior faptul că avea cam douăzeci de kilograme în minus o făcea fericită iar nenorocirea de la sosire nu s-a mai produs pe timpul zborului. Decât foarte puţin şi numai după ce au luat micul dejun în avion. Peste două zile se aflau în vizită la Gropeni şi băteau la poarta fratelui Mitică. Acesta ieşi din casă, se scărpină în diferite locuri, privi spre cer ca să vadă dacă va ploua şi abia apoi se duse la poartă să vadă cine i-a picat de musafir. Când îi văzu păru a se bucura foarte şi întrebă aşa ca orice om care respectă sfânta tradiţie a ospeţiei: - Ăhăhăăă, io-ti-te bă cine veni la noi. Staţi mult!?

Numai că draga lui surioară nu îl băgă în seamă, sau poate îl băgă undeva, dar de spus spuse: Mitică du-te dreacu’ şi adă-mi o cană de apă că-ţi crap capul cu poşeta, boule!

Mitică ajuns acum doar umbra ştirbă a celui care voia să-l tranşeze pe Grigore cu toporul în urmă cu douăzeci de ani se mai foi puţin dar nu avu încotro. O ştia de nebună pe sor-sa! Îi invită pe prispă le arătă nişte scaune recuperate de pe vestita arcă a lui Noe şi plecă să aducă apă bună de izvor din găleata aflată în grajd. Se întoarse destul de repede de frică să nu-i fure ăştia ceva din casă şi turnă în trei căni de lut primite pomană la moartea soacră-sii. Marlena, orientată, aruncă apa şi spuse cu o oarecare mâhnire în glas: - Pă, bine mă nerodule, de pişatu’ vostru de apă am eu nevoie!? Marş la beci şi scoate o ulcică de vin, din acela de anu’ trecut că te spun la toată lumea ce cotrozea eşti! Te fac de râsul satului, idiotule! Chestia cu râsul satului, în rural, funcţionează fără greş. Mitică îşi trase mucii şi o chemă din casă pe Filica. Aceasta ieşi zglobie se prefăcu încântată de musafiri şi, după o privire cruntă aruncată de Mitică, fugi la beci de unde se întoarse cu o cană de vin. Turnă în păhărelele de ceramică de mărimea unui degetar şi spuse ca şi cum ar fi înghiţit jeratic: - Ei acum dacă aţi venit, hai noroc şi ce-o fi o fi! Sibilinică urare! Doar că Marlena, o expertă în relaţiile interumane specifice, nu luă în seamă nici aceste vorbe de duh ci începu să povestească ce bine s-au distrat ei la mare, în Turcia, unde ea fusese chiar acostată de nişte sultani care voiau să-i dea bogăţii şi palate numai să-i lase să o sărute. Da’ ea noo! Bă, eu sunt din Gropeni şi nu-mi fac ţara de râs. Bine, nici nu puteam fiindcă: „Gligore era tot timpul pe mine, fată, nici la sfânta masă nu şedea la locu’ lui! Ce să vă mai spui, oameni buni, nebunie, nu alta”…

30

La acest pasaj narativ Filica izbucni în plâns şi se duse să dea mâncare la raţe iar Mitică îşi aprinse o ţigară din care parcă muşca nu trăgea. Marlena îşi savură triumful, vărsă vinul din păhăruţ pe jos ca să fie de sufletul morţilor făcându-se că nu vede nici criza de colici a lui Mitică. - Hai, dragă, să mergem la naşu’ Cristorel că pe aici am terminat! Rămâneţi în prostia voastră bă, sărăcanilor, mai spuse ea, însă nici măcar acest îndemn nu a reuşit să-l mobilizeze pe Mitică, aflat acum în comă profundă. Plecară de fapt la gară fiindcă nici la naşu’ Cristorel nu era altceva de văzut. În tren Grigore se gândi la posibilele efecte secundare ale somniferului folosit în concediu ca să poată sta toată ziua la hotel cu prietena sa, o doamnă de cam treizeci de ani, cu care avea doi copii. În concluzie se poate spune că era el Grigore un martir dar nu este deloc sigur că atunci când va ajunge în împărăţia cerurilor va fi cazat la etaj acolo unde doar cei neprihăniţi stau. Mde… sunt şi riscuri, ca în orice afacere!

CLARVIZIUNE

Legat de destin, am întâlnit şi fenomenul de „CLARVIZIUNE” cum spune Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, şi care îl defineşte ca fiind „calitatea cuiva de a pricepe un fenomen şi de a-i prevedea desfăşurarea lui în viitor”.

Şi Religia Creştină recunoaşte acest fenomen pe care-l numeşte „CLARVEDERE” sau VEDERE cu DUHUL.

Toţi proorocii şi prelaţii îmbunătăţiţi spiritual, au avut această calitate pe care ştiinţa neputând-o explica, n-o recunoaşte. Conform expresiei, „tot ceea ce nu poate fi explicat ştiinţific, nu există!”

Se spune că prin 1940, când începuse marea mobilizare generală a tinerilor pentru Al Doilea Război Mondial, aceştia veneau în număr mare la Mânăstirea Sâmbăta de Sus unde era Părintele Arsenie Boca pentru spovedanie şi împărtăşanie, în speranţa că „Sfintele Daruri” îi va ajuta să scape teferi din Marele Măcel.

Părintele, îi separa din puhoiul de lume care venea la Sfânta Mănăstire, şi pe aceştia trecându-i „în revistă” alegea pe care credea de cuviinţă, iar celorlalţi le spunea: „cu voi mă-ntâlnesc altă dată”!

Cei respinşi plecau parcă dezamăgiţi, iar cei aleşi erau spovediţi şi împărtăşiţi. Ca în final să se constate că cei „aleşi” urmau să piară în război, iar cei „respinşi” să se întoarcă teferi la casele lor.

Se pune întrebarea: „cum putea Părintele Arsenie să prevadă ce se va întâmpla în viitorii cinci ani de război cu fiecare din aceşti tineri? dacă nu „citindu-le” ca într-o carte destinul!”

Pe cei cuminecaţi cu Sfintele Daruri nu i-a putut feri de moarte, că aceasta figura în destin, şi aşa cum am spus, destinul nu este „negociabil”, dar i-a ajutat să ajungă „curaţi” sufleteşte la Dumnezeu.

Mă tot întreb, cum se face că unii ajung să posede acest „har” şi alţii nu? Şi nu mă refer la mirenii de rând, dar la mulţi dintre prelaţi, care se cheamă, că ajungând să posede demnitatea respectivă, au anumite calităţi de sfinţenie. Se pare că pe lângă aceste calităţi, „mai trebuie încă ceva”! care nu-i la îndemâna oricui.

31

Poate că şi acest „har” este scris în destin. Astfel, absolutizând destinul, înseamnă că, orice-am face, dacă nu-i scris „de Sus”, acest har, nu-l putem avea.

Oare aşa să fie? Am văzut că un anumit gen de literatură, abundă în exemple concrete de persoane care au putut să prevadă diferite întâmplări ce urmau să se petreacă în viitor, şi care nu erau nici oamenii bisericii şi nici un anumit har de sfinţenie nu posedau. Dar nici „oameni de rând” nu erau dacă au putut să citească viitorul.

Nu-mi venea ideea să scriu aceste rânduri, dacă nu-mi aminteam de-o întâmplare povestită de Unchiul Radu.

Acest frate al mamei, despre care am mai relatat eu în această carte, nu cred că era nici „ateu”, dar nici „bisericos” nu era. N-am discutat niciodată probleme religioase cu el.

De câte ori mergeam prin Brăila, obligatoriu trebuiam să-i fac o vizită. Era un inginer priceput şi împătimit pescar amator.

În ultimul timp se cam şubrezise, dar cu toate că sărise de 80 de ani, nu era chiar dărâmat complet. Mai degrabă „finalul de viaţă” începuse să pună stăpânire pe el, cu toate că „mima ” entuziasmul.

L-am văzut eu că în ultimul timp abandonase şi sportul lui de-o viaţă „pescuitul”. Slăbise şi mânca foarte puţin şi teribil de încet. Nu ştiu dacă lua ceva la micul dejun, dar prânzul îl lălăia până spre seară. Chiar l-am întrebat de ce nu ia ceva de poftă de mâncare ?

- Dragă Nicule, nu ştiu ce se-ntâmplă cu mine, dar parcă mi s-a scofâlcit stomacul. Nu mai pot mânca cum mâncam eu. Dacă iau două-trei linguri de supă mă şi satur. Parcă nu mai intră.

Din câte mi-aduc aminte, niciodată nu a fost prea gurmand. Când ne-a tăiat trenul gâştele, m-a trimis mama să le duc şi lor ceva carne. Pe atunci trăia şi mătuşa Domnica soţia lui. Nu ştiu cum s-a nimerit că „picai” tocmai la masă. Aşa am eu baftă ! Cum era şi firesc, m-a poftit şi pe mine. Când am văzut că mătuşa vine cu-o „oliţă” cam de un litru să ne pună supă la toţi trei, am rămas perplex. Mai ales c-am văzut pe plita sobei de gătit o crăticioară cam de jumătate de litru în care era probabil felul doi, pur şi simplu, m-am ridicat şi-am plecat. Dacă m-aşezam eu la masă, îi lăsam flămânzi. Şi atunci n-aveam mai mult de 12 ani. Cred că nici nu mă săturam ca lumea. S-or fi supărat ei, dar ăsta era adevărul. Eu eram „mafoame” rău! Parcă-mi râmau porcii-n burtă.

Acum când l-am văzut mâncând, mi-am amintit de episodul acela. Şi stând noi de vorbă, sporovăind ba de una ba de alta, îmi povesteşte o chestie interesantă. Să vezi Nicule ce păţesc deună zi. Eram în dormitor, stăteam aşa lungit în pat, dar nu

dormeam şi am avut impresia că aud sunând telefonul. Mă ridic şi merg în sufragerie unde era aparatul, şi aşteptam un nou apel ca să ridic receptorul. Deodată apare în faţa mea ca o „clipoceală”, cum să-ţi spun eu ca să mă-nţelegi, cam aşa cum este vara pe căldurile alea mari şi apare la câmpie „fata morgană”. Şi cu imaginea asta în faţă, parcă deodată îl văd pe Sandu, prietenul meu din copilărie care locuieşte acum în Botoşani şi cu care mai discutăm la telefon. Îl văd aşa de clar ca la televizor. Şi-l aud cum o întreabă pe nevastă-sa „Unde-i dragă carnetul ăla cu numere de telefon că vreau să-l sun pe Radu”. „Nevastă-sa îi spune că-i pe raftul doi din bibliotecă ca de obicei”. „Da, ai dreptate îi răspunde el. Şi-l văd cum ia carnetul şi-l răsfoieşte, găseşte numărul şi-ncepe să-l formeze. Dar ştii cum îl vedeam şi-l auzeam, ca pe ecranul televizorului. Cum a început să sune telefonul, imaginea a dispărut. Ridic receptorul, şi-i zic :

— Ce faci mă Sandule, nu găseai carnetul cu telefoane? Ai uitat că este în bibliotecă pe raftul doi?

— De unde ştii chestia asta?mă întreabă el mirat. — Păi te-am văzut şi auzit când o întrebai pe soţie. Deodată se face linişte. Cred că preţ de cinci minute n-a mai scos nici un cuvânt. Eu îl

întreb: — Ce faci dragă, ai amuţit? — Măi Radule, ce tot spui acolo? Tu mă omori pe mine! Lasă prostiile. I-am povestit şi lui ce ţi-am spus şi ţie. Este drept că imediat nu mi-am dat seama, dar

după ce-am pus receptorul în furcă şi pentru mine a fost ca un şoc. Nu ştiu cum se poate explica chestia asta.

Nici eu nu ştiu cum se poate explica, dar faptul este cât se poate de real. Vine după asta „ştiinţa” şi spune: „aşa ceva nu există”!

Vrem nu vrem, totuşi există!

32

De atunci şi eu o întorc pe toate feţele, să-i găsesc o oarecare explicaţie logică. Nu cumva medicina nu a reuşit încă să descopere toate enigmele trupului nostru? Poate că el încă mai ascunde multe taine.

Fără să mă consider mare specialist, dar ca să-mi dau şi eu cu „presupusul” am voie. Nu cumva trupul nostru în anumite condiţii joacă rol de „antenă” de emisie-recepţie? Telepatia a fost deja demonstrată. Ca să funcţioneze „brici” el trebuie să fie curăţat de multiplele toxine cu care-l încărcăm zi de zi. Trupul nostru îmbâcsit poate arăta că o fereastră aburită sau murdară de praf, prin care nu putem vedea nimic afară. Dacă luăm însă o cârpă şi-o ştergem, deodată situaţia se schimbă. Fereastra devine curată şi prin ea vedem clar imaginea de-afară. Cum am putea curăţa trupul de toxine? Mâncând doar alimente biologic active şi în cantitate foarte mică. Dar cât să supravieţuim. Nu cumva aşa arată viaţa marilor prelaţi? Au dobândit harul CLARVIZIUNII prin post şi rugăciune. Şi nu numai prelaţii. Şi marele terapeut Valeriu Popa, făcea post negru numai cu apă distilată câte 45 de zile pe an. Şi el poseda o clarviziune interesantă.

Dar unii mai cârcotaşi ar putea spune: „Şi la ce i-a folosit? Tot a dat ortul popii!” Da domnilor, a murit că aşa era planificat în destin. Când sună „ceasul de plecare” gata, fiecare ne întoarcem în „invizibil” de unde am venit! Coborâm în biologic la o dată anume şi plecăm tot la o dată anume bine stabilită. Venim pe rând şi plecăm pe sărite. Vrem nu vrem, asta este realitatea.

VIN TĂCERILE Vin tăcerile pe vale Cu păr lung de ceață sură Și c-un deget dus pe buze Ca să tacă toți din gură Că se lasă înserarea, Jurul vrea ca să se culce Și va răsări și luna Că tot n-are un` se duce Ea va polei tăceri Cu argint și nestemate, Ascultând privighetori Undeva prin văi, departe... S-a trezit și-un huhurez Cu o știre: cică plouă... Felinare – licuricii Au aprins, sub ierbi cu rouă Cântă serenade nopții Greieri îndemnați de muze, Pe când plopii din pădure Îi aplaudă din frunze

33

Suspans subtil şi o carieră de succes

„În vârful acului”,

un nou roman de Mihai Batog-Bujeniţă

„Romanul poliţist este un exerciţiu teoretic de justiţie în care, întotdeauna, binele învinge răul.

Cam aşa este şi în basme, deci cu totul diferit de realitate” (Mihai Batog-Bujeniță)

În paginile noii sale cărţi !În vârful acului”, apărută în Editura Ars Longa, Iaşi, 2016, talentatul condeier Mihai Batog-Bujeniţă se dezvăluie ca narator, portretist, filozof, psiholog, sociolog, politolog şi moralist de elită.

Romanul său este scris, cu excepţia epilogului, la persoana întâia. Eroul principal, Daniel Tomescu, îşi povesteşte o perioadă frumoasă din viaţă, de la absolvirea facultăţii de medicină ca şef de promoţie, la ascensiunea glorioasă în carieră. În scurt timp, prin muncă şi sacrificii, el obţine tot ce-şi doreşte pe plan profesional, postul de chirurg într-o clinică ultramodernă. Îşi continuă studiile doctorale încheiate cu „Magna cum laudae”, obţine toate gradele universitare de la asistent, la conferenţiar şi profesor, iar pe plan administrativ ajunge până la postul de director într-un spital particular, nou construit. Se remarcă vocabularul şi cunoştinţele medicale pe care autorul şi le-a însuşit pentru a da veridicitate personajelor, în majoritatea lor din mediul spitalicesc.

Daniel Tomescu este un bărbat inteligent, bine pregătit, harnic şi apreciat ca medic, manierat şi înzestrat cu simţul umorului, hărăzit cu însuşiri omeneşti de admirat, bunătate, generozitate, dezinteres material. Zugrăvit ca fin observator şi „bon viveur”, Dani are o mulţime de calităţi demne de invidiat, dar şi o doză de candoare. Acest din urmă defect, pe care cititorul îl poate socoti doar o calitate în plus, este corectat de numeroasele colocvii pe care protagonistul le întreţine cu părinţii, amicii, sau superiorii săi de la locul de muncă. Cu dragostea stă excelent, dacă ne referim la cea fizică, oferită cu dărnicie şi virilitate unui mare număr de femei care-l seduc cu uşurinţă. Scenele de amor alcovian sunt descrise cu patimă şi amănunte picante. Daniel Tomescu este tipul de bărbat fermecat de femei de la prima vedere, sensibil şi admirator al nurilor, ademenit şi cucerit uşor. El le răsplăteşte cu mărinimie prin cadouri scumpe, băuturi şi feluri de mâncare alese, dar rămâne la nivel de legătură hormonală fără a ajunge la aspectul sufletesc al iubirii. „Căsătoria cu o femeie care se declară dominată sexual de incredibila ta virilitate este o capcană în care intrăm ca berbecii cu o inconştienţă milenară”.

Am admirat arta compoziţiei, discursul şi dialogul firesc, limbajul bine diferenţiat al fiecărui personaj în funcţie de vârstă, strat social, sau meserie, descrierile caricaturale ale figurilor,

34

îmbrăcămintei, aspectului general al parveniţilor, tineretului libertin, deţinătorilor de funcţii, prezentarea cu ochiul aparatului de filmat a interioarelor.

De-a lungul ascensiunii glorioase a eroul său principal, Mihai Batog-Bujeniţă insinuează cu subtilitate nişte decesuri suspecte, fără a declara, până în ultimul rând şi nici atunci făţiş, dacă doctorul Tomescu a bănuit, a înţeles că în fapt erau crime şi a tăcut. „Cine este surd, orb şi mut, trăieşte o sută de ani de linişte şi pace”.

Există în text câteva „povestiri în cadru”, toate cu tâlc şi învăţături de viaţă, cum sunt povestea preotului chemat la împărtăşanie care săvârşeşte o minune, a medicului Ivănescu dezamăgit în căsnicie, a doctorului evreu Ritter, povestea inventată a lui Sisi despre care foarte curând se află adevărul, povestea arhitectului care se răzbună după moarte, povestea profesorului milog îmbrăcat ca un boschetar.

Colocviile tânărului chirurg cu prieteni mai experimentaţi şi mai cu picioarele pe pământ, cu colegi trecuţi prin viaţă, sunt menite a expune părerile autorului despre subiecte ardente ale contemporaneităţii. De pildă, degradarea poziţiei profesorilor şi medicilor, psihologia tinerei generaţii egoiste, nepăsătoare şi lipsite de maniere, despre psihologia pacientului, filmele moderne cu conţinut standard şi efecte speciale care formează o generaţie a subculturii cinematografice

Cine citeşte cu atenţie, găseşte în paginile cărţii citate, panseuri, dictoane şi învăţături de viaţă: "toate lucrurile au un destin al lor; ignoranţa este prima condiţie a fericirii; gloriile trec indecent de repede; banii par mulţi doar dacă nu-i cheltuieşti; înţelepciunea vine în urma greşelilor, dacă vine!; priveşte omul, nu funcţia!; toţi murim, dar important e ce facem până atunci; întotdeauna când intri într-o casă, dacă eşti inteligent, ai grijă să vezi pe unde poţi ieşi" şi multe altele cu care m-am delectat, dar n-am intenţia să le epuizez.

Autorul face dizertaţii asupra situaţiei spitalelor din România, minunilor Internetului şi telefoanelor inteligente, despre monitorizarea „sclavilor imbecilizaţi de sistem cu ideea de libertate”, epidemia de corupţie, migraţia islamiştilor în Europa cu o scurtă incursiune în istoria crimelor comise în numele creştinismului, consideraţii asupra banilor, apariţiei, evoluţiei şi păstrării valorii lor, eseuri despre influenţa vremurilor asupra modei, despre proprietatea particulară şi problemele pe care le creează.

Observaţiile pe cât de dureroase, pe atât de adevărate probează decepţiile vieţii:

„De fapt nimănui nu-i pasă de om, el fiind considerat a fi cea mai acceptabilă pierdere într-o afacere. Mai ales că este, de cele mai multe ori, destul de uşor de înlocuit!”

Las cititorului satisfacţia de a descoperi cine sunt criminalii şi cine victimele şi plăcerea de a-l regăsi pe autorul Mihai Batog Bujeniţă câte puţin în fiecare personaj, cu gândurile şi aprecierile sale originale, cu discursul său fluent, înţelept, bărbătesc, cu ironia sa fină, cu sugestiile şi împărtăşirea vastelor sale cunoştinţe în toate domeniile.

„În vârful acului” este o carte care se citeşte cu interes, plină de învăţături de viaţă, scrisă de un autor inteligent, cultivat şi original.

Când l-am întâlnit prima dată pe Mihai Batog-Bujeniţă mi-a spus că „Între un diamant şi un diamant care are o poveste, se vinde cel cu povestea”. Da, „În vârful acului” e un diamant cu poveste. Cu multe poveşti. Şi cu multe faţete.

35

POEȚI REȘIȚENI DE ANVERGURĂ

Costel Simedrea

Costel Simedrea face parte dintr-o categorie aparte şi discretă de poeţi, care au un univers personal veritabil, necontaminat de penumbra vreunei direcţii, curent sau grupări. Poezia sa, deşi scrisă în contextul nobil al unor prietenii fundamentale cu Gheorghe Azap, Ion Chichere sau Costel Stancu, este închisă într-un halou protector care îi conferă trăiri veritabile, dătătoare de fior şi tensiune sufletească şi literară, pentru că versul său este întors spre inimă, spre valorile perene ale vieţii, cele care dau consistenţă amintirilor şi substrat cărţilor. Scriind febril, dar constant - în ultima perioadă a publicat un volum în fiecare an -, autorul şi-a păstrat, totuşi, suflul poetic şi, lucru mai rar, poezia sa îşi menţine tensiunea şi anvergura metaforică, fără scăderi inerente în contextul unor perioade de timp mai lungi, ceea ce dovedeşte o înzestrare peste vârste şi circumstanţele adeseori frustrante ale vieţii. Trăind, poeticeşte vorbind, în lumea lui, Costel Simedrea lasă o moştenire literară greu de ignorat, fiecare carte apărută sub semnătura sa confirmând locul său bine definit în literatura cărăşană, un spaţiu remarcabil, în care poeţii de valoare sunt o fericită constantă. (NINA CERANU)

Menestrel la curţile Banatului

Când administraţia publică a unei localităţi face casă bună şi cu literatura, este un poem de sărbătoare să vorbeşti despre „fiii satului”. Pe site-ul primăriei Răcăşdia, printre personalităţile locale, fotografia lui Costel Simedrea, cu pletele de boem şi pălăria inconfundabilă de „caballero”, impune poezia la locul cuvenit întru cinstire.

Debutul editorial al autorului s-a produs, în anul 2007, cu volumul „Mucegaiuri rare” - sub oblăduirea ştiută a lui Ion Chichere. Din 2008, începe colaborarea cu editura „Eubeea”, unde va publica Tristeţea substantivelor comune, În căutarea timpului pierdut, Alba-neagra, Cărarea de cenuşă, Strada mare, Romanţe hemografice.

Prima lecţie poetică, mărturisea „inculpatul” într-un interviu, a primit-o de la „moş Mişu Novac”, într-o agapă la restaurantul „Coroana” din Oraviţa, când învăţăcelul l-a întrebat pe maestru: „Domn’ profesor, cum se scrie, totuşi, o poezie?”, iar acesta i-ar fi răspuns: „Mârloniule, poezia nu e lucru manual. Poezia îi, ori nu-i. La tine îi, aşa că scrie!”

Costel Simedrea este tipul de autodidact talentat, care, în plus, ştie să facă din recitare a propriilor poeme - cu ritm şi rimă, un adevărat spectacol. în arealul poeziei este un discipol declarat al lui Gheorghe Azap - poetul din Ticvaniul Mic, printre ultimii mohicani ai versului clasic. Prietenia cu el dăinuie din liceu - timp al primelor încercări poetice. Este „azapian” doar în postura de autodidact şi de muşchetar aprig cultivator al versului clasic şi al „melosului baladesc” azapian, mai departe însă se desparte, la răscrucea semantică.

Nu practică versul esopian, sentimentalul ascuns ironic ori autoironie sub jocul lingvistic suprarealist al lui Gh. Azap, ci este lejer accesibil, trubadur cuminte în versificaţia sa plăcută. Este

36

confesiv, în melodicitate de romanță, cu sentimentele „pe faţă”, fără subterfugii, într-o scriere de sine, cu sângele poetului, aşa cum îl exprimă sugestiv titlul de volum recent „Romanţe hemografice”.

Nu este o poezie de idei, conceptuală, ci una de atmosferă, de percepţii şi senzaţii, de emoţii şi trăiri poetizate. Lirismul din acest volum este mărturisirea unor stări de tristeţe şi însingurare, într-un timp înstrăinat, care-l expulzează, ca pe un cuc intrus. Un timp ce-şi continuă firul înainte, scoțându-şi rapsodul din cuibul unde s-a simţit „acasă”. Dintr-un timp tandru al vieţii, acesta intră, acum, într-un timp însingurat. Eul poetic se identifică dureros cu destinul unui cuc ostracizat. În „Golgota sufletului” său poartă „păsări năuce/ Care clocesc ouă de cuc ” (Golgota).

Întregul volum este sub semnul unui timp de „întomnare”, pe o tonalitate trist-melancolică. Metaforele şi simbolurile poetice sunt cele clasice, ale timpului crepuscular din pastelul naturii în succesiunea anotimpurilor: tinereţea înfloritoare a primăverii, exuberanţa rodnică a verii opuse desfrunzirilor toamnei şi gerului pustiitor al iernii. „Câtă toamnă, Doamne, deodată, adună/ Frunza tremurândă, din suflări de vânt ” (De toamnă). Cu timpul trecut, ca un porţelan scump, viaţa e ca o ceşcuţă de Saxa, cu preţioasele vise din tinereţe. Ca-ntr-un album cu fotografii, este oglinda unui timp de ieri şi unul de azi, cu toată cohorta de conotaţii în opoziţie, zborul păsărilor de ieri - mersul târâtoarelor de azi. Natura, ca un „état d`âme” (Amiel), exprimă o stare sufletească de tristeţe, deprimare, angoase existenţiale, fără speranţe, cu un sentiment al zădărniciei, cu gustul de cenuşă al neantului, un timp al energiilor sleite, al stelelor şi al aripilor căzute, al viselor în van, al regretelor după ele, chiar de erau iluzii, castele de nisip în Spania: „Azi mi-a emigrat nisipul din castele, / Pe lume cade brumă şi se face frig... (Pulbere de stele).

Este idealismul unui J. J. Rousseau care caută inocența vieţii genuine în natura neîntinată de civilizaţie. La scară individuală, copilăria e vârsta inocenţei, ucisă de trecerea ireversibilă a anilor, de maturizarea şi bătrâneţea sub semnul uitării: „Căţeluş cu părul creţ, azi te-ai rătăcit prin vreme.. ./ Cum, Doamne, să te mai aflu, să-ţi cerşesc o muşcătură / Dacă sufletul cărunt nu mai ştie să te cheme?...” (Amintiri din grupa mică). Inocenţa din vârsta copilăriei este şi prin simbolul fulgului, al ninsorii ca timp alb al purităţii. Revers, acum albul ninsorii pare giulgiu. În universul mânuitorului de cuvinte, al lumii povestaşului, această vârstă se identifică, firesc, cu timpul poveştilor cu zâne, al credinţei în victoria binelui şi frumosului. Maturizarea, trecere prin asprimile vieţii, înseamnă pierderea acelui timp edenic şi a dispoziţiei pentru poezie, într-un timp al „încenuşării”: „nici nu mai scriu... creionu-i frânt./ Bucăţile de timp, pustii.../ Ne- ncenuşăm... şi bate vânt, / Şi vom uita să fim copii...” (Renunţare), expresie a cunoscutei sentinţe „am murit când am încetat a mai fi copii”.

Singurătatea de cuc rezidă şi în inadecvarea la spiritul timpului actual, aseptic. Este poetul boem care, cândva, truver al iubirii şi al Doamnei inimii, acum a obosit. În acest carusel al amintirilor, îşi adună compagnonii de boemă, chemându-i ca pe Cavalerii Mesei Rotunde a Poeziei, prin dedicaţii, unii de alături, „prietenului poet Nicolae Sârbu” sau Ion Oprişor, alţii trecuţi „dincolo”, în acelaşi gând de solidaritate întru poezie: in memoriam Ion Chichere, Mihai Moldovan, Victor Georoceanu, „dragului Ghiţă Azap” cu gând omagiu pe jerba de versuri: „A mai plecat o literă departe/ Lăsând abecedarul mai pustiul” (Carte postumă). Este, în final, un laudatio poetului şi lirei sale care transfigurează în zbor orice aripă frântă. Zborul va fi, totuşi, al poeţilor, în posteritate - prin ideograma cărţilor cu filele desfăcute precum aripile păsării în zbor: „Vom sfida neantul cu neruşinare,/ Chinuiţi de dorul unui fost cândva,/ Păsări fără aripi, ce mai pot să zboare/ Cu două coperte vechi, de mucava...” (Posteritate).

Unele versuri sunt metafore proaspete, tensionate Ne vom iubi, cândva... Dar când nu ştiu,/ Ca doi copii într-un orfelinat...” (Poate cândva), „Copilărie, cât de singur m-ai lăsat / în umbra clipei marelui mister!” (În umbra clipei), ori citabile ca expresii poetice memorabile: „Dormind uitat, în lutul gol, / Olarul visează o vază... ” (Orga nopţii).

Alteori găseşte rime rare, în strofă meşteşugită, cu un final tensionat: ridică mănuşa aruncată de propria-i viaţă, cu curaj, s-o înfrunte în provocările ei: „Şi am ridicat-o... însă fără rost! / Văd

37

doar, cu tristeţe că-n inimă nu-şi / Mai găseşte loc nimic din ce-a fost., / Mai văd şi că am, iar, ambele mănuşi.”(Turnir).

Pentru autor, scrisul, într-o imagine oximoronică, este şi povară şi bucurie, „dulce este rana”, e „bolovanul lui Sisif”, „cumplita lui povară atât de blândă-mi pare”, iar el, poetul, trebuie mereu să-l suie-n vârful muntelui, cu complicitatea cititorului. (MARIA NIŢU)

OUĂ DE CUC (I)

Cumplit bate vântul!... în pendule vechi, Un cuc solitar pune ouă triste. Eclozând, ciudate clipe neperechi Udă borangic de albe batiste...

Cumplit bate vântul... Clipele au şters Primăvara veche din fila de humă, Toamna născoceşte un alt univers, De-o nedefinită culoare postumă...

Apoi se preface totul în lumină... (Arde în făclia de singurătate Anotimpul care nu o să mai vină...) Cumplit bate vântui... Doamne, de ce bate? ÎNTOMNARE

E vineri. Azi, vara se duce Din aripi ce fâlfâie greu, Rămân sentimente uituce Pe zare, pe sufletul meu... Mai cade şi-o frunză pe gând Cortină ori giulgiu? Cum vrei... Din aripi văd vara plecând, Furându-mi mireasma din tei... Văd ceasuri curgând, sângeriu, Din vene tăiate, de soare, Dar timpul, de azi, nu-l mai ştiu...

Azi, zborul în păsări îmi moare... CULEGĂTORUL DE PERLE Şi mă întreb: — La ce mi-a folosit Această scurtă goană după vis? Acum, când sunt bătrân şi obosit, Şi nu mai plonjez, nebun, în abis Ştiind că, atunci când scoica deschid, Să caut răspuns angoaselor mele, În loc de perlă voi găsi doar vid Pudrat cu praful căzutelor stele... CĂDERE

Atâta tot, un meteor, Frântură dintr-o stea de rând Pe cerul lumii călător, Căzând, arzând... arzând, căzând... Poate sclipirea unui gând Ce naşte amintiri ce dor? Tristeţi care nu trec nicicând… Atâta tot: un meteor...

UITATELE POVEȘTI Tot n-am uitat de fulgul care, Cu glasul stins, seara-mi spunea, înainte de culcare, Un basm cu o mândră stea.

Încă erau ninsori pe-atunci... N-a învăţat steaua să cadă, Şi se jucau ca nişte prunci, Prin iarnă, oameni de zăpadă...

Mai ştii? Mai vrei să-ţi aminteşti, Ori ai uitat de acea vreme? Azi, văd cum cartea de poveşti De propriul basm cumplit se teme.

Sfârşitul lui nici nu îl ştiu, Pe-obraz ni se topeşte un fulg, Se face noapte şi-i târziu... Curând, din basm, o să mă smulg…

38

Nicolae Sârbu

Nicolae Sârbu (Nicolaes de Ohaba) este poet, reporter, publicist. Absolvent al filologiei clujene, se numără printre membrii întemeietori ai mişcării literare „Echinocțiu”.

De peste patru decenii trăieşte şi scrie la Reşiţa, unde a fost ziarist, profesor, director de bibliotecă judeţeană.

În cadrul cenaclului „Semenicul”, contribuie la strălucirea Oraşului cu Poeţi, de la poalele Munţilor Semenic. Deşi a debutat târziu în volum (Aurul din aripi, reportaj, 1986), Nicolae Sârbu a tipărit până în prezent următoarele cărţi de poezie: Cochetăria cu fulgerul (1995), Ascultând ceasornicul în baie (1995), Şantier în creier (1996), Neputinţa de a închide cercul (1999), Provinciile cerului (2000), N-am operă (2004), Că poetu' nu-i ca omu' (2005), Cu pumnul pe i (2007), Ferestre pentru labirint (2008), Vitralii sparte (2011), Eu, Nicolae de Ohaba (2011).

„Sârbu e un poet autentic, pentru el nu există clişee, poemul e un produs natural, neocrotit

de lege, o sfidare continuă a poeziei leneşe, un calambur dinamitard pe fruntea unui muribund care înghite ultimele verbe ale unei rugăciuni uitate de vreme şi de frumuseţe... Nicolae Sârbu e un poet care niciodată nu poate intra în criză de inspiraţie, universul său poetic descoperindu-se mereu în încreţiturile materiei, puncte negre care îl inspiră, îl pun să cârtească până şi asupra posibilelor margini ale neantului. E un poet care, deşi a debutat editorial târziu, are toate şansele să fie-i^hic, ca o troiţă modernă, pe lângă care trec trupe de infanterie înarmate până în dinţi.”

[Valeriu Bârgău, 2000].

„Rămânând în registrul ironic, în care se desfăşoară o bună

parte a poeziei, poetului care exclamă n-am operă îi răspunde eul poetic printr-un ecou de ricoşeu - dar există poezia.”

[Alexandru Ruja, 2006]

„Nicolae Sârbu are operă.” [Gavril Moldovan, 2011]

39

Două poezii din vol. „Piscina cu pioneze stradivarius”:

De ce-mi concediez agentul literar Scrie poete, nu te lenevi taman acum, repetă ritmic asurzitor ca un ciocan de forjă ţinând oraşul treaz. O-nsufleţire parcă nepământeană îl cuprinse pe agentul meu literar, oare din ce-l voi plăti în vis? Că numai în vis îmi pot permite luxul unui asemenea agent. Doar nu-i prima licitaţie hocus-pocus, cererea creştea neverosimil la marile biblioteci, scrie poete, ne vom face editură proprie, să ţinem mai bine la concurenţă. Ce să mai împărţim profitul cu alţi poeţi comunitari, cu hingherii de editori specializaţi în carne macră fără os, zâmbi cu subînţeles agentul literar. Numai agenţii cu multe feţe şi cu nenumărate misii au un aşa zâmbet ambiguu. Scrie poete, scrie poete, şi scriam, scriam cum o găină în praful drumului când o aleargă ulii. Cererile creşteau şi ele, creşteau. Nu ştiam încă nimic de licitaţia confidenţială. Dar e atât de simplu, repetă a mia oară agentul. La toaletele marilor biblioteci aveau exclusivitate scrierile mele. Trageri de exerciţiu cu tun de cireş Nu, încă nu-mi voi atârna gâl-gâl înflorirea de gât, sunt mult prea treaz îmi spun să plonjez acum în mine de tot, cu disperarea unei lămpi fecioară de birou deconectată de îngerii de siguranţă ai reţelei oculte, mult prea treaz să înfig brusc până la cot mâinile în coca fragedă a loviturii de stat şi de tun de cireş bibelou, sub care navighează pâlcuri-pâlcuri

de lunatici cu degete-n ochi încercând tăria marginilor. Şi ce margini are marşul nupţial al nepătrunsului sub care mă usc, îngrijorător de treaz şi nu îndeajuns de bleg să dezleg la şireturi dansul etanş al eriniilor, pe acest birou somnolent unde s-ar putea iubi pe el batalioane de secretare blondine fecunde, bionic ar putea patina şi lejer ocupanţii de ocazie cei orbi. Din turnul de frişcă înroşit trăgea vechiul tun de cireş bibelou care îndărătnic, vai, refuza să ne livreze legendara cireaşă pe tort, aici unde îngerii de siguranţă ai ocultei reţele exersează eşecul tabu, mult prea treaz pentru plonjarea de tot cu pietre de moară sforăitoare la gât, gata de-o visare în lungă desfrânare. Mult prea treaz să-mi pun mintea cu uşoare pietre de moară sforăitor înfloritoare, la gâtul ce mă înghite lin de preaplin, cum colacii de pomană mestecând pe îndelete umbra unui colac de salvare.

40

41

42

OAMENI IMPORTANŢI AI VEŞTEMULUI (XLV)

IOAN BACIU (1871-1937)

    Dintre persoanele care au ales o carieră militară, dorim să scoatem în evidență pe una care a îmbrățișat o meserie periculoasă, jandarmeria. Iar jandarmul s-a numit Ioan Baciu.

Ioan (Ioanu) s-a născut la Veștem, în data de 1 septembrie 1871 și a fost botezat a doua zi. Părinții săi au fost veștemenii Nicolae Baciu și Măriuța, născută Nicula. Preotul botezător s-a numit Teodor Coman iar nașă Maria, soția lui Nicolae Țoța.

Copilăria și-a petrecut-o în satul natal unde a urmat și cursurile școlii grănicerești. După absolvirea cursului gimnazial s-a hotărât să devină jandarm, și a urmat cursurile necesare pentru a-și atinge scopul. A fost primul jandarm apărut în documentele referitoare la Veștem. S-a remarcat ca un tip impunător, bine făcut, arătos și dedicat meseriei alese.

Cea mai mare parte a activității a desfășurat-o în Serbia, unde a făcut parte dintre jandarmii austro-ungari „cu pene de cocoș”. A activat într-o zonă locuită preponderent de românii din Voivodina. O imagine păstrată până azi, realizată în localitatea Panciova (Pancsova, Pančevo, astăzi orașul de reședință al districtului Banatul de Sud din Voivodina, Serbia) – realizată în atelierul fotografului St. Rechnitzer – ni-l prezintă în exercițiul funcțiunii, alături de colegi și hoți (Foto 2, primul jandarm din dreapta imaginii).

Prin modul său de lucru, prin rezultatele acțiunilor sale, s-a făcut remarcat și a fost apreciat de camarazi și superiori (Foto 3, în dreapta imaginii) dar, într-o misiune prin munți s-a întâlnit față-n față cu o namilă de urs. Ioan a fost atacat și nevoit să se apere, să riposteze. Dar ursul și-a dovedit superioritatea și i-a provocat răni grave, care nu i-au mai permis să-și continue activitatea. A fost pensionat forțat, pe probleme de sănătate, și a revenit la Veștem.

A fost căsătorit de două ori. prima sa soție s-a numit Ana, născută Bozdoc. Cea de-a doua a fost Maria, născută Hașegan (23 aprilie 1883-21 ianuarie 1944).

Din păcate, copiii săi au decedat la vârste fragede și nu a mai avut urmași viabili. Spre exemplu, la data de 14 august 1909, când a fost nominalizat ca „jandarm pensionat”, i s-a născut un fiu, Nicolae, care a decedat ulterior. S-a implicat activ în viața comunității veștemene unde a botezat și cununat. A fost și martor la cununiile din localitate, împreună cu soţiile sale.

La Veștem, pentru a-și câștiga existența, a deschis – în casele proprii – un magazin (boldă), aprovizionat cu cele necesare populației. Și, astfel, a devenit un comerciant apreciat, frecventat și respectat. A decedat și a fost înmormântat la Veștem, la data de 30 aprilie / 2 mai 1937. Monumentul funerar era impunător la vremea respectivă, fiind de două locuri, acoperit cu lespezi din beton armat și străjuit de o cruce din marmură (Foto 4).

43

Soții Baciu (Foto 5) au fost și susținători ai bisericii din Veștem. Pentru a demonstra acest lucru, vom reproduce cererea văduvei Baciu, din 14 octombrie 1939:

„Onoratului Curatorat al bisericii române unite Veștem

Subsemnata, văduva Maria Ion Baciu din Veștem, nr. 15, dorind a contribui pentru podoaba Casei Domnului, și având în vedere și dorința fierbinte al (sic!) mult regretatului meu soț, Vă rog să binevoiți a aproba ca, pe cheltuiala mea, să fac strane nuoi, în biserica noastră din Veștem.

În prețul de cost al stranelor se va (sic!) cuprinde și cele 10.000 (zece mii) lei testați bisericii de către regretatul meu soț, iar restul sumei va fi plătit de către subsemnata.

Pentru executarea lucrării se va angaja un meșter tâmplariu priceput din Sibiu, iar, spre a se putea alege un model potrivit, și din material bun, Vă rog să delegați. pe părintele și pe primul curator, cari să participe, ca martori, la încheierea contractului”.

Demersul a fost aprobat în ședința din 15 octombrie 1939 iar realizarea stranelor (52 buc.) s-a efectuat – după obținerea mai multor oferte – de către un alt veștemean, George Baciu, care deținea un „atelier de mobile și construcții” în Sibiu, pe strada Șaguna, nr. 14. Totodată, văduva a comandat și placarea cu lemn de fag a stâlpilor de susținere și a corului bisericii (26 mp). Suma totală, achitată la definitivarea comenzii (14 iunie 1940), a fost de 35.200 lei (Foto 6). Stranele au rezistat până în anul 2015 când, din cauza uzurii, au fost înlocuite.

Foto 2 (Arhiva autorului)

44

Foto 3. (Arhiva autorului)

Foto 5. Donatorii

Foto 4. Mormânt

Foto 6. Donația.

45

Menachem M. Falek

- Israel -

VOCI DIN CAMERA RĂCOROASĂ Întins pe masă în camera răcoroasă. Becuri deasupra. Plasma la stânga ta. Corpul acoperit parțial. Trup cateterizat. Oamenii cu stetoscopul vorbesc pre limba lor. Mişcă din mâini artificial. E lumea medicală Mulțumită de sine Că a găsit… În ochii mei tulburi Munți şi văi. La vederea lor – părți din inimă mai funcționează. Țipăt pentru ajutor. Da, inima�i ruptă şi are nevoie de a fi cusută Sau cel puțin sprijinită. Încă vreo câteva minute şi ei Îşi vor trece în cont încă un succes. Minutele trec. M�am obişnuit la răcoare. Explicațiile sunt inutile. Doar eu vorbesc şi alte limbi. Important e că încă bate. Sângele curge. Poate că pe drumul lui strânge cuvinte, Mărturie peste zeci de ani Ajutor pentru cercetători. Cameră plină cu amintiri. Întâlniri străine întâmplătoare Pe care cel de pe masă Va prefera Să le uite. N�are nevoie de nicio sârguință. Cicatricile nu se şterg Cu mănuşi Sau cu pânze umede.

ALTARE Uită�te la moştenire: Altar de presiuni La fiecare anotimp şi vârsta În fiecare mediu sau uliță. Presiunea în artere anunță o explozie. Presiunea în vene anunță stand�ul. Presiunea în piept anunță îngrijorare. Presiunea în burtă anunță dureri. Presiunea în gât anunț�o sufocație. Presiunea la ochi anunță o scurgere. Presiunea în spate anunță culcarea. Presiunea în picioare anunță oprirea. Presiunea în plămâni anunță nedormire. Presiunea la inimă anunță un vas care a cedat. Uite soluția: Altar de pastile, Aranjate după ore, după zile. Pastila alba, Un sfert de pastilă albastră, O jumate de pastilă verde, pastilă portocalie. Seringa. Punga cu lichide. Estompa. Nu există pastile negre Numai nopți neterminate. Altare, altare trec şi se petrec În fața imaginilor tale. Altar cu copil de adormit, Altar cu zestre, cu moşteniri, Altar cu aspirații, Altar cu inele de aur, Şi de speranțe. Altar cu eforturi, preocupări Altare cu pastile Şi, la sfârşit, altar de linişte …

46

17 ... și cum din singurătate se mai aude lătratul câinelui asemeni unei șoapte înlăuntru amintirii, o albă, trandafirie liniște izvorând din clipocitul ființei în apa somnului așezată cartea de care de mult ne-am despărțit, și eram pe vremea când îmi plămădeam verbele de zăpadă după o lungă călătorie prin ninsoarea gândului, și mă despărțeam de singurătatea zilei peste tejgheaua sinelui decupându-mi de pe foaia de mătase a lunii lacrimile sticloase cu care s-ar fi scris vreodată posibilul poem ce nu-l voi mai deschide niciodată într-o clipă a alinării nemaiamintindu-mi-o... (și totuși să ne închipuim că în viziunea acestui ochi amintirile încep să se joace)

20

(... nimic nu există în afara ochiului limbajul poetic al memoriei în cuibul de argint al cuvântului neadormit mă visează) (... copacii literelor cu brațele însângerate îmi dispută în liniște libertatea ochiul nopții se închide definitiv moartea ia forma cântecului de greier

47

eliberat din stresurile naturii trece timpul în cadență prin trupul poemului pe care îl port dincolo de zid absența contra speranței mărul atârnat în bradul palid al sărbătorilor este mușcat de femeie îngălbenește rațiunea ca o iederă otrăvitoare căderea în ispită a cuvintelor limbajul poetic al memoriei în cuibul de argint neadormit visează și nimic mai adevărat decât manuscrisul acestei vederi poemul se scrie chiar foarte bine ochiul doarme dus...)

21 (... nimic mai simplu decât un eșafod de rouă În jurul pământului...) (... pe aleea singurătății funcționează de un secol și mai bine spaima biologică a sinuciderii unui greier în timp ce eu m-am oprit lângă vitrina memorială a unei sinucideri o păpușă electronică scria poezii cu ambele mâini lacome frământând cuvinte până să învie pe foaia albă greierul își înăbușea liniștea acestui poem în jurul pământului un eșafod de rouă

XXX

(... nimic mai simplu decât urechea de zăpadă a dimineții și horcăitul memoriei în gâtlejul singurătății plouă cu furnici de var vreau să cumpăr un fluierat de tren stau de vorbă între ele oasele bătrâne ale ceasornicului se năruie peste tic-tacul singurătății o mașinărie de praf în fața soarelui o mamă închide visătoare fereastra...)

48

CU EPIGRAMA FĂRĂ TRUSOU

Am pornit, cu toată jena, La Madamme Tousseau-n Viena Ca să mai revăd odată Prietenii de altădată. Ș-am ajuns, c-un pic de fler, Chiar la Doamna cea de Fier -„ Sărut mâna, frau Angela, Tocmai sunt românu-acela Ce zic: „din UE, făr-euroi Vor pleca mai mulți, șiroi. Ce vi-ți face fără noi?” Mai gândește-te, fii Zen. Pân-atunci Auf wiedersehen!

Ș-am lăsat-o pe bruneta

Merg la Maria Antoaneta:

-„Tu, chiar ai vrea s-ajungi la dame C-un săculeț de epigrame?” Femeile adoră toate Un mers de cavaler, pe poante!”

49

Cu Rommy Schneider am intrat La Frantz Ioseff în palat Știam c-atât de nepermis-i-i, Dar amândoi rămas-am ... Ssissi!

- „Of, Jolly, Jolly, Jolly, Țucu-ți gurta și ochii” - „Ilustre necunoscut, Vezi cât ești de necrescut? - „Știu, bătu-te-ar dorul meu, Că n-ajung la nasul tău. Nu mă face de ocară Nu fi chiar așa ... de ceară!”

50

-„Măi, vere Napoleoane Noi ne potrivim la doamne Că și eu, (în paranteză), M-aș iubi c-o poloneză!” Sigur, nu cu Iozefina Că nu mi-ajunge chenzina -„Vere, nu știu cum să-ți spun, Nu-mi mai merge niciun tun!” Dar nu-i doar asta problema, Nu mă lasă Sfânta-Elena!

Voi pleca în dorul meu

Pân-oi da de vreun ateu...

Dragă Marx, mă duse valul De-am citit tot Capitalul Dar acum, drept mulțumită. Iau o pensie nesimțită C-o simt pe la-ncheieturi Când achit zeci de facturi!

Vienă și Madamme Tousseau, Ne despărțim fără trusou. Dar ne-a făcut mare plăcere, Adio și ... la Bellvedere!

51

ANAIDA, IL WEITRESS SBIEH

Mignona Anaida, cu zâmbet de varan

când i-ai ieșit în cale, întâmplător, pe plajă, îmi toarnă, știutoare, hameiul blond din glajă

și ochii-i strălucesc ca saja în burlan.

De ce-ți anini, micuțo, surâsul de catran când vreau în in de-omături să mă îneci, și-n

vrajă, pe sânii mari de fildeș cu sfârcul brun de

strajă să-mi dau de-a dura gura și nasul veteran?

Pupila dilatată ca icra de morun

sub norul de lumină al lapților de mire mă soarbe și mă-înghite, se face-apoi subțire

cum cea, satisfăcută, de fiară. Și imun

privesc de după gratii prin ferestruica maură cum steaua mea dispare în cea mai neagră

gaură.

POPEYE VILLAGE

Mierea din Anchor Bay e aur lichefiat, polen de-aloe vera, nectaruri de agave

și colburi risipite de aerul turbat,

strânse de piciorușul albinelor zvârlave cum de șiretul ghetei, pe drumuri, scaiul mov,

și are gustul fraged al tinerei moldave

cu care-mpart salteaua de lână-n bungalov; îți unge omușorul rănit de tusea seacă

și inima-ți încântă cum vorba din ceaslov,

mucoasa în arome de cactus ți-o îneacă

și mintea ți-o îmbracă în frac de nobil lord, și corzilor vocale începe să le placă,

vibrează-n transă dulce că golful pare fiord

în care-și scaldă sânii bogați, plini de mistere, oceanide blonde și exilate-n nord,

că n-au știut pe Neptun să-l sece de putere.

Mierea de-aloe vera și-agave e un foc care îți pârjolește noianul de himere

când, pe saltea, moldava-i cuprinsă de amoc.

BUGIBBA

La o terasă verde cu mese-ntr-un picior

din golful sfântul Pavel, în capăt de Xemxija, o chelneriță crudă cum mugurul în via de-aprilie, îmi dă, cu zâmbetul, onor.

De unde vine fata cu mină de corsar care își mână nava pe ape tropicale?

Nu-mi amintesc vreodată să-mi fi ieșit în cale deși sunt de-o viață un vagabond hoinar.

De ce-și decolorează firul de corb în scalp și își sufocă-n cupe de plastic ieftin sânii,

când, îmbătați de whisky și nostalgii, hadânii cu balele curgând i-ar linge bumbul calp?

La o terasă verde cu mese-ntr-un picior,

cu dinți de aur, hameiul mușcă în strat de spume:

Observ în ochii fetei că am trecut prin lume cum printre orbii țării un imperator chior.

Din volumul Golfuri malteze,în pregătire.

52

Doi copii complici Te dezbrac de telurice haine, Palmele-mi ard de flăcări nelumești, Frumoasă e durerea din taine, Mi-e tare teamă să nu mă orbești. Solemne flăcări, celeste altare, Ghețuri îmi aprind și viețuiesc, Visuri trezite, tulburătoare, Cu mâini de lumină zidesc. Vorbim șoptit, să nu trezim sihaștri, Mânjii rup șei argintate de vânt, Ne hrănim din ochi de mări, albaștri, Cu profundul și blajinul cuvânt. Surprinși, la fel ca doi copii complici, Prindem albul fir de simetrie, Spectacolul magnific de furnici, În imensa lumii armonie. Lutierul Te țin în căușe de palme Și-aripi împreunate de dor, Cu mângâieri de vise calme, Din tandru și dulcele fior. Nici zborul diafan de fluturi, Nu-ți tulbure privirea-n zori, Cu sufletul mereu alături, Spre asfințit, cântă viori. Tu, lutierul vieții mele, Dai glas viorii părăsite, Căutător de sunete în stele, Trezești sonorități nebănuite.

Acorduri ample-mbătătoare, Tandre vibrații de vii corzi, Înălțări celeste-alinătoare, Cu diafanii îngeri pe la porți. Tu, dai sens vremelnicei trăiri Și lutul îl trezești la viață, Vibrânde, nesfârșite înnoiri, Nasc flăcări vii, din rece gheață. Stelele ținute-n palme Ce mici sunt stelele ținute-n palme, Iluzorie trăire de-o clipă, Realul amețit de noi adoarme, Vise în noapte se-nfiripă. Alergăm legați la picioare, Cu lanțuri din luciul stelar, Fantasmă ce pare candoare, Perla-ntunecată primită în dar. Primele raze din zorii de zi, Închid porțile suave-a visării Și toate devin încet poezii, Se-nchină pe rând neuitării.

53

Până la venirea femeii de ploaie Un om în meditaţie copleşit de propria intuiţie, în muşchii cărnii îşi caută puterea, respiră cu ei de sub pielea galbenă, umple pieptul cu tăcerea din cuvinte şi mierea din ele curge-n poeme . Morile râului oprite de nedumerire până la venirea femeii de ploaie călare pe caii de nori ai câmpiei aburinde fac din aşteptare o tandră atingere a luminii şi-i simt mâinile din umeri cum se zidesc în pereţi ca într-un schit pe apă. Lăsaţi măcinişul proaspăt pentru mai târziu în sacii timpului încărcaţi în carele nopţii! Morarul a venit mai către seară, neliniştit de vorbele auzite în jur împarte la fiecare câte un zâmbet vioi şi ochii lui se pierd în pacea mai tainică decât ei. S-a topit în tine tot ce se uită Chiar dacă treci prin tăcerea cuvântului şi nu-ţi spune nimic, caută dincolo de el şi deschide-i fereastra.

Ascultă sunetele care se interpun între noi cum rup silabele care visează semne cereşti până-ţi intră sub piele fluturi aurii şi singurătatea se odihneşte la bibliotecă cu cearcăne în privirea goală fără mine.

S-a topit în tine tot ce se uită, a înflorit de fericire piersicul soarelui, clipele fragede se răcoresc în trup.

Simt greierii sub călcâie cum cântă, Dumnezeu îmi pune o mână pe umăr pe care n-o pot săruta şi-s şovăielnic. Se ţes de întunericul din singurătatea câinelui

Se vremuieşte în rotiţele ruginite ale ceasornicului rămase dintr-o copilărie părăsită prea devreme, sub ochii săi funigei de mătase urcă prin aerul toamnei visătoare trepte spre ferestrele deschise ale asfinţitului. Se ţes de întunericul din singurătatea câinelui cu răsuflarea tăiată de lătrat la răsărit de lună plină, în faţa blocului stai, o lumânare-n aşteptare, să fie aprinsă cu gura aburindă de flacăra iubirii. Vântul îşi mută aripile de pe o parte pe alta şi te împinge de la spate spre acel loc închis unde doar câţiva pomi ornamentali se chinuie, să nu fugă de negura ce-i înfăşoară cu o teamă de moarte. Noaptea vine pe nesimţite în odăjdii de călugăriţă, trece mai departe pe aleile străbătute tot mai rar de copii şi adolescenţi cu bătăile inimii discrete de parcă mângâie somnul care se apropie. În duhul înserării târzii foşneşte cântecul greierilor undeva în grădini în rumenul fructelor coapte cuvintele nu se rostesc ci doar alunecă-n ierburi cu stelele căzute printre nori albi ca bulgării de zăpadă. Pe umerii lor ploile se duc spre alte meleaguri, trenurile trec rar şi gara pare o femeie părăsită, văzută de un bărbat cu nostalgia sosirii şi plecării spre alte gări adormite în care niciodată n-a fost. Rădăcinile veghează, scot la lumină viul Mai mult decât întuneric sub pământ sunt bogăţii, ziduri, înscrisuri şi oase ce nu putrezesc în carapacea îngropată din care viitorul se va adăpa din mers. Rădăcinile veghează, scot la lumină viul, visul caută cu ochii stele pe cer

54

unde ne-am putea mântui de nelipsitele păcate ce scurmă-n carnea noastră supusă greşelii.

Trupul nostru-i răpus de tandreţe, poartă pe umeri plumbul oglinzii din lege de unde se smulge răul din fibrele vieţii, moartea rămâne o umbră, pasăre de pradă ce aduce tăcerea-n clonţ până la ţărm.

Noaptea premerge lumina ruşinată, alungă singurătatea ca pe o furtună în cetatea unor ape de somn îndepărtate uitată în ploile în care puri vom intra. În umbra ei a crescut iarba

În umbra ei a crescut iarba şi niciodată răcoarea n-a alungat dragostea iubirile-i sunt simbioze de dulce şi amar dar nimeni nu le desluşeşte plăcerea.

Voi n-aţi văzut privirea albastră de frică din care se naşte intimitatea şi totul se răscoleşte.

Nu mă mai îndoiesc de întâmplare, ea poate fi o singurătate ucisă de verdele crud, de mâinile care privesc uimite, în căuş fac mirabile cuiburi păsările în care clocesc ouăle universului şi voi nu vedeţi. Noapte de vis Aş zice să lăsăm iarba să crească-n inimi s-o pască caii nopţii de pe malurile râurilor de sânge, trec umbrele singurătăţii prin copilăria cuvintelor şi prind în palme silabele cântând în frunză. Se limpezesc în izvoare picioarele tale subţiri, aburul le cuprinde muşcând din aerul rece de se-aprinde pielea şi arde cu volte diafane. Noaptea ia forma reliefului şi se curbează sălbatic, cerul coboară cu stelele pe case şi păduri şi se joacă cu razele de lumină foşnitoare. Păsările stau în frunzişuri cu ochii la secera lunii, aşteaptă să se deschidă porţile dimineţii. Sub pleoapele ochilor se topeşte mototolit întunericul, libertatea capătă misterulul zborului înalt. Ziua se prezintă bucuriei pe braţele soarelui iar muzica ierburilor în freamăt de vânt

se acompaniază cu păsările strânse-n orchestră, concertul fericirii a început furtunos. Niciodată nu te hazardezi în opinii pripite După ura cu ramificaţii care nu se mai termină scorţoasă şi plină de înverşunare a venit şi pauza de nepăsare, de tăcere coclită, m-am eliberat din angrenajul care călca strâmb şi mi-am câştigat propria toleranţă. Nu eşti convinsă că m-am schimbat peste noapte şi am devenit un împăcat cu cei ce-mi încurcă oportunităţile, te prefaci mulţumită şi aştepţi să pleznească ţesătura după care îşi impun calculele ceilalţi intriganţi cu lansarea de furturi de notorietate. Niciodată nu te hazardezi în opinii pripite la tine totu-i ca o dragoste cu năbădăi încât simt cum viaţa ţi se pare sinuoasă şi dulce ca un fruct copt. Tot ce fac să te conving este aproape de nelinişte orice încercare îşi are rostul ei când scopul e nobil, n-o să găseşti în el nicio călăuză de salvare de la marile frământări ce-ţi izvorăsc din inimă fără să vrei. Frunză de copac

Teamă de tine să-ţi fie mai multă decât de Dumnezeu fiindcă-n tine este răul cel mare şi nu-n afară.

Credinţa binară îşi are steaua hărăzită acolo unde se ascunde viaţa de după şi o moară de lumină macină partea şi întregul la fel.

Acolo ne despărţim de trup, frunză de copac şi cine ştie în ce anotimp universal sufletul se va întrupa ori va rămâne veşnic o boare mai uşoară decât aerul, mai vie decât gândul.

55

ISCĂLITURA IUBIRII... Vezi iubire, parca s-a copt pământul sub arșițe grele de stele flămânde, iar omeneasca noastră fire mai crește vise plăpânde sub streșini-nalte liber bate vântul. Vezi iubire, pământul și-a primit darul de lumină și cerul l-a îmbrățișat pasional când picături din ploaia cea senină cu degete de lună plină mi-au scris numele tău într-un final. Vezi suflete, cum m-am dezbrăcat de convenții și-am intrat desculță în al ploii dans... udată pân-la piele și fără de pretenții m-am lăsat într-un amețitor balans și-am râs, când am văzut iscăltura ta înscrisă peste toată pielea mea. STRIGĂTUL IUBIRII... Când mi-e dor fierbinte de iubirea mea, O strig ca primul țipăt al pruncului abia născut Ce-așteaptă flămând laptele viu de la maica sa - Singura hrană a trupului și sufletului mut... Uneori, mă-nchin smerită Icoanei Primordiale Și cânt fericită că-s vie și locuindă într-o sferă...

Îngenunchez, ascultând liturgii duminicale, Primesc prinos lumina-n trecerea-mi efemeră. Mai desenez apoi tăcută un alt cub de existență Pe care-l transform în sferă în perimetrul real Cu fiecare punct, pornind canoane-n penitență, Spirală vreau să-ți fiu într-un nescris final... Și-aș vrea să-mi fii tu, ultima și vie cărămidă, Din templul cel zidit de noi întru iubire... În cer am să-ți las liberă, o tainică firidă, Să te re-ntorci când vei cădea în rătăcire. PUNCTE CREATOARE DE CERC... Se știe că un cerc se naște prin trasarea de puncte, începând cu cel abia sesizabil, născută și-n el crește liberă mirarea, închide cercul și se-ntoarce la el, invariabil. Se-nchide apoi cercul cel plin de puncte - unele cuminți, altele rebele ce vor să evadeze dintr-un statut plat, plin de griji mărunte și vor ca libere și alte cercuri să creeze. Dar ce să vezi, și acestea toate se închid, degeaba caută libertatea în materie, când crucea grea peste-un gând perfid apleacă-n vină cercurile-n serie. Și-atunci simți și tu cum cade peste noi, al lumii greu și-atât imens păcat... bătut ești și tu de vânturi reci și ploi - cerc iubitor dintr-un singur punct plecat.

56

URCĂ CIOBANII... LA MUNTE Urcă ciobanii cu turmele albe la munte, Răvășit le e gândul ce-i roade sub frunte. Cioporuri de oi se strecoară printre văi, Ard ruguri în noapte cu jocuri de văpăi, Răsăritu-i surprinde sub brad adormiți, Este timpul să plece spre stână grăbiți, Apusul să nu-i prindă pe drum rătăciți. Crâmpeiul din doina cântată la fluier, Incantație-i pentru ploaia cu șuier. Odată ce la părinteasca stână-s ajunși Bătrânii , la iscusită muncă sunt puși. Apa izvoarelor pure setea le-o potolește, Nimic din treaba lumii, nu-i mai privește. Iubirile singure au rămas în pridvor , Lacrimi curg pe cămașa cusută cu dor, Oamenii lor, pe munte cu treab-au plecat , Rămas bun,...o sărutare la ușă și-au dat. Luna, de veghe stă candela-n noapte, Aprinsă pe cerul cu stele pe care-l străbate. Muntele se-nvăluie-n pajiști înmiresmate, Unește deopotrivă natura cu a omului ființă, Nimic din ale lumii lucruri n-au trebuință. Toamna când soarele-și arată raza-n paloare, E timpul când turmele sunt gata să coboare.

GÂNDURI ȘI MUGURI Gândurile, de obicei încolţesc în ferestrele iernii, odată cu iarba trezită de un soare plăpând şi timid. Apoi, gândurile încet se-nalţă, încep a le creşte muguri, odată cu ale pomilor primăvara... Mugurii încep a gângăvi ca nişte copilaşi, iar gângăvitul se transformă în chicote de bucurie, estompând parfumul dulce al primăverii... Se scutură petalele... rămân şi cresc fructele, s-aşează gândurile... se pârguiesc în cuptorul încins al verii. Vine toamna, culegem fructele şi le savurăm aromele. Ne reculegem gândurile... În cele din urmă, vine iarna şi totul intră-n amorţire, odată cu gândurile noastre...

   

57

VISARE Cum soarele a răsărit În dimineaţa nădejdilor, Mi-am adunat un buchet de raze Şi mi-am făcut o torţă, Ca să-mi lumineze neştiutul drum. Bezna care a fost Am lăsat-o departe, în urmă În valea uitării Şi de-atunci m-am împrietenit cu păsările Şi cu fluturii, Şi zbor peste tristeţi, Ca o boare sunt - uşoară şi caldă - Şi mângâi sufletele florilor, Şi le ajut să înflorească Şi să înverzească ierburile În hăul văilor înserate, Şi în adâncul pădurilor uitate de vreme... Alerg până dincolo de însetare, În miezul nopţilor cu Lună, Până ajung să mă topesc în stele!

DE DOR Nici lacrimile mele nu mai dorm Sub pleoape în amiezile durerii ; Obrajii arşi s-au sidefat enorm - Şi ochii aţintiţi spre cerul verii... În colţul unui suflet ne-mpăcat Am pus icoană sfântă de-amintire ; În lumea-aceasta plină păcat Ascunsă-o ţin cu mare îndârjire, Ca pe-o comoară veşnică şi dragă,... În vis când vii, mi-s vorbele suspine Şi mâinile întinse, fără vlagă, Şi-aleg ca un nebun, mereu, spre tine... Mai plâng şi astăzi merii înfloriţi Cu rouă argintie dimineaţa, De dor nespus de paşii risipiţi Prin iarba rece, când mustea viaţa. Decenii trec şi poate m-ai uitat... Aş vrea să-mi ieşi în cale radioasă, Să mă săruţi, măicuță, c-un oftat, Dar casa noastră nu mai este-acasă !

EPIGRAME Tema nr. 1 "Lasă-mă să te las„ Aşa-i românul Tot românu-i blând şi tace, Dar să "nu-i stârneşti nădragii"; Vrea şi el să-l laşi în pace, Dacă nu-s... muieţi posmagii! Leneşul înrăit De-I vedeţi că doarme-n pace Să-l lăsaţi, c-aşa îi place; Nu-I mişcaţi că se trezeşte Şi-atunci ...chiar nu mai munceşte Motto: „Dacul este liber" Tema nr. 2 „Liberă” Aluzie (La ţigăniile repetate din parlament) Circulă un zvon prin ţară: Parlamentul şi cei mari, Nu ştiu pentru-a câta oară, S-au mutat în... Ferentari ! Visul Elenei Udrea (Fiind nemulţumită de condiţiile din arest) Pe tarlaua de la Nana, Dacă nu intra-n belele, Ar fi construit, Ileana, Puşcărie ..."de cinci stele" ! Unor români, de Paşti Au avut ce şi-au dorit: Ouă roşii, toţi în case, Multe, câte-a reuşit Să le numere... Năstase !

58

EPILOG Vorbele tale ard pe gândurile mele nespuse, Fumul înceţoşează privirile strâmbe, Scânteile minţii se pierd în văzduhul luminii. Inimile noastre ard pe rugul iubirii, În jurul lor dansează doar umbre, Chipurile, uscate de vânt, de timp sunt răpuse. Sufletul meu arde pe bolta încinsă, Cerul credinţei în noi se topeşte, Speranţa renaşte în pântecul lumii. Nopţile de vis ard în aura lunii, Clipa flămândă cu noi se hrăneşte, Viaţa eternă se declară învinsă! URMELE IUBIRII În visul meu, tu erai fără nume, Ca o străină apărută-n viaţa mea, Păreai pierdută în această lume, Cu gândul rătăcind pe nu ştiu care stea. Privirea ta absentă îşi aştepta chemarea, Ecoul despărţirii îţi răsuna în suflet, Pe buzele-amorţite se risipea candoarea Ce te-a făcut să crezi că dragostea-i un cântec. Iubirea, uneori, nu ţine cont de nimeni, Nu-ntreabă mintea când să înflorească, Îşi face singură buchetul său de inimi, Pe care timpul va vrea să le-ofilească. În viaţa mea, tu vei fi fără nume, Un chip frumos, iubit doar în tăcere, Distanţa dintre noi încă mai are urme, Pe care dorul nostru le şterge cu durere.

59

   

Cercul Militar Sibiu: expoziție de pictură Din 14 iulie până pe 10 august 2016, sala de lectură a Cercului Militar Sibiu găzduiește expoziția de pictură a artistului plastic Radu Ioan Goie, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Cluj-Napoca.

Cele 40 de tablouri ornamentează cei patru pereți ai încăperii care, încă de la primul pas, aduc bucuria ca și cum te-ai afla într-o veritabilă galerie de artă. Totul este încântător de frumos, care răsfață pe oricare vizitator. La vernisaj, despre autor și valențele artistice ale tablourilor expuse, au vorbit prof.univ.dr. Valentin Mureșan și prof.dr. Alexandru Onoc, critici de artă și membri ai UAP din România, filiala Sibiu. În cuvântul lor s-au referit la faptul că pictorul clujean este cunoscut pe toate meridianele picturii, prin cele peste 30 de expoziții personale și de grup, la care a expus lucrări, cu preponderență portretistică, ceea ce înseamnă tot atâtea diplome de onoare, care i-au fost oferite de cei care au găzduit expozițiile. Picturile realizate pe pânză reprezintă portrete din toate vârstele, oameni în diferite ipostaze, precum și militari ai armatei române în teatrele de operații militare internaționale.

La părăsirea expoziției, după ce ți-ai încântat privirile cu frumusețea tablourilor, trăiești bucuria că ai petrecut câteva clipe de vis în ambianța unei adevărate simfonii a culorilor.

60