1

COPERTE 1- Biserica fortificată din Valea Viilor – jud.SibiuFoto: Ștefan Trihenea 2. Membrii Cenaclului „George Topîrceanu” Sibiu

3. Lansare de carte – Cetina – de Ștefan Vișan4. Trei secvențe din viața culturală a Sibiului

Ioan Gligor Stopița Satul românesc, vatră strămoșească cu obiceiuri ancestrale 2Vasile Rusu Eminescu și Panait Istrati (II) 4Anca Sîrghie Calendarul unui dialog spiritual și prietenesc 7Silviu Guga Cabinet de lectură 16Mihai Posada Vasile Soica 18Ioan Părean Legenda comorii din Padina Țigana 21George Văidean Nicolaus Olahus 23Liviu Modran Paparazzi 24Dorel Schor Odată pe an 26Mihai Batog Bujeniță Marele proiect de țară 27Elena Miron În impas 29Dan Dănilă Jurnalul lui Ulise - ZECE 31Lőrinczi Francisc Decupaje subiective... din inima lirismului 33Vali Paștiu Pe firul unei interogații 38Nicolae Tudor Iertarea 42Silviu Crăciunaș Viitorul moare în fiecare clipă (VI) 46Gabriela Șerban Colocviile revistei „Reflex” 52Valentin Mureșanu Pianista (II) 49Simion Nan Bătrânețea și Rapsodia 55Rodica Nicolae Hoinăreală de vară 56Anca Lupu Între postare și scrisoare 58Milena Munteanu S-a întâmplat la Montréal 60Victor Neghină Hugo Amster – Eroul care a murit la lopată 64Victor Neghină Interviu cu col.(r) Ioan Bâlbă 65

POEZIE: George V.Precup (3); Costel Simedrea (12); george Filip (13); Aurel Domide (15); MihailConstantin (17); Nicolae Barac Solomon (32); Nicolae Munteanu (41); Vasile Cucu (42); DumitruCristănuș (45); Adriana Chebac (48; Vasile Spiridon (48); I.G.Stopița (54); Liviu Ceava (58); IoanFriciu (59); Grogore Ciobică (61); Katy Șerban (65).

2

EditorialIoan Gligor Stopița

Satul românesc,vatră strămoșească cu obiceiuri ancestrale

Revista „RAPSODIA” se poate mândri, acum în pragul împlinirii a cincisprezece ani deexistență și de apariție lunară neîntreruptă, prin faptul că a promovat și valorile tradiționale aleromânilor, prin scrieri a unor prozatori, poeți și eseiști cunoscuți, alții începători. Unul dintre ceimai valoroși îl socotesc a fi Nicolae Stan Petruțiu.

A publicat, mai toate poeziile sale, dar și proza sa emblematică pentru satul românescadunată în cele trei volume „NEAMUL MEU SUB VREMURI”, la editura „SALGO” din Sibiu.Nicolae Stan Petruțiu, fiu de cioban, de oier cum se spunea, din Săliștea Sibiului, a fost trăitor șicunoscător în amănunțime a vieții mărginenilor. Despre acest extraordinar om, ce a murit nudemult, la vârsta de 97 de ani, voi reveni cu amănunte în numerele viitoare. De la dânsul m-am alescu o carte a lui Ioan Stânișor, consătean și prieten, „Săliștea de altădată”, o carte despre care aș vreasă spun câteva cuvinte, doar pentru a vă îndemna să o citiți, fără să vă dezvălui amănunte dinconținutul ei.

Ioan Stânişor – Prin Săliştea de altădată – găzduieşte cititorul în lumea reală şi fermecată aunui colt de Rai, alcătuind o poveste scrisă ,,cu frumoasa lor îmbrăcare în cuvinte” aşa cumsublinia Nicolae Iorga. Pe lângă frumuseţea şi inefabilul paginilor de atmosferă din viaţa trepidantăa satului românesc de altădată, autorul îşi deapănă nostalgia şi veşnicia unor clipe ale copilăriei,respirând aerul unei iubiri nedezminţite şi purtată o viaţă de om, ca pe o comoară în sufletu-i desăliştean. Suflet diluat într-o lume fabuloasă, gând alb făcut rug în cutremurare de flacără cuarmonii interioare şi comprimări spaţiale. Autorul ne face părtaşi la zborul spre înălţimea de iniţiereşi cunoaştere, din care nu poţi exclude acea doză de sentimentalism, de risipire misterioasă şimagică dintr-o lume arhaică, ruptă parcă dintr-un basm.

Reuşita acestei minunate cărţi, acestui document de viaţă, de arhivă sentimentală, rezidălăuntric din dimensiunea şi forţa unui destin nedezrădăcinat de locurile natale, în luptă cu el însuşi,ca o recucerire a timpului datorată înaintaşilor noştri. A căutat izvoarele nedestrămate deputreziciune, de kitsch, de ignoranţă şi superficialitate, ca unul ursit de patima scrisului şi rostuit deînţelesul cuvântului cu nimburi stelare. Sfânta retorică a sincerităţii, transcende textul ca unitatetradiţională, neîmbibată, liberă, lipsită de fasoane şi false pretenţii, inspectând fiecare milimetru desuflet ameţit de frumuseţe, într-o stare lăuntrică, plină de vitalitate şi mereu lucidă. Citind acestvolum, simţi pulsând o chemare (o chemare a Vlaşinilor), să mergi dincolo de creaţia propriu-zisă,în laboratorul acesteia, în Săliştea autorului, refăcând drumul parcurs prin locuri devenite celebre,cu oameni şi situaţii ce au constituit repere pentru opera respectivă.

Haite de nori scămoşaţi de aerul pur coboară din munţi peste Biserica din Grui sau Bisericadin Brata, peste cimitirele căzute în tristeţe transilvană, care te fac să simţi amurgul răcoros şiadâncul unui fald unde-şi face culcuş tăcerea. Acea tăcere preumblată organic prin febra dorului şieliberată, descătuşată din guşi de cocoşi de munte ca din răni fulgerate. Sub povara interioară aamintirilor, Ioan Stânişor, nu poate scrie decât cu lumină iradiată din exerciţiile sale de memorie,din observaţia ce domină imaginaţia, asemenea unui analist care exercită o fascinaţie vie asuprasufletelor şi conştiinţelor prezente şi sperăm, viitoare. Mesajul este etic, vibrator, analiza esteechilibrată şi substanţială, alcătuind o frescă de amploare şi o imagine caleidoscopică a uneisocietăţi rurale din Mărginimea Sibiului.

După ce am parcurs un secol prin Săliştea de altădată, prin regatul spiritual al lui IoanStânişor, căzut în dedeochi albastru de rostire românească, împrejurul acestei cărţi îmi sărută inima

3

bolnavă de inefabil. Iar gândul mi se duce spre satul meu de pe Valea Hârtibaciului, Ghijasa de Josși stă suspendat deasupra Coastei Bălțate, privind pe deasupra satului, spre celălalt deal, undebiserica, albă ca o mireasă a lui Hristos, revarsă lumina binefăcătoare…

George V.Precup

OCHII DE SARE

Poduri cu ochi ca ferestre ucise.

Iubirea cruță Sibiul poezia deasupra Sibiului.Nu pot să rănesc.

Am buze cusute, am sare pe tâmple,scriu curat poezia.Alții trag sforile, dar brumele ei nu gustă.

N’au timp de scrieri cusute.Poezia mireasă.

Sibiul are piatră în sânge, pune lacăt de piatră,lemnul nu suferă’n mâinile omului.În piatră fericirea’i închisă,între mine și ea nu’i pace.

Cu ochi limpeziți scriu.Prietenii’s prinții de sânge.Fiica regină,mirodenii pe umeri fac floare și sărutul ascund.

Cred în poeții cu plase pe umeri,am cearcăne vii.

Pescăruși au venit, din păduri vor veni unicorni.Luminoase pune noaptea’n gutui.

Cine este în mine este și’afară.Nu pot să rănesc.

Poezia uită Sibiul.

Poezia, mireasă.

PÂNDA

Din miez de noapte pândesc zorii aceiapână amorțesc simțurile.

Cum crinul mă înalț.Dar cad pe capete zori.Alții.

Și nemărturisită rămâne pânda în zi.

Pândesc printre gulere treze,mierla dorindu’se om care scrie.Prind nod șireturile.

Văd deschizându’se apărătorile cerului,păcatele cum rufele la uscat.

Puf pe glezne îmi crește.Începutul zborului simt, albiile cerului.

Aud cum taie fierăstrăul dimineții’n pădure.Glasul mamei.

De ce pândești, fiule, ce nu poate fi pândit?

4

Vasile Rusu

Eminescu şi Panait Istrati (ll)

Eminescu, ajuns citadin cu inima coperită de cărţi grele, de poezie ori de senină înţelepciuneorientală nu putea uita Raiul copilăriei de la Ipoteşti, când, mai ales viaţa îl copleşea cu poverile ei;nu putea uita locul unde „Sara pe deal buciumul sună cu jale/ Apele plâng, clar izvorând în fântâne,"pe când "turmele-l urcă", iar "stele scapără-n cale"..."Unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot?!"

Adolescentul Eminescu şi-a făcut metaforic vorbind, din memoria sa formidabilă, o ladă dezestre naţională, din cele mai frumoase gânduri ş sentimente, menţionând mai târziu, că nu pierdea"niciodată ocazia de-a lua, parte la petrecerile populare. Ca un prieten pasionat al oamenilor (maiales al poporului), când aceştia se adună în urare, simt că sunt parte a totalităţii" (s.n.)

Studiind cu patimă şi înţelepciune trecutul istoric, limba şi obiceiurile, luând parte labucuriile şi necazurile sale, Eminescu era îndreptăţit a vorbi, ca şi Panait Istrati, în numele neamuluiromânesc, statornic la rădăcina Carpaţilor, din zorii lumii, prin lungul şir de generaţii carpatine.

Ştim cu toţii că, la 16 ani îşi ia soarta în propriile mâini şi nu aruncă vina pe nimeni. De laaceastă vârstă se luptă cu greutăţile şi amărăciunile vieţii de singurătate, peregrin pe drumurileRomâniei neîntregite încă, dar pentru care întregire trudea cu sufletul şi condeiul, gândindu-ne laînflăcăratul imn adresat, cu dragoste, ca unei mame a tuturor românilor "drămuiţi în petece de ţarăde haidăii lumii": „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!”

*Victoria finală în această luptă cu viaţa este eternizată prin opera sa, într-o veşnică pomenire,

până când neamul românesc se va stinge, atunci şi nici atunci... fiind prin opera sa cel mai strălucitmesager al sufletului românesc de pretutindeni, printre popoarele Lumii.

De mic învaţă să înfrunte viaţa şi să nu admită nedreptatea socială - ca şi geamănul său desuferinţă, Panait Istrati - tocmai pentru că cunoştea pe sufletul său, nedreptatea îndurată de neamulromânesc, visând o Românie a tuturor românilor, în vatra străbună, de patru ori milenară.

Frământându-şi mintea cu ideea de dreptate, ajunge la concluzia că parveniţii lumii omutilează ca să-i poată exploata, furându-le "munca vieţii lor întregi". În aceeaşi idee revoltătoare şirevoluţionară pentru care lupta Panait Istrati la vremea sa, Eminescu biciuie nemernicia sufleteascăa celor îmbogăţiţi prin fapte ticăloase, prin care, cei mulţi, „murind în sânge, ei pot să fie mari”...Gândindu-se la religie, deşi adolescent, ca un copil către părintele lui suprem, pronunţă celebrelecuvinte, în faţa panoramei blăjene de pe Hula Blajului: "te salut, Romă Mică! Îţi mulţumescDumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea".

La 14 ani credea - convins - în Dumnezeu. Dar studiile vieneze şi viaţa îl depărtează decredinţă şi vede în religie doar "o frază... inventată/ca, cu a ei putere" - să-i "apese-n jug" pe ceimulţi.

Indignat peste putinţele răbdării, stimulat de ideile liberale în gândire, din Europa vremiisale, necruţător cu cei nedrepţi, împrumută gândurile sale unui "proletar" de care, doar cultura îldeosebea.

Suferinţa apropiindu-l făcând din el,un răzvrătit, un spirit revoluţionar, de altfel între 1848 şi1870 distanţa în timp era aproape egală cu vârsta sa (n. 20 decembrie 1849).

5

"Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă/Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi"! Convins cădupă moarte nu-i aşteaptă nici o "răsplată", că nu-i decât o amăgire frumoasă, credinţa în Rai,proletarul, în numele Poetului îşi îndeamnă tovarăşii oprimaţi sălbatic:

„Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptăEgală fiecare şi să trăim ca fraţi!”

Este punctul ideologic în care cei doi mari scriitori - reprezentanţi europeni ai culturii române:Panait Istrati şi Mihai Eminescu se întâlnesc, fără să se cunoască.

Dezgustat peste măsură de politica socială a vremii sale - precum noi astăzi - în care,„Oameni vrednici ca să şază în zidirea Sfintei Golii, În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,Fac legi, pun biruri şi vorbesc filozofie” - întocmai ca nevrednicii noştri contemporani aflaţi înfruntea Ţării.

Aceia îl vor urmări toată viaţa, cu o răzbunare feroce şi sprijiniţi de puterea politică, vorcălca în picioare toate legile şi-l vor duce legat ca pe un criminal - nu la puşcărie, ci la "casa denebuni", ca răspuns la satira sa mânioasă pe drept:"Spuma asta-n veninată, astă plebe, ăst gunoi/Să ajungă a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!" Astfelrealitatea este aceea care i-a distrus visele copilăriei, tinereţii şi maturităţii sale - realitate zdrobitorde asemănătoare cu a zilelor noastre, când fiii proletarilor comunişti, proveniţi din milioanele deţărani ajunşi la puterea politică ne-au „dezamăgit”, până şi pe noi, îndoctrinaţi de bună voie, prinstudiu şi prin muncă didactică, convinşi că e posibilă o societate omenească umană, plină deomenie, cuvânt naţional cu care ne plece să ne mândrim - în vreme ce ei „trăiesc ca şi în ceruri -n-au timp nici de-a muri”.

Această realitate dură, viaţa de junglă a vremii sale îl conving contra întregii educaţiipărinteşti şi şcolar-religioase:

„Cel ce în astă lume a dus numai durerea/ Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi”.Eminescu nu mai poate acorda învăţăturii creştine nici un credit, de aceea contemporanii săi

au scris în Gazeta Transilvaniei nr. 138, Braşov, 20 iunie-21 iulie 1889): „Se scrie că Eminescu eraateu”...

Dezamăgit de preoţi şi de politicieni - în aceeaşi măsură - Poetul îşi atrage ura Bisericii,încât despre decesul său în dispreţ fariseic, Telegraful Român - nu publică nici un rând despre cel cuale cărui versuri le place unora să împăuneze Biserica strămoşească.

Nu poate fi blam mai mare decât acesta aplicat sieşi de clerici „creştini doar cu chielea”...Dacă Eminescu a descoperit cultura în casa părinţilor săi şi apoi în vestita bibliotecă a învăţatuluiprofesor Aron Pumnul, Panait Istrati are norocul primirii Dicţionarului Universal Al LimbiiRomâne de L. Şăineanu. „Biblia” aceasta explică toate cuvintele acelea peste care brăileanulautodidact trecea cu "amarnică întristare". Acest dicţionar a devenit cartea sfântă a adolescenţeisale, precum am păţit-o şi noi, în 1954, când fosta Şcoală Normală de Băieţi „Andrei Şaguna” dinSibiu a fost dăruit fiilor clasei muncitoare, iar în curtea sa s-a pus de-o frigare de cărţi „depăşite”,„reacţionare” şi „periculoase”, între care şi Dicţionarul lui Şăineanu ar fi avut aceeaşi soartă, dacănu-l furam eu, cu inima cât un grăunte de frică... pentru că răspundeam politic de arderea cărţilor„epurate”.

Din viaţă a învăţat că nu vreo calitate morală ori mentală dă ticăloşilor puterea şi autoritateade a stăpâni lumea, ci „laşitatea stăpâniţilor” (Panait Istrati „Trecut şi viitor”, p. 87).Bolnav de citit - ca şi Eminescu, Panait Istrati, „băiat de prăvălie” mărturiseşte: „am îndurat bătaiaîn fiecare zi, pentru crima de a citi, în loc să fi dormit după (18) optsprezece ceasuri de trudă”...

Când a simţit că omenirea are nevoie mai mult de Dreptate, decât de artă, Panait Istrati n-aputut să facă tarabă din scris, deşi avea sufletul înjunghiat al celor singuri şi tari. Zice: „Când scriu,ard! Fumez şi beau cafea”. Acelaşi lucru îl făcea şi-l trăia şi Eminescu. Această viaţă îl apropie, casoartă, de cel mai mare poet liric român, dar şi de destinul amar al celui mai mare prozator rus:Maxim Gorki (Amarul) sau omul cel mai amărât.

6

*Spre deosebire de Eminescu, care considera religia budhistă „cea mai armonioasă”, de care

poemul mortuar „Mai am un singur dor”- este puternic marcat, Panait Istrati trecând prin infernulsuferinţei omeneşti, se confesează public: „Pentru sufletul terorizat de spectrul morţii, nu-i o altăscăpare decât credinţa totală în Dumnezeu! o spun eu, ateul total”(s.n.). (P. Istrati, Amintiri, evocări,confesiuni, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p. 505).

O mai spune şi Petre Ţuţea, după ce a scăpat de tortură: „Frica îl bagă pe Dumnezeu în om”*

Autorul „Kirei Kiralina” nu l-a înţeles pe Poet - întrucât l-a condamnat politic, fără drept deapel - în lipsă totală de cunoaştere şi integrare în epocă.

Poetul nu l-ar fi înţeles şi nu l-ar fi acceptat pe prozator, pentru că el era retras în trecutulglorios, la 1400, ca reper moral, social şi patriotic, pe când Panait Istrati a trecut peste moartea sa înviitorul de ieri... văzând în comunism ceea ce a fost: o iluzie monstruoasă - bastardul cel hidos alCreştinismului. (9.01.1995).

*Hărţuit de viaţă, „zece meserii” îl strivesc, una după alta, aruncându-l într-o somnolenţă care

îl împiedecă să citească:„Nici el, în societatea vremii sale, nu poate fi doar scriitor, nu poate trăi din scris. E, ca şi

Eminescu, cetăţean şi om politic. În consecinţă - se pune singur pe jar scriind”. „Între tolstoism şibolşevism” - articol care îl va frige rău mai târziu, când conştiinţa nu-l va lăsa să închidă ochii înfaţa monstruozităţilor din „ţara celei mai drepte societăţi din lume...” Ajungă să doarmă cu capul peo boccea, într-o casă părăsită, fără foc iarna ori între stâncile Mediteranei, la Marsilia.

Conştient de marea valoare socială, culturală şi politică a cuvântului tipărit, se exprimă asprula adresa tovarăşilor săi: „detest facultatea alor mei de a uita, oportunismul lor molâu, credulitatealor nătângă, entuziasmul lor pentru făcătorii de fraze şi puţinul discernământ în ce priveşteadmiraţia pentru reformatorii şi democraţii grăbiţi, pentru artiştii farsori şi literaţii escroci şispeculanţi” (op. cit, p. 174-175).

*Mila creştină, de care era molipsit bine şi Eminescu (povestea cu ghetele dăruite unui

desculţ în ploaie, rămânând el desculţ - îl face pe P. Istrati să declare: „Trăiesc o viaţă de perfectcreştin în materie de milă. N-o fac din datorie ci din pasiune, dar exemplele de genul acesta nutrebuie urmate, fiindcă sunt perfect absurde, ca rezultat social” (id. Amintiri etc., p. 198)

*Opiniile sale despre perindarea stăpânilor la conducerea lumii sunt actuale:

„În curând, stăpâni noi, tot aşa de abjecţi ca şi cei vechi, ne vor conduce la cea mai catastrofalăprăbuşire spirituală pe care Istoria a cunoscut-o vreodată”. Era în august 1933... după criza din 1929- din aceeaşi sursă, ca şi cea de azi. Astfel, „omul total” şi „ateul total” prezintă multe asemănări desoartă, ideal şi viaţă.

*Privind biografia lui Eminescu şi a lui Panait Istrati din punct de vedere al obligaţiilor

şcolare atât Eminescu, cât şi Istrati sunt doi şcolari „ne-isprăviţi”, adică, cu studiile neterminate,nefiind şcolari „ordinari”. Faţă de alţi scriitori, cuminţi din acest punct de vedere, ei sunt, însă,extraordinari, sublimi din punct de vedere al acumulării culturale, în plan european, Eminescuavându-l tovarăş de biografie doar pe Villon, iar Istrati pe Gorky. Faţă de scriitorii care, ca oameniştiau să-şi vadă „doar făina lor din ladă” (Maiakovsky), Eminescu şi Istrati n-aveau în lada de zestredecât cărţi, manuscrise, şi sărăcie materială...

În schimb, bogăţia lor intelectuală este uluitoare, belşugul lor de cunoştinţe umane datorităexperienţei unei vieţi trăite din plin şi a unui studiu acerb de dragul cunoaşterii, îi aşează în frunteacelorlalţi, isprăviţi din punct de vedere şcolar.

7

Anca Sîrghie

Calendarul unui dialog spiritual și prietenesc

I. CONSTANTIN NOICA - despre Anca Sîrghie, „Celei care pregăteştevalul de mâine.“

În ianuarie 1980:Ideea de a scrie în revista „Hermes”, proaspăt apărută sub redacția profesoarei Anca

Sîrghie, o dedicație elevelor de la Liceul Economic din Sibiu i-a plăcut Domnului Noica şi într-oseară imediat următoare conferinţei sale despre Eminescu, el i-a adus solicitantei, câteva rânduleţenotate pe o hârtie. Era o dedicaţie, prin care Noica parcă dorea să atenţioneze tânăra generaţieasupra importanţei lui Eminescu:”Nu stă lumea într-un drăguţ, zice înţelepciunea satului. Ba stă,zice fata. Şi fata are dreptate. Căci stă câteodată lumea într-un drăguţ, aşa cum stă lumea noastrăîn drăguţul de Eminescu.“ Impresionant este felul acela spontan în care filozoful indica un modelsocotit de el inestricabil pentru “valul” ce vine, acum când tinerilor li se năruie miturile în care aucrezut sute de generaţii. Atunci când profesoara de literatură a primit ea însăși dedicația ”Celei carepregăteşte valul de mâine.“, a înțeles nu numai că se bucură de aprecierea filosofului, ci și căDomnul Noica îi definește o responsabilitate majoră, pe care ea avea să o respecte și exercite în 51de ani, cât a activat neîntrerupt la catedră, atât la Sibiu cât și la București la Colegiul Național “Sf.Sava” sau ca inspector în Ministerul Învățământului, în universități din România, dar șiconferențiind în medii academice din țări europene, asiatice și americane. Dedicația noiciană i-afost reper și imbold, care i-a dat curajul de a se consacra peste o jumătate de secol activitățiididactice de pregătire a „valului de mâine”.

În aprilie 1981: „Scurtul referat” al lui Constantin Noica la Doctoratul profesoarei AncaSîrghie argumenta valoarea primei abordări de tip monografic a omului de teatru care a fost RaduStanca, privit în ipostază de poet, regizor, actor şi teatrolog: ”Am citit două capitole din manuscrisullucrării, rămânând cu o excelentă impresie asupra metodei de lucru şi a pregătirii candidatei.Rezumatul tezei de doctorat mă încredinţează acum că este vorba nu numai de prima lucrarecompletă asupra lui Radu Stanca, dar şi de o remarcabilă încercare de a-l situa în epocă. Încadrarealui în cultura română va putea fi apreciată de cunoscătorii-astăzi atât de numeroşi- ai veacului XX şiai literaturii lui. Îmi îngădui mie, ca om de cultură filosofică, să relev justeţea referinţelor pe care leface candidata la curentele filosofice sub influenţa cărora a putut sta Radu Stanca. În câteva locurini se arată chiar pe drept cuvânt după câte îmi pot da seama-că sensibilitatea filosofică a autorului l-a făcut de la început contemporan cu cele mai alese spirite şi orientări ale timpului. De asemenea mis-a părut impresionant felul cum a ştiut candidata să releve puterea revelatoare a unui creatorcopleşit de suferinţă. Într-un ceas când absurdul, morbiditatea şi manierismul solicită tineretulnostru din toate părţile, o asemenea lucrare face dreptate nu numai unui mare destin românesc, ci şifiinţei umane, prea des primejduită de propriii ei cronicari, literatorii.“

Semnătura lui era însoţită de datarea 18 IV 1981, Păltiniş. Punctul său de vedere asupra tezeide doctorat a profesoarei Anca Sîrghie a fost citit apoi în plen la susţinerea publică din 9 mai 1981la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca.

În 1984: Filosoful dorea să o ajute să primească o bursă de studii în Germania,definitivându-şi documentarea pentru cartea despre Radu Stanca şi epoca lui artistică în planeuropean. Dar pentru că avea nevoie de o recomandare la dosar, C.Noica s-a adresat lui PaulCornea:

„Mult stimate Domnule Cornea, Îmi îngădui să vin la Dumneavoastră cu rugămintea de maijos. O distinsă profesoară de română şi cercetătoare din Sibiu, doamna Anca Sîrghie, are invitaţie de

8

a merge în Germania, aşa cum a fost Andrei ( fiul profesorului Cornea, pe care filosoful îl încurajaîn plină formare la vremea aceea –n.n.) anul trecut. Întrucât ar avea nevoie de recomandaţia unuiuniversitar, aţi fi aşa de bun să-i daţi una? Vă asigur că o merită din plin. În aşteptarea unei revederi(cu Andrei voi avea neapărat una în legătură cu strălucitul său Platon). Vă rog să primiţi cele maialese mulţumiri şi urări din partea-mi.

Al D-Voastră Constantin Noica.“

În 1985, cândva, mergând împreună spre casa din strada Dealului nr. 40, Sibiu, unde eraminvitaţi de Aurel Cioran, l-am auzit pe Constantin Noica spunând:

„– Domniţă Anca, ştii ce mi-a spus Andrei Pleşu? Că eşti o femeie frumoasă. Eu am fost atât depreocupat de frumuseţea dumneatale intelectuală, încât nu m-am gândit şi la partea aceastaexterioară. Dar ştii că Andrei are dreptate?“

Desigur că am fost pe moment tentată să cred că asist la un gest de galanterie delicată, încare din discreţie Domnul Noica punea pe seama altuia o observaţie a lui însuşi. Dar una atât deintimă, ca aceea, nu se aflase niciodată în raza de interes a discuţiilor noastre. Când am intrat lafamilia Cioran, pe care eu o cunoscusem cu mult înainte, Noica m-a prezentat: „Cea ma bunăprofesoară de literatura română din oraşul Sibiu şi o femeie frumoasă”, apropo de discuţia abiaîncheiată în drum. Ştiam că ori de câte ori vorbea de o nouă persoană, cu care intra în contact,Filosoful comenta cu cochetărie masculină şi această calitate, parcă simţindu-se măgulit de câtefemei frumoase întâlnea la Sibiu. Eu mă socoteam de acum prea clar clasată între prietenii luitemeinici din Sibiu, ca să mai comport vreun interes pe latură exterioară, fie ea fizică sauvestimentară. Episodul, comentat de mine într-un dialog telefonic cu Fănuş Băileşteanu a fostînregistrat de Securitate şi reprodus de Dora Mezdrea în cartea sa Nae Ionescu şi discipolii săi înarhiva Securităţii. Constantin Noica, 2, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2010, p.376. Mai apoi, aveam să constat că în dedicaţiile cu care mi-a oferit unele cărţi ale sale ideea a

9

reapărut. Pe cartea Scrisori despre logica lui Hermes păstrez dedicaţia: „Doamnei Anca Sîrghie, acărei fiinţă stă întreagă sub semnul frumuseţii, cu admiraţia prietenească a lui Constantin Noica,februarie 1986.“ Invitat la ziua mea de naştere din acel an, când s-a întâlnit în casa noastră şi cuAndrei Marga, sosit de la Cluj pentru acest eveniment, Domnul Noica mi-a adus şi o a doua cartePovestiri despre om. După o carte de Hegel, pe care figura dedicaţia: „Pentru Anca Sîrghie, care arputea, dânsa singură, reprezenta un capitol în cartea Povestirilor despre om. Cu veche admiraţie,Constantin Noica Păltiniş, 1986“. Rugămintea invitatului meu era ca abia după plecarea lui să citescce mi-a scris pe cărţile făcute cadou. Am respectat-o! Cum puteai să nu te emoţionezi în faţa uneiatât de delicate forme de manifestare a prieteniei?

În 1987 Constantin Noica avea plăcerea irepresibilă de a-i aduce câte o nouă carte, cumanunţa într-o scrisoare concepută scurt, ca un haiku, în 12 ianuarie 1987:

„Va coborî curând – cu cartea ! – spre a vă spune cât de ruşinat se simte faţă de D-voastră,generoasă cum aţi fost cu el, Al D-voastră, cald devotat şi cu cele mai prieteneşti urări,

C. Noica”

II. Anca Sîrghie despre Constantin Noica: „O personalitate modelatoare, cum mi-a apărutConstantin Noica în ultimii săi 7 ani de viaţă, îşi revendica în acea perioadă o nouă identitate, cuînsemne geografice, aceea de „păltinişan”, dacă nu de „gurean” (localnicii folosesc varianta„guran”), în urma traseului parcurs în mod repetat per pedes apostolorum spre Gura Râului dinMărginimea Sibiului. Mă întrebam ce înţelege să preia un filozof care stăpâneşte gândirea lumii dela Platon la Hegel din modelul de cugetare transilvană a românilor mărgineni. Îndeobşte este oproblemă de alchimie filozofică, pe care chiar Domnul Noica o rezuma laconic, afirmând sofistic cănu se ştie cine de la cine are de învăţat. La el smerenia luase forma superioară a modestiei elevate,iar generozitatea era haina conştiinţei sale purtate drept printre semeni. Nici nu se putea concepe omai firească deschidere spre dialogul cu omul pământului, ca aceea a pragului flexibil de la care sepornea, filozoful dând şansa interlocutorului să-i demonstreze ce şi cât cunoaşte. Era oricum încăutarea echipei de 11 tineri filozofi ai României, pe care ar fi fost dispus să-i călăuzească. Nu odată l-am auzit punând întrebarea directă pe care am primit-o, de altfel, şi eu: „Cu ce credeţi că veţiputea intra în marea cultură?” Iar atunci când era vorba de o persoană cu preocupări filozofice, ea sevedea cu obligativitate întrebată dacă stăpâneşte greaca veche şi limba germană, din moment ce fărăele un cugetător nu are instrumentele esenţiale de cercetare în domeniu. De obicei, i se răspundea cupriviri nedumerite din partea tinerilor care se aflau, probabil, pentru prima dată în faţa uneiasemenea perspective, cea de a programa activitatea profesională spre un scop superior, altul decâtmunca cea de toate zilele, cu orizontul ei finit.

Problema fundamentală este ce rămâne în fiecare dintre interlocutori din asemeneaapropieri, mai mult sau mai puţin ocazionale cu un spirit superior cu era Constantin Noica.Retrospectiv, mă gândesc de ce şi cu ce m-a impresionat acest om excepţional, între personalităţilemodelatoare pe care soarta mi le-a adus aproape. Viaţa mea a beneficiat mult mai devreme demodele intelectuale superioare, ca cel al medicului inspector Dr. Gheorghe Preda în anii copilărieișcolare, ca unii dintre profesorii mei de liceu sau alți câțiva dintre cei de la facultate. Dar nicio altăinfluenţă nu a fost pe măsura celei exercitatea de Domnul Noica, pentru că ea s-a ivit în aniimaturităţii şi ai rodirii în activitatea de cercetare științifică în domeniul umanist. Momentul întâlniriimele cu filozoful, pe care Ion Dur îi definea, nu fără puţină emfază, drept „suveran pontif alfilozofiei româneşti de azi”, fusese pentru mine unul de răscruce. La mai bine de un deceniu dupăabsolvirea facultăţii, modelele profesorilor mei clujeni se estompau ca atare, chiar dacă întâlnirea cudoar puțini dintre ei la examenele Doctoratului mi-a întărit certitudinea unei probităţi intelectualedefinitorii şi ca atare exemplare. Imaginea lor rămâne una strict aplicată dar gravă, chiar solemnă şicombinată cu un anume soi de tenacitate, pe care ne-am obişnuit să o numim ardelenească, însă fărăvreo ostentaţie comparativă.

Pe fundalul acesta, Constantin Noica s-a ivit intempestiv, în seara de 15 ianuarie 1980,vorbind despre Eminescu. Văzându-l modest vestimentat, abia intrat la Biblioteca Astra din Sibiu în

10

sala aceea istorică splendidă, dar gata să se năruie de atâta public, sală unde urma să conferenţieze,nu-i bănuiai substanţialitatea aceea de veritabil „cuib de-nţelepciune”, decât după ce a început săglăsuiască. Vorbea simplu, ocolind orice ornamentaţie a frazei, dar preocupat să transmită unconţinut bogat, venit dintr-o cultură solid sedimentată. Mai şocant era să constaţi că ceea ce dorea săimplementeze el atunci la Sibiu era în realitate rodul unei căutări febrile de ani de zile şi nu oafirmaţie protocolar conjuncturală, cum se putea crede într-un asemenea moment comemorativ.Simţeam cum în mintea mea se năruiau pilonii atâtor discursuri cu care ne obişnuiserăm să-levocăm pe poetul de geniu. Tot despre el vorbea şi Constantin Noica, dar o făcea altfel. Era un omla vârsta senectuţii, modest cu desăvârşire în manifestarea lui socială, cumpătat în mişcări, generosşi cu o vibrantă gentileţe în raporturile cu ceilalţi. Ceea ce frapa mai întâi era discrepanţa dintresuficienţa aceea de om firav ca înfăţişare fizică şi forţa pe care o degaja spiritul său. Îmi aminteam,ascultându-l, că citisem în secret din biblioteca părinților mei o carte de tinerețe, publicată în 1936a lui Noica, intitulată Viața și filosofia lui René Descartes, editată în colecția Biblioteca pentru toți,cu coperte fragile portocalii.Totuși, cartea lui Noica avea o supracopertă, dar nici aceea nu eradestul de solidă ca volumașul să înfrunte timpul. Îndrăgisem acel exemplar, pentru că din eldeslușisem cugetarea carteziană, așa că am decis să-l îmbrac exact așa cum procedam cu caietele deșcoală. Dacă mă încântase cartea despre Descartes, poate și pentru că savuram pe atunci tot cevenea spre mine din cultura franceză, în schimb Despărțirea de Goethe, care fusese publicată deNoica în 1975 mă găsise pe picior greșit, nu o înțelesesem, pentru că făceam parte din generațiilecare nu aveam o bază filosofică serioasă, cum studiaserm numai marxism-leninismul, atât în liceucât și în facultate. Surprinsă de acel mod necunoscut de a aborda filosofia, m-am avântat să citesc onouă carte intitulată Spiritul românesc la cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan,care fusese publicată în 1978 și făcusem conspecte în încercarea de a pătrunde în esența aceleiviziuni atât de abstracte. Mai plăcută mi s-a părut Lysis de Platon cu “eseul despre înțelesul grec aldragostei de oameni și lucruri”, carte la care făcusem adnotări. Tot în acei ani când pregăteam tezade doctorat despre Radu Stanca, descoperisem în publicații interbelice eseuri ale lui Mircea Eliade,Emil Cioran etc. drept care mi-am rezervat timp să răsfoiesc reviste în care apăreau asemenea autoriinteresanți. Poate că s-ar putea pune întrebarea la ce îmi folosea exercițiul apropierii de filosofiaromânească interbelică. Este mai mult decât clar că Radu Stanca beneficiase ca student la Facultateade Litere și Filosofie de cu totul alte repere înainte de instalarea comunismului în România, astfel căprin asemenea lecturi speram să mă apropiu și eu de ele.

Niciodată nu am fost mai conştientă de efectul benefic al prezenţei unei personalităţiformatoare ca atunci când m-am apropiat de Constatin Noica, de „Domnul Noica”, aşa cumnepregetat îl păstrez şi astăzi în gând. După conferinţă, m-am apropiat de el, rugându-l să-mi scrie odedicaţie pentru revista şcolară la care tocmai lucram, dar fără să bănuiesc că momentul acesta vaavea vreo prelungire, care să ia forma unei prietenii. Surpriza a fost să constat că filosoful a acceptatrugămintea mea, dar nu am stabilit niciun loc de întâlnire unde Noica să-mi predea dedicația lui. Șicum, după conferință, lumea din sală pur și simplu l-a înconjurat, fiecare dorind să-i pună întrebări,aveam încredințare că filosoful va uita promisiune făcută. Ce a urmat? Nu numai că nu a uitat, ci ela și găsit modalitatea de a mă repera, când revenind din Păltiniș la Sibiu s-a prezentat la redacțiarevistei „Transilvania” de pe str. I. Rațiu, astfel că poetul Ion Mircea și economistul Vasile Barbus-au oferit să-l însoțească până la mine acasă. Vizita lor neanunțată dintr-o seară de ianuarie m-auluit, pentru că abia sosită de la liceu eram obosită și nici nu-mi dădeam seama că mă așteaptă „oexaminare” sui generis, pe care filosoful o făcea, așa cum am constatat adesea în cei șapte ani dedialog cu Domnia Sa, cu oricare persoană pe care ținea să o evalueze. Discuția nu avea absolutnimic scholastic, ci decurgea firesc, cu idei care se legau între ele. Îmi amintesc că i-am putut spunecare sunt cele șase maladii ale spiritului contemporan. A văzut pe masa Lysis cu adnotări și când dinbibliotecă i-am scos cărticica atent îmbrăcată de mine cu Descartes, o carte de tinerețe a lui, uimireaa trecut de cealaltă parte și Noica a întrebat: „Cum, și pe aceasta o aveți?”. Atunci am înțeles cătrecusem examenul, încă sub privirile colegilor mei de la „Transilvania”. Mărturisirea mea că nureușesc să-mi clarific mitul androginului l-a antrenat într-o căutare pe care eu nici nu o bănuisem,

11

astfel că după o zi-două Noica s-a întors cu o carte edificatoare, dar de data aceasta neînsoțit dealtcineva. Au urmat șapte ani de invitații, venite fie din partea mea, fie a Domniei Sale, care nu ezitasă-mi propună să vină în familia mea și cu alte personae, totdeauna oameni speciali. Dialogul seîncingea în sufrageria locuinței mele, pe care el a ridicat-o la rang de „salon literar”, dat fiind faptulcă partenerii de discuții erau Eugen Simion, Mircea Ivănescu, cei trei mușchetari, cum îi numea petinerii Liiceanu, Pleșu și Stoichiță, Andrei Marga, Dumitru Chioaru și alții.

Cu timpul, Noica s-a impus în conştiinţa mea drept omul care întruchipa generozitateaintelectualităţii ajunse la valori absolute. Totul izvora la el dintr-o normalitate a apropierii celoraleși, dintr-un firesc al atingerii esenţelor, pe care le ştia preţui şi valorifica. El cugeta, afirmând căexistă „trei tipuri de adversitate: război-sport-dialog. În primul trebuie să învingă unul. La al doilea,idealul e să nu fie învingători şi învinşi. La al treilea, să fie învinşi amândoi.“ Îi sunt recunoscătoarepentru că m-a ajutat să înţeleg de ce „un cuvânt este ca un arbore” sau că verbul ESTE nu a putut fidefinit cu adevărat vreodată. Îmi explica rostul tăcerii în filozofie şi în creaţie în general. Mai târziuam realizat şi faptul că prepoziţia ÎNTRU, spre deosebire de ÎNTRE sau PRINTRE, în vecinătateasemantică a cărora se află, are valoarea unui operator, fiind descoperirea lui Noica, folosit la fiinţacare devine întru, ca acţiune venită din interior. Discutam de ce SINELE este o lume mai vastădecât eul interior. Chiar acţiunea lui asupra celorlalţi era menită să reinstaleze firescul, acel firescderanjat de o forţă malefică, pe care el o intuia şi încerca să o contracareze. De altfel, cugetătorulNoica îndemna pe fiecare la meditaţie întoarsă spre sine, spre “acel sine mai profund decât eul.”

La anii de temniţă, el se referea într-o formă aproape amuzantă, indiferent ce asistenţă aveaîn acel moment: „Pe vremea când alţii se îngrijeau de hrana mea, lăsându-mă pe mine să gândesc înlinişte...“, fraza continuând cu ceea ce dorea el să comunice. N-ar fi drept să nu spun că de niştemicrofoane puse în camera lui din Păltiniş pentru ascultare ne temeam cu adevărat în acei ani greide socialism românesc, iar ceea ce ni se părea periculos de comentat lăsam numai pe seamaplimbărilor noastre pe aleile Păltinişului. Aşa mi-a povestit cum îl cunoscuse la Londra pe dr. LiviuCristea, o rudă a mea, care cu experienţa sa radiofonică acumulată decenii la rând în B.B.C. susţineaîn acei ani, între altele, o emisiune de filatelie la Radio Europa Liberă de la München, subpseudonimul Radu Pârvan. La asemenea situaţii făcea Domnul Noica aluzie în scrisoarea trimisădin Păltinş în 26 I. 1984, în care mi se confesa astfel: „…Trăiesc din ce în ce mai retras şi numai omagiciană ca D-voastră m-a putut purta prin zăpezi două ore, acum câteva zile. Vă rog să nu măfaceţi să cobor în Februarie. Poate urcă vreun prieten aci, dacă vrea să mă vadă. În convingerea că,dezaprobându-mă, mă înţelegeţi, totuşi, rămân al D-voastră supus şi devotat, C. Noica.“

Şi Domnul Noica a continuat să gândească, să scrie, încă bogat şi esenţial. Aşa l-amcunoscut eu în ultimii 7 ani de viaţă, rodind ca un pom mănos. În generozitatea sa funciară, DomnulNoica se bucura de fiecare succes şcolar al meu. Mă încuraja în ceea ce scriam. În chiar primul andin cei şapte în care ni-a fost dat să comunicăm, mă aprecia epistolar într-o formă de-a dreptulmemorabilă. Prima lui epistolă trimisă mie se încheia astfel: „Ştiţi versul: Semăna-ţi-aş numele / întoate grădinile...” V-aş semăna râvna în toate şcolile.” Erau cuvinte încurajatoare, scrise de el în 5martie 1980, iar azi privind retrospectiv înţeleg că ele m-au marcat. Este sigur lucrul acesta.Aprecierile lui Constantin Noica au fost pentru mine mai mult decât o medaliere sau o premierenaţională, căci ele au funcţionat ca un atestat, cu rol propulsor în plan spiritual.

Epistolele lui Noica, trimise mie de la Păltiniş la Sibiu, aveau o finalitate imediată, dreptcare noi nu le-am dat vreo altă importanţă decât pe aceea de mijlocitor al unui dialog, care, apoi, sedesfăşura în afara lor. Deşi ele nu pot reflecta frumuseţea înalt spirituală pe care mi-o ofereadialogul verbal viu şi mereu consistent cu filosoful, la ultima recitire a lor, am găsit importante maiales trimiterile la câteva evenimente culturale, precum unele conferinţe ţinute de unul dintre noi. Înscrisoarea din 3 martie 1980 domnul Noica a constatat cu mulţumire: „Sunteţi prima persoană care-mi confirmă cu adevărat ecoul pe care-l pot avea manuscrisele eminesciene.“ Trimiterea se face laconferinţa filosofului din 15 ianuarie 1980, deja amintită, dar fără urmarea, care îşi are istoria ei.Aşadar, în acel moment cultural de referinţă, marcând împlinirea a 130 de ani de la naşterea lui

12

Mihai Eminescu, se enunţa în sala istorică a „Astrei“ din Sibiu propunerea ca celor 16 caiete copiatede Noica prin xeroxare din manuscrisele rămase la Biblioteca Academiei, să li se adauge celelaltepână la 44. Proiectul lui a eşuat la Sibiu, spre tristeţea noastră a amândurora.

În martie 1986 am urcat la Păltiniş pentru o vizită specială, întocmai aceleia pe care dânsulmi-o făcuse cu o lună înainte şi i-am oferit cadoul meu, un exemplar din Septuaginta. Numai că maimare a fost surpriza care m-a aşteptat pe mine în următoarele zile, când parcă neîncrezător încuvintele spuse prin viu grai, filozoful mi-a mulţumit în mod neaşteptat pentru cadoul spiritualfăcut, printr-o scrisoare datată 19 martie 1986. Am rămas uimită să constat că o epistolă avea pentruel importanţa clasică de cadou şi de necesară confesiune. Iată textul: „Stimată şi iubită Coniţă Anca,După câteva încercări nereuşite de a vă găsi la telefon, îmi dau seama că este cu mult mai potrivit săvă scriu. Mi-aţi făcut o atât de mare plăcere cu darul D-voastră, Septuaginta, încât trebuie să văexprim într-alt fel decât telefonic recunoştinţa mea. În fiecare seară – când ziua mi-a fost normală –citesc câte 2 pagini din Noul Testament, text grec şi latin. Septuaginta îmi lipsea şi mi-o doream!Îmi este cel mai frumos dar pe care-l puteam primi, iar faptul că, în ritmul în care o voi citi, îmi valua 8 sau 10 ani, reprezintă, pentru mine, urarea Dvoastră mişcătoare de viaţă lungă şi neclătinată încele ale gândului.

Cum să vă mulţumesc? Poate spunându-vă că ori de câte ori mă voi gândi la D-voastră măvoi certa singur că nu voi fi ştiut să vă mulţumesc îndeajuns.Vă doresc toate împlinirile, pe măsura celor pe care înzestrarea şi vrednicia D-voastră le vestesc depe acum.

Al Dvoastră, cald devotat, Constantin Noica P.S. O carte nouă de-a mea, în curând.”Acum când la Sibiu a fost marcată împlinirea în 12 iulie 2019 a 110 ani de la nașterea

filosofului Constantin Noica, găsesc firesc să evoc, ca pe o datorie morală, dialogul purtat înanotimpul păltinișan cu cel care a înțeles să trăiască spre a rodi gândul în sacră limbă românească,cum nici un alt contemporan al său nu a mai reușit.

Costel Simedrea-Reșița-

MAGAZINE ÎNCHISE

Ştiu. Pe strada asta veche nu o să mai trec nicicând.Trotuarele-s rănite şi în gropi e doar noroi,Magazinele-s închise şi speranțe nu mai vând,Tomberoanele sunt pline cu-amintirea despre noi...

În curând va fi doar noapte, se va-ntuneca de tot!Am la mine o lanternă, baterii, însă, de unde?Magazinele-s închise şi să le deschid nu pot,Iar paşii nu-şi mai au rostul când cărarea se ascunde

Tu, ai mai căutat vreodată prin cutia de scrisori?Poate că pe strada veche, doar aşa, din inerție,Poştaşii din altă vreme or mai trece uneori...Ori te-ntrebi şi tu, ca mine, cine, Doamne, să-mi mai scrie?

Cade frunza resemnată şi cu ea ziua dispare,Pe strada aceea veche nu o să mai trec vreodatăCe aş mai căuta pe-acolo? Paşii nu mai au cărare,Magazinele-s închise... şi au marfa expirată!

13

George Filip-Canada-

O... CANADA!-la Ziua Canadei – 2017-

în fiecare zi – iubim Canada,această mamă ce ne-a adoptatcând România dorurilor noastre,plină de jale... ne-a abandonat.

acolo... munţii noştri aur poartă.acolo... hoţii vremii sunt stăpâni.acolo... de la Nistru pân’-la Tisa,calcă prin rai copite de păgâni.

de două mii de ani apasă jugul.eroii Ţării noastre-s morţi de tot.bandiţii-au desţărat o ţară sfântă.românii-l strigă-n cer pe Savaot.

azi Dumnezeul nostru e-n Canada.alţi fraţi români trudesc prin alte ţări.suntem sătui... dar plângem – Româniane cântă psalmi de dor din depărtări.

aprindeţi lumânări – români prieteni,că Dumnezeul nostru e cu noi.Canada-i noul Eden pe planetă;la sărbătoarea ei – VENIŢI ŞI VOI!

JOS PĂLĂRIA!-la Ziua CANADEI-

astăzi e CANADA-n sărbătoare.ţară mare... iar te-ai primenit.versul ce ţi-l scriu e cu ardoarecă la piept, pe toţi tu ne-ai primit.

ţară-ntre oceane aşezată,cu păduri imense şi zăpezi,ţară fericită şi bogată,cu fluvii imense şi livezi,

vin copiii lumii mari la tineşi tu ne primeşti, de bună-seamăşi ne mângâi tristele destine,precum scriu poeţii - ca o mamă.

ţările din dor ne sunt departe.le iubim şi veşnic le visăm.

emigrarea tristă ne desparteşi cu drag - te binecuvântăm.

steagul tău de verde veşniciee simbol de viaţă pentru noi.când mă duc prin maica-Românie,mă aduce dorul înapoi.

DORUL... tu nu ştii ce este dorul.tu copiii nu ţi-i prigoneşti.braţ la braţ mereu cu viitorul,scumpa mea CANADA - să trăieşti!

...mult îmi e departe ROMÂNIA.scriu poeme triste pentru ea,dar mă-nclin pios - jos pălăria,azi - CANADA ESTE ŢARA MEA!

POETULUI CETĂŢEAN--lui Alex Cetăţeanu

la a 72-a aniversare-

Oltenii ăştia-s ca argintul viu.Zicala o cunoaşteţi ori şi cine.Poetul Alex vine dinspre JIUŞi toate-n viaţă îi merg foarte bine.

La Amărăşti are Pesceana luiÎn care-şi varsă dorul – de departe,În zori sau în apusul soarelui,Până le-o strânge toate într-o carte.

În satul lui i-s bunii îngropaţi.La Amărăşti el văr e cu primarul.Mai are-n lume încă vreo trei fraţiŞi eu cu toţi am închinat paharul.

Măicuţei lui eu mamă îi spuneam.Mă mângâia cu deşte-ncovoiateIar eu îi citeam versuri şi plângeamIar ea pe Alex mi l-a dat de frate.

Acum feciorul Alex e bunic.Nepoţii lui sunt toţi de rasă bună.

14

Vorbesc în englezeşte…cum să zic,Când stau la sfânta masă împreună.

Măi Alex…măi, te plimbi prin patru părţiDe lume…şi îţi pare lumea mică.Cu patru limbi pe buze calci pe hărţiŞi pe oriunde – ţie nu-ţi e frică.

Acum eşti pe departe – om vânjos.Te duce viaţa după pâine, bani,Dar noi în versuri îţi urăm frumos:Poete Cetăţeanu: LA MULŢI ANI!

POEM CU BUN SIMŢ-doar prietenilor mei…-

vă dau cu HOHAIMO GOZAIMAS,cum fac pe-acasă bunii mei tuzleni.injuriile…câte am în glas,le voi trimite către Cotroceni.

acolo unde focul e mocnit,acolo unde ghiavolii fac tot.acolo – în proiectul ticluitcum să ne bage sârmele în bot.

eu QVOQVE şi la Ruşchiţa am fostşi am călcat pe marmora cea dalbă,

dar să-i mai dau şi patriei un rost,am dus-o în Oval – la Casa Albă.

nimeni nu mai uimeşte cu nimicpe nimeni – cetăţenii nu-s banali.chiar senatorii, mare…mediu…mic,s-au travestit în intelectuali.

timpul e dur…dar veseli suntem noi.mileniu-i maleabil – ca de crep.luptăm în contra unui nou războistindardul biruinţei e – HALEP.

ne vom alege preşedinte nou.ba chiar nişte poeţi mai… poezari.să nu punem în jug un cal şi-un bouşi să privim în sus – mai temerari.

eu m-am născut la TUZLA, sincer spunpe-acolo numai dorul mi-a rămas.eu tuturor…smerit ca un străbun,vă dau cu – HOHAIMO GOZAIMAS.

PS:hohaimo gozaimas – bună ziua în niponă.

LA TÂRGUL DE FETE

(din spusele mamei Floarea…)

Sus, pe muntele Găina,La un pas de Dumnezeu,M-am dus la Târgul de fete,Sperând să mă-nsor şi eu.

Şi-au venit moaţele faine,Dar nici vorbă de vre-un târg;Fiecare moţ şi-alegeCâte-o moaţă…dată-n pârg.

Moţii – cu clopuri pe frunte,Prinşi în vria jocului,Cântau şi săltau în slavăDatina pământului.

M-am prins curajos în horă,Că fălos vroiam să fiuŞi după-o-nvârtită, două,Toţi credeau că-s din Sibiu.

Ţiterele ţineau hangul,Moţi şi moaţe – jucători,Se mai luau şi la harţă…Pentru mândre…deseori.

iea mea am asudat-oŞi iţarii – de trei ori,Dar efortul nu conteazăDacă vrei să te însori.

Pe o oacheşă - mai moţată,Ce mă sorbea…efectiv,I-am suflat-o la mustaţăUnui moţ... dar mai naiv.

Seara m-am pornit la vale.Ceaţa-n munte se-ngroşa.Dar nu singur, cum venisem:Duceam şi-o mireasă-n şa!

15

Aurel Domide Șănțanu

Ia seama, omule!

Adesea-ntre două maluriEşti o navă-n larg de marePrins de-a vieţii ample valuriSingur, proiectat pe zare.

Drumurile bătrâneţiiDe te-or prinde fără baniPrin talazurile vieţiiVei străbate greu prin ani.

Ia, deci, seama, mi te luptăŞi sădeşte-n faţa porţiiPomul ce-ţi va da o fructăNu te lăsa în voia sorţii !

Şi-ţi mai zic o vorbă verePrecum inima mi-o cere:

Bătrâneţile-omeneştiNu vin cu parfum de nuferiDacă vrei să-mbătrâneşti,Pregăteşte-te să suferi.

Cu paşi timizi

În veri, în toamne, şi-n poemeŞi-n a vieţii scrisă carteMi-s anii duşi pe fir de vreme,La care încă mai iau parte.

Pierdut în zodii sunt pe munteŞi-n zori nesomn spre dimineaţăSimt roua, bob curat pe frunte,Un vis, ce încă mai răsfaţă.

Cu paşi timizi, spre o potecă,Cu stele ce clipesc în şoapte,Cu viaţa mea-ntr-o cartotecăAdesea scăldată-n ploi de noapte.

În lacrima ce încă minte,Cândva lumină pentru doi,Mai port beţia de cuvinteÎn pieptul răvăşit de ploi.

Perdeaua sorţii cea fugară

Vor trece-o ielele-n tăcereIar eu m-oi stinge într-o doarăPe-un plai pierdut între vâlcele.

Şi-n umbre ori lumini, ce-ai fost,Apoi se sting în vremi rebele,Ce dau culoare, prind un rost,Aşa-s în lume toate cele.

Picurări de sufletîn prag de toamnă

Picurări de suflet în ape tăcute,Boncănit cu cerbii în chemări de ciute.

A sosit iar Toamna cu al ei tezaurGiulgiu peste codri, de argint şi aur.

Holde ardelene în snopi grei de grâuPrinse în căpiţe, brâu de aur, brâu,

Carele-ncărcate cu otăvi şi fânSunt parfumul veri-n care mai rămân.

Picurări de suflet peste satul meuVatra mea cu faţa prinsă spre Ineu,

Înapoi spre anii ce s-au dus cu rostŞi în cugetare, nu mai e ce-a fost.

Prag de amintire în suflet sculptatMult mi-e dor de tine, drag bătrâne sat,

Ruginită Toamnă, du-mă iar acasăIcoană pictată, în suflet rămasă.

Bârgăuan din munţii mei

Bârgăuan din munţii meiOm trecut prin tot şi toateDe ce nu mi-ai fost din ceiHotărâţi de sorţi ca frate ?

Altfel mi-ar fi fost cărareaUn umăr aveam şi euSă-mi lesnească alinareaSprijin să-mi fie la greu.Te-am găsit în cărţi şi-n fapteRugul vieţii depănând

16

Rar gustând fructele coapteUneori chiar lăcrimând.

Sever n-ai fost cu mineCând greul m-a ars ori ninsAveam ca azi de la tinePrietenie, braţ întins.

Dar mă bucur că viaţaAjutatu-m-a s-ajungCa să mi te scoată-n calePrieten bun şi, de drum lung.

E de ajuns …

E de ajuns o lacrimă pe obrazca să înţelegcă un suflet vibrează cu durere.

E de ajuns o ameninţareca să pricepcă acolo se naşte o răutate

cu un final imprevizibil.

E de ajuns o picătură de sângepentru a înţelege că undevase află o rană deschisă.

Şi, e de ajuns să descopăro floare pe-un mormânt proaspăt,pentru a trăi,o clipă măcar,fiorul amar al unei plecărifără întoarcere.

Dar, oare,pentru câte suferinţe şi dureri,ameninţări şi neîmpliniriputem spune,zi de zi,clipă de clipă,E de ajuns ?

CABINET DE LECTURĂ

O carte despre Sibiu

Adunând cărțile despre Sibiu și cu referințe la acest oraș de pe malurile Cibinului, am putearealiza o bibliotecă impunătoare în care, cu lectura, să-ți petreci ani buni. Pe rafturile acesteiimaginare biblioteci un loc privilegiat e rezervat, cu certitudine, volumului, de aproape 400 depagini, „SIBIU Oameni și fapte”. Dagmar Dusil, președinta Asociației compatrioților germanisibieni, cunoscută prozatoare prin volumele „Privind înapoi prin fereastra bucătăriei” și „Dor decasă, dor de ducă”, care e și director al Editurii Johannis Reeg (Bamberg, Germania), a strâns înacest volum un bogat „material” ce relevă diversitatea din imaginea Sibiului „prin ceea ce ne estefamiliar, lăsând loc și unor perspective și puncte de vedere inedite”, așa cum se menționează în„Cuvântul introductiv”.

Volumul, a apărut la Editura Honterus și a fost finanțat de Departamentul pentru RelațiiInteretnice din cadrul Secretariatului general al Guvernului României prin intermediul ForumuluiDemocratic al Germanilor din România și al Forumului Democratic al Germanilor din Sibiu. A fosttradus în românește de Walter Johrend, colaborator al revistei „Rapsodia”. Structurat în două părți,una documentară și una literară, acest volum surprinde prin varietatea articolelor (adevărate studii)și a imaginilor, în partea documentară, dar și prin calitatea estetică a creațiilor din partea literară.

17

Cum e și firesc, volumul se deschide cu o incursiune înistoria orașului făcută de Konrad Gündisch, „Sibiul – capitalasașilor de-a lungul timpului”. Interesante și scrise cu competențăși efort documentar sunt toate studiile acestei prime părți.Despre biserică și viața religioasă scrie Christoph Klein,membru de onoare al Academiei Române, dr.h.c. al Universitățiidin Viena, despre sistemul de învățământ scrie regretatul WalterKönig, despre arta plastică și meșteșuguri scrie ManfredWittstock, despre teatru german scrie Frieder Schuller, despreviața muzicală scrie Heinz Acker, despre film și cinematografescrie Konrad Klein, despre viața sportivă scrie fostul handbalistRudi Klubitschko. Interesante și deloc de neglijat sunt articolelece vizează actualitatea politică și menționăm articolele „KlausJohannis – un primar al Sibiului ajuns Președintele României”,de Anneli Ute Gabanyi, „Forumul Democratic al Germanilor dinSibiu și politica locală” de Hans Klein și articolele despre

parteneriatele Sibiului cu orașele Marburg și Landshut scrise de Christopher Moss și DorithWegmann.

Din partea documentară, pentru mine, de un interes deosebit este studiul Oliviei Spiridondespre „Evoluția scenei literare în Sibiu” și poate fi considerat o „prefață” părții a doua a volumului.

Partea literară, spre părerea noastră de rău, ocupă nici un sfert din volum, nu sunt cuprinșinici autori pe care Olivia Spiridon i-a menționat, dar această parte poate fi considerată o antologie ascriitorilor sibieni pe care îi preferă Dagmar Dusil. Alături de interesantul poem al ei „Sibiul înalfabetul zeilor”, sunt „antologate” creații ale scriitorilor Emil Hurezeanu, Joachim Wittstock,Christian Maurer, Dietfried Zink, Freder Schuller, Iris Wolf, Liliana Ursu, Monika Kafka, GerhardOngyerth, Cristel Ungar, Walther Gottfried Seidner, Nora Iuga,Franz Hodjak și Orkar Pastior. Poatedacă erau folosite și antologiile poeților și prozatorilor sibieni realizate de Ioan Radu Văcărescu,partea literară a cărții era îmbunătățită. Oricum subscriem îndemnului de pe coperta a patra: „Unomagiu adus unui oraș-izvor nesecat de inspirație. Haideți, să-l explorăm împreună, pentru a-ldescoperi și redescoperi.”

Mihail Constantin

DEZRĂDĂCINAŢII

Ne-au răscolit o ţară,Lăsând odinioară,Bunici bătrâni şi fraţii,Să traversăm Carpaţii.

Elevi băsărăbeni,Şi mulţi bucovineni,Dezrădăcinaţi,Şi în exod plecaţi.

Aşa fugirăm noi,Din calea de război,

Având doar cutezanţa,Şi în ghiozdan speranţa.

Toţi iubitori de ţară,Visând o primăvară,În suflet drept comoară,Un murmur de vioară.

Mi-e dor de Porumbescu,Mi-e dor de Eminescu,Şi să mai văd odată,A tinereţii vatră.

18

Mihai Posada

Vasile Stoica – „un diplomat român mai important chiardecât marele Titulescu”

Este concluzia celei de-a treia ediții de comunicări științificede la Avrig, patronate de Academia Română prin Institutul său deSociologie și desfășurate în ziua de joi, 30 mai 2019. Organizatori șigazde: Primăria Orașului Avrig și Biblioteca Orășenească, sesiuneadin acest an desfășurându-se în localul modern și bine dotat logistical Bibliotecii. Manifestarea culturală de la Avrig poartă numeleȘcoala Academică Gheorghe Lazăr (SAGL), iar tema ediției dinacest a fost PERSONALITATEA LUI VASILE STOICA, undeosebit de valoros fiu al Avrigului, născut la 1 ianuarie 1889 înAustro-Ungaria, diplomat manifestat cu succes în respingereaproiectului imperial de anexare a Ardealului și realizarea Marii Uniria românilor de la 1918, ofițer activ în ambele disputele mondialefierbinți ce au însângerat lumea veacului al XX-lea, om politicpatriot, poet și credincios creștin devot, recompensat de regimulsovieto-român de la București cu detenția politică și sfârșit în

pușcăria de la Jilava, la 27 iulie 1959 – erou cvasinecunoscut de propriul popor.Motiv pentru care organizatorii au inclus în programul SAGL numele ilustrului pe nedrept

necunoscut de conaționalii săi de astăzi. Lăudabilă tradiție culturală a locului, BibliotecaOrășenească Avrig înscrie între activitățile sale publice o serie de manifestări întocmite cu scopul dea recupera zestrea trecutului istoric, ocultată-deformată-ignorată în ultimii peste șaptezeci de ani.Rod al muncii dedicate a specialiștilor români preocupați de istoria poporului lor, în ultimii circa 50de ani, se cuvin menționate precedentele teme abordate în cadrul Școlii Academice avrigene,inițiate de admirabilul bibliotecar și cercetător Maria Grancea: în anul 2018 – „Personalitatea luiOnisifor Ghibu” și în 2017 – „Gheorghe Lazăr – fondator al învăţământului în limba română”.Juristul Adrian Dumitru David, primar liberal al orașului Avrig și prof. dr. Ramona Dorina Florea,viceprimar FDGR, au participat la lucrările SAGL 2019, primul deschizând oficial manifestareaculturală din localitatea pe care o administrează, iar viceprimarul cuvântând despre utilitatea cărțiice conține dezbaterilor acestei ediții, întru a reciti textele plăcute auzite aici.

„Cel mai de preţ lucru al Avrigului vechi este calitatea oamenilor”, spunea un alt valoroslocuitor al Avrigului, scriitorul, istoricul și criticul literar, prof. univ. dr. Mircea Tomuș, la edițiaSAGL din urmă cu doi ani. Școala Academică de azi restaurează și continuă la Avrig modelul de

învățământ românesc în dragoste de Țară, deNeam și de Libertate statornicit precum opiatră de hotar în devenirea românilor canațiune, de Gheorghe Lazăr-începătorul șidezvoltate magistral de urmașul direct alacestuia, Vasile Stoica-întregitorul, de pepoziția acestuia de diplomat român cuinfluență europeană și o bogată experiențăorganizatorică, dobândită în peisajulnordamerican. Profesorul Vasile Stoica, fiual unor simpli țărani români, și-a însușit

19

paisprezece limbi străine, a intrat în diplomație, aducând argumente imbatabile în favoareaintereselor Țării; a fost singurul român acreditat la ambele conferințe de pace de la Paris, dupăPrimul și după cel De-Al Doilea Război Mondial. Se pare chiar că Vasile Stoica era cel care îiredacta discursurile marelui Nicolae Titulescu.

Moderatorul lucrărilor a fost prof. univ. dr. Emilian M. Dobrescu, Profesor Ph.D., TitularMember of Academy of Romanian Scientist SR Grade I, Institute for National Economy, RomanianAcademy, lângă care, la catedra Școlii Academice de la Avrig s-au aflat doamna Lia Maria Stoica-Vasilescu, în calitate de nepoată directă a bunicului Vasile Stoica și distinsul istoric și specialist înprobleme de Patrimoniu, prof. univ. dr. Ioan Opriș, doctor honoris causa al Universității Valahia dinTârgoviște și laureat, între altele, cu Premiul Academiei Române „George Oprescu”, 1994 – autor alunui prim studiu despre Vasile Stoica (1991) cum și al masivei monografii despre această marepersonalitate a Avrigului, a Țării sale și a Lumii: „Vasile Stoica în serviciul României”, Ed. OscarPrint, 2008 – volum îmbunătățit în ediția din 2018.

Lucrările prezentate în cadrul evenimentului au fost strânse în volumul „Personalitatea luiVasile Stoica” – apărut încă înainte de datasusținerii lor în fața participanților la ȘcoalaAcademică, sub patronajul Bibliotecii Orășeneștidin Avrig, în seria „Biblioteca de Sociologie” aediturii bucureștene Sigma Educațional și subcoordonarea sociologului Emilian M. Dobrescu – afost oferit gratuit celor prezenți precum și fonduluide carte destinat cititorilor. Pe lângă lucrărileinvitaților la a treia ediție aflați și în programulmanifestării ori care nu au putut ajunge fizic laAvrig, în caietul colocviului pot fi citite și abordăritematice mai vechi ale unor cercetători de arhiveintrați în veșnicie, de asemenea un fragment

autobiografic Vasile Stoica și o cronologie legată de activitatea sa. Dintre acestea, în cuprinsul cărțiiau fost antologate următoarele materiale, din enumerarea cărora se poate alcătui o impresieconsistentă privind importanța pentru istoria românilor și succesele lui Vasile Stoica într-o activitatediplomatică desfășurată pe câteva continente:

„Elemente pentru biografia lui Vasile Stoica” și „Vasile Stoica – diplomație șipropagandă” – două studii semnate de regretatul istoric Gheorghe Buzatu de la Iași (1939-2013);

„Vasile Stoica și propaganda românilor din Occident în favoarea Marii Uniri” – Ana-Maria Ciupu;

„Vasile Stoica elev la Sibiu și Brașov (1901-1909)” – Cosmin Crăciun Cruciat; „Experiența americană a unui mare patriot român” – Emilian M. Dobrescu și Edith

Mihaela Dobrescu; „Concepția lui Vasile Stoica asupra relațiilor dintre românii transilvăneni și Imperiul

Habsburgic în secolul al XVIII-lea” – Petre Din (profesor de istorie și socio-umane la LiceulGheorghe Lazăr din Avrig);

„Rădăcinile din noi” – Ramona Dorina Florea (viceprimar, Avrig); „Avrigeanul Vasile Stoica. Lecții de patriotism pentru românii de ieri, de azi și de mâine” –

Pr. Vasile Gafton; „Vasile Stoica din Avrig, Mucenicii Mărgineni și un calendar al românilor americani. 1910,

1918, 1939-40” – Ana Grama; „Vasile Stoica și legăturile sale de suflet cu Avrigul” – Maria Grancea (bibliotecar și

cercetător, Bibl. Or. Avrig); „Un alt fel de vis american. Activitatea lui Vasile Stoica reflectată de presa americană între

1917-1919” – Ionel Dragoș Hău, Ph. D.;

20

„Nicolae Lupu din Arsura (Fălciu) și Vasile Stoica din Avrig (Sibiu). Uniți întru acelașicrez” – Ioan Opriș;

„Un american prieten al românilor – Charles Upson Clark” – Ioan Opriș; „O autobiografie. Înaintea plecării în America” – Vasile Stoica; „Cronologia evenimentelor din anii 1918-1919”.

Așa cum era firesc la o manifestare de nivel academic precum aceasta de la SAGL dedicatăpersonalității complexe a lui Vasile Stoica, în sală cercetătorii au lăsat să circule copii ale unordocumente de epocă, scrisori cu caracter diplomatic, fișe matricole etc. între care, chiar copii înlimba bulgară (cu alfabet chirilic) ale unui act de corespondență adresat la 1928 din orașul Silistrade semnatarul Comisiei, Țviatko Jeliazarov, ministrului Afacerilor Externe și Cultelor la Sofia, dincare reiese necesitatea intervenției salvatoare a diplomatului român – care era și fondatorul înBalcani al câtorva școli românești (Institute) cu predare în limba română: în Bulgaria, la Sofia, și înAlbania, la Saranda, Tirana – pentru înlăturarea pericolului ca o guerilla bulgărească bineorganizată, cu finanțare guvernamentală și sprijinită printr-o campanie de presă ostilă, să reușeascăexcluderea dascălilor devotați prin aruncarea lor pe drumuri și înlocuirea cu tineri îndoctrinațipotrivnic. Situația descrisă de petenții bulgari la 1928 seamănă în mod similiidentic cu momentul încare, ministrul Instrucțiunii publice, cultelor și artelor Nicolae Iorga, totodată președinte alConsiliului de Miniștri (premier) în anii 1931-1932, amână plata remunerației profesorilor românisau făcea concedieri pe motivul reducerii deficitului bugetar; ori chiar cu unul mai recent, cândprofesorii liceului de Artă din Sibiu au intrat în grevă pentru neplata salariilor lor pe lunile iulie-august 2017. Ca un omagiu adus istoriei ca știință – se spune că cine învață din greșeli, nu le repetă.

Dintre cei prezenți, câțiva cercetători și-au susținut oral lucrările, conform programuluioficial al manifestării: Ioan Opriș, Reabilitarea diplomatului Vasile Stoica; Lia Stoica, nepoatabunicului V. Stoica, Referiri punctuale la biografia lui Vasile Stoica; Robert Stănciugel, istoric șifost militar de carieră, Vasile Stoica, continuator al lui Gheorghe Lazăr; Edith Mihaela Dobrescu,phd sr grade III, institute for world economy, romanian academy, autor de literatură din domenii deinteres major alături de soțul său, prof. univ. dr. Emilian M. Dobrescu, Activitatea de diplomat a luiVasile Stoica, în timp ce alții au fost invitați să vorbească în mod expres, de organizatoriievenimentului: conf. univ. dr. Anca Sîrghie a prezentat, în pandant la activitatea de diplomat a luiVasile Stoica, evenimente din activitatea proprie de pedagog de literatură și veritabil ambasadorcultural actual pe teritoriul nord-american și canadian, iar Mihai Posada, Ph. D. și jurnalist areamintit ceva din istoria organizațiilor românești pe continentul de dincolo de Atlantic, în spețaUniunii Societăților Românești din America, fondată cu câțiva ani înainte de înființarea, în preajmalui 1918, a Ligii Naționale a Românilor din America, ce îl va avea pe Vasile Stoica întrecofondatori și a comparat, tot în diacronia faptelor istorice, dar în sens invers, existența în StateleUnite a reprezentanțelor românești agreate de oficialitățile de la Washington, egal asistate de TheState Department/Ministerul de Externe american ca „guverne în exil” ale țărilor „captive”. Astfel,pe la 1947 pentru România funcționa Comitetul Național de Coordonare Românească, ulteriorComitetul Național Român, tot așa cum cu decenii mai devreme luaseră ființă, prin strădaniadiplomatului Vasile Stoica și tot în America, acele „camere” ale reprezentanților României, altedetalii putând fi consultate în volumul „Cu Ion Halmághi, prin istoria asumată –o carte-dialogrealizată de Mihai Posada–”, Ed. Tipo Moldova, 2013. În final, organizatori și participanți auasistat la rugăciunea de pomenire oficiată de preotul care locuiește chiar în fosta casă a familiei și ladepunerea de coroane florale, pe mormântul soților Paula și Vasile Stoica.

Preocuparea intelectualilor avrigeni pentru restaurarea morală a receptării trecutului nostru,în speța reparării greșelilor istorice care au deformat adevărul în conștiința românească de la elite șipână la marele public se constituie deja într-o lăudabilă tradiție civilizatorie, comportament civicgirat la nivel academic și care face din actualitatea culturală desfășurată aici, la poalele MunțilorFăgăraș ce ocolesc, precum zidul o cetate (Bălcescu), întreaga provincie-cetate de dincolo de păduri– Transilvania, un demn model spiritual de urmași ai „Școlii” lui Gheorghe Lazăr și Vasile Stoica.

21

Ioan Părean

LEGENDA COMORII DIN PADINA ȚIGANEI

Râu Sadului este, fără îndoială, cea mai nouălocalitate dintre cele optsprezece aşezări carecompun mândra, prospera şi totodată orgolioasaMărginime. N-au trecut decât vreo patru veacuride când primele familii de ciobani răşinăreni auridicat cele dintâi colibe în acest colţ de rai, de orară frumuseţe, care a fost, este, şi cu siguranţă vadeveni comuna Râu Sadului.

Se spune că cele patru cătune care alcătuiesccomuna Râu Sadului: Ciupari, Beberani, Maelaţişi Fundul Râului au fost întemeiate de către patrufamilii de ciobani răşinăreni, respectiv de cătrefamiliile: Ciupar, Bebera, Maelat (Mailat) şiFleschin; ultima dintre cele enumerate a întemeiatcătunul Fundul Râului, situat în amonte, pe apavijelioasă a Sadului.

Şi, cum cătunul Beberani se găseşte aşezat camla jumătatea distanţei dintre prima şi ultima dintrecele patru aşezări care se înşiră ca mărgelele de-alungul râului Sadu, aici strămoşii râurenilor auînălţat o cruce din stejar care, aproape un secol şijumătate, a ţinut loc de biserică. Pe locul vechiicruci se găseşte astăzi biserica comunei RâuSadului, nu deosebit de mare, dar care se remarcăprin curăţenia şi sfinţenia sa.

Această comună a fost ultima dintre localităţiledin Mărginimea Sibiului unde am ajuns, deaceastă dată, în căutare de legende autentice. Deşiam apelat la memoria unora dintre cei mai bătrânilocuitori ai satului, n-am putut afla mare lucru.Totuşi, n-am plecat de acolo cu mâna goală, căcio interesantă legendă mi-a fost relatată de domnulIoan Vidrighin, legendă pe care o auzise cu mulţiani în urmă de la un bătrân localnic.

Acel cioban bătrân i-a povestit o întâmplaredin anii Primului Război Mondial, cândîncorporat fiind în armata austro-ungară, se găseape meleagurile Galiţiei, unde se duceau luptegrele între armatele dublei monarhii şi cele ruseştiale ţarului Nicolae al II-lea. Acolo, în îndepărtataGaliţie, tânărul pe atunci, Ioan Hurdubelea,

împreună cu alţi trei râureni, colegi de cătănie, auintrat într-o cârciumă să-şi astâmpere dorul decasă şi să depene amintiri lângă o ulcică plină cuvin rubiniu.

Auzind că cei patru soldaţi ai împăratuluivorbesc româneşte, crâşmăriţa, şi ea româncă deprin părţile Ardealului, a intrat în vorbă cu ei.Când a aflat crâşmăriţa că aceşti soldaţi suntciobani din Râu Sadului, le-a dezvăluit taina uneimari comori, ascunsă în munţii din apropiereasatului lor.

Această femeie le-a povestit că, în tinereţea ei,a fost iubita unui haiduc pe care-l chema Radu şicare era căpetenia unei cete haiduceşti ce prădacurţile boiereşti, atât din Transilvania cât şi dedincolo de munţi, în Muntenia. În timpul cândhaiducii erau plecaţi, ea păzea ascunzătoarea lor şile pregătea mâncarea. Aceşti haiduci aveau maimulte ascunzători unde puteau înnopta sau undese puteau ascunde de poterele pornite în căutarealor, însă doar acolo, în munţii dintre ValeaSadului şi Valea Lotrului, într-o poiană numităPadina Ţiganei îşi aduceau şi îşi ascundeaucomorile furate. Această poiană se găseşteaproape de vechiul hotar dintre Transilvania,provincie care era cuprinsă atunci în Imperiulhabsburgic şi Ţara Românească. Le-a mai spuscrâşmăriţa că haiducii şi-au făcut ascunzătoarea înaceşti munţi pe timpul când cătanele româneşticare păzeau graniţa au fost schimbate cu jendariungureşti, de cei cu pene de cocoş la pălărie, darcare nu cunoşteau destul de bine potecile munţilornoştri.

Ascunzătoarea haiducilor era săpată sub niştestânci în apropierea cărora erau doi brazi crescuţiîngemănaţi, iar de lângă intrarea în ascunzătoare,dacă priveai spre Răsărit, în dimineţile de vară,puteai vedea răsăritul soarelui printr-o şa între doimunţi, ca printr-o adevărată fereastră a răsăritului.

Le-a mai spus că intrarea în ascunzătoare aacoperit-o, când a plecat, cu lespezi de piatră şi

22

multă cetină de brad. Ea a plecat din Ardeal dupăce haiducii au căzut într-o capcană pregătită dejendarii ungureşti. Unii dintre haiduci au murit,luptându-se cu jendarii, iar cei care au scăpat cuviaţă au fost atârnaţi în ştreang în cetatea dinTârgu Mureş, unde s-a ţinut judecata. Cu aurul pecare l-a putut lua cu ea, a deschis cârciuma în careerau ei acum. A fost şi ea căutată de jendari întoată ţara, ani la rând, dar i-au pierdut urma dupăce a ajuns tocmai în Galiţia. Acum era preabătrână să se întoarcă în munţii Ardealului sădezgroape comoara, de aceea le spunea loraceastă taină. De-or găsi-o, să dea o parte dinbani, de pomană, la săraci, pentru sufletulhaiducilor morţi de moarte năprasnică.

După ce vor găsi intrarea în ascunzătoare şivor înlătura cetina şi lespezile, vor da de o uşă, iardupă uşă vor vedea un leu mare din marmură,care se va repezi către ei de cum vor păşi înăuntru.Să nu le fie frică, acest leu de piatră este fixat pe omaşinărie cu arcuri şi se va opri lângă uşă, dacănu i-o fi ruginit scripeţii şi balamalele în timpulscurs de când uşa nu s-a mai deschis.Ascunzătoarea are şapte încăperi, şase eraufolosite pentru culcuşul haiducilor, pentrumerinde şi arme, iar în ultima cameră, sub o vatrăde foc, a fost îngropată comoara. Aurul ascuns dehaiduci a fost pus într-o căldare mare de aramă.Deasupra grămezii de monede, bijuterii şi odoarede aur, chiar sub lespedea care astupă căldarea, afost pusă crucea de aur furată de haiduci de lamănăstirea Argeşului. Aceasta a fost taina comoriiascunsă în Padina Ţiganei, taină aflată de cei patrusoldaţi râureni în cârciuma din Galiţia.

Bunul Dumnezeu a făcut ca cei patru ciobănaşisă se întoarcă acasă teferi din cumplitul război, deunde mulţi nu s-au mai întors.

Războiul se terminase la sfârşitul toamnei.Toată iarna cei patru bărbaţi au aşteptat topireazăpezilor de pe munte pentru a porni în căutareacomorii. După ce ghioceii şi brânduşele dinpoienile munţilor au luat locul troienelor de nea,cei patru au pornit să caute comoara. Pădurea debrazi, între care ştiau că se află Padina Ţiganei,era de mult tăiată de către italienii careconcesionaseră pădurile din aceşti munţi. Aucăutat mult, dar zadarnic. De la pieirea haiducilorşi până în momentul când cei patru ciobani aucăutat comoara trecuse peste o jumătate de veac.În acest interval de timp se schimbase pădurea,drumurile, oamenii şi chiar ţara, acumTransilvania era unită, pentru totdeauna, cuvechea Românie.

Comoara haiducilor a rămas îngropată, nu seştie pentru câţi ani, acolo departe, în munţiirâurenilor, până în ziua când vreun norocos o vagăsi şi va avea parte de ea. Cei patru râureni,căutători ai comorii, au trecut de mult pestemarele prag, iar alţi ciobani, care-şi păstoreauturmele prin aceşti munţi, au putut vedea de-alungul anilor, în nopţile senine de vară, flăcări decomoară, care uneori ţâşneau dintre lespezile albe,presărate pe toată coasta muntelui numită delocalnici Plaiul Hoţilor, dar comoara din PadinaŢiganei nu şi-a scuturat niciodată spuza auruluisău în văzul oamenilor.

23

George Văidean-Orăștie-

Nicolaus Olahus1493-1568

Umanist român al sec. XVI

Nu mi-am propus a scrie un studiu despre Nicolaus Olahus, o comunicare științifică cu datenoi, inedite despre marele om de cultură, nici un articol de lirică despre această însemnatăpersonalitate românească.

Am dorit doar prin o înșiruire scurtă de cifre și date să mă refer la acest însemnat umanist,pe care îl văd făcând o punte între orașul Sibiu și orașul Orăștie, cu atât mai mult cu cât un cenacluliteral din Sibiu îi poartă numele, un român cu nume latinizat adaptat locurilor și timpurilor.

Născut la 10 ianuarie la Sibiu, originar din o familie voievodală din Țara Românească cares-au retras peste munții în Transilvania.

Școala o face la Sibiu și Orăștie apoi la o școală din Oradea 1505-1512.Studiează teologia,literatura și limbile clasice, pregătire culturală care îl recomandă ca paj la curtea regală a luiVladislav. După moartea regelui Vladislav părăsește curtea polonă în 1516 și îl găsim ca secretar alepiscopului din Pecs și apoi canonic 1518 și apoi canonic lector de Erztergon în 1522. Între ani1522 și 1526 devine secretar-consilier la curtea regelui Ludovic al II-lea după moartea căruia și aluptei de la Mohcs din 1526 ajunge secretar și consilier al reginei Maria în 1530 la Bruxelles.

Călătoriile sale prin multe țări apusene îi oferă privilegiu de a avea contactul cu mulțiumaniști germani, spanioli, belgieni, danezi, italieni și așadar cu literatura și cultura renascentistăiar marele învățat olandez Ertasmus din Rotterdam îi devine chiar prieten până la moartea acestuiapână în 1536. În acest an scrie lucrarea istorică „Hungaria Sive de originibusquantis regionis, stitu,divisionis habitatum adve opportunitatibus” lucrare în care prezintă date istorice, etnografice șigeografice privind idei care demonstrează originea latină a celor trei provincii românești: Moldova,Țara Românească, Transilvania, fiind considerat astfel primul român care de fapt demonstreazăunitatea poporului român.

Tot în anul 1536 scrie o altă lucrare istorică și anume „Attila” influe3nțat de poetul Ovidiuscrie versuri și denotat este că scrie și epigrame. În anul 1538 ocupând demnități se preocupă deîmbunătățirea vieții iobagilor cerând modificarea codului „ Tripartițium” apărut după răscoala luiGheorghe Doja.

În 1540 se întoarce la Bruxelles revenind în serviciul reginei Maria. Regele Ferdinand îladuce la curte în calitate de secretar și consilier. Este numit episcop de Zagreb iar în 1548 esteepiscop de Agria. În 1553 devine arhiepiscop – primat de Esztergom. Ajuns pe treptele ierarhice aBiserici Catolice cu idei umaniste înalte, organizează școala din Tyrnavia- Solvacia în anul 1554 cuburse pentru elevii deosebiți.

După 4 ani, în anul 1558 la Viena îi apare ”Breviarul” o lucrare religioasă și tot în acest anîmpăratul Ferdinand îi acordă rangul de baron. În anul 1562 este numit regent al Ungariei, locțiitoral împăratului Ferdinand I , iar în 1566 înființează primul seminar preoțesc în Tyrvania și se ocupăde buna instruire a cursanților.

Moare la 17 ianuarie 1568 în Bratislava și este înmormântat în biserica „Sf. Nicolae” dinTyrmania.

Este necesar să cinstim cum se cuvine această remarcabilă personalitate care leagă Sibiul șiOrăștia și pe noi cei de astăzi, de cultura universală a Europei.

24

Liviu Modran

.PAPARAZZI

M – moderator, S- Sandra, P – primarul,Sp – soția primarului, A – artistă emerită

M: Chiar dacă populația s-a înmulțit omul este tot mai singur. Mi-am pus des întrebarea nu știupoate și unii dintre voi și-au pus-o: de ce nu mai suntem atât de prietenoși când ne uităm unul laaltul, de apropiați când ședem pe o bancă, de intimi când ne îmbrățișăm? În timpul regimuluipopular, sub umbrela dictaturii, când eram ca vai de noi parcă povesteam pe la colțuri mai mult,parcă râdeam de bancuri mai mult. Să fie din cauza că atunci toți eram în aceiași oală pe care nu oputeam umple pentru că alimentele erau raționalizate și trebuia să facem coadă. Acum dacă avem detoate, dacă putem lua legătura și chiar vizita orice colț al planetei situația s-a inversat. Stăm cu nasulîn mobil și ne uităm ca străinii în jur. Fiecare vrea să fie mai cineva, fiecare invidiază. Dar fiecarebutonează la ecran și se uită la știrile despre VIP-uri după care comentează. Și fiecare este de altăpărere și nu tolerează părerea celuilalt. Că-i sportivă, că-i politică, doar nu se zice că politica este unrău necesar? Dacă-i în altă tabără ia-l de gât, un prost, un găgăuță nu-i așa! Și cu toate astea viațarămâne la fel de, nici nu am cuvinte cum să-i zic, nu banală, aș zice ca o banană căci are douăcapete: Început apoi sfârșit și între ele noianul de indecizie, de schimbări inutile dacă nu chiar în răuîntr-o formularistică complexă și inutilă a unei birocrații centralizate numită paranormal, cicădemocrație. Este ca să mă exprim pe șleau o supă de pui cu tăiței fierți prea mult ce s-au făcut terciși carnea au luat-o alții, poate chiar și oasele de dat la câini, a mai rămas ce credeți: numai aroma depui. Cum era jocul verbal: „dacă-i pui, să nu pui“! Așa că să nu mai ne mâncăm zilele în frecușuri.În trecutul declamatei egalități vedete nu se lansau, căci trebuiau să fie omniprezente cuvântăriletovarășului și mai pe urmă și ale tovarășei de viață și de luptă. Scânteia, oficiosul PCR asta scria cutitluri de-o șchioapă: inestimabil, inegalabil, prețioase , geniale și el vorbea stâlcit. Dar să neîntoarcem la crunta opresiune a vedetelor și la eliberarea lor în prezent. Acum audiența unui post seînregistrează, a unei emisiuni contează și mega-vedetele, adică o vedetă la puterea a șasea urcă pe oscenă decorată și iluminată galactic, cu orgă de lumini, stroboscoape, lasere, etc..

Dacă unul se află pre scenă e VIP cei din sală un anonim. Dar Sandra ca vânează vedetele înviața personală sau în situații particulare. O să vă prezint azi în carne și oase o personalitate care știecum să abordeze starurile, aproape un paparazzi de la noi. Am zis prea mult?

S: Ați zis prea puțin și asta este foarte sănătos. Ce-i prea mult nu-in sănătos deloc Nu aveți cumsă știți, dar am un dosar curat. Și tocmai originea proletară m-a îndemnat să activez de elevă înbrigăzi artistice.

M: Ah, tânăra gardă! Așa s-a călit oțelul! Trecutul comunist nu vă dă în pace, îl regretați?S: Nu trecutul, ci prezentul. Dacă nu mai există brigăzi înțeleg, dar de ce nu mai este nici artă,

nu?! Și cu tot dosarul meu am picat de nenumărate ori la IATC așa că mi-am pus întrebareafundamentală dacă am talent.

M: Și ați găsit un răspuns?S: Singură nu am găsit, dar mi l-au dat alții! Toți curtezanii mei mi-au spus că arăt ca o vedetă.

Și puteți să credeți ce vreți, dar nu au fost puțini.M: Puteau forma un pluton, o companie, un batalion?S: Am avut o armată de curtezani! Au fost precum armata roșie, m-au eliberat de trac, dar mi-au

ocupat sufletul.M: Au fost și alții interogați despre talentul pe care îl posedați?

25

S: Nenumărați după ce mi s-a dat rolul de multifuncțională în turnul sfatului.M: Multifuncțională? Nu cumva ați fost multilaterală?S: Multilateral dezvoltată era economia românească. Am zis multifuncțională pentru că în locul

meu au angajat un automat de eliberat bilete și o barieră mobilă ca la metrou. La primul podeț pescara în spirală stă un ghid care face și pe portarul. Eu fost portar, casier, ghid și controlor?

M: Controlor de ce?S: Pentru a recupera biletele nerupte și a le revinde: Să fac și eu un ciubuc, nu așa este obiceiul la

noi!M: Cum abordați vedetele?.S: Înăuntrul meu strig abordaj ca pirații dar pe figură afișez un zâmbet extaziat. Vedetele au un

nimb pe care credincioșii îl găsesc numai la sfinți.M: Să vă dăm acum un exemplu cum în pauza concertului simfonic Sandra observă în hol prima

pereche a orașului, primarul ce exercita al nu știu câtelea mandat pentru că după explicațiile lui nuîși găsea adversar. Concitadinii îl votau numai pe el pentru că tot ce făcea era fără cusur. Cum săîntrerupă șirul nesfârșit de mandate, doar este democrație și votează ceea ce doreau?! Poftiți, vă rogdomnilor primari! Publicul vă va saluta cu aplauze, poate unii se vor ridica și în picioare. Așa seface pe la noi, românul este politicos trebuie să ne arătăm atașamentul.

(Pe scenă apare perechea în ținută de gală. Sandra se repede cu zâmbet larg și-i abordează cu omină extaziată.)

P (afișează un rânjet protocolar împrumutat de la o personalitate din Muzeul Figurilor de Ceară):Bună ziua, cine v-a trimis la mine?

S: Societatea suporterilor echipei de fotbal locale. Am aflat de reparațiile stadionului, decumpărarea atacantului Bumba Ike, de noul autocar, despre renovarea vestiarelor și a sălii de forțătoate făcute prin hotărâri ale CL la care personalitatea Dvs. este inițiatorul.

P: Desigur, nu țin minte să fi avut pe masă propuneri cu alt inițiator.Sp: A fost totuși una din partea unui reprezentant al locuitorilor, dar încălca un HCL.P: Niciunul nu citește HCL-urile cu atenție. Am lucrat intens și am dat o groază. Atunci cum să

nu le încalce?S: Va promova echipa de fotbal locală în prima divizie.P: Cu siguranță. Noi am asigurat chiar toate condițiile, misiunea lor este să dea goluri mai multe

decât adversarii.S: Vă apreciez în numele lor și ca șefă a galeriei am venit cu propunerea de a ne fii președinte de

onoare.(Prima doamnă a orașului o îmbrățișează și o pupă. Primarul își îndreaptă statura dă mâna de sus

cu ea și fața spre fotograf. pentru a primi onorurile binemeritate.)S: Colegii mei, suporterii sunt în fumuar. Veniți, le strigă ea și vreo trei bărbați se apropiară de

perechea conducătoare a destinelor orașului. Sandra aplaudă și colegii îi urmară exemplul custrigăte de entuziasm.

M: Al doilea episod se desfășoară pe aleea celebrităților. Directorul festivalului internațional deteatru stradal mai bine zis circ ambulant dezvelește o placă pentru mare actriță națională ZoiaDelafras. După plecarea oficialului pentru câteva momente vedeta calcă cu tocurile pantofilor placacu numele ei turnat în bronz. (către vedeta de pe scenă) Așteptați pe cineva?

A: Nu, pur și simplu nu știu ce să fac. Mă simt așa de bine când placa mea va dăinui pe aleeacelebrităților. Niciodată nu am sperat la așa ceva măreț.

S: Admiratorii blăjeni din corul unirii de pe Câmpia Libertății vă roagă să acceptați o poză înmijlocul nostru. Aplauze sporadice, apoi furtunoase cu Sandra țopăind și rotind prin aer o mână avedetei.

S: La mine a fost tocmai invers. Tot timpul am sperat și nu s-a îndeplinit! Ce mai artistă eramdacă urcam pe scenă. Dar nu a dat norocul peste mine, toată viața a trebuit să rămân amatoare.Măcar să fi prins și eu în mreje un flecar de politician. Nici aici nu a fost să fie. Mi-au căzut mieunii cu tronc, nu invers!

26

M: Sandra publică pozele cu celebritățile pe Facebook. Și asta nu este totul. Noua carte aSandrei: „Pașii unei admiratoare în viața secretă a vedetelor din România“ s-a epuizat din primalună. Cartea despre generația interbelică a intelectualității române doarme în vitrinele librăriilor, deeste prea veche, pe când pașii secreți se vând ca pâinea caldă. De fapt și gogoșile se vând la tonetastradală când aburesc! În spate salonul restaurantului e aproape gol.

Dorel Schor- Israel –

ODATĂ PE AN

De atâta slujbă şi ore suplimentare, nu-l mai vizitasem pe Menaşe cam de mult, aşa căduminică seara, la o oră onorabilă, i-am sunat la uşă. Mi-a deschis Rozica, niţel ciufulită, cu unzâmbet obosit şi m-a poftit în bucătărie. Fără protocol... Menaşe curăţa nişte usturoi. Dar nu omăciulie sau două, sau trei, să zicem. În faţa lui se adunase o grămadă cât să ajungă unui regiment!

- E pentru vineri seara, mă lămuri Rozica. Punem murături. O să avem musafiri...Luni spre seară, citeam ziarul pe banca din faţa blocului când Menaşe tocmai venea încărcat

ca un măgar: sacoşe pline cu pungi de făină, zahăr, carne, ulei, mezeluri şi câte şi mai câte...- S-a anunţat vreo scumpire? m-am interesat.- Păi, nu avem sindrofie vineri seara? Scuză-mă, dar trebuie să alerg după vin şi răcoritoare...

Pa!Marţi a fost foarte cald. Am intrat la Menaşe să-l chem la o bere. L-am găsit nebărbierit şi cu

o basma pe cap.- Trag cu aspiratorul... Numai să termin salonul, să şterg praful de pe mobilă şi să fac puţină

dezinsecţie şi sunt al tău pentru cât timp vrei, chiar şi o jumătate de oră...Miercuri după amiază am intrat de curiozitate la Menaşe. Gătea! Bucătăria era plină de

cratiţe, oale, tigăi şi aromele cele mai apetisante. Menaşe porţiona, toca, amesteca, adăuga, eramâna doua a lui Rozica...

- Te fac o tablă? am aruncat provocator. Sau vin altădată...? Da?Menaşe a confirmat obosit şi m-a condus politicos la uşă.Joi nu am îndrăznit să-i deranjez, dar a venit Menaşe la mine.- Am intrat numai să te rog să ne împrumuţi vreo patruzeci de ouă...Vineri seara, pentru că suntem vecini, cum se întâmplă, am ajuns la petrecere ultimii.

Salonul era plin de musafiri şi fum de ţigară. Rozica se strecura printre oaspeţi cu platouri încărcatela dus şi descărcate la întors. Menaşe se ocupa de băutură, se repezea la cuptor să scoată pateurilecalde, la frigider pentru cine dorea piftie, degaja farfuriile golite, prepara cafele, muta scaunele, urlaîn gând ca un şacal, zâmbea politicos cucoanelor, murea de oboseală... Era terminat.

Pe la patru dimineaţa au plecat ultimii musafiri, au lăudat primirea şi meniul. Rozica le-azâmbit dulce şi a rostit convinsă:

- Menaşe munceşte atât de greu tot anul, săracu'. Merită, măcar o dată pe an să-i ofer o micăsatisfacţie şi să-i fac o petrecere de ziua lui!

27

Mihai Batog Bujeniță- Iași -

MARELE PROIECT DE ŢARĂ

Preşedintele partidului de guvernământ aruncă o privire grea şi dojenitoare peste capetelebaronilor adunaţi în sală. Baronii, destul de obişnuiţi cu astfel de tratament, îşi aruncară şi eiprivirile pe ecranele telefoanelor. Oricum, pozele cu iaht, gagică şi şampanie sunt mult maiinteresante decât tot ce dorea să transmită privirea plină de semnificaţii a şefului.

- Băi, nesimţiţilor, aţi furat tot ce v-a căzut în mână, aţi mâncat căcat pe toate posturile deteleviziune, aţi minţit şi înşelat fără nici un scrupul şi v-am iertat bă, ticăloşilor! Da’ acum cândpartidul o ia în mână şi cade în sondaje mai ceva decât leul în raport cu dolarul ce spuneţi!? Aveţivreo idee care să ne scotă din nenorocire? Hai, că toţi sunteţi doctori în economie, filozofie,sociologie şi alte alea, cu diplome obţinute de la şcoala de poliţie, hai, să vă văd ce sunteţi în stare!

Baronii însă erau oameni politici cu vechime aşa că nici nu-şi ridicară privirile de pe ecranepărând că sunt ruşinaţi de reproşurile boss-ului. De fapt îi durea drept în proverb fiindcă afacerilelor nu mai ţineau acum de putere sau opoziţie. Şi ca să fim sinceri, ştiau sigur că există vreunmuţufan mai nou venit în partid care se va ridica el cu o propunere devenind candidat la luarea unuiscuipat în ochi… Aşadar aşteptau…

Se dovediră astfel foarte înţelepţi deoarece din fundul sălii se ridică Dumistrăcel, un dobitocnotoriu, unul din finii şefului. Cum bufniseră deja în râs încercară să dea semne că lacrimile sunt detristeţe faţă de durerile poporului. Unii chiar au reuşit! Asta în timp ce Dumistrăcel se dădea marecu un proiect de lege care să mărească salariile şi pensiile şi să anuleze nenorocirea făcută în aniitrecuţi de actuala opoziţie cea care dăduse o nemernică de lege a pensiilor speciale…

Poate că lucrurile ar fi decurs ca de obicei, adică nişte bancuri proaste la adresa vorbitorului,ceva miştouri de mahala şi apoi o beriţă la restaurantul de vis-a-vis… Doar că baronii o cam sfeclirăcând au observat că şeful părea foarte atent la ce debita tâmpitul deşi schema cu pensiile era fumatăde multă vreme de toate guvernele! Atmosfera se schimbă radical! Toţi dădeau din cap aprobator şipăreau că suferă de hemoroizi.

Doar cretinul de ministru al finanţelor se ridică întrerupându-l pe vorbitor şi răcni din fundulbojocilor:

- Nu sunt bani la buget pentru o asemenea măsură!Boss-ul se uită cam lung la el şi spuse ca şi cum ar fi luat cuvântul la catafalcul unui prieten

drag (exclus!):- Eiii, poate ar fi bine să găseşti, ca să nu găsesc eu dosarele alea despre şmenurile cu

fonduri europene…- Deşi nu sunt bani la buget, vă asigur că voi face tot posibilul pentru ca acest măreţ proiect,

atunci când va fi discutat în plen, să aibă şi suportul financiar necesar fără să mărim alte taxe şiimpozite! Vom face praf opoziţia!

Cum planurile baronilor care văzuseră pentru câteva clipe o minunată posibilitate de a-lcrucifica pe lingău se prăbuşeau fără zgomot pe mocheta persană, altele, mult mai subtile, precumotrăvirea sau infectarea cu pesta porcină începură să prindă consistenţă…

- Da! Aşa vom face! Punem în discuţia parlamentului proiectul de ţară, în care se va vedeacă numai noi suntem în stare să redăm poporului demnitatea terfelită în anii când ceilalţi au fost laputere, să eliminăm odată pentru totdeauna sistemul clientelar al pensiilor speciale, săăă…

Baronii picoteau cu gândurile lor aurite în care poporul… Hai să fim serioşi!- Stamate! Boss-ul, extrem de nervos, îl aduse în chinuitoarea realitate pe baronul din sud,

cel mai puternic dintre ei.

28

Stamate tresări, se şterse la gură de bale şi privi destul de aproximativ pe direcţiazbierătului…

- Peste o săptămână, cu temele făcute la milimetru de echipa noastră de specialişti, prezinţiîn plen acest punct forte al programului nostru de guvernare! Fii convingător!

- Şefuuu, da’ io săptămâna viitore sunt răcit în gât şi nu pot vorbi… Aşa că, tot tânărulnostru coleg, Dumistrăcel…

- Foarte bine Stamate, dar poate, mult mai bine, prezintă proiectul mă-ta aia analfabetă careşi-a tras recent castel şi podgorie cu cramă pe dealurile alea, ştii tu…

- Aoleooo, nu merge şefuuu, că-i cam cu minţile rătăcite, aşa că mă voi ocupa eu deproblemă şi promit să…

- Sictir! Şi dacă nu trece proiectul, ar fi bine să vă spălaţi la cur că la pârnaie veţi fi foarteapreciaţi de colegi! Mde, prospătură, bine hrăniţi, dolofani, parfumaţi…

Şedinţa se încheie cu un angajament solemn, aşa că, exact peste o săptămână, Stamate tunaşi fulgera de la tribună precum că poporul, ajuns la limita sărăciei din cauza abuzurilor fostei puteri,va fi răsplătit pentru răbdarea sa şi vom mări veniturile tuturor în aşa fel încât decenţa traiuluizilnic… Mă rog, lucruri care se repetă de câteva ori la fiecare ciclu de guvernare…

Aleşii îşi vedea de treburile lor, mai dădeau câte un telefon, mai citeau un ziar, ceva, mai unfilmuleţ, lucruri obişnuite pentru o zi de muncă istovitoare în acest înalt for legislativ. Din când încând, la semnalul dat de preşedintele grupului, reprezentanţii puterii aplaudau şi strigau bravo,bravooo!

La fel şi opoziţia numai că ea huiduia şi tropăia. Însă, la un moment dat de şeful opoziţiei s-aapropiat un ales şi i-a spus la ureche:

- Lică, dacă eşti tâmpit şi vrei să dispărem de pe eşichierul politic pentru totdeauna continuăcu tâmpeniile. Băi, boule, tu nu-ţi dai seama că ăştia ne îngroapă cu propunerea lor populistă, iar noica idioţii ne săpăm singuri groapa?

Desigur numitul Lică nu era el o somitate nici măcar în politică însă şopteriul era adevăratulşef şi nu se făcea să te pui rău cu el. Prin urmare, a luat cuvântul şi un reprezentant al opoziţiei carea spus în plen că desigur şi ei sunt pentru creşterea nivelului de trai al poporului însă vor să fiesiguri că acest proiect nu este o simplă manevră politicianistă, ci un plan fezabil, bine argumentatfinanciar.

Aici i-a venit apa la moară ministrului de finanţe care, zâmbitor, a urcat la pupitru şi a ţinutun adevărat curs de inginerie financiară dovedind cu cifre că totul a fost gândit în cele mai miciamănunte, iar sumele necesare vor veni doar din încasări, în nici un caz, Doamne fereşte, dinmărirea vreunei taxe sau inventarea unui nou impozit…

În consecinţă, toată lumea este mulţumită, iar proiectul de lege se transformă imediat în legeşi este trimisă spre promulgare preşedintelui. Acesta îşi dă cu pumnii în cap, sparge, de nervi, ovază chinezească din patrimoniul palatului, semnează scrâşnind din dinţi, apoi, ca să se mailiniştească, pleacă într-o vizită de lucru în insulele Seychelle.

Legea apare deci sub cele mai faste auspicii şi toată lumea se bucură, mai ales beneficiariicare află astfel că pensiile nesimţite s-au redus cu 0,1%, iar celelalte s-au mărit cu, incredibil,0,01%. Însă ce să vezi!? Poporul înjură, probabil fiindcă aşa-i el obişnuit să-şi trăiască bucuriile…Mde!

Nici nu mai vorbim de faptul că în urma aranjamentelor financiare rămâne un oarecarecâştig pe care ministrul de finanţe, cu abilităţile sale proverbiale, îl face dispărut în propriulbuzunar. Să fie pentru zile negre, că nu se ştie…

Asta doar până când boss-ul află, dintr-o turnătorie, de ghiduşie şi, foarte încântat, îidăruieşte ministrului o pereche de palme de-i scapără ochii. Imediat surplusul îşi mută firul sprebuzunarele partidului, adică ale şefului.

Cu toate acestea partidul continuă o vajnică prăbuşire în sondaje! Şeful face crize de turbareşi pe acest fond îi mai cară nefericitului ministru de finanţe castane şi pumni în stomac. Dar, cu cevatimp înainte ca distinsul ministru să facă ulcer, pe toate posturile de televiziune apare şeful opoziţiei

29

care afirmă cu o seninătate pe care nu ţi-o poate da decât o fază avansată de tâmpenie că atunci cândvor veni ei la putere, deci peste câteva luni, toate măririle de salarii şi pensii făcute în deplinăiresponsabilitate de actuala putere, cele care vor prăbuşi debila noastră economie, vor fi anulate.

Minunat! Partidul creşte în sondaje, seful suprem este fericit şi ministrul finanţelor scapă decrucificare! Precum vedem totul este posibil atunci când există voinţă politică. Doar poporul rămâneconstant pe secvenţa înjurăturilor. Oribil popor!

Elena Miron

ÎN IMPAS

„Cei care nu mai au nevoie de nimic de la tine îşi arată adevărata faţă”

Spunea cineva cândva. Şi cât adevăr se află în aceste cuvinte pe cât de simple pe atât deadevărate.

Când îţi alegi prietenii stăpânit fiind de acel sentiment de generozitate, de bunătate şiblândeţe îţi deschizi uşa sufletului „până la perete” glăsuind din toată fiinţa ta: Vino, intră,încălzeşte-te aici, sălăşluieşte în tot ce sunt eu. Îi aşterni cu bucurie la picioare credinţa, loialitatea,spiritul tău de sacrificiu sperând că vei fi răsplătit cu aceleaşi valori din partea cealaltă. Darurilemateriale oferite cu o satisfacţie de zile mari le alături celorlalte cu mult mai preţioase strânse înacel fuior bogat de sentimente curate, unice care să se depene clipă cu clipă ţesând nesfârşitul covoral prieteniei veşnice.

Se întâmplă însă, din păcate, ca uneori totul să se împrăştie pe cărări întunecate dărâmândedificiul monumental construit cu migală. Aceste deziluzii tare mai dor!

Încerc a reda astăzi un episod petrecut cu ceva vreme în urmă care vine să ne atragă atenţiaasupra faptului că sinceritatea, buna credinţă şi ataşamentul se câştigă greu şi se păstrează şi maigreu.

Erau două familii care (întâmplarea făcuse) să se cunoască şi să se apropie. Prima familie (s-o numim B) avea un fiu, iar ceilalţi din B aveau doi băieţi. Cu încetul relaţiile dintre ei se încălziră.Cu migală, uşor îşi clădeau sau cel puţin erau încredinţaţi că aşa era, o adevărată bastilie întărită şiapărată cu ziduri trainice menite să le ocrotească prietenia. În zilele de sărbători, vacanţe, duminici,aniversări sau în diferite locuri în natură la picnicuri puteau fi văzuţi toţi împreună.

Una dintre cele două familii (familia B) însă, părea mult mai atentă, mai dispusă a se implicaîn această prietenie. Nu ezitau a se oferi să dea o mână de ajutor la orice oră din zi sau din noapteimplicându-se în aproape toate aspectele vieţii cotidiene ale celorlalţi. Cu dragă inimă le ofereauorice obiect, orice sfat până la a le împrumuta diverse sume de bani. Atenţi la zilele de sărbători,onomastici mai ales şi desigur la alte diferite aniversări ofereau în dar cu mult drag felurite cadouricare mai de care mai preţioase. Ştiau că veniturile familiei A erau destul de modeste şi adeseori nureuşeau să facă faţă cheltuielilor mai ales că primul lor fiu urma să înceapă o facultate.

Astfel trecuseră mai bine de şase ani. între timp părinţii domnului din familia A decedaserăla interval scurt unul faţă de celălalt. El, domnul (A) urma să moştenească o frumoasă clădireînzestrată cu toate cele necesare unei prospere gospodării, dar şi o importantă suprafaţă de terenagricol şi vie. Ceilalţi, familia B se oferiră să dea o mână de ajutor pentru lichidarea respectiveigospodării aflată undeva într-un orăşel di zona de est a ţării. Zilele de vacanţă ale celor patru seepuizară astfel cu inventarierea obiectelor, dereticări şi reorganizări.

În cele din urmă, clădirea fusese vândută ca şi o bună parte din obiecte şi mobilier.Din nefericire, de la acel episod, relaţiile între cele două familii se părea că luase o formă

nouă. Nu era greu de sesizat mai întâi pentru cei care sunt înzestraţi cu un simţ fin al observăriimodului de comportare şi anume că o răceală oarecare se strecurase în relaţiile lor. Erau observateuneori anumite modificări până şi în priviri, ba chiar în ambientul odăilor care nu mai erau atât de

30

primitoare şi de calde. Motive nu se putea afirma că existau. Era ceva ce nu mai mergea pur şisimplu. Să fi fost un fel de saţietate, de îmbătrânire a relaţiei, de lehamite? Să se fi sfârşit răbdarea,toleranţa pentru prea cunoscutele opinii şi obiceiuri ale celorlalţi? Uneori se ajungea chiar la oarecestare de nervozitate în dialogurile lor cu senzaţia scurtării unei conversaţii sau chiar a viziteirespective.

Relaţiile se transformaseră într-un fel de baie călâie ce băltea ameninţător. Exista senzaţia căse tolerau în amintirea vremurilor când erau foarte buni prieteni.

Bărbatul A avansase în grad la serviciu. Începură a se vizita cu alte familii – cei bogaţi. Dincând în când treceau pe la cei din B aşa ca să-şi îndeplinească un fel de obligaţie (cinic) în sufletulcărora se căscase o rană mai adâncă decât s-ar fi crezut. Ca un scrâşnet de copite herghelianesfârşită ce purtase atât de multă afecţiune şi pace binefăcătoare şuiera a pustiu. Plecau cocorii.

Apoi veni năpasta familiei B. Bieţii de ei îşi luaseră în stăpânire scuturile căutând să seapere împotriva unei sorţi şi mai păgâne. Domnul B căzu la pat. Zilele erau lungi, se scurgeau greumăcinând incurabil trupul istovit care nu mai avea puterea de a lupta. Au fost zile şi nopţi, au fostcabinete medicale, medici, cărări, drumuri, speranţe deşarte. Nu mai deosebeau zilele de nopţi,toamnele de ierni. O linişte grea, apăsătoare purtau cu ei pretutindeni fără a renunţa la speranţă.Ochii lor, ai soţiei şi băiatului său, nu mai erau decât umbra lacrimilor ce secaseră.

În acest timp, prietenii A păreau a-i fi uitat cu totul. Nici o vizită, nici un telefon. Se vorbea„în târg” că prosperaseră din toate punctele de vedere. Atât însemnata moştenire cât şi venitulsalarial crescut cu mult peste aşteptări, îi situară într-o altă categorie socială şi desigur într-o altăsocietate. Aşa se întâmplă de cele mai multe ori: bogaţii cu bogaţi şi săracii cu cei de teapa lor.Mulţi însă nu ştiu că în momentul în care unul din aceşti bogaţi începe a şchiopăta este eliminatautomat, iar adulările şi zâmbetele complice încetează. Clanul nu admite eşuări, ratări. Ghiftuiţiirenegă cu tărie pe cei care nu-şi păstrează locul. Reziduurile se aruncă, nu-i aşa?

Când sosi clipa fatală şi domnul B se stinse, nici atunci cei din familia A nu se sinchisiră.Nici la oficierea înmormântării la care participase aproape toată comunitatea nu asistaseră. Câtdespre perioada următoare, ce ar mai putea fi de spus? Ori de câte ori o întâlneau pe sărmanavăduvă o ocoleau. Ba mai mult, o priveau chiorâş cu apatie dacă nu chiar cu o ură nedisimulată şimai ales nejustificată. Nici un cuvânt de îmbărbătare, nici un telefon. Practic relaţiile nu numai că serupseseră, ci deveniseră un fel de intoleranţă duşmănoasă absolut incredibilă.

Trecură astfel ani mai mulţi şi grei pentru biata văduvă. Niciodată acei vechi şi dragi prietenicândva n-o întrebară dacă nu cumva ar avea nevoie de un sprijin oarecare, să-i cumpere măcar opâine şi să i-o ducă acolo în casa în care fuseseră ospătați împărăteşte de atâtea ori. Treceau culimuzina lor luxoasă pe lângă ea adeseori şi întorceau capul în altă parte.

Viaţa bietei femei se scălda în amărăciune întrebându-se cu ce putea să fi greşit pentru a fitratată astfel. Şi nu găsea nici un motiv, nici un răspuns la întrebare.

Trăia mai mult decât modest văduva. După decesul soţului strânsese lucrurile care nu-i maierau necesare îngrămădindu-le în două sacoşe. Îmbrăcăminte de-a ei, dar mai ales de-ale soţuluisău. La târg aşeza pe pământ câteva ziare şi-şi expunea... marfa. Îşi vindea amintirile ca săsupravieţuiască. O bluză, un sacou. Fiecare pantalon al soţului îl lua în mână, îl mirosea îndelungpentru a-i simţi izul corpului său rămas pe pământ.

Nu reuşise să vândă mai nimic. Întoarsă acasă aţâţă un foc în mijlocul ogrăzii aruncând totulîn flăcările care le mistuiau cu repeziciune: amintirile.

Iată că există şi astfel de oameni ca cei din familia A care oricât se străduiesc, răutatea lorrăzbate în cele din urmă. Acea familie A pesemne fusese amprentată de cine ştie ce forţe neştiute cuacel grăunte malefic ce încolţise la un moment dat revărsându-se cu otrava sa. Aceşti oameni, dinpăcate, continuă să existe pe lângă mulţi alţii (din fericire) deosebit de generoşi şi loiali care auconsideraţie faţă de semenul lor, cu atât mai mult pentru prietenii apropiaţi.

Astfel luă sfârşit prietenia celor două familii considerată cândva unică. Fiecare îşi urmădrumul său mai departe. Toţi, rând pe rând, se prăpădiră. În urmă nu mai rămăsese nimic.

31

Dan Dănilă

Jurnalui lui Ulise- ZECE –

Copii printre oameni, prea mulți copii care nu imităduelul cu săbii tocite dar deplâng moartea unui câine genial, îndimineața care pare atât de veselă încât i s-a pus un semn încalendare, aproape uitând viitorul înspăimântător dus la amanetde acel cioclu zâmbitor pe care l-au văzut într-o carte cu poze.Ca și cum și-ar curăța aripile înainte de primul zbor din lunaseptembrie, cad umbrele, plutesc uimiri mai ușoare ca pluta pefruntea lacului fără nume. Dintr-o zodie în alta, aproapedesculți, aproape fugind cu demnitate de întuneric spre plumbulînțelept al unei litere, copilărie, mai sus de zmeul tău coloratdoar calea laptelui se tulbură și cântă. Peste inimă cresc mereucercurile anilor, ca în trunchiul unui tei care nu se grăbește săatingă mileniul măcar cu un singur parfum, în fuga aceasta desine, aproape vinovată, parcă la întrecere cu mașina timpului, caun maraton scandalos printre vipere. Amintire albă, de cretă,doar un anotimp peste alt anotimp, niciodată înțelepciunea nu eși garanția senectuții. Sub acest munte de steril, doar o biatăgrăunță de aur curat cu care nu poți să te împodobești, ne

despărțim de univers fără un gest de regret, cu uimirea demult aglomerată în sânge, fără anarhie, darvisători spre granitul cald al celorlalți. S-ar cuveni să vezi o lumină irezistibilă, să mai crezi înmetempsihoză dacă ești blond, cu ultima ta respirație să formezi o sferă: cea mai neașteptată și purătandrețe finală. Iubirea, ploaia cu plete de iederă, efigia verde a unei inimi cu pleoapele nesărutate,carnea poemului cu parfum de femeie. Restul e tăcere vinovată și ceață, e absență între douăcutremure pașnice, doar umbra sânilor de zeiță amintește locul în care s-a prăbușit marele altar.Aceasta va fi ultima zi fără somn, lentă ca mierea scursă din scorburi, nevrednică de a mai priviînăuntru. Iubirea întreabă. Trădarea e în rut, acum oglinzile ei înzecesc baremul, tot mai departe dedomesticul început. Se simte mireasma crengilor rupte când seara erupe în fiecare vas capilar,broboane pe flori și buruieni aplecate, grădina adoarme iarăși, cu seva irosită această indiscreție afiecărei vieți: să mai crezi în părăsirea ta fără milă, în semnele sternului pus la uscat, în valuri azuriiînghețate pe ziduri dar și în zâmbetul femeilor palide cu spatele scobit de tremur vicios, siluetelesâmbetelor pentru iubire. După toate amiezile agoniilor în sudoare și sânge, niciodată pictate, vortrece, uitate mereu ca niște mici revoluții din gara măruntă cu un singur peron. Să crezi și în somn –rareori profeții adorm printre nedemnele umbre – în mirare, statornicia mea, doar tu nu vei părăsiochii copilului blond. Mai mare este tot ceea ce nu se vede. Să crezi neauzitul care te jefuiește, hoțulde buzunare, de inimi, de tot. Din acea suferință ți s-au terminat toate începuturile, deși le-ai fostcomplicele bezmetic și mut, toamnă după toamnă, dormind între coperți sau livezi, învățând cumsă-ți lași rădăcini ca și cum ți-ar fi crescut artere de pom. Demult tot pipăi sfârșitul zilelor cu talpagoală. Fiecare pas, o negură trasă prin mărăcini așa cum tragi însetatul spre umbra cea rară dinpustiul înghesuit între două piramide. Goliciuni necoapte clatină clopotul coclit, bat neauzit în zori(doar pentru niște epigoni), își împart capricioase toate capcanele sevelor. Înspre nordul din cenușăși onix picură toate rășinile pomului lăudat. Copilărie a primelor dulcețuri, cu dune de miresmepăzite de cel mai fioros dulău. Deasupra, un nor trandafiriu, o meduză cosmică alunecă lent pesteîntrebările noastre, ne adumbrește frunțile, dar foarte puțin. Nu știm ce va veni după el, dacă trena

32

este respirabilă sau otrăvită. Capcanele sunt blânde numai dacă te miști cu atenție, aproape fărăsuflare, cu inima liniștită. Un ceas vechi măsoară frisonul, bate odată cu durerea din sânge – dindelir extrage versuri, din febră, rime rare. Precizia suferințelor sau inefabilul, nu se știe ce are maimultă trecere, gestul nu mai poate nega începutul. Nici uitarea nu le vindecă pe toate – nopțile începpromițător, apoi recad în spațiul populat de himere. Efectul madlenelor asupra timpului pierdut,monstrul care devoră umbrele serii? O trecere prin spațiul curbat, urmele unei silabe șoptite încontralumină. Și de abia te strecori prin clepsidră. De abia bate ceasul și ești departe: nimic cuadevărat memorabil, nici un sprijin pentru fruntea în vertij. Nimeni nu s-ar deschide ca o carte decitit, ca să îți arate niște palori, să omoare frica sau bezna aceasta. Îmi văd prin piele venele albastre– poate cerul se oglindește adânc sau primăvara îmi dăscălește privirea înainte să intru în templulflorilor. Casa norilor mi se deschide iar, liniștea se consumă, un fir de mătase plutind ca o dureremai ușoară dar prelungă, ocolește grădina, recade în iarbă, scrie niște cuvinte pe inima de pământruginiu. Scrie soarele cu semne de fericire prin pleoapele tatuate pentru o zi, calde ca umărul iubitei,se dezbracă sub liliac, cheamă copiii afară. Văd cum din mugure crește mărul cu viermele în el șinici nu îl doare, o parte este roșie, o parte este galbenă. Adorm și cineva îmi mângâie somnuldinăuntru. Mână în mână, cu înserările aproape, să ne redăm anotimpului neobosit, inventândspațiul ca o dedicație a călătoriei înspre recunoștință. Iată cum doar în limba tăcerilor ne întâlnim,ca niște trupuri aproape străine, în care oaspeți fiind, cu mare sfială, cunoaștem lumina unui templu.Curge lapte de mac din secera lunii. Dragostea este cea mai lungă pribegie în care am fost chemați,refuzând sfârșitul alb sau memoria sângelui, demnitatea purpurei arse sub braț. Cel mai lent dans.Am simțit mereu o lipsă, precum un reflux al oboselii, am îndrăznit, sub carcasele noastre,întoarcerea, chiar surâsul spre necunoscut.

Nicolae Solomon – Barac

Debutul umoristului Topârceanu

Unii spun că debutul poetului George Topârceanu a avut loc în anul 1905, în revista“Duminica”.

În realitate, conform precizării din „România literară” din 18 martie 1976, debutul s-a produs în13 mai 1904, în săptămânalul “Belgia Orientului”, cu poezia „M-am procopsit”, semnată TOP – lafel ca şi celelalte poezii apărute la aceeaşi revistă, tot în 1904: Visul meu, La mahala, Amorul,Femeia. Reproducem mai jos poezia de debut:

M-am procopsit

La opt ore fix, în stradăPe trotuar o aşteptam.Se zvonea din gura lumiiCum că fata ar fi cam…

Ba mai mult decât atâta,Şoapte rele, ici, colo,Ajungeau până la mineCum că fata ar fi o…

„Cum” şi „o” puţin îmi pasăZică lumea cât o vrea,

Dacă fata e frumoasăPoate fi şi „cam” şi “prea”.

La-nceput făcea fasoane,Dar în urmă se lăsă:„Ce vrea domnul de la mine?”- Domnişoară, aş vrea să...

Am vorbit; noaptea acasă„Domnişoara” m-aştepta.Şoapte, strângere în braţe,Sărutări, etcetera…Nu mult timp după aceeaAm văzut cine era.

Mă căiesc şi-acuma. Fata,Înţelegi, era prea „prea”…

N-avui însă încotroLucru, vezi, se petrecu,Şi fiindcă fusese o…M-alesei în urmă „cu”...

33

Lőrinczi Francisc-Mihai

Decupaje subiective... din inima lirismului

Motto: „Inima mea, pasăre din sălbăticie / și-a găsit cerul în ochii tai...”(R. Tagore)

Glasul inimii este tăcerea, substanța poetică absolută, o coborâre înspre profunzimilemetafizice ale ființei, o căutare mută: „și ca un ucigaș ce-astupă cu năframa/ o gură învinsă, /închidcu pumnul toate izvoarele, / pentru totdeauna să tacă, / să tacă”. Această tăcere semnifică trecereaspre adâncimile filosofice: „și amarul mi-l îngrop într-o operă metafizică, să tacă acolo ca într-unmormânt.”

Existăm în măsura în care ne amintim: „Ești iată, Aducere-Aminte, singurul triumf al vieții/asupra morții și ceții.” Substanțialitatea amintirii ne definește de-plinătatea ființei. Avem memorialucrurilor și a stărilor. Brazdele memoriei natale ne fac stăpânii autenticului din noi. Raiul interior.Aluatul convingerilor este mai intens decât filoanele realității. Suntem influențați și amprentați deamintirile noastre ascunse, păstrate în sertarele abisale ale subconștientului, după cum scrie LucianBlaga în „Aforisme”, parafrazez: „prezentul tace sau vorbește, numai trecutul cântă. De aicifarmecul amintirii.” Există o rememorare și o introspecție sangvină, dincolo de orice bariere:„trecutul însuși, cel personal, dar și cel al celuilalt, când celălalt contează, are greutate automattocmai fiindcă e, presupus, plin de taine. A scormoni în trecut face parte din impulsurile umaneirepresibile. Trecutul, memoria seamănă cu trupurile cu sertare pictate de Dali.”

Suntem atâta cât ne putem aminti. Un decupaj dintr-o lume apusă fizic, dar intrată înpovestea amintirii, în paradisul picasso al imaginației, amprentă a spațiului natal care îngerește (șiîntregește ceea ce n-am putut strânge în lume) în noi cuptorul de pâine caldă și mușcate roșii cu oprecizie de oculist, și tăind parcă cu diamantul fin poate căuta inima de Acasă, inima din noi, din ceicare avem unde ne întoarce, avem ce ne aminti, avem un cer, un început unde să plecăm după ce amdus la bun sfârșit ceea ce trebuia, un loc unde se ascunde frumusețea (cum scrie poetul DumitruIchim, „frumusețea este centrul binelui”). Oh, dar cât o mai căutăm azi în lumea urâțită de nepăsarefață de semenul nostru, căutându-l pe aproapele…

Și deschizătura pe care o găsește poeta Anca Tănase, ochiul magic, fuga în noi, calea de aieși afară și de a intra în neatinsele și peste neîntinatele hotare, cum făcea C.S. Lewis prin dulapulcu blănuri, în lumea lui Aslan, pentru ieșirea în poveste, Alice este un „decupaj în inima dinscândura porții”. Și îmi este atât de cunoscut acest drum, acest decupaj, încât nu mai este un puzzlepentru mine, ci doar acel declanșator firesc al rememorării: „Cineva a decupat o inimă / în scânduraporții, / în bradul din scândura porții, / în chihlimbarul bradului din scândura porții.” Un poem-emblemă. Așa cum Blaga căuta inima satului, acel spațiu rural nu determinat geografic, ci un sat allăuntricului, al marilor tăceri, al nebănuitului: „în cădere din adâncul inimii/ din adânc de tăcere”.Loc patriarhal, cu mușcate roșii în ferești, ca la bunica mea, omul adevărat din spatele porții, dincurtea de acasă, tihnă-dialog sincer, curgere sufletească, timp al destăinuirii, al trăirii alături de ceidragi. „Timpul pe care nu îl trăiești alături de cei dragi nu există”, scria poetul Ovidiu Vasilescu.Curgere în celălalt suflet, ascultare. O poezie cât un munte de Dragoste. Decupaj. Și aproape intri casă găsești raiul. Dacă l-ai avut mai înainte. Or dacă ai fost dinainte aflat. Ca să te poți întoarce în raitrebuie să fi fost deja acolo. Mai întâi ne-a invitat El. Citești o singură poezie și deguști raiul. Etransmutarea care se petrece prin forța cu care a fost ars cuvântul ca să devină bijuterie în celălalt,dantelă a tăcerii: „Chipul este imaginea tăcută, copleșitoare a existenței, dar el nu se identifică,desigur, cu transcendența însăși. Superior cuvântului, chipul exprimă un mister revelat, dar numisterul însuși, care rămâne atributul inpenetrabil al lumii cerești. […] Chipurile tăcute ale veșnicieisunt umbre ale luminii divine, indivizibile: „Umbra lui Dumnezeu e mai vârtoasă în lumină, maigrea ca alte umbre”. Umbra, spune Blaga într-un aforism, este o reverență pe care o face luminaîntunericului. Această idee-metaforă o regăsim și în opera poetei Ana Blandiana, foarte eleganttăinuită sub geana misterului, a umbrei celei desăvârșite, edificatoare în poemul „Vânătoare”:

34

„N-am alergat niciodată după cuvinte, / Tot ce-am căutat/ Au fost umbrele lor / Lungi, argintii, /Târâte de soare prin iarbă, / împinse de lună pe mare; / Nu am vânat niciodată / Decât umbrelevorbelor - / O foarte iscusită vânătoare/ învățată de la bătrâni / Care știu / Că din cuvânt / Nimic nue mai de preț / Decât umbra/ și nu mai au umbră/ Cuvintele care și-au vândut sufletul.“ Trăirea„întru mister și revelare”, cum scrie Blaga, este profundă, transmundană, „potențarea afectului areca scop lărgirea eului până la suprapunerea peste ființa universală”.

Metaforele se deschid cupe îmbietoare de crini şi se alungesc peste întreaga creație blagianăca un curcubeu al lacrimilor, boltă misterioasă a tăcerii. Magicul salt al revelației metaforice face săvibreze întreaga lume a sensibilului, să clocotească paradisuri în bucurie („Bucuria e cel mai bunmedicament...” pentru inimă), marele mister al adâncurilor omenești: „omul nu devine om decâtîncercând să-și reveleze misterul”, parafrazându-l pe Blaga. În loja sinapselor nebănuitei tăceri seproduc modulații ale imaginarului, asocieri artistice spectaculare, în starea fractală a unui alt„anotimp sever” al misterului și al ne-cuvintelor, în cetatea metaforică a lucidității.

Și apoi satul este locul care adăpostește casa, în sens de cămin, „materie încărcată cu duh,purtătoare de afecte și simțiri, deținătoare de secrete […]. Căminul, constată Eliade, stă în inimarealului, în chiar centrul realității, el este refugiul unde te poți oploși și regăsi (regăsi sinea ta ceamai stabilă, mai nealterată de vuietul exterior), fugind de haos, irealitate și neființă. […] Căminuleste centrul lumii pentru ins deoarece acolo se încrucișează linia verticală cu acea orizontală. Liniaverticală urcă la cer și coboară în țara morților, sub pământ.” Și dacă ducem ideea mai departe spremiez, în fiecare cămin există casa dinainte care „adăpostește, prezintă și exprimă, asemenea uneiopere artistice, ideea de podoabă, căldura sufletului, încrederea în frumos. […] E o incredibilă tăriea caracterului omului de la sat de a aduce și a de a apăra prin ani și vitregii un loc ales din carecurățenia, frumusețea, morala să nu fie alungate.”

În inima satului există răgazul, tihna. Te cuceresc locurile, apoi oamenii, care se mișcă înritmul natural și care țin de rânduială. Brazda de acasă și cerul de deasupra se topesc într-o osmozăperfectă. Microcosmos divin, năvod umplut cu pește. Acest tandem, brazda de acasă și cerul dedeasupra, este spirala vieții așa cum o văd eu. Dumnezeu ne-a dăruit un petic de pământ, dar și uncolț de cer deasupra. Și pe acestea două le-a așezat cu rânduială într-un fel anume. Cerul să fieacoperiș sufletului nostru care pribegește pe pământ. Sămânța edenică este așezată în această ladăde zestre divină. Iar brazda de acasă și cerul de deasupra sunt înspiralate în noi. Doar acasă poateexista rod. Doar deasupra locului natal pot zbura îngeri. Sămânța pe care o păstrăm ca într-o ladă dezestre în inima noastră nu este o sămânță oarecare, ci una de aristocrație cerească, pe care nu putemsă o aruncăm în orice pământ. Pământul de acasă și cerul de deasupra au fost hărăzite nouă întrufericire și bucurie.

Iată! Sunt în casa poetului Vasile Voiculescu și citesc poezia Șarpele în original, scris pe oușă. Apoi țin în mână un corn vechi și acesta mă întoarce mult înspre inocența timpului. Îmiamintesc de o piesă instrumentală de mare profunzime, de la Enigma, „Retourne to inocence”. Apoivis-à-vis zăresc un portret al scriitorului care mă privește. Nu poți căuta Frumuseţea. Ea te caută petine. Dacă nu îi simţi apropierea şi nu îi deschizi larg uşile, ca vântul ei să umfle velele corabiei tale,nu poate să intre şi să cineze cu tine. Frumuseţea nu dă buzna în inima ta. Ea bate la uşă şi aşteaptă.Într-o zi toridă de iulie mă aflam împreună cu viitoarea mea soţie în Bucureşti pentru a face o vizităDoamnei Gabriela Defour-Voiculescu, pe strada Olimpului, numărul 11. Glasul blajin al fiiceiPoetului ne-a cucerit şi, povestindu-ne, ascultam cu emoţie vorbe care parcă veneau din altă lume.Printre frunzele de viţă de pe terasa casei răzbăteau raze de soare şi se reflectau în picurii cristalinide pe obraji. Tăinuiesc în inimă acest moment. Oare nu este aceasta o sărbătoare, re-memorarea?Uneori granița dintre real și imaginar se îngustează atât de mult, încât simți de parcă ai fi și aici șidincolo deopotrivă. Din primele şerpuiri ale condeiului imaginarul se răstoarnă în lutul scrisului şiîncrustează un strigăt nou și vechi în același timp. Să fie oare sunetul cornului? „Că dacă n-ar fisunat cornul și dacă altul nu i-ar fi răspuns din depărtări, n-ar fi început vânătoarea, iar omul n-ar fiștiut nici ce e iubirea, nici ce e moartea.” Încerc să îmi amintesc şi să aştern cât de fidel posibilspusele poetului din ziua în care am fost invitatul Domniei Sale, la cină, pe strada Staicovici. Mi-astrâns mâna cu căldură şi m-a poftit să îl urmez. Am trecut printr-un vestibul, apoi am coborât pe o

35

scară de mahon roşu, la demisol, unde mi-a cerut să iau loc într-un fotoliu, în timp ce în mine primiiîngeri se jucau în lumini edenice. O băutură răcoritoare mă aştepta deja pe o tăviţă de argint. Amşezut comod în fotoliu, în timp ce ochii admirau odaia care purta cu sine personalitatea Poetului. Îşifăcu apariţia ţinând în mână un corn - o relicvă geologică. Nu pot să uit o clipă primele lui vorbe cucare şi-a început expunerea: să nu priveşti niciodată numai suprafaţa, mi-a spus. Trebuie să îţiarunci mereu năvodul în larg, în ape mai adânci, iar atunci vei prinde mulţi peşti. Din acel momentparcă totul din jurul meu dispăru şi m-am simţit cufundat într-o profundă visare. Nu mai ştiam dacăera aievea sau eram în nuvelele fantastice eliadeşti în care realitatea amorţeşte. S-a petrecut un felde sedare a simţurilor ca atunci când ai consuma anumite ierburi cu efecte miraculoase, care îţiconvertesc realitatea şi îţi deschid o lume în care te simţi confortabil. Lumea în care trăim ascundenestemate, dar care nu pot fi posedate, doar contemplate, cum scrie Mircea Eliade, „nu poţicunoaşte cu adevărat decât ceea ce renunţi de a stăpâni.” Timpul pe care îl petrecem are uneorimăsuri care depășesc raționalul. Sau poate doar îl ascund sau îl acoperă cu o mantie nevăzută și îischimbă durata. Ești și aici și acolo deodată, așa cum ești și lângă lac și în lacul glaciar, înreflectarea fidelă a oglinzii acestuia. Uneori granița șerpuiește fără știrea noastră. Și cine știe săînțeleagă toate semnele viselor…

Putem vedea oare cu inima? Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta.Tulburătoarea liniște-rugăciune, apa șipotului din satul meu natal, din inima pământului de acasănaște un hexagon divin, cu gust de diamant șlefuit cu migala îngerului. Dorm pe fânul uscat și audboabele de grâu proaspăt treierate, vânturate în palmele bunicii mele. De departe, vântul sestrecoară prin livadă rochii de mătase pline cu poame pârguite. În magicul tărâm al amintirii, undemetaforele se hrănesc direct din brațele spirale ale galaxiilor, reînvie toposul copilăriei, acelneverland al neprihănitei frumuseți, acolo unde se ascund adevăratele nestemate, încântătoareleaduceri aminte. Toate alcătuiesc o hartă a inimii, iar ca loc central rămâne mereu spațiul natal.

Poeziile sunt aripi ciocârlii ce ies din cuibul inimii. Metalul ce-i modelat interior amirosind aprimăvară rămâne etern înmiresmat. Când suflă o boare de fluturi peste suflete de nenufar cum poțisă mai stai neatins de viorile poeziei? Cioplitorii de piatră lirică sublimează incandescentul căderiiîn cuvânt, o întreagă primăvară de cuvinte înflorind deodată. O stultitia lirică. Să înnebunești deatâta înflorire! Cum scria Ioan Alexandru, parafrazez: știți ce este raiul? Asezați-vă fața într-o tufăînflorită primăvara…

Abia am întredeschis carteaşi m-au invadat gândurile versurilor, aripile sufletului, care s-aualungit în mine ca timpul, un nufăr care înfloreşte etern pe lacul frumuseţii. Un chip de îngeradumbrit- uitată-n ninsoare- desferecă din tainiţele iţe crâmpeie altoite pe un timp nobil, umplut culumină, ca în mai sub acăţi: „Astăzi se scutură salcâmii, / Se rup spinările la fluturi, / Tu-mi depui încăuşul mâinii, / Polenul zilelor ce-ţi scuturi.”

Ascult cum plesnesc miresmele din muguri ca vinuri dulci din nobile butoaie, cum în noaptese revarsă şi ard de îndrăgostire. Cuvintele sunt pocaluri zeieşti umplute cu nectar, sorbit înnemuritoarele ore ale îndrăgostirii, în acele ore astrale, cum le numeşte Stefan Zweig, când omului ise revelează adâncimile frumuseţii, în acordurile lui Pan, vrăjitorul raiurilor: „Lângă iubirea ta, /ciocârlie devine sufletul meu; [...] Iar când îmi vorbeşti / flaut aud cântând la marginea zilei”.

Poezia lui Virgil Todeasă vine dintr-un ținut al sublimării în rațional pur, zguduită de ospaimă și o oboseală telurică acutizată de starea alertă a scurgerii nisipului din clepsidră: „ceasul deaur… / nu mă lasă să dorm, bate și plânge, / curge peste noptieră ca o fiere Dalí-formă” („Ceasul”).Senzualitatea este eliminată complet, locul ei este luat de jocul limitei. Poemul „Inima” estedefinitoriu: „îmi strecoară bila neagră în sân / nebuna se joacă cu sângele meu – / se-ntoarce și măstrigă pe numele mic, / de spaimă, tot mai mic”… El potențează și vertebralizează mesajul poetic.Sarcasmul este evident. În poeme există o frenezie aparte a cuvintelor, o suită de reverberațiienigmatice, ele mizează mult pe o anume doză de ambiguitate, absurd și încifrare, pe o defenestraresilențioasă în deltele misterului, un univers purtător de substanțe, cu o încărcătură nestăvilită desemnificații. Reflexiv și minuțios, scrutător și incisiv, Virgil Todeasă polarizează un univers liricvast și profund rațional în care pulsează o malițiozitate fină și o ironie dublu rafinată și tăioasă.

36

Sangvinul este mult mai fluid și sarcastic decât în „surâsurile realului”, cu un limbaj cu tente demaladiv, cu tușuri spre o lume a descompunerii umanului, trimiteri înspre dramele lui Vișniec, unrăsfăț semantic, o introducere în jocul minții, în combustia imaginarului.

Inima este un simbol al rădăcinilor adânci, sâmbure ancestral, dacă luăm în considerarefaptul că inima este primul organ care se naște și primul care moare. Inima este amfiteatrulintelectului și al sentimentelor, centrul afectelor, locuința divinului din om: „Oare nu spune Pascalcă ideile mari vin din inimă? Inima este centrul vital al ființei umane, întrucât asigură circulațiasângelui și sediu afectiv al funcțiilor intelectuale. Sfânta Sfintelor este considerată a fi inimaTemplului din Ierusalim, la rându-i inima Sionului care este, asemenea oricărui centru spiritual, oinimă a lumii”. Inima înseamnă centru pentru toate religiile și credințele de pe pământ.

În cuget și ținută de altoi vrednic, cuvântul prinde rădăcină în stâncă lirică: „Tu știi că teiubesc”, așa se intitulează ultimul volum de poezie, care cuprinde 150 de sonete, semnat de DumitruIchim. Scriitor original, el este „tipul creator, omul care are idei și pune pe alții în starea de aproduce idei.” Volumul de sonete se dorește a fi o prelungire a Ultimelor sonete închipuite ale luiShakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, scrise de poetul de la Pârscov de la CLV,acolo unde terminase Shakespeare, iar Dumitru Ichim scrie aceste 150 de sonete numerotându-le dela 245.

Mire și mireasă sub sărutul cuvântului: „inelul veșniciei, din cer numai pe-altoiul se /Sfințește, precum apa ce stâncii-o smulse Moise!” Se cere să nu arunci năvodul în ape adânci, „den-ai simțit prin sânge Iubirea ca suveică.” Iar exclamația este, fără tăgadă, limpede: „Nu pomeniIubirea de n-ai fost Niagară!” Această culegere impresionantă de sonete este un fagure liric cu gustedenic. Tescuire până ce din tulbur must licoare limpede în cristaluri vălurește. Și ce val este iubireacare ne u(r)nește dincolo chiar de țărm de chihlimbare. Sonetul devine instrument de comunicaretransmundan. Mirele dialoghează cu Mireasa, chemată în rai la sărbătoarea cireșilor înfloriți: „ca-ntr-un cristal sonetul ne va-mpietri-n lumină!” dar e, în același timp, și o comunicare cu divinul:„La-ntreaga-Ți poienire-colibe strâmte-n praguri? / Ia-mi inima și fă-Ți-o palat cu stâlpi de faguri.”

Inima devine loc central și tainic spre care se îndreaptă poetul și nădăjduitoare potecă spredivin, cu credința nestrămutată în cuvântul înviat: „De n-ar fi răsuflarea din mersul Tău pe ape, / Mis-ar usca și iarba crescută din peniță.”

Am coborât în magica grădină a amintirii, acolo unde mă așteaptă mereu brațele pline dedragoste ale bunicului meu, ridicându-se altar, acolo unde inima numai că nu plesnește de preaplin,de pârguire, prin trăirile magice și bătăile inimii cresc spre a ridica din străfunduri locuri dragimenite a fi imortalizate pe o hartă a măreției reamintirii. Antologia poetei Liliana Maria Ursuintitulată Loc ferit alcătuiește o frumoasă hartă a locurilor amprentate în suflet, închisă cu sigiliudivin, „cu mireasmă de fragă.” Un spectacol al inimii este toată poezia.

Mă întind pe fânul moale din șură, „acolo unde somnul era cu adevărat regesc”, când priviride stele grase se furișează printre țigle sparte și mă umplu cu lumină din belșug. Și ce parfumrăzbate din fânul proaspăt, parcă neîndestulător pentru setea mea neîmblânzită. Era aici toatăfâneața. Toate podoabele lumii erau sub mine. Somnul îmi era liniștit și moale ca o inimă de înger.Se auzeau doar bătăile cu barosul pe ilău ale fierarului care năștea cuvinte ce își luau zborul capăsări de aur săgetând firmamentul. Și inima îmi cânta de preaplin...

Cu câtă candoare împletește Liliana Maria Ursu cuvintele „arătând spre satul cuibărit întredealuri cățărându-se umil spre bisericuța de lemn / luminând nopțile planetei / și mările și planeteleei…” le simt ca pe o adiere prin pene de îngeri, alintare și iubire caldă, ca mâna mamei trecută pesteobrazul meu seara după rugăciune, învățăturile bunicului meu, poemul ca o rugăciune: „puf de rațăpentru perne / (ce somn dulce trebuie să fie cu urechea / culcată într-un cuib cu trei ouă calde, / caadierea aripilor de pui”.

Dintr-o inimă încercată pe ilăul destinului și-a forjat cuvântul: „Lucrase fierarul o noapte şi-o zi, la flacăra forjei arzânde, lovind-o pe aripi, şi-n piept o lovi cu cântec şi patimă blânde./ O-ntoarce pe faţă, o-ntoarce pe dos, pe-o parte, pe alta, c-un cleşte, în lava fierbinte sufla durerosşi parcă pe el se loveşte. / Jăratecul sare în mii de scântei şi-i moale ca vata metalul; acum el

37

strunjeşte la inima ei şi-i ritm de suită ciocanul. / Răsună ilăul ca tulnicu-n nopţi, iar vatra-i fierbinteşi cântă. El pasăre sfântă, regină la morţi, din fine oţeluri frământă”. Metalul pur a prins a zbura camitologica pasăre a abisului, „zborul urmărind părăsirea condiției terestre și dezmărginirea ființei”.Între cele două aripi de amforă se interpune „timpul, versantul abrupt, care îl opreşte pe el,Zburătorul, să ajungă la ea, Contesa batavă, singura pământeană în stare / să răcorească văpaia dinochii acestui călător”. Şi această neîntreruptă aşteptare, efervescentă şi dureroasă: „azi mi-e inimacandelă stinsă, / ciocârlie murind în văzduh”, aprigă, dar mântuitoare şi plină de speranţă pârguieşteroade, înalţă ape care nu se împuţinează dacă sunt scoase din fântânile sufletului, pentru că doardorinţa singură este în măsură să crească pasiunea, pe când posesia o toarnă în efemer. Din întregulvolum emană o nebănuită frumuseţe. Iubirea este un liant atât de puternic, încât poate să lege totul.Poezia „Intimitate” este o bijuterie lirică: „Iată, spuse cu zâmbet Contesa, / vezi şnurul acesta demătase / albastră? / Vezi cum se ridică Luna pe cer / asemenea unei flori dintr-o / glastră? / El vedeacum, din mâinile ei / albe, frumoase, inima lui tresărea ca o pasăre / din zborul căreia lumina / seretrase. / Vezi? Eu sunt colivia de aur / în care tu intri sfios, / cum ai intra într-un altar.” Când citescversurile acestea magice despre iubire edenică, despre un absorbtio lăuntric profund pentru a puteatrăi comuniunea cu iubita, chiar din mare depărtare, gândul mă poartă la avalanşa dragostei dintreFranz Liszt şi Marie d’Agoult când au fugit în Elveţia într-o descătuşată alergare a inimiiîndrăgostite, o furibundă întâlnire a înlănţuiţilor întru iubire.

„M-ai zămislit fără sfârșit după dorința Ta […] acest ulcior fragil Tu iar şi iarăşi îl goleşti /şi iar şi iarăşi cu viaţă îl umpli ochi […] la pipăirea nemuritoare a degetelor Tale, / plăpânda-miinimă se pierde în bucurie […] / şi vârste trec şi pururi torni / şi loc ai încă să tot umpli.” Estepoemul-rugăciune care deschide volumul de măiestrie poetică, „Gitanjali, Jertfa lirică”, a poetuluiindian Rabindranath Tagore, primul laureat asiatic cu Premiul Nobel pentru literatură, în 1913,premiu decernat la doar un an după apariția versiunii în limba engleză, în propria traducere aautorului. Cuvintele scriitorului și criticului George Popa, o persoană avizată, vin să susțină largaapreciere de care s-a bucurat cartea și bucuria cu care a fost receptat mesajul acesteia: “motivația stănu numai în calitatea discursului poetic, de un mare farmec și suavitate, și nu numai în caracterulluminos, generos și tonic al mesajului, cât mai cu seamă în viziunea filosofică, de cea mai elevatănoblețe și infinită deschidere cosmică. […] Poemele sale polarizează în jurul ideii de Iubire careunifică totul, întreaga creație în Dumnezeu”. Fiecare poem din „Gitanjali” conține o declarație cătreDumnezeu.

În Sādhana, lucrare care cuprinde opt eseuri despre desăvârșirea vieții, prezentate inițial înfața studenților de la Universitatea Harvard, Tagore extrage esența credinței sale, numită atât defrumos credința poetului: „Iubirea este culmea conștiinței. Noi nu iubim pentru că nu înțelegem, cimai degrabă nu înțelegem pentru că nu iubim. Iubirea este semnificația finală a orice existăîmprejurul nostru. Nu este doar o simțire; este adevăr, este bucuria care stă la temelia creației. Prinridicarea conștiinței la iubire și extinderea ei către lume putem obține comuniunea cu aceastăbucurie nemărginită. Iubirea se dăruiește pe sine prin daruri nesfârșite. În ce chip primim daruldesăvârșit al bucuriei?”

Poetul ne vorbește tuturor cu dragoste: „Era o zi când nu eram pregătit pentru primire; /intrând fără rugăciune în inima mea, / și chiar ca un om obișnuit din popor, necunoscut mie – / Tu,regele meu, ai însemnat cu sigiliul veșniciei / multe din grăbitele clipe ale vieții mele. // Și azi, cânddau peste ele din întâmplare / și văd acolo semnătura ta, / le aflu zăcând în praf, risipite / printrebucuriile și amărăciunile obișnuitelor zile uitate. // Tu nu ai luat în derâdere jocurile mele copilărești/ în țărână. / Iar pașii pe care-i auzeam în odaia mea erau aceiași / care răsună din astru în astru”.(Gitanjali, XLIII)

Glasul inimii este tăcerea până „spre inima celui din urmă labirint”...

38

Vali Paștiu

Pe firul unei interogațiiCare este rolul și locul femeii în contact nemijlocit cu ordinea

naturală cosmică?I

Preliminarii

Cuvintele, în fiecare dintre noi și între unul și celălalt pot să reunească pământul și cerul,umanul cu divinul, cu condiția să nu definească lucrurile și lumea dintr-o singură perspectivă și sănu se rostească un singur adevăr. Adevărul nu este același pentru toată lumea întotdeauna iarpercepția noastră vizuală sau auditivă nu se supune acelorași ritmuri temporale, acestea putând fila rândul lor, diferite de acelea pe care le conștientizăm cu mintea noastră. Copilul mic vede, aude,simte, judecă într-un fel, tânărul într-alt fel și bărbatul și femeia matură iarăși în altul, fiecare dupăfelul său, după gradul de dezvoltare psihică al fiecăruia. Ascultarea unuia de către celălalt esteesențială. Când asculți doar o părere ești tentat să te lași furat de acea idee, de acea cultură,religie…

Admițând că una dintre părți a umanității este partea bărbătească și emite o părere, o ideedespre cealaltă partea a umanității : femeia – precum și invers, femeia vorbind despre bărbat,-întâlnirea lor, a vocilor din ambele părți cred că pot conduce calea căci obligă adunarea forțelor șiargumentarea mai vehementă a părerilor.

*Rândurile care urmează sunt o încercare de a merge pe firul unor lecturi, multe dintre ele re-

lecturi, (cărți literare în principal, scrieri transcrise din înregistrări video și audio a unor discursuri,prelegeri…) cuprinzând păreri exprimate ce pun sau par a pune accentul pe dominarea ființelor viide către bărbat. Cum am ajuns aici, e o poveste în poveste, nu o dezvolt. Dar până atunci, spre aevita măcar și o prea mare nedreptate a axiomei - femeia pe locul doi în ordinea firii, născută fiinddin coasta lui Adam – o privire de ansamblu prin istoria filosofică a marilor religii ale omenirii :iudaismul, creștinismul (ortodox, catolic, protestant), islamismul, hinduismul, budismul, daoismulși confucianismul, religiile Africii Negre. Totodată, o mărturisire: am încercat să înțeleg modul degândire a unor popoare și mi-am dat seama că nu voi reuși acest lucru dacă fac abstracție de religii,de credințele lor. Dar - altă latură a motivației mele – simțeam nevoia unei lămuriri de sine -aceasta, fără pretenția de a o expune. Or, ca să pot realiza îmbinarea celor două proiecte –lămurireade sine și modul cum se împletește problema religiei cu preocupările oamenilor din diverse spații învremuri mai îndepărtate sau în vremurile noastre, am optat pentru pagina scrisă, realizând căsuprafața imprimată pătrunde mai adânc în inima omului. Din aceste motive cele mai multeinformații referitor la marile religii, sunt preluate sau reproduse sub forma notelor de lectură dincărțile: „Marile religii” - (lucrare sub coordonarea lui Philippe Gaudin - Ed. Orizonturi, București,1995); „Religiile lumii” (volum coordonat de Jean Delumeau) Ed. Humanitas,2014; Un dicționaral Bibliei (autori John M. Court și Kathleen M. Court, ed. Lider, 2007) și „Florilegii teologice”(autor - prof. Delia Ștefania Barbu – ed. Reduta, 2004, Craiova în ce privește religiile monoteiste).Am lăsat la urmă mențiunea cărții redutabilului cercetător, publicist, poet, traducător și editor decarte, vicepreședinte AZEC din România, domnul - Răzvan Codrescu, și anume: „O introducere înCreștinism”, intenția inițială fiindu-mi de a începe cu prezentarea Creștinismului. Pe parcurs amregândit aranjarea textelor, mai mult am revenit de mai multe ori asupra celor scrise despre aceastămare religie - Creștinismul, tăind, reformulând, adăugind, înaintând precum într-un tunel până laaceastă formă. Mărturisesc că cel mai greu mi-a fost realizarea acestui subcapitol. Aparțin familiei

39

de creștini ortodocși și poate acest lucru explică în mare emoția, stângăcia mea în prezentare. Măconsider o credincioasă de rând, fără să fiu deosebită în vreun fel, nici în ” sus”, nici în ” jos”, poateînsă o oarecare asemănare cu Toma să existe. Cu apostolul Toma - modelul prin care ne intră înviață modul asumării credinței prin cunoaștere, limpezime și acord cu adevărul. Împărtășescaserțiunea adesea întâlnită, precum că în sine credința este de neînvățat. Viețile noastre stau, deseoriatârnate de un fir, oricât de bogați sau de săraci suntem, oricât de neîmpliniți ori împliniți am fi caoameni. Am avut suficient de multe motive să cred acest lucru.

Mi-am dorit înainte de toate ca această abordare să aibă ca scop final în ceea ce mă privește–cunoașterea, dorința de a înțelege fundamentele religiilor, însușirea informațiilor bune, dobândireade înțelepciune. Mă regăsesc în postura omului care nu știe să înoate prea bine. Conștientă fiind că,puterile mă pot părăsi nu vreau să mă aventurez prea în larg, dar cum vreau să învăț și simt căaceastă dorință nu poate duce decât în sus, mă străduiesc cu seriozitate.

Deschid astfel, această paranteză despre istoria filosofică a marilor religii, asta neînsemnândcă voi ști filosofie. Nu fac altceva decât să-mi urmez inima și intuiția, chiar dacă cele ce urmează săînserez în următoarele pagini (din această paranteză) - nu va bucura pe nimeni, în afară de mine.Există atâtea cărți excelente de acest gen. Să cuvine să amintesc fie măcar și în treacăt în acestpreambul de volumele semnate de Mircea Eliade. Nu am reușit să citesc Istoria religiilor lui MirceaEliade. Recunosc, am încercat să citesc din lucrarea Istoria credințelor și ideilor religioase. Nu amreușit însă s-o citesc pe de-a întregul, ci doar câteva subcapitole care mi s-au părut mai puțin dificileși că ar avea mai multă tangență cu tematica aleasă. (1) Dar am citit altele mai accesibile, am cititlucrarea - „Sacrul și profanul ”, am citit cartea – Jurnal de călătorie și impresii ” India” , am cititromanul „Noaptea de Sânziene ”, romanul „Maitreyi”…

Va fi sper nu numai un capăt de fir… ca să pot reveni apoi, sper cu prudență și înțelegere latema de bază a acestei lucrări – rolul și locul femeii în contact nemijlocit cu ordinea naturalăcosmică.

(1) Trimitere la pct. 12 din cap. II - ” Femeia și vegetația. Spațiul sacru și reînnoirea periodicăa Lumii” Vezi, în partea a III-a lucrării.

*Tot cu un fel de capăt de fir, cu un motto din Blaise Pascal – prin care filozoful-

matematician, apologet creștin francez, își expune puterea explicativă a doctrinei păcatului originar– pornesc la drum.

„Dumnezeu l-a creat pe om cu două iubiri, una pentru Dumnezeu, cealaltă pentru el însuși;dar cu precizarea că iubirea pentru Dumnezeu trebuie să fie nemărginită, adică fără alt scop decâtDumnezeu însuși, iar iubirea pentru el însuși trebuie să fie mărginită și raportată la Dumnezeu.Apoi, după ce a apărut păcatul, omul a pierdut prima din aceste iubiri; și întrucât iubirea de sine arămas singură în acest suflet capabil de o iubire nemărginită, iubirea de sine s-a răspândit și adebordat în vidul pe care l-a lăsat iubirea de Dumnezeu; și astfel, el s-a iubit singur și a iubit toatelucrurile pentru sine, adică nemărginit. Era firesc pentru Adam și cinstit în inocența sa; dar adevenit ticălos și necumpătat în urma păcatului lui. ” (1)

IudaismulIudaismul cunoscut și sub numele de religie mozaică este o religie monoteistă ce-și are

originea în Orientul Apropiat și are ca surse Torah sau Tora scrisă și Talmudul sau Tora orală.Iudaismul spune Samuel S. Cohon este „sufletul al cărui trup este poporul evreu”. „Evreu”, înebraică Yehudi, însemna inițial cel ce se trage din tribul lui Iuda (Yehuda). După divizarea regatuluilui Solomon în două regate, Israel la nord, Iuda la sud (722 î.Hr.), cuvântul evreu desemnalocuitorul regatului iuda, „iudeul”.

Să mai spunem că, Exodul din Egipt și Revelația (Primirea Torei) de către marele profetMoise - pe Muntele Sinai au marcat irevocabil formarea evreilor ca popor, formarea iudaismului casistem de gândire și practică a tradiției și, desigur formarea religiei mozaice, să subliniem faptul că,crezul iudeu nu acceptă conceptul creștin de păcat originar - (convingerea că toți oamenii au

40

moștenit păcatul lui Adam și al Evei, atunci când aceștia nu au ascultat indicațiile lui Dumnezeu înGrădina Edemului), în continuare - alte câteva doctrine, practici, rezumate sper, într-un modconvenabil.

În iudaism a te naște nu este doar un simplu act biologic, este în același timp intrarea într-ocomunitate religioasă. Copilul unei anumite familii este și copilul întregului popor evreu. Pentrupartea masculină ceremonia corespunzătoare este circumciziunea, care are loc în a opta zi de lanaștere. Cuvântul ebraic pentru circumciziune este „brit” care înseamnă „legământ”. Cu aceastăocazie copilul - băiat primește numele său ebraic. Nu există circumcizie feminină. Fetița primeștenumele în cadrul unei slujbe sinagogale, la primul sau al patrulea Shabbat după naștere. Dacăbărbații poartă semnul „legământului ” în trupul lor, femeile reprezintă pivotul pe care se bazeazăsuccesiunea „legământului”. Când băiatul împlinește vârsta de 13 ani iar fata de 12 ani, ei devinmajori din punct de vedere religioși, obligați ca și adulții să respecte preceptele Torei. Ceremonialulbăiatului de 13 ani se numește „bar-mitzva”. O fată evreică de 12 ani accede la noua etapă a viețiiasumându-și responsabilitățile legate de Shabbat, sărbători și activități casnice și regulile alimentarefără un ritual anume. Căsătoria, împlinirea bărbatului și a femeii prin cuplu, este o îndatorire sacrăbazată pe recomandarea Torei. Căsătoria între o persoană practicantă a religiei iudaice și una de altăreligie nu este încurajată. La fel, celibatul nu este considerat un ideal. Căsătoria se rezuma înperioada Legii mozaice în cazul femeii la un transfer de autoritate de la tată la soț rămânând tăcutăîn timpul ceremoniei, atunci când logodnicul recită versetul: „Primește acest inel, tu care mi-ai fostconsacrată mie conform legilor lui Moise și Israel”. În zilele noastre se tinde spre o ceremonie ce seoficiază în general tot în sinagogă cu două inele și cu schimbarea de jurăminte maritale. Astfel, cutoate prescripțiile moștenite prin tradiție, cele mai multe căsătorii iudaice se bazează pe egalitateîntre cei doi parteneri, viața intimă a cuplului fiind supusă unor legi de puritate sexuală. Ele au cascop, ca și regulile alimentare sanctificarea unei funcții „animale” a omului. Ele se aplică în moddiferit în funcție de diversele tendințe ale iudaismului și indică îndeosebi responsabilitatea cuplului.Dacă totuși căsătoria eșuează, iudaismul autorizează și prevede posibilitatea divorțului. Virtuteacea mai preț a ființei umane –smerenia era atribuită cu precădere femeii. În același timp femeii i seatribuie înțelepciune. În ebraică, înțelepciunea este reprezentată prin cuvântul hokmah, și este degen feminin. După exil, înțelepciunea tinde să fie personificată ca un intermediar al divinului.Această idee, controversată de altfel, este adesea preluată în teologia modernă de orientarefeministă. Este interesant de notat că în pofida interdicțiilor unor legi considerate esențiale (legilehranei, legile purității și Legea Niddah – ) în perioada de început a feminismului iudaic și mai apoi,femeile au putut deveni cantor, predicator, și chiar rabini.

Viața religioasă evreiască este strâns legată de sinagogă - casa lor de rugăciuni, deînvățământ religios și de reuniuni. Ziua sfântă a evreilor este sâmbăta iar principalele sărbătorireligioase sunt: Roș-ha-șana (anul nou în calendarul evreiesc), Pesah (Paștile), Șavuat (Săptămânilesau Rusaliile), Sucot (Colibele ) și vestita Iom-Kipur – cea mai sfântă dintre toate, zi pusă subsemnul căinței și iertării. Sărbătorile Pesah, (Paștile) și Șavuat (Rusaliile) au alte semnificații decâtsărbătorile creștine. Astfel, de Pesah, evreii comemorează cu fast și bucurie evenimentul fondatoral Ieșirii din Egipt, iar Rusaliile care la început era o sărbătoare agricolă de bucurie ajunge oaniversare a Legământului, care fusese încheiat la 50 de zile de la ieșirea din Egipt.

*În loc de concluzie privind Iudaismul:

- Religia evreiască, atunci când se analizează la modul serios, are două axiome de bază: există oregulă negativă prin care singurul și unicul Dumnezeu nu poate fi asociat cu alți zei; și o altapozitivă, care prevede că Dumnezeu este asociat numai cu poporul său prin faptul că a încheiat unLegământ cu Israel și i-a dat Tora ca modalitate de a respecta legământul. (1)- Următorul comentariu din Midrash (cuvântul Midrash însemnând călătoria, căutarea pe careDumnezeu le-a dăruit-o evreilor ) privind crearea femeii dintr-o coastă, o definește bine: ȘiDumnezeu a spus: „Eu nu o voi crea din cap ca să nu fie prea mândră, nici din ochi, nici din urecheca să nu fie prea curioasă, nici din gură, ca să nu fie prea vorbăreață, nici din inimă ca să nu

41

devină geloasă, nici din picior ca să nu devină hoinară, ci dintr-o coastă, parte a corpului care esteascunsă, ca să fie smerită”. (2)- Un aspect paradoxal : Credința este transmisă în iudaism prin femeie. Ea este pivotul„legământului”. Altfel spus – cineva este evreu numai dacă mama este evreică. Tatăl nu contează.- Iudaismul rabinic nu opune nici lumea pământeană lumii care va să vină (olam ha-ba). El face dinviața pe cealaltă lume un ideal, dar n-o erijează într-o valoare absolută, superioară oricărei alta.Aici, pe pământ, omul se poate depăși neîncetat și își poate transforma lipsurile în calitățipozitive.(3)_________________________Notă: (1) preluat din Un Dicționar al Bibliei pag. 315

(2) preluat din Florilegii teologice(3) preluat din Marile religii cap. semnat de Maurice_Ruben Hayoun

Nicolae Munteanu

CARTOFUL LUI MARIN

Prins cu treburi fel de felCa să mă destind nițelAm plecat de dimineațăTocmai la Cibin, în piață,Pentru-a cumpăra, anume:Fructe, brânză și legumeProaspete, de calitate,Bune pentru sănătate.

M-am oprit întâi puținLa taraba lui Marin,Un oltean prietenosPus pe glume și voios...

După ce-ntrebai ce face,Dacă a dormit în pace,i-am cerut niște ardeiȘi cartofi de patru lei...Bucuros el de consultCă ne cunoșteam demultȘi ca un vânzător modelPentr-un cumpărător fidel,Am glumit și ne-am distratDupă care am plecat...

După ce-am ajuns acasăLe-am întins toate pe masă.Când să scot cartofii-n grabăCa să mă apuc de treabă,Chiar de nu sunt pesimistAm rămas ca la dentist!

Cu-o figură jucăușă,Un cartof ca o păpușăSemănând, ca două steleCu un om cu toate cele:Corpul e mai rotofei,Capul are tot ce vrei,Ochi și gură și-un nas mic,Iar pe burtă un buric...Mai observai acum, abiaCă mai jos mai e ceva!...

Mă întreb de ce e urăUneori peste măsurăDacă în această lumeȘi natura face glume!?.

42

Vasile Cucu

Focul dragostei

Dorul meu de tine nu se stinge,Arde mocnit în candela iubirii,Scântei neînfricate zboară către tine,Dispar în zare, pradă rătăcirii.

Prefă-te ziua într-o pasăre măiastrăȘi prinde-n zbor scânteia rătăcită,Pe-o aripă de dor să se topească,Să reaprindă-n tine iubirea infinită!

Prefă-te-n noapte într-o stea cuceritoare,Călătorește-n voie printre alte stele,De pe Pământ, te voi considera nemuritoareȘi voi închide ochii, cu visurile mele!

Prefă-te-n zori într-o rază de soare,Trezește-mă din amorțeala vieții,Arată-mi fața ta strălucitoare,Redă-mi, în suflet, lumina tinereții!

Poarta tăcerii

La poarta inimii tale mă așez cuminte,Îmi trag răsuflarea, după atâta zbucium,Aștept din urmă anii, ca să mi-aduc aminteDe zilele în care iubirea avea luciu.

În strălucirea ei îmi oglindeam privirea,Simțeam în mine raza ce sufletu-ncălzește,În palmele deschise țineam nemărginirea,Din care picurau sclipirile celeste...

Și ce frumos era în lumea fără fețe,Când timpul se oprea pe-o dulce sărutare,Când nu conta nimic, doar sufletul pereche,Când nu aveam nimic, doar lunga-mbrățișare!

Ah, prea obosit de zgomot, de vorbeneînțelese,Prea măcinat de vântul ce bate peste noi,Aștept tăcut la poarta marilor regrete,Sperând să văd lumina, după atâtea ploi!

Nicolae Tudor

IERTAREA

Nici nu vă închipuiţi câte de greu este să-i „ceri iertare” cuiva când greşeşti. Dar şi cesatisfacţie sufletească îţi creează „iertarea” când eşti năpăstuit! Mai ales când acuzatorul îţi estecoleg sau prieten bun! Este ca şi când ţi-ar lua cineva o „piatră de moară” de pe suflet.

De multe ori greşim fără să ne dăm seama. Uneori chiar în glumă putem insulta pe cineva,fără să bănuim cât de mult suferă acel „cineva” pentru o vorbă aruncată aşa aiurea. Chiar se şispune: „sunt vorbe care clădesc şi vorbe care demolează”!

Am citit undeva că un profesor de psihologie le-a cerut la un seminar studenţilor să scriefiecare o scurtă întâmplare din viaţa lor, care le-a creat o tristeţe de neuitat.

Rezultatul a fost uimitor. Foarte puţini au menţionat divorţul părinţilor, o boală, un accident,sau chiar decesul unui părinte sau a unei rude apropiate.

Peste cincizeci la sută dintre ei, s-au referit în principal la supărarea creată de insulta, sau deacuzaţia nedreaptă adresată cândva de persoane de încredere din anturajul lor.

43

Ar fi bine să ştim, că atunci când vom fi „scoşi la tablă să dăm raportul vieţii noastre”,suferinţa celui osândit pe nedrept, fie şi în glumă, o vom simţi fiecare, ca o pedeapsă perpetuă pesufletul nostru. Nimeni altcineva nu ne osândeşte. Ne pedepsim singuri prin comportarea noastrănechibzuită. Ne vom privi întreaga viaţă terestră, aşa cum am viziona filmul vieţii noastre. Acolo, n-avem pe cine da vina şi nu există scuză! Atunci va veni nota de plată! Pentru tot ce-am făcutnechibzuit, plătim în veşnicie ca „picătura chinezească”!

De aceea se spune în Evanghelie că Domnul Iisus se ruga în timpul supliciului, „Iartă-leDoamne păcatele astea, că nu ştiu ce fac!” Sau cum am putea spune acum semenilor noştri: „Iartă-le Doamne că prin comportarea lor, nu ştiu ce-i aşteaptă!”

Câte greşeli nu facem zilnic, în mod voit sau din ignoranţă! Nici nu ne mai trebuie un alt felde iad!

De aceea „iertarea” obţinută la vreme, descarcă sufletul de zgura remuşcărilor ulterioare, şiechilibrează compatibilitatea celor două persoane.

Şi nu mă refer aici la povara „urii”, a „duşmăniei”, sau a „crimei”, cu efect de „vendetă”,ci doar la simple manifestări de antipatie, aversiune, animozitate, imputaţie, resentimente, jignire,altercaţie, reproş sau chiar o oarecare dojană neîntemeiată, care poate să apară între colegii deşcoală, între prieteni, vecini, sau în relaţiile de serviciu.

În viaţă trebuie să facem o adevărată echilibristică în comportamentul nostru cu cei din jur.Când ne dăm seama c-am făcut o greşeală faţă de cineva, să ne grăbim s-o anulăm prin „iertare”,că ajunşi „dincolo” va fi prea târziu, şi vom rămâne perpetuu, cocoşaţi de potopul remuşcărilor. Şinu spun asta ca să sperii pe cineva sau că sunt citite din cărţi, ci chiar trăite de mine în tumultul deani ai vieții mele pe care îi duc în cârcă.

Dar dacă totuşi cel care ne „guvernează viaţa” are cât de cât milă de noi, şi vede că regretămşi ne pare rău de ce-am făcut, nu ne lasă până în ceasul din urmă când nu se mai poate face nimic, cine ajută să „ispăşim” chiar de-aici greşeala făcută, aducându-ne într-o situaţie similară cu celnăpăstuit. Să simţim încă din viaţa aceasta, ce-a simţit cel insultat sau nedreptăţit de noi.

Chiar vreau să dau un exemplu de-o întâmplare concretă, trăită chiar de mine.Eram cam prin anul 1994, nu mai ştiu precis, dar nu contează data. Se instalase în instituţia

noastră un sistem de supraveghere electronic cu alarmă, care dimineaţa trebuia să fie dezactivat.Ştiindu-se că eu eram cam totdeauna primul sosit pe eşafodul mucii, a căzut măgăreaţa pe

mine să mă ocup de trebuşoara asta. Panoul de dezactivare era amplasat undeva în biroul şefului.Când deschideam instituţia, în ce mult un minut, trebuia să mă reped aţă să descui rapid

biroul Inspectorului Şef şi să mă năpustesc cu toată hotărârea să tastez cifrul respectiv. Dacă olălăiam mai mult, începea să sune „măgăoaia”, şi nu putea fi întreruptă cel puţin atunci, decât de unspecialist în domeniu. Până sosea respectivul, răsuna tot Parcul Astra, de ne surzeau urechile. Fiindvară, am fost rugat de doamna secretară, să deschid şi fereastra biroului să se aerisească încăpereapână sosea şeful. Şi cam aşa făceam în fiecare dimineaţă. Nu mi se părea asta chiar o corvadă. Oexecutam fără să comentez.

Într-o zi în jurul orelor opt, eram în biroul meu şi mă apucasem deja să bat la maşină unbuletin de analiză, când secretara băgă capul pe uşă şi-mi spuse:

--Vă cheamă domnul director.Plec imediat să văd despre ce-i vorba. În drum spre biroul şefului, secretara îmi şopteşte: Nu

ştiu cine l-a dat aşa peste cap de dimineaţă. Este nervos foc!Eu chiar îmi ziceam în gând: „n-o fi dormit bine azi noapte!” Dar nu mă dumiream cam ce

treabă avea cu persoana mea, aşa la prima oră.Cum intru în birou, se şi năpusteşte la mine şi mă ia la-ntrebări :- Tu ai deschis instituţia?- Ca de obicei, îi răspund eu destul de degajat.- Şi de ce ţi-ai băgat nasul prin hârtiile mele de pe birou? Şi nu numai că mi-ai răvăşit toate

biletele de examen, dar le-ai şi aruncat pe jos parcă-n bătaie de joc. Ai vreo „pilă” la examenul ăsta?Spune ca să ştiu şi eu!

44

Doctorul Bardac preda şi ore de specialitate la facultatea de medicină. Eu nici nu mă uitasemce-avea dânsul pe birou. Am tastat în grabă cifrul, am dezactivat alarma, am deschis fereastra, şi mi-am văzut de treaba mea.

Şeful, chiar era cătrănit rău! Dar nu vă spun cum mă simţeam eu! Era pentru prima datăcând mă beştelea în mod direct, la scenă deschisă. Nu-l văzusem niciodată atât de pornit. Îl ştiam unom calm şi calculat. Nu degeaba se spune că „mănânci cu un om un car de sare, şi tot nu-l cunoştica lumea”!

Dacă în afara serviciului eram oarecum în relaţii amicale, când eram în instituţie eurespectam ierarhia. Dânsul era pot spune o somitate, o persoană doctă, absolvent a două facultăţi, cudoctorat în medicină, şi-n ultima vreme, chiar profesor universitar. Eu ce eram? Un simplufarmacist-toxicolog! Totuşi, acuzele au căzut peste mine ca o ghilotină. Îmi venea să intru înpământ de ciudă. După câteva minute de „nechibzuinţă”, fac şi eu abstracţie de condescendenţanecesară, şi-i răspund pe un ton cât pot de calm:

- Eu când intru în această încăpere am o singură atribuţie, să deconectez alarma, şi mai nou,să deschid fereastra. Doar atât! Nu mă apuc să fac inventarul biroului dumneavoastră, pentru că numă interesează. Sunt şi contra cronometru. Într-un minut trebuie să rezolv totul. N-am timp s-o lălăiprin încăpere. Eu dacă sunt „punctual” la servici, o fac pentru că dimineaţa am treabă în laborator.(am avut grijă să accentuez cuvântul „punctual”). Dacă am lămurit problema, acum îmi permiteţi sămă retrag.

Chiar o şi fac, fără acceptul şefului. În drum spre biroul meu, chiar m-am hotărât: „Ia sămeşterească şi altcineva trebuşoara asta! Pot veni şi eu la servici pe la şapte-jumate cum vin alţii!Câteodată strică să fii şi prea corect. Toate în viaţă trebuie făcute cu moderaţie. Nu-i bine de trăitpe extreme!”

Nu trec zece minute şi iar apare secretara şi-mi spune:- Iar vă cheamă şeful!Şi eu îi spun în glumă „Cred că acum îmi desface contractul de muncă”!- Aoleu, chiar aşa-i de grav se înspăimântă ea?Nu i-am mai răspuns, dar mă gândeam „Nu m-o fi beştelit destul! Şi-o fi mai adus aminte de

câteva „epitete” nefolosite şi vrea să le treacă în palmares!”Când intru în birou, de data asta doctorul Bardac era destul de calm, faţă de mine care eram

total întors pe dos. M-a privit câteva secunde zâmbind, iar în final îmi spune :Dragă Nicule te rog să mă ierţi. Nu tu eşti de vină. Eu de abia reaşezasem biletele de examen

pe birou, iar când ai plecat tu nervos pe bună dreptate trântind uşa, cum fereastra era deschisă, s-acreat un curent teribil, şi din nou toate biletele mele de examen au ajuns pe jos. Cred că aşa s-a-ntâmplat şi dimineaţă când ai dezactivat alarma.

Apoi s-a ridicat de la birou, a venit către mine şi m-a îmbrăţişat.- Nu ştiu cum m-am pierdut cu firea! Te rog, primeşte scuzele mele! Ce zici, merit să fiu

iertat?Mi-a venit şi mie sângele-n obraji, m-am îmbujorat tot, emoţionându-mă până la lacrimi, şi

i-am spus :- Ar trebui să fiu un mare măgar să nu-ţi accept scuzele. Şi eu greşesc de foarte multe ori.

Bine că s-a limpezit treaba.Ne-am dat mâna colegial sau poate chiar prieteneşte, şi-am părăsit biroul, de data asta foarte

atent, fără să mai „trântesc” uşa. Nu ştiu care a fost mai liniştit sufleteşte, el sau eu? Sau poate chiaramândoi!

Iată cum poţi anula o greşeală făcută la supărare! Iertând şi tu celor care ţi-au greşit ţie!Doar aşa se spune şi în rugăciunea Tatăl Nostru: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noiiertăm greşiţilor noştri!”

Se vede treaba că şi pentru „năpăstuit” acuzaţia este o povară. Şi el trebuie să scape cât mairepede de ea, trimiţând către acuzator gânduri de iertare şi de împăcare.

Sunt sigur că doctorul Bardac a uitat de mult acest mic „incident”, dar iată că printr-o

45

minune, eu nu l-am uitat. Exact cum se spune: „Nimic nu se pierde din viaţa noastră! Totul seînregistrează şi se contabilizează undeva!”

În cosmologia indiană, se spune că în Cosmosul ăsta imens, există o „arhivă” babană de tot,şi foarte bine organizată, denumită AKASHA. Iar când cei „interesaţi” cotrobăie prin ea, găsescabsolut tot ce le trebuie. Nici un amănunt din viaţa noastră cotidiană, nu scapă de înregistrat,catalogat şi depozitat în această imensă arhivă.

Multe năzbâtii facem aşa pe ascuns, zicând că nu ne vede nimeni. Dar aparatul de „filmat”din invizibil, înregistrează tot, chiar dacă zicem noi c-avem „cagula” pe figură. „Codul NumericPersonal” care este de fapt, amprenta unică de „vibraţie” al fiecărei entităţi spirituale, ne dă de gol.Din antichitate se spunea că în final fiecare persoană va deveni „un număr ”, şi iată că s-a adeverit.

N-avem unde să ne-ascundem. Vai de capul nostru ca muritori prăpădiţi ce suntem!

Dumitru Cristănuș

PALMELE DE ȚĂRÂNĂ ALE MORȚILOR

Ard frunzeleîn palmele de țărână ale morțilorviața îmi recităamintirile

aproape plângânddau la o partepalmele de țărânăîngerii îmi arată propriul mormântmi se spune că nu e acasămoartea e plăcută în târgmai îndrăzneț unulmă face atent să nu intruîncălcându-i proprietatea

nu voi ști drumul înapoiea n-ar dori să dea peste unul din noi

când palmele de țărână ale morților se închidînvelite în melancolieploile putrezirea lor o decid

peste cimitir se lasă o boarecineva se naște, cineva moaree târziu printre morminte

ultima cărare s-a închisaș fi dorit totuși să urcîn vârful unui stejarla cucuveaua de acolosă beau o cafea – era inventar _

ajuns din urmă de câinele Roșucopilul meu derbedeuse agăța de mâneca haineicu tot sufletul luirefuzând coaja de pâinemă trăgea târâșîntre mine și Moarteîngerul păzitora rămas să facă dreptateavând clauză să-și țină cuvântulcu veșnicia promisăstai liniștit, toți îngerii mi-au spuslumina de întuneric nu va fi învinsă

nu sunt frunzeo primăvară își spune cuvântulpalmele de țărână ale morților înverzitemi-au ascunspentru o vreme mormântul.

46

Silviu Crăciunaș

VIITORUL MOARE ÎN FIECARE CLIPĂ- roman foileton - (VI)

Călătoriile

Din înaltul provei, oamenii rămaşi pe ţărm se pierdeau într-o aglomeraţie compactă formatădin siluete minuscule. Călătorii fluturau mâinile nu unor rude ci unei mulţimi, aşa cum şi cei aflaţipe ţărm îşi luau rămas bun de la trei linii de fiinţe distribuite pe cele trei nivele ale navei, fiinţecontopite cu un vas fără suflet care pufăia din maşinării un zgomot scăzut, dar continuu. Cele patruturbine cu abur care asigurau 100000 de cai putere pentru propulsie și patru generatoare Diesel carefurnizau 520 KW pentru cele 420 motoare electrice şi 21000 de becuri aflate la bord consumauzilnic 700 de tone de combustibil din rezervorul însumând 7552 de tone. Făcând un calcul simplu,nava TS Bremen avea o autonomie de 227 ore, adică 8 zile şi 15 ore. Construită pentruNorddeutscher Lloyd de către Deutsche Schiff und Maschinenbau AG, cu partea motrice proiectatăde prof. dr. Gustav Bauer, nava a fost lansată la apă în 2 august 1928 în prezenţa preşedintelui Paulvon Hindenburg. Era a patra navă cu acest nume din seria celor construite pentru a asigura curseregulate între Europa şi America şi prima navă având prova sub formă de bulb, adică o navă la carepartea cuprinsă între zona inundată a piciorului etravei şi îmbinarea cu chila are o formă bombată,asigurând mai multă stabilitate în condiţiile unor valuri mari şi o afundare redusă a provei. Primatraversare a oceanului durase patru zile, 14 ore şi 42 de minute cu o viteză medie orară de 51,54 km.Cu acest record, pasagerii navei au câştigat dreptul de a primi trofeul panglica albastră, trofeudeţinut înainte de nava Mauretania. Pe puntea superioară, între cele două coşuri se găsea o catapultăpentru lansarea unui hidroavion având ca misiune transportarea poştei înainte ca nava să ajungă înportul de destinaţie. La prima cursă a navei, începută în 16 iulie 1929, cu câteva ore înainte de aajunge la New York, de pe navă a decolat un avion Heinkel HE 12 pilotat de Jobst von Studnitz.

După dezastrul navei Titanic, produs în 1912, siguranţa călătorilor devenise o prioritate aconstructorilor de nave. Pe puntea superioară a vasului erau bărci albe, fiecare având un motorpropriu de propulsare, cu rezervoarele mereu pline, întreţinute zilnic prin ungerea părţilor mecanice.Ele asigurau 3848 de locuri, cu 800 de locuri mai mult decât capacitatea de transport a navei.

În sala de ceremonii, deschisă tuturor pasagerilor indiferent de clasa la care călătoreau, uneveniment neaşteptat. De regulă, căsătoriile pe mare sunt frecvente, dar o căsătorie oficiată chiarînainte de plecarea navei, în prezenţa familiilor, era o noutate. El, Raul Reuven Massel, un tânăr de30 de ani, tatăl evreu, mama catolică. Ea, Johanna Mohler, o tânără de 26 de ani, protestantă. Oslujbă de căsătorie simplă, oficiată în prezenţa comandantului navei, căpitanul Wilhelm, şi a doipreoţi, Ludvig Gassel şi părintele Theodor, preotul bisericii protestante din cartierul Die Bache. Culacrimi în ochi, un tată, Karol Mohler, cu surâsul pe buze, o soră, Carolinne Massel şi, tulburat,Johan Krosler.

Şirul vorbelor se stinse lăsând emoţia să respire în voie, ochii să se înduioşeze, iubirea să-şiurmeze calea. Tăcere, aşteptare, serenitate şi, mai ales, sentimente strecurate prin priviri, pringânduri. Spre ce se îndrepta oare ruga părintelui Theodor, a ce plângea inima lui Karol Mosler, cetremur stăpânea sufletul Carolinnei Massel şi ce semăna Johan Krosler în mintea sa?

Întâi se iubiră mâinile. Abia atingându-se, degetele se strecurară spre palmele aşteptânde. Oclipă de nehotărâre şi, uşor, urmând parcă un ritual, braţele se încătuşară. Apoi se iubiră ochii.Albastrul unei priviri inundă ochii bruni cu o mare de vise. Duioşia unei lacrimi mângâiefrumuseţea femeii. Uşor, sprâncenele coborâră peste luminile care nu mai aveau astâmpăr şi,

47

privind cu puterea minţii, se iubiră sufletele. El trăia pasiunea, ea simțea dorinţa. Pasiune şi dorinţăse topiră în sărutul care pecetlui căsătoria cu iubirea buzelor.

— Tinere, ai terminat toată rezerva de lemn. Ai făcut butoaie bune. Sunt mulţumit. Spune-micât îţi datorez?

— Nu vreau nicio plată. Vreau fata!— Fata?— Da, fata.— Eşti sigur că nu vrei bani? Pot să-ţi ofer cât îmi ceri. Mi-am dat seama că eşti un tânăr

muncitor şi corect. Maria nu poate fi plată pentru muncă. Noi suntem creştini!— Dar eu vreau să o iau pe Maria! Şi încă ceva. Deşi am mers cu voi la biserică toată iarna, să

ştiţi că la origini sunt evreu. Numele meu este Hirsh Reuven Massel şi prenumele Reuven va dăinuiprin fiul meu. De când am trecut la catolicism, spun însă că mă numesc Hersh Massel.

— De ce te-ai convertit?— Străbunicii mei au fost expulzaţi din Polonia, părinţii au fost alungaţi din Lübeck, iar eu

am revenit în locul în care s-au născut părinţii. Am o meserie din care trăiesc şi dacă vecinii mei seroagă la o biserică pot şi eu să mă rog alături de ei. Câte urechi ar trebui să aibă Dumnezeu pentru aasculta toate rugile? Oriunde ne ducem, fiecare avem un Dumnezeu cu care ne însoţim în gând şi încurăţenie. Dacă El nu ne ascultă, atunci cum ar putea să o facă un Dumnezeu al tuturor? Mă roglângă o scândură sau în biserică. Care este diferenţa? Butoiul şi biserica sunt creaţii ale omului nuale lui Dumnezeu.

— Eşti doar pe jumătate creştin, dar cert nu mai eşti evreu.— Cum rămâne cu Maria? Eu oricum nu vă iau bani pentru butoaie.— Din ce o să trăiţi?— În Lübeck sunt mulţi negustori de vinuri. De ce nu o întrebaţi şi pe Maria?Maria a născut gemeni. O fată grăbită a venit prima pe lume. În urma sa, un băiat. Pe barbă

avea un semn din naştere. Când se certau, Raul îi reproşa că, în dorinţa de a fi prima, l-a împins şil-a rănit la bărbie înainte chiar de a se naşte. Şi poate nu greşea. Carolinne Massel era o răzvrătităcare nu suporta să piardă întâietatea în tot ceea ce făcea. De mică s-a ataşat de sculele tatălui,cioplind oameni şi animale din lemnele uscate cu grijă pentru doage. Fiind înclinată spre arte, aurmat cursurile proaspătului Conservator de Muzică din Lübeck, înfiinţat în 1911 de Marie LuiseKabel. A sfârşit prin a prelua atelierul tatălui, reprofilându-l pe construcţia de instrumente muzicaledin lemn. Raul a urmat studii economice. Depărtarea şi pierderea părinţilor i-a apropiat pe cei doi,firi atât de diferite. Raul era sociabil, spontan, deschis, în timp ce despre Carolinne se putea spunedoar că este o singuratică. La 30 de ani îşi iubea viorile, dar nu ştia să iubească oamenii. Acum, înfaţa ceremoniei, o coardă a sufletului, prea mult timp înăbuşită de firea-i răzvrătită, îşi cerea dreptulsă vibreze, să-i cucerească fiecare părticică a trupului. Şi înţelegea că, întorcându-se în Lübeck, vapierde şansa de a-şi apropia întreaga fiinţă. Raul şi înfloritoarea Johanna îşi vor împreunadrumurile în călătoria iubirii. Cu oricât de multă răbdare ai trăi singurătatea, nu poţi să împiedicisufletul să-şi caute sufletul pereche.

— Voi face un drum în căutarea călătoriei.Cuvinte şoptite spre largul oceanului. Auzind-o, privind-o, părintele Theodor îi descifră

sufletul şi simţi că Dumnezeu i-a dăruit un semn. Întoarse privirea iscodind gândul lui JohanKrosler. Aceeaşi privire pierdută în larg, căutând parcă umbra propriului suflet. Ogorul era reavăn,sămânţa putea fi aruncată.

Călătoriile sufletelor, îngemănate cu cele ale gândurilor, premerg călătoriile trupurilor care neconduc spre împlinirea destinelor. Plecăm odată cu primul scâncet al necunoaşterii spre călătoriilevieţii care converg invariabil spre marea călătorie care ne readuce în necunoaştere.

(Va urma)

48

Adriana Chebac

Înțelepciunea

Din ceasul reversibil al țărâniiAm răsturnat grăunte cu grăunteUn univers îngust, incertă punte,O lacrimă pe marginea fântânii,

Mi-am strâns comori sub solitara frunte.Am risipit ce-au adunat bătrâniiÎn geometria încâlcit-a mâinii…Îi văd în somn cum vin să mă înfrunte.

O, cât aș da să poată să-nțeleagăCă-nțelepciunea le-am păstrat-o-ntreagăȘi voi putea să fac din ea risipă.

Ce drum mi-au rupt, din ce oprită lege,Când m-au legat, voind să mă dezlegeDe port atâta sete în aripă?

Perechea

Perechea este țelul, poruncă sacră-a firii;Stârniți de ea, vulturii se caută prin spații,Delfinele iau marea în piept, să-și afle mirii;Chiar stelele în ceruri se-njugă-n constelații…Ca viața către mândrul stejar, spre tine-ntindCiorchinii-mi plini de patimi cu sevă-mbătătoare:În mrejele-adorări te-nfășor, te cuprindȘi orice vers îți scriu e încă-o-mbrățișare.Noi doi suntem victime ale suavei legi,Căci dragostea nu cată la forme-întâmplătoareDe ce mă lași acum? Te smulgi și te dezlegi?Tăiată-n jumătate și-n pulberea zdrobirii,Cum am să port poverile iubirii?...

Vasile Spiridon

Țării mele

Țara mea cu munți de aurȘi câmpii de pâine bună,Râuri, însușiri de FaurToate, parcă sunt minciună.

Mulți muncesc până în noapte,Chiar și când e sărbătoare.Facem rodnicie-n toate,Nu le simte fiecare.

Și bătrânii mai ajutăÎn familii și pe-afară.Cresc nepoții să se ducă,Bucuria-i tot amară.

Dunărea și Marea neagră

Ne aduc faguri de miere.Lemnul, bogăție leagă,Noi avem înapoiere.

Dărâmarea industrieiFăcută cu premeditareA adus câștig hoției,Ție, multă subjugare.

Deși poporul a alesOameni pentru guvernare.S-a înșelat, nici-un progres,Alții-s bucurați mai tare.

Și acum ce o să vinăPatrie cu mari victorii ?Vom găsi țară străinăSau căutăm jefuitorii?

49

Valentin-Lucian Mureșanu

PIANISTA (II)(continuare din nr. trecut)

Mi-am dat seama că lucrătorul de la Securitate era cel cu propunerea operaţiei de amputareşi l-am dat dracului, mulţumind în gând doctorilor care au pledat pentru mine şi mâna mea„vitregă”. A şi recunoscut dobitocul, că ar vrea să mă ciuntească: „Pentru noi doctore ar fi mai uşordacă am «normaliza-o». În orice caz, vă rog insistent; e ca un ordin: Fără să afle presa! Nu ne placchestiile dubioase, ieşite din comun. Să o ţinem sub observaţie şi abia mai târziu ceva scris înreviste medicale de specialitate și poate prin ziare”. S-au auzit nişte exclamaţii uşor ironice aledoctorilor: „Nu numai dumneavoastră, ci şi noi... o vom chema peste un interval... să zicem, dedouă-trei luni... vă anunţăm…” „Nu vine obraznica şi aşa a trebuit s-o luăm pe sus s-o aducemacilea folosind somnifere... Mă gândesc dacă nu ar fi mai bine să propun şefilor mei să fie trimisă laMoscova, pentru a fi studiată de marii savanţi sovietici…” „Există profesori, colegi, doctorulşcolii... chemăm părinţii şi le vorbim... O convingem; căci e mai firesc să aflăm noi mai întâicauzele şi evoluţia, doar la nevoie să apelăm la specialişti din străinătate!” Era vocea doctoruluiVasiliu şi ca să nu o mai lungească cu argumentele, am început să mă mişc şi să scot câteva sunete.„De fapt s-a trezit din anestezie şi vom putea să discutăm cu ea.”

Am întrebat unde mă aflu şi de ce m-au adus aici şi am protestat, iar atunci „lucrătorul” m-apus la punct cu un : „Ia mai tacă-ţi fleanca, căcăcioaso! Poate vrei să dai de dracu´şi...” Spre mirareamea doctorul a vorbit răspicat, apărându-mă: „Tovarăşe locotenent, dumneata reprezinţi organele destat şi nu cu astfel de limbaj trebuie să te adresezi unei eleve. Vrem să educăm noua generaţie,trebuie să ne adresăm politicos tinerilor, nu să-i tratăm ca pe nişte servitori, ci ca pe viitoriicontinuatori ai construcţiei socialismului!” Luat prin surprindere de la auzul lozincilor, acela – amvăzut bine – s-a încruntat mai întâi, dar apoi a bătut în retragere: „Aveţi dreptate tovarăşe doctor;scuzaţi-mă!” „Ţi-ai îndeplinit misiunea dumitale, acum noi ne ocupăm de ea, întocmim raportul deconstatare, apoi fata poate pleca.” (Parcă le auzeam gândurile: „Trebuie să-i iei hotărât pe ăştia, casă creadă că au de-a face cu unul mai mare ca ei. Altfel îşi închipuie că fiind acolo, au puteridiscreţionare şi când nu e treaba lor. Şi ce dracu´ are cu ea? Las-o să vedem ciudăţenia. Dacă n-osperiau, poate că venea singură să ne întrebe şi să ne povestească cum s-a întâmplat ”– parcă-şispunea doctorul. Iar celălalt îşi mocnea furia greu stăpânită: „Măi să fie! Ce piz... vrea şi doctoraşulăsta? Că odată-l spulber! Ba nu! Stai mai bine liniştit, că te pomeneşti că iar o iei peste nas de laşefu’; dacă moacă-bleagă are pile mai sus pe undeva..? Să nu păţesc ca atunci cu... Aflu eu de ladosar dacă e într-adevăr tare, sau doar se dă mare pe-aici... ”).

A trebuit totuşi să promit că voi reveni la Spitalul „Elias” ca să fac „probe” de dexteritate şireactivitate, să mă studieze şi alţi specialişti. M-a convins mai repede doctorul Vasiliu, atunci cândmi-a spus că ar fi interesant şi pentru mine să aflu constatările lor şi implicit posibilităţile defolosire, avantajele sau dezavantajele (dacă există), ale acestei anomalii. Mi-a arătat radiografia, mi-a dat asigurări că din punct de vedere anatomic totul era normal cu mâna asta şi că: „ …o să luămPremiul Nobel dacă ne ajuţi să descoperim cauza apariţiei şi mai ales dacă reuşim să facem şi noiastfel de membre…” Mi-a dat pe urmă numărul lui de telefon şi mi l-a cerut pe al meu, ca să neînţelegem când pot şi eu şi ei, să începem studiul. „Evident, te sun eu sau colegul meu, dar cred că etotdeauna bine să ai numele şi numărul de telefon a unui doctor...”

Sigur că l-am sunat peste o săptămână, mai ales ca să-i mulţumesc că îl pusese la punct pe„lucrătorul” acela. Primul lucru, după ce mi-am manifestat recunoştinţa, m-a întrebat: „Şi spune-mi,te-a mai căutat „căcăciosul”? „Nu... ha-ha-ha... şi cred că dumneavoastră vă datorez acest noroc!”

50

„Trebuia adus la normalitate individul, că prea se arătase grobian.” (După convorbire, m-am uitat îndicţionar ca să aflu ce înseamnă acel cuvânt şi i-am dat din nou dreptate doctorului). „Mi-a spus maipe urmă, după ce ai plecat, că se gândise să te propună pentru fabrică, fiindcă ai avea mai mult sporşi ai deveni repede fruntaşă în producţie...” „Doamne păzeşte! Doar vreau să termin liceul, nu dom’doctor?” „ ...dar l-am liniştit. Şi de vreme ce nu te-a mai căutat înseamnă că a renunţat, probabil lacererea şefilor lui. Şi – ha, ha, ha – n-ai să mai vezi Moscova! Dar de altfel… când vrei să-ţi facitimp să treci pe la cabinet, să mai discutăm?” „Păi.... nu m-am hotărât...” „Poţi veni şi cu părinţii şimai facem nişte examinări pe aparate...” „Dar acum suntem în tezele de sfârşit de trimestru şi...”„Când ai chef – dacă vei avea – şi poate vii doar ca să mai stăm de nişte snoave... Dar spune-mi terog, n-ai făcut niciodată pian…?”

Ideea mi-a rămas în minte un timp, căci e instrumentul care îmi place cel mai mult, dar estenetransportabil şi cel mai scump dintre toate. Voiam însă neapărat să scap de obsesia că m-ar puteatrimite în fabrică… M-am dus atunci la Şcoala Populară de Artă (doar trecusem de vârstapionieratului!) şi când le-am arătat „handicapul”, am fost imediat primită cu interes și curiozitate deo profesoară de pian. Ea a constatat că am o bună ureche muzicală şi apoi a început lecţii în toatăregula cu mine, de la note şi poziţia mâinii pe clape, a picioarelor pe pedale şi a întregului corp pescaun în faţa pianului, la distanţa potrivită. Apoi am trecut repede la Hannon şi Czerny şi mi-a fostdestul de uşor, fiindcă mai luasem nişte ore în copilărie de la Doamna Mina. În bună măsură reluamacum cele învăţate de la ea, care mi-au fost de mare folos, şi de-aceea am progresat repede.

Mai demult, mama se hotărâse să mă trimită să fac câteva lecţii de pian la acea doamnăfoarte distinsă, dar amabilă şi prietenoasă. Ea îmi dăduse atunci primele noţiuni despre note, m-aînvăţat cum să ţin încheieturile deasupra claviaturii, să desfac degetele pentru a cuprinde gamaîntreagă şi să-mi reglez „tuşeul” în funcţie de cerinţele partiturii. Altfel, fraza muzicală va sunamonoton, plicticos, indiferent de frumuseţea melodică şi ea mi-a demonstrat prin trei feluri de a„cânta” acelaşi fragment din Mozart.

Am aflat mai târziu de la mama, că deşi era numită – cam în doi peri – „contesa”, în realitatechiar cobora dintr-o familie nobiliară, germană şi avusese particula von, dar acum purta numelefostului soţ, care era român şi acesta fusese un mic avantaj după venirea la putere a regimuluicomunist. Am întrerupt lecţiile după un an, fiindcă ai mei n-au mai avut bani pentru ore, deşi sumaera mică iar la un moment dat „contesa” îi spusese mamei că pot să vin la ore şi fără plată, căci eagăsea că eu am talent. Mamei i-a fost jenă, căci doamna era scăpătată rău, avea o pensie foarte micăşi asta acordată, numai fiindcă în ultimul moment, după ce-i fuseseră naţionalizate pământurile,printr-o ciudată eroare, îi rămăsese totuşi în proprietate o suprafaţă de pădure, pe care – la sfatulunor apropiaţi care au simţit mai bine pulsul vremurilor – o cedase statului cu titlul de donaţie,astfel încât a fost scoasă cumva din tagma moşierilor, duşmanii şi exploatatorii ţărănimiimuncitoare. Mereu se lovea de faptul că nu lucrase niciodată, decât ca profesoară particulară depian. Îi povestise mamei, că încercase să se angajeze profesoară de muzică la vreo şcoală, dar nu i s-a aprobat, deşi avea licenţa la conservatorul din Viena şi făcuse doi ani specializare la AcademiaRegală de Muzică București cu Florica Musicescu. („Dumneata, cu originea moşierească… deexploatator? Nemţoaică, adică din Germania hitleristă! Cum îndrăzneşti să crezi că Partidul ţi-arputea încredinţa educaţia unor tinere vlăstare ale poporului, viitorii comunişti de mâine?” „Tovarăşe– făcuse ea efortul de a folosi formulele noi de adresare oficială – am plecat din Germania înaintede război şi nici un membru al fostei mele familii (au murit toţi!), nu a avut simpatii, nici legături,cu regimul acela…” „Așa zic toţi acuma, dar nu se ştie, deci fii sigură că vom cerceta situaţia şivom afla adevărul. Dar şi dacă-i cum spui, tot n-ai ce căuta în şcoală.” „Dar nu vreau să predaufilozofie, istorie, sau alte ştiinţe sociale, ci Muzica; iar aceasta este o artă la fel peste tot, indiferentde ideologie şi politică, de lupta de clasă…” „Habar n-ai ce vorbeşti, moşiereaso! Nu ai auzit despiritul politic, mobilizator al muzicii, al cântecului de muncă, al celui patriotic… Locul tău ar fi înfabrică, pentru a te reeduca… Nu l-a lăsat să continue, ci a spus sec: „Da tovarăşe, am înţelessituaţia… Bună-ziua!”, închizând uşa cu discreţia şi eleganţa involuntară a omului bine educat, carenu trânteşte şi nu bombăne nici la furie, nici la necaz. Se gândea apoi pe stradă, că dacă ar mai fi

51

insistat şi ascultat peroraţia acelui… inspector de cadre din învățământ – pe care îl auzise prin uşă,în ultimul moment, spunându-i secretarei. „Io-te şi la vaca asta bătrână ce pretenţii!” – poate ar fitrimis-o la închisoare…).

După trei ani de încercări nereuşite şi insistenţe zadarnice, i s-a spus că e prea în vârstă. Aînceput alt calvar pe la uşile oficialităţilor, cu nădejdea de a primi o pensie şi abia după ce şi-aamintit şi a pus la dosar copia certificatului de donaţie a pădurii, i s-a aprobat cu greu, când îşi luaseorice speranţă, acea mică pensie „de ajutor social”, ce nu ajungea decât cu puțin peste cheltuielilecurente de hrană, chirie şi întreţinere, a singurei camere ce i se repartizase în casa ei mare dealtădată. Lecţiile de pian şi meditaţiile de germană (de fapt conversaţie cu copii preşcolari şi cu alţiidin clase primare), îi fuseseră mult timp singura sursă de existenţă până să primească pensia.Bijuteriile de familie pe care nu reuşise să le ascundă îi fuseseră şi ele confiscate de „executorii-miliţieni-securiști” de la Spaţiul-locativ, care o alungaseră din toată casa ei, în cămăruţa de lamansardă. Cele scăpate le-a vândut repede când nu a avut alte venituri… iar mai târziu s-a felicitatpentru „spiritul ei nemţesc”, ordonat, riguros, care o făcuse să adune de pe jos şi să pună în sertarulcu acte, certificatul de donație cu ştampilă, scăpat de „comisie”, la plecarea cu ameninţări, cu uşitrântite şi înjurături scrâşnite. Mai vânduse şi dăduse când în rate, când în custodie pe termennelimitat (ea a citit „pe vecie”), sau dăruise de-a dreptul, aproape toată mobila ce mai rămăsese şi pecare nu avea unde să o depoziteze. S-a restrâns doar la cele cinci piese ce i-au încăput în spaţiulcamerei: o canapea de mahon capitonată cu catifea vișinie (care fusese altădată un fel de pat pentrugăzduirea musafirilor în trecere), un dulap Biedermeier cu două uşi, cu mici capiteluri şicoronament deasupra, un scrin vechi „Louis XVI” („Cum de au uitat să mi-l ia şi pe ăsta?”), cuintarsii şi marchetărie, o măsuţă de nuc care îi folosea la citit şi redactarea corespondenţei şi pianinavieneză pe care o avea pentru lecţiile cu copiii. Era cel mai uzat instrument dintre cele trei aflatecasă, dar singurul ce încăpuse în cameră, așa că, cu ultimii bani a reușit apoi să o acordeze pentruorele de pian.

Îmi plăcuse să merg la lecția ei de muzică, fiindcă acolo totul era curat, frumos, bine aranjat,perdele şi cuverturi, faţa de masă, sau husele de pe scaune, aveau culori potrivite, care creau unspaţiu intim şi agreabil, respirând ospitalitate şi bun-gust.

Ah, da, pe lângă cele câteva zeci cărţi și note de pe o poliţă cu multe rafturi, mai era tabloulacela mare la care mă uitam întotdeauna când intram şi în scurtele clipe de repaus din timpul lecţiei.Era o natură statică de Pallady, cu flori, cu piersici pe o farfurie, o ceaşcă de cafea, sau mai degrabăde ceai, fiindcă era destul de mare, iar cafeaua se bea din ceşti mici pe-atunci… Avea şi linguriţasprijinită de farfurioară, iar lângă ceaşcă era o carte închisă, cu coperte roşcate, cu foile galbene, cuun semn de carte între ele. De fapt, aceste detalii de prim-plan le-am observat mai târziu, ceea ce m-a şocat însă de la prima vizită, era vasul ciudat, roz cu un fel de decor galben, ca o ramă de porţelanşi florile mari, albe, ca nişte globuri, din petale mici, pe care doamna le numea „boule de neige” șicare ocupau centrul compoziției. Printre bulgăraşi apăreau şi inflorescenţe (de liliac?) mov, care ledădeau şi mai multă strălucire, înconjurate de verdele frunzelor. Florile astea multe, pictate în tuşăîmpăstată şi în culori tari, făceau un ciudat joc cu tapetul pereţilor, în dungi verticale roz-roşii cufâşii albe, care era redat în fundal. Ansamblul avea o armonie violentă şi simultan temperată, cevacald de flori vii şi ceva rece de zăpadă… Şi-acum amintindu-mi, parcă îmi revine în fața ochiloracel tablou cu tuşe nervoase, în culori tari și alăturări viguroase, dar în ansamblu respirând tihnă şicontemplaţie calmă, simultan cu un parfum de scepticism şi melancolie. Aici tonurile puternice şicontrastele lor nu căpătau un aer vesel, festiv, sărbătoresc cum se întâmplă de-obicei, ci rămâneauaproape triste. Îl descriu acum cu alte cuvinte decât aş fi făcut-o atunci, fiindcă între timp l-am maivăzut într-o expoziţie retrospectivă Pallady și într-un album cu reproduceri, fără să mă fi interesatdacă intrase sau nu (şi cum; oare îl vânduse?), în colecția unui muzeu.

(Va urma)

52

Gabriela Șerban-Bocșa-

Colocviile revistei „Reflex”,prilej de bucurie și sărbătoare pentru cultura cărășană

„Porni Luceafărul...” pentru a 19-a oară, sub egida revistei „Reflex” și a Centrului Județeanpentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Caraș-Severin, stârnit de poetul OctavianDoclin și de alți scriitori și oameni de cultură din tot Banatul și din toate colțurile țării.

Cu bucurie și cu mândrie putem afirma că timp de trei zile Caraș-Severinul a fost însărbătoare literară, scriitori din toate colțurile țării fiind găzduiți de Reșița și Oravița pentruîmplinirea unor veritabile acte de cultură și emoționante recitaluri de muzică și poezie.

Joi, 20 iunie 2019, la Reșița, a avut loc deschiderea celei de-a XIX-a ediție a ColocviilorNaționale Reflex, într-un cadru elegant și primitor: sala de festivități și conferințe a Hotelului„Dușan și Fiul Nord”.

Cuvinte de salut au fost rostite de Titian Puichiță, reprezentat din partea instituțieiorganizatoare, Liubița Raichici, directorul Direcției pentru Cultură Caraș-Severin, Clara MariaConstantin, managerul Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici” Caraș-Severin și, evident, amfitrionulcu rol de moderator, poetul Octavian Doclin, fondatorul și redactorul-șef al revistei „Reflex”.

Invitatul special al acestei ediții a fost prof.univ.dr. Gabriel Coșoveanu, redactorul-șef alrevistei „Ramuri” de la Craiova.

După cum ne-au obișnuit organizatorii, cea dintâi seară a evenimentului a fost dedicatăediturilor și revistelor, invitații prezentându-și aparițiile editoriale, revistele literare și culturale, darși lectură publică oferită de scriitorii participanți.

Au fost prezentate de către redactorii-șefi reviste precum: „Actualitatea literară” (Lugoj,Nicolae Silade), „Anotimpuri literare” (Timișoara, Nina Ceranu), „Ardealul literar” (Deva, MarianaPândaru Bârgău), „Bocșa culturală” (Bocșa, Gabriela Șerban), „Interferențe” (Caransebeș, NinaCeranu), „OltArt” (Slatina, Gabriel Coșoveanu), „Poesis” (Satu Mare, George Vulturescu),„Ramuri” (Craiova, Gabriel Coșoveanu), „Rapsodia” (Sibiu, Ioan Gligor Stopița), „Reflex” (Reșița,Octavian Doclin), „Reșița literară” (Reșița, Marian Apostol) și „Semenicul” (Reșița, GheorgheJurma).

53

Cea de-a doua zi a evenimentului a fost dedicată deopotrivă poeziei și promovăriiobiectivelor turistice ale acestui mirif colț de Românie – Banatul Montan.

Participanții au fost invitați să viziteze„Muzeul Locomotivelor cu Abur” și CentrulCivic al Reșiței, cu minunata fântână cineticăa maestrului bănățean Constantin Lucaci. Deasemenea, versuri și povești au fost derulateși pe traseul Anina – Oravița, participanțiibucurându-se de o călătorie cu trenul pe caleaferată monument istoric (Semmeringulbănățean, datând din 1863), cea dintâi și ceamai importantă linie ferată montană de peteritoriul României, care oferă nu doar untraseu spectaculos, cu tuneluri și viaducte, câtși un peisaj încântător, o vegetație amețitoare,numai bune pentru inspirația poeților.

Următorul popas turistic a fost la Oravița, un popas omagial în Parcul Central al Oraviței, labustul Luceafărului poeziei românești, bust realizat de Romul Ladea în 1933, apoi la Teatrul Vechi„Mihai Eminescu” (inaugurat la 1817), teatrul pe scena căruia, la 1868, a urcat și poetul de geniuMihai Eminescu, sufleor și secretar în trupa lui Mihail Pascaly.

Vădit emoționați de încărcătura istorică a locului, poeții participanți la cea de-a XIX-a edițiea Colocviilor Naționale Reflex au urcat pe scena teatrului orăvițan și au susținut un regal poetic,magistral coordonat de poetul Octavian Doclin, beneficiind de minunate interludii pianisticesusținute de Andreea Olariu și Theodor Rădulescu, prezentarea tinerilor artiști aparținând MarieiDragomirescu.

Au recitat din creații proprii poeții: Adriana Weimer (Lugoj), Costel Simedrea (Reșița),Ionel Bota (Oravița), Ion Reșinariu (Anina), Mariana Pândaru Bârgău (Deva), Ioan Gligor Stopiță(Sibiu), Dumitru Cristănuș (Sibiu), Mihai Posada (Sibiu), Paul Aretzu (Caracal), Simona Aretzu(Caracal), Zenovie Cârlugea (Târgu Jiu), Zoia Elena Deju (Târgu Jiu), Manolita Dragomir-Filimonescu (Timișoara), Maria Nițu (Timișoara), Paulina Popa (Deva), Elena Petruț (Deva),Victoria Milescu (București), George Vulturescu (Satu Mare), Nicolae Sârbu (Reșița), MarianOprea (Timișoara), Raul Bribete (Oravița) și Octavian Doclin (Reșița).

Un moment special și deosebit de important a fost cel al lansării albumului „MonumenteleEminescu” (Reșița: Banatul Montan, 2018), album realizat de Erwin Josef Țigla și Gheorghe Jurmași premiat la Gala UZPR 2019 la București (președinte Doru Dinu Glăvan, cu un laudatio altraducătoarei și scriitoarei Nora Iuga).

Despre proiectele editoriale cărășene și despre albumele realizate de cei doi importanțiscriitori și editori bănățeni – Gheorghe Jurma și Erwin Josef Țigla – au vorbit Octavian Doclin,Gabriel Coșoveanu și maestrul Silviu Orăvitzan, evident și autorii împărtășind propriile impresii șimărturii.

Cea de-a treia zi a evenimentului a fost destinată concluziilor pe marginea celei de-a XIX-aediție a Colocviilor Naționale Reflex, 2019. Oaspeții din țară au părăsit Reșița cu promisiunea de areveni întotdeauna cu bucurie și emoție pe aceste frumoase plaiuri ale Banatului Montan, dar și cubucuria revederii unor dragi prieteni, confrați în ale condeiului și în ale preocupărilor culturale.

Așadar, sâmbătă 22 iunie 2019 s-a încheiat încă o ediție reușită a Colocviilor Naționale„Reflex”, organizatorii gândind deja următoarea ediție, una specială, revista „Reflex” și Coloviileacesteia împlinind 20 de ani.

Felicitări și la mulți ani și multe ediții!

54

Ioan Gligor Stopița

Trăiesc

Trăiesc, şi eu,în cercul meu cel strâmt,cu visul unei întâmplări fericitecare să dea substanţăacestei vieţi amăgitede ironicul surâs al iluziei.Sâmburii amăgirii au tot încolţitîn nedurută cădere-n uimire,înrămând mitologiile fiinţei iubiteîn mirări curgătoarepână ce fi-va târziu,fi-va amurg,noapte şi tăcere fi-va

Cine să mai observepartea nevăzută a cuvintelor mele,extazul vidat cu crize existenţialeşi solilocvicul surâs?Blestemul prezentuluise tăvăle maiestuosspre uşa cu scârţâit de întunericTristeţea mea calmă şi întortocheatăare clipocitul abstract al luminiidin fosforul oaselor

Doar prin ferestruicacu chipul unei genezecu miros luminosmai întrezăresc,în câte o căpiată dimineaţă,boabele de rouă plânsede deceniile mele rezemate de cer.

Nimicul

Nimicul - de ieri şi de azi –în veşnicia de mâinemai neagrădecât noaptea deasă dintre noi,mai oxidatdecât foamea unui răsăritdin miezuri de neantare aura des-cânteculuide uneltiredin aura luminoasăa neclintiriiViermii luminii

din nefiinţa din fiinţătrăiesc în întunericuldin sângele veşnic ruginital trupului cu irizări deschitîntre două litanice clipiriale pleoapelor luiDumnezeuNimicul – de ieri şi de azi –flacără de galbenă lumânare,spânzurată de strigătul perfidal chemării,din aerul sepulcralde prea târziuNimicul – de ieri şi de azi –în veşnicia de mâine,spânzurare de şoldul luniiîn urlet de câine

Neagră ursită

cu sfială de flutur plăpândam bătut, degeaba,la uşa inimii tale zăvorâtă,cheia ai pierdut-o, demult,ascunsă în sertarul de gânddin scrinul iubirii,vândut, într-o noapte albă,la o neagră ursită...

Lumini putrezite

Braţele noastre au uitat de îmbrăţişare,încărcate cu buchete de luminăau pus jos chivotul nădejdii,umerii s-au scuturat de cufărul cu vise,caii trăirilor noastre au mâncat ovăzulpenitenţeişi s-au ascuns după o perdea de tăceriIspitiţi de cer şi stele, prin văzduhul unsurosam alunecat în sinele hierofantului smerit,cu zâmbet al dracului de crispat,participând la o nuntă de iubirefără mireasă şi fără mireNorii suavi de fluturi au plecatde pe buchetele noastre cu lumini putrezite,au venit, în schimb, muştele.Sufletul meu a adormit în tine,poate că a murit

55

Simion Nan

BĂTRÂNEȚEA ȘI RAPSODIA

Sunt unul din cititorii fideli ai revistei Rapsodia, dar și colaborator în ultimii zece ani, desprecare cred că e una absolut necesară în peisajul cultural sibian. Acum, când puterile s-au diminuatconsiderabil, scriu tot mai puțin, dar mi-a rămas lectura... Puţine sunt publicaţiile din oraşul nostrucare să satisfacă un public larg, iubitor de literatură. A devenit o modă să se publice creaţii pentrucare e musai să ai cel puţin un doctorat, unul pe bune... Nici autorii nu ştiu pe ce lume trăiesc şi depe unde le-au copiat ei sau alţii plătiţi de ei. Aşa că, sunt sigur de lucrul acesta, „modelele” seschimbă, iar o revistă ca Rapsodia, cu aria ei mare de penetrare, va fi din ce în ce mai citită.

Şi cum să nu te ungă pe inimă şi să nu-ţi înnobileze sufletul, când poţi citi despre lucruri desuflet... Doamne, cât de frumos a scris regretatul scriitor Ioan Crişan. Cred că am aproape toatecărțile lui și, mai ales am toate revistele „RAPSODIA” din ultimii zece ani. Zilele trecute am răsfoitrevistele mai vechi, am dat peste eseul scris despre colonelul Aurel Domide Şănţanu în nuvela„Colonelul ţăran”. Finalul îţi rămâne săpat în suflet pentru totdeauna: „Să trăiţi, domnule colonel.Soldatul Ioan Crişan vă admiră!”. Citesc cu mare plăcere pe toți prozatorii, poeții și eseiștiiRAPSODIEI. Bătrânețea este mai ușoară acum!

Toată cinstea şi admiraţia pentru colonelul scriitor Ioan Părean care te face să aştepţi revistaRapsodia cu nerăbdare ca să-i citeşti din creaţiile publicate aici. Dar şi cărţile lui, cum e volumul„Legende din Mărginimea Sibiului” sau „La cules de cucuruz” ţi se pun pentru totdeauna la inimă...Ultimele creaţii cu amintiri din viaţa de zi cu zi din armată îţi provoacă un râs contagios. Amintesccâteva titluri care m-au făcut, din cauza râsului să mă îngraş câteva kilograme: „Foaia de stare agărzii”; „Întâlnire pe podul minciunilor”; „De-a spânzurătoarea”; ”Surzii”, „Concediu la mare”etc... Și gândul îți alunecă în alte timpuri ale vieții...

După cele citite, mi-am adus aminte de pe vremea milităriei mele. Locotenent-colonelulMarinescu Lucian, militar pur sânge, era comandantul unităţii antitanc. Ţin minte cum ne povesteadespre Al Doilea Război Mondial, despre suferinţele celor din lagărele de concentrare, că ne dădeaulacrimile. Însă, când era vorba de pregătirea militară, era durere; se cobora regulamentul din pod. Peun ton imperativ şi categoric ne spunea că în unitate ne deplasăm numai cu cântec şi în coloană, iarde unul singur, numai în pas alergător sau în pas de defilare. Ce să vă spun, eram ca şi cum am fimers tot timpul pe sârmă.

Într-o noapte, nu se ştie dacă a fost programată sau nu, a dat alarmă unităţii. Aplicaţia aveaca temă să ţinem inamicul la distanţă şi, dacă suntem atacaţi, să încercăm prin toate mijloacele să-lrespingem. Bateriile şi Comandamentul erau aşezate pe dealul Hezeriş. Eu asiguram legăturatelefonică dintre comandant şi bateriile de foc. Transmiteam rapid toate ordinele, toate dateleprimite de la comandantul unităţii. Atunci când se da ordin de foc, trasmiteam cu glas puternic încâtse auzea peste tot, nu numai prin firul telefonic. Atunci când trasmiteam că inamicul era distrus, eustrigam cât mă ţinea gura: URA! URA! Ura!... Comandantul, vizibil iritat, m-a chemat la ordin. Eutremuram de frică, ca varga. M-am prezentat în faţa sa raportând: „Tovarăşe colonel, soldatul NanSimion este la ordinul dumneavoastră”... „Cine-i comandantul tău?- mă întreabă dânsul. „Tovarăşullocotenent major Balteş Simion”, i-am răspuns prompt. Şi numai ce-l aud: „Tovarăşe locotenent-major, prin ordin de front, pe care îl voi semna eu, soldatul Nan Simion se ridică la gradul de soldatfruntaş şi o permisie binemeritată”... Aşa că, iată cum Dumnezeu ştie să le brodească pe toate!...

Dar îmi aduc aminte şi de lucruri pe care le-au făcut toţi care au fost în armată şi de care neaducem aminte cu mare plăcere. În raportul de gardă deseori găseai scris: „Plutonierul Ciobotă afost prins la gardul unităţii cu o persoană de sex feminin, la două noaptea, în loc să fie în pat”. Darcredeţi că eu am fost uşă de biserică? Am păţit-o şi eu, cam la fel cu cele relatate mai înainte. Măaşteptam să mă retrogradeze şi să-mi facă transferul la batalionul disciplinar al unităţii… Aşa că m-am prezentat la raport, unde comandantul m-a întrebat dacă nu sunt eu cel avansat cu ocazia

56

aplicaţiei de pe dealul Hezeriş. I-am răspuns că eu am fost şi că îmi pare rău de ce am făcut acum. Astat aşa şi s-a gândit vreme de treizeci de mătănii, trei rugăciuni pe care le ştiam şi un capitol din„Pângerile lui Ieremia”după care Dumnezeu i-a pus în gură următoarele cuvinte: Eşti liber. Du-te...”Aşa că acum, la bătrâneţe, încă îmi amintesc cu nostalgie de dânsul şi exclam şi eu ca Ioan Crişandespre colonelul Aurel Domide: „Să trăiţi domnule Colonel! Sergentul Nan Simion vă admiră”....

Rodica Nicolae-București-

Hoinăreală de vară

Să mă trezesc dimineaţa devreme nu este un efort exagerat atuncicând plănuiesc o zi de plimbare prin oraşul mic, căutat şi admirat de turiştiiveniţi de la noi sau de aiurea. Cu doi pumni de apă rece aruncată pe faţaadormită, chipul îmi devine senin, ochii privesc mai clar, mintea gândeştemai iute, amintindu-mi că sufletul şi trupul au nevoie de un răsfăţ pe caremi-l ofer singură, considerând pe bună dreptate că-l merit.

După acest moment de trezire matinală, mă aflu în maşina ce se desprinde cu uşurinţă deiarba umezită de roua din timpul nopţii, strecurându-se fără zgomot pe asfaltul cel nou, apărut pestedrumul de ţară cunoscut aşa de ani şi ani. Ajunge curând la şoseaua principală, unde autoturismesigure pe ele aleargă într-o cursă nebună, şoferii întrecându-se cu viteze din ce în ce mai mari, deparcă ar participa la o competiţie de renume, dotată cu un premiu mult râvnit. Uitându-te în jur, aisenzaţia că, alături de maşină, casele au început şi ele să alerge, împreună cu acareturile şi curţileaferente, înconjurate de garduri care mai de care mai diferite.

Această alergătură confuză durează cel mult zece minute. Maşina se opreşte brusc pe undrum plin cu iarbă, unde alte surate de-ale ei stau nemişcate, răspândite, fără noimă, pe locul pe carese odihnesc în general în zilele de miercuri şi joi, când se desfăşoară târgul de vechituri.

Este deja joi! Târgul este, în principiu, o piață de vechituri, unde, uneori, se vând și obiectenoi. În funcţie de obiceiuri şi zonă, el poate exista zilnic, săptămânal, lunar, anual sau generat dediverse evenimente. În oraşul de la poale de munte durează două zile încheiate. Se spune că cei cevin miercuri au parte de lucruri mai bune şi mai interesante. Cei ce-şi fac timp să vină joi au noroculsă negocieze cu mai multă bucurie, iar vânzătorii nu mai par atât de vigilenţi, în speranţa că vorputea vinde câte ceva.

În străinătate, târgurile acestea sunt foarte apreciate. Târgul de vechituri Marché aux Puces,din Paris, a devenit una dintre cele mai cunoscute pieţe de antichităţi din lume, fiind al patruleaobiectiv turistic din Franţa, iar din 2001 este zonă de patrimoniu protejată. Pe vreo şapte hectare,găseşti tot ce vrei: haine vintage, bijuterii, veselă, tacâmuri de argint şi alte sute de accesorii demasă, rame de epocă, tablouri, oglinzi, cărţi şi reviste vechi, gravuri minunate, candelabre, piesede mobilier splendide, covoare, statuete, ceasuri sau chiar şemineuri. E raiul colecţionarilor şi oaventură extraordinară pentru nişte gură-cască.

Mariana mă aştepta în faţa casei ei. Vorbisem zilele trecute să mergem la Târgul devechituri. Deşi nu se ridică la nivelul celui parizian, atracţia lui este de necontestat. Oamenii uită înaceste zile de munca din grădina de legume, de treburile obişnuite, de tabieturi stricte, şi se reped întârg, unde se întâlnesc unii cu alţii, discută, îşi fac planuri pentru următoarea săptămână, cu ochiiaţintiţi în cutiile de carton, mai mici sau mai mari, în care lucruri de toate felurile, de mărimi şiforme diferite, sunt amestecate fără nicio logică, atrăgând interesul irezistibil al curiosuluiîntâmplător sau nu. Tot ce vrei şi ce nu vrei găseşti aici.

Dar ce caută oamenii în acest loc? Nu ar fi mai bine să meargă ei la magazinele despecialitate şi să-şi cumpere ce au nevoie? Ce-i atrage pe ei la înşiruirea aceea de obiecteîngrămădite, fără nici un dram de aspect comercial? Ideea achiziţionării unor obiecte care le trebuie,

57

dar nu se mai fabrică şi pe care speră să le găsească în acest loc? Plăcerea de a negocia preţul uneivechituri pe care nici n-ar băga-o în seamă dacă ar vedea-o undeva, aruncată pe stradă sau pe lângăun tomberon dând pe afară de plin ce e? Ideea chilipirului ce le oferă senzaţia că au păcălit unpseudo-comerciant care poate nici nu a dat vreun ban pentru obţinerea unui „te miri ce”, ci l-aprimit pur şi simplu de la cineva care voia să scape de el, făcându-i de fapt aceluia un serviciu? Poţisă emiţi o multitudine de păreri în privinţa asta. Cert este doar un lucru: atracţia există. Dacă apareîntrebarea: „Te duci mâine la târg?, răspunsul este invariabil: „Desigur! Nu lipsesc niciodată”.

După ce cutreieră ceva vreme în lumea aceasta pestriţă a târgului, oamenii sunt fericiţi. Einu vin aici pentru că au nevoie de ceva, dar sfârşesc prin a cumpăra o inutilitate care poate le va fide folos cândva: o coadă de topor, o forfecuţă de tăiat trandafiri, o ramă de tablou, un serviciu decafea cu cinci ceşti, câteva cupe de îngheţată ce par din cristal, chiar şi o agrafă mai ciudată şi câteşi mai câte.

Pe vremea copilăriei mele, părinţii mergeau la Talcioc. Acolo, oamenii cu venituri mici şicopii mulţi reuşeau să cumpere de îmbrăcat şi de încălţat celor mici, la preţuri pe care şi lepermiteau. Cu toţii erau bucuroşi: părinţii că şi-au îmbrăcat copiii, copiii că aveau ceva „nou”numai pentru ei. Şi, ca să nu facem notă discordantă, am reuşit şi noi să plecăm de la târg cu unobiect sau două, de trebuinţă sau nu.

Ajunse pe Bulevardul flancat de teii deşi care au desfătat ceva vreme simţurile locuitorilorcu mireasma lor inconfundabilă, ameţitoare, am hoinărit câteva ore, oprindu-ne din când în când pela câte un magazinaş ale cărui vitrine ne făceau cu ochiul şi ne invitau înăuntru sau pe la câte otarabă acceptată de Primărie pe trotuarul pe care pietonii se derulau calmi şi senini.

Temperatura de afară nu ne deranja prea tare. Umbra teilor ne oferea răcoarea de care aveamnevoie, simpla plimbare fără un scop ne crea o adevărată beatitudine. Ce frumos e să priveşti de-alungul bulevardului, să admiri alinierea perfectă a copacilor cu tulpina groasă cât timpul, clădirile cepăstrează perfect semne ale istoriei oraşului, care se îmbină, vrând-nevrând, cu insinuări tot maievidente ale arhitecturii şi tehnologiei moderne.

Ştiţi ce înseamnă să vrei să comiţi o nebunie? Să faci ceva care iese din tiparele unei zileobişnuite. Nebunia noastră era să ne detaşăm de acest cotidian închistat în norme, să uităm deobligaţii, de deja-vu-ul devenit plictisitor şi să ne pierdem în mulţimea de oameni necunoscuţi carese bucură de o dimineaţă frumoasă de iulie.

Am hoinărit prin oraşul cochet, uitând de timp şi spaţiu, ne-am relaxat apoi cu un shoppingla întâmplare şi am servit un Taco şi un cappuccino la „American Lounge”, un local cu aer new-yorkez, având pereţii tapetaţi cu fotografii alb-negru ale celor mai faimoase vedete dincinematografia americană. Stăteam pe fotoliile confortabile din piele gri şi priveam prin ferestrelefără geam trecătorii ce aruncau câte o privire curioasă către firma cu nume străin, continuându-şiapoi plimbarea pe bulevardul teilor bătrâni.

Ce bine e să hoinăreşti,Să n-ai o ţintă stabilităŞi-n strada mare să-ntâlneştiHoinari plecaţi pe-a ta orbită.

Ce bine e să fii hoinar,Să te simţi liber peste timp,Să n-ai de griji nici un habarÎn orişicare anotimp.

Desprinde-te de ce faci tuÎn orice zi, în orice ceas,Nu te gândi la deja-vu,Fără să faci un mic popas.

Să fii tu însuţi uneori,Să nu te încadrezi în norme,Să te răsfeţi, să n-ai fiori,Să hoinăreşti în mii de forme.

În doar o zi de hoinărealăEşti optimist şi-ncrezător,Nu mai vorbeşti de oboseală,De viaţă eşti mai doritor.

58

Anca Lupu

ÎNTRE POSTARE ȘI SCRISOARE

Dragă…,a trecut ceva timp de când nu am mai scris o scrisoare. Mai mult decât mi-am propus când am făcutcategoria asta a lor. Nu ştiu de ce am simţit atunci că sunt lucruri pe care care nu le pot aşeza decâtaşa, sub un banal „dragă”, de parcă numai aşa îşi găsesc locul, numai aşa le voi putea inventa oordine şi le voi scoate la suprafaţă. Vorbesc de parcă aş scrie aici despre marile invenţii aleomenirii, despre chestiuni de care ar depinde cineva în vreun fel. Aiurea! Sunt gânduri care daubuzna şi pe care nu le-aş putea aranja într-o postare care se presupune că are o logică, un început şiun sfârşit, un punct culminant, un epilog, un…

Asta-mi place la scrisori, ele suportă orice. Şi de obicei şi poştaşul duce. Duce el şi veştibune, duce doruri, duce vise, duce viaţă multă în tolba lui. Timbrele-s atingeri. Săruturi. Stângeri demână. Sau ţin loc de „rămas bun”. Cred că s-ar întâmpla asta acum, dacă ar trebui să citesc asta înfaţa cuiva. E bine că tastatura nu transmite tremuratul. Nici răceala degetelor, nici nesiguranţa lor.Nici măcar zâmbetul. Deşi ăsta ar trebui să se simtă dincolo de cuvânt.

Mă obsedează o melodie. Şi ascultând-o, parcă simt acea dulce amăgire a celui ce-şi ascundeclipa pe fundul unui pahar demult golit. E posibil să simţi că te îmbeţi ascultând o melodie despreiubire şi alcool? Nu e. Sau e. Nu contează cum e. De ce-ar conta, când poştaşul duce-n tolba luiviaţa aşa cum e, fără să se întrebe dacă are vreo logică toată greutatea aia a lui. Chiar, cât o cântărioare o scrisoare? Câteva zeci de grame? Dar cât cântăreşte oare ce spune câte o scrisoare? Oh, cebine că nu prin asta se determină unitatea de măsură. Îţi dai seama câţi poştaşi ar merge aplecaţi despate? Şi ce bine că astea nu trebuie ridicate de jos. Ar fi cam nesigure şi poate ar cădea înapoi. Cuzgomot. Bang-bang.

Liviu Ceava

Amiază de vară

Soare, cald și cer senin,Iarbă verde, flori, parfum,Câmp mănos cu fluturi plin,Plopi la margine de drum.

Porumbei și rândunici,Vrăbii, freamăt, crengi și tril,În dumbravă mulți pitici,Numai zâmbet de copil.

Muncă multă pe ogorCu sudoare de țăranȘi speranțe-n viitorPace azi și an de an.

Ștranduri, apă și arsuriCu bronzați la mici și beri,Strigăte din multe guri,Fericire și plăceri.

Țară mândră, ca un vis,Voioșie ca în rai,Colț curat de paradis,Neam ales cu dulce grai…

Toate-ar merge-ața cum sunt,Însă în guvern la noiAdevărul este crunt,Trădători, lingăi… noroi!

O dorință

Privesc neputincios cum moareÎncet speranța pângărită,Cum țara e batjocorităDe javre rău mirositoare.

Când ziua în amiaza-mareO fură haita ipocrită,

Privesc neputincios cum moareÎncet speranța pângărită.

Scârbit de anii de duhoarePoporu-n urma lor vomită…Dar lasă-i, Doamne, în ispită,Că sunt gunoaie trecătoare.

Și fă-ne țara ca o floare!

59

Ioan Friciu

SPINI SI FLORI

-Spune-mi iubito! Îmi șoptește!De ce trandafiru-nfloreșteȘi e parfumat așa frumos,Are spini și-nțeapă dureros?

-Că puțin, a mea iubire,Este-n lume fericire!Că plăcerea-i trecătoare,Iubirea-i nemuritoare!

Pentru că zilele se duc,Ca veștede frunze de nucȘi rămâne doar iubirea,Să ne țină fericirea!

PLÂNG OCHII CERULUI(acrostih)

Plâng ochii cerului sub nori,Lăsând pe gene-o-nnegurareOri semne triste de-nserare;Ieșind miresmele din floriLa-ntunecata-nvolburare,Efluvii pleacă de culori.

Trăiesc mereu cu o speranțăOricât mi s-ar părea de greu,Atunci când cred că DumnezeuMai e cu mine-n rezonanță;Nori grei și cenușii de toamnăEfervescent se zvârcolesc,Istov de ploaie rece toarnă.

TOAMNA RECE(acrostih))

Fiorii reci mă-nvăluie tacit,Rămâne-n urmă calda vară,Urgii de toamnă-ncep s-apară,Nori cenuşii pe cer s-au bulucit;Zăpada primă va să cadă,E timpul iernii să se vadă.

Vor fi şi vânturi aspre-n cale,Elice-n vârf de par s-or învârtiŞi frunze veştede se vor rotiTrecând în trombe verticale;Elegiace ciripiri în crângDuios în inimi păsăreşti se frâng,Ecouri triste vin din vale...

ANII-APE CURGĂTOARE...

Sonet dedicat aniversării a 50 de ani de la absolvirea Liceului Teoretic nr.2 secția realăși umană. Reghin, județul Mureș, promoția 1969

Trecut-au anii - ape curgătoare!Au dus cu ei atât de multe visuriNăscute-n ale inimii abisuriSă fie de speranțe dătătoare.

Profesori nu-s! Plutesc în paradisuri!Ne-au insuflat idei înălțătoreS-avem în viață veșnic sărbătoare;Ei n-au făcut vreodată compromisuri.

Aniversăm cu cinste întâlnirea,Iubiți colegi veniți de pretutindeni,Sperând că toți ne-am împlinit menirea,

Că Alma Mater ne-a chemat să mergemLa sărbătoarea noastră cu Armindeni,Ca tot ce fost-a rău în noi să-l ștergem!

60

Milena Munteanu-Canada-

S-a întâmplat la Montréal

Revenirea la Montréal are de-a face cu reîntoarcerea, în spirit, acasă – măcar în parte.Asemănările cu Micul Paris sunt la tot pasul, de la genul de clădiri interbelice, la micile cofetării lacolț de stradă. Și moda pare europeană. M-am bucurat de micile delicii franțuzești (fie elelingvistice, culturale, culinare etc), în timpul unei vizite în doi, în luna mai. Eu, venită cu treburi deservici, iar soțul meu, organizator al unei conferințe științifice de ținută, care de data aceasta sedesfășoară, întâmplător, tot la Montréal, după ce alte dăți se ținuse la Cape Town (Africa de Sud),și-n alte locuri din lumea largă. Anul acesta conferința are loc la hotelul Fairmont („QueenElizabeth”) din Montréal, hotel istoric din mai multe motive. Ea are loc chiar în săptămâna în care,tot întâmplător, se sărbătoresc 50 de ani de la istoricul mai 1969… când John Lennon și Yoko Onoau făcut celebra filmare în pat (Bed-in), într-una dincamerele acestui hotel. Asta se întâmpla în toiul războiuluidin Vietnam, când o jumătate de milion de soldațiamericani erau pe câmpul de bătălie, și când, probabil, altesute de mii de protestatari manifestau împotriva lui. Așacum spuneau versurile cântecului lui John Lennon, cesuna extrem de relevant atunci, dezideratul era „să daipăcii o șansă”, „give peace a chance”. Era o perioadă desperanță, romanță, lirism, care acum se revarsă dinatmosfera expoziției din holul hotelului. Mai întâi am

remarcat un Rolls Royce impunător,alb, trendy, în pas cu moda acelor ani,cu linii curbe și alură luxoasă, ce îiaparținuse lui John Lennon. Apoi,expoziția de fotografii, cu instantaneeluate în pat, da, în patul conjugal alcuplului John Lennon/ Yoko Ono, sauchiar a mai multor cupluri, surprinseîmpreună, așa cum arată unele mărturiide atunci. Gerry Deiter, reporter șifotograf ce tocmai se mutase dinManhattan la Montréal, fusesedisponibil pentru evenimentul lui John

Lennon și Yoko Ono; el ajunge să transforme un cadru cu cei doi, într-un întreg coverage alevenimentului monden, ce a ajuns pe posturile de televiziune din întreaga lume, înregistrândpelicule emblematice ale acelor ani. Inutil să spun că după aceste fotografii/filmări ale cupluluiLennon/Ono, deabia căsătoriți, jurnalistul și-a schimbat norocul, atingând el însuși o celebritatenesperată. Atunci nu s-au surprins numai pletele protagoniștilor (“hair peace”), ci și unneconformism, precum și o anumită independență spirituală, o dorință de a contesta valorileîncetățenite și de a deschide drumul spre alte valori. A surprins un gen de idealism, un entuziasmnemărginit pentru adevăr și dreptate, o dorință de frumos și armonie, de muzică și frumusețe. Uncuraj pe care puțini și-l mai asumă astăzi –al unei dezinhibiții, și nu vorbim aici doar despre aceeade a invita televiziunea în patul lor… E clar că asta a captat interesul lumii, imaginile fiind și astăzi

61

memorabile. Știusem despre ele, deși nu știusem că fuseseră filmate într-una din camerele hoteluluiFairmont din Montréal, așa cum alte imagini similare fuseseră luate la Amsterdam, de exemplu.

Ele surprind o lume bohemă, care deși cumva apusă, totuși ne emoționează și-n ziua de azi.Probabil că multe lucruri n-ar fi posibile acum, fără ceea ce au făcut ei atunci. Mă întreb însă dacănoi ne mai îngăduim libertatea spirituală pe care Lennon și Ono le-au demonstrat atunci. Bănuiesccă am învățat totuși că apărarea păcii nu este o treabă de moment, sau ceva ce poate fi uitat, ci oluptă continuă… O luptă pentru…. PACE? Chiar așa. De atunci încoace poetul Adrian Păunescu amers încă mai departe cu îndemnul său: “iubiți-vă pe tunuri”. Noi, oamenii, părem să avem o nevoiecontinuă de reminders că iubirea și speranța ne sunt indispensabile, și dacă uităm chiar și pentru unmoment să le prețuim, atunci ne putem trezi mai îngrădiți și încătușați. Poate că acum suntem maiconstrânși decât eram în urmă cu 50 de ani, inclusiv în lumea nouă, cea spre care bunicii noștri și-auîndreptat pașii cu speranța de a dobândi o libertate absolută. Asta era demult.

Mai târziu însă, John Lennon și Yoko Ono au cerut lumii “să dea păcii o șansă”. Au făcut-oîn felul lor neconformist, prin invitația adresată tuturor de a intra în dormitorul lor, într-o vreme încare astfel de atitudini prindeau la publicul larg … Bănuiesc că ceva s-a înțeles, de persistă și azi înmemoria colectivă. Mă refer la dorința de adevăr dincolo de preconcepții, o dorință de neîngrădireexprimată de ei într-un mod memorabil.

Nu mă pot împiedica să constat că totuși libertatea lor de spirit a fost plătită scump. Nucumva moartea lui John Lennon, în condițiile cunoscute, ne-a ciobit chiar curajul de a mai gândi pepicioarele proprii, de a fi bohemi și idealiști, nu cumva atunci ne-a fost atacată chiar dorința de vis?

De aceea mă bucur că 50 de ani mai târziu am ajuns ca, printr-un exercițiu de memorie, săretrăim, indirect, perioada aceea de speranță și entuziasm colectiv, să ne reamintim acel timp deexperimentare și visare. Iar dacă există vreo îndoială despre nemurirea mesajului lor, ascultațimuzica Beatles-ilor și veți ști cu certitudine că e aici să persiste în inimile noastre, să dăinuie în noi.

Grigore CiobicăPreşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Brăila

FAUR

De sub praful nins pe-o filă,Adunat-am versuri coapte,Recitind să nu-ți dea silă,Cititorule de carte.

Adunat-am tot nectarulCe s-a maturat în timp,Ca sorbindu-l, să-ți dea harul,Să-nțelegi al meu Olimp.

Căci din piatra ștearsă-n vreme,Ori înscrisul rupt pe margini,Reclădesc povești cu stemeÎncă necuprinse-n pagini.

*

…Și se spune, cum în țara,Peste-o apă adunată,Unde zimbrii și secara,Fost-au stema țării-odată,

Pe-un tărâm înalt, din piatră,La sfârșituri de pământ,Unde marea parcă latră,Unde viața-i flori și cânt.

Un castel cum nu-i sub soare,Străjuiește-aici, zidit,Ca o cumpănă-ntre zareȘi pământu-nțelenit.

Fildeș, marmură și aur,Țin castelul spre înalt,Loc de muncă pentru Faur,Om și astru laolalt.

De sub pana lui măiastră,Curge-n stihuri sfânt ulei,Pentru inimă albastră,Pentru vise de plebei.

Din sudori cât bobul grele,În nopți albe, nopți de nopți,El își țese luntrii vele,Lumii, deschizându-i porți.

Din cuvintele răzlețe,

62

Șterse și-apoi scrise-altfel,Printre valurile mistrețe,Taie lumii, noul țel.

Când vrea spațiul să-l deșerte,Peste-o filă-ntr-un poem,Din adâncuri de planete,Soarbe veșnicul îndemn.

Şi lovind în daltă, piatra,Tremurând cedează-un loc.Zbor de vulturi îi e vatra,Luptă aspră, veșnic foc.

Iar pe pânza ce așteaptă,Ușor pensula o mână,Zugrăvind un chip de fatăCu cosițele-i de zână.

Lung vibrează coarda strunii,Stele-nfiorând în noapte,Zborul și-l opresc lăstunii,Marea, se revarsă-n șoapte.

Simfonii din alte spații,Curg pe fermecata-i liră;Și din jocu-a șapte grații,Pururi notele-și inspiră.

Când în hău înmoaie pana,Leagă stele în cununi;Și culege-n pumni din mana,Vârfurilor de goruni.

Cântă-n versuri tragediaRodului lipsit de rod;Plătind astrelor simbria,Zborului, din aspru glod.

N-au prins gene lângă gene,Flori de meri și flori de peri,Feți Frumoși și Cosânzene,Sunt lăsați în crudul ieri.

Și durerea și-o revarsă

În tiparele din aur,Dezgolind a lumii farsăDe sub crengile de laur.

În castelul ce unește

Cerul cu bătrâna Terră,Faur lumii dăltuiește,Pașii, spre o nouă eră.

*poporul,

Spice-n soare arămite,Valuri purpuri strânse-n zare,Frunți de arbori neumbrite,Sunt plebeii azi, sub soare.

Mult răzbat în suflet cânturiTainele dintr-un sonet,Și ca spicele sub vânturi,Se înclină spre poet.

E ulei ce-alină rana,Stors din vlaga buchiilor;Și țesut în veci de panaRod al trandafirilor.

Din plebei ce azi sunt aștri,Rupți din brazdele de lut,Cresc năvalnic, tari pilaștri,Vieții, sabie și scut.

Zborul lor e o lumină,Galaxia-i salt de-o zi.În genunchi li se închină,Tot ce-a fost și ce va fi.

Când mulțimile se mișcă,La chemarea unui vers,Şi talazuri se ridicăPe pământ și-n univers,

Fericit fandează frunteaFrământatul făurar,Căci își vede pururi luntrea,Peste timpul milenar.

Fericire-i când poetulToarnă-n versuri flori din plai,Și mulțimea ca brădetulCântă-n zilele lui mai.

*fiul,

Într-o aripă-nsorită,A castelului vrăjit,Unde vrăbii se agităPe sub streșini din argint;

La fereastra unde marea,Soarbe stele-n vin-cleștar,Făcând cerul cât e zarea,Să sărute-al ei hotar;

Stă pierdut, privind spre-o culme,Fiul astrului –Sorel,Mult înspăimântat de lume,Fără doruri, fără-un țel.

Nu-l topește-n suflet versul;Nici penelul ascuțit;Dalta tace când alesulO încearcă-n dăltuit.

Lângă el o păsărică,‘Nalță-n juru-i cânt de mai;O izbire… și ridicăVersul sfânt lipsit de grai.

Are-n ochi sclipiri deșarte,Iar în suflet doar granit;Și de viață și de moarteAl lui suflet e lipsit.

N-are-n el tumultul mării,Zbor de vultur înspre cerNu râvnește focul zării,N-are braț pentru hanger.

*tatăl,

Palid, alb și ros de gânduri,Imn pierdut în necuprins;Sfânt lăcaș ce-n dese rânduriLasă-n poartă versul nins.

N-are-n ochi vâltori de stele,Prinse în ceresc fuior;Care deapănă din eleFlori și șoapte de fior.

Nu-i mai saltă-n gând dactilii,Joc de iambi, de farmec plini;Împrejur roiesc ostilii,Pana-i doarme ca pe spini.

Ruginită-i dalta…IatăObosit penel pe-o culme;Astăzi nu mai zbor din piatră,Stele așteptate-n lume.

Lira-i plânge de durereIar arcușul a plesnit,Zboru-i e de-acum cădere,Focul sacru, răvășit.

Se-adâncesc pe fruntea-i dalbă,Cute, tot mai mult, mai mult,Căci pe-a cerurilor salbă,Scrise-s norme de temut.

63

„Când din glodul crud și rece,Vultur se va înălţa,Seva inimii va trece,Din vlăstari spre viața sa…’’

Se-nfioară făurarulPrivind șirul de urmași,Care-i sunt azi piedestalulMilioanelor de pași.

Vede-n ei, ființe slabe,Doruri multe, fără grai,Grele și la tâmple albe,Răstignite peste plai.

„Nu vor năvăli spre haosZburători din trunchiul meu,Ridicării mele-adaos,Braț vânjos de prometeu.’’

Scara cerului o suie,Din priviri. Din roi stelesc,Rupe-un maldăr ca să-l puie,Peste sângele-i lumesc.

‘’Astre, înclinați potirul,Dați-mi foc să tai hotarȘi speranțelor zefirul,Să le sufle-n velă, iar.

Căci sortit mi-e ca fecioriiSă-și înăbușe-n ei vrerea,Și pe cerul lor doar norii,Să-și dezlănțuie puterea.

Cum… să nu mai crească-n lumeFaur vajnic rupt din mine?Valurilor mele-n spumeSă le spun să se adune?

Cum… mulțimii însetateSă-i aștern tot neamul meu?Nu… de azi mă voi abateGlod am fost, rămân mereu.

Decât suflete de ciutăÎn urmașii mei de azi,Dacă moatea mea-i ajută;Soare… peste mine cazi.’’

Se cutremură din-nalturi,Stelele, de ruga sa.Când un astru-și cere haturi,Cere loc spre-a se-nclina.

Boarea cerului sunt stele,Odihnite doar în zori.Veac din veac, în cercuri greleZbor oceanele de sori.

Adevăr rostit de astreScris pe-un trunchi de meteor,Din înțelepciuni albastreCătre Faur, muritor.

„Tu îți plângi un neam, dinveacuriȘi din stea te vrei pământ?!Când pământul doar în lacuriAre stele și cer sfânt?!

Ce-ți sunt fiii? Când în valulMilioanelor de inșiSe destramă …și-n calvarulMorții negre sunt împinși?

Când un om ţine secateGuri ce-așteaptă roua-n zori,Pentru miile-nsetate,Scris e-n ceruri, să-l dobori.

Calcă-ți fiul, căci din harulÎnstelatului afund ,Nu se-adapă el, ci neamul,Omenescului rotund’’

Se cutremură de moarteFaur, în balanța vieții,Închingat de legi și fapteSingur înfruntând nămeții.

*chemarea,

Când sfioasă, raza-n casăA pătruns din larg abis,Prin grădina neculeasă,Cântece-s din paradis.

Val, mulțimea-n val, aratăBucurii spre-a lor castel,Pentru o mamă și un tată,Azi, de ziua lui Sorel.

Și-a rostit atunci și Faur,Pildă-n litere de foc:‘’ Pentru suflete de aur,Strânse-n cercuri de noroc

Pentru cei ce vor din tină,Să mai facă încă-un pas,Care cer și iau lumină,Care cresc precum Atlas.

Care vor să-nnoade cerulÎntr-un petec de pământȘi să-mplânte-n stele fierulMai adânc, ca un cuvânt,

Pentru insul care-și leagăCurcubeie-n brațe tari,Pentru cel ce vrea să șteargă,Tristul cânt cu doi Icari,

Tu Luceafăr, foc și pară,Calcă-ți inima și-n aur,Dăltuiește lumea iară,Meșter Faur, meșter faur!”

Aiud, 1960

64

Hugo Amster, eroul care a murit la „lopată”

În dimineața de 22 iunie 1941, cu 78 de ani în urmă,la ordinul generalului Ion Antonescu: „Ostași! Vă ordon sătreceți Prutul!”, s-a aflat în primul eșalon de atac pentrueliberarea teritoriilor românești răpite de Rusia Comunistădin trupul României Mari și sublocotenentul de cavalerieHugo Amster, cetățean român de naționalitate germană.

Hugo Amster a văzut lumina zilei în august 1917, înlocalitatea Roșia de Secaș, județul Alba, din părinți medici.A urmat cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Demic copil a iubit până la adorație caii și câinii. Din aceastăiubire, când a ajuns la răscrucea de drumuri ale vieții, a alescalea care ducea spre Târgoviște, la Şcoala de Ofițeri Activide Cavalerie, pe care a absolvit-o cu gradul de

sublocotenent la vârsta de 20 de ani.După absolvire, datorită abilităților în arta echitației

și a rezultatelor excepționale obținute în cei doi ani deșcoală militară, a fost repartizat la Regimentul 4 CavalerieRoșiori din Divizia 8 Cavalerie de Gardă „Regina Maria”în funcția de comandant de pluton.

Cu acest regiment a luat parte la luptele purtate dearmata română de la Prut până în Cotul Domnului. Petimpul campaniei a fost avansat la gradul de locotenent înacelași regiment. În aceste ample lupte cu zeci de mii dejertfe, a fost grav rănit și trecut în rezervă, acordându-i-segradul de căpitan în rezervă, cu dreptul de a purta uniformaarmatei cu un ecuson pe umăr pe care erau cusute inițialeleI. R. (Invalid de Război).

Cât a fost în bătaia gloanțelor, pentru fapte de armea fost decorat cu ordine și medalii, precum Ordinul „MihaiViteazul”, „Coroana României” clasa a V-a cu Panglică deVirtute Militară, „Steaua României de Război” și multe șialte medalii și ordine de război românești și din parteaaliaților. A fost citat de mai multe ori pe ordinele de zi aleRegimentului 4 Cavalerie Roșiori și ale Diviziei 8

Cavalerie de Gardă „Regina Maria”.A petrecut aproape 2 ani prin spitale militare, iar după vindecarea rănilor a fost trecut în

rezervă cu dreptul de a purta uniforma militară și o pensie doar pentru a supraviețui. S-a întors laSibiu unde își avea soția și fetița. La Sibiu a trăit aproape 3 ani în arestul comenduirii de garnizoanăal armatei sovietice din Sibiu de pe strada Ion Rațiu, în actuala clădire în care își are sediulFacultatea de Științe a ULBS. Arestarea lui a decurs în felul următor: patrulele militare sovieticevăzându-l pe stradă, în uniformă militară pe bulevardul Nicolae Bălcescu, au pus ochii pe el, l-auurmărit până la locuința sa, pe strada al cărei nume este în prezent Constantin Noica, la numărul 13,au intrat abuziv în locuința acestuia, l-au luat între baionete și l-au dus în arestul comenduirii cuintenția de a-l deporta într-un Siberia, pentru că era cetățean de naționalitate germană și îndeosebipentru că a luptat împotriva URSS. Însă planul nu le-a reușit datorită soției sale. Aceasta fiinducraineancă de peste Prut, s-a căsătorit cât el a staționat cu regimentul în localitatea ei de naștere.Au efectuat căsătoria în localitatea natală, iar cununia religioasă în comuna Roșia de Secaș, în ritortodox. S-au căsătorit cu aprobarea expresă a mareșalului Ion Antonescu, care a făcut o excepție dela regula că, în timpul campaniei, nici un militar din Armata Română nu avea voie să se

65

căsătorească oficial cu o persoană din tabăra adversarului. Soția sa a intervenit pe lângă ComisiaAliaților din București. La cea de-a treia deplasa în București, a reușit să intre în contact direct cuun maior sovietic care i-a spus că soțul ei este în Sibiu, sub stare de arest, la arestul comenduiriitrupelor sovietice, în vederea transferului într-un lagăr din Siberia, unde să rămână pe viață.Doamna Amster, cu ochii plini de lacrimi, a insistat să îl elibereze, fiind și bolnav, ca urmare afaptului că rănile din război nu se vindecaseră.

Ofițerul sovietic i-a promis că va interveni să nu fie deportat pe motiv că este bolnav șiinvalid de război și nu poate munci unde urma să fie deportat. I-a dat o adresă către șefulcomenduirii sovietice din Sibiu, căruia i-a recomandat să îl pună în libertate. A mai durat ceva timppână să se bucure de această libertate, timp în care doamna Amster mergea săptămânal lacomenduirea garnizoanei în Sibiu, unde își vedea soțul și îi completa hrana cu alimente substanțiale.De fiecare dată când mergea, nu uita să ia și o sticlă de țuică pe care o oferea șefului comenduiriisovietice, care îi facilita posibilitatea să vorbească cu soțul ei și ca acesta să-și vadă fetița. Conformrecomandării obținute de la ofițerul sovietic de la Comisia Aliaților, a fost pus în libertate și, astfel,a scăpat, după aproape 3 ani de arest, să nu fie deportat în Siberia. După eliberare, pentru a-șiasigura existența, a reușit cu greu să-și găsească un loc de muncă la o întreprindere de Drumuri șiPoduri, unde a lucrat cu lopata și roaba până în 1975 când, nemairezistând rănilor din război, adecedat la vârsta de 61 de ani. A fost înhumat în Cimitirul Municipal Sibiu. Are o fiică care aemigrat în Germania, iar soția lui a trăit singură până în ultima clipă a vieții, în anul 2016, fiindînhumată alături de iubitul ei soț, căpitan Hugo Amster.

A consemnat col.(rtr.) Victor Neghină

Katy Șerban

Căile omenești...

Nedeslușite par uneori căile omeneștiScurse dintr-o armonică stingheră,Ca note din gamele de vremi cereștiPentru bipezi, în viața pasageră...

Și când se prăbușesc potecile din cerPeste vise-nmugurite-n primăvară,Din palmele căuș, iubirea ți-o oferAdânc s-o sorbi în tristele tăceri.

Iubirea-i scrisă de Trinitatea sfântă,Iar pentru noi, doar o scânteie ajungeS-aprindem candela credinței, încăAtunci când sufletul tulburat plânge.

Ceasul nostru...

Ceasul nostru obositde treceremocnește încă jăratec...și ce-am fi fostfără seara de veghesuflete?

Când cade amurgul pesteamintiride după orizontcaii întunericuluipoartă hamuri greletot căutând lumina?...

Nu știe nimeni...

Nu știe nimeni cât timp vom mai avea,Atât cât ține-n soare sacrul visȘi cât destinul va mai descifraO altă ușă spre-un nou Paradis.

Da! Nemurind cuvinte-am tot muritȘi din căderi făcut-am greul salt,Că n-a fost de iubit, ce am iubitRupând eternul din al său înalt.

Nimeni, nicicum, nu va ști, nici azi,Când mândra lume va sucomba...Poate doar freamătul de brazi,Ce ține-ntr-un ecou o umbr-a sa.

66

Victor Neghină

INTERVIU CU col.(r) IOAN BÂLBĂ,coautor al cărții „Trădarea României Socialiste în

viziunea unui ofițer de securitate”

Marți, 4 iunie, Sala Festivă a Bibliotecii Județene ASTRA a fostgazda unui regal literar: lansarea unei noi cărți, „Trădarea Românieisocialiste în viziunea unui ofițer de securitate”, semnată de prof. dr.Corvin Lupu și col.(r.) Ioan Bâlbă. Evenimentul a fost prezidat de prof.univ. dr. gen.(rtr.) Cristian Troncotă. Domnia sa a fost primul care aapreciat valoarea documentară a cărții lansate, importanța ei înistoriografia României precum și aprecieri la adresa celor doi autori,care au mai colaborat la editarea și a altor cărți.

Despre noua carte și autorii ei au mai făcut aprecieri elogioaseprof. Ioan Radu Văcărescu, președintele Uniunii Scriitorilor dinRomânia sucursala Sibiu, marele jurist Gavril Dejeu și alți participanți.Prezent la acest eveniment, am trăit mari bucurii aflând noi date șiinterpretări privind evenimentele din decembrie 1989. Noua carte desubstanțială ținută literară și un bogat conținut de idei despreevenimentele istorice din România petrecute cu 30 de ani în urmă, în decembrie 1989, care aumarcat pășirea țării noastre într-o nouă etapă istorică. Cu prilejul lansării cărții, coautorul, col.(r.)Ioan Bâlbă, a acceptat cu deosebită amabilitate să-mi ofere prezentul interviu.

Domnule col.(r) Ioan Bâlbă, vă propun ca în debutul interviului să vă prezentațicititorilor „cartea dvs. de vizită”.

Mă numesc Ioan Bâlbă, am 78 de ani, am lucrat 25 de ani în securitate în calitate de ofițer decontraspionaj economic la Sibiu, Făgăraș și Constanța din care 15 șef serviciu, pensionat în 1989;din 1989 am lucrat alți 25 de ani în domeniul privat. Am absolvit Facultatea de Drept din București,cursurile post universitare la aceeași facultate precum și trei ani la Facultatea de Istorie și Filozofiede la Cluj, cursuri fără frecvență.

Care au fost rațiunile ce v-au determinat să abordați acest subiect, devenind o carte deexcepție în contextul literaturii apărute despre decembrie 1989?

Timp de 25 de ani, prin informațiile pe care le primeam, am fost în contact direct cu viațaoamenilor, cu efectele deciziilor politice și economice, cu ostilitatea pana la dușmănie față de partidși restricțiile de tot felul, cu atitudinea de feudali a activiștilor de partid; ei trebuie să intre primi peușă, lor li se cuvenea totul. Eu, prin originea, copilăria furată și formația mea intelectuală nu amfost unul dintre ei. Aceasta este prima rațiune, apoi efectele perverse ale trădărilor securității,resimțite de întreaga societate de după 1990 (asupra cărora ne vom concentra și le vom prezenta maiîn detaliu în viitoarea carte) a fost a doua rațiune, iar aruncarea la groapa de gunoi a istoriei a uneiîntregi generații de ofițeri de informații, din ordinul și cu stampila generalului Vlad, este a treiarațiune și nu ultima. Jurământul militar dat patriei conține în subsidiar și sinceritatea în fața istoriei.

În carte vorbiți de mai multe trădări ale României. Care sunt acestea?Iată doar patru momente care se pot constitui în acte de trădare în raport cu obligațiile

constituționale și jurământul militar ale decidenților DSS, astfel:1. Valorificarea neprofesionista/distorsionata/cu rea credință a informațiilor privind

promovarea unor investiții neperformante, nefundamentate economic, în țară și străinătate,concomitent cu exportul exagerat de produse agroalimentare cu efecte catastrofale asuprapopulației;

2. Aservirea cu știință și împotriva legilor a aparatului informativ, prin ordine și directive,intereselor partidului comunist, folosirea securității ca instrument al politici de dictatură,transformarea în mare parte a ofițerilor de informații în activiști de partid,

67

deprofesionalizarea acestora, scopul fiind menținerea frici de securitate în condițiile în careregimul comunist guverna împotriva propriului popor;

3. Prezența pe teritoriul României în decembrie 1989 a peste 60.000 agenți de teren străini,cifră oficială, dovedește, pe de o parte, pierderea competiției cu serviciile de spionaj adverseiar, pe de alta parte, abandonarea obligaților de apărare a securității naționale;

4. Implicarea serviciilor de informații externe în operațiuni comerciale de competența altorstructuri ale statului, desfășurarea unor operațiuni de Aport Valutar Special (celebrul AVS) adeschis calea corupției generalizate și, totodată, a lipsit țara de informații și acțiuni specificeapărării siguranței naționale.

Ofițerii de informați din structurile operative și-au făcut cu răspundere datoria, aupus pe masa decidenților informații esențiale pentru siguranța națională, munca lor însă a fostbatjocorită.

Care au fost trădătorii interni și externi?Am prezentat în carte faptul că, după părerea noastră, atât o parte din comanda securității cât

și a secțiilor Comitetului Central al PCR, acolo unde se concentrau deciziile politice, economice șimilitare, au fost permanent sub dubla comandă internă și externă; ansamblul deciziilor cât și lipsaacestora în cazurile iminente dovedesc aceasta. Iată, deci, că au fost și externi, serviciile deinformații sovietice (și nu numai) cât și interni, în persoana unor activiști și ofițeri de rang înalt.Faptele prezentate în carte dovedesc acest lucru.

În cuprinsul cărții, încă de la început abordați ideea „trădarea României pe multipleplanuri”. Vă rog, prezentați într-o sinteză aceste planuri.

În primul plan, sufocarea industriala, dezechilibre și dispreț față de productivitate a dusRomania în falimentul din 1989.

În al doilea plan, antrenarea țării în jocuri economice și financiare din orientul mijlociu,peste puterile ei, ca și exporturile masive de venit național prin subevaluare, au generat o rupturăgravă în relațiile cu lumea occidentală.

În al treilea plan, implicarea securității, în afara constituției și a obligațiilor legale, înactivitățile de export a creat adevărate „autostrăzi” ale corupției, cu efecte catastrofale în menținereaechilibrelor și a disciplinei economice minime cât și în apărarea siguranței naționale.

În al patrulea plan, circulația aleatorie a informaților, stufoasă și plina de minciuni șimanipulări a generat decizii de miliarde de dolari fără viitor cât și menținerea a circa 30 -35% dinîntreprinderi cu pierderi, distrugând și ceea ce era bun și foarte bun în economia românească.

Totodată, ignorarea intenționata a bazei de informații asigurată operativ de structurile decontraspionaj economic ori modificarea conținutului acestora a fost a cincea trădare a României.

Toate acestea, ca și altele, au fost, după părerea noastră, induse cu intenție, au pregătit și austat la baza revoltei populare din decembrie 1989. Daca se întâmplă ceva, fiți siguri ca așa a fostplanificat, spunea Franklin D.D. Roosevelt, și revoluția română a fost din timp și îndelungplanificată, creându-i-i intenționat și profesionist premisele.

Vă rog să prezentați mai pe larg trădarea lui Nicolae Ceauşescu de către securitate și,în particular, de către șeful securității, generalul Iulian Vlad și de către generalul Ion Pacepa,dezertat în SUA?

Sunt două chestiuni care au legătura una cu cealaltă. Marile dezechilibre din economie,disprețul față de profit, pagube de miliarde de dolari pe care le raportam conducerii DSS, alături deradicalizarea populației împotriva regimului fără să se întreprindă nimic, consolidau ideea că țaraeste dusă spre faliment economic în mod conștient; un exemplu doar: sute de milioane de dolarise pompau pe șantierele din străinătate pe credit iar populația țării răbda de foame! După 1988situația a devenit și mai gravă, dezastrele economice se prefigurau iar noi, ofițerii de contraspionajeconomic, raportam, decidenți noștri așteptau/doreau dezastrul –iată alta idee de trădare, iargeneralul Vlad era decidentul informării lui Ceauşescu! Trădarea a continuat până la predareaRomâniei lui Ion Iliescu și generalilor sovietici prezenți la sediul MApN. De notat că întregulparcurs al României din ultimi 30 de ani stă sub semnul acestor decizi.

În ceea ce-l privește pe generalul Pacepa, problema este complexă și eu pot spune doar căacesta a deschis calea otrăvita a lui Ceauşescu spre lumea arabă și i-a inoculat ambițiile nemăsuratede lider mondial și l-a predat manipulatorilor din vest și est în toată goliciunea lui. Se afirmă că cei

68

doi generali au acționat în tandem. Cercetarea istorică poate va confirma ori infirma ideea, însălogica faptelor duce spre a asemenea concluzie, ambii având prima școlire în arta informaților laMoscova.

Vorbiți-ne și despre trădătorii lui Nicolae Ceaușescu și ai României de cătrecolaboratorii apropiați ai acestuia.

Un imens volum de informații privind fenomenele negative din economie erau direcționatespre Gheorghe Oprea, Mihail Florescu, Ioan Avram, Ion Dincă și Ion Ursu Constantin Dăscălescu,cunoscuți ca primi sfătuitori ai lui Ceauşescu, tovarăși de drum necontraziși și ascultați. Aceștia,prin formație, capacitate tehnică și intelectuală, își depășeau șeful, vedeau, știau că economiaromânească se duce de râpă, dar susțineau investiții demolatoare (31% din PIB), mențineau înfuncțiune unități nerentabile, dispuneau exporturi de alimente, conștienți că populația suferă defoame. Din acest punct de vedere noi spunem, în aceasta carte, că ei și prepușii lor sunt principalirăspunzători, alături de Ceauşescu, de colapsul economic, social și politic din 1989 iar acțiunile lorsunt conștiente, susceptibile de trădare de țară. Îndemn cititorii la o reflecție: cum și de către cine afost înlăturat Ion Gheorghe Maurer, singurul intelectual autentic și reformator în economiaromânească?

Despre Poliția Politică ce ne puteți spune, aspect căruia îi dedicați un spațiu substanțialîn paginile cărții?

În 1966, când s-a înființat Consiliul Securități Statului, care avea o oarecare independență,nu s-a aprobat schimbarea titulaturii în Serviciu Secret de Informații, ci a fost menținuta denumireade trista amintire iar, după scurt timp, Ceauşescu a desființat Consiliul, trecând din nou securitateaîn structura Ministerul de Interne. Concluzia: el nu dorea un serviciu de informații real pus înslujba României, AVEA NEVOE DE UN INSTRUMENT POLITIC pentru dictatura lui, zisă aproletariatului, conștient că socialismul și comunismul nu se pot instaura în România decât prinforță. Aceasta este, după părerea noastră, originea poliției politice exercitate de o parte a securității.

Care va fi conținutul viitoarei cărți și când va apărea?Se va numi probabil „ULTIMA TRADARE” și va cuprinde modul cum s-au format

culoarele corupției vechi, legăturile firești dintre cea veche și cea nouă, despre primele legi șidecrete excesiv de permisive și incomplete, de Legea Lustrației, dorită dar nepromulgată, cât și deLegea SRI care a vulnerabilizat societatea pentru doua generații, despre așezarea cu mare măiestriea șabloanelor pe care a glisat demolarea României. Totul, spunem noi, s-a desfășurat în modconștient și extraordinar de profesionist așa încât, prin 2010, nu mai știam cine suntem. Cartea vaapărea, cu siguranță, înainte de împlinirea a 30 de ani de la Revoluție și dorim sa fie un eveniment.

Domnule col.(r.) Ioan Bâlbă, vă mulțumesc în modul cel mai sincer, în nume personal și alcititorilor, pentru modul corect și exemplar în care ați răspuns problematicii interviului. Interviul seconstituie într-o excepțională lecție de istorie despre evenimentele petrecute în România cu 30 deani în urmă. Vă dorim sănătate și har, pe plan scriitoricesc să ne oferiți noi bucurii la o nouareîntâlnire în orașul de pe Cibin.