1

COPERTE 1-IV. Tablou de toamnă în Valea Aurie2. Membrii Cenaclului „George Topîrceanu” Sibiu3. Imagini de la ședința din 30 septembrie a Cenaclului „G Topîrceanu”

Ioan Gligor Stopița A venit toamna 2Radu Theodoru Ion Marin Almăjan și „Orgoliile orașului regal” 5Mihai Posada Radu Theodoru -95- un paradox? 7Ioan Părean Poveste grănicerească 15Anca Sîrghie Publicul – țintă al prozei lui Ștefan Vișan 16Maria D. Pănăzan De vorbă cu ființa poeziei 17George Văidean Octombrie – mijloc de toamnă 20Cornelia Ursu Taina scrisului – Scrisul între profesiune și pasiune 22George Corbu Portret de scriitor plurivalent 24Sorin Finchelstein Sângeorz Băi (fragment) 24Dan Teodorescu Piesa de teatru „Protecția animalelor” premiată la Medgidia 27Liviu Modran Camera cu trapă 31Dorel Schor Poveste casnică / Tezaurul coroanei 33Mihai Batog Bujeniță Golgota slovei tipărite 34Nicolae Tudor Tabăra de pictură (2) 37Elena Olaru Miron Zicale - snoave 41Silviu Crăciunaș Viitorul moare în fiecare clipă (9) – Cu ajutorul Domnului 46Rodica Nicolae Fata de nicăieri 49Lőrinczi Francisc Pe meleagurile povestirii 53Floarea Pleș Profesorul Iuliu Moisil 56Vicu Merlan Fenomene religioase (III) 60

POEZIE: George V.Precup (4); George Filip (12); Aurel Domide (14); Valeria Paștiu Gușeilă (19);George Văidean (21); Vasile Cucu (23); Ioan Gligor Stopița (26); Adriana Chebac (29); Ioan Friciu(30); Katy Șerban (36); Mihail Constantin (36); Eugen Deutsch (40); Dumitru Cristănuș (45); RodicaNicolae (48); Calistrat Robu (51); Corina Gherman Matei (52).

2

Editorial

A venit toamna...

A trecut Sfânta Marie, a trecut şi Ziua Crucii, lumina se chirceşte tot mai mult la fereşti… Subzodia Arinilor şi a Dumbrăvii, poleită cu aramă, ochiul e bolnav de frumos şi de aducere aminte,sufletul e tremur din emoţia suferinţei metafizice. Poeţii caută leac pentru încheieturile cuvintelor,pentru suferinţa unui ethos evadat din vastul ocean al mediocrităţii cotidiene, eternizând prezentul şiperenizând trecutul. Iarba, încă din vară, sub nemiloasele raze ale soarelui, s-a retras în lutul dincare a ţâşnit odată. Până când şi roua a fost lovită de sfrijire şi uscăciune… Acum apele nopţii, totmai reci, se lasă din munţi peste Sibiu ca o tristeţe transilvană, eliberată din guşi, ca nişte rănifulgurate, de cocoşi de munte. Frunzele copacilor deja neagă raiul tapat în verde. Sunt surprinse deun vânt cioranian venit dinspre Răşinari. Pământul are rânjete de reptilă înfometată. A venitToamna. Şi, vai, câtă desfrânare e acum pe chipul lunii oglindindu-se în lacul din Dumbravă. Pare oîntruchipare feminină în ie de borangic ce-i ascunde misterul pontifical al dogmelor de tot felul şicare lasă, prin decolteu, o lumină gălbuie ca un vin de pe Târnave… Îndrăgostiţii fără de moarte,rătăcesc ca nişte copii din flori ai lui Dumnezeu, cu gustul păcatului în sânge, în doruri albastre.Numai la păcat, la rugăciuni şi la imnuri de dragoste faţă de Dumnezeu nu se gândesc acum. Inimafără de minte are un tropot de cord astral. Se agață de meteori ce aleargă după trena cometelor.Pământul de sub călcătura femeii iubite musteşte de doruri, strigă lumină, te face să visezi laaltitudini de curcubeu. Eternul răgaz dintre lumină şi noapte e tot mai scurt. Mustul fierbe și sepreface în vin. În trupul poeţilor destinul bate piroane, pe cap le pune spinii conştiinţei faustice, casă ne poată îmbolnăvi de frumos, când oasele poeziei albesc tot mai mult în predestinări metafizice.Singur şi stingher, într-un colţ de pădure, pe o buturugă, cineva scrie ca într-o rugă:

Vino cu mine femeie iubită / Femeie din doruri, calmă, senină,Vino de nimeni, niciodată, silită, / Să ne pierdem în vastul ocean de lumină...

3

1. Nu poți ucide-un vis frumos,E pasul vieții în teritoriul morții.Nicicând nu e târziu un sentiment duiosÎn imnic și liturgic pas al sorții!...

2. Ca și smochinul din drumul Lui IisusBlestemat în veci va fi cel careNu va uda sămânța Iubirii, mai presusDe orice lucru vieții trecătoare....

3.Care femeie poate fii mai bogatăDecât cea nemurită-n poem de poet?

Ea, ce va rămâne pururi cântatăChiar dacă-n lut e doar un schelet...

4.Ca un copil din flori a Lui DumnezeuPoetul n-are vârstă și nu moareSe joacă-n dumbrăvi din-naltul EmpireuPurtând pe cap cununi solare...

***

În ce metaforă pentru viaţăsă mai zidesc trăiri de biserică,să iau lumina din întunericși s-o prefac în duh de iertare,în rugăciune de tainăpentru suflet, respirând secundeîn edenuri fără de cuvinte?...

Peste ce faleze de timpsă iau nerostirea iubirii,s-o îmbrac în porţelanuridin jocul zeilorşi sideratelor melancolii?

Că eu ştiu ce zăpăcitsfârşitul lumii zburapeste câmpul pustiu!...când am pus iubirea

să-ţi cânte la tâmple

Alinturi de iasomie...și-am întins mânadupă aceeaşi steacarbonizând timpulsub pecetea unor taine...

Oameni dragi ne-au văzutși nu au înțeles vorbele, gesturile:eram deasupra Babilonului,pluteam într-o limbă neînțeleasă.

4

George V. Precup

Din Volumul „Culoarea coniacului tânăr”

Editura 2019

Ca spirtul pe răni

MottoAm auzit un zvonnu'i glasul meu.Shelley

La granița dintre viață și moarte beau femeile mele.Ca mărarul toacă tristețea,ard ca spirtul pe răni.În cârciuma în care beau viii și morții,cu noduri la mâini să numere cupele.

Se leagănă lângă ele dorința, șoptesc pumnalele uitate’n hamace.Arome pe tocuri.Trupul ce’a cunoscut patima dă înafară,scrâșnește din dinți.

Năvod de iubire lângă ele nu l’ar vedea.Eu, de aș fi, nu ar crede.

Altcineva scrie de ele, mâna mea nu.

Iubirea ce’a curs s’a oprit lăsând în urmă lumina,cum omul oprit până iese lumina din el.

La graniță,vii și morții ciocnesc printr’o pânză de păianjen.

De mine au uitat, au între degete ceață.

Cu mâinile nod,arzând ca spirtul pe răni beau femeile mele.

La granița dintre viață și moarte.

5

Radu Theodoru

ION MARIN ALMĂJAN șiORGOLIILE ORAȘULUI REGAL

NOTĂ (1). „Nimeni nu e profet în satul lui” sau pe aproape, glăsuiește o zicere ticluită devreme și vremuri. Rebel și neconformist de când îl știu, Ion Marin Almăjan se încăpățânează, camde multișor, să infirme zicerea și satul lui, Banatul, îl ajută zelos, țâfnos și tenace s-o facă. Adicăeste vorba de condiția scriitorului care nu-și leapădă baștina spre a migra după obiceiul gintei latinespre capitale care fac și desfac glorii după mersul pieții, al politichiei și al culiselor mai delocecologizate. Un Banat cu reviste de literatură și arte susținute de primăriile comunale, cu poeți șiprozatori țărani care tipăresc ziare, cu formații corale și fanfare sătești centenare, care și-a salvatromânitatea în timpul stăpânirii imperiului bicefal prin cultura poporană având o înțelegere nativă aartelor.

Zic Banat înțelegând deopotrivă geografie fizică, vatră, baștină și bănățean, interfațămuzicală, poetică a valahilor. Nu generalizez romanțios și idilic. Sintetizez pe o constantă a istorieiBanatului care-l face pe Ion Marin Almăjan: profet recunoscut de obștea baștinei lui care l-a dăruitși-l dăruiește cu onoruri civice, cinstindu-se pe sine prin opera scriitorului.

NOTĂ (2). Spațiul, dar mai ales timpul care m-a îndepărtat fizic de om și scriitor pot fifactori coagulanți ai obiectivității. Mă suspectez de obiectivitate asumându-mi riscurile acesteimaladii. Care-mi sugerează o altfel de abordare decât cea folosită de criticii literari. O abordare demeseriaș, adică de prozator. Tentând să-l descopere pe Ion Marin Almăjan în interdependențelepersonalizate începând cu Valea Paii din Dalboșețul Almajului și neterminând cu strada „ProtopopGheorghe Dragomir” nr. 13; apartament 3; plecăciune vajnicului protopop pus de edili în locul luiTurgheniev bănuit, probabil, de a fi fost bolșevic (stalinist sângeros), noian de interdependențeformative, sociale, culturale, spirituale, sentimentale, politice, desigur biologice, aglutinateprevizibil sau imprevizibil pe o linie de forță identitară, care în limbaj editorial poartă numetâlcuitoare: MĂTUȘA MEA MARIA TEREZIA – ÎN AFARA GLORIEI – ORGOLIILEORAȘULUI REGAL obiectul acestei intervenții la care, fără sfială, adaug volumul de poemeAMINTIRI DESPRE ȚĂRANI, volume înscrise în tematica majoră a scriitorului privind aventuraexistențială a românității sud-vestice în istorie. Aici Ion Marin Almăjan deține priorități deexcelență. Majoritar beletristica noastră istorie se focalizează epic pe conflictul românitate creștină– invadator turco-tătar păgân, rareori depășind geografic linia strategică de invazie a Dunării sauNistrului. Și mai rareori investigând centrele de putere ale acestei lumi islamice: Edirne, Istanbul,Bahcisarai de la care au emanat politici, strategii geoeconomice, culturi, conflicte socio-economice,rivalități tribale, lupte pentru tron, care, direct sau indirect, au influențat, adeseori hotărâtor,domnitori, politici, partide boierești în Țara Românească, Moldova și Ardeal, Banatulchivernisindu-și în sine dramaticul și, nu de puține ori, spectaculosul lui drum spre revenireaîntregitoare, armonică la întregul românesc.

O PARANTEZĂ – care se adresează, mai ales, celor fascinați de moda demodată dinnăscare a așa zisului postmodernism, arma atipică a demolării structurilor naționale prin terfelirealor în ridicol, manufactură de tip Patapievici & Boia, agrementată cu o demitizare de nivel speluncă

6

politică, bacșișarii evoluând în clar-obscurul prostituției intelectuale. Lărgesc paranteza în folosulînțelegerii complementarității legice impuse de istorie, slujită epic de scriitor, care implică înconstantele agresive ale românității polipoidul economic, socio-politic, spiritual cultural apuseanreprezentat religios de catolicismul totalitar și militar de armata imperială, iar coercitiv de poliție șijandarmerie.

Notez, în treacăt, că politica imperialistă otomană era slujită militar prin două categorii decampanii: cele sultanale, atunci când evenimentele cereau maximul de efort și cele comandate demarii viziri sau alte căpetenii reputate ale oștirii, atunci când evenimentele aveau importanță localăîn uriașul areal imperial. Ordonanțele de serviciu cu demitizarea ar trebui să întocmească un tabel alcampaniilor sultanale, începând cu Baiazid Ildirim – Fulgerul, să mediteze asupra raportului deforțe, al contextului geopolitic și, în concluzie, să restituie simbria. Cu asta se încheie paranteza.

LA OBIECT. Drumul anevoios și dramatic străbătut de Banat spre a se regăsi în întregulromânității are în Ion Marin Almăjan un excelent înainte-mergător, dublat de un analist pluri-disciplinar, care, folosind mijloacele prozei realist-critice, pune în relație românitatea sud-vestică,profund marcată de dacism cu conglomeratul centrifug al Europei Centrale, ținut silnic într-un statpolițienesc, în care componenta maghiară aplica politici de maghiarizare forțată, iar cea austriacă osubordonare spirituală perfidă, prin înlocuirea ierarhilor valahi cu ierarhi sârbi, subordonați puteriiimperiale. Precum Mihail Diaconescu în SACRIFICIUL, care europenizează problematicaArdealului, Ion Marin Almăjan europenizează problematica Banatului, ducând-o în capitaleleputerii oprimante: Budapesta și Viena. Un demers epic susținut cu o impresionantă documentare dearhivă și teren, care înglobând orașul regal – Timișoara, din perspectiva istoriei, temeinicește oecuație a constantelor noastre definitorii, situându-l pe autor în spațiul fundamental al identitarului.

DESPRE SCRIITURĂ. Ion Marin Almăjan este un arhitect al raționalului. Își etajeazăvarietatea planurilor epice penetrându-le cu rememorări intime alcătuind, cu o notabilă economie demijloace, policromia sugestivă a stărilor sociale într-un spectacol epic al istoriei.

DESPRE PERSONAJE. Cele consemnate în documente se ierarhizează după aportul lor înspațiul fundamentalului. Autorul uzurpă drepturile suverane ale demiurgului. Le recreează înconformitate cu datele ereditare, socio-economice, cultural-spirituale care le-au personalizat, într-ovarietate tipologică care se mișcă într-un spațiu urban sau rural de mare și sugestivă autenticitate.Trăiesc. Sunt vii. Credibile. Cu metehne. Cu limitări intelectuale. Generoase sau meschine. Cudrame intime. Aici nu se fac pomelnice. Se fac sinteze. Se comentează făpturile demiurgului. Caremai și zbârcește, atunci când personajele imaginare, de legătură, se mișcă într-un spațiu investigatsuperficial de autor, cum ar fi spațiul militar interbelic al orașului regal, populat cu niște cazarmagiirudimentari, având drept căpetenie, un general stupid, dominat de evenimente.

7

Sunt un timișorean contemporan cu epoca. Ba și participant la așa zisa (spațiu) „rebeliunelegionară”. În orașul regal, un fel de operetă fără focuri de armă, cu un comandant de garnizoanădin elita elitelor militare, generalul Stavrescu, asasinat după război în temnițele alogenilorkominterniști; sunt un timișorean exigent, care, cu surprindere, constată o abatere de la rigoare aautorului, personajele reale neputând fi convertite în sfera imaginarului. Se adaugă o episodicăElena Sarmeșiu, soție de colonel racolată de spionajul german, pentru decor, picanterie șicomplectarea mozaicului social, vădind o grabă nejustificată a autorului.

DESPRE FEMEI. Într-un fel Alfa și Omega în orice fel de proză. Percepția este a unuibărbat viril, fără complexe hermafrodite, fără obsesii epidermice, firească, cu un strop de romantismcând contextul o cere. Acestei percepții firești i se adaugă cunoașterea mecanismelor subtile alepsihologiei feminine, univers atât de contradictoriu, când exploziv, când tainic, de mare sensibilitateși mult mai independent de fenomenele care guvernează cosmosul, decât psihologia masculină. Dingaleria portretisticei feminine, care-i populează literatura, se conturează, într-un univers al duioșiei,tandreței și al responsabilității, i-aș spune jerfelnice, MAMA. Aici Ion Marin Almăjan ne deschideo fascinantă perspectivă a etnicității specifice, a continuității, a miracolelor limbii, a complexuluisocio-spiritual numit de mine: românitate.

ÎN LOC DE CONCLUZIE. Cu cravată sau fără cravată, după cum umblă moda, domnul încauză, locuind temporar în orașul orgoliilor, fie ele regale, fie republicane, la adresa menționată înaceastă scriere, comite un fals flagrant. De fapt și de drept sălașul lui este însăși istoria Banatului, pecare, tenace și loial, o integrează firesc și complementar istoriei, ca istorie.

GRĂDIȘTEA PE ARGEȘ, SEPTEMBRIE 2019

Mihai Posada

Radu Theodoru – 95 – un paradox?

Personalitatea complexă, opera literară de considerabilăamploare şi de bună seamă prezenţa activă a dlui Radu Theodoru înpeisajul literar românesc, la frumoasa vârstă de 95 de ani (născut înlocalitatea Ineu, Arad, la 17 ianuarie 1924), este de natură săimpresioneze.

Opera scriitorului Radu Theodoru se dovedește, până înprezent, rodul unui construct de dimensiunea unui program instructiv-educativ adresat tuturor cititorilor săi şi desigur, în primul rând,tineretului României; operă şi program asumând concepţia despre viaţăa unui militar de carieră, un venerabil magistru aflat la performanța a95 de ani de slujire neîntreruptă a poporului său, mai întâi prin servireapatriei ca militar-apărător al ei din înaltul cerului, comparabilîntrucâtva cu scriitorul-pilot de război Sain-Exupéry, dar și apologet alistoriei Țării, deopotrivă dedicat cu arma și condeiul – crez nobildevenit disciplină de viaţă. Oricine poate observa caracterul pozitiv,sistematic, al acestei opere înflorite dintr-un crez atât de profund cum

8

este iubirea de ţara şi poporul din care te-ai născut. Campania pentru cucerirea trezirii de conştiinţăa contemporanilor şi viitorimii se desfăşoară pe două direcţii principale. În diacronia elaborăriivolumelor lui Radu Theodoru, romanul istoric ocupă de la început un loc aparte în economiaîntregului, întrucât fiecare povestire, fiecare carte de gen devine pagină de manual, pentru o lecţiede istorie a neamului. Al doilea pas, ca o altă escadrilă a înaltelor sale intenţii, autorul îl face, de ladragostea pentru compatrioţi, «survolată» până acum, la atenţia pentru umanitate în ansamblulliterar al unei viziuni umaniste, alertate de pericole şi ameninţări fie istorice, fie ascunse, fiepermanente – evident acutizate în prezent. Direcţie ce poate fi numită istoria conspiraţiilordeconspirate, în speţa dezvăluirilor alarmante, şocante despre organizaţii antinaţionale mondiale cuscopul final de a pune mâna pe toate resursele vieţii pe Terra, în folos propriu, prin anularea tuturorlibertăţilor celorlalţi locuitori ai planetei. Cu alte cuvinte, direcţia în litera V, ca două degetesimbolizând victoria. Dar noi considerăm că mai este nevoie de ceva: între brațele celor două aripiale lui V, venind către noi, cititorii, mai trebuie pusă o legătură care să le unească, una care le şiuneşte în absolut, formând litera Delta, triunghiul simbolic al unei formaţii de zbor cu vârful înspate şi baza acum invizibilă, dar odată terminată şi această a treia direcţie de legătură care lipseşte,întreaga scriitură a lui Radu Theodoru, asemeni unei super-nave de luptă în zbor, se va întoarce cuvârful ascuţit spre rostul său de lumină, pentru a împlini o operă vastă şi durabilă, în întregul eiadevăr. Baza acestei Delta Force va fi grinda literei A, semnul tuturor începuturilor ziditoare,Alephul personal al scriitorului. Pentru că opera lui Radu Theodoru îşi întemeiază cititorii ca fii deeroi, prin exemplaritatea lecţiilor de istorie încorporate în ea, pe de o latură. Apoi, te îngrozeşte cudezvăluirile senzaţionale în stare să descumpănească până şi pe cei mai aprigi luptători. Simţi cămai trebuie spus ceva. Că nu poţi fi mai întâi crescut doar în venerarea exemplului strămoşilor eroi,şi apoi speriat cu un balaur mai grozav ca toţi monştrii din poveste, bun de îngrozit mercenari fărăde patrie. Ţi s-ar părea că eşti pus în miezul unui paradox. Te întrebi de ce mai flutură pe flamurilede luptă şi pază ale Oştirii neamului românilor icoana Sfântului Gheorghe. Eu vă vorbesc de oaşteptare îndreptăţită a cititorului învăţăcel. Vorbesc de o a treia direcţie, pe care simt că trebuie săevolueze deja scrisul dlui Radu Theodoru: prin recunoaşterea jertfei creştine întemeietoare de neam,de popor şi de ţară, mai precis conştientizarea martiriului unor eroi până mai ieri neştiuţi, luptătoripentru ţară şi neam, ascunşi de teroarea istoriei dezlănţuite vreme de 50 de ani plus treizeci peste unpopor de viteji între Dunăre, Mare şi inelul Carpaţilor. Vă vorbesc despre ceea ce va fi cunună amăreţei opere literare elaborate pedagogic, prin cuvântul scris către publicul cititor. Ştiu că atâtautorul, cât și cunoscătorii operei lui Radu Theodoru, până și viitorii săi cititori, îmi vor da în celedin urmă dreptate.

٭ ٭ ٭Pe de-a rândul eşti, aşadar, foarte impresionat de volumul gigant al acestei opere literare din

care nu puţine sunt titlurile cu apariţie editorială în mai multe ediţii succesive, cu implicit succes depublic şi te poţi întreba care să fie rostul atâtor cărţi: oare numai de a convinge prin argumentulcantităţii? Însă, calitatea literară recunoscută a acestei opere: „simţul deosebit pentru ficţiune”, cumsubliniază Ştefan Borbély, autorul articolului despre Radu Theodoru, în Dicţionarul biografic alliteraturii române (două volume, autor: Aurel Sasu, Piteşti: Editura Paralela 45, 2006), încombinaţie cu calitatea documentaţiei şi a demonstraţiei afirmaţiilor, de cele mai multe ori şocante,alcătuiesc valori ce depăşesc, în ordine axiologică, nivelul cantitativ. Ar mai rămâne atunci, pentruscriitorul-ostaş, dincolo de evidentul spor literar pentru cultura românească şi implicitul câştigmaterial din drepturi de autor, nevoia irepresibilă de a produce cărţi în folosul neamului, de a slujitradiţia românismului prin scris. Arătând primejdiile ce pândesc populaţia întreagă, scriitorulcontinuă să îşi apere patria, aşa cum a făcut-o şi între anii 1946-1949, în calitate de pilot devânătoare, după absolvirea Şcolii de ofiţeri de aviaţie Bucureşti-Cotroceni (1943-1945) şi a Şcoliispeciale de aviaţie (1945-1946).

Decât că românismul – ca respect adânc pentru valorile româneşti etno-specifice întreculturile naţiunile lumii, oricât de eroic şi de senzaţional prin dezvăluiri livrate cititorilor

9

înspăimântaţi de revelaţiile preocupării sistematice a scriitorului pentru soarta omenirii; dar unromânism amputat de sentimentul demnităţii hristice prin jertfă creştină – ca element definitoriu înalcătuirea sa şi dovedit cu de asupra de măsură în puşcăriile comuniste, la Canal şi în domiciliileobligatorii din Bărăgan, adică un românism infirm, amputat de atenţia pentru suferinţa creştină aveacului al XX-lea, văduvit de zestrea sa spirituală profundă şi sublimă în acelaşi timp, poate fiorice altceva, dar nu mai poate fi numit românism.

Radu Theodoru este autorul unei opere literare însumând probabil peste 60 de volume,grupate programatic în categoriile: „roman istoric”, „roman contemporan”, „roman ştiinţifico-fantastic”, „nuvele, povestiri, microromane de război”, „povestiri istorice pentru copii şi tineret”,„cărţile mării”, „literatură politică-document”, „la Editura Lucman” – pentru unele ediţii revizuite,definitive sau inedite (Urmaşii lui Attila, 4-14 aug. 1999 pe coperta a IV-a, Bucureşti: EdituraLucman, fără an, pp. 301-303), precum şi al unei serii de scenarii dramatice prezentate la radio, încănepublicate, deci avem a face cu un autor foarte harnic, de mare calibru şi forţă de impactpsihologic de-a dreptul şocantă. Cum Radu Theodoru este, între acestea multe, şi autor al volumelorintitulate edificator: România ca o pradă 1996 şi 1999, Nazismul sionist, 1997 şi 2000,Hungarismul astăzi, 1996, Urmaşii lui Attila, 1999 şi o ediţie Lucman fără an de apariţie, Învierealui Iuda, 2000 şi 2005, Mareşalul [desigur, Ion Antonescu], 2001, A fost sau nu holocaust?, 2003,New Age. Imposibilul hermafrodit, 2004 – s-ar părea că riscul etichetării domniei sale ca autor deliteratură «antisemită şi xenofobă» în cel mai înalt grad, îl lasă rece. Nu considerăm că situaţiarespectivă constituie un paradox.

Altcineva – practicând atâţia ani studiul istoriei urmat de redactarea de volume-document,tot insistând pe întortochelile diacroniei secrete şi pe gravitatea sumbră a perspectivelor unei atariconspiraţii mondiale, din cercetător critic până la nivelul de acuzator autentic – s-ar putea trezi unadmirator, în subconştient, fireşte, al succesului cu care funcţionează mecanismul cotropitor pus înmişcare de înţelepţii administratori ai respectivului plan mondial de stăpânire a Terrei. Nu este şicazul cercetătorului român Radu Theodoru, care nu pare să se lase deloc păscut de astfel depericole. Cum nici nu este omul pe care deconspirarea conspiraţiei mondiale, organizate în folosul„clanului Rotschild”, nu pare să-l sperie, deşi ne îngrozeşte cu informaţia înspăimântătoare că uniiantecesori ai săi, ca de exemplu: „ziaristul canadian Serge Monaste a plătit indiscreţia cu viaţa”, în1995, pentru că ar fi deconspirat „PROTOCOALELE DE LA TORONTO”, care nu ar fi altcevadecât „NOUL TESTAMENT AL SATANEI, baza ideologică şi programatică aPROTOCOALELOR ÎNŢELEPŢILOR SIONULUI, adusă la zi, substanţializată şi etapizată” (NewAGE. Imposibilul hermafrodit, Bucureşti: Editura Miracol, 2004, p. 14).

Dar, aşa cum putem bănui că un volum sau poate două, trei, de «memorii» scrise deprozatorul de forţă Radu Theodoru, însărcinat prin anii 50 ai secolului XX cu conducerea birouluide la Sibiu al Asociaţiei Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Republicilor SocialisteSovietice (A.R.L.U.S. – una din organizaţiile înfiinţate cu scopul sovietizării României, încă din1944 şi prezidată la nivel central de vestitul medic C. I. Parhon), stau să apară în librării şi suntemmai mult ca siguri că ar atrage tot interesul cititorilor pentru ceea ce istoricul Adrian Cioroianunumea ARLUS, o poveste cu intelectuali (în revista 22, octombrie 1996), tot la fel tragem şinădejdea că nici contemporaneitatea împărtăşită de scriitorul nonagenar cu mai vechii noştri savanţişi academicieni veritabili, condamnaţi la moarte intelectuală şi uneori fizică, după desfiinţareaAcademiei Române, a Academiei de Medicină şi a Academiei de Ştiinţe, prin mişelia unui Decretnr. 76/ 9 iunie 1948, semnat de C. I. Parhon-preşedinte al Prezidiului Republicii Populare Române,Marin-Florea Ionescu-vicepreşedinte şi Avram Bunaciu-ministru al Justiţiei, tot aşa după cum nicisfinţenia românilor creştini martirizaţi în închisorile comuniste şi totdeodată colegi de generaţie aiscriitorului nu sunt momente de istorie românească de natură să-l lase indiferent pe condeierul-militar de carieră, ce nu iubeşte doar o simplă populaţie indiferentă la descendenţa ei din eroii uneigeografii sacre, ci, aşa cum însuşi mărturiseşte autorul, un popor creştin conştient şi, cu adevărat alromânilor: „Născându-se creştin şi ortodoxindu-se, poporul român a călcat prin veacuri – nu-mi

10

plac figurile de stil leşinate sau sforăitoare, nici sintagmele melo – dar adevărul este că a călcatveacurile cu paloşul în dreapta şi crucea în stânga” (New Age. Imposibilul hermafrodit, Bucureşti:Editura Miracol, 2004, pp. 118-119; cu menţiunea expresă a precizării auctoriale, tot aici: „Nu suntun istoric al creştinismului”). Până în prezent, autorul a fost preocupat mai întâi, cum spuneam, derememorarea momentelor de jertfă eroică a poporului românilor pentru libertate în propria ţară,după care atenţia i-a fost acaparată de problematica impactului la scară planetară, între cele douăstructuri mondiale definite prin ceea ce, pe de o parte, numeşte, într-un cuvânt, „Ierarhia” şi pe dealtă parte este cunoscut sub numele de Catolicism. Conflictul între cele două structuri supra-statale,Radu Theodoru îl cercetează pe o a treia cale, proprie structurii, educaţiei, autoeducaţiei şiconvingerilor personale, o cale de bună seamă nici religioasă, nici civilă: „Abordez tema acestuisubcapitol [Creştinismul, Protocoalele şi New Age] definitor Creştinismului supus asaltului generaldeclanşat de Ierarhie, după un îndelung război de hărţuială, sub incidenţa unei viziuni militare.Viziunea militară care permite sinteze”. Iar autodefinirea sinteticei viziuni urmează imediat:„Punerea în pagină a creştinismului şi a duşmanului său ireductibil: iudaismul, în complexitateaunui război atipic cu ofensive şi contraofensive strategice la scara veacurilor, cu dezinformări şiintoxicări reciproce, cu corupţie, infiltrări de agenţi dezintegratori, spionaj şi contraspionaj,convertiri silite sau tactice spre a se ajunge la pârghiile mânuite de înalta ierarhie bisericească, cuschisme abil pregătite şi finanţate copios, întreaga operaţie privind mai mult catolicismul şiorganizarea lui instituţională, decât Biserica ortodoxă” (New Age. Imposibilul hermafrodit, p. 119)

Pare că întreaga energie militară a vizuinii luptătorului prin cuvânt Radu Theodoru estecanalizată şi se revarsă asupra cititorilor săi pe două albii principale: istoria patriei române în cheiaunui dârz patriotism triumfător – în prima parte, şi istoria milenară a războiului //MONISM// întreforţele imperialiste precizate mai sus, în cea de a doua etapă. Captat de ultima din cele douăpreocupări, Radu Theodoru aduce acuzaţii zguduitoare: „Fixez paraşutarea în contemporaneitate laevenimentele din Vatican care au adus pe tronul pontifical alesul Ierarhiei şi, deocamdată, cel maiilustru propagandist la scară planetară al New Age: papa Ioan Paul al II-lea, alias Karol VoitylaKatz” şi lansează un apel la cercetarea instituţionalizată, întrucât efortul uriaş al căutărilor deinformaţii pe acest palier de studiu în primul rând arhivistic devine epuizant, imposibil în lipsa uneiechipe organizate, dincolo de limitele/puterile unui singur om: „A urmări lupta dintre Papalitate şiIerarhie în decursul veacurilor, ar însemna să se angajeze la o muncă titanică, teologi şi istorici,specialişti în cercetarea arhivelor secrete, detectivi şi ziarişti de caz, foşti francmasoni de gradul 33renegaţi, specialişti în decriptări, doctori în latină şi ebraică, şi altă sumă de interesaţi” (New Age.Imposibilul hermafrodit, p. 123). Sub specia marilor dezvăluiri de conspiraţii universale, literaturadlui Radu Theodoru devine cu atât mai savuroasă.

Acest povestitor de o energie scriitoricească şi o forţă epică neobişnuite, dezvăluie în faţacititorilor săi câteva uimitoare metode şi câteva senzaţionale ajutoare ce i-au asigurat succesulliterar: „Am fost şi sunt obiect şi subiect, obiect al unei reminiscenţe de experienţe paranormale:primesc avertismente de la o entitate benefică, veghetoare – care mă protejează: 13 accidente deavion, pentru alţii mortale; emit biounde care se reflectă din obiectele metalice şi care, interpretatede sistemul meu de alarmă, m-au prevenit în aer şi pe mare în situaţii limită, salvându-mă de laabordaje fatale; mâna stângă are calităţi paranormale (sigur schematizez) de a detecta din noianul defişe, de tăieturi din presă, de cărţi aşezate pe rânduri succesive, exact fişele, tăieturile din presă, saucărţile de care am nevoie într-un moment dat; după cum o sensibilitate nenumită mă avertizeazăatunci când în lipsa mea, un străin a stricat echilibrul atmosferei închegate în camera mea de lucru;ca să nu vorbesc de fluxul telepatic stabilit între mine şi soţia mea [şi] care funcţionează ireproşabil,indiferent de distanţele care ne separă” (New Age. Imposibilul hermafrodit, pp. 9-10).

Din acest motiv, supunem atenţiei temerarului cercetător şi mărturisitor care este şi, maiales, care ar putea fi Radu Theodoru, cu capacităţile sale paranormale de asimilare şi administrarede informaţie, şi posibilitatea deschisă de recuperarea necesară pentru conştiinţele publiculuiromânesc de acum şi, cu atât mai mult, a cititorilor săi de mâine, a sacrificiului creştin din ţara

11

noastră ocupată vreme de 50 de ani de comunismul descris în viziunea scriitorului Radu Theodoruca unul din fiii satanici ai Ierarhiei. Ar fi o binevenită încununare a unei cariere scriitoriceşti deanvergura şi tăria de caracter a luptătorului pentru adevăr istoric, o cronică a jertfei de suflet şi desânge, întinsă pe mai multe generaţii de români ortodocşi, catolici sau ai altor denominaţiunireligioase, pe care poporul românesc le-a înscris în istoria sa contemporană, până lapostmodernitatea în care astăzi plutim în derivă, începând cu crunta epocă de barbarieantiromânească numită de autorul însuşi: „perioada bolşevică, mesianismul marxist-comunist”(New Age. Imposibilul hermafrodit, p. 12). Poate să pară o provocare nepotrivită cu un scriitor la95 de ani, dar vigoarea dovedită de Radu Theodoru la această vârstă contrazice îndoiala sauscepticismul şi îndreptăţeşte să nădăjduim că nu am dat glas unei vox clamantis in deserto. Neaflăm, aici, în mijlocul unui triunghi de «propoziţii» enunţate de logicianul filosof austriac deorigine saxonă Ludwig (Joseph Johann) Wittgenstein, şi el participant la ambele războaie mondiale,gânditor şi scriitor – la fel ca Radu Theodoru la Grădiştea pe Argeş – în singurătatea unorproprietăţi rustice din Norvegia şi Irlanda: 1) «Ceea ce poate fi gândit este şi posibil», 2) «Gândireaeste propoziţia cu sens» şi 3) «Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă» (Logisch-philosophische Abhandlung, 1921, traducere de Alexandru Surdu, în Tractatus Logico-Philosophicus, Bucureşti: Editura Humanitas, 1991, respectiv p. 44, p. 54 şi p.124). Asta, ca să nupresupună cineva că facem apel, cumva, la o simplă... beţie de cuvinte.

Se cuvine, de aceea, să ţinem cont de faptul că: «[...] oricâte rezerve ideologice s-ar formula,legionarii au fost, istoricește vorbind – şi înainte şi după 1944 – campionii rezistenţei româneştianticomuniste şi, vorba lui Mircea Eliade, singura mişcare politică românească ’care lua în serioscreştinismul şi Biserica’» (Memorii, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 27), citat înprefaţa lui Răzvan Codrescu la volumul Doamne, strigat-am!, de Aspazia Oţel Petrescu, reprodusăîn revistele ROST, din Bucureşti, nr. pe iunie 2008 şi PUNCTE CARDINALE, din Sibiu, nr. peaprilie 2009, iar dacă luăm în considerare paradoxalul românism păgân (infirm, din punctul devedere formulat de Răzvan Codrescu, prin lipsa dimensiunii creştine), am putea bănui că autoruluiRadu Theodoru i-ar fi mai curând teamă să nu fie etichetat ca scriitor «legionar-anticomunist»,decât ca unul «xenofob-antisemit». Şi de cine s-ar teme un erou comandor de aviaţie şi bătrân lupde mare, la 95 de ani? Ar părea o prudenţă dacă nu suspectă, cu siguranţă nelalocul ei în caracterulunui patriot luptător deopotrivă cu armele de foc şi cu flacăra vie a slovei scrise, iar pierderea dinvedere a unui fragment fundamental din lupta împotriva Ierarhiei (comunist-anticreștine) peteritoriul românesc, ar ştirbi portretul unui mare scriitor, lăsând loc nedoritelor bănuieli de «cecitatepolitică», aşa cum se întâmplă, de pildă, în cazul altui poligraf român: Mircea Eliade.

Aşteptăm, aşadar, de la prolificul scriitor Radu Theodoru, o carte despre sfinţii sacrificaţi deideologia comunistă anticreştină şi criminală – ca parte a monstruoasei coaliţii universale necontenitdeconspirată în celelalte cărţi ale sale – chiar despre victimele terorii roşii din închisoarea politicăde exterminare a tineretului, de la Târgşor, tocmai în anii în care autorul îşi servea patria în calitatede comandant de escadrilă de vânătoare şi instructor de zbor la Regimentul 3 Vânătoare-Târgşor(1949-1950) şi mulţi ani după aceea, se ştie; adică o carte ca o spovedanie creştină a unui scriitorromân autentic, şi o alungare a fantomelor veacului kominternist de tristă amintire, o carte cu atâtmai necesară nouă tuturor şi mai cu seamă generaţiilor următoare, ca model de gest apotropaic şisanitar, în aria culturală a memoriei întregi şi curate, memoria convingătoare a pământuluiromânesc. «Cuşca iadului comunist s-a spart, însă ieşirea a fost programată către un iad şi maimare, dar, de data aceasta, neobservabil», sau: «Până nu învăţăm să ne vedem sfinţii, nu suntemcreştini», mai afirmă, tot cutremurător, dar în alt sens, românul Dan Puric (despre Omul Frumos,2009, p. 129 şi p. 140), întocmai ca Radu Theodoru şi, desigur, cu ceva mai tânăr în aspiraţii şi modde expresie (doar 35 de ani). Altfel, oricât de patetică înlănţuirea tragediei nenumăratelor eroismetrădate, oricât de monumental clădită ar fi ea – sumbru mausoleu al netrebniciei ucigătoare amilioane de martiri şi eroi pentru neam şi credinţă, dar lipsită de iubirea adâncă, mărturisitoare deadevăr dincolo de literaritate, pentru coreligionarii-compatrioţii-conaţionalii re-educaţi cu

12

bestialitate satanică ori exterminaţi de tăvălugul istoriei, la ce mai poate folosi (oare), scrisă şirescrisă în valuri, istoria unei patrii? Întrebăm acest lucru, pentru că romanţele triumfului plin desacrificii pentru pământul ţării, cronicile eroismului pentru libertate şi demnitate naţională în faţacotropitorilor permanenţi şi fără de număr, sunt desigur, o lecţie de istorie predată impecabil descriitorul Radu Theodoru, şi deopotrivă pentru că, împreună cu Dan Puric, acest alt gânditor, artistşi scriitor de succes la marele public, împărtăşim îndeobște, ca pe o invitaţie la considerarea şi re-considerarea jertfei acelor martiri înlănţuiţi în propria lor ţară, convingerea că: «Demnitatea hristicăa neamului se reface tocmai din această răstignire hristică a poporului român. Ea este sursa de re-iubire a României, de re-împrietenire cu sine, ca român, de re-îndrăgostire de această ţară», iar«Omul Frumos este ultimul strigăt de salvare, este ultima redută a umanităţii, în luptă cu oceanul deneomenesc care vine» (D.P., op. cit., p. 129 şi p.113). Şi cine, oare, nu vrea ca tinerii României săfie şi să rămână mai departe pui de oameni frumoşi îndrăgostiţi de România?

George Filip-Canada-

POEME ESTIVALE -2019- ROMÂNIA

POEM ÎN DODII

nici când nins-au anii cei mai grei,maica n-a zis „drac” în viaţa ei.ne zicea – când se mai mânia„lua-te-ar moartea, dară, să te ia...”

ne-am născut pe rând – şase gândaci.n-am fost noi bogaţi, dar nici săraci.taica-n veci nu s-a prea bucuratînsă de mulţi sfinţi... a înjurat!

Domnu-n ceruri – când îl asculta,în chilie se baricada,că olteanul – cel cu muşchi de fier,zvârlea cu sudalme pân’la cer.

maica îl scotea din pandalii:-Pantilie... avem şase copii.după ce vor trece negrii norio s-avem la tors şase nurori.

au fost anii vieţii foarte trişti.secetă-am avut... şi comunişti.şi pojarul a trecut prin sat,dar din noi – nici unul n-a luat.

şi-ntr-o toamnă – cei şase feciori,s-au trezit că-s dit’ai domnişori.era-n anotimpul – haraşoşi-am zburat toţi... care încotro.

...azi mi-am scris poemul meu cu drag.„la săraci... nici boii slabi nu trag...”pe părinţi un vers de-am risipit;ei şi- n ceruri mai au de trudit...

PASTEL CU CRENEL-moment meditativ...-

încerc să scriu la, TUZLA, un pastelpoetul george FILIP – fost Gigel.pe masă râde sticla cu rachiu.iau un plaivas şi mă tăbăr să scriu.

la poartă... nu mai e bătrânul dud.prin vie dă în pârg zaibărul crud.gardul e ştirb – de mult s-a coşcovit.cerul pe sat atârnă... ruginit.

casa e mândră ca un plutonier.smochinii – să se coacă, soare cer.bolta de viţă pare-un cer, mai mic.prin hornul casei fumegă... nimic.

luna pe boltă parcă-i caşcaval.din Mare se aude câte-un val.plugul cu două brazde-i ruginit.cazanul vechi de ţuică... s-a coclit.

13

doar pescăruşii albi mai ning din nori.un câine latră după trecători.dancii- ţigani cutreieră prin sat.nucul în cercuri pare-mbălsămat.

oamenii TUZLEI trec pe uliţi – vii.jandarmii beau prin cârciumi, naşparlii.flăcăii mai tocmesc câte o nuntă.se prevesteşte o bătaie cruntă.

nimeni la nimeni nu-i mai e dator.umblă bezmetic domnul perceptor.el şi pe viaţă-ar vrea să pună bir.muierea lui m-ascunde-n coviltir...

MAREA ÎN ACUARELE

infinite strune de ghitarădorurile mele nerostitebrize cu iubirea de o searăstalacmite -tu- stalagmite

valurile... infinite valuricolţuri de cuvinte neşoptitene-mplinite – multe idealuritranshumanţe veşnic infinite

zările... visate zări albastrecu catarge zvelte – ameţitede lumina miilor de astreprin poeme... lumii dăruite

pescăruşii...ca amanţii veşniciprin legende mari şi ne-mplinitefarurile mari – eternii sfeşnicifetelor ce vor să se mărite

cel luceafăr – meragiu de noaptecei piraţi cu mari comori pititedelfinii ce se-nţeleg prin şoapteşi harpoane... bine împletite

nişte trubaduri pe o epavăşi trădaţi de muze – pasămiteorizontul... şi pe el o navăce visează poruri părăsite

şi poeţii – fermecaţi de brizăîntind o chermeză-ntre pahareşi-ntre toate-acestea o surpriză:cântă valsuri Marea mea cea mare...

PASTEL DESENAT

mă scald cu brize de amurg în Mare,când soarele se duce să se culce.delfinii-şi poartă puii în spinare;le fie tuturora somnul dulce...

lumina se topeşte-n azimuturi.catargele, bătrâne, trag spre porturişi multe milioane de săruturise risipesc prin mari aeroporturi.

poetul george Filip e cu mine.el calcă încă teafăr peste algeşi ştie că-n calote de destinecurajul printre cruste se va sparge.

doar brizele sunt pline de speranţe.să le culegem una câte una,prin timpurile noastre cotoroanţee musai să visăm... întotdeauna.

vreau în pastel toţi iambii să îi număr.paharele cu vin să aibă frână.să fim prudenţi – poverile pe umărnu le sunt celor slabi la îndemnă.

şi taina de prin Biblii se sfârşeşte...să nu-mi mai amintiţi de înălţime;un Om care de sine se uimeşteeste miop... către viitorime...

îşi duce timpul puiii în spinare.să-i fie omenirii somnul dulce.mă scald cu brize de amurg în Marecând soarele se duce să se culce...

14

Aurel Domide Șănțanu

AMĂGIRI

Ca o revărsare cobori și urcicu aripi de lumină.

Ades îți cauți obârșiaîn șipotul vremiiîndurând prefaceri scăpatedin armura durerii.

Amăgiri cu suflet de speranțăchemând cuvintela raportul nezălogit.

Când frunzele cadpoleind alămurile toamneipăstrezi încă urme netrucatede amăgiriprin pașii rari ai trecerii.

FINAL

Ca o interogație apare finalul.

Este semnul unui zbor,strecurare dintr-un timpîn alt timp.

Și nu te mai poți prefacecă pleci ori că vii.

Astfel calci peste durerile desăvârșiriicoborând în freamătultreptelor din urmă.

Așa a fost, așa va rămâne:semnul din pulberea tăceriiprinsă în geana unui final,doar a unui final.

FĂRĂ TINE(soției)

Ca ziua fără luminăca cerul fără steleca rana fără vindecareca o speranță pierdutăori ca o inimă pustiită...

Fără tine eu nu mai sunt euun mers fără țintăun pustiu din care nimeninu se mai întoarce.

Fără tine, doar eu și regretulși cu neputința de a te fi pierdutpentru azi, pentru mâinepentru totdeauna.

GÂNDURI...

***

Oare de ce ți-ai publicat,Lucrarea sub pseudonimCând numele-ți adevărat

E tot atât de anonim.

***

În seamă dac-a vrut băgatA trebuit ca să de-a șpagă,Dar după cum a fost tratatȘi astăzi „undeva” îl bagă.

***

Devine omul înțeleptÎnvățând și de la cuie.

Un cui străbate dacă-i drept,Un om adesea dacă nu e.

15

Ioan Părean

Poveste grănicerească

(În acest număr al revistei noastre, RAPSODIA, vreau să redau unadintre puținele povestiri care ne-au mai rămas de pe vremea grăniceriei.)

Se cunoaște faptul că în satele grănicerești era instaurată ordinea austriacă. Totul se făcea lacomandă. Când comandantul companiei stabilea vremea de cules via sau cucuruzul, se bătea doba(toba) pe ulițele satului și în zilele stabilite prin poruncă, țăranii-grăniceri ieșeau la câmp să-șistrângă recolta. Aratul, cositul, plecarea oilor la stânele din munți, toate se făceau la ordin. Nimeninu cuteza să încalce porunca. Pe lângă faptul că toate aceste porunci produceau o nemulțumiremocnită în rândurile populației, satele cuprinse pe teritoriul grăniceresc erau tot mai înfloritoare.Niciun sat transilvan nemilitarizat nu se putea compara cu satele grănicerești, aflate sub protecțiaîmpăratului de la Viena.

După cum știți, Orlatul era sediul Companiei a VI-a de graniță și, totodată, sediul comenziiRegimentului 1 român (valah) de graniță. Aici, la Orlat, locuia însuși colonelul-comandant, precumși statul major (ștabul regimentului).

Referitor la ordinea austriacă introdusă în satele din cuprinsul regimentelor de graniță, ne-aurămas documente și câteva povestiri.

Se spune că în fiecare an, pe vremea căsătoriilor, după Postul cel mare al Paștelui,comandantul regimentului aduna viitorii miri, cu miresele lor, în curtea locuinței sale și le dădeabinecuvântarea, precum și o pungă cu creițari, cu care să-și înceapă căsnicia. Acolo, se adunautinerii însurăței din cele 82 de sate din sudul Transilvaniei, de la Zărnești până hăt, departe, în ȚaraHațegului.

Într-un an, colonelul-comandant, care avea musafiri de la Viena și s-a dedulcit cu ei la unpahar… sau două, a văzut de la fereastra casei lui tinerii care-l așteptau cu emoție în curte să le deabinecuvântarea. Stăteau perechi, ținându-se de mână și îmbrăcați în cele mai frumoase haine pe carele aveau. Părinții viitorilor miri stăteau ceva mai departe. Vreau să fac precizarea că atât mirele, câtși mireasa, proveneau din părinți grăniceri. Excepțiile erau rare și se aprobau doar de cătrecomandant, printr-un document iscălit de el.

După cum vă spuneam, colonelul a trecut cu privirea peste însurățeii adunați înaintea lui și,fiind puțin „aghesmuit”, a constatat că ceva nu este în ordine. Un mire înalt cu o mireasă mică destatură, unul urât cu o mireasă frumoasă sau… invers, un mire slab cu o mireasă grasă. Așa ceva nuputea tolera. Ce fel de ordine era aceea?

S-a apucat, astfel, să-i așeze după înălțime, frumusețe etc. Ordine austriacă.

- Acum îi bine! spuse colonelul, uitându-se cu satisfacție peste cei încolonați.Un val de plânsete se auzi în curtea regimentului. Plângeau mirii, dar, mai ales, părinții lor.

Colonelul împreunase un mire din Țara Oltului cu o mireasă de la Hațeg, o mireasă din Jina cu unfecior din Viștea și tot așa. Ordinea austriacă s-a făcut.

Văzând jalea din curtea lui și, la intervenția musafirilor săi veniți de la Viena, colonelul arenunțat la „ordinea austriacă” și a îngăduit ca fiecare să se însoare cu cine vrea.

- Eu v-am vrut binele, dar voi, ca proștii, o știți pe-a voastră! Luați-vă cum vreți! mai spusecolonelul.

Apoi a poruncit capelanului să le dea pungile cu creițari, conform tradiției și… ordiniiaustriece.

16

Anca Sîrghie

PUBLICUL - ȚINTĂ AL PROZEI LUI ȘTEFAN VIȘAN

Demersul scriitoricesc al prozatorului Ștefan Vișan a ajuns la al douăzecilea titlu, avândvaloare jubiliară demnă de salutat. Dincolo de o terapie exemplară a anilor maturității depline,octogenarul sibian dă o pildă de felul cum, după o carieră militară, în care a avut responsabilitățimajore și rezultate pe măsură, în prezent cuvântul său ca mânuitor de condei este auzit în cenacluri,publicații și chiar la emisiuni de televiziune. Cărui eșantion de cititori se adresează autorul? Estefiresc să ne întrebăm dacă Ștefan Vișan și-a constituit, scriind cele deja 20 de volume, un publicfidel, care să fie captivat de varietatea temelor sale.

Prozele celei mai recente cărți a lui Ștefan Vișan, reunite sub titlul Cetina (Editura Salgo,Sibiu, 2019), conduc cititorii prin lumea aviatorilor, în care se transmite din tată în fiu pasiunea de acolinda văzduhurile. În narațiunea Doru, un celebru aviator militar, murit de tânăr în plinăoperațiune, va fi urmat profesional de băiatul său. Expozițiunea textului se croiește dintr-un condei,copilul de 6 ani simte, asistând la o demonstrație aviatică, rămasă în amintirea lui drept “cea maiminunată zi trăită de el până atunci”, că va dori să-și urmeze părintele, iar la terminarea școlii deaviație în mod simbolic primește din mâna mamei sale epoleții hainei militare purtate de eroul, carei-a fost tată, acțiunea epică dobândind o necesară rotunjime.

Scriitorul imprimă volumului o anumită înălțime etică, pe care o asigură cultul pentruprofesia cutezanței, care este cea de aviator. Spre aceasta sosesc și alte proze ca Întâlnire, Excursie,Disperare, Visul, Minunea, cea mai emoționantă din întregul volum, și Trup de femeie. Uneorimotivul aviației apare ca o creionare de cadru, alteori este profil psihologic sau figurează ca parte atramei subiectului. Personajele din prozele Bujor și Alin, Tuța și Gabriela circulă de la un text laaltul, dovedind că, dacă ar fi fost mai stăruitor, scriitorul putea să creeze chiar un roman cu toateaceste episoade, ce se constituie în volum ca secvențe ale unui tot. Nu lipsesc nici dramelepsihologice amoroase, nici situațiile epice dure, așa cum este avionul izbit de stâncă din Alarma sauaccidentul inspirat din realitate în Disperare, unde se regăsesc personaje cunoscute anterior.

Apar și teme adiacente, ca transferul de energie telepatică din Visul, unde Gabriela, aflată înspital, are coșmarul că Mihaela, sora ei geamănă, s-a prăbușit cu avionul. Tehnica modernă acomunicării intervine salvator atunci când tatăl Mihaelei din povestirea Minunea îi sugerează printelefon soluția salvatoare după prăbușirea cu avionul într-o pădure, aprinderea cetinei ce arde și udă.Astfel helicopterul plecat în zona accidentului aviatic, în ciuda întunericului, reușește să-i reperezela timp. Doru, Mihaela și Bujor vor fi salvați și Alin sfârșește tragic, dar nu înainte de a dovedi ogenerozitate întoarsă spre ceilalți, atitudine care asigură medicului o certă exemplaritate. Destinulpersonajelor implicate în accident este urmărit până la final, în geografia epică apărând spitalul de laSibiu cu medicul ortoped Radu Fleacă, scriitorul conformându-se realității, fără intervenții aleplanului imaginar în narațiunea intitulată Locul suferințelor.

Cititorii prozei lui Ștefan Vișan din volumul intitulat în mod inspirat Cetina, nu vor găsidescrieri de tip sadovenian, nici analize psihologice cum sunt în clasicele romane ale HortensieiPapadat Bengescu. Inovațiile epice lipsesc în această proză consemnativă, în care autorul recurge lapovestirea în ramă doar în narațiunea Trup de femeie. La început de secol XXI, apetitul pentrulectură este obstrucționat cu drasticitate și cititorii preferă pilule de acțiune epică, așa cum sunt celedin acest volum, unde tocmai pentru că nu devin extinse nuvele, cum sună subtitlul, prozele luiȘtefan Vișan sunt la îndemâna cititorilor de toată vârstele și ocupațiile, ele putând sugera, spreexemplu, un scenariu de film, în care un regizor priceput ar găsi interesante puncte de reper.

17

Maria-Daniela Pănăzan: De vorbă cu ființa poeziei

„Poetul nu trebuie să inventeze cuvintetrebuie doar să le îmbrace-n lumină

ca să pară rostitede îngeri” (Nicolae Crepcia)

Despre poezia lui Nicolae Crepcia se vorbește doar la superlativ. Lirica lui confesivă faceparte dintr-un acord universal cu tainele adânci ale firii însetate de cunoaștere, de atingere aperfecțiunii. S-a născut la 16 februarie 1952, în localitatea Brotuna, comuna Vața de Jos din județulHunedoara. Debutul literar a avut loc în anul 1974, în revista „Tribuna”. Din 2009 este membru alUniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara.

Este autor a peste 25 de volume de poezie și proză, dintre care amintim: Pe umărul luiRimbaud, volumul de debut din 1996, Între iarnă şi somn, 1998, Îngenuncheat în lacrimă, 2000,Elegii provinciale, 2003, Scrisorile de la Brotuna, 2004, Durerea ca fericire, 2005, Halucinaţiileunui hoinar singuratic, 2005, În intimitatea frigului, 2006; Cântece în grădina iubirii, 2007, Iarbaverde de acasă, 2008, Mierlă cântând, 2010, Poezii de spus la gura sobei, 2010, SpovedaniileIancului, 2011, Mesagerul, 2011, Strigătul care se vede, 2012, Băiatul Fără de Nume în Țara dePiatră, 2012, Fără glorie, 2013, Izvorul dragostei, 2014, O fetiță cu cârlionți, 2015, Horea, 2015,Mierlă sângerându-mi pe umăr, 2018, Cărare prin rai. Poeme haiku, 2018, În căutarea Speranței,2019. A fost distins cu premii literare, cel mai important fiind Premiul pentru Cartea Anului, în2013, pentru volumul Strigătul care se vede, acordat de Filiala Alba-Hunedoara a UniuniiScriitorilor. A fost sărbătorit de mai multe ori la Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu” din Deva,fiind considerat un poet original, remarcabil pentru comunitate, prin sensibilitatea sa lirică și prindelicatețea firii.

Opera poetică a lui Nicolae Crepcia a avut parte de numeroase aprecieri critice. Sunt sau nunecesare cărțile care adună între coperți gânduri și însemnări critice? Răspunsul este cu siguranțăafirmativ, dacă ne gândim cât de greu se ajunge azi la anumite cărți sau reviste de literatură. Pareparadoxal, însă așa este! Lipsa finanțării se simte și în promovarea culturii, fapt ce determinăpublicarea cărților și a revistelor într-un număr mic de exemplare sau trimiterea lor pe email, înmediul online, la un număr relativ restrâns de colaboratori. De aceea, o asemenea carte, în care suntadunate aprecierile critice despre lirica sau proza unui autor capătă o importanță vitală în înțelegereaoperei.

Volumul de față culege cele mai alese gânduri, limpezi și oneste, scrise despre liricapoetului. Eu nu sunt lacrimă / eu / sunt însuși plânsul spune Nicolae Crepcia, inspirat sau nu dinversul stănescian, „poezia nu este lacrimă / ea este însuşi / plânsul, / plânsul unui ochi neinventat, /lacrima ochiului / celui care trebuie să fie frumos, / lacrima celui care trebuie să fie fericit.” Și totstănesciană este Măreția frigului, care la Nicolae Crepcia se ascunde În intimitatea frigului...Această intimitate lirică se revarsă în teme esențiale din literatura lumii. Însingurarea, tristețeametafizică, strigătul în pustiu, iubirea neîmplinită, dorul, gloria lumii, relația cu divinitatea, toatedevin esența însăși a poeziei lui Nicolae Crepcia: Sunt prea departe/ să fiu auzit./ Strigătul meu /doar Dumnezeu de-l ascultă / însă și El este trist / și singur / ca un poet din provincie.

Înainte de toate, lirica acestui „poet fără de glorie” curge senin în clepsidra timpului.Dedublarea poetică este semn ales, fiindcă „Vorbesc despre poezie/ ca despre ființa mea/ pentru căeste una/ și aceeași”. Este, spune și Daniel Marian, „vremea când poetul nu-şi mai scrie poezia,poezia îl scrie pe el ca pe un viu necesar în construcţia celui mai concludent viu. Vremea distincţieicare a aşteptat ca infinitul să se rupă, să se spargă permiţând să iasă la lumină acea doză de finit

18

dar complet fiind. I se spune „antologie de autor”, eu aş numi-o mai degrabă întreagă fiinţascrierii.

Mai apoi, fără doar și poate, ne aflăm în fațaunui destin poetic împlinit. Antologia „Mierlăsângerându-mi pe umăr”, publicată tot la EdituraCronoLogia din Sibiu, în 2018, stă mărturie despretimp și despre dragoste, coordonatele întregiiscriituri din ultimii douăzeci de ani. Despre aceastăîntreagă „ființă a scrierii” la care face referireDaniel Marian, pe care l-am citat anterior. Mierlaeste, în simbolistica noastră populară, fată de preotcare, invidiată de o zână rea și rămasă fără haine, sepreschimbă în pasăre. La Nicolae Crepcia, mierlaeste sângerândă, transformată așadar în jertfământuitoare, cuvânt cu putere vindecătoare,amintind de mitul jertfei pentru creație. Poetuldevine astfel un Meșter Manole, care își jertfeștecuvintele pe partitura creației, dând naștere Poeziei.Este simbolul plenitudinii, al frumuseții caresalvează lumea, al iubirii nesfârșite. Cânteculmierlei este cântecul întregii lumi, este bucurie șihar, este reînviere a spiritului creator, dornic de arecrea alte și alte lumi, universuri compensatorii încare se regăsește un eu liric marcat de sângerareape umăr, de apropierea de inimă, de centrul lumiigândurilor. Și ce este poetul? Ce este poezia? Cealtceva ar putea fi?

Poetul – el este acest Midas al sunetului cuvintelor. El le dă viață, el le șlefuiește și leîmpietrește în aur, valoarea lor devenind extrem de prețioasă pe calea suferinței, în căutareaperfecțiunii lirice și atingerea absolutului, a Luminii: Chiar luna / devenea bulgăre de aur/ când oatingea cu privirea/ chiar sărutul / se transforma-n sclipitoare pepită/ O/de-ar fi fost doar atât /Plângea ca regele Midas / scăldându-se-n râul Pattolos/ să se spele de har”. Această atingere înaur, la care a râvnit legendarul Midas, este simbolica dorință a iubitorului de cuvânt de a-și potolifoame de sensuri, de noi și noi valențe lingvistice. Fără nicio îndoială, prin lirica sa, NicolaeCrepcia îmbogățește patrimoniul poetic național.

Nu pot încheia această scurtă prezentare, fără a aminti de un capitol aparte din biografialiricii autorului. Pagini aparte, foarte valoroase, a scris Nicolae Crepcia pentru copii (și nu numai!).Ultima carte dedicată acestora, tipărită de curând, a fost În căutarea Speranței, „carte de înaltăținută intelectuală, plină de sensibilitate și măiestrie”, în care „Utopia este o lume a contemplațieipure, a inocenței și a iubirii”. Înclinația spre literatura pentru copii nu este doar o falie din universuloperei, ci o nevoie, permanent manifestată, de accedere în spațiul matrice, în spațiul Ființei, alcandorii și al credinței că există realmente un tărâm al fericirii, al împlinirii, al șansei de a te refugiaîn …eternitate: „Lumina cădea prin vitralii de Frunze / pe iarbă, pe muşchiu-nflorit, pe stei/ şirăsădea în lume floarea speranţei”.

Și nu în ultimul rând, vorbim despre poezia cu fior religios care străbate întreaga operapoetică. Rugăciunea, starea de grație, de întâlnire cu divinitatea, de întoarcere către sine, toateacestea sunt punțile de legătură dintre eu (ca ființă spirituală aflată în căutarea sinelui) și divinitate,ca entitate superioară ce ne „măsură destrămarea”, cum ar spune Lucian Blaga). Poemele lui NicolaeCrepcia sunt reminisciențe din Lumina psalmilor și a imnurilor religioase. Ele sunt poeme„îngenuncheate a rugăciune”, poeme îmbrăcate „în Lumină / ca să pară scrise de îngeri”. Această

19

„îngenunchere” a spiritului este asociată uneori cu cea a cerului, în care parcă „și El înjură”, dar numai„de necaz, fără de ură”, „ a dojană”. Asemenea altor mari poeți, inspirați din psalmii biblici, la NicolaeCrepcia reîntâlnim apropierea de divinitate, împletită, arghezian, cu o stare de nemulțumire coroborată

cu patima, cu ideea că, uneori, Dumnezeu oftează și El cugreu, lovit de cele ale lumii acesteia (precum în poemul„Eu cred că și Dumnezeu”); de aceea, putem spune căpoezia „se împlineşte ca artă prin canoane formale, dar earămâne, în fundamentele ei, inspiraţie, cu izvoare în aceastare poetică pură, care se învecinează cu rugăciunea”.Sufletul, la rândul lui, e îngenuncheat în rugăciune, emarcat de nevoia de Lumină.

Sperăm să reușim, prin acest volum, să atragematenția asupra liricii lui Nicolae Crepcia, un autor valorosîn panoplia literaturii de azi. O invitație la lectură, laretrăire lirică, În căutarea Speranței, a Luminii, aÎmplinirii și Desăvârșirii. Ființa poetului își regăseșteliniile de forță și putere în Ființa însăși a Poeziei, cu caredialoghează neîncetat.

Sintetizând, putem opina că opera lirică devinePeriegheză a Luminației Cuvântului, iar Nicolae Crepciase înscrie în șirul lung de purtători de mesaj divin dinliteratura română.

Valeria Paștiu-Gușeilă

TE-NVIE VISUL, POEZIA...

Motto:„Acesta-i jocul forțelor, de vrajă, / că trec slujind prin lucruri iar și iar:crescând în rădăcini, slăbind sub coajă / și-n vârfuri înviind apoi mai clar.”

Rainer Maria Rilke (din Ceaslovul- Cartea Întâi – trad. Mihail Nemeș)

În mine nu mai zac dorinți neîmpliniteDe când am hotărât ca-nfrângerile meleSă nu mi le mai strig la steleCi, să le-ngrop, fiind focuri mistuite.

Credința-n schimb, sporită pas cu pas,O prind cu –armură de azur -Să fac în timp câte-un popasÎn inima vremii, la începutul pur.

Ca și un fluviu ce-n mers liniștit lunecând,Peste secoli dintr-un cap într-altul,Fac schimb de taine Adâncul cu ÎnaltulSpirit și suflet în Mările Luminii îngemănând.

O, câte nu văd în astă lume deodatăUnde, an după an rotitu-s-au sorii!M-aș vrea – eoni uitată-n dosul zării -Învăluită-n pânză cu tăceri brodată.

Dar brusc, cămașa-mi freamătă când, iată:Un mănunchi de raze prin fereastră cată,Și-apoi, aud din spații un glas ce se degajă:Te-nvie visul poezia... Acesta-i jocul forțelor devrajă!

20

George Văidean-Orăștie-

OCTOMBRIE - Mijloc de toamnă –

Toamna vine odată cu armonia culorilor naturii, cu belșugul livezilor, a câmpului și a viilor,cu nostalgiile și poeziile ei, cu fascinația așteptărilor din nopțile din ce în ce mai lungi și făuritoarede nunți și vise. Armonia cântecelor din vară este înlocuită cu aceea a ecoului de romanțe și afoșnetului nostalgic, funerar chiar, al frunzelor ce cad. Este deprimant, chiar trist să vezi copaciîmbătrâniți, gârboviți și ei de ani, pierzându-și podoaba verde, ce face să se îngroașe covorul arămiual cărărilor, din zi în zi, sub care toamna își ascunde farmecele. Așa îngândurată și înfricoșată,trădată și părăsită de anotimpurile de dinainte, toamna a rămas singură să înfrunte viscolul și răcealaanotimpului alb, ce va veni.

Așa tiptil, pe nesimțite, încet, încet, fără să ne dăm seama, toamna se instalează, scuturând pealei amintirile verii, și amurgurile ei îndeamnă la visare. Ceața învăluie pădurea și arborii parcurilor,într-o mantauă de aramă, iar zilele pierd treptat din minutele și orele lor în fața înserărilor. Copaciivăduviți de podoaba dătătoare de umbră, oferă verdele lor ca ofrandă pământului, care digeră ceodată a fost viață. În bătaia vânturilor se aude foșnetul crengilor și trosnetul cu multiple fracturi deramuri, care le măresc durerea și întristarea.

În urmă cu ani, pe alei împreună cu tine pășeam la braț cu trăirile de altădată și ca o solie, fărăsă știm, fără să vrem, o frunză îngălbenită a căzut în părul tău și alta peste ochii tăi și nu ai maivăzut când mi-am oprit privirea peste întreg corpul tău, ca peste o floare ce așteptă lacrimile cerului.Acum privesc singuratic cum ruginesc frunzele viilor sub zborul comun al rândunelelor care se duc.Brumele și burnițele toamnei mă fac să închid fereastra dinspre lume, dar niciodată, singur fiind, nusărbătoresc singurătatea, pentru că nu am gânduri înnourate și învolburate de vânturi ce usucăfrumoase aduceri aminte și petale ale florilor ofilite ce își regretă parfumul avut în vara trecută.Chiar dacă zilele nu sunt întotdeauna însorite, sub un nor alb plutesc gândurile mele pentru tine șispun mereu cât de mult te aștept. Lacrimile norilor ce cad pe geamul meu, sunt dorurile mele care teplâng. O parte din picături au rămas, boabe de cristal, nedespărțite de ramurile dezvelite alecopacilor, parcă vrând să te plângă și mâine. Eu fur ploilor limpezimea picurilor, îi primesc încăușul palmelor și îmi spăl cu ei ochii, tâmplele, gândurile.

Toamna, prevestitoarea fulguirilor ce o să vină cu ceața și brumele ei, este preludiul zilelorreci, dar în liniștea nopților îndeamnă sufletul să coboare tăcut, melancolic spre amintiri, însă niciele nu sunt sincere, pentru că persistă și ne inundă doar cele frumoase. Când mă voi strămuta înlumea necuvintelor, a liniștii și tăcerii totale, o frunză arămie din toamnă mi-ar fi un bun tovarăș dedrum.

Pe drumul încărcat de aniToamna stoarce ploi peste castaniPe prispa anotimpului căruntPetrec cu anii ce au fost și nu mai sunt.

Este toamnă iarăși, dar nu e prăpădDin nou pleacă de la noi aceiași cocoriDe câte ori, zburând, pot să-i mai vădPe cer, înșiruiți cuminți, de câte ori?

21

CATRENE

Mai cred

Pe mormântul tăceriiPe care l-ai așezat între noiNu se ofilesc florile iubiriiȘi cred încă la vremea în doi.

Nimicuri efemere

Ce scriu unora le par nimicuriCum aș putea să nu țin cont de toateEu sunt din alte vremi și am tipicuriȘi știu că viața este o efemeritate.

Nu am cum

Aș vrea să fiu din nou copilSă alerg bucuros desculț pe drumAtunci nimic nu-mi era ostilM-aș vrea din nou acolo dar nu am cum.

Toamnă

În toamnă prin copacii goiCând trece printre ramuri LunaÎmi amintește iar de noi.Și iar te văd, ca totdeauna.

Imposibilitate

La poarta inimii mele, profundCineva insistent bate acumDar cum pot să mai răspundCând inima mi-e scrum?

Recunoștință

Acum, la vârsta de străbunicTrăiesc bucuria Soarelui ce ne îndurăEl ne dă zilnic lumină și căldurăÎnsă darnic, nu cere în schimb nimic.

Chiar dacă

În sufletul meu mai vibreazăO strună de vioară și cânt încăDe nu mă ascultă nimeni, nu conteazăSunt un val ce se sparge de stâncă.

În noapte

În casa goală doar LunaMai răzbate prin fereștiE rece și tristă, oftează într-unaSăracă e noaptea, că tu nu mai ești.

Atenționare

Viața-i plină de angoaseDar ia aminte ce îți spun:Doar amintirile frumoaseMai ard și de sub scrum.

Drumeț

Pe drumul meu strâmtÎți mulțumesc că ai venitEu, învingător sau înfrântTu, îmi ești răsărit și zenit.

Un vis ciudat

În multe zile ce-am trăitAm râs de vară și de floriÎn drumul meu m-am poticnitPlecarea-n infinit îmi dă fiori.

Din zori și până în asfințitAm căutat mereu fericireaLung șir de ani am risipitRămânându-mi doar amăgirea.

În vis m-am văzut iarăși micȘi atâtea jucării am adunatÎn zori am rămas fără nimicBucuria e scurtă, ce vis ciudat.

.

22

Cornelia Ursu- Iași -

TAINA SCRISULUI –

SCRISUL ÎNTRE PROFESIUNE ŞI PLĂCERE

Atunci când scrisul, inclusiv cel creativ, are o preponderenţă profesională semnificativă estefoarte dificil de prognozat momentul în care apetenţa pentru această formă fundamentală decomunicare se va transforma în dorinţă de scriere literară cu valenţe de entertainment. Poate şidatorită faptului că parcursul profesional, mă refer desigur la profesiunea de medic, cea pe care ocunosc în detaliu, presupune un ritm alert în care trebuie să publici o serie de articole despecialitate, studii, cursuri pentru studenţi, nu mai vorbim de teza de doctorat sau alt gen de articoleori comunicări ştiinţifice. Apoi se adaugă în mod obligatoriu şi munca fără discontinuităţi pentruinformare sau actualizarea informaţiilor în acest domeniu supus unei dinamici fără precedent. Toateacestea te pot opri, de foarte multe ori, nu numai de la o firească dorinţă de a te relaxa prin scris ci,mai mult decât atât, chiar de la lecturi de alt gen.

Cu toate acestea istoria literaturii universale relevă nume de rezonanţă precum Schiller,Cehov, Cronin, Bulgacov, Munthe sau Rabelais. Nu am amintit decât pe cei mai cunoscuţi dintremedicii scriitori, ale căror opere au intrat deja în patrimoniul cultural al omenirii. Dar să nu uitămnici de prezenţa unor personalităţi ale culturii române aflate printre aceşti titani. Mă refer la VasileVoiculescu, Ion Cantacuzino sau Grigore T. Popa.

În mod firesc, nu m-am întrebat niciodată, nici nu aveam vreun motiv deoarece nu credeamcă voi intra şi eu în această categorie, care vor fi fost motivele pentru care aceşti oameni devotaţiprofesiunii lor medicale îşi asumă condiţia, de multe ori cam fragilă, de scriitor, unii dintre eidevenind chiar nume de referinţă în literatură… Nu știam ce anume îi atrage pe discipolii luiHippocrates către domeniul literar, mai ales că, aşa cum am arătat, numărul scriitorilor valoroși custudii în medicină este semnificativ atât în România, cât și peste hotare. Medicii autohtoni cuînclinații literare au pus chiar bazele Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România,înființată în 1990 și afiliată la Union Mondiale des EcrivainsMédecins.

Motivaţia aveam să o aflu ceva mai târziu, în anul 2015, când am făcut o vizită în Israel…Ne propuseserăm o vizită de o săptămână la Haifa şi Tel Aviv. Am vorbit cu prietenii noştri, astăzilocuitori ai celor două orașe și de care ne lega de mai mulţi ani o susținută corespondenţă, despreaceastă inițiativă. Dar trebuie să recunosc faptul că totul a depăşit şi cele mai optimiste aşteptări. Zide zi am fost regalaţi de bunăvoinţa acestor oameni minunaţi care ne luau zilnic de la hotel şi neplimbau prin locuri legendare despre care auziserăm doar în biserică citate din Biblii saulecturaserăm prin alte genuri de cărţi. Am fost primiţi cu acea ospitalitate despre care credeam că adispărut de mult. Ne-am îmbrățișat cu oameni pe care nu-i văzuserăm niciodată, dar aflați de atâtavreme în contact prin miracolul numit internet. Mai mult decât atât, am participat la o lansare decarte organizată de doamna Doina Meiseles, directorul prestigioasei publicaţii de limbă română„Jurnalul Săptămânii”, la reşedinţa sa din Tel Aviv, unde pe lângă elita culturală de limbă românădin Israel au participat şi doamnele ambasadoare ale României şi Republicii Moldova.

Săptămâna petrecută acolo a fost o experienţă unică care m-a marcat atât de mult încât odatăajunsă în ţară am simţit o nevoie imperioasă de a scrie despre toate aceasta. Aşa am ajuns perafturile librăriilor cu prima mea carte, „Prin țara unde soarele apune în mare”, un volum aparent cunote de călătorie, dar de fapt cu impresii despre oameni şi locuri unde a te simţi fermecat este un felde obişnuinţă.

23

Titlul nu a fost ales întâmplător, mai ales că pe copertă am preluat reproducerea unui minunattablou primit în timpul vizitei despre care am vorbit de la pictorul EdiMattes, un bun prieten caremai apoi ne-a vizitat la Iaşi, locul de baştină al familiei sale. Poate că a fost felul meu de a lemulţumi acelor minunaţi prieteni, însă evenimentul mi-a adus ceea ce nici nu gândeam: o întreagăserie de cronici elogioase. Și mai mult chiar, îndemnul de a continua. Era parcă ceea ce aşteptam! Aurmat la scurt timp o a doua carte: „Paradigma unui ţărm mediteranean” ce a reunit o serie deconsemnări și imagini estivale din concediile noastre ale ultimilor ani. Interesant este însă că măsimt dominată de o febrilitate creativă şi lucrez deja la o a treia carte în care ficţionalul este,procentual vorbind, prioritar. Deşi am în minte întreaga intrigă incluzând și personajele aferente,păstrez o oarecare reticență… Nu prea ştiu cum vor evolua lucrurile pe parcursul scrierii, aşa căacumulez suficiente emoţii pentru finalul cărţii. Şi abia acum pot afirma că înţeleg motivaţia aceloroameni care dincolo de profesiune se dedică scrisului.

Comunicarea la nivel profesional, mai ales pentru un medic, rămâne, din păcate,restricţionată de cutumele şi limitele specifice. Din acest motiv medicul caută şi chiar găseşte înzona literaturii aparent ficţionale, o modalitate extrem de deschisă şi permisivă pentru a spune, sprefolosul tuturor, ceea ce în alte circumstanțe ar fi confidenţial sau de ce nu, criptat. Așadar, îmipropun să parcurg noi etape ale planului meu editorial literar, cu atât mai mult cu cât devineprogresiv din ce în ce mai interesant și pasionant.-----------------------* Conf. univ. dr. Cornelia Ursu, otorinolaringolog. Decan al Facultății de Medicină Dentară,Universitatea Apollonia din Iași

Vasile Cucu

Altă toamnă

Se schimbă-ncet natura, din verde-n ruginie,Pădurea etalează covorul său de frunze,Revine peste dealuri culoarea aurie,Revine peste noi a toamnei nostalgie.Am renunțat la valuri și zile zbuciumate,Ne-am despărțit de nopțile fierbinți,Acum ne îmbătăm cu fructe aromate,Acum ne răscolesc iubirile plecate.Rămânem singuri, în tăcerea serii,Ne încălzim cu amintiri frumoase,O altă zi s-a scurs în clepsidra tăcerii,O altă toamnă așteaptă-n noi venirea iernii.

Darul tău

Nimic din ce-i al tău nu-mi aparține,Nici dragostea, nici vorbele de duh,Doar le primesc în dar, când sunt cu tine,Mă bucur ca un copilaș, nespus de mult!Lasă-mi, când pleci, o amintire,Cu care să-mi ocup singurătatea,Născută dintr-o clipă de iubire,Va lumina, în suflet, toată noaptea!Adu-mi, când vii, raza de soare,Să alungi norii de pe cerul meu,Să vezi în ochii mei multă culoare,Să văd, printr-un sărut, sufletul tău!

24

George Corbu

PORTRET DE SCRIITOR PLURIVALENT

Despre domnul Sorin Finchelstein este destul de greu să vorbeşti rezumându-te la câtevafraze şi asta fiindcă eşti împiedicat de multilateralitatea autorului, un creator fecund de prozăumoristică, eseuri, poezie lirică sau ironică, traduceri, texte pe muzică dată etc…

Aşa că mai bine să încercăm a-l înţelege prin câteva rânduri extrase din cele scrise despredomnia sa de reputatul poet şi epigramist George Corbu, distinsul preşedinte al UniuniiEpigramiştilor din România:

…Botoşănean ca origine, canadian ca rezidenţă şi român la miez, Sorin Finchelstein……Admirabilele sale provocări probând o „insaţiabilă” şi efervescentă vervă merită a

beneficia, undeva în viitor, de un „tratament” hermeneutic pe măsura valorii şi a locului cuvenit;în zona unde numai cei dotaţi cu spirit şi talent pot fi întâlniţi…

…Ȋn ciuda distanţei geografice care îl separă de ţară, prin tematica epigramelor sale, SF searată conectat la realităţile de acasă, percepându-le cu aceeaşi acuitate şi „comentându-le” la felde aplicat precum confraţii săi, martori de vis ai stărilor de lucruri generate de sinuoasa tranziţiede la socialismul ceauşist la capitalismul neaoş…

Fragmente din prefaţa volumului „Epigrame Incendiare” (Toronto, 2019)

Sorin FinchelsteinCanada - Toronto

SÂNGEORZ BĂI

(Fragment)

Aplicând principiile materialismului dialectic ‒ învăţătură pe care am supt-o odată cu primulbiberon ‒ să trecem de la general la particular, şi să ne focalizăm analiza în direcţia lui PandeleTortolea (unde prenumele e Pandele), tractorist fruntaş la Staţiunea de Maşini si Tractoare dincomuna Oarecarea. Numele comunei îşi are originea într-o legendă locală, transmisă pe cale orală,una din cele două căi tradiţionale prin care românul îşi exprimă sentimentele de bucurie sau de jale,a doua cale fiind calea codrului.

În funcţie de epocă, circumstanţe locale sau temperament, locuitorii de pe aceste meleaguri oluau când pe o cale, când pe alta, asta când nu o luau pe amândouă (de unde şi expresia: „a mergepe două cărări”). Calea orală a fost îndeobşte bătută în condiţiile analfabetismului cronic pe careregimurile anterioare ‒ gentilic, sclavagist, dacic descentralizat, dacic centralizat, roman, comunal-obştesc, voievodal („Gelu, Glad, Menumorut / Pot jura că i-am văzut / Se ţinea la vest de Prut”),feudal sau burghezo-moşieresc ‒ l-au impus în mod samavolnic pământenilor iubitori de carte. Înceea ce priveşte calea codrului, putem distinge, în principal, două categorii de cutreierători: haiducilegendari, de talia unui Toma Alimoş („Nalt la stat / Mare la sfat / Şi cu trei table gradat”), Corbea

25

sau Terente („Terente, ah Terente / Cu-ascunsele-ţi talente / Stârneşti pasiuni latente / În doamneledecente!”), ori tineri aflaţi la vârsta când hormonii dau în clocot („Vino-n codrul cu verdeaţă / Să-mi arăţi unde ești creaţă / Şi să dai din poponeaţă!”).

Trebuie precizat aici că Pandele Tortolea nu s-a mulţumit să meargă – cum au făcut-o atâţiaalţii ‒ pe bătătoritele căi tradiţionale. În ceea ce priveşte calea orală, aceasta i-a fost in principalobstrucţionată de o bâlbâială cronică, urmare a unei sperieturi din copilărie. Cât despre caleacodrului, tractoristul nostru a simţit, la un moment dat, oareşcare imbold. Ţinând cont însă de faptulcă satu-i natal se află în plină chelie a Bărăganului, distanţa până la primul codru care să-şi meritenumele fiind de juma de zi de mers (cu tractorul), Pandele a amânat întreprinderea sine die, chiardacă nu a conştientizat termenul ca atare. Ca să dăm cezarului ce-i al cezarului (asta şi pentru căeroul nostru fusese adus pe lume cu cezariană), trebuie să precizăm că Pandele (sau, cum îl apeleazăintimii, Deleacă) Tortolea a simţit, atât din instinct, cât şi din fragedă tinereţe, că cele două căiamintite sunt departe de a fi singurele opţiuni şi că, prin urmare, musai să existe o a treia cale. Şi,aidoma acelor străluciţi savanţi care şi-au văzut ipotezele pur teoretice confirmate în practică, eroulnostru ‒ e drept, ajutat şi îndrumat tovărăşeşte de către colegii săi de la S.M.T. ‒ a aflat cu bucuriecă această a treia cale există, într-adevăr, şi că ea duce la birtul comunal, lăcaş de împlinitoarecomuniune între spirit şi spirtoase.

Regularitatea şi fervoarea cu care Deleacă Tortolea frecventează cârciuma amintită îl înalţăpe semetist la un statut echivalent celui de oficiant religios; faptul că, în cazul de faţă, secăricaînlocuieşte anafura nu diminuează cu nimic caracterul divin sau sinceritatea împărtăşaniei.Încercând a-l încadra pe Pandele unui anumit gen de „sugativă”, am spune că acesta aparţine tipuluisolitar; este specia care ‒ chiar în situaţiile în care seara debutează într-o formulă de grup ‒ simtenevoia de a se retrage, la un moment dat, într-un colţişor mai liniştit al stabilimentului, pentru adialoga netulburat cu cinzeaca aferentă. Dar v-am rămas dator cu legenda privitoare la comunaOarecarea!

Cu riscul de a vă dezamăgi, trebuie să vă mărturisesc că, de fapt, legenda se pierde în neguravremii, situaţie des întâlnită în cazul transporturilor pe cale orală. Această pierdere, desigurregretabilă, nu trebuie însă să ne şocheze. Se pierd ele ditamai vagoanele pe calea ferată, ori floteîntregi, darămite o obscură legendă transmisă printr-un mijloc despre a cărui fiabilitate până şistrămoşii noştri romani nutreau serioase îndoieli; îndoieli exprimate cu claritate în celebrulavertisment „Verba volant, …!” (dicton afişat în mijloacele noastre de transport în comun, într-otraducere liberă: „interzis vorbitul la volan”).

CUM ORDONAŢI, SĂ TRĂIŢI!

Cum ne dăscăleşte popa,Domnu-a dat porunci, fix, zece;Da’ de mii de ori le-ntreceCe ne dete Europa..

ILIADA EUROPEANĂHomer, în viaţă de-ar mai fi,O nouă epopee-ar scri,Căci Europa, an de an,Ne bagă câte-un cal troian.

ADDENDUM LA PĂUNESCU

„Da, mai avem câte ceva prin ţară,Ceva Carpaţi” pe care-n ode îi cântăm;Şi de-au făcut o vârstă milenară,E doar că n-am putut să-i demontăm.

ŢIDULA DE REVOLUŢIONARCertificatul ăsta rar –De-l ţine tata înrămat –Am vrut să-l cer, ş-am renunţat…;Aud că-l fac ereditar.

26

Poezii de I G Stopița; traducere de Sorin Finchelstein

Ghemuiți în suflet

Plâng părinții și strămoșii, ghemuiți în suflet,zile și nopți, neîncetat...

Ei care știau numele tuturor lucrurilor,trecând prin ele,ei care știau ce-i Veșnicia, învățând,odată cu primul pas în viață, să moară,ei care știau că rădăcinile lor nu se află înceruri,printre stele, ci în pământul țării lor,în pământul din care, prin sudoarea frunții lor,obțineau bobul de grâuce știa să moară în pâinea cea de toate zileleîntreținând viața...

De la bobul de grâu au învățat ei să moară.

Lacrimile lor mă străfulgeră,îmi lichefiază spaimele prezentului,descoperind geografiarotundă din ochii speranțeiînmărmurită-n destin.

Lacrimile lor erau adevărate,pentru că ei au învățat să plângă,dar să nu se plângă...

Luciditatea lor: ochii însângerațide luciul orbitor al coasei.

Naștere

Iată cum arată o nouă naștere, o nouă înviere:Intri în grațiile îngerilor, ce te conducprin grădina copilăriei,cu merii și prunii înfloriți.Te odihnești lângă un strat de calapărși te lași îmbălsămat de ninsoarea albă depetale.

Trupul dispare, ești doar un duh alb.

Cerul și pământul se întrec să te sugă în altădimensiune,unde începe o nouă naștere, o nouă înviere.

Huddled in the depth of their souls

They cry weep, parents and acestors, in the depth oftheir souls,Day and night, night and day…

They, who knew the name of all thingsAs they went through these,They, who knew what eternity wasAs they had learned how to die the very day they wereborn,

They, who knew their roots were not in the sky,Among stars, but deeply entrenched in their native land,The land they tilled, by the sweat of their brow,to nurture the wheat,The wheat that died in the daily bread of survival…

It was that very wheat that taught them how to face death.

Their tears still singe me,Distill my deepest fearsWhile unveiling the rotund geographyOf the wide-eyed hopeCarved up in my destiny.

Their tears were true indeed,For they learned how to cryWithout complaining…

They saw clearly through their eyesParched by the blinding blade of their scythe.

New birth

Here is how a new birth, a ressurection looks:You just ingratiate tourself with the angels who will lead youThrough the magic garden of your youth decked byblossoming apple and plumtreesYou lie down along a bed of marigoldAnd let yourself ensconced in the peaceful snowstom ofwhite petals.

Your body dissolves into a white phantom.

Sky and earth rush to absorb you into a new dimensionWhereby a new birth, a ressurection happens.

27

Dan Teodorescu

PIESA DE TEATRU „PROTECŢIA ANIMALELOR”(de M.B.Bujeniță),PREMIATĂ LA FESTIVALUL DE LA MEDGIDIA

În judeţul Constanţa, mai precis la Medgidia, în perioada 27-29 septembrie 2019, a avut loccea de-a VIII-a ediție a Festivalului Național de Teatru ,,Tanța și Costel”. Evenimentul a fostorganizat de Primăria Municipiului Medgidia, în parteneriat cu Garnizoana Medgidia și s-adesfăşurat în sala de spectacole a Cercului Militar din Medgidia.

În cele trei zile de concurs pe scenă au urcat opt trupe de teatru din orașele Alba Iulia,Brașov, Buzău, Iași, Lugoj, Mediaș, Medgidia și Reșița. Cele opt spectacole prezente în cadrulfestivalului au fost:

- Spectacolul „Rămășagul” de Vasile Alecsandri – Teatrul „Thetis” Medgidia, regia: IonCrișu.

- Spectacolul „Pijamale” de Mawby Green și Ed Feilbert – Teatrul „Proactoria” Mediaș,regia: Marinela Bârză.

- „Ursul păcălit de vulpe”, adaptare după Ion Creangă – Teatrul municipal „TraianGrozăvescu” Lugoj, regia: Maria Voronca.

- Spectacolul „Protecția animalelor” de Mihai Batog-Bujeniță – Teatrul de la Râpa GalbenăCenaclul Artistic "George Topârceanu" de la Clubul CFR Iași, regia: Emil Gnatenco.

Spectacolul „Dialoguri absurde”, trupa de teatru „Ridendo” a Cercului Militar Buzău, regia:George Stoian.

- Spectacolul „Maestrul” de Eugene Ionesco, trupa de teatru „Skepsis” a Cercului militarAlba Iulia, regia: Viorel Cioflică.

- Spectacolul „Gunoierul” de Mimi Brănescu, trupa de teatru „Redoute” Brașov, regia:Andrei Râlea.

- Spectacolul „Tanța și Costel” adaptare de Dan Mirea după Ion Băieșu, trupa de teatru„Da” Reșița, regia: Dan Mirea

Duminică seară, gongul a bătut pentru ultima oară în cele trei zile de maraton teatral, iar laCercul Militar din Medgidia sala de spectacole a fost arhiplină de fiecare dată.

Pentru „Constanţa NEWS”, au fost consemnate următoarele declaraţii:

28

Tudor Trăilă, actor la Teatrul Municipal Traian Grozăvescu Lugoj: “A fost ca de obiceiminunat. Revenim aici de fiecare dată cu drag, ne simțim onorați și bucuroși în același timp, săparticipăm la acest festival. Știm ce înseamnă organizarea unui asemenea eveniment pentru că și noila rândul nostru organizăm așa ceva din 1992, iar între Lugoj și Medgidia s-a format de-a lungultimpului o legătură extrem de strânsă. Publicul din Medgidia e un public cunoscător, educat.Festivalul e la înălțimea așteptărilor și are o organizare exemplară. De fiecare dată am fostîntâmpinați cu căldură”.

Ileana Căprariu (actriță), după ce duminică seara, festivitatea de închidere a festivalului aavut în centru spectacolul intitulat „Tanța și Costel” – o adaptare de Dan Mirea după celebra schițăa lui Ion Băieșu: “Dacă publicul e cu tine, cum a fost la Medgidia, spectacolul iese rupere! Noijucăm de 12 ani acest spectacol și avem peste 150 de reprezentații. Iubim enorm acest spectacol!”.

Dan Mirea, actor şi regizor la teatrul din Reşiţa: “Pentru mine a fost un șoc să văd că aici, laMedgidia, există această emulație culturală. Venisem foarte sceptic de la Vâlcea, de la un festivalunde am fost cu un spectacol al teatrului pe care îl reprezint și m-am trezit într-un oraș în careexistă viață, există tineri cu ecusoane în piept, oameni care zâmbesc și întreabă „Ce jucați?”…

Eu aveam o cu totul altă percepție despre acest oraș și despre festival: nu mă gândeam că ela un asemenea standard și recunosc că am venit sceptic. Aici am văzut un festival făcut bine, înadevăratul sens al cuvântului, începând de la detalii mărunte până la lucrurile importante: oameni lascenă, logistică de scenă, marketing de festival, tot. Îmi fac mea culpa: nu mă așteptam ca acest orașsă aibă un asemenea eveniment. Am simțit că există un public avizat și asta este o altă mare surprizăpe care o am. Sunt absolut șocat în modul plăcut, nu doar de reacția publicului, ci de tot ceînseamnă acest festival”.

Ion Crişu, regizor și organizator: „Nu există formule magice – există oameni care fac lucruribune, iar aprecierea publicului față de scenă arată că festivalul este bine gândit, este bine făcut, iaroamenii care contribuie la realizarea lui sunt cei care trebuie. Toate trupele participante au avutspectacole de calitate, iar publicul din Medgidia a reacționat extraordinar”.

Florin Oprică, directorul Festivalului „Tanța și Costel”: „Medgidia are nevoie de spectacol,are nevoie să râdă, are nevoie să își descrețească fruntea și cred că acest festival, în trei seri, a reușitacest lucru. Asta ne-am și propus noi organizatorii – Primăria Medgidia și Garnizoana MilitarăMedgidia – să aducem publicul în sală și să facem din cea de-a 8-a ediție o sărbătoare. Publicul aaplaudat după fiecare piesă, în picioare și asta înseamnă că fiecare piesă a avut ceva de spus. Teatruleste la el acasă la Medgidia, iar publicul are nevoie de acest festival”.

IEŞENII AU FOST ÎN ”POLE-POSITION”La Festivalul de Teatru „Tanţa şi Costel” de pe scena Cercului Militar din Medgidia, trupa

de teatru a Cenaclului Artistic "George Topârceanu" de la Clubul CFR Iaşi a fost primanominalizată, înmânându-i-se reprezentantuluiacesteia (Tudor Andrei Ostafie) Trofeul şiDiploma, însoţite de un imens şi impresionantbuchet de flori. Trupa ieşeană s-a afirmat laMedgidia cu piesa „Protecţia animalelor” descriitorul şi comandorul (ret.) Mihai Batog-Bujeniţă, în regia lui Emil Gnatenco.

Actorii s-au numit Emil Gnatenco,George Marici, Tudor Andrei Ostafie, MihaiCaba, Ina Cocuz. Dar despre florile primite laMedgidia, scriitorul ieşean, care a devenit şiactor la 77 ani, Mihai Caba, un îndrăgostit alflorilor (la fiecare manifestare culturală lunară aAsociaţiei Literare Păstorel Iaşi, domnia sa

29

oferă un frumos buchet doamnelor din sală), a menţionat într-o epistolă trimisă către regizorul şiactorul Emil Gnatenco următoarele: „Deoarece Tudor urma să plece a doua zi la Iaşi prin Bucureşti,am făcut (numai eu ştiu în ce condiţii) ca acest minunat buchet de flori să ajungă la Iaşi cât mairepede şi l-am „tăbârcit” la tren, în tren şi de la gară până la mine acasă, unde a ajuns cât de cât încondiţii, să-i spunem acceptabile. Trofeul şi celelalte ajung în această seară la Iaşi prin Tudor, aşacă e cazul să grăbeşti cât se poate de repede „marcarea” corespunzătoare a succesului obţinut laMedgidia”.

În final, scriitorul, dramaturgul şi comandorul (rtr) Mihai Batog-Bujeniţă, membru USR, adeclarat: „Succesul obţinut pe scena Festivalului de la Medgidia se datorează, în primul rând, uneibune colaborări între Filiala Iaşi-Nord Est România din cadrul Ligii Scriitorilor Români, Cenaclulartistic „George Topârceanu”, Asociaţia Literară Păstorel Iaşi, Clubul CFR Iaşi de la Râpa Galbenăcondus de domnul director Paul Zamfir şi Universitatea Naţională de Arte „George Enescu” dinIaşi. Aşadar, performanţa în teatrul nostru devine una colectivă şi mă bucur mult de reuşita dinDobrogea! Iar pe viitor vom pregăti o nouă comedie de teatru care va avea, cu siguranţă, succes lapublic, deoarece oamenii vor să râdă mereu şi astfel să trăiască cât mai mult!”

Adriana Chebac

Zidește-mă!

N-am stăvilit pârâul rupt din tine…I-am îndulcit meandrele amare,Lutul cerându-și auru-n migrareIradiază-n amforele fine.Mai caut în oglinzi de încercareImprevizibil chipul apei line -Răsfrângerile clare sunt puține.Aș rătăci și ultima cărare,Pune-mi din țărâna ta pe ochi luminăOriunde mă voi ridica tulpină…Efigii vechi mă-ncheagă, mă sfărâmă,Zidește-mă, că sunt IUBIREA multor meșteriIartă-mi durerea răsucită-n creșteri,Asprele-ți ziduri tot se mai dărâmă…

Închipuire!

Se-nalță IUBIREA iluminând calvarul,Pisc din adânc, amarul din amarulAcelui fruct cu miezul dulce-n fire,Ducând prin timp imensa lui avereSe-nalță iar IUBIREA iluminând calvarul…Eram doi sori - a mea închipuire.Și ne-adoram, iubire spre iubire,Cu hăuri mari în dedesubturi grele

Iar împrejur, în mari noianuri, steleȘi între noi distanța-nemurire.Doi sori eram - a mea închipuire,Ea stă mereu în stranie lumină,Cea a tăcerii de tăcere plinăÎn împrejuru-i timpul murmurându-l,Blând paradisu-n care crește gândulCând chipuri trec și ei i se închină;IUBIREA stă mereu în stranie lumină…Eram doi sori - a mea închipuire!

Mâna ta

Rămâne-n noi o lume necuprinsă.Tu te desparți de vârsta de aramă.Eu voi părea în omeneasca dramăO iubire neînvinsă!Îmi cere lira ierbii marea vamă,Un cântec grav pe coarda ei întinsă.Cu mâini tremurânde, nedeprinsăUn capăt prind și altul se destramă.Lăuntrică, privesc în ea fântânaȘi busuiocul cerbilor se pleacă,Piciorul meu desculț să te petreacăȘi puritatea ochilor să-ți spună…O, lângă tine, cât mă simt de bineȘi-n mângâieri ce caldă-ți este mâna

30

Ioan Friciu

ALEARGĂ...

Să nu mai rătăcești pe drum pribeagăSă nu gândeşti că e bolnav și trist,Că n-a fost de tot abandonat de CristIar mersul vieții o să-l înțeleagă.

Să nu crezi în miracol, îți spun, insist:Discerne tot cu mintea ta întreagă,Gândeşte ce mai mult de el te leagă,Alungă-ţi ce ai în minte pesimist!

Să speri acum în alte idealuriMai bune, care-ți mângâie ființa,Aleargă și purifică-ți conștiința!

Ca simplă entitate pământeană,Visezi la Feți-Frumoși din gri casteleÎn noaptea când pe cer sunt nori de stele…

IUBIM IZVORUL...

Iubim izvorul, râul și pădureaCă ele-s dătătoare de viațăȘi asta în familie se învață,Că-s elixir ceresc și nu de-aiurea!

Privim în fiecare dimineațăCum își împrăștie în noi răcoarea,Cum ne oferă ochilor splendoareaCând se ridică vălul dalb de ceață.

Avem o bogăție ancestrală,Milenii-n șir și-a menținut culoarea,Dar de curând s-a instalat paloarea

Căci monștri sângeroși au dat năvalăȘi prin natură și-au lăsat duhoarea,Iar pentru totul cerem socoteală!

ANOTIMPURI

E-nnorat și încă vânturi aspre bat,Între iarnă-primăvară-i un război;Nu se potolesc, e aprig tărăboi,Plânge câmpul ce-i de zloată îmbibat.

Se oprește al zăpezilor năboiAripile,,babelor” mortal se zbat,Soarele de-acum stăpân e peste hatȘi-n grădini va râde floarea de șiboi.

Va veni o vară caldă și cu ploi,Iar pământul va-ncepe să rodească,Dar feriți să fim de ucigaș puhoi,Ape-nvolburate nu mai crească.

Frunza-i ruginită, toamna e în toi ,Mustul strămoșesc se tulbură-n butoi!

DIN JARUL CENUȘII RENAȘTE

Prin noapte trec tremurătoare steleCe luminează diafan zenitulSă-mi pară mai aproape infinitul,Ca eu să pot urca ușor la ele.

De-aș ști că va veni cândva sfârșitulDin lume să dispară toate cele,Aș pune păsări albe-n rămureleCa să vestească grabnic răsăritul.

Din al cenușii jar mai pot renașteScântei pe care singur DemiurgulLe poate dezlega ori recunoaște.

Din pustiiri El va culege moașteÎnsuflețite-n viață cu divinul,Iar tot ce mișcă luptă cu destinul.

31

Liviu Modran

CAMERĂ CU TRAPĂ

M- moderator, P – paznicul, S – spiritistul

M: Avem în față un nou cuplu modern care imită o manieră dezavuată, cea clasică. Nu se maipoartă, fraților! Progresul este că modernul înnoiește clasicul, la noi chiar îl substituie. Dar, ca la oconstrucție, clasicul rămâne fundația. Fără modern am fi prea statici, dar fără clasic, nu am mai aveanici un reazem. Drept să vă spun, admir inovatorii, dar sunt sătul până peste o parte a corpului pecare ei nu o au, de pleiada de avangardiști! Am întâlnit o serie de creatori în liberul arbitru al artei,care produc inexprimabilul. Și critici care elogiază, deci pun sigiliul ca să se promoveze acest noucartier al artei numit Marmeladă, aliment autohton elogiat în dictatul proletariatului, pe care nu îlpoți găsi în supermarketuri. Oare regii comediei Laurel și Hardy, cunoscuți la noi ca Stan și Bran,cu trucurile lor de copii, nu se mai poartă? Bine, dacă este vorba de ultimii doi, îi putem compara cuCocoșel și Clapon; de bine de rău, la noi umorul este încă în limba indigenă. Pe starurile din muzicaușoară românească le înțeleg, ei cântă în engleză ca să se compare cu megastarurile americane.Totuși mă întreb cu maximă seriozitate, care pătrunde toate HG-urile și cu maxima răspundere aunei țări rămasă fără producție, dar plină de taxe, cei cu „Noi muncim, nu gândim“, carbonarii dinValea Jiului au devenit bravi șomeri, dar ce fac cei ce gândesc? Au ascultat melodia the answer is„Blowing in the wind“ și au ușchit-o. s-au cărat, nu mai sunt pe aici, s-au dus dincolo. Și aud cumse trâmbițează că cetățeanul nu mai e cetățean pentru că locuința lui istorică, cetatea a fost demolatăde comunism și trăiește nici vorbă într-un zgârie nor imperialist. Viețuiește într-un zgârie vulcan șiare apucături subterestre de șobolan. Dar se și izolează unul de altul și în turnul lui de noroimocirlos toată ziua se zgâiește la tembelizor. Cocoșel și Clapon nu au dormit în același pat, pe cândStan și Bran, da! Mai demult nu se trâmbița, bătea toba și mai știau eu, că, de exemplu, urlând cuportavoce nu poți să acoperi un taraf la o nuntă de pe la noi, că orchestră nu îi poți zice... căapropierea fizică a doi bărbați are tentă sexuală, deci ar putea fi gay. Pentru că nu existau site-uriporno, făcute tocmai pentru refulații sexuali. Și nici nu se blama atâta sexul de habotnicii religioșifără trimiteri la psihiatrie. Niciodată nu s-a făcut un referendum pe o temă cât de cât de interespersonal, nu național. Deși națiunea este formată numai din persoane. Ce ați prefera: religia sausexul? Să nu râdeți de stupiditatea unui astfel de referendum! Sunt aproape sigur că ar ieși religia,pentru că pensionarii se duc la vot. Dar oricum nu ar fi validat, decât dacă scădem pragul sub 30%,căci tinerii nu au timp să se plictisească la vot. Ei au alte opțiuni în formă! La armată am dormit însală de vreo patru zeci de persoane, aveam vise exotice, dar nu prea ne țineam gay. Cu toată oroareao să vă prezint un cuplu de bărbați, care nu știu dacă au dormit, dar au încercat să doarmă în acelașipat! Haideți să vedem cum s-a întâmplat!

P: Sunt paznic la cimitirul central din parcul Dumbrava Adormită. Direcția cimitirelor a suprimatacest post și l-a înlocuit cu camere de luat vederi ale unei firme Security Systems. Apoi a începutvandalizarea de morminte prin dispariția unor statui de marmoră și bronz curat, care pe căi secreteurmau să decoreze curtea unor pagode ale regilor locali ai fostelor mahalale devenite cartiererezidențiale.

M: Cum, Urbanismul a dat aprobare pentru a se construi pagode la noi, în mahalale?P: Aprobare nu a dat, dar ele s-au construit și au merțane parcate la poartă. Nimeni nu a îndrăznit

să ia măsuri de demolare. A fost mediatizată întâmplarea nefericită a unui reporter din Londra care,dacă a făcut emisiuni la fața locului i s-a luat fața! Adică a întâlnit cu nasul macadamul, că asfalt nuera. I s-a defectat camera de filmat prin cădere. Unii spun că a fost împins de soartă. Dar MamaRădașcă, ghicitoare, i-a prezis cum o să se intersecteze traiectoria unui bolovan devenit asteroid,

32

care i-a căzut pe aparat atras de forța gravitațională. Cum asteroidul vine din cosmos și nu trebuiearuncat de o mână binevoitoare, poliția locală a oprit cercetările. Reporterul, străin de obiceiurile demahala dezvăluia că familii de maharajahi, proprietari de edificii, cerșeau la Londra și simultan luauajutor social cu acte în regulă pentru nevolnicie, de la stat. Deși o să vi se pară science-fiction, darniciuna nu este, ci numai comoditatea birocratului din primărie. El sau ea, aici nu contează sexul, nuse ridică de pe scaun pentru a se deplasa pe terenul minat cu practici din epoca de piatră, pentru canu cumva un contracandidat din partidul advers să i-l ocupe. Vă mărturisesc că poate să-și beacafeaua și la fața locului.

M: Ce legătură are cafeaua cu faptele?P: Ei beau cafea din ceașcă de porțelan așezată pe farfurie de porțelan și mestecă cu o linguriță

suflată cu argint toate cu monograma primăriei. Se poate bea din pahar de plastic la un automatinstalat în mahalaua rezidențială! Să sufle în ea ca să nu-i frigă la degete.

M: Să trecem peste amănuntele astea.P: Poate vi se par amănunte, dar se luau bani mulți de la buget. Fiecare familie avea o droaie de

copii cu mai multe cetățenii, pentru că mamele lor au născut cu preferință pentru orașele din Vest.M: În cimitir ce ai făcut?P: Am fost delegat incognito să păzesc cavourile celor cu mari bogății dispărute prin fosta

naționalizare și niciodată reapărute prin actuala democrație, în vecii vecilor amin. În cavoul luiGloașu am înlocuit cei doi serafimi cu trompete cerești din marmoră de Carara cu copii în ghips.Originalele le-am depozitat în muzeul cimitirelor patronat de o fundație al cărui angajat sunt. Totacolo am dus și blazonul lui Sigerius, una dintre familiile săsești cele mai vechi care au întemeiatorașul. Am pus la păstrare și două paloșe încrucișate, cele de pe blazonul orașului și un scut cuefigia unui cap de mistreț cu colții așa-ziși de argint, dar numai în poezie. În blazon au fost turnațidin zamac.

M: Iar tu cum ai dat peste el?S: Mă ocup de spiritism după ce beau două beri la birtul Coroana. La naționalizare au vrut să

schimbe numele crâșmei în Drum Nou, dar viciul era prea vechi și prin colaborare cu armata roșie,i-au zis Stalinskaia. Să știți că numai Brașovul a fost orașul Stalin, numele vodcii nu are proveniențăde acolo, ci pentru că e tare. Și mai bună este dacă o amesteci cu pălincă și pui puțin sirop, adicăfaci un monopol, pe care noi îl bem din clondir. În drum spre casă fac traversarea locurilor de vecipentru că aveam un vuiet în cap și acolo e multă liniște. La secetă africană, mai ud unele tufișuri ce-mi cresc în drum. Și ușurat mă prinde o melancolie compasională de sufletele altora. Și atuncipentru a intra în legătură cu sufletele celor morți, intru prin cavouri. Cum cavoul Sigerius e preavechi și de lipsa întreținerii plouă înăuntru, mă atrage cavoul lui Gloașu, care arată precum un motelrustic. Intru și murmurând incantații pășesc să mă așez pe scaunele rugăciunilor pentru morți cândcade unul peste mine!

M: Poftim?S: Înainte de a pleca în America, Gloașu și-a comandat un sicriu capitonat cu mătase, la care i-

am scos capacul și în care mă așez să trag un pui de somn. Are și perină! Eu vorbeam cu el în lumeade dincolo prin fibră optică spirituală, când omul ăsta a venit peste mine!

M: De ce ai căzut peste el?P: Am văzut grilajul deschis și am bănuit că au intrat jefuitorii de morminte. Dacă în Egipt se

jefuiesc faraonii din piramide, la noi se pradă oamenii bogați din cavouri. Nu am știut că el e acolo,că patul e ocupat. După ce am căzut în gol, căci placa de la mormânt era trasă deoparte de acestindivid, am auzit un urlet scos de autor și m-am speriat. Am sărit din sicriu, m-am cățărat dingroapa, unde am căzut și am luat-o la fugă!

M: Aici se termină neverosimila noastră întâmplare pe care românul o surprinde cu un neașteptatjoc de cuvinte ce sună cam așa: „Ce te faci dacă te-ai mutat într-o garsonieră cu ușa în tavan“? Toține ferim de moarte, dar nu trebuie să cochetăm cu gânduri sau chiar mai mult, în cazul lor, cu faptemorbide. Oricum de eternitate nu scăpăm, dar să o lăsăm în pace până ne vine sorocul!

33

Dorel Schor- Israel -

POVESTE CASNICĂ

Era o dimineaţă oarecare. Leopold Gurnişt se gândi că ar fi cazul să rezolve câteva miciprobleme şi-şi făcu o scurtă listă. Înghiţi micul dejun suplimentat de nevastă-sa Matilda cuobişnuitele reproşuri şi observaţii cotidiene şi se grăbi spre staţia de autobuz. Aici o întâlni peAmalia, vecina, elegantă şi bine dispusă ca de obicei. Schimbară câteva cuvinte amabile şi Leopoldse gândi ce persoană plăcută este Amalia şi ce păcat că nevastă-sa nu e englezoaică şi calmă caaceasta.

La farmacie trebui să aştepte câteva persoane, dar toată lumea se comportă civilizat, iarfarmacista care îl ştia din vedere, chiar glumi pe seama reţetei pe care scria urgent deşi erauprescrise numai nişte laxative. Leopold nu se putea opri să nu facă se gândească la Matilda care eramereu încruntată, chiar dacă nu avea niciun un motiv pentru aceasta.

Plecă de la farmacie cu un sentiment de mulţumire şi se îndreptă spre biblioteca municipală,unde avea misiune de la nevastă-sa să facă rost de nişte titluri pe care ea le notase. Bibliotecara eraprobabil nouă şi lipsită de experienţă, dar se strădui să găsească volumele notate. Era o fătucă tânărăcare, desigur, nu ştia atâtea limbi străine ca Matilda... Dar ce zâmbet atractiv avea, ce ochi frumoşi,ce (vă rog să mă iertaţi) glezne şi pulpe sculpturale... Matilda, Matilda, n-ai voie să te neglijezi, n-aivoie să te îngraşi peste măsură...

Leopold puse cărţile într-o sacoşă şi pentru că ziua se arăta frumoasă şi nici nu se grăbea,decise să meargă pe jos spre casă. Privi cu alţi ochi trecătorii, se întâlni cu vreo doi cunoscuţi,compară fără să vrea, sau poate cu intenţie, pe toată lumea cu nevastă-sa şi ajunse la domiciliu cu omică întârziere. Pentru care trebui să dea socoteală.

- Sigur că da, domnul pleacă şi uită să vină acasă. La mine nu te gândeşti că te aştept cumasa?

- Ei, vezi, că aici n-ai nimerit-o. Îţi jur, Matilduţo, că pe unde am fost, cu cine m-am întâlnit,m-am gândit mereu numai la tine...

TEZAURUL COROANEI

De câte ori mă aflu în câte o capitală de fost imperiu, mă duc neapărat să vizitez bijuteriilecoroanei. Aşa mi s-a întâmplat la Londra, la celebrul Tower. Aşa mi s-a întâmplat la Moscova, laKremlin. Şi aşa era normal să mi se întâmple la Viena, la palatul Hofburg. Mă duc neapărat din treimotive. Primul ar fi din cauza conotaţiilor politico-economico-sociologice şi psihologice alesubiectului. Al doilea: implicaţiile artistico-culturale şi estetice ale exponatelor. Şi, al treilea: mătrage acolo soţia.

Aşa că mi-am consacrat o bună jumătate de zi pentru tezaurul austriac, aşa numita, ferecataşi celebra Schazcammer. Ce nu am văzut acolo? Coroana, sceptrul, globul şi celelalte însemne aledomniei. Bijuterii, hlamide, odăjdii, colane, arme ţintuite, casete, coperţi, relicve, tapiserii, pocale,potire, mobile, altare, aşternut, icoane, sfeşnice, decoraţii, portrete...

De ar fi să înşirui numai "materialele" utilizate ar trebui să mă folosesc exclusiv de cuvintebogate: aur şi argint, diamante, rubine, safire, perle, fildeş, purpură, hermină, mătase, topaz,edelştein, almandine, granate, cristal, abanos, sardonix, lapislazuli, hiacint, jad, ametist,aquamarin...

34

Şi ce tablouri! Chipuri de regi, împăraţi şi nobili încadraţi în rame grele, preţioase,impunătoare. Cel mai mult m-a impresionat kaiserul Franz întâiul. Răsturnat într-un fotoliu-tron cubaldachin, cu coroana grea de pietre preţioase pe cap şi într-o hlamidă largă, împăratul mi-a lăsatclara impresie că suferă de ulcer gastric sau de constipaţie. Omul, că om era şi el, semăna uluitor cuun cunoscut al meu din Câmpulung, Bucovina, fost achizitor de cherestea în Romania, care a lucratapoi la o fabrica de suc de fructe.

Știu sigur ca si domnul Herman, care era un om foarte cumsecade, suferise multă vreme deconstipaţie. Fusese pe vremuri la Karlsbad, băuse borcut la Vatra Dornei şi folosise toate ceaiurilerecomandate expres, fără rezultat. Numai sucurile de fructe, proaspete, aşa mi-a mărturisit, i-aurezolvat problema. Ei bine, domnul Herman stătea acolo în tablou, cu coroana pe cap şi suferea deconstipaţie. Privea la toate bogăţiile din jur şi parca spunea: ce folos de toate astea!? Aş da ojumătate de împărăţie pentru un suc de fructe care să-şi facă efectul zilnic, la aceeaşi ora!...

Mie, tezaurul austriac mi-a plăcut foarte mult.

Mihai Batog Bujeniță- Iași -

GOLGOTA SLOVEI TIPĂRITE

Recunosc, gândul de a scrie m-a încercat de multe ori. Am considerat însă, întotdeauna, omare răspundere autoasumată fapta de a aşeza sub ochii semenilor tăi un cuvânt scris. Nu aveamcum să uit că prin el, prin cuvântul scris, se dezvoltă şi se defineşte fiinţa noastră culturală, cea fărăde care am fi doar entităţi biologice efemere fără vreo perspectivă de evoluţie. Mai eram convins şide faptul că până la a te adresa celor din jurul tău trebuie să te formezi şi să te verifici pe tine. Spunasta în contextul în care, din păcate de prea multe ori, parcurgem texte care au parcă o singurămenire, cea de a face risipă de hârtie. Iar fapta aceasta cred că este un mare păcat deoarece hârtiaascunde în spatele existenţei sale viaţa sacrificată a unei plante însă şi pentru că realitatea nudă aacestui gest este doar o tendinţă strict egolatră, incluzând şi o nedreaptă lipsă de consideraţie pentrueventualul cititor. Am putea lua ca paradigmă scrisul celor vechi,din vremurile când uneltele descris erau rare şi scumpe, iar cel care aşeza pe hârtie cuvintele avea un mare respect pentru toţi ceidin jur, îşi risca de multe ori viaţa pentru fapta sa şi nu îşi permitea, în nici un caz, să banalizezeinformaţia ori creaţia, chiar dacă era una proprie.

Poate că nici condiţiile sociale din anii tinereții nu erau propice felului meu de a scrie, darasta ar fi deja o altă poveste, pentru că umoristul, ironistul, nu se poate exprima liber decât într-osocietate care acordă valoare şi legalitate acestui concept. Fără libertatea pe care acum o înjosimnumind-o după canoane culturale stranii: „libertate de expresie” creatorul în general şi umoristul înspecial ar fi nevoiţi să se ascundă după atât de multe metafore încât este posibil să se piardădefinitiv esenţa scrierii, dar mai ales efectul ei cel mai important, acela educativ, rămânând, dacămai rămâne ceva, cel colateral, eventual amuzant.

Mai am şi convingerea că atunci când iei hotărârea să scrii trebuie să ai, în mod necesar,suportul logistic al unei culturi formate în primul rând ca lector. Dacă cititul nu este o pasiune dusăla înălţimea unei profesiuni, cel mai bun lucru este să te abţii de a trece la creaţie tipărită. Vei fiprecum un om fără nici un har sau haz care spune glume şi se miră că nimeni nu zâmbeşte măcar,iar el este tentat să creadă că se adresează unor ignari într-ale umorului.

35

Am pornit, aşadar, la drum ca pasionat cititor fără să mă gândesc vreo clipă că aş puteaajunge scriitor, iar faptul că debutul în această postură s-a petrecut la o vârstă ce poate fi consideratăindecentă pentru un asemenea gest dovedeşte în primul rând că destinul îşi are căile sale, uneledintre acelea pe care le numim de nepătruns. Includ cu hotărâre rolul destinului în acest act fiindcălogica aflată deasupra noastră a tuturor îşi are determinările sale, unele care ne rămân, din fericire,inaccesibile.

Primul volum, de fapt o plachetă de versuri umoristice, a fost, aşa cred acum, un eşec, deşi,absolut surprinzător, s-a dovedit a fi un succes de librărie! Păcatul trufiei mi-a făcut dovada că luptaîmpotriva sa are şi unele înfrângeri. A doua carte, una de proză scurtă, mi-a indus ideea fermă căpână aici mi-a fost! Aveam convingerea că am epuizat tot ce puteam spune! Dar nu ţineam cont defaptul că scrisul, exact la fel precum cititul, devine un dulce drog, o dependenţă, un fel de a te facesă crezi că fără această nobilă autoflagelare nu mai poţi trăi. Condiţia de autor te schimbă în sensulunei responsabilizări mereu mai exigente, iar scrisul tău evoluează, de multe ori precum propriiletale personaje având o independenţă pe care nu-ţi rămâne decât să o urmăreşti cu ochii minţii. Cu oanumită patimă, dar şi cu o continuă dorinţă de a te autodepăşi. Uneori reuşeşti, alteori…

Cert este că după spaima că nu voi mai avea nici un subiect pe care să-l dezvolt într-unroman sau un volum de proză scurtă, mi s-a întâmplat ceva… Poate explicabil, însă eu prefer să lasaceastă întâmplare în acea zonă de penumbră în care raţionamentele de tip cartezian nu operează.Mde, are şi misterul farmecul său, chiar dacă unii consideră că este doar ignoranţă.

În jurul meu apăreau mereu noi şi noi subiecte, unele mai savuroase, umoristic vorbind,decât altele. Intrigile şi personajele romanelor se legau firesc în mintea mea şi efortul de a le scoatela lumină mă captiva. Nu m-am lăudat niciodată cu dorinţa de muncă, am făcut în viaţă tot ce amputut pentru ca să mă achit cât mai bine de îndatoriri fără ca asta să se transforme în bucurianestăvilită pentru muncă aşa cum ni se spunea că ar fi bine. Acum însă, exact când aş putea spunecă nu am nici un fel de obligaţii contractuale, muncesc între şase şi zece ore pe zi, culmea, cu un felde curiozitate pe timpul redactării scrierilor, apoi, la sfârşit cu o mare bucurie, acea bucurie denedescris a lucrului împlinit. Aici însă aş dori să afirm şi faptul că mediul familial, soţia deci, aremare înţelegere pentru tot ce fac, ba mai mult, este primul cititor, unul foarte critic, adică exactacela de care am avea nevoie toţi cei care trudim în acest domeniu unde este atât de uşor să te furepropriile tale vise.

Iar dacă în cei şaisprezece ani de când am debutat am reuşit să editez treizeci şi două detitluri, să coordonez munca la o revistă de umor internaţional în limba română, Booklook, să fiuredactor-şef adjunct la alte două reviste de cultură, să public în nenumărate reviste din ţară, dar şidin afara ei, să primesc pentru lucrările mele peste şaizeci de premii literare sau ştiinţifice, ei bine,vă asigur că nu este meritul meu pe deplin. În jurul meu, cu mine, au fost întotdeauna oameni desuflet care m-au ajutat, m-au încurajat şi m-au sfătuit. Unii dintre aceştia locuiesc la mii dekilometri de mine şi nu ne-am văzut niciodată, cu alţii mă întâlnesc mai mereu însă îi consider petoţi un fel de echipă fără de care toate strădaniile mele ar fi zadarnice. Şi mai afirm cu tărie că ei facacest lucru cu acea generozitate dezinteresată pe care numai adevăraţii creatori o pot avea, lucrupentru care şi acum le mulţumesc încă o dată.

Odată intrat în acest sistem mai trebuie să accepţi fără încrâncenare şi faptul că aici, în tainascrisului, exact ca în oricare alt domeniu, sunt performeri care coexistă cu simpli truditori. Cum însătrufia nu ne va părăsi niciodată, apariţia frustrărilor cu întregul lor corolar de efecte nefaste tinde săbântuie întreaga noastră tagmă cu o uimitoare lipsă de discriminări. Vom suferi de sindromulunicităţii inegalabile indiferent de rasă, religie, etnie, cetăţenie sau sex. Mă consolez însă cu gândulcă aceasta este plata firească pentru darul ce ni s-a dat, cel care în fond ne ridică la treapta deaspiranţi la un fel de nemurire. Şi dacă ştim asta, cine ştie, poate vom deveni mai buni sau chiar maiînţelepţi. Drumul este greu, de multe ori foarte greu, dar merită să-l străbaţi chiar dacă picioarelegoale îţi vor sângera. Este Golgota ta aceea pe care nu ai dreptul să o refuzi, ci numai datoria de a ourca.

36

Katy Șerban

CAD FRUNZE…

Cad frunze galbene-n livezi de meri,Ușor simbolul mărului se pierdeÎn visul aprins al unei toride veriCu iarba ce se spovedea în verde...

Cad frunze mari și-ngălbenesc tabloulȘi-o mână de artist iar îl pictează...E-aproape iarna-respiră în ecoulCe ține iluzia visului tot trează

Cad frunze colorate, ce le rotește vântul.De ce-n fața iubirii, tristețile se-nclină?E toamnă iar - suspină melancolic gândul,Din ceruri se-aude o muzică divină...

MAI FOȘNEȘTE CÂTE-O FRUNZĂ

Mai foșnește câte-o frunzăpe ramu-acela dezgolit,cu un arămiu pe buzăpentru pomul cel iubit...

Tremură de griji și dorlăcrimând cu stropii recipentr-un vis nemuritorpe umanele poteci.

Ar mai vrea pe ram să steasă petreacă înc-un vispentru-o minunată steastrălucind în paradis.Oare-i târziu, suflete?...

Oare-i târziusă-ți spuncă timpul a făcut salturiumaneși a atins orizonturiînroșitede atâta așteptare?

Oare-i târziusă-ți spuncă ceasul nostrudin peretependulează liber

între fericireși nefericire?

Oare-i târziusă-ți spuncă o toamnacu o singură frunzăpulsează încă viu-lși se visează primăvarăînmugurind iubirea?

Oare-i târziu?

Mihail Constantin

MI-E DOR

Mi-e dor de satul meu natal,Pierdut pe dealuri cu livezi,Mi-e dor de-un murmur de caval,Şi de molcoamele cirezi.

Mi-e dor de micul pitpalac,Şi de sprinţare rândunele,Cuibărite în cerdac,Printre muşcate şi zorele.

Şi de ieduţa mea mi-e dor,Nostimă şi de tot hazul,Care mă silea-n pridvor,Să trecem amândoi pârleazul.

Mi-e dor de blânda ciocârlie,Care mă trezea în zori,Cu frumoasa-i simfonie.Şi-acum parcă mă trec fiori.

Iubesc natura-ncântătoare,Cu livezi şi cu podgorii,Cu răcoroasele izvoare,În cântec tainic de prigorii.

Privesc la tot ce mă-nconjoară,Parcă-i un parc împărătesc,Emoţia mă înfioară,Natură sfântă, TE IUBESC !

37

Nicolae Tudor

TABĂRA DE PICTURĂ(I1)

În tabăra din Orlat, am asistat la o întâmplare emoţionantă. Într-o duminică, soţia domnuluiVulcănescu s-a hotărât să-i facă soţului o vizită de curtoazie la locul de creaţie. Cu familiaVulcănescu mă cunoşteam foarte bine, fiind în Sibiu aproape vecini. Domnul avea şi o căţeluşă decasă din rasa Pekinez, destul de agresivă, de fapt ca toţi indivizii din rasa respectivă. El chiar o„adora”! Ca să-i facă o surpriză plăcută, doamna a adus şi patrupedul în coşuleţ, ca pe „Bubico”.Dacă o lăsa singură acasă suferea de „claustrofobie”, şi cam făcea ravagii prin apartament, sau lătraaiurea şi deranja vecinii. Nu-i plăcea deloc singurătatea. Chiar animal fiind, prefera anturajul.Când i-am văzut stând de vorbă pe o bancă în curtea orfelinatului, m-am dus să-i salut şi am rămasşi eu câteva minute de vorbă cu dânşii.

La un moment dat, a venit lângă noi, o fetiţă cam de vreo şapte - opt anişori care probabil n-a avut cine s-o ia şi pe ea undeva în vacanţă pe timpul verii. Se uita aşa cu jind cum mângâia şialinta doamna căţeluşa. Ar fi vrut şi ea s-o mângâie un pic, dar domnul ştiind cât era de „afurisităpotaia” mai ales cu străinii, n-a îndrăznit s-o lase.La un moment dat fetiţa cu multă candoare copilărească ne spune :

— Tare aş vrea să fiu şi eu un căţel !— De ce? o întreabă mirată doamna.— Să fiu şi eu mângâiată un pic!Pe toţi ne-a emoţionat până la lacrimi „dorinţa” fetiţei. Doamna chiar s-a repezit şi-a

îmbrăţişat-o cu drag. I-a dat chiar şi câteva bomboane din „raţia” patrupedului alintat.Mi-aduc aminte că odată, ca obligaţie de servici, a trebuit să fac determinări toxicologie împreunăcu colegul meu Jecu Valentin, la un orfelinat din oraşul Sibiu. Trebuia să verificăm dacă în timpulsezonului rece, sobele de teracotă care încălzeau camerele, nu scăpau cumva gaze de monoxid decarbon, care să afecteze sănătatea copiilor. Eventualele scăpări de gaz-metan le determinau alţispecialişti.

Când am intrat într-o sală de clasă, deodată o droaie de copilaşi cam de patru-cinci anişorifiecare, m-au împresurat şi-au tăbărât pe mine cu mânuţele pe sus ca să-i iau în braţe. Nu mi-aucerut bomboane, ciocolată, sau alte delicatese, ci doar să-i „iubesc” şi pe ei un pic. Am luat pe rândvreo cinci - şase dintre ei în braţe, şi să vedeţi ce fericiţi erau!Aproape că nu am putut să-mi factreaba pentru care venisem, până ce educatoarea nu i-a mutat în altă clasă.

Să nu credeţi că ăsta a fost un caz izolat. Nuuu! Am păţit tot la fel, când am vizitat într-unan, tabăra de Copii Orfani a părintelui Nicolae Tănase de la Valea Plopului din judeţul Prahova.Nici nu-mi imaginam câtă nevoie de iubire au copiii aceştia sărmani!Poate mai mult decât hranazilnică.

X

În taberele noastre de „creaţie”, am avut „revelaţia” interesantă să constat, că mergândîmpreună patru sau cinci colegi să pictăm acelaşi peisaj, constatam că-n final ieşeau cinci tablouritotal diferite. Fiecare picta în stilul lui iar ceea ce vedea, trecea mai întâi prin filtrul raţiunii şi atalentului său.

38

Cel mai mult l-am admirat pe domnul Ujj Martin sau Martin-baci, cum îi spuneau toţi. Căera decanul de vârstă al taberei. El picta doar în acuarelă. Se ştie că această tehnică este foartedificilă. Pictând „în ulei” când greşeai câte ceva, mai puteai repara cât de cât. La „acuarelă” nu semai putea remedia nimic. Pur şi simplu, rupeai hârtia, şi-o luai de la capăt. Şi nu-ţi prea permiteailuxul să ratezi, că hârtia şi culorile erau destul de scumpe, plus timpul pierdut.

Domnul Ujj Martin, nu numai că avea talent şi „vechime” în activitatea asta, dar era şi dotatcu acuarele de calitate şi hârtie specială tip „Wattman” achiziţionate din Ungaria. De asemenea eraînzestrat şi cu har de comerciant. Avea acasă în oraşul Dumbrăveni, Galerie de Pictură personală,unde primea invitaţi şi vindea tablouri. Marii amatori de „acuarelă” veneau după dânsul şi în tabere,să-i cumpere operele „la botul calului” unde bineînţeles le negociau mai ieftin decât acasă în galeriapersonală. Am fost chiar de faţă odată în tabăra de la Avrig, când o doamnă venise din Cluj săachiziţioneze un tablou nou. A stat până seara să-i cumpere „capodopera”. Martin-baci a vândut-ocu patru sute de lei. Era totuşi o sumă importantă pe vremea aceea. După perfectarea „tranzacţiei”dânsul chiar mi-a zis :

— Dacă o vindeam de-acasă, fără o mie nu-o dădeam. A aflat probabil de la soţie că suntaici, şi-a venit special după mine. Ştia că aici o va cumpăra ceva mai ieftin.Doamna respectivă, dimineaţă când a venit, chiar i-a spus :

— Plec într-o excursie „afară”, şi trebuie să duc ceva frumos gazdelor la care merg.Seara domnul Ujj Martin, mi-a şoptit :

— Aiurea!Precis că vinde tabloul acolo pe dolari, să-şi facă bani de cheltuială. Ştiu sigurasta, că este clientă veche. Altădată tot ea, a cumpărat de la mine de-acasă trei tablouri. Mi-a dat treimii de lei ca pe nimica. Mai mult decât trei pensii de-ale mele. Aşa fac toţi care reuşesc să pleceprin diferite excursii peste hotare. Toţi duc câte ceva de-acasă, ca să-şi facă bani de distracţii peunde merg.

Apropo de chestia asta. Lucram mai demult la Sanepidul din Buzău, şi frate-meu Ionel,perfectase o ieşire la Moscova, şi m-a rugat să-i procur ceva pungi de plastic de la o fabrică nouînfiinţată în localitate. I-am făcut rost de-un pachet cu cincizeci de pungi foarte reuşite pentruvremea aceea. Când s-a-întors din excursie, a venit cu două căciuli de blană, şi-o haină de piele. Mi-a adus şi mie o sticluţă cu votcă autentică. Şi l-am întrebat :

— Cu ce le-ai cumpărat frate-meu? De unde-ai avut ruble?— Aiurea!De unde ruble? Pungile tale de plastic a fost valută forte, plus o sticlă de coniac

„Dacia” strecurată prin bagaje. Aceste pungi la ei, erau noutate occidentală. Cu o pungă din aia, m-aplimbat taxiul toată Moscova. Cu ele mi-am scos excursia gratis. Dacă mai aveam câteva, veneam şicu un dublu-radio-casetofon. Tranzacţia se făcea direct la hotel. Pe stradă era riscant. Stătea lapândă miliţia gata să confişte tot ce prindea, sub pretext de „speculă”.Eu l-am întrebat pe domnul Martin-baci :

— Dar la graniţă, cum scoate ea tablourile din ţară? Ştiu că nu prea este voie, decât cu avizespeciale.

— Nu ştiu cum reuşeşte, dar nici nu mă interesează. Este treaba ei!Probabil are relaţii lavamă ca toţi care fac bişniţă.

X

De când cochetam cu pictura, mi se adunase şi mie vreo treizeci de tablouri, dar n-am reuşitsă vând nici măcar unul. Am făcut doar cadouri pe la rude şi prieteni. Mi-ar fi trebuit un „impresar”ca Martin-baci. Nu poţi să ai talent la toate. Mai rar ca cineva să fie şi bun „profesionist” dar şicomerciant.

39

I-am urmărit cam pe fiecare cum picta. De la toţi am învăţat câte ceva. Pot spune că dinpunct de vedere artistic, taberele mi-au folosit mai mult decât şcoala de artă. Majoritatea aveauvechime în pictură, şi nu erau ca mine începător. De fapt chiar începător nu eram nici eu. Dincopilărie am cochetat cu pictura.

Cel mai mult îmi plăcea stilul domnului Ujj Martin. Avea şi-o dexteritate şi-o rapiditateuimitoare. Putea să facă şi două tablouri pe zi. La el nu mai era „artă” devenise de-acum rutină. Amîncercat şi eu să-l imit, dar neavând hârtie şi culori bune, nu mi-au ieşit prea grozave încercărilemele, dar tehnica de lucru i-am cam furat-o.

Şi metoda domnului Vulcănescu, era foarte interesantă. Dânsul picta doar „în cuţit”. Am şide la el drept cadou un tablou foarte reuşit. Era „specialist” mai ales în „natură statică”. Nu ştiu cumreuşea să picteze, folosind doar cuţitaşul ăla! Îmi procurasem şi eu o unealtă similară, şi-am încercats-o folosesc, dar n-am prea reuşit mare lucru. Fiecare cu talentul lui.

Am participat la numeroase expoziţii de grup, dar pentru că mi se adunase destule tablouri,în anul 1986 ce mi-a venit mie aşa pe chelie, hai să mă dau şi eu mare, să fac o „personală” ca toţipictorii care se respectă! Dar dacă n-a fost în destinul meu pictura, şi de data aceasta am cam dat-o-n bară. Ce-o fi zis Îngerul Păzitor: „Nu te-astâmperi? Ţi-ai cam luat-o-n cap! Dacă ţi-am lăsat unpic „otgonul” mai lejer, ai început să cam baţi câmpii!Ia treci la locul tău!

Vorba proverbului moldovean „Dă-i nas lu Ivan, că se urcă pe divan!” Dar cum au decurslucrurile cu „personala” am relatat-o amănunţit în romanul „Pelerin prin lanul de spini” şi n-o mairepet acum. Dar aşa a fost! Cu pictura pot spune că mi-am făcut damblaua ca şi acum cu„literatura”. Ce nu-i trecut în „program”, degeaba te zbaţi să faci ceva bun, că munceşti aiurea!Doar aşa ca să-ţi faci de lucru. Ce „liber-arbitru”! Rahat! Muncă inutilă. Dar după cum spunprietenii, se pare că ceva talent am în ambele domenii.

Totuşi, dacă stau bine şi cuget, zic că n-a fost chiar „inutil”. Am lăsat şi ceva frumos în urmamea!Vreo cincizeci de tablouri şi vreo douăzeci de goblenuri. Daaa! Că după 90 când a dispărut„Cântarea României” şi a „înțărcat Joiana” cu taberele, rămăsesem cam în pană de activitatecreativă. Dar m-am orientat rapid.

Colega mea de servici Magda Macovei, primea din Franţa de la nişte prieteni, tot felul degoblenuri pictate grozav, imitaţii după picturi celebre, iar dânsa le cosea în timpul liber. Aşa că şieu, de la pictură am trecut urgent la cusut goblenuri. Doar că pânzele mele nu erau în prealabilpictate. Etamina mea era albă şi curată, iar eu de fapt „pictam în direct cu acul”.

Când am zis să mă laud şi eu cu realizările mele în arta goblenurilor, unele colege chiar m-au şi luat în „balon”! „Ocupă-te domnule şi dumneata de o activitate mai bărbătească. Ce te-aiapucat că coşi goblenuri ca muierile din Evul Mediu!Degeaba le-am explicat că eu nu cos goblenuri pictate gata. Că fac de fapt muncă de creaţie, şi nudoar împung cu acul. La mine fiecare împunsătură este în prealabil gândită. N-am putut să leconving nici cum. Aşa că mi-am văzut de activitatea mea creativă. Şi bine am făcut.

În viaţa mea de până acum, am încercat mai multe genuri de artă : muzică, teatru, pictură şiîn final literatură. Dar în niciuna n-am excelat. Pentru că n-au fost trecute în „foaia de parcurs” avieţii mele! Au fost doar sporadice abateri de la traseu, tolerate cu îngăduinţă de „impiegatul meude mişcare” sub imboldul aşa zisului „liber arbitru”. Dar nu-mi pare rău. Nu sunt din fire un tipmândru sau orgolios. Sunt mulţumit că am avut şi perioade în care mi-am umplut viaţa făcândlucruri plăcute, şi nu m-am bălăcărit în aiureli cotidiene sterile. Asta este esenţial! N-am ieşit „înfaţă” cu nimic, dar nici total ratat nu pot spune c-am fost! Toată viaţa am trăit cam pe la „mijloculplutonului”.

40

Eugen Deutsch- Iași -

Poezii din volumul „CĂLĂTORII FANTASTICE CU MAȘINA TIMPULUI”

START LANSAT

Râvnind s-agonisesc niscai secundeÎnham la ceasu-mi fără minutareO herghelie de căluţi de mareCe pot zbura precum un tren de unde.

Conduc deci atelajul peste zare,Sărind trei găuri negre prea profunde;Cam speriată, luna se ascundeSub cel mai enigmatic cod de bare.

Încetişor, maşina mea pătrundePrin timp şi spaţiu, cam la întâmplare,Chiar în trecut; ea n-are aprobareDar, cum se ştie, nimeni nu răspunde.

Cu biciul meu, din coadă de cometă,Lovesc în armăsarii mei vioiIar ei gonesc prin valul ca de cretă;

Vizez tărâmuri pline de eroiCe-adună praf de stele printr-o chetăCa să-şi plătească drumul înapoi;

Iar eu, cu strofa mea cam desuetă,Vrând să-i evit pe-Adam şi Eva, goi,Dau pinteni, cam nostalgici, în rachetă!

OMUL CAVERNELOR

Mă regăsesc închis într-o cavernăDin pieptul unui Neandertalez;Ştiind că-n medicină sunt chinezÎncerc să scap din locuinţa-mi ternă.

Când, foarte greu desigur, evadez,Mă pomenesc, cătând cu o lanternă,Un OM, chiar i-aş servi o balivernă,Spre-a-l învârti precum un titirez.

Cum lumea asta-n faşă nu-i eternă,Eu n-am de gând să o modernizez,Aşa că, după ce o tot pozez,Clădesc, pe-o stâncă veche, o tavernă.

Un diavol şchiop – de fapt un şarlatan! –Cel ce furase-n taină focul sacru,Îmi cere-o votcă tare cu catran;

I-ofer grăbit un bol de lapte acruC-un pic de smoală scoasă din cazan,Căci crâşma mea-i, de fapt, un simulacru;

El se aruncă într-un vag vulcan.Sperând să declanşeze un masacru,Iar eu dispar… uitând de geamantan!

ÎN EPOCA PRIMITIVĂ

Ajung rapid în era primitivăDar sunt întâmpinat de diplodoci,Aşa că beau întâi un dublu scotchŞi-apoi dispar din zona… eruptivă.

Îmi face-un semn discret, de peste roci,O fată de pitecantrop captivă,Ce se arată foarte permisivă,În termeni niţeluş prea echivoci.

Simt că mă aflu astfel în derivăBa chiar aud (în minte!) nişte vociSpunându-mi clar: „Cu astea nu te joci!”Deci intru foarte iute-n defensivă.

De după stânci apare un mamut,Un rinocer, sau poate-un mastodont,Şi… fug fiindcă n-am măcar un scut.

Îmi pare însă că aş fi pe-un front,Luptând sau cu Satan ori Belzebut,Având doar un cuţit şi-acela bont.

Desigur nu mă las deloc bătutPornind în zbor pe după orizontSperând să dau de un mai calm ţinut!

41

Elena Olaru Miron

ZICALE - SNOAVE

Cu toate năvălirile barbare care au subjugat de-a lungul timpurilor biata noastră ţară, cutoate masacrările istoriei, ale limbii şi ale tradiţiilor noastre strămoşeşti, iată, că au rămas totuşi oseamă de zicale – vorbe de duh din popor născute în căsuţele pitice ale ţăranilor de demult. Acestezicale s-au scăldat în pâraiele repezi cu maluri dantelate, în întinderea păşunilor care se pierdundeva acolo unde zarea se înfrăţeşte şi se contopeşte cu pământul. În zvonul dulce al apei ce-şivălureşte tainic, limpezimea sa sugerând însăşi puritatea absolută. Au fost zămislite aceste snoave,aceste zicale de către sufletele sublime neîntinate ale celor din popor ale acelui popor încă dinvremuri când sărăcia era privită ca mama înţelepciunii. Da, da! Fusese un fel de balsam care serăspândea peste lume îmbătând cu miros de iarbă jilavă proaspăt cosită într-o zi patriarhală. Fărăcaleşti, fără limuzine. Fără giuvaiere şi cupeuri. Doar cerul siniliu, acel cer de ardezie mirific,nesfârşit, înţintat din loc în loc cu stele. De seri în care sorbi cu nesaţ mireasma văgăunilor tăcutecum numai pe meleagurile noastre le întâlneşti... Iată-le: Unde dai şi unde crapă! De ochii şefului şi de copita calului să te fereşti. Să nu-ţi crească iarba la poartă – denotă că prietenii şi vecinii îţi trec pragul adeseori. Nu te

uită. Minciuna are picioare scurte. Numeşte-l într-o funcţie înaltă şi-i vei afla caracterul. Nu căuta alinare la alţii că la tine sigur găseşti. Nu te culca de pe o ureche pe alta – nu realizezi nimic. Omul să-şi ţie cuvântul ca boul coarnele. Doamne, fereşte-mă de prieteni că de duşmani mă apăr singur. Mâna omului gospodar e sfântă. Nu depăşi barierele bunului simţ. Rişti să rămâi singur. Vorba dulce mult aduce. Nu căuta acul în carul cu fân. Copiii? Cine are să-i crească, cine nu, să nu-şi dorească. Cel mai greu de acceptat: drumul lung şi omul prost. Învinge greutăţile făcându-ţi din ele trepte şi urcându-te. Din spate trofeu, din faţă muzeu (femeia uneori). Individul este mare cât o zi de post. Mutu’ mâncă untu’! La vecini să cauţi sprijin. Îl vei găsi mai degrabă decât la unele rubedenii. La pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Lungă-i limba boului, dar nu poate vorbi. Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. Nu te grăbi ca fata mare la măritat. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. Găina bătrână face zeama bună. Decât codaş la oraş mai bine fruntaş la mine-n sat.

42

Paza bună trece primejdia rea. Nu te lăuda că ai scris zeci şi sute de volume mediocre, lasă-te lăudat pentru un singur

volum de calitate. Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou. Dacă alergi după doi iepuri, nu prinzi nici unul. Când pisica nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă. Bătaia e ruptă din rai (?) Nu-ţi arăta amărăciunea, durerea atunci când eşti jignit, nu-i da aceluia satisfacţie, ci

zâmbeşte. Va fi umilit prin propriile sale demersuri. Cu un singur cuvânt se poate prăbuşi un întreg castel de iluzii. Spune adevărul chiar dacă este tăios. Şi injecţia doare, dar face bine apoi. Sinceritatea ta mai

târziu va fi acceptată şi apreciată. Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi. Cel care sare în ajutorul semenului său va fi apreciat astfel încât se va situa cu mult deasupra

celor meschini. Nu abuza de critici. Pot provoca distrugerea ambiţiei. Întotdeauna caută vinovatul între cei ce blamează pe oricine în mod direct sau indirect.

Ocoleşte-i oricum. Rochefucauld zicea: De vreţi să vă faceţi duşmani, întreceţi-i pe prietenii voştri, dar dacă

vreţi să vă faceţi aliaţi, lăsaţi-i pe prieteni să vă depăşească. Un strop de miere atrage mai multe muşte decât o cană de fiere. Peştele de la cap se-mpute, dar se curăţă de la coadă. Unde dai şi unde crapă. Fie pâinea cât de rea tot mai bine-n ţara mea. Măsoară totul cu ocaua mică. Vei ieşi în câştig. Buturuga mică răstoarnă carul mare. Bogăţia poate aduce mai multă năpastă bogatului, decât aduce sărăcia celui sărac. Nu tot ce străluceşte este aur. Nu tot ce zboară se mănâncă. Bunătatea şi fairplay-ul le găseşti căutând şi alegând cu răbdare. Mărgăritarele se află în

adâncurile oceanelor. Frate, nefrate, brânza-i pe bani. Vorbeşte cum ţi-e graiul, poartă-te cum ţi-e portul străbun. Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii. Toţi în mod egal de la Vlădică până la opincă. Acelui ce se văicăreşte de sărăcie, să-i iei, iar celui ce nu se plânge să-i dai. mână spală pe alta şi amândouă obrazul. Nu te vinde uşor. Vei fi desconsiderat cândva. Fă bine ca să-ţi fie rău. Nu vezi pădurea de copaci. Obrazul subţire cu cheltuială se ţine. Pe cine nu-l laşi să moară nu te lasă să trăieşti. Respectă pe altul ca să fii respectat. Mortul de la groapă nu se mai întoarce (Ce-i făcut e bun făcut). Nu-ţi lăsa gura slobodă. S-ar putea să ţi se închidă când nu te aştepţi. Din coadă de câine nu poţi face sită de mătase. Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face. Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi.

43

Cămaşa îţi este mai aproape decât haina. Sângele apă nu se face. Cine nu are bătrâni, să-ţi cumpere. Câteodată, haina îl face pe omul văzut. Valoarea se află în adâncul fiinţei sale şi nu oricine o

poate afla. Pasărea pe limba ei piere. Ai carte, ai parte (în concepţia actuală este invers – ai parte dacă nu prea ai carte). Doar atracţia fizică spre o fiinţă este iluzorie, orbind adeseori. Este amăgirea celor ce nu-şi

doresc mai mult, superficialii. Frumuseţea sufletului poate uşor să compenseze un chip maipuţin aspectuos, dar care poate copleşi prin bogăţia incomensurabilă de sentimente şicugetări. Şi (incredibil) putând accepta în această situaţie cu uşurinţă chiar hidoşenia unuiastfel de chip, dar copleşitor de frumos şi bogat sufleteşte.

Lac să fie că broaşte... Respectă-ţi părinţii. Ai în vedere că-ţi vine rândul. Nu căuta smaralde în troaca porcilor. Părul lung şi minte scurtă. Mâţa blândă zgârie rău. Câinele care latră nu muşcă. Rarul umple carul. Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge. Unii au o abilitate de a se căţăra spre vârful societăţii ca păduchii spre vârful capului. Cea mai bună carne de pasăre este porcul. Măsoară de două ori şi apoi taie o dată. Dezertând de la îndatoriri, te sedimentezi ca un reziduu. Nu jindui la fericirea casnică trâmbiţată de amicul tău. Trâmbiţa lui poate suna fals. La cap păpuşă, la fund mătuşă. Faţă de o măsură salutară îţi ridici pălăria. Nu vinde pielea ursului din pădure. Muiaţi-îs posmagii?! Pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă. ... nici gura nu-ţi miroase. Surdu’ nu aude dar le potriveşte. Răzbunarea-i arma prostului. Fereşte-te de bârfa satului şi coarnele buhaiului. Unde-i lege, nu-i tocmeală. Capul plecat sabia nu-l taie. De ce n-are ursul coadă? Tot ţiganu’ îşi laudă ciocanu’. Câte bordeie atâtea obiceie. Mai pune-ţi pofta-n cui! Darul nu-i cu carul. Cum îi turcu’ şi pistolu’. Ce semeni aceea culegi. Dezbină şi stăpâneşte. Fă-te frate cu dracul până treci puntea. Există persoane avide de laude, care înghit orice, ca nenorociţii înfometaţi care mănâncă şi

iarbă. Dale Carnegie. Feriţi-vă de aceştia. Sunt doar un surogat al onestităţii. Omul când îşi vede grâul măcinat şi saci-n car, nu-i mai pasă de morar.

44

La omul sărac nici boii nu-i trag. La cap păpuşă, la fund mătuşă. Ban la ban trage şi păduche la păduche. Fă-ţi vara sanie şi iarna car. Decât bogat şi murdar, mai bine sărac şi curat. Apucă taurul de coarne (avântându-te în luptă). Vorba bună, mama înţelepciunii. Dacă azi îi dai un deget, mâine îţi ia mâna toată. Vorba dulce mult aduce. Întinde-te cât ţi-e plapuma. Fugi de cuvinte mieroase, sunt otrăvitoare. Nu căuta acul în carul cu fân.

Ca încheiere la enumerarea unui limitat număr de vechi zicale şi snoave, citez din DaleCarnegie următoarea povaţă care ţine tot de înţelepciunea zicerilor:

„Să fim modeşti căci nu suntem decât nişte bieţi oameni. Într-o sutăde ani vom fi dispăruţi şi eu şi dumneata şi vom fi uitaţi. Viaţa este scurtă.Este ceva mai bun de făcut decât a plictisi pe cei din jurul nostru cupovestea calităţilor şi succeselor noastre. Să lăsăm mai bine să vorbeascăalţii. De fapt, gândindu-ne bine, nici nu avem cu ce ne fălii. Ştiţi ce nedeosebeşte de imbecilitate? Foarte puţin. O mică cantitate de iod din glandatiroidă. Dacă un medic ar deschide această glandă şi ar scoate iodul amdeveni imediat un minus habens.”

AFORISME de Tudor Mușatescu

Sunt două feluri de scriitori: unii citaţi şi alţii citiţi.Sifon: Apă cu nervi.Ghicitoare: Persoană care vede, prevede şi străvede că eşti prost.Perucă: Proteză la cap.Era atât de urât, încât atunci când se strâmba, părea mai puţin urât.Fabulă: Animale care învaţă pe oameni cum să se poarte în societate.Calambur: Balul mascat al vorbelor serioase.Afecţiune: Dragoste care şi-a aranjat drepturile la pensie.Fă: Bă, cu fustă.Y: Praştia alfabetului.

45

Dumitru Cristănuș

Versuri din noul volum de poezii: Livada Nopții

* * *

nu ai cum să fii tristîn livada nopțiifinețea ierbii salvează nemurireacerul o ține în palma lunii

în fiecare clipă a întunericuluiurcă un sisifa îmi repatria învierea

o furnică a lui Dumnezeucară din cer în cerultima fărâmăa credinței

pe sticla nopțiipetalele unei flori de vecimă visează

* * *

alcătuirea ființeimemoria întunericuluio visează

devorând ca o lăcustăultima lacrimăa diminețiiîn iarba livezii nopțiiîmi vine să îmi repet naștereaultimul cer a furat-o

* * *

imaginea unei nopțimă revendică în viațaunei flori cu petale moarteveșnicia ia masca luminiide pe fața mea de mortrecunosc oglindaîn care cerul nu mai areloc de mine

de mii de ani portvestmântul de iarbă pe umeriîn memoria unei morți obișnuite

diamantul întunericuluirostogolit în craterul liveziinu am cum să-l salveznumai dacă lunaîmi îngăduie să trecprin cercul ei de aurprivesc hipnotizatsfârșitul tăcerii magice

* * *

ultima corabiealbă a întunericuluia eșuat între două ceruriîntinsul unei livezi mă înghiteo ultimă făptură abia ieșitădin adevărul viețiipământul miratmă dă afarăpe fereastra luminii

* * *

aceeași noaptea orbilor în livadăe sărbătorită

a murit în iarba nopții luminanu am pe cine să întrebde copilăria eipe un tron de aerstă marele Îngerîncerc să îl respirluna îmi stă în gât

46

Silviu Crăciunaș

VIITORUL MOARE ÎN FIECARE CLIPĂ- roman foileton - (IX)

9. Cu ajutorul Domnului

Cu ajutorul Domnului.Părinţii mei dragi, eu nu pot să acţionez altfel, poate Domnul mă va ierta, inima mi-a

sângerat când am auzit de tragedia voastră şi a altor 12000 de evrei. Eu trebuie să protestez astfelîncât toată lumea să audă despre protestul meu, trebuie să fac acest lucru. Iertaţi-mă.

Herschel Feibel Grynszpan

Zilnic, Johan Krosler avea grijă să plece la timp de acasă pentru a ajunge la ora opt în clădireabăncii Sal. Oppenheim. Soţia, Carolinne, îl alinta în fiecare dimineaţă, punând în pericolpunctualitatea-i proverbială. Uniţi de părintele Theodor la scurt timp după întoarcerea din Bremen,cei doi au învăţat împreună să alunge din cugetele lor apăsarea anilor de singurătate. Vizitele lacimitirul Melaten se răresc, iar starea sufletească a lui Johan în faţa celor trei cruci aduce maidegrabă a binecuvântare decât a durere. Tatăl său, Rudolf, mama sa, Aysel, verișoara sa, Ailin, s-auîntors în viaţa lui, ascunşi în sufletul Carolinnei. Din privirea eliberată de apăsarea singurătățiipătrundeau în lumea umbrelor raze de soare.

— Am fost ani de-a rândul îndurerat de pierderea voastră, iar acum ştiu că şi voi vă bucuraţialături de mine. Sunteţi fericiţi prin mine.

În acea dimineaţă totul era tensionat. Cu două zile înainte, în 8 noiembrie 1938, evreul deorigine poloneză Herschel Feibel Grynszpan împuşcase un oficial al ambasadei germane din Paris,ca un strigăt de disperare adresat întregii lumi. Ernst vom Rath, secretar la ambasada germană dinParis, îşi pierde viaţa a doua zi. În orele care au urmat atentatului, oficialităţile naziste au trecut subtăcere absolută incidentul. O tăcere care părea premeditată. În seara de 9 noiembrie, la Munchen,participând la tradiţionala ZI A MIŞCĂRII, Joseph Goebbels anunţă decesul lui Ersn von Rath,adăugând că au fost raportate şi alte revolte ale evreilor din Germania şi Austria. Cu legileantisemite deja în vigoare, tensiunea în rândul familiilor de evrei, sau mixte, era maximă. Legeapentru protecţia sângelui şi onoarei germane, alături de legea privind cetăţenii Reichului, stabilea cuprecizie cine este în întregime evreu, pe jumătate sau pe un sfert şi interzicea căsătoriile germanilorpuri cu aceştia. Cu toate că politica şi intenţiile Reichului de a purifica Germania de evrei erau câtse poate de evidente, Joseph Goebbels spunea participanţilor: Partidul trebuie să organizeze şi săexecute acţiunile împotriva evreilor fără a părea deschis angajat. În aceeaşi noapte, un val demişcări spontane duc la incendierea sinagogilor, devastarea magazinelor evreilor.

Johan se îndreptă spre bancă făcând un mic ocol pe la magazinul de antichităţi al lui JuliusSilberman unde Carolinne se ocupa de restaurarea instrumentelor muzicale. Magazinul era devastat,un grup de nazişti vociferau, aruncând cu pietre.

— Moarte evreilor! L-au arestat, folosea magazinul pentru întruniri secrete.Arestarea lui Julius era un pericol pentru Carolinne. Fără să mai stea pe gânduri, se întoarse

acasă. În aceeaşi seară, Johan şi Carolinne se îndreptau spre cartierul Die Bache, unde erau aşteptaţide părintele Theodor. După puţin timp, Johan, însoţit de o femeie purtând pardesiul Carolinnei, seîntorcea acasă. Cei doi, făcând oarecare zarvă, se îndreptară spre gară. Falsa Carolinne luă un trenspre Viena. Târziu în noapte, însoţită de părintele Theodor, Carolinne se strecură spre gospodăria

47

lui Karol Mohler.A doua zi, jovial ca întotdeauna, îi rugă pe subalterni să-i scuze absenţa datorată unor

evenimente intervenite în familia soţiei, evenimente care l-au obligat să-i pregătească plecarea înAustria.

În faţa băncii, câţiva cetăţeni agitau mâinile a ameninţare. Îi rugă pe cei câţiva evrei, angajaţiîn bancă, să rămână câteva zile acasă în speranţa că spiritele se vor calma. Spre sfârşitul zilei, oparte dintre funcţionari ocupară holul de la parter.

— Să curăţăm banca de evrei!Clienţii erau legitimaţi, iar evreilor nu li se mai permitea accesul. După câteva săptămâni de

negocieri, partenerii acceptă ca banca să fie administrată de Robert Pferdmenges şi să funcţionezesub numele Pferdmenges & Co., înlăturând în acest fel presiunea exercitată de mediile nazisteîmpotriva denumirii şi originii acesteia. Se considerase că, datorită alianţelor prin căsătorie, familieiOppenheim nu i se puteau aplica legile de discriminare a evreilor. Odată cu schimbarea numeluibăncii, Johan Krosler se mută în cartierul Die Bache.

— Heil Hitler!— Heil Hitler!Un schimb de saluturi pătimaşe, împrăştiate în subconştientul oamenilor printr-o maşină de

propagandă neobosită. În cartierul Die Bache, ca şi în alte cartiere, se făcea curăţenie. Controalecivilizate ziua, descinderi violente noaptea.

— Acestea sunt actele mele. Mă numesc Johan Krosler.— Unde este soţia?— Este plecată la părinţi în Austria.— Avem informaţii că soţia este pe jumătate evreică.— Am cunoscut-o la Bremen. Nu are nicio legătură cu evreii. Este austriacă. Puteţi verifica

actele de căsătorie.Cei doi renunţară să mai pună întrebări, dar îl împinseră pe Johan Krosler din uşa deschisă şi,

cu sârguinţă, răscoliră micuţa locuinţă. Dezamăgiţi, se îndreptară spre casele învecinate. Puneaudoar întrebări.

— Cine îl vizitează pe Johan Krosler?— Pleacă de acasă?— Cât timp lipseşte?Informaţiile se adunau, dar nu duceau nicăieri. Pentru moment, emoţiile puteau fi stăpânite,

autorităţile nu păreau foarte insistente în căutările lor. Johan ştia că este urmărit şi singurele drumurierau la biserică şi la una din reşedinţele familiei Oppenheim.

În podul casei lui Karol Mohler, la doar două străzi de noua locuinţă a lui Johan, Carolinne sepierdea în gânduri fără sfârşit. Trecuseră două luni de la plecarea sa şi soarta îi adusese o vesteneaşteptată şi nedorită pentru aceste vremuri. Era gravidă. Comunica cu soţul ei prin părinteleTheodor, dar ascundea tuturor acest fapt. Suferinţele erau prea mari şi nu puteau fi răsfrânte asupratuturor. Orele treceau greu. Cu vioara Ailinei alături, aşternuse pe hârtie povestea acesteia, aşa cumi-a spus-o Johan. Nopţile se pierdeau în clipe de nesomn, tresăriri asaltau mintea şi inima, zilelepiereau înecate în negura gândurilor fără de sfârşit. La doar câţiva paşi de omul care doar printr­oîmbrăţişare i-ar fi adus liniştea în suflet, o fiinţă încerca să înţeleagă cu ce a greşit. Amintirileultimilor ani, liniştea care îi învăluise până nu demult trupul şi mintea se regăseau tot mai greu înmicuţa încăpere semiobscură aflată la capătul podului. Atunci când a renunţat să mai spere, pentruprima dată după trei luni, Karol Mohler o chemă jos. Involuntar, ascunse caietul sub suportul carefixează vioara şi coborî. O întâmpină părintele Theodor împreună cu aceeaşi călugăriţă care i-a luatlocul când a venit în cartier. Văzându-i, îşi reaminti vorbele tatălui ei: Dumnezeu nu este în cer ci înoameni, iar oamenii care îl au pe Dumnezeu în ei au o singură religie. Poţi ajunge în rai prinoameni, sau poţi gusta din durerile iadului tot după voia omului. Chiar aici pe pământ. A doua zi,dimineaţa, Carolinne, deghizată în sora Rosalia, alături de părintele Theodor, părăsi Kölnul.

48

Johan Krosler era de multă vreme cunoscut ca un musafir obişnuit al familiei Oppenheim,deci nu surprindea pe nimeni vizitele tot mai dese ale acestuia la reşedinţa lui Friedrich Carl vonOppenheim. Era februarie 1939 şi, în sfârşit, Johan putea să întrevadă o speranţă care să-i alungetemerile.

— Johan, în august plecăm la New York, cu vasul Bremen. Am obţinut toate aprobărilepentru o călătorie de afaceri. O să ne însoţeşti în calitate de consilier. Carolinne a primit în Austriaalte acte şi se va îmbarca odată cu noi.

Vasul Bremen era darul Domnului. Acolo el a întâlnit-o pe Carolinne, acolo şi-a abandonattemerile în privirea uşor sălbatică a unei alte singurătăţi. Pe puntea vasului călătoria trupului s-aîngemănat pentru totdeauna cu drumul vieţii adevărate, viaţă pe care Domnul ne îndeamnă să orespectăm, aici pe pământ, mai mult decât orice altceva.

După plecarea lui Johan, Friedrich Carl von Oppenheim şi soţia sa, Ruth, rămaseră tăcuţi.Johan Krosler a aflat doar o parte din adevăr. Gândurile nasc speranţe, iar speranţele iau mereucalea rugăciunii.

— Cu ajutorul Domnului!(Va urma)

Rodica Nicolae-București-

Fluturaşul de lumină

Părea un colţ de foaie albă,Lăsată-aiurea din greşeală,Am vrut s-o iau, să o ridic,Am tresărit că atingând-o,Mişcă sub degetu-mi un pic.

Ştiam atunci că ce-mi păreaUn colţ de foaie foarte albăEra, de fapt, un fluturaşFirav, cu aripi diafane,Ce mai păstra un strop deviaţă.

În fâlfâit de aripi de mătase,Venind din noaptea-ntunecoasă,Vrând să ajungă la lumină,S-a strecurat în casa noastrăDar nu pe uşă, pe fereastră.

Căutând din ochi luminaŞi văzând-o de afară,

S-a gândit că ar fi bineSă se-oprească lângă-o lustrăUitată de mult aprinsă.

O înconjură o datăŞi-ncă-o dată, şi-ncă-o dată,Ca-ntr-un dans al fericirii,Fluturaşul de mătaseI se dărui luminii.

În vâltoarea dansului,Fluturaşul alb ca neauaSe trezi fără luminăŞi-ntr-o prea profundă beznăAtinse curând podeaua.

Trist, rămase nemişcat,Forţă nu avea să scape,Toată noaptea acolo a stat,Şi, lipsit de-orice speranţă,L-am găsit eu dimineaţă.

Am vrut să-l ridic uşorSă-l aşez în palma-ntinsă

Să-l redau luminii-n tihnăŞi să plece iute-n zborPe o floare din grădină.

Gândul bun mi-a sugeratCă nu-i bine să-l ating,Ar fi fost o condamnare,Căci ar fi murit pe locŞi m-ar fi durut prea tare.

Hotărâi să-l las acolo,Pe micul covor de iută,Să-şi trăiască timp ce are,Să nu-l frâng într-o clipită,De-asta, nu eram în stare.

Mai târziu am revenit,Fără viaţă l-am găsit,L-am luat în palma meaŞi l-am dăruit garoafeiSă îl aibă lângă ea.

49

Fata venită de nicăieri (1)

Sub soarele fierbinte de început de iulie, totul părea amorţit. Nenumăraţi copaci din păduresau de aiurea, scrutau priveliştea de dincolo de dealuri, drepţi şi semeţi, asemenea unor voiniciputernici, pregătiţi să înfrunte cea mai crâncenă luptă. Pe lângă ei, se remarcau unii cu vârfurile înjos sau cei aplecaţi până la pământ, umili şi slugarnici, parcă aşteptând tăcuţi poruncile aspre alestăpânilor. Crengile cu frunze verzi, proaspete şi vii, contraziceau lipsa de vioiciune a ierbii uscatede pe izlazurile neplouate de mai multe săptămâni. Prea cald pentru cineva care nu suportă căldura.O vreme splendidă pentru cel ce tânjeşte după o vara nesfârşită.

Avian privea visător, pe fereastra larg deschisă din living, curtea imensă acoperită cu iarbămoale. Pe şoseaua din faţa casei, dincolo de poartă, un grup de băieţi îi aşteptau pe cei doi fraţi săpornească spre poiana de lângă pădure, să bată puţin mingea. Primarul comunei le permiseseadolescenţilor să folosească acel petic de pământ, să joace fotbal.

- Haide, măi, Aviane! Să ieşim şi noi afară! Uite, băieţii sunt deja la poartă şi ne strigă.De mai bine de un sfert de oră, Ovidiu se ruga de fratele lui mai mic să iasă din casă. Părea

tare nerăbdător.- Nu merg, mă! Tu nu vezi că a început deja căldura? Ştii foarte bine că nu mi-e dragă deloc.

Dacă ar adia puţin vântul! Da’, nu! Căldura asta te anihilează cu totul. Du-te tu! Spune-le cevaacolo!

- Iar mă pui pe mine să inventez tot felul de lucruri ca să te scuz în faţa băieţilor! Parcă ai fimititel. Ai împlinit de câteva luni şaisprezece ani. Fii mai responsabil şi tu un pic!

- Cine vorbeşte! Parcă tu, dacă ai cu un an mai mult decât mine, eşti mai breaz. Nu-ţiaminteşti de săptămâna dinainte de vacanţa de iarnă, când ai întârziat cu fata aia? M-ai pus să-i spuntatei că te opriseră la liceu să te pregăteşti pentru olimpiada la istorie. Ptiu! Tu şi istoria! Maidegrabă te-ai duce la olimpiada de mincinoşi. Sigur ai lua premiul întâi.

- Ce legătură au minciunile cu ce discutam înainte?- Te plângeai că eşti obligat să inventezi o scuză, să le-o spui băieţilor. Ţi-am spus clar care

este motivul pentru care nu merg la poiană. Te rog să înţelegi şi tu, o dată pentru totdeauna, că nu edoar un moft. Eu nu suport deloc perioadele astea prea călduroase de vară.

- Ei, bine, nu mai insist. Promiţi că o să vii când nu mai e aşa cald?- Sigur! Îmi place să joc fotbal cu voi. Imediat ce văd că arşiţa s-a mai domolit, eu o să fiu

primul care iese să vă strângă.La poartă, băieţii strigau în cor:- Ovidiule! Aviane! Haideţi, măi, odată! Cât să vă mai aşteptăm?Ovidiu ieşi, luă mingea de sub scara din faţa casei şi porni spre poartă, făcând driblinguri în

mers.Când ajunse la băieţi,Victor întrebă de Avian. Ovidiu începu să explice, însă acesta îl

întrerupse, ridicând mâna dreaptă.- Haide, lasă-l! Ştim. Nu te mai chinui! Căldura nu este prietena lui cea mai bună.În afară de Victor, mai erau şase băieţi, între 16 şi 17 ani, unii, colegi cu Avian, alţii, cu

Ovidiu, însă toţi elevi la acelaşi liceu.Comuna în care s-au născut şi trăiesc este foarte dezvoltată. Aici, tehnica a pătruns destul de

repede după Revoluţie, făcând ca diferenţele dintre sat şi oraş să nu mai fie atât de mari. Deprosperitatea ei se ocupă cu seriozitate Primăria. Datorită ei, s-au înfiinţat trei firme mici, astfelîncât oamenii să nu mai plece la oraş, în capitală sau în altă ţară să-şi găsească de lucru. Nu mailipseşte aproape nimic. Oamenii beneficiază de spital, supermarket modern, bibliotecă, în incintacăreia se află un muzeu etnografic, două şcoli, liceu, piaţă, teren amenajat pentru târgul din fiecare

50

duminică, poştă, filiala unei bănci, casă de cultură, unde se organizează tot felul de evenimente şiunde funcţionează cercuri de dansuri şi de teatru.

Băieţii urcară vioi pe poteca abruptă. O luară printre casele construite sus, pe deal, apoi pe undrum forestier frecventat de tractoare sau căruţe trase de cai. Pe aici mai trec uneori şi ATV-uri. Ceide la poalele dealului sau din pădure, cu vilele alea mari, cu etaj, cu centrale şi panouri solare pentruapă caldă în timpul verii, sunt văzuţi deseori plimbându-se cu astfel de generatoare de zgomot.

De mai bine de zece ani, vilele răsar ca ciupercile după ploaie. Apar cu atâta repeziciune,încât oamenii nu-şi mai amintesc cum arăta faţa veche a comunei.

Proprietarii sunt fie localnici, care şi-au dezvoltat o afacere în zonă sau au găsit la oraş un postbine plătit, dându-le posibilitatea să se modernizeze, fie persoane provenite din alte părţi ale ţării,care au moştenit pământul de la rude sau l-au cumpărat de la săteni, construindu-şi pe el case devacanţă.

Locuitorii s-au obişnuit cu nou-veniţii în comuna lor. La început, păreau curioşi să-i vadă şi săafle câte ceva despre ei, mai apoi, au ajuns să se bucure că locul lor natal este căutat de persoanecare fug de la oraş, în căutarea unui loc liniştit şi lipsit de poluare.

Ajunşi pe terenul lor, băieţii erau puţin cam derutaţi. Nu ştiau cum să-şi formeze echipele.Dacă ar fi venit şi Avian, ar fi fost mai simplu. Erau două echipe a câte patru membri. Dar, aşa …totîncercau ei să se împartă în funcţie de priceperea sau nepriceperea unora sau de doleanţe, însă nuprea le ieşea pasienţa. Începură să se ciondănească.

Virgil zări în apropiere o fată cam de vârsta lor, cu părul roşcat şi ochii negri, ce purta untricou bleu, pantaloni scurţi albaștri şi adidaşi albi. Fata ţinea în mâna dreaptă un buchet de flori decâmp şi-i privea pe băieţi cum se certau, niciunul nevrând să renunţe la orgoliul său.

Cornel o văzu şi el. Le-o arătă şi celorlalţi, apoi îi făcu semn fetei să se apropie.- Ce faci aici singură? o întrebă el.- Am venit să culeg flori de câmp. Ce, este interzis? glumi fata zâmbind uşor şi făcând să-i

apară, în obrajii sănătoşi şi îmbujoraţi, două gropiţe ce o făceau fermecătoare.- Dar, de ce te-ai oprit aici? vru să afle Cornel.- Cred că se distrează pe seama noastră, rosti indignat George.- Ce, suntem caraghioşi? se miră Robert.- Se pare că da, aprobă Puiu.- Ia, zi, fată! Ţi se pare că suntem caraghioşi? o înfruntă Ovidiu.- Nicidecum, răspunse fata imediat.- Atunci, de ce ne priveşti şi zâmbeşti cu subînţeles? o interogă Cornel- Mă amuz că nu găsiţi soluţie. Nu puteţi juca câte trei, iar cel ce nu-şi găseşte loc în echipă să

fie arbitru? Aleargă şi el oricum cu voi.- Te pomeneşti că te pricepi la fotbal? o ironiză Victor.- Şi, ce? Este chiar atât de greu de înţeles? se înverşună fata.- Pentru fete, este mai greu, o lămuri Virgil.- De pe margine, cu toţii ne pricepem la fotbal, o persiflă Puiu.Fata avu un moment de ezitare, apoi lăsă florile la marginea terenului marcat cu nuiele uscate.- Vreţi să vă demonstrez că ştiu fotbal la fel de bine ca şi voi? îi provocă fata.- Adică o să joci cu noi, ghici Robert- De ce nu? răspunse fata hotărâtă. Voi face parte din echipa băiatului cu ochi căprui şi părul

ondulat.- A lui Ovidiu, spuseră ceilalţi băieţi în cor.- Dacă aşa îl cheamă, atunci a lui Ovidiu. Am văzut că echipa lui rămâne mereu cu trei

membri. Or să fie patru cu mine.- Mi se pare o idee bună, aprobă Cornel. Altfel, o să stăm aici până la prânz şi n-o să jucăm

deloc.

51

- Ei, bine. Dacă te simţi în stare să faci faţă unui joc de fotbal cu băieţii, noi te acceptăm,conchise Virgil.

În acest timp, Avian renunţă la privitul pe fereastra livingului. În răcoarea plăcută adormitorului, citea o carte. Deşi tânjea să fie cu băieţii, prefera uneori să se izoleze şi să citească sausă scrie într-o agendă cu coperţile kaki tot ce-i trecea prin cap. Ovidiu râdea adesea de el, spunându-i că mai bine se năştea fată, că are deseori momente de romantism exagerat asemenea copilelor decincisprezece ani.

(Va urma)

Calistrat Robu-Iași-

PICĂTURĂ

Cerșesc o steacare să o port în inimădin când în cândrazele eisă-ți șoptească din cântecul meupicătură... strop de iubireprelinsă din ochiul beteagrază de stearază de lunăiubirea mea veșnic nebunăte caută raza stelei cunună.

CĂDERE

Din arborele viețiicad frunzele... cadcad pe rândcele mai plăpânde au căzutcele ale copilăriei și tinerețiise zbat... în vuietul viețiimaturitatea ofilită dispareîn leagănul iernii frunza bătrânăse zbate-n țărână... cad frunzele viețiicad... cad.... cad.... cad... cad.

ZBOR FRÂNT

Din întunecimi sinistrecu zidiri încrâncenate iadul roșunaivul spirit fuge spre paradisul liberzbor frânt și jalnică durereiluzii goale și mizeriinaiv și sceptic e destinulîn lume nu există libertatesinistră zbatere a vremiirostogolită în mileniiîncorsetată în materii.

BLOCAJ

Muza mea cu ochi străveziicu gheața în privire mă ții departedeparte de visele toatevise pline de amintiriși dublate de senzații plecate-n constelațiiochi străvezii... clipe plecate în stele departede lumi nevăzute și poate visele melevor fi o clipă blocate de gheața privirii tale.

* Calistrat Robu este Preşedintele Uniunii Creatorilor de Artă Profesionişti, vicepreședinteal Ligii Scriitorilor Filiala Iaşi – Nord Est şi vicepreşedinte al Cenaclului de Pictură şi Literatură„Octav Băncilă”, al Cercului Militar Iaşi. Pictor şi scriitor.

52

Corina Gherman Matei- Iași -

CANDELA IUBIRII

Sub fereastră cioburi galbeneDe astre planete ce cutreieră eternulAprind în galaxii flăcări de iubireÎn universul meu… în universul tăuCe creşte învolburând aceste grădini uscateAsculţi acum cum scaldă câmpiaStropii ce-i poartă spre moarteNăvalnic gând navigând peste apeCutreieră… cutreieră prin tainicul dorSe-aprind în galaxii flăcări de iubireAscultă străine să ştii că una-i a meaUna din miile de flăcăriŞi creşte… creşte… creşte năvalnicÎn sângele meu… în părul meuÎn trupul meu copac unicatAscunde-mă noapte…ascunde-mi dorinţaCu mantia ta… cu farmecul tău tulburatCerceii născuţi din candela unei lumi înmagieCosească-se rădăcini de iubire pe vreascuri.

ŞI POATE MÂINE

Pe aripa albă a unui sfârşit de zoriTu mi-ai trimisUn zâmbet fermecatCe a luminat spre mineCa fulgerul în noapteŞi s-a fixat pe rana unui visCe-şi caută destinulSpre cerul larg deschisÎmi amintesc prea bineEram legată cu visul… puternic legământEram … anume regăsiţiÎn grădina unei nopţi prea ispititoareCe devenea o candelă rănităŞi tu erai în preajmă şi culegeaiDin cioburile nopţii spre a fermeca o ziÎn vis... tu seara... ai semănat cu steleApoi cu sârguinţăLe-ai adunat în cunună aleasăSe face ziuă şi visele mor în luceferiPe calea ta am semănat florii roşiiDorind ca împreună să plecăm în zori

Prin ierburi zâmbitoareFluturii de rouă să zboareE primul vis din noaptea care

CU NOAPTEA

Clipă aş vrea să scrii cu mineŞi uită drumul lung cu cetini şi castaniCând întrebările singurului neadevărBat la porţi închise… înalte… şi ruginiteNiciodatăÎn gândurile sălbatice cu rochii pustiiEvadate năvalnic şi violet la poartaOchilor meiAr vrea să mă oprească clipăDar copacul sub gene îşi piaptănăFrunzeleŞi mă determină să spun încetDar liniştea iar mă nelinişteştePrea profundă linişte după furtunăZorii tinerii o înghitClipă opreşte-te în ciobul geamului meuZorii pătrundă adânc în castă aurii.

URGENŢA UNEI IDEI

Sună la 112urgent…nu suna…inflorirea unei pietremai poate aştepta şi eu aşteptireal şi neconturatîn barba orizontuluiînfrăţit cu universulglaciar neospitalier indiferentcuvânt răstignitlimpezimea absurduluilimbajul igoanelorabandonează lunecareaculege florile albeale unei dorinţe dimineaţa.

Va reveni şi mâine...

53

Lőrinczi Francisc-Mihai

PE MELEAGURILE POVESTIRII

În spațiul rural fabulos al Purpurei ne invităîncă o dată scriitorul Ioan Popa cu noul volumde povestiri Între surâs și aguridă, publicat laEditura Napoca Star din Cluj-Napoca în 2019.Cartea surprinde pagini memorabile din viațasatului, grupate în șapte capitole, fiecare dintreele având un titlu semnificativ: Mediciniste,Didactice, Recuperări, Didactică modernă,Lumești, Prinse-n jos fetițele, Din gura lumii.

Cu un condei încercat, povestitorulreconstituie evenimente din lumea satului, într-o meșteșugită corelare real-ficțională. Grefatepe o toponimie și onomastică locale, povestirileînfoliază un câmp afectiv-emoțional larg, încare povestitorul își așază eroii țesându-șiintrigile, dintre cele mai diverse, cu un filon

care își are adâncimile în plaiurile de acasă,matrice arhetipală. Albia trăirilor epice alepersonajelor este mai meandrată decât apaSecașului care șerpuiește spre avale.

Pilduitoare și moralizatoare, povestireadevine rostuitoare și rânduitoare, brodând înțesătura ei noduri de timp, locuri și oameni,lucruri și limbaje, cu sigiliu de unicitate șiprofundă interioritate, inestimabile valoricultural-istorice. Satul este cel al lăuntricului, alnebănuitelor tăceri, un loc patriarhal pe carescriitorul îl umple cu viață, îl reanimă căutându-i jocul și voia bună, oamenii și locurileîndrăgite, marile evenimente, bucuria și durereacare, deopotrivă, îi leagă pe oameni unii de alții.Dacă în opera blagiană domină satul-idee, așzice că în opera lui Ioan Popa dominanta oconstituie satul-inimă și satul-fagure, o vatră-sentiment cu care scriitorul se identifică, un local familiei, cu rădăcini viguroase, binecuvântat,cu duh, întipărit în ființă.

O carte despre ne-uitarea locului natal. Dinstrăfundurile memoriei scriitorul reclădește untrecut apropiat, care avea un fundament solid,avea vigoare și sănătate morală, ră-suflet. Unsat unde exista rânduială. Era viu. Cu grijile șipăcatele lui, dar încărcat de cumsecădenie șidragoste față de loc. Satul și oamenii trec prinprefaceri majore și echilibrul acestuia se strică,în timpurile de azi, spre care face trimiterescriitorul, se destramă frumusețea lui interioară,iar rânduielile nu se mai păstrează, se pierdeceva din moștenirea rădăcinilor curate. Scrisulpovestitorului este o distilare a conștiinței.Tumultul interior care umple cuvintele cu oliricitate topofilică conferă scriituriiautenticitate. Gâlgâirea din neatinsul inimii nu îllasă pe scriitorul Ioan Popa să stea deoparte. Eltrebuie să scrie, fiindcă trăiește prin povestire,se mântuiește dăruind și, augustinian vorbind,nu vrea să lase nici măcar uitarea să se piardă

54

din memorie.Cu multă îngăduință și compasiune,

scriitorul se apleacă asupra lumii satului, cudragostea reamintirii calde, cu umorul fărăseamăn și cu limbajul locului, nuanțat și cu uncolorit viu, uneori cu sarcasm și ironie fină, darde cele mai multe ori, cu bunătate își așazăpersonajele sub sucitorul măsurii.

În povestirea de început, Procopie din vale,țăranul este pus față în față cu durerea pricinuităde măseaua de minte. Dar totul are un leac,chiar dacă unealta nu este chiar a unuistomatolog, ci un patent bun la toate, caredevine însă instrumentul fericirii, urmat dealdămașul binemeritat: pe sară, măi rumâne,ne-ntâlnim la cârciuma lui Filon! Să vedemcum stau lucrurile! Adică, dacă extracția areușit ori ba. În lupta cu viața se cere tărie șiîndrăzneală. Mântuitori de durere sunt șirectificatorul, Odăiță ce șlefuia proteza dentarăcu piatra polizorului, Salomia Dintre Garduri,care desface farmece și ne povățuiește:căsătoria este singurul joc de norocbinecuvântat de biserică; Sofia de peste Vale șiFloarea Cucului din deal, ambele femeipricepute pentru a trata oamenii, adică a le oferiun fel de asistență în ambulatoriu, timpultratamentului ad-hoc fiind situații bune desocializare, meșteșugit inserate de povestitorulșugubăț. În povestirea Măria foachiului ne esteprezentată moașa satului, o altă îndeletnicireatât de utilă pentru viața de la țară și cu oamenicare, la necaz, nu puteau bate degrabă drumulpână la un spital de la oraș. Aflăm de povesteaMăriei Gârlii, care adusese pe lume un flăcăusănătos și voinic sus, în carul cu fân, pe caremoașa a tratat-o de depresie postnatală, dar și aîmbărbătat-o cu vorba de duh: Lasă, Mario, căte faci bine! Și-apoi nu uita că durerea-i cuplăcere, dacă trece iară cere!

Cu o experiență de dascăl în spate,scriitorul are căderea să zăbovească în viațașcolii și a educatorilor, prilej de a deșertaamintiri, de a mustra ori povățui, de a satirizaunele metehne ale instruitorilor ori tare alesocietății din perioade din istoria recentă. Înpovestirea Școala de după deal facemcunoștință cu învățătorul începător surprins lainspecție, la dezvoltarea vorbirii, de temaelevilor săi plină cu ziceri de înaltă elevație,

scrisă acasă de mama căreia îi umbla mintea șicătre alte îndeletniciri. În Școala de sub DealulLupilor aflăm că dascălii, care, de obicei,înainte să ajungă la școală, trec mai întâi pe lacazanul de rachiu, se cinstesc acolo oleacă, să-și facă poftă de lucru, apoi se îndreaptă spreșcoală, sunt surprinși de o inspecție venită penepusă masă, care le taie tuturor pofta dedimineață: fiecare își făcea calcule și planuricum să scape din încurcătură. De-oi scăpa și dedata asta, călugăr la Schitul din Munții ceiMari m-oi face!, își zise-n gând proful deistorie.

Despre diferite drame umane dincomunitatea sătească vorbesc povestirile dincapitolul Recuperări, probe ale vieții peste careeroii răzbat cu îndrăzneală, nădejde,perseverență. Ion Dinu cel Mărunt este un copilbâlbâit care nu reușește să termine școala dinlipsa de îngăduință a dascălilor; în Vilvoriaaflăm despre viața unei tinere care preadevreme s-a dedat dulcețurilor vieții, dar, care,își află într-un final un rost în viață, de unde sevede, vorba înțeleptului, cum din același lemnse poate scoate și icoană, dar și măciucă. LaeNitu își termină cu greu studiile, datorită uneitulburări de limbaj, dar reușește să devină unbun meseriaș, cu o hărnicie ieșită din comun șio iuțeală a mâinilor impresionantă, de ovoiciune și istețime greu de închipuit, carealimenta cu produse de carmangerie mareparte din populația locului.

Capitolul Didactică modernă surprindeprefacerile majore din educația românească șischimbările pe care le-a adus în viața elevului șia familiei, despre o societate în mare dinamicăși în ritmuri mari de evoluție a tehnologiei încontrast cu pierderea unor valori morale șiestetice, odată cu marele tăvălug al (r)evoluțieisocietății de azi, când elevul are multe teme șise simte epuizat și bunicul, de cealaltă parte,pus în situația să se întrebe dacă mersullucrurilor este unul normal și nu ne îndreptămcumva spre însingurare și izolare, când nepoțiila ziua de naștere a bunicii nu se mai bucură debrațele ei iubitoare și de vorba ei blândă șicaldă, ci preferă să stea toată ziua pe telefoanelemobile și să socializeze artificial în interiorulacestei cutii a Pandorei secolului XXI: bunicavoia să înceapă conversația. Că doar de când

55

aștepta momentul acesta. [...] Tocmai atuncitelefonul nepotului chiui scurt. Un moment,bunico! [...] De cum se apropia de unul liber pemoment, primea același răspuns. Adică detăcere. Tăcere deplină. Să nu deranjeze pedragii ei nepoți! Sosiți de ziua ei s-o gratuleze.După cuviință.

În Lumești sunt narate aspecte din viațasatului, despre cele lumești, despre viațaconjugală și aventurile amoroase, despre drameși apăsări ale sorții, despre iubirea careîndulcește viața omului mai întâi, ca mai apoi săo încurce și s-o amărască. Că nu poate fi umbrăfără de lumină, nici bucurie pură fără momentede întristare, după cum pendulează soartaomului. Există un echilibru și trebuie plătit unsacrificiu, dovadă zicerea: dragostea cuînțelepciunea din totdeauna nu fac laolaltă casăbună, cum se adeveri și în cazul povestiriiPrețul miresei.

Capitolul Prinse-n joc fetițele cuprindepovești despre jocuri nevinovate și bucuria cealipsită de griji a copilăriei. Ultimul capitol esteintitulat Din gura lumii. Și, se înțelege, cănimeni și nimic nu scapă de sub farmecele ei. Înpovestirea Armeanca este condensată viața atrei generații, începând cu bunica, cu sângearmenesc, o femeie întreprinzătoare, carepătimește mult, începând cu soțul, care seprăpădește devreme doborât de patima băuturii,apoi fata ei, Melania, care, deși inteligentă șiinstruită, studiind limbile străine, este răpusă deîntâia dragoste înflăcărată, sedusă de uncongolez, devine mamă. Armeanca sedovedește însă o femeie care știe săcumpănească bine încercările vieții. Își asumăcreșterea copiilor și a nepoților, primind șiprivind cu seninătate întregul arc al vieții ca peo binecuvântare: de la dragostea neprihănită aMelaniei când se dărui congolezului într-aceaseară de mai cu zefir plutind în văzduh, până laiertare: doar ea, mama! Doar ea și numai eapoate poate face asta. Sub imperiul legii celeimai sfinte și mai omenești dintre toate legileomenirii, sub imperiul iertării. Pentru a întregiimaginea satului, la finalul povestirilor,scriitorul Ioan Popa își umple tabloul scrierilordespre ținutul natal cu tușul și portretele unoroameni care au avut rost și însemnătate pentru

comunitate: mai pe larg despre viața cărăușuluiSântion, care aducea butelii de aragaz de laSibiu, din omul înstărit de altădată ajuns, dupăcolectivizare, la bătrânețe, corvoada lumii.Aflăm de asemenea despre boldașul Valere, deai lui Drăgan, ce aducea petrolul pentru moaracea mare, a lui Niculiță de peste Vale și desprecei ai lui Ionu Soanii, ce aprovizionaucooperativa de consum cu de toate dupăreîntoarcerea la ai din pribegia de ani prinBucurești și ai Istinei Tomii, care făcea comerțîn piața Sibiului.

Cu câtă dragoste și tandrețe pășeștescriitorul Ioan Popa pe meleagurile natalepentru a-și stâmpăra sufletul cu frumusețe!Doar de sub un condei cu suflet pot ieși acestecuvinte descriind locurile fermecătoare alezariștei natale: unde găsi lumină multă și clară,oferită de-un orizont larg, cu deschidere până-nzarea depărtată. Până-n munții cei mari aiCindrelului către amiaza zilei și către cei cucreste ondulate, spre soare-apune. Cu lunci șidealuri, cu șesuri și văi răcoroase, cu oamenifrumoși la trup și deschiși la inimă.

Opera este devenire prin lectura celor carese apleacă să citească. Și aceasta este o artă areînnoirii permanente, ca aceea de a bea apă dinizvor. Nu seacă fântâna dacă mai mulți îșistâmpără setea de la apa-i cristalină, dar aceastase reîmprospătează și ea mereu și poate devenimai limpede, tămăduitoare, loc de popas și deîmpărtășire spirituală. Și ce loc mai frumos șimai ademenitor poate fi decât Povestea! Dupăfirea povestitorului, blândă și senină,îngăduitoare și adânc cumpănitoare se hărăzescși personajele sale și se conturează și spațiulrural autentic al Purpurei, loc neasemuit și izvornesfârșit de povestiri.

Cu o luciditate pătrunzătoare și unsenzorium abundent, scriitorul Ioan Popasondează adâncul sufletesc al oamenilor, cutact, intuiție și rafinament, radiografiazădestine, realizează portrete și cartografiazăspațiul geografic natal și orizontul apropiat alacestuia, Țara Secașelor, cu prelungiri până sprezona Sibiului într-o dinamică a evocării plină decandoare și înmiresmată de un ludic sănătos șifecund.

56

Floarea Pleșpreședintele Cercului Astra - Năsăud

Profesorul Iuliu Moisil, președinte al Despărțământului ASTRAîn perioada interbelică (1934-1947)

Pentru a intra în subiect, de început trebuie spus că orașul Năsăud este un oraș istoric, primulcentru de cultură românească a acestui ținut, este încărcat de istorie, de fapt de arme, de academism,de elitism intelectual, este un oraș cu un profil aparte în rândul centrelor urbane din județul Bistrița-Năsăud și chiar din întreagă țara

Faima Țării Năsăudului se datorează școlilor năsăudene înființate cu mulți ani în urmă,dintre care a rezistat cu măreție - vestitul Liceu grăniceresc - încă de la înființarea sa, 4 oct. 1863,până în zilele noastre - Colegiul Național George Coșbuc, care își stabilise rostul vieții: ,,Litterae etVirtus - vestra felicitas” (,,Fericirea voastră constă în știință și virtute”), iar îndemnul cel maistrălucitor, ce va dăinui peste timp, a fost formulat încă de la inaugurare ,,De bate în voi junilorardoarea spre știință, mai întâi și mai întâi siliți-vă să bată pentru buna cunoaștere a limbiivoastre, a literaturii voastre”.

Năsăudul a fost un centru adevărat de efervescență culturală.Școlile de aici au pregătit învățători pentru școlile din ținutul someșan și maramureșan, aici au

crescut, s-au format numeroși cărturari, gazetari, oameni de știință, academicieni, oameni politici -imperativul Virtus Romana Rediviva și-a lăsat adânc pecetea asupra destinului lor.

Astăzi, Năsăudul este cunoscut, ca fiind orașul ACADEMICIENILOR - 21 la număr, ieșițide pe băncile școlilor năsăudene cu o fundație solidă în ceea ce privește educația și cultura, oamenivaloroși și luptători, îndrăzneți pentru cultivarea științei naționale și emanciparea națiunii române înpas cu celelalte popoare ale Europei, printre aceștia se află și academicianul Iuliu Moisil.

La inițiativa conducerii Despărțământului Astra Năsăud, președinte prof. Ioan Seni, s-arealizat GALERIA ACADEMICIENILOR NĂSĂUDENI, portretele fiind expuse în SediulDespărțământului Astra Năsăud, din incinta Casei de Cultură ,,Liviu Rebreanu” Năsăud, asupracăreia se apleacă pentru a le cunoaște trecutul, viața și opera acestor somități, zecile de oameni decultură, astriști și elevi din țară și din afara graniței, prezenți la diferite manifestări și evenimentecultural-literare, istorice și științifice, organizate de Despărțământul Astra Năsăud. Sediul astreicuprinzând această galerie a fost inaugurat în 15 ian. 2016 în prezența primarului prof. MirceaRomocea și a unui numeros public năsăudean.

În acest imens și strălucitor tablou sunt ilustrate și portretele academicienilor Constantin C.Moisil - numismat, elev eminent la Gimnaziul Grăniceresc Năsăud și Iuliu G. Moisil –enciclopedist. Constantin G. Moisil (senior) profesor și directorul Gimnaziului Grăniceresc Năsăudși Iuliu G. Moisil (frați) prin activitatea lor culturală - astristă, rămân nemuritori, fiecare avândfuncția de director ori președinte al Despărțământului Astra Năsăud, primul între anii 1881-1892,când s-a înființat Despărțământul iar al doilea între anii 1934-1947 când a fost lichidat acestDespărțământ.

Iuliu G. Moisil născut în Năsăud la 19 mai 1859 în familia preotului vicar Grigore Moisil,ca ultimul dintre cei patru copii al acestei ilustre familii, și unchi al academicianului Constantin C.Moisil, va petrece o copilărie fericită în patriarharul orășel de pe Someș - Năsăud.

Se stinge din viață la data de 28 ianuarie 1947 la Năsăud, la 88 de ani.De numele tatălui său, vicarul Grigore Moisil, la Năsăud, se leagă înființarea ,,Preparandei”

una din cele mai vechi școli normale românești (1859), înființarea districtului autonom al

57

Năsăudului (1861), înființarea gimnaziului (1863), clădirea noii biserici – Catedrala (1882), clădireanoului gimnaziu (1888). El a fost primul director al gimnaziului și inspector al școlilor din ȚinutulNăsăudului. „A fost un luptător aprig pentru câștigarea drepturilor românilor, un sfătuitor înțelept alpreoțimii și intelectualității de pe Valea Someșului” (caracterizat mai târziu de Gavril Bichigean).

Iuliu Moisil, a urmat școala primară (1867-1871) și Liceul grăniceresc (1871-1879) laNăsăud. În această perioadă de liceu depune o adevărată muncă jurnalistică și de cercetare laSocietatea elevilor năsăudeni proaspăt înființată ,,Virtus Romana Rediviva”. Aici a publicatprimele creații literare: nuvela ,,Florica” și ,,Castelul spiretelor”, o traducere din Limba germană,precum folclor adunat din zonă.

După terminarea Liceului și trecerea examenului de ,,maturitate” pleacă la Viena, undeurmează mai întâi studiile Politehnice la secția de arhitectură (1879-1882), pentru ca apoi să urmezecursurile de științe fizico-chimice și ale naturii fiind coleg cu Nicolae Teclu care i-a fost naș lacăsătoria cu Otilda Schwenhagen, fiica unui cunoscut arhitect german. În 1885 s-a înscris și lafacultatea de filozofie la Universitatea din Viena, la care va renunța după un an.

Dificultățile materiale și neînțelegerile cu familia, l-au făcut să întrerupă studiile și săsolicite un post didactic în România.

A fost ajutat de Spiru Haret și Titu Maiorescu astfel că în anul 1886 obține postul de prof.suplinitor, la catedra de științe fizico-naturale la Gimnaziul Real din Slatina, iar în anul 1890 adevenit prof. titular de științe naturale.

Aici, este printre fondatorii și președintele „Ligii culturale” fondată la București în anul1890.

Din inițiativă și prin contribuția sa, se publică „Memoriile d-șoarei Felicia Rațiu” fiicamarelui luptător ardelean pentru drepturile românilor de la 1894, zguduitoare mărturie a atrocitățilorși barbariei maghiare dezlănțuite.

În cadrul unui dineu din anul 1887 la Slatina, Iuliu Moisil face cunoștință cu regeleRomâniei, Carol I de care rămâne profund impresionat și atașat. în anul 1894 a fost transferat la Gimnaziul ,,Tudor Vladimirescu” din Tg. Jiu. din 1895 a fost numit director, implicându-se în construcția edificiului școlar – gimnaziu din

Tîrgu Jiu.În Tg. Jiu Iuliu Moisil este fondatorul Muzeului Gorjului, primul muzeu regional din țară și

inițiatorul primei Bănci populare din România numită ,,Cerbul” după modelul celor din Ardeal. la 9 oct. 1900 a deschis la Târgul Jiu prima școală de ceramică din Oltenia. Ideea i-a venit

vizitând celebrele centre ale ceramicii europene, Sevres, Mainz, Praga, având dorința sătransforme arta meșteșugărească ceramică într-o mare și prosperă industrie ceramic, visîmplinit prin crearea în perioada interbelică a întreprinderii Clujene ,,IRIS”.Din înșiruirea acestor ani în care Iuliu Moisil și-a desfășurat activitatea cu rezultate

remarcabile profesionale (didactice) precum și în domeniul cultural și cercetare, se observă că înOltenia, la Slatina a lucrat 8 ani (1886-1894), la Târgul Jiu a lucrat 11 ani (1894-1905), iar perioadadin 1905 – 1930 inclusiv, (25 ani) a lucrat în București.

Pentru toate acestea și multe altele este răsplătit cu titlul de ,,Cavaler al Ordinului CoroanaRomâniei” cu brevetul nr. 2598 din 8 iulie 1897 și ales Membru de onoare al Academiei Regaleitaliene internaționale ,,La Stella d’Italia” sub nr.2446 din 1 oct. 1899. Ca atare, perioada din 1905 până în 1931, este perioada bucureșteană a vieții și activității

sale, cu realizări mari, și în premieră. Prima la care se angajează, la cererea expresă a lui C.I.Istrati, este de Comisar al Expoziției generale din 1906, o reușită cu mii de vizitatori, urmarecăreia, cu contribuția sa, a editat un volum frumos și emise o serie de timbre fiscale.Din anul 1906, începe activitatea la Institutul geologic al României, nou înființat, ca

bibliotecar și custode al colecțiilor de la Institut.Iuliu Moisil lucrează în București până la pensionare în anul 1930, perioadă în care

desfășoară activității diverse de mare valoare - realizează o serie de publicații „Arta decorativă în

58

ceramica românească” pomenită mai sus și ,,Românii Ardeleni din vechiul Regat și activitatea lorpână la Războiul întregirii Neamului”.

În ultima lucrare sunt cuprinse date biografice a peste 500 de ardeleni, pentru a cărorprezentare efortul a fost fantastic, determinat de studiu, de documentare și cunoaștere, împărțiți pe15 grupe după profesiile lor. Se ocupă și de traducerea unor lucrări realizate de autorii americani.

Atras din tinerețe de științele naturii, traduce lucrarea americanului Roy Khapman „Peurmele omului primitiv”. Apoi, traducerea lucrării americancei Elena Keller (oarbă) „Optimismul oprofesiune de credință”. Una din ultimele traduceri este o încercare de dramatizare și anume,lucrarea lui Ed. Volger, intitulată „Momento mori”.

Pe Iuliu Moisil, nostalgia și datoria îl atrage spre locurile natale, astfel că la vârsta de 72 deani, în plină forță creatoare, revine după 25 de ani în București, la Năsăud, pe pământul străbunilorsăi, cu dorința ca prin priceperea lui, talentul și harul dat de Dumnezeu, să-și pună în valoarecapacitatea și să întreprindă activități menite să ridice faima culturală a acestui colț de țară și să facăNăsăudul binecunoscut întregii țări.

La Năsăud, după întoarcerea acasă -1931, continuă activitatea culturală prin conferințepublice, prin scrierea de articole apărute prin ziare și reviste, prin înființarea Muzeului Grăniceresc(în unire cu Iulian Marțian și Virgil Șotropa), ca fondator și director onorific al MuzeuluiGrăniceresc - ,,Am fondat această instituție din nețărmurită dragoste ce aveam pentru pământulstrămoșesc și pentru amintirea mărețelor înfăptuiri ale marilor înaintași și binefăcători”(Catalogul expoziției foto-documentare Iuliu Moisil - viața și opera (1859-1947) p.17).

În 1934 organizează Congresul național al profesorilor de geografie, Iuliu Moisil fiindpreședintele Comitetului de organizare, uimind prin energia și vitalitatea sa.

În cadrul lucrărilor Congresului, el a prezentat comunicarea intitulată ,,Valea Rodnei șitrecutul ei”. Congresul a avut un succes răsunător și s-a bucurat de cele mai elogioase impresii înpresă.

În 10 noiembrie 1937 s-a creat la Năsăud Subdirecția Arhivelor Statului, a cărui director afost Iuliu Moisil până în anul 1946.

În perioada anilor 1934-1947, Iuliu Moisil a fost președintele Despărțământului AstraNăsăud, sub îndrumarea căruia activitățile astriste s-au făcut simțite pe toate planurile: cultural-științific, istoric, literar-artistic, economico-social, medical, învățământul și artele, expoziții, tradițiiși datini etc. A realizat numeroase prelegeri și conferințe pe teme de larg interes, a stimulatînființarea de reuniuni de întrajutorare, emanciparea celor mulți și nevoiași, s-au acordat burse(stipendii) stimulând numărul intelectualilor, meseriașilor, a bunilor agricultori, a organizatconcursuri și a acordat premii pentru scrieri literare, istorice, medicale, pedagogice etc.

Iuliu Moisil a îndrăgit și apreciat tineretul, ceea ce la făcut ca de multe ori să meargă în AulaLiceului ,,George Coșbuc” și să conferențieze în fața lor, pe cele mai diverse teme, printre ceiprezenți fiind și elevii: Alexandru Husar, Tiberiu Morariu, Onisim Filipoiu, Nicolae Trifoiu, IoanNichifor Someșan care au ajuns valoroși oameni de cultură.

Iuliu Moisil, un om al studiului în opera de creație și documentare a colaborat cu ARHIVASOMEȘANĂ prin publicarea creațiilor proprii: articole, volume și alte lucrări, care oglindeau șiactivitățile astriste, unele utilizate prin Biblioteca Poporală premiate de Astra, toate acestea înbeneficiul celor care doreau să se documenteze, să obțină informațiile dorite folosindu-se apoi decunoștințele asimilate.

Iuliu Moisil, ca membru al Colegiului de redacție al revistei năsăudene ,,Arhiva Someșană”,apărută în 1924, aici va publica studii precum ,,Societatea de împrumut și păstrare Aurora” șimulte alte lucrări.

La Năsăud, Iuliu Moisil a fost membru al Comitetului Fondurilor grănicerești năsăudene, erafoarte activ, cuvântul domniei sale înclina balanța, avea mare valoare. În 1943 i se acordă Diploma Societății Naționale de Cruce Roșie pentru serviciile aduse

celor nevoiași.

59

Iuliu Moisil primește înaltul titlu de membru de onoare al Academiei Române, cel mai înaltfor cultural științific al țării, la vârsta de 84 de ani, după aproape 60 de ani de activitate, înplin război mondial și ocupație străină asupra Ardealului de Nord.Recomandarea de primire în Academia Română a făcut-o în ședința din 24 mai 1943

profesorul universitar, cercetător și sociolog de talie europeană, Dimitrie Gusti. Recomandarea afost semnată și de I. Simionescu, Al. Lepădatu, M. Sadoveanu, I. Petrovici, Silviu Dragomir și N.Bănescu. Spicuiri din recomandare: ,,Domnul Iuliu Moisil, profesor emerit, astăzi octogenar, estefigura cea mai caracteristică a intelectualității din Ținutul Năsăudului, ținut care a fost locuittotdeauna de români liberi și dornici de propășire culturală. Centrul acestui ținut, orașul Năsăud, afost și în trecut pentru regiunea nord-estică a Ardealului și pentru Maramureș ceea ce a fost Blajulpentru restul Ardealului, un focar de activitate națională și culturală. Este destul să menționăm căîn Năsăud a funcționat una din cele mai vechi școli normale românești ,,Preparandia” și unuldintre puținele Licee românești, care a format numeroși și distinșii intelectuali… Timp de un veacromânii din Ținutul Năsăudului au fost militarizați, fapt care le-a întărit și mai mult sentimentuldemnității, libertății naționale și i-a pregătit pentru luptele ce aveau să le poarte mai târziuîmpotriva guvernelor ungurești care vor căuta să le răpească drepturile și să le restrângălibertatea de a se cultiva în spiritul național. Din acest mediu a ieșit Iuliu Moisil... ș.a.m.d.”

(Prof. Gavril Tomi - Năsăud, în vol. Studii și cercetări etnoculturale Vol. II, pag.89-95 - edițierevizuită Bistrița-2001.

Spiritualitate românească: ACADEMICIENII)Asociațiunea ASTRA - întotdeauna în preocupările sale a fost să respecte și să cinstească

memoria celor care s-au jertfit pe altarul unității naționale și a emancipării neamului românesc, acelor care prin munca lor au promovat cultura Țării Năsăudului: tradițiile, obiceiurile, portul șiexpresiile populare în vorbire - Limba Românească, prin realizarea de simpozioane și dezveliri debusturi și plăci comemorative întru veșnică neuitare, așa de exemplu: în cinstea academicianuluiIuliu Moisil - placa dezvelită în Piața Unirii din Năsăud, a acad. Virgil Șotropa și Iulian Marțian -plăci dezvelite pe frontispiciul caselor unde au locuit în Năsăud și a căror străzi, prin grija Primăriei,le poartă numele, iar mai recent, în 2018 s-a dezvelit bustul Patriarhului - Miron Cristea, amplasatîn curtea Bisericii nr. II din Năsăud - ca fost elev al Liceului Năsăudean și fondator al Astreinăsăudene.

Tot la inițiativa Desp. Astra Năsăud, poate caz unic în țară, în anul 2013 s-a dezvelit o placăcomemorativă dedicată - MESERIAȘILOR năsăudeni din toate timpurile, amplasată pefrontispiciul clădirii Muncii Colective, imobil ce i-a reprezentat, situat în centrul orașului - B-dulGrănicerilor.

Concluzionând:În mod sumar, în prezentul material este oglindită viața și opera marelui om de cultură -

Iuliu Moisil, începând cu biografia domniei sale, cu date despre familie și studii, extrem deimportante sunt realizările care pot fi concentrate în activitățile didactice, activități cultural-literarștiințifice, contribuții de valoare de interes social-obștesc, creații literare în colaborare, creațiiproprii publicate (volume, cataloage etc.), traduceri ale unor scriitori americani și italieni, toateîncununate de recunoștință prin premiile, distincțiile, funcțiile onorifice deținute și acordareaTitlului de membru de onoare a Academiei Române.

Iuliu Moisil, așa cum scriu mari oameni de cultură în cărțile documentare, în întreaga luiviață ceea ce l-a caracterizat a fost bunătatea, mărinimia, hărnicia, noblețea și generozitatea.

Ceea ce se cunoaște este faptul că, Academicienii Năsăudului au știut să țină o legăturăstrânsă cu micul oraș din nordul Transilvaniei, unde în anii copilăriei și a adolescenței, au învățatiubirea de oameni, de carte și de neam.

De aici au sorbit seva învățăturii, aici și-au cunoscut, admirat și urmat mentorii spiritualioferiți cu generozitate de Liceul care i-a format și de aici și-au luat zborul spre înaltele spiritualitățiromânești.

60

Vicu Merlan- Huși -

FENOMENE RELIGIOASE (III)

FENOMENUL PETRU VODĂ

În Carpaţii Orientali, nu departe de vestitele mănăstirii din nordul Moldovei, se aflălocalitatea Petru Vodă. Fiind la mică depărtare de Muntele Ceahlău, numit şi Kogaionon - muntelesfânt al dacilor - (când îşi duceau traiul numeroşi pusnici daci ce râvneau la desăvârşire), rezonanţalocului, i-a contaminat pe mulţi aspiranţi la spiritualitate să-şi găsească refugiul în acest locminunat. Construcţia Mănăstirii Petru Vodă se datorează pr. monah Iustin Pârvu.

Mănăstirea Petru Vodă, atrage ca unmagnet mii de pelerini datorităpersonalităţii mucenice a părintelui IustinPârvu. Persecutat de mai multe regimuripolitice, părintele se bucură de respectulcredincioşilor din întreaga ţară. Numele săueste analog cu un apărător destoinic acreștinătății autentice naţionale, ca unduhovnic al neamului românesc.

Mănăstirea Petru Vodă se constituieca o „citadelă” a rezistenţei româneşti, anaţionalismului autentic, cu ecouri adânci însufletele celor care nu sunt manipulaţi de pelinia spirituală creştină (a se vedeaatitudinea intransigentă a părintelui asupra

implementării cipurilor în trupul uman, dezvăluirile îndrăzneţe privind manipularea şi genocidulplanetar prin otrăvirea ființelor umane prin introducerea în alimente a E-urilor cancerigene şi-nbăuturile de orice gen).

Pentru atitudinea sa de patriot şiduhovnic autentic naţional, a fost supusunor calomnii şi chiar unei tentative deomor, fiind totuşi protejat de BunulDumnezeu.

Părintele Iustin Pârvu, pentruconvingerile sale religioase puternice, afost arestat şi închis, alături de alţi monahi,precum: pr. Papacioc, pr. Arsenie Boca, pr.dr. Dumitru Stăniloaie etc. Pentru a scăpade urmăritorii securişti şi a experimentatainele solitudinii în Spirit Divin, prefermomente de retragere în codrii deşi aiCarpaţilor Orientali, locuind într-un bordei.

Mănăstirea Petru Vodă

De vorbă cu părintele Iustin Pârvu – sept. 2012

61

După 1990, pe acel loc construieşte o mănăstire frumoasă, în jurul căreia polarizează o puternicăcomunitate religioasă, fraternă în năzuinţe dumnezeieşti, fiind considerată, astăzi, una dinmănăstirile cu rânduielile cele mai stricte, ce veghează la păstrarea ortodoxiei autentice.

Patriotismul şi evlavia profund creştină acomunităţi monahale (de călugări şi călugăriţe)de la Petru Voda reprezintă un reper important,după care se orientează astăzi din ce în ce maimulte mănăstiri şi schituri ortodoxe dinRomânia şi din alte centre ale lumii, având caetalon modelul atonian autentic de altădată dinMuntele Sfânt al Greciei, munte unde a doualimbă oficială este cea română, datoritănumărului mare de călugări români (nu existăpe Muntele Athos schit sau mănăstire, la care sănu fi contribuit financiar sau material domnitorisau boieri români din toate timpurile).

Modelul atonian pe care l-a impregnatpărintele Iustin Pârvu, se bazează pe smereniatrăită din inimă, pe rânduială şi ascultare, petoleranţă şi empatie cu omul venit din lume, pevrednicia şi patosul Dumnezeiesc. Cuvântul desuflet a-l părintelui Iustin se transmite, atât prinmodelul comportamental de umilinţă şismerenie, cât şi prin învăţăturile cuprinse lunade lună, în revista de suflet Atitudini, fiindvizibilă atitudinea de stup şi unitate a grupuluimonahal ce reprezintă o vrednicie transmisăempatic şi în celelalte comunităţi dedicateDumnezeirii spirituale, atât de sătenii cât şi deceilalţi preoţi ai României.

FENOMENUL RARĂU

Nu departe de Pietrele Doamnei, de pe vârful Muntelui Rarău,de unde soţia domnitorului moldovean Petru Rareş îşi aşteaptă cunerăbdare soţul, când aceasta avea vreo luptă cu austriecii înTransilvania, există schitul Rarău, ctitorie a domnitorului Petru Rareş,un loc departe de lume, un avanpost al celor ce se nevoiesc în post şisingurătate. De curând de la cabana meteo Rarău s-a modernizatdrumul ce ducea până la Sihăstria Rarău.

Unii prelaţi ortodocși afirmă că e singurul loc monahal dinRomânia, unde un îndrumător spiritual autentic mai este în viaţă,fiind contemporan cu Arsenie Boca, Ilie Cleopa, Iustin Pârvu,Arsenie Papacioc etc. Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului, atragenecontenit în Codrii Bucovinei, numeroasei suflete însetate decunoaştere şi povăţuire.

La mormântul pr. Iustin Pârvu – aprilie 2019

62

Cu toate că locul este oarecum singuratic şi greu accesibil, mai ales pentru sezonul de iarnă,pelerinii străbat cu asiduitate muntele, spre a se adăpa de la izvorul cunoaşteri. Părintele stareţ IoanNeagoie, în urma unei practici necontenite a rugăciuni inimii, a ajuns să poată experimenta stărievlavioase, ce transmit efluvii de iubire şi sacralitate atât de necesare în căutarea mistică.

Domeniul euristic al cunoaşterii mistice, al efervescenţei transcendente, se poate resimţi întoate aceste locuri deschise mai sus şi nu numai. Influențele spirituale pot fi percepute şi în locuri încare s-au osârdit sufletele elevate, din alte timpuri: Densuş, Orheiul Vechi, Ţâpova, Saharna,Peştera Sf. Andrei, Murfatlar, Boziori, Corbi etc.

FENOMENUL TECHIRGHIOL

Pe litoralul românesc al Mării Negre, în staţiunea balneoclimaterică Techirghiol, se află omănăstire (hristică), al căruia renume se datorează monahului Arsenie Papacioc.

Între părintele Papacioc şi părintele Iustin Pârvu de la mănăstirea Petru Voda sunt multeasemănări, datorită concepţiilor lor spirituale. Consecvenţa convingerilor sale puternic mistice, i-adeterminat pe comunişti să-l aresteze, să-l tortureze, să-l condamne, să-l marginalizeze. Cu toateacestea, credinţa şi pioşenia sa, au învins hidra ateistă. Din anul 1990 în jurul bisericuţei din lemn,de la Techirghiol, se constituie o puternică comunitate monahală de măicuţe, având că îndrumătorspiritual, devotat, pe părintelui Arsenie Papacioc.

Sub îndrumarea sa, se construieşte un imobil puternic pentruzeci de monahi, dar şi o biserică impunătoare, unde aceştia şi-au găsitliniştea sufletească, dar şi ghidarea, în conformitate cu ordinea divină,cu principiile creatoare DUMNEZEIEŞTI.

Aceasta l-a determinat pe preotul Papacioc să fie un bunîndrumător spiritual atât pentru maicile din cadrul mănăstirii cât şipentru miile de pelerini ce i-au călcat pragul micuţei chili.

Zi de zi, şi astăzi, trec pe la mormântul şi chilia preotuluiPapacioc şi prin biserică în care a slujit, mii de pelerinii, simţind fiecaredupă credinţa sa, influenţa subtilă, vibraţională a părintelui Papacioc.Mângâierile duhovniceşti, elanul nestăvilit spre Dumnezeu, a impregnatputernic pământul pe care la călcat şi unde a trăit.

Concluzii

Pelerinajele au darul de a ne îmbogăţi sufletul, mintea şi inima cu numeroase darurispirituale, oferite de peisajul natural angelic, de încărcătura subtil-energetică a locurilor sfinte,alimentate de sute sau chiar mii de ani de asceţii ce s-au osârdit pe acele locuri, de întâlnirile cuasceţii contemporani din zona subcarpatică şi carpatică, cu „vibraţiile” rugăciunilor fierbinţiadresate de unii pelerini, adânc impregnate în acest spaţiu mioritic românesc.

Pentru aceste din urmă locuri, îndrumători spirituali sunt uitaţi sau abia sunt pomeniţi, însăpentru locurile descrise mai sus, pe unii monahi i-am cunoscut, fiind contemporan cu aceştia sauchiar am primit îndrumare prin viu grai. Raportarea directă la aceşti îndrumători spirituali este ocondiţie sine qua non pentru a avea un nivel de evoluţie şi înţelegere în lumea haotică, globalistică,în care trăim, în lumea tehnologiei dezinformării când este foarte greu pentru orice căutător spiritualîncepător să discearnă între bine şi rău, între valorile autentice spirituale şi pseudovalori.

Necesitatea unui îndrumător spiritual pentru vremurile de grea încercare de astăzi, este maimult decât necesară, este stringentă, dacă într-adevăr dorim să facem paşi siguri pe drumuldesăvârşirii spirituale, pentru o mai bună înţelegere a Adevărului Absolut, a cunoaşteri realităţiidivine.

Pr. Arsenie Papacioc