8. Elemente economice, legislative şi de organizare pentru asigurarea protecţiei mediului Cuprins 8.1. Economia protecţiei mediului 8.2. Aspecte legislative pentru asigurarea protecţiei mediului 8.3. Aspecte organizatorice privind asigurarea protecţiei mediului 8.1. Economia protecţiei mediului Secolul al XXI-lea a preluat o mare problemă nerezolvată de secolul anterior - protecţia mediului înconjurător. Actualmente există numeroase semnale de alarmă din cauza poluării excesive şi a epuizării unor resurse naturale. Cu toate preocupările existente în fiecare ţară şi la scară internaţională orientate spre protecţia mediului şi protejarea resurselor naturale, conservării vieţii, a diversităţii ecologice se apreciază unanim că eforturile sunt insuficiente şi distribuite inegal pe glob. Susţinerea financiară a cheltuielilor pentru mediu este dependentă de starea economică a fiecărei ţări, de decalajele existente între ţări , care vor marca profund şi acest domeniu. Cheltuielile pentru eliminarea sau micşorarea poluării depind de natura agentului poluant, gradul lui de toxicitate, efectele lui asupra mediului biotic şi abiotic. După cum s-a mai arătat, valorile concentraţiilor maxim admise pentru fiecare poluant sunt diferite de la ţară la ţară, acestea influenţând atât gradul de depoluare, cât şi cheltuielile aferente acestui grad. Depăşirile acestor concentraţii maxim admise prin standarde naţionale, sau internaţionale atrag amendarea financiară a agentului economic, iar recuperarea şi valorificarea unor substanţe din agenţii evacuaţi în mediu reduce cheltuielile pentru depoluare. Cheltuielile pentru combaterea poluării mediului conţin două componente distincte: - cheltuielile pentru scăderea concentraţiei de poluanţi emişi de către sursele de poluare sub valorile concentraţiilor maxim admise; - cheltuielile pentru combaterea efectelor poluanţilor emişi peste normele legale. Acestea formează fluxul monetar către mediu. La acest flux se adaugă o bonificaţie dependentă de raportul rezervelor cunoscute, rezerve exploatabile, precum şi de nivelul cerere-ofertă pentru ea. Rolul bonificaţiei este de a îngrădi cererea pentru resursele considerate limitate, în scopul protejării lor şi utilizării un timp cât mai îndelungat. Resursele de mediu pot fi considerate ca bunuri private, sau publice, fiecare având aprecieri economice diferite. Preţul unei resurse de mediu considerată bun privat este alcătuit din: - costul refacerii capacităţii de ofertă (amortizarea) am ; - raportul r1 = rezerva exploatabilă / rezerva disponibilă; - raportul r2 = cerere / ofertă pe pseudo piaţa aceluiaşi produs; - taxa guvernamentală tm pentru efectele produse de consum pentru caracterul regenerabil sau neregenerabil. Deci: Pr m = am + r1 + r2 + tm

Pentru bunurile publice de mediu (parcuri naţionale, rezervaţii etc.), preţul se stabileşte prin negociere între consumator şi producător, depinzând şi de veniturile populaţiei. Comportamentul firmelor şi al populaţiei poate fi influenţat prin mijloace economice pentru menţinerea calităţii mediului. Cheltuielile pentru depoluare înregistrează o curbă exponenţială, deci creşterea cheltuielilor este mică la un grad redus de depoluare şi înregistrează valori mari şi chiar foarte mari dacă se impune un grad mare de depoluare, tinzând către 100 %. Curba efectelor obţinute prin depoluare este de obicei logaritmică (fig.8.1), înregistrând creşteri mari la un grad redus de depoluare, după care creşterile sunt mai mici. Optimul economic se înregistrează acolo unde diferenţa dintre curbe este maximă. Acest optim corespunde unui grad de depoluare xo pe grafic. Dacă xo nu aduce o reducere agentului poluant sub valoarea concentraţiei maxim admise sunt necesare cheltuieli suplimentare pentru mărirea gradului de depoluare x0.

Fig.8.1.Stabilirea gradului de depoluare din cheltuielile cu depoluarea şi efectele economice obţinute. 1-curba cheltuielilor de depoluare; 2 - curba efectelor economice; 3-curba diferenţă dintre curbele 1 şi 2.

Depoluarea trebuie să se realizează până la gradul x1, corespunzător egalităţii dintre cheltuieli şi efecte, respectiv valoarea zero pe curba diferenţă. Considerând valoarea pierderilor de substanţe valoroase în mediu şi cheltuielile de depoluare se poate stabili un grad optim al depoluării, înregistrat la valoarea minimă a curbei sumă dintre cele două curbe (fig.8.2). Aşadar, pierderile de substanţe valoroase în mediu sunt mari la un grad mic de depoluare şi sunt tot mai mici pe măsură ce gradul de depoluare creşte, în timp ce cheltuielile cu depoluarea cresc odată cu creşterea gradului de depoluare. Curba sumă înregistrează un minim, la un grad xo corespunzător intersecţiei celor două curbe, deci la xo cheltuielile sunt minime. In final trebuie comparată concentraţia rămasă de agent poluant, la gradul de depoluare xo, cu concentraţia maxim admisă, pentru respectarea legii.

Fig 8.2.Estimarea gradului de depoluare din minimul cheltuielilor cu depoluarea şi din pierderile de substanţă utilă. 1-curba cheltuielilor cu depoluarea; 2-curba cheltuielilor cu substanţa pierdută; 3-curba sumă.

Dintre măsurile concrete luate în unele ţări pentru reducerea poluării mediului se pot enumera: - impozite ecologice plătite statului; - creşterea costului benzinei; - impozite pentru protecţia mediului; - scăderea impozitelor la unele întreprinderi şi creşterea impozitelor la alte întreprinderi din sectoare poluante; - introducerea altor impozite pentru crearea de resurse financiare ce urmează a fi utilizate în scopuri ecologice; - implementarea reformei fiscale ecologice, pentru menţinerea constantă a veniturilor bugetare realizate din impozite. Reforma ecologică se referă la creşterea impozitelor la procesele cu consum mare de energie, apă, materii prime, ocuparea solului şi concomitent, scăderea altor taxe ale personalului muncitor; - asigurarea transparenţei utilizării fondurilor obţinute din taxe şi impozite cu destinaţie ecologică. Dezbaterile şi programele naţionale şi internaţionale încearcă să stabilească limitări la consumurile de resurse naturale, protecţia sub o multitudine de aspecte a mediului, dar fără stagnarea progresului şi cu crearea de noi locuri de muncă. Unele măsuri se impun greu, prin politica paşilor mărunţi, altele mai rapid. In acelaşi timp se impune o viziune pe termen lung, de 20 - 40 de ani, deoarece poluanţii actuali au efecte pe termen lung, unele efecte nu sunt bine cunoscute, sau prezenţa simultană a mai multor poluanţi nu permite cuantificarea exactă a efectelor imediate şi în timp. De aceea, pe lângă un software corespunzător necesar reducerii poluanţilor sunt necesare şi mijloace moderne de control şi de informare asupra nivelului poluării şi al protejării mediului. Tot mai mult se vorbeşte acum de o politică a taxelor ecologice, impuse în anumite situaţii: - în caz de emisii de poluanţi în concentraţii superioare normelor legale; - pentru consumuri specifice mari de resurse naturale, în comparaţie cu consumurile specifice teoretice; - pentru realizarea unui scop ecologic;

- într-o ramură industrială, pentru crearea unei rezerve ce urmează a fi utilizată pentru măsuri de protecţie a mediului. În loc de a taxa poluarea sau epuizarea resurselor, unele guverne scot la licitaţie permise pentru dreptul de a polua, sau a epuiza resursele. Se impune astfel un prag maxim pentru cantitatea de poluanţi, sau pentru utilizarea resurselor, permiţând pieţei să stabilească preţul. (Prin taxele ambientale, guvernele stabilesc preţul şi lasă piaţa să decidă în privinţa cantităţii.) Există şi situaţii în care plata unei taxe este mai convenabilă decât controlul poluării. In plus, companiile proprietate de stat transferă costurile taxelor la consumatori, sau la guvern, ceea ce le face mai puţin sensibile la modificările pieţii. In ţările vestice industrializate există în prezent sute de taxe ambientale, de la pungi de plastic la emisia de carbon, taxe ce sunt apoi utilizate pentru a finanţa programele ambientale. Statele Unite, Danemarca şi Australia au combinat taxele cu regulamentele pentru a combate producţia de substanţe ce distrug ozonul. Japonia, însă impune taxe pentru SO2 (pentru a compensa sprijinul acordat victimelor poluării), dar utilizează cel mai puţin mecanismele pieţii. Taxele pe carburanţi cresc cel mai rapid în ţările industrializate, ajungând la 2,6 % din totalul veniturilor provenite din taxe. S.U.A. impun cea mai mică taxă pe benzină, de numai 9 cenţi pe litru (legat şi de distanţele de deplasare, sistematizarea oraşelor etc.), dar în ţările Uniunii Europene valoarea taxei este de 40 - 85 cenţi pe litru. Crescând preţul benzinei apare mai convenabil transportul cu mijloace publice şi velo. In 1991, Suedia a iniţiat o translare a taxelor, reducând taxele pe venit şi introducând taxe pe poluanţi (SO2, CO2 etc.), iniţiativă preluată şi de alte ţări. Taxele ambientale pot deveni într-adevăr operante pentru scopul propus dacă s-ar aplica uniform pe tot globul. Dar diferenţele geografice, economice, sociale şi de experienţă în aplicarea mecanismelor de piaţă existente între ţări determină nivele şi efecte diferite ale taxelor. In acelaşi timp vor fi scutite de impozite ecologice întreprinderile care justifică că au aplicat măsuri de reducerea poluării până la limita fizic posibilă, iar pagubele ecologice vor fi preluate de către cei vinovaţi de producerea lor. Ţările dezvoltate economic alocă anual sume importante pentru protecţia mediului, la care se adaugă cheltuielile pentru menţinerea stării de sănătate a populaţiei, pentru împăduriri, despăgubiri în situaţii de accidente ecologice, etc. Pentru exemplificare se prezintă repartizarea cheltuielilor pentru prevenirea poluării mediului pe probleme, în perioada 1991 - 2000, în Marea Britanie: - efectul de seră 34,86 % ; - găurile de ozon 17,78 % ; - ploile acide 13,43 % ; - calitatea apei 7,57 % ; - metale grele 6,86 % ; - compuşi organici volatili 5 % ; - substanţe organice persistente 5 % ; - zgomot 2,14 % ; - calitatea aerului 4,28 %; - managementul reziduurilor 1,43 % ; - terenuri contaminate 1,36 % ; - calamităţi, sau accidente majore 0,29 %. Cheltuielile pentru mediu sunt susţinute şi prin donaţii particulare, sau publice, aşa după cum reiese din tabelul 8.1. Danemarca se remarcă prin cota ridicata a donaţilor pentru protecţia mediului, urmată de Germania, deci indirect, prin seriozitatea de abordare a acestei problematici.

Tabelul 8.1.Ponderea unor donaţii particulare şi publice destinate protecţiei mediului, faţă de produsul intern brut (%).

Ţara Franţa Austria Olanda Japonia Marea Suedia Europa SUA Germania Danemarca Britanie de Est

mil.$ 7746 1130 3254 26035 8837 1948 1891 80446 14424 1237 % 1,1 1,3 1,3 1,3 1,4 1,5 1,5 1,6 1,7 1,9 Cheltuielile destinate protecţiei mediului în România sunt repartizate aşa după cum prezintă tabelul 8.2 pentru: - prevenirea şi combaterea poluării şi conţin: cheltuielile de investiţii, cheltuielile curente (cu salarii, consum intermediar, sau legate de producerea bunurilor şi a serviciilor specifice de mediu) şi cheltuielile ocazionale (pentru achiziţionarea, instalarea şi punerea în funcţiune a echipamentelor şi instalaţiilor specifice). Acestea ocupă cea mai mare pondere; - protecţia mediului natural; - cercetare, dezvoltare şi instruirea personalului; - administraţia generală a mediului. Tabelul 8.2. Repartizarea cheltuielilor pentru protecţia mediului în România

(Anuarul statistic, 1998). Domenii Prevenirea şi

combaterea poluării

Protecţia mediului natural

Cercetare, dezvoltare, instruire

Administraţia generală a mediului

% 87,4 5,4 3,6 3,6 Din care investiţii (%)

27,2

63,1

10,3

50,3

Valoarea cheltuielilor pentru protecţia mediului este relativ redusă în România, existând oraşe şi chiar zone cu grad foarte ridicat de poluare. O evaluare a acestora de către experţii Băncii Mondiale şi de la Ministerul Mediului în anul 1991 a delimitat 4 clase, în funcţie de urgenţa aplicării măsurilor de reducerea poluării. Aceste clase sunt: Clasa A, care necesită acţiuni imediate, cu o durată de până la un an, cuprinde 7 zone foarte puternic poluate, dintre care se amintesc Copşa Mică, Baia Mare, Zlatna. Clasa B include zone cu emisii de substanţe mai puţin toxice, care necesită studii pentru identificarea lor şi de impact asupra mediului (1-3 ani). Clasa C cuprinde centre industriale în care reducerea emisiilor poluante este dependentă de măsurile de restructurare şi dezvoltare economică, cu durata de 3-7 ani. Clasa D se referă la zonele în care acţiunile de protecţie a mediului nu au caracter prioritar, dar în care se va urmări calitatea acestuia. In afară de mijloacele economice de constrângere, sau de dezvoltare a activităţii, de cele tehnice şi tehnologice, pentru reducerea emisiilor de poluanţi şi controlul acestora, strategia de protecţie a mediului impune existenţa unui cadru legislativ şi organizatoric adecvat pentru fiecare ţară şi anumite momente. \

8.2. Aspecte legislative pentru asigurarea protecţiei mediului Dreptul mediului reprezintă ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni, referitoare la atitudinea lor faţă de componentele naturale şi artificiale ale mediului înconjurător şi de conservarea acestor componente. Dreptul mediului înconjurător s-a desprins ca o ramură a dreptului, în strânsă legătură cu celelalte ramuri de drept. Se referă la patrimoniul natural, geologic, cultural, construit, urban şi rural. Obiectul "Dreptului mediului" îl reprezintă relaţiile sociale specifice legate de conservarea şi dezvoltarea atât a resurselor naturale cât şi a celorlalte componente de mediu. Aceste relaţii sunt reglementate printr-un grup de norme juridice distincte. Pentru ocrotirea componentelor mediului, în condiţii tot mai diverse şi complexe, capitolele de "Dreptul mediului" sunt oricând susceptibile de reglementări. "Dreptul mediului" porneşte de la precizarea următoarelor noţiuni: mediu înconjurător, natură, poluant, poluare. Mediul înconjurător este aşadar definit prin ansamblul factorilor naturali (aer, apă, sol, subsol, energie solară) şi organismele existente, cu toate procesele de interacţiune ale acestora. Natura reprezintă aria ecologică în care activitatea umană încă nu a perturbat circuitele informaţionale şi energetice ale ecosistemelor originare. Poluantul este orice substanţă, microorganism, sunete, vibraţii, radiaţii care modifică starea naturală a mediului. Poluarea apare sub forma unor acţiuni ce distrug echilibrul ecologic, dăunează sănătăţii, liniştii, stării de confort a oamenilor, produc pagube economice. "Dreptul mediului înconjurător" recunoaşte următoarele principii: - dreptul oamenilor la viaţă, integritate fizică şi psihică ; - dreptul oamenilor la un mediu înconjurător sănătos ; - dreptul oamenilor de a avea acces la orice informaţie; - dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a poluării mediului; - dreptul fiecărui cetăţean de a sesiza orice autoritate asupra activităţii generatoare de poluanţi; - dreptul persoanelor de a beneficia de facilităţi legale pentru activităţi ce realizează protecţia mediului. Normele juridice ce fac obiectul "Dreptului mediului" acţionează asupra următoarelor domenii: - protecţia atmosferei; - protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice; - protecţia solului, subsolului şi ecosistemelor terestre; - regimul zonelor naturale protejate şi al monumentelor naturii; - protecţia aşezărilor umane, a fondului peisagistic şi recreativ aferent; - protecţia împotriva radiaţiilor nucleare. Aşadar, domeniile de acţiune sunt toate componentele de patrimoniu, luându-se în considerare toate manifestările posibile de poluare. Se acordă o secţiune specială poluării radioactive, deoarece are forme specifice de manifestare, cu consecinţe deosebit de importante asupra viitorului omenirii şi al speciilor în genere.

Normele juridice pentru asigurarea protecţiei mediului sunt alcătuite din legea protecţiei mediului şi legi speciale, elaborate de fiecare ţară, întărite de decrete şi ordine guvernamentale, ministeriale. In domeniul mediului, pentru asigurarea unei dezvoltări durabile a omenirii, în fiecare ţară statul are următoarele obligaţii: - să promulge măsuri legislative, norme ecologice pentru gestiunea şi protecţia mediului înconjurător; - să asigure respectarea legislaţiei mediului, pentru refacerea, ocrotirea mediului, menţinerea echilibrelor ecologice şi pentru crearea condiţiilor de creşterea calităţii vieţii. Suedia s-a remarcat ca prima ţară din Europa în care s-a promulgat legea de protecţiei mediului în anul 1969, urmată de Danemarca, în anul 1973, cu toate că legi pentru protecţia mediului au existat chiar înainte de al doilea război mondial, iar semnale de alarmă referitoare la dispariţia unor specii, sau la ecosisteme în pericol au apărut încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. După evenimentele din 1989, din estul Europei, în 1991, în Bulgaria s-a promulgat pentru prima dată legea de protecţia mediului în noile condiţii de tranziţie la economia de piaţă. Uniunea Europeană a stabilit a serie de reglementări referitoare la protecţia şi îmbunătăţirea mediului. S-au emis directive cadru pentru asigurarea protecţiei apei, aerului şi solului. Astfel, prin Directiva Comunităţii Europene din iunie 1985 s-a evaluat impactul asupra mediului produs de o serie de instalaţii: rafinării de ţiţei, centrale termice, centrale nucleare, instalaţii şi depozite de reziduuri radioactive, instalaţii din metalurgie, chimie, construcţii, producţia de azbest etc. S-au elaborat standarde de emisii, conţinând obiective de calitate şi valorile limită pentru unii poluanţi foarte periculoşi, cum sunt: mercurul, cadmiul, hexaclorciclohexanul, DDT, CCl4, pentaclorfenolul, pesticidele, cloroformul, percloretilena etc. S-au stabilit prin standarde valorile limită ale unor poluanţi, ca: SO2, Pb, NO2, suspensii etc. pe teritoriul statelor membre ale Uniunii. S-au întocmit o listă (cunoscută sun denumirea de "lista a doua") cu substanţe periculoase pentru mediu, în care se indică şi valorile lor limită. Lista întâia conţine substanţele pentru care nu s-au stabilit valorile limită la nivelul Uniunii Europene. Statele membre ale UE au obligaţia să elaboreze programe şi să acţioneze pentru reducerea poluării produsă de substanţele periculoase prezentate în lista a doua. S-au elaborat reglementări pentru alte substanţe chimice (azbest, pesticide etc.), referitoare la utilizarea lor, practicile de laborator, testarea lor, protecţia biologică, etc. S-au stabilit nivelele sonore admisibile pentru diferite domenii, ca de exemplu: vehicule cu motor, avioane subsonice, motociclete, generatoare de putere, excavatoare, scule de sparte roci, compresoare etc. Pentru deşeuri, reglementările se referă la depozitarea uleiurilor uzate, a reziduurilor din industria TiO2, protecţia solului fertilizat cu nămoluri de dejecţie, recuperarea materialelor din baterii, acumulatoare etc. Reglementările stabilite pentru conservarea naturii fac referiri la selectarea zonelor de protecţie, simultan cu extinderea zonelor industriale, agricole, cu dezvoltarea turismului, a activităţii portuare, interzicerea comercializării unor produse ca pieile de focă, fildeş etc.

Pentru controlul implementării legislaţiei Uniunii Europene în ţările membre, în cazul nerespectării măsurilor luate, UE transmite statului o "Scrisoare de notificare", prin care se atrage atenţia asupra încălcării regulilor încălcate, sau ignorate. Totodată se stabileşte şi o limită de timp pentru răspunsul la notificare. Dacă se ignoră răspunsul, sau justificarea este necorespunzătoare, Comisia UE trimite "Motivaţia de opinie", prin care se acordă o limită de timp, pentru ca statul să-şi prezinte observaţiile în faţa Comisiei. Dacă diferendul continuă se ajunge la Curtea Europeană de Justiţie, care prin şedinţe publice, sau prin publicarea unor Rapoarte de caz în baza de date Celex popularizează statul care nu a respectat, sau a ignorat legislaţia UE. Uniunea Europeană totuşi nu poate impune amenzi statelor semnatare ale Tratatului UE , în situaţiile semnalate anterior. Legea protecţiei mediului în România La sfârşitul secolului al XIX-lea, în România au apărut primele atenţionări asupra necesităţii păstrării unor zone geografice în afara influenţei activităţii umane. Astfel de iniţiative au pornit şi au fost susţinute de o serie de personalităţi culturale, ştiinţifice precum: pictorul Nicolae Grigorescu, botanistul şi medicul Dimitrie Grecescu, balneologul Iosif Bernath, botanistul Dumitru Brândză, biologul Grigore Antipa, geograful Simion Mehedinţi ş.a. In 1920 a apărut prima asociaţie care a militat pentru ocrotirea naturii. In 1922 s-a constituit altă asociaţie, intitulată "Frăţia munteană" tot în scopul ocrotirii unor specii şi zone geografice. Din această asociaţie a făcut parte şi biospeologul Emil Racoviţă. In 1928 a avut loc primul Congres al naturaliştilor din România, la care E.Racoviţă a propus elaborarea unei legi pentru protecţia mediului înconjurător în România. Anul 1930 a însemnat intrarea în vigoare a legii protecţiei mediului din România, una dintre primele legi din Europa cu un astfel de obiectiv. Legea a acţionat până în anul 1973, când a intrat în vigoare o nouă lege de protecţie a mediului, care a operat până în decembrie l995. In decembrie l995 s-a promulgat noua lege a protecţiei mediului înconjurător nr.137, specifică societăţii democratice actuale, armonizată cu prevederile legilor europene, cu standardele internaţionale şi cu noua Constituţie a României. Legee s-a elaborat pe baza strategiei de protecţie a mediului în ţara noastră şi a Programului de acţiune pentru protecţia mediului şi cuprinde şase capitole şi două anexe. Conţinutul legii protecţiei mediului înconjurător în România este: Capitolul 1. Principii şi dispoziţii generale. Capitolul 2. Reglementarea activităţii economice şi sociale cu impact asupra mediului. Secţiuni: Regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase. Regimul îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor. Procesul de autorizare şi protecţie împotriva radiaţiilor ionizante. Capitolul 3. Protecţia resurselor naturale. Secţiuni: Protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice. Protecţia atmosferei.

Protecţia solului, subsolului şi ecosistemelor terestre. Regimul ariilor protejate şi al monumentelor naturii. Protecţia aşezărilor umane. Capitolul 4. Atribuţii şi răspunderi ale autorităţilor. Secţiuni: Autorităţile pentru protecţia mediului. Autorităţile centrale, locale, alte autorităţi. Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice. Capitolul 5. Sancţiuni, contravenţii, infracţiuni, pedepse. Capitolul 6. Dispoziţii tranzitorii şi locale. Anexa 1. Termeni. Anexa 2. Lista activităţilor supuse evaluării impactului asupra protecţiei mediului, pentru autorizare. Legea a introdus principii şi elemente noi, moderne, cum sunt: obligaţia bilanţului de mediu la autorizare, sau când se schimbă profilul activităţii, al regimului de activitate. Întreprinderile mai vechi se obligă să se alinieze la standarde într-un număr de ani, iar în caz contrar li se întrerupe activitatea. In privinţa daunelor sunt prevăzute răspunderi atât pentru daunele prezente, cât şi pentru cele trecute. Legea crează posibilitatea participării directe a publicului şi a organizaţiilor neguvernamentale la protecţia mediului. In acest sens, oamenii trebuie informaţi corect şi rapid asupra accidentelor ecologice, asupra situaţiei mediului în general. Transparenţa se va asigura şi prin prezentarea anuală a Raportului naţional asupra protecţiei mediului. Legea generală este completată de legi speciale ce au drept scop tot asigurarea protecţiei mediului. Pentru România fiinţează ca legi speciale: Legea apelor, nr.8/ 1974; Legea privind conservarea, protejarea şi dezvoltarea pădurilor, exploatarea lor raţională, economică şi menţinerea echilibrului ecologic, nr.2/1974; Legea privind desfăşurarea activităţii în domeniul nuclear, nr.61/1974; Legea asupra poluării transfrontieră pe distanţe lungi, nr.8/1991. O serie de decrete şi ordonanţe vin cu noi precizări la ansamblul de legi aferente protecţiei mediului. De exemplu: Decretul nr. 446/1979 privind regimul produselor şi substanţelor toxice; Decretul nr. 414/1979 privind stabilirea valorilor limită admisibile ale principalelor substanţe poluante din apele uzate, înainte de evacuarea acestora; Ordinul nr.7/1981 privind măsurile de protecţie a mediului agricol; Ordonanţa nr.7/1990 privind constituirea de parcuri naţionale etc. Standardele de reglementare aduc prescripţii mai clare, precise, pentru o înţelegere mai bună a legislaţiei. Se diferenţiază trei tipuri de standarde şi anume: - standardele de proiectare, stabilite pe baza echipamentelor utilizate pentru prevenirea sau reducerea poluării; - standarde ambiante, stabilite pe baza nivelului de poluare a mediului; - standarde de generare, stabilite pe baza nivelului de poluare a mediului de către întreprinderi. Astfel: STAS 12574-87 stabileşte condiţiile de calitate a aerului din zonele protejate; STAS 1342-91 stabileşte condiţiile de calitate pentru apa potabilă;

STAS 1009-88 conţine limitele admisibile ale nivelului de zgomot etc. Factorii de control ai poluării solicită agenţilor economici satisfacerea mai multor tipuri de standarde, pentru a asigura o cât mai bună protecţie a mediului. Asigurarea protecţiei mediului în România Pentru actuala perioadă, strategia pentru protecţia mediului în România este cuprinsă în planuri de acţiune. Aceste planuri conţin obiectivele politicii mediului şi acţiunile aferente momentului, în scopul reducerii poluării la agenţii economici în zonele cu cel mai sever impact asupra sănătăţii populaţiei şi ecosistemelor. Se crează cadrul instituţional, legislativ, economico-financiar pentru o dezvoltare durabilă şi un impact negativ minor. Pentru desfăşurarea activităţilor de conservare şi protejare a mediului şi sănătăţii populaţiei sunt implicate şi primesc responsabilităţi ministerele la care agenţii economici produc poluare în diferite forme şi cantităţi, precum şi diferite instituţii care pot contribui la luarea unor măsuri pentru diminuarea poluării. Prin departamentul de protecţia mediului din cadrul ministerului Mediului se extinde colaborarea pe probleme de mediu de la nivelul ministerelor interesate, la diferite organizaţii neguvernamentale. Planul conţine următoarele obiective strategice şi acţiuni prevăzute pentru susţinerea lor: 1. Întărirea capacităţii instituţionale prin stabilirea schemelor organizatorice, deci a serviciilor responsabile de protecţia mediului şi cooperarea între organisme. 2. Revizuirea şi completarea legislaţiei naţionale în conformitate cu principiile dreptului mediului. Se au în vedere: - poluarea la lungă distanţă, transfrontieră; - accidentele industriale; - gospodărirea deşeurilor, a substanţelor toxice şi periculoase, a resurselor biologice. 3. Reducerea efectului de seră, cu referiri concrete la: - gazele asociate prelucrării ţiţeiului; - diminuarea pierderilor de gaz natural; - măsuri pentru reţinerea dioxidului de carbon emis (prin împăduriri, ameliorarea pajiştilor, recuperarea CO2 din procese). 4. Înlăturarea substanţelor care afectează stratul de ozon (ODS), prin: - eliminarea lor din tehnica frigului, aerosoli, procesele de obţinerea materialelor expandate; - recuperarea acestor ODS; - introducerea de noi tehnologii de producerea unor substanţe înlocuitoare pentru ODS, dar care să nu afecteze ozonul atmosferic. 5. Reducerea poluării transfrontieră prin: - reducerea emisiilor de SOx , NOx , compuşi organici volatili în atmosferă; - controlul epurării apelor în zona litorală; - cooperarea internaţională. 6. Conservarea diversităţii biologice. 7. Promovarea instrumentelor economiei de piaţă, care să aibă în vedere problematica protecţiei mediului, prin: - reducerea subsidiilor la energie; - sprijinirea sectorului casnic şi a industriilor disproporţionat afectate; - introducerea de taxe pentru poluanţi; - facilităţi (reduceri, sau scutiri de impozite) pentru tehnologiile cu impact redus asupra mediului. 8. Facilitarea obţinerii de surse financiare necesare desfăşurării unor activităţi de protecţie a mediului prin: - proiecte pentru tehnologii nepoluante; - creşterea eficienţei proceselor de tratare a apei potabile, apei energetice şi a apelor uzate; - gospodărirea

deşeurilor nucleare; - colectarea şi depozitarea deşeurilor toxice şi periculoase; - conservarea apei, aerului şi solului. 9. Realizarea de tehnologii şi instalaţii pentru depoluare. De exemplu: instalaţii pentru colectarea metalelor grele emise în aer, SO2 , gazelor toxice, prafului, funinginei, CO2, fumului; - epurarea dejecţiilor din zootehnie; - depozitarea deşeurilor toxice; - eliminarea nitriţilor din apele uzate; - epurarea apelor uzate din zonele turistice; - controlul altor deşeuri toxice evacuate în aer, apă şi sol. 10. Combaterea poluării provenite din surse mobile: traficul aerian, naval, feroviar, înlocuirea benzinei cu plumb. 11. Gospodărirea substanţelor toxice şi a deşeurilor periculoase. Realizarea unei baze de date, evaluarea instalaţiilor ce elimină aceste deşeuri şi luarea unor măsuri de asigurarea siguranţei în gospodărirea lor. 12. Revizuirea şi elaborarea de noi standarde de calitate a factorilor de mediu (pentru emisii şi pentru metodele de analiză). 13. Dezvoltarea sistemului de monitoring integrat la nivel naţional. Completarea reţelei naţionale de monitoring cu parametrii de calitate ai apelor, aerului, solului, pădurilor, poluarea sonoră, calitatea efluenţilor epuraţi, deşeurile. 14. Îmbunătăţirea capacităţii manageriale de pregătire şi de educaţie prin: - programe de educare, pregătire, perfecţionare; - acţiuni de publicitate pentru eficienţa gospodăririi mediului; - cooperări internaţionale. Cercetarea ştiinţifică în domeniului mediului contribuie la fundamentarea opţiunilor, la realizarea obiectivelor propuse, în activitatea de monitoring a factorilor de mediu, la gestiunea mediului. In România s-a creat în anul 1990 Comisia de Ecologie, Protecţia Mediului şi Gospodărirea Apelor, pe lângă Colegiul Consultativ pentru Cercetare Aplicativă şi Dezvoltare. Comisia având o viziune unitară şi integrată asupra cercetării ştiinţifice în domeniile pentru care a fost creată şi-a propus următorul program de cercetare, structurat pe următoarele obiective prioritare: - diferenţierea ecoregiunilor pe teritoriul ţării, în vederea evaluării stării mediului, cu mijloace aerofotogrametrice şi de teledetecţie şi realizarea atlasului poluării; - monitoringul integrat al factorilor de mediu (aer, apă, sol, floră, faună), mijloacele de investigare a acestor factori, evaluarea impactului activităţilor economico-sociale, tehnologiile şi ingineria mediului; - supravegherea, gestiunea şi protecţia mediului marin; - supravegherea, gestiunea şi protecţia mediului deltei şi reconstrucţia ecologică a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării; - conservarea sistemelor ecologice specifice şi reconstrucţia ecosistemelor dereglate; - evaluarea stării de sănătate a populaţiei în funcţie de calitatea factorilor de mediu. Cercetările se vor finaliza prin: - elaborarea unor tehnologii îmbunătăţite de tratare şi epurare a apelor, prelucrare şi valorificare de nămoluri şi deşeuri; - ameliorarea solurilor agricole şi silvice; - gospodărirea judicioasă a fondului forestier;

- valorificarea potenţialului util al Deltei Dunării şi Mării Negre, gospodărirea apelor de suprafaţă şi subterane, îmbunătăţirea calităţii apelor Dunării şi Mării Negre, protecţia cordonului litoral; - îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei; - reducerea efectelor negative ale poluării asupra florei şi faunei, păstrarea echilibrelor ecologice; - ameliorarea calităţii vieţii, inclusiv prin creşterea producţiei agroalimentare. 8.3. Aspecte organizatorice privind asigurarea protecţiei mediului Degradarea mediului înconjurător fiind o problemă internaţională, cu o multitudine de aspecte regionale, dependente de stadiul de dezvoltare al fiecărei ţări, după cel de al doilea război mondial s-au înfiinţat o serie de organizaţii şi instituţii internaţionale specializate în domeniul protecţiei mediului, în afara formelor specifice de organizare din interiorul graniţelor fiecărui stat. Organizaţii mondiale pentru asigurarea protecţiei mediului Sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite, încă din anul 1945 s-au înfiinţat o serie de organizaţii, care au drept scop urmărirea diverselor aspecte ale mediului, resursele materiale şi umane, deşeurile, alimentaţia etc. La acestea s-au adăugat şi alte organizaţii şi organisme internaţionale, care prin activitatea lor ajută aceluiaşi scop. Dintre acestea se pot menţiona: UNESCO - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţia, Stiinţă şi Cultură fondată în 1945; FAO - Organizaţia pentru Alimentaţia şi Agricultură (1945); OMM - Organizaţia Meteorologică Mondială (1947); AIEA - Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (fondată în 1957 pentru utilizarea energiei atomice şi controlul produselor de fisiune); OMS - Organizaţia Mondială a Sănătăţii; WWF - Fondul Mondial de Ocrotire Naturii; IYF - Federaţia Internaţională a Tineretului pentru Studiul şi Conservarea Naturii; SCOR - Comitetul Special pentru Cercetări Oceanografice; ECOSOC - Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite; UICN - Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii; BIRD - Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, creată pentru sprijinirea ţărilor defavorizate etc. Pentru problemele de protecţia mediului s-au elaborat: PNUD - Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, destinat ţărilor defavorizate; PNUE - Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Inconjurător; GEMS - Sistemul Mondial de Supraveghere a Mediului; SIR - Sistemul Internaţional de Referinţă etc. Pentru Europa, la nivel regional şi subregional s-au mai creat organizaţii legate de problematica mediului. Astfel, la nivel regional există: CEE - Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa, pentru refacerea resurselor şi cooperare (1947);

OCDE - Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare pentru Reconstrucţie în Europa (1948). Ca organizaţie subregională, în 1948 s-a înfiinţat Comisia Dunării pentru Navigaţie. Organizarea protecţiei mediului în România Autoritatea supremă în România pentru asigurarea protecţia mediului este Ministerul Mediului. Alte autorităţi în teritoriu sunt: primăriile, persoanele fizice şi juridice, agenţiile pentru protecţia mediului din Bucureşti şi din fiecare judeţ. Agenţiile au obligativitatea să realizeze în teritoriu atribuţiile şi răspunderile ce decurg din legea protecţiei mediului. Autorităţile locale şi centrale au obligativitatea: - să asigure strategia naţională pentru protecţia mediului; - să aducă reglementări pentru realizarea atribuţiilor legale; - să elaboreze norme tehnice pentru asigurarea protecţiei mediului; - să autorizeze activităţile cu impact asupra mediului; - să controleze respectarea legislaţiei privitoare la mediul înconjurător. Pentru crearea condiţiilor necesare creşterii calităţii vieţii şi protecţiei mediului, Parlamentul român adoptă legi constituţionale, creează comisii pentru constatarea situaţiei mediului înconjurător şi ia măsuri împotriva încălcării legislaţiei mediului. Guvernul promovează iniţiativele legislative primite de la Ministerul Mediului, sau de la alte ministere şi le trimite Parlamentului; - emite hotărâri şi ordonanţe pentru respectarea legii protecţiei mediului; - emite hotărâri de organizare şi funcţionare a ministerelor, în concordanţă cu legislaţia privitoare la mediu. Ministerele trebuie: - să aplice măsurile pentru asigurarea protecţiei mediului înconjurător; - să determine nocivitatea poluanţilor emişi de întreprinderi; - să ia măsuri pentru protejarea zonelor şi a special a zonelor de locuit. Agenţii economici au obligaţii privind: - reducerea cantităţilor de poluanţi prin diminuarea pierderilor, risipei de materiale şi de energie, recircularea materialelor, utilizarea energiilor reziduale, retehnologizare; - controlul permanent al poluării; - depozitarea controlată a reziduurilor solide, sau valorificarea lor; - evitarea fabricării de substanţe riscante, nebiodegradabile; - evitarea, sau ameliorarea consecinţelor accidentelor de producţia şi a catastrofelor naturale; - plata penalităţilor în caz de poluare peste limitele maxim admise; - refacerea factorilor de mediu prejudiciaţi de activitatea lor, la starea cerută de autoritatea de mediu. Fondul pentru mediu este constituit de Agenţia pentru protecţia mediului din: - taxe de autorizare; - amenzi; - penalităţi; - vărsăminte, - donaţii; - asistenţă financiară; - încasări de la diferite manifestări organizate cu scop ecologic; - alte venituri din activităţi specifice. Acest fond se utilizează pentru: - reducerea poluării; - reconstrucţii ecologice, conservarea biodiversităţii, salvarea unor specii protejarea şi administrarea unor zone şi a monumentelor naturale; - dotarea serviciilor de inspecţie cu echipament specific, modern; - educaţia şi propaganda ecologică. Pentru conservarea unor zone naturale de mare valoare biologică, ecologică şi estetică, în România peste 1200000 ha sunt declarate arii protejate de lege, sub forma rezervaţiilor biosferei, rezervaţiilor naturale şi a parcurilor naţionale (tabelul 8.3).

Acestea sunt complexe floristice, forestiere, faunistice, geologice, geomorfologice, speologice şi paleontologice deosebit de interesante, uneori cu componente unicat. Tabelul 8.3.Arii protejate de lege în România (Anuarul statistic al României, 1998)

Nr.crt. Arii protejate Număr Suprafaţa, ha 1 Rezervaţii ale biosferei:

- Retezat (înfiinţată în 1935) - Rodna (înfiinţată în 1938) - Delta Dunării (înfiinţată în 1990)

3 1 1 1

702300 54400 56700 591200

2 Parcuri naţionale 12 396761 3 Rezervaţii naturale 571 151206

Parcuri naţionale se găsesc în munţii Călimani, Ceahlău, Piatra Craiului, Apuseni, Semenic, Bucegi, Valea Cernei, Cozia, Domogled, Carasului, Cheile Nerei, Cheile Bicazului. Dintre cele 571 rezervaţii naturale se pot aminti: fâneţele Suata, Zău de Câmpie, Bosanci, Copârşaie, lacul şi pârâul Peţea, codrul secular Slătioara, pădurile Letea, Mocias, etc. In programul său internaţional, România a aderat la Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. România este membră a numeroase asociaţii, organizaţii şi comisii internaţionale, cum sunt: IWSA - Asociaţia Internaţională pentru Alimentare cu Apă; AIEA - Asociaţia Internaţională pentru Energie Atomică; IAHR - Asociaţia Internaţională pentru Cercetări Hidrologice; ISTA - Asociaţia Internaţională pentru Controlul Seminţelor; IUFRC - Asociaţia Internaţională a Institutelor de Cercetare Forestiere ; CIP - Asociaţia Internaţională a Pescarilor; CUGB - Comisia Internaţională Marilor Baraje; OMM - Organizaţia Meteorologică Mondială; OMS - Organizaţia Mondială a Sănătăţii; OECD - Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică; FAO - Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură. România a semnat tratate şi convenţii internaţionale referitoare la protecţia mediului. Se amintesc scopurile unor astfel de tratate internaţionale: - zonele umede (1971); - poluarea transfrontieră la mare distanţă (Geneva, 1979); - conservarea florei şi faunei sălbatice (Berna, 1979); - protecţia stratului de ozon (Viena, 1985); - controlul transportului peste frontieră a deşeurilor periculoase (Basel, 1989); - evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontier (1991). Cercetarea tehnico-ştiinţifică românească are conexiuni multiple cu programe de cercetare pe probleme de mediu, pentru realizarea unor obiective strategice regionale şi mondiale, ce de exemplu: reducerea poluării atmosferice, a apelor, solului, reducerea riscurilor tehnologice, la transport, depozitare, reducerea impactului activităţilor umane asupra mediului, refacerea ecologică a unor zone puternic afectate, scăderea producţiei de substanţe toxice, sau cu alt grad mare de risc etc. Cooperarea internaţională pe termen lung reprezintă una din soluţiile de mare eficienţă, dar şi cu efecte imediate în ceea ce priveşte asigurarea transferului de

tehnologii moderne şi echipamente, necesare activităţii de monitoring a factorilor de mediu, sau pentru reducerea emisiilor poluante, a deşeurilor, pentru menajarea resurselor naturale prin creşterea factorilor de prelucrare, pentru protejarea unor zone şi conservarea biodiversităţii.

Rezumat Cheltuielile pentru eliminarea sau reducerea poluării depind de natura agentului poluant, gradul lui de toxicitate, efectele asupra mediului. Se poate stabili grafic gradul de depoluare optim cunoscând efectele economice, cheltuielile pentru depoluare, sau cheltuielile cu substanţa pierdută etc. Se prezintă aspecte ale politicii internaţionale de reducere a poluării, inclusiv prin taxe ecologice. Legislaţia mediului înconjurător este asigurată de norme juridice cuprinse în dreptul mediului, sub forma legii de protecţie a mediului însoţită de alte legi speciale. În România acţionează legea de protecţie a mediului, legi speciale, standarde de reglementare, norme, decrete şi ordonanţe guvernamentale. Urmărirea respectării legislaţiei de mediu este asigurată de organizaţii internaţionale, naţionale sau din zone geografice. Cuvinte cheie resurse de mediu grad de depoluare taxe ecologice dreptul mediului legislaţia UE obiective strategice fond de mediu rezervaţii ale biosferei parcuri naţionale rezervaţii naturale Bibliografie suplimentară

1. Vişan S., Angelescu A., Alpopi C., „Mediul înconjurător-poluare şi protecţie”, Ed.Economică, Bucureşti,2000;

2. Angelescu A., Ponoran I., Ciobotaru V., „Mediul ambiant şi dezvoltarea durabilă”, Ed.ASE, Bucureşti, 1999;

3. Bran F., „Poluarea, protecţia şi legislaţia de mediu”, Ed.ASE, Bucureşti, 1996; 4. Duţu M.,”Dreptul mediului”, Ed.Economică, Bucureşti, 1996; 5. Manoliu M., Ionescu C., Nistoran D.,”Elemente de dreptul mediului

înconjurător”, Univ.Politehnica Bucureşti, 1995.

Întrebări recapitulative 1. Ce sunt resursele de mediu? 2. Cum se stabileşte gradul de depoluare optim cunoscând cheltuielile cu

depoluarea şi efectele economice ce se pot obţine?

3. Cum se estimează gradul de depoluare cunoscând cheltuielile cu depoluarea şi pierderile de substanţă utilă?

4. Ce măsuri se pot lua pentru reducerea poluării mediului? 5. În ce condiţii se impun taxele ecologice? 6. Cum se defineşte dreptul de mediu? 7. Ce principii stau la baza elaborării dreptului mediului? 8. Ce elemente noi introduce noua lege de protecţie a mediului din România? 9. Ce categorii de standarde de reglementare cunoaşteţi? 10. Ce categorii de arii protejate de lege se găsesc în România?