Gavril {TEFAN

54

CAPITOLUL 1

Economia agrară – componentă a sistemului ştiinţelor economice

1.1. Obiectul de studiu – conţinut, definiţii, scurt istoric, tendinţe 1.2. Informaţia economică 1.3. Metoda de cercetare 1.1. Obiectul de studiu – conţinut, definiţii, scurt istoric, tendinţe

1.1.1. Conţinut, definiţii “Economia agrară” face parte din familia ştiinţelor economice şi are ca obiect studiul formelor particulare şi concrete ale legilor care guvernează fenomenele şi mecanismele economice din agricultură, respectiv cercetează şi explică conţinutul relaţiilor agrare şi a procesului de producţie agricolă. Definiţia enunţată mai sus presupune înţelegerea principalilor termeni cuprinşi în ea, respectiv: “ştiinţa economică”, “agricultură”, “relaţii agrare” şi “procesul de producţie agricolă”. I. Ştiinţa economică În sens iniţial, termenul de economie provine de la grecescul “oikia” care semnifică casa şi “nomos” care semnifică regula – arta de a “gira” casa, cu alte cuvinte, organizarea şi conducerea diferitelor activităţi domestice cu scopul de a asigura pe cât mai bine posibil existenţa membrilor familiei. În timp casa a devenit o ţară, un grup de ţări, pământul întreg şi, de la perioadă la perioadă s-au produs importante schimbări. Progresul tehnic a adus mijloace din ce în ce mai eficiente, relaţiile dintre oameni şi grupuri de oameni s-au dezvoltat, activităţi noi au apărut, populaţia a fost şi este într-o creştere continuă,…. dar, noi ne confruntăm cu aceleaşi probleme:

• cum organizăm resursele limitate de care dispunem pentru a face faţă nevoilor noastre?

• ce trebuie să producem pentru a asigura satisfacerea nevoilor noastre?

Economie Agrară

55

• care sunt modalităţile? • cum repartizăm aceste bogăţii produse între oameni?

Maniera în care activităţile umane răspund la aceste întrebări constituie astăzi domeniile economiei.

Ştiinţa economică vizează deci, studiul fenomenelor economice (producţia, consumul, schimbul etc.), al mecanismelor (confruntarea cererii şi a ofertei pe piaţă) şi al interacţiunilor existente între aceste fenomene (producţia este tributară investiţiilor şi invers).

Din punct de vedere al conţinutului, importantă este distincţia între macro-economie şi micro-economie, între disciplinele care studiază anumite părţi din viaţa economică a unei ţări. Astfel, • macro-economia are ca obiect de studiu, economia la nivel naţional sau mondial, respectiv observă şi analizează următoarele elemente:

1. acţiunea diferitelor categorii de actori economici şi a mecanismelor care regizează funcţionarea lor;

2. producţia realizată pe ansamblul întreprinderilor naţionale; 3. consumul total al gospodăriilor; 4. repartiţia populaţiei active pe sectoare de activitate; 5. intervenţia statului în economie; 6. rezultatele comerţului exterior; 7. inflaţia; 8. relansarea sau accelerarea creşterii economice etc.

• micro-economia are ca obiect de studiu fenomenele, mecanismele şi relaţiile economice care au loc la nivel de unitate de producţie (întreprinderea) sau la nivel de unitate consum (individul), sens în care se interesează de domeniile de activitate ale economiei (tehnic, comercial, financiar etc), de gestiunea întreprinderilor, de analiza comportamentului consumatorilor sau sintetizând - de răspunsul la întrebarea - cum întreprinderea sau consumatorul gestionează resursele de care dispune pentru aşi satisface cât mai bine interesele sau obiectivele?

Disciplinele care studiază viaţa economică a unei ţări, formează sistemul ştiinţelor economice, care include: 1. Ştiinţe economice fundamentale – economia politică, istoria gândirii

economice, statistica, ştiinţa conducerii.

Gavril {TEFAN

56

2. Ştiinţe economice teoretico-aplicative – economia rurală, economia agrară, economia industriei, economia comerţului, economia construcţiilor, economia serviciilor etc.

3. Ştiinţe economice de graniţă – econometria, sociologia economică, istoria economică, geografia economică, cibernetica economică. În cadrul acestei clasificări economia agrară face parte din grupa ştiinţelor

economice teoretico-aplicative, care se ocupă cu studiul unei părţi din organismul economic – agricultura – şi vizează răspunsul la următoarele probleme:

• cum utilizăm resursele agrare pentru a face faţă nevoilor la nivel individual şi colectiv în condiţiile conservării mediului înconjurător?

• care sunt cele mai eficiente căi de creştere şi dezvoltare economică a agriculturii şi a diferitelor activităţi economice legate de aceasta?

• care trebuie să fie pârghiile de piaţă pentru a se evita suboferta sau supraoferta de produse agricole şi care sunt efectele acestor fenomene asupra agricultorilor şi a economiei în general? II. Agricultura Termenul agricultură în interpretare strict toponimică semnifică

cultivarea pământului (provine din asocierea latinescului ager = câmp cu latinescul colere = a cultiva). Acest sens restictiv continuă să fie utilizat de istorici şi etnografi, fapt care reduce ramura economică a agriculturii numai la activitatea de cultivare a plantelor, deşi dicţionarele precizează corect că agricultura are două mari diviziuni: cultura plantelor (inclusiv exploatarea suprafeţelor acoperite de păşuni şi fâneţe) şi creşterea animalelor. Pe lângă termenul de agricultură se utilizează termenul de sector agroalimentar.

Agroalimentarul, desemnează un ansamblu de activităţi economice care înglobează producţia agricolă destinată consumului uman, prelucrarea şi comercializarea produselor agricole şi aprovizionarea exploataţiilor agricole cu produse (factori de producţie – ingrăşăminte, pesticide, maşini, utilaje etc.) şi servicii (consultanţă tehnică şi economică, executarea diverselor lucrări agricole etc.). Cu alte cuvinte “agroalimentarul” desemnează spaţiul economic “post-recoltă”, numit avalul agriculturii, în care produsele agricole “brute” sunt transformate în produse alimentare şi distribuite consumatorilor finali şi, spaţiul economic “ante-recoltă” care cuprinde activităţi economice din amontele agriculturii legate de furnizarea de bunuri şi servicii intermediare necesare agricultorilor (fabricarea şi distribuirea îngrăşămintelor chimice, pesticidelor,

Economie Agrară

57

materialelor, energiei, combustibililor, tractoarelor, maşinilor şi utilajelor agricole şi de industrializare a produselor agricole etc).

În afara sectoarelor de activitate menţionate mai sus, agroalimentarul nu înglobează activităţile agricole şi industriale care produc produse nealimentare cum ar fi: producţia de alcool destinată diferitelor industrii sau producţia de textile (lână şi produse din lână, bumbac şi produse din bumbac, in, mătase naturală etc). Întrucât aceste produse nu sunt destinate consumului alimentar, literatura de specialitate se foloseşte de un concept mai larg , şi anume cel de “sistem agroindustrial”, care cuprinde toate activităţile economice din amontele agriculturii, agricultura propriu-zisă şi toate activităţile economice din avalul agriculturii care transformă şi comercializează produsele agricole alimentare şi nealimentare. Astfel, conceptul de agroalimentar se foloseţte exclusiv pentru desemnarea ansamblului de activităţi economice care au ca obiectiv obţinerea produselor alimentare, iar relaţia cu conceptul de agroindustrial este de la parte la întreg (sistemul agroalimentar este partea din “întreg” - numit sistem agroindustrial). În literatura engleză de specialitate se utilizează expresiile “farming” cu sensul de a desemna procesul tehnic de producţie agricolă (vegetală + animală) şi “agriculture”, cu sens mai larg incluzând toate domeniile (unelte şi maşini, sisteme de agricultură, solurile, landsaftul, conservarea, prelucrarea şi industrializarea produselor, calitatea producţiei, comercializarea produselor, transporturile, construcţiile, îmbunătăţirile funciare, organizarea teritoriului, propaganda agricolă, statistica agricolă, organizarea muncii şi a producţiei s.a.). Restul domeniilor adiacente (din grupa instituţiilor, relaţiilor şi ideologiilor) intră în noţiunea de “agrarian”.

Oficial la nivel mondial (conform definiţiei adoptate de banca mondială în anul 1993 şi OECD în anul 1994, respectiv conform sistemului de conturi ONU) sub denumirea de “agricultură” sunt cuprinse următoarele sectoare de activitate economică:

• producţia agricolă propriu-zisă; • silvicultura; • acvacultura şi pescuitul; • vânatul. În evidenţa statistică din România termenul de agricultură se utilizează în

sens restrâns, înţeiegându-se prin acesta producţia vegetală şi producţia animală.

Gavril {TEFAN

58

III. Relaţiile agrare Termenul “agrar” provine de la latinescul agrarius din familia lui ager

(= câmp) şi are sens de activitate ce are legătură cu pământul sau care priveşte proprietatea pământului, proprietate funciară şi problemele politice, juridice, economice etc, legate de pămînt. În acest sens relaţiile agrare cuprind toate manifestările omeneşti legate de agricultură (producţia prpriu-zisă, aprovizionarea cu factori de producţie, valorificarea producţiei, instituţiile, politicile agricole etc).

Uneori noţiunea de agrar este echivalentă cu cea de rural sau se stabileşte o egalitate între agrar şi agricol, sens în care precizăm că este vorba de o impreciziune terminologică, respectiv cele trei noţiuni, nu pot fi confundate şi nu sunt sinonime. Sfera noţiunii de rural este mai largă, cuprinzând în interiorul său şi noţiunea de agrar iar aceasta la rândul ei cuprinde şi noţiunea de agricol (coloana vertebrală a ruralului este agrarul la care se adauga instituţiile şi comunitatea, infrastructura, institutiile financiare, serviciile şi activităţile neagricole; coloana vertebrală a agrarului este agricolul la care se adauga: instituţiile şi politicile agricole, întreprinderile producătoare de factori pentru agricultură, serviciile agricole, întreprinderile de valorificare a producţiei agricole).

IV. Procesul de producţie agricolă Procesul de producţie agricolă este definit ca o sumă de activităţi şi

operaţiuni de transformare a unor factori de producţie (pamantul, munca, capitalul, informatia, managementul) în produse agricole. Rezultă astfel că, în procesul de producţie agricolă se transformă factorii de producţie numiţi intrări (input-uri) în produse agricole numite ieşiri (output-uri). Procesul de producţie agricolă urmăreşte două obiective principale, respectiv: minimizarea consumurilor de factori de producţie şi maximizarea rezultatului procesului de producţie, cu alte cuvinte a producţiei agricole. Din punct de vedere financiar se urmăreşte maximizarea diferenţei dintre expresia valorică a eşirilor (produsele) şi a intrărilor (factorii de producţie), diferenţă care poartă denumirea de profit. În exploataţiile agricole producţia poate fi organizată sub formă simplă şi complexă. Producţia agricolă simplă presupune organizarea unui proces de producţie pentru obţinerea unui singur produs principal. Producţia agricolă

Economie Agrară

59

complexă presupune organizarea în paralel, a mai multor procese de producţie, de la fiecare obţinându-se câte un produs principal. 1.1.2. Scurt istoric, tendinţe

Modul de abordare a problemelor ce fac obiectul de studiu al economiei agrare a suferit schimbări în decursul timpului. În acest sens se disting trei mari etape:

I) Etapa iniţială, care a durat de la apariţia economiei agrare ca ştiinţă până la mijlocul deceniului şapte al secolului XX. Astfel, de-a lungul timpului agricultura a pus probleme specifice care au determinat actul de naştere al economiei agrare (numită o mare perioadă de timp economie rurală) ca subdisciplină în cadrul economiei. Aceste probleme au avut în vedere:

a) administrarea exploataţiilor agricole – ce trebuie produs, în ce cantitate, cu ce mijloace, cu ce tehnologii, care sunt costurile, care este profitul etc. Aceste întrebări au făcut obiectul de studiu al economiştilor neoclasici, care au dat răspunsuri cunoscute sub denumirea de “teoria producţiei”. Punctul de vedere sub care economiştii generalişti abordau aceste întrebări era diferit de al economistului agrar. Astfel economistul generalist se preocupă să răspundă la întrebarea cum se explică faptul că producătorii de grâu produc o cantitate aproaximativ egală cu consumul întregii societăţi fără să existe o relaţie anterioară de înţelegere între părţi, iar economistul agrar se întreabă dacă o fermă de “n” hectare dintr-o anumită zonă are interesul să producă grâu şi de ce.

b) studiul pieţelor – care ar trebui să fie pârghiile de piaţă pentru a se evita suboferta sau supraoferta de produse agricole pe anumite pieţe?, cum să se creeze transparenţa informaţiilor privind piaţa? etc. Răspnsurile la aceste întrebări au fost fundamentate prin “teoria consumului” şi “teoria elasticităţii cererii şi a ofertei”. Sub aspectul modului de abordare a problematicii pieţei produselor agricole, economiştii agrari se deosebesc de economiştii generalişti. În timp ce primii se întreabă cum pot fi ameliorate condiţiile de echilibru pe piaţă (studiind preţurile şi cantităţile vândute la bursa grânelor din Londra, Gregory King – 1648-1712 – a observat că încasările erau mai mari în caz de penurie decât în caz de abundenţă, fapt ce la determinat să concluzioneze că elasticitatea cererii la produsele agricole este subunitară sau slab elastică, iar efectele nu determină echilibrarea pieţei) ceilalţi se întreabă de ce o piaţă este în echlibru şi care sunt

Gavril {TEFAN

60

efectele acestui fapt (de ce se produce întotdeauna o cantitate egală cu consumul fără a exista o înţelegere prealabilă între părţi).

c) zonarea (localizarea) producţiei agricole, ştiut fiind faptul că producţia agricolă este dependentă de condiţiile naturale, foarte importantă pentru cei interesaţi devine o hartă pe care să fie localizate diferite producţii agricole pe criteriul “celor mai bune randamente din punct de vedere economic” (care sunt criteriile ce trebuie luate în considerare la amplasarea diferitelor producţii agricole în teritoriu, spre exemplu: este mai dificil să produci portocale în Norvegia decât în Grecia). Primul autor care a abordat această problematică a fost S.H. Von Thunen (1783-1850). Despre acesta Schumpeter spune că “…a fost ănainte de toate, un agronom educat în spiritul lui Thaer şi un economist rural…” şi “…trebuie plasat deasupra lui D. Ricardo, sau a oricărui economist din timpul său..”1. După Thunen puţine contribuţii au mai fost aduse la zonarea producţiei, iar principiile de bază au rămas aceleaşi, respectiv avantajul comparativ, renta de localizare şi comerţul între state sau regiuni având ca bază dotările relative cu factori de producţie.

Răspunsul la aceste întrebări a reprezentat baza progresului tehnic din agricultură care, de la începutul secolului al XIX-lea şi până în prezent a produs efecte neimaginabile pentru economiştii anilor 1800. Spre exemplu, producţia medie de grâu la ha, în Europa apuseană a crescut de la sub 800kg la începutul secolului al XIX-lea, la 2000kg la mijlocul secolului al XX-lea şi la peste 7000kg în prezent. În acest fel s-au produs transformări profunde în ce priveşte factorii de producţie puşi în funcţie de agricultură. De exemplu, capitalul ce revine pe lucrător sau pe ha creşte iar numărul lucrătorilor (forţa de muncă) se reduce – s-a trecut de la un om pe ha (densitate caracteristică secolului al XIX-lea sau ţărilor slab dezvoltate) la un om pentru 100ha sau 200ha (densitate caracteristică astăzi în “fermele moderne”). Aceste mutaţii au determinat o bulversare a lumii rurale concretizată în migrarea unei părţi importante a populaţiei rurale spre oraşe, respectiv creşterea continuă a productivităţii în agricultură a făcut din spaţiul rural un furnizor permanent al oraşului de forţă de muncă, de bunuri şi de materii prime.

Efectele acestor mutaţii au determinat industrializarea agriculturii, termen prin care economiştii au desemnat influenţa industriei asupra transformărilor fundamentale pe care le-a cunoscut agricultura în evoluţia sa.

_____________

Economie Agrară

61

1 – I. Buciuman, 1999 – Economie rurală. Ed. SSA Alba Iulia Astfel în această etapă agricultura a cunoscut trei perioade de dezvoltare: Prima perioadă este aceea în care s-au produs schimbări instituţionale şi

comportamentale necesare creării condiţiilor de dezvoltare agricolă (apariţia structurilor agrare, ameliorarea structurii funciare, consolidarea pieţelor de produse agricole, consolidarea sistemului de circulaţie a informaţiilor privind progresul tehnic şi pieţele agricole, consolidarea sistemului de învăţământ şi de corectare a poziţiei agricultorilor faţă de progres).

A doua perioadă este cea a creşterii eficienţei proceselor de producţie agricolă prin utilizarea inovaţiilor tehnice şi comercealizarea agriculturii. Comercealizarea agriculturii presupune transformarea agriculturii tradiţionale (economie naturală) bazată pe autoconsum, în agricultură de piaţă bazată pe reducerea autoconsumului până la excluderea acestuia (agricultorul devine cumpărător de produse alimentare ca şi populaţia neagricolă) şi pe reducerea autoaprovizionării cu mijloace de producţie, respectiv procurarea acestora din afara agriculturii (din ramurile neagricole). În această perioadă are loc în paralel cu creşterea productivităţii muncii (ca efect a procesului de intensivizare), un transfer semnificativ de forţă de muncă şi pământ către ramurile neagricole.

A treia perioadă a evoluţiei agriculturii este caracterizată prin “capital intensiv” şi “economisire de muncă”, într-un cuvânt prin capitalizare.

Capitalizarea agriculturii presupune creşterea capitalului folosit pentru realizarea producţiei, creştere care se apreciază prin valoarea capitalului utilizat la unitatea de suprafaţă sau pe animal, la unitatea de muncă, la unitatea de produs, la valoarea producţiei finale, la valoarea adăugată etc. În acest sens, spre exemplu agricultorul vest european este de 4 ori mai bine dotat cu capital ( valoarea capitalului ce revine pe hectar este de 6536 EURO) şi în consecinţă obţine o producţie de 2,7 ori mai mare decât agricultorul român (în România valoarea capitalului ce revine pe hectar este de 1636 EURO).

În această perioadă greutatea relativă a agriculturii în economie scade în mod continuu prin dezvoltarea celorlalte ramuri ale economiei (industrie, servicii etc). Astfel, dezvoltarea fără precedent a ştiinţelor şi a tehnologiilor a susţinut creşterea necontrolată a producţiei care, în “mod silenţios” a creat noi nevoi ce trebuiau satisfăcute, respectiv goana după noi resurse. In acest sens filozofia economică a epocii era creştrea economică cu orice preţ şi amânarea pentru viitor a consideraţiilor de echitate între oameni (paradoxal apăreau noii săraci în

Gavril {TEFAN

62

special din rândul agricultorilor). Rezultatul net al acestei situaţii în termeni economici s-a concretizat într-o criză economică violentă în anii 1970 (criza resurselor energetice). Această situaţie a determinat o insatisfacţie generală privind strategiile de creştere economică urmate până atunci şi, ca efect, s-a reconsiderat întreaga teorie şi practică a dezvoltării.

Problema agrară a revenit în actualitate cu două mari preocupări. Prima era bazată pe atitudinea agricultorilor în lupta pentru supraveţuire din punct de vedere economic sens în care, factorii care erau consideraţi ca opuşi dezvoltării - justiţia socială, interrelaţiile dintre factorii tehnici, economici şi sociali, accesul echitabil la pieţe, participarea, complexitatea activităţilor economice etc, acum, au început să fie apreciaţi ca şi condiţii ale acesteia. Cea de a doua era de a găsi, pe baza experienţelor trecute, noi strategii de dezvoltare a agriculturii care să reducă riscul economic şi care să asigure o viabilitate sporită a exploataţiilor agricole pe piaţă. În consecinţă a apărut tendinţa de a aborda în mod global (sub toate aspectele ei – pozitive şi negative) activitatea economică, având la bază conceptul de dezvoltare integrată. Acest moment coincide cu o nouă etapă in evoluţia economiei agrare. II). Etapa a doua, din a doua jumătate a deceniului şapte şi până în prima perioadă a deceniului opt (secolul XX), când strategiile de dezvoltare agriculturii au fost identificate prin prisma conceptului de dezvoltare integrată.

Dezvoltarea integrată este un concept pluridisciplinar după abordare şi plurisectorial prin realizare. Dezvoltarea integrată este deschisă tuturor activităţilor economice care găsesc condiţii de dezvoltare în exploataţiile agricole şi elimină specializarea (care în general este însoţită de un grad mare de risc economic, spre exemplu: într-o întreprindere în care cultura cerealelor este “singura” ramură ce asigură veniturile, declinul acestei ramuri are consecinţe negative mult mai mari decât intr-o exploataţie în care structura economică este complexă – agricultură-mica industrie-servicii etc.). Noul concept presupune o reexaminare fundamentală a politicilor de dezvoltare, iar în esenţă se rezumă la “adoptarea unei filozofii de dezvoltare care conduce la antrenarea micilor agricultori, a fermierilor, a celor care nu au pământ, respectiv a populaţiei rurale active, în activităţi economice care îmbină producţia agricolă, producţia neagricolă şi serviciile astfel încât să rezulte un acces mai facil la resursele productive, un portofoliu mai complex al locurilor de muncă, venituri mai mari (ex: îmbinarea producţiei agricole cu industriile prelucrătoare determină “plus de

Economie Agrară

63

valoare adăugată” pentru economia spaţiului rural) şi o creştere fermă a calităţii vieţii”.

Efectul noilor orientări a făcut ca ruralul să înceapă să se mişte. Astfel economiştii şi sociologii declarau în a doua jumătate a deceniului opt că “..teritoriile rurale îşi recapătă încet vitalitatea, .. exodul populaţiei rurale nu a mai progresat…în unele zone există o migraţie inversă, de la urban la rural”1.

III). Etapa a treia, după 1990 când economia agriculturii a început să fie abordată în termeni de dezvoltare durabilă.

Dezvoltarea durabilă pune accentul pe protecţia mediului înconjurător, (aer, apă, sol, peisaj, biodiversitate etc), pe protecţia particularităţilor locale (tradiţii, cultură etc), pe protecţia şi gestiunea resurselor neregenerabile (petrol, fosfor, potasiu etc), într-un cuvânt sunt încurajate strategiile de dezvoltare flexibile, capabile să combine eficacitatea economică “prezentă” cu protectia mediului şi a resurselor pentru generaţiile viitoare.

Astfel a apărut în anii 1990 conceptul de agricultură durabilă care în esenţă se referă la armonizarea dezvoltării agriculturii cu păstrarea echilibrului ecologic. Acţionând raţional pentru o dezvoltare durabilă, trebuie evitată cu orice preţ distrugerea mediului, pe considerente de ordin economic, care au rezultate scontate numai pe termen scurt şi pot avea implicaţii negative mari pe termen mediu şi efecte dezastruoase pe termen lung. În acest sens agricultura durabilă se foloseşte de conceptul de agricultură ecologică.

Agicultura ecologică presupune restricţii ecologice de producţie, care au ca obiectiv obţinerea de produse nepoluate, libere de substanţe nocive pentru sănătatea consumatorilor.

Astfel, ca tendinţă pentru viitor, se doreşte un nou mod de dezvoltare, făcut de o economie mai puţin productivistă, dar mai calitativă prin diversificarea activităţilor neconsumatooare de spaţiu şi resurse prea încet regenerabile (producţie ecologică necontaminată chimic prin adoptarea unor sisteme de producţie nepoluante, practicarea pluriactivităţii - artizanat, turism rural, agroturism, industriea mică utilizatoare a resurselor locale pentru lărgirea şi consolidarea perenităţii locurilor de muncă) şi, reconsiderarea “naturalului”.

____________________

Gavril {TEFAN

64

1– I. Buciuman, 1999 – Economie rurală. Ed. SSA Alba Iulia

1.2. Informaţia economică Economiştii analizează realităţile vieţii economice şi sociale plecând de la

un număr cert de “date cifrice” care au diferite origini – recensăminte, sondaje, cercetari, studii, fişe de întreprindere, care sunt publicate în diferite surse – reviste, jurnale, cărţi, documente administrative etc. Aceste informaţii statistice sunt utilizate pentru cuantificarea evoluţiilor care se produc în domeniile producţiei şi consumului, pentru cunoaşterea repartiţiei populaţiei active între diferite sectoare de activitate, pentru a urmări evoluţia preţurilor, pentru a analiza situaţia pieţei interne şi externe etc. Rezultă astfel că, aceste “date cifrice” devin “informaţie economică” iar utilizarea lor presupune anumite precauţii în funcţie de caracteristicile pe care le prezintă.

Astfel: -cifrele “exacte” (absolute) permit măsurarea unui fenomen economic –

volumul producţiei, modificările de preţ, numărul muncitorilor, volumul cheltuielilor etc, respectiv permit ordonarea şi ierarhizarea variabilelor economice care ne interesează, indicând în acelaşi timp tendinţele acestora ( aceste cifre se exprimă în unităţi naturale şi valorice – kg, l, buc, lei etc.).

-cifrele “relative” (exprimate în procente) permit studiul structurii şi evoluţiei unui fenomen economic – sructura economiei naţionale, structura producţiei, structura forţei de muncă pe domenii de acivitate, evoluţia populaţiei rurale, evoluţia forţei de muncă din agricultură etc şi rezultă din prelucrarea cifrelor absolute.

-cifrele “agregate” (exprimate în unităţi valorice sau convenţionale) arată situaţia şi evoluţia activităţilor economice a căror elemente componente sunt diferite între ele. Spre exemplu, cuantificarea importanţei şi evoluţiei producţiei agricole din România în cursul unei perioade date (3, 5, 10, …, ani) presupune analiza şi evaluarea părţilor componente – producţia de cereale, carne, lapte, fructe, …etc, utilizând ca numitor comun valoarea monetară.

1.3. Metoda de cercetare Cunoscând conţinutul şi sensul “datelor cifrice” (informaţiei economice),

economia agrară utilizează pentru studiul realităţilor economice ale agriculturii

Economie Agrară

65

următoarele metode (methodos în limba greacă înseamnă cale, mijloc, mod de exprimare):

I. Analiza economică – presupune descompunerea mintală a întregului în elementele lui componente cu scopul de a studia părţile componente şi relaţiile dintre părţi. Analizele economice se clasifică astfel: - după sensul raţionamentului logic, analiza poate fi inductivă (inducţia, când

modul de raţionare este de la parte la întreg, de la particular la general, de la faptele concrete la generalizarea ştiinţifică.) şi deductivă (deducţia, când modul de raţionare este de la întreg la parte);

- după conţinut, analiza este calitativă (surprinde fenomenul economic în complexitatea sa “cauze-realităţi-efecte”) şi cantitativă (surprinde fenomenul economic sub aspectul dimensiunii cuantificabile);

- după modul cum surprinde desfăşurarea fenomenelor economice în evoluţia lor analiza poate fi statică (prezintă realitatea economică la un moment dat) şi dinamică (surprinde mişcarea/evoluţia organismului economic în spaţiu şi timp).

Pentru cercetarea conditiilor concrete şi a resurselor din agricultură, economia agrară utilizează frecvent cinci submetode de analiză economică, respectiv: analiza indicatorilor statistici, analiza SWOT, analiza comparativă, analiza input-output şi, analiza regională. I.1. Analiza indicatorilor statistici, presupune cercetarea agriculturii prin prisma indicatorilor ce cuantifică: • locul agriculturii în economie ( ex: produsul intern brut realizat în

agricultură şi ponderea acestuia în total economie, valoarea adăugată realizată în agricultură şi ponderea acesteia în total economie, capitalul fix utilizat de agricultură, forţa de muncă ocupată în agricultură, productivitatea muncii, produsul intern brut obţinut la 1 leu capital fix, valoarea adăugată obţinută la 1 leu consumuri intermediare etc.);

• potenţialul agricol (structura fondului funciar, teren agricol pe locuitor, structura culturilor în terenul arabil, notele de bonitare ale terenurilor agricole, indicile de utilizare intensivă a terenurilor agricole, efectivele de animale, structura efectivelor de animale, densitatea animalelor la 100 hectare etc.);

• sistemele de exploatare (consumul de factori de intensivizare – îngrăşăminte, pesticide, furaje combustibili, energie, cai putere etc - pe hectar sau pe animal, tehnologiile aplicate, tipul şi dimensiunea exploataţiilor agricole etc);

Gavril {TEFAN

66

• potenţialul exploataţiilor agricole (suprafaţa medie pe exploataţie agricolă, gradul de asociere în exploatarea terenului, gradul de integrare a activităţilor agricole, producţiile medii, capitalul fix pe hectar, capitalul fix pe animal, mărimea exploataţiilor agricole, venitul pe hectar, nivelul de rentabilitate etc.);

• eficienţa economică a producţiei agricole (producţia medie pe hectar sau pe animal, costul de producţie, producţia marfă, venitul unitar, marja brută, profitul, rata profitului etc);

• piaţa produselor agricole ( preţul, cererea, oferta, conjunctura pieţei etc). Analiza sistemului de indicatori cantitativi, dă posibilitatea celor care studiază agricultura ca ramură economică, să-şi formeze o imagine “statică” despre realităţile acesteia, iar prin corelaţie cu analiza calitativă, să identifice căile şi strategiile de dezvoltare a fenomenelor agricole analizate.

I.2. Metoda analizei SWOT (denumirea metodei provine de la iniţialele din limba engleză a cuvintelor: Strengths – puncte tari, Weaknesses – puncte slabe, Opportunities – oportunităţi, Threats – pericole). Din punctul de vedere al economiei agrare analiza SWOT oferă o imagine completă a sistemelor şi unităţilor de producţie din agricultură prin studiul concomitent al caracteristicilor interne şi al influenţelor externe exercitate asupra lor, ţinând cont atât de variabilile pozitive, cât şi de cele negative.

Tabelul 1.1. Analiza SWOT

În cadrul analizei SWOT se parcurg trei etape: 1) evaluarea specificului intern al sistemelor sau unităţilor agricole

respectiv evidenţierea urmatoarelor aspecte: a) puncte tari:

- Care sunt avantajele noastre? (potenţialul agricol, costul muncii, infrastructura, calificarea forţei de muncă, organizărea teritoriului agricol, accesul la informaţie etc);

CONDITII/FACTORI INTERNI EXTERNI POZITIV Puncte tari Oportunităţi NEGATIV Puncte slabe Pericole

Economie Agrară

67

- Ce facem bine? (produse cu specific local etc). b) puncte slabe:

- Care sunt dezavantajele noastre? (dotarea tehnică, infrastructura, structura economică, sursele de finanţare etc.);

- Ce facem rău? Ce fac alţii mai bine? (managementul agricol, legislaţia, managementul pieţelor etc).

2) evaluarea influenţelor externe asupra producţiei agricole (efectele exterioare pozitive sunt considerate - oportunităţi, iar cele negative - pericole, primejdii, ameninţări.):

a) oportunităţile: - Care sunt evenimentele, schimbările externe pozitive importante pentru noi?

(prezenţa programelor regionale, naţionale şi internaţionale de sprijinire a activităţilor agricole, infrastructură, zone defavorizate etc);

- În ce domenii avem şanse bune? (producţia vegetală, producţia animală, procesarea producţiei agricole, agroturism etc).

b) riscurile: - Care sunt cerinţele greu de satisfăcut? (criteriile de selecţie a proiectelor ce

pot primi asistenţă financiară, prezenţa factorilor generatori de dezvoltare etc);

- Care sunt schimbările exterioare nefavorabile pentru noi? (legislaţia, normele metodologice, piaţa factorilor de producţie etc).

3) evaluarea rezultatelor obţinute şi elaborarea strategiilor de acţiune. Analiza SWOT serveşte în primul rând la evaluarea situaţiei din teritoriu

şi constituie pasul fundamental în întocmirea programelor de dezvoltare. I.3. Analiza comparativă se bazează pe compararea rezultatelor unor

măsuri de politică agrară, a unor metode de management şi a comparării rezultatelor de ansamblu a unor sisteme de exploatare a resurselor agrare.

I.4. Analiza input-output vizează identificarea şi măsurarea tipului şi intensităţii conexiunilor dintre factorii de producţie, producţie şi piaţă dintre agricultură, industrie şi restul economiei.

I.5. Analiza regională are ca scop identificarea variabilelor de ordin geografic, demografic şi economic care caracterizează zonele agricole.

II. Observarea directă oferă posibilitatea să surprindem cât mai multe aspecte ale fenomenelor economice cercetate, utilizând urmatoarele procedee principale: monografia, experimentul şi ancheta economică.

Gavril {TEFAN

68

II.1. Monografia – presupune observarea directă a unui sistem economic sau a unei unităţi social-teritoriale, cu scopul de a descrie şi a evidenţia toate aspectele ce caracterizează întregul (o întreprindere, un sat, un oraş, o instituţie etc) ca subiect de studiu. Rezultă astfel că prin monografie obiectul cercetat este supus studiului în toată multitudinea aspectelor sale.

Cercetarea monografică trebuie să se desfăşoare după un plan care cuprinde:

a. studiul locaţiei în care se găseşte “unitatea” cercetată. Obiectul nostru de studiu fiind economia producţiei agricole, se impune de la început, să cunoaştem condiţiile naturale în care se desfăşoară activitatea agricolă, întrucât, acestea influenţează structurile de producţie, randamentele de producţie şi rezultatele economice generale.

b. studiul mediului demografic (numărul populaţiei, mişcarea populaţiei, etc) şi a raportului dintre societate şi viaţa economică a membrilor ei.

c. studiul cadrului psihic şi al tradiţiilor - se cercetează legăturile dintre viaţa sufletească a ruralilor şi viaţa lor economică, dintre tradiţii şi economia locală. Se urmăreşte gradul de solidaritate şi de “coeziune socială” a comunităţii în rezolvarea propriilor probleme, cum se comportă faţă de “nou”, în ce măsură este prezentă cooperarea economică şi cât de dezvoltată este aceasta.

d. studiul realităţilor economice – structura economiei locale pe ramuri şi sectoare de activitate, suprafaţa şi structura fondului funciar pe categorii de folosinţă, numărul, dimensiunea şi mărimea agenţilor economici, dotarea tehnică, randamentele şi rentabilitatea diferitelor activităţi economice, infrastructura, bugetul de venituri şi cheltuieli al populaţiei, indicatorii consumului, indicatorii producţiei, externalităţile şi internalităţile economice.

e. studiul mediului social - se întocmesc statistici cu gradul de şcolarizare al populaţiei, se evidenţiază prezenţa bibliotecilor publice şi personale, numărul de abonamente la presă şi TV, numărul de locuitori pe medic, în concluzie se cuantifică calitatea vieţii.

f. studiul mediului instituţional - se va analiza cum funcţionează primăria, consiliul local şi alte instituţii ale statului, băncile şi instituţiile de creditare, seviciile de consultanţă etc şi, care este influienţa acestora asupra economiei locale.

II.2. Experimentul – în economie îşi are specificitatea lui comparativ cu alte domenii – biologia, chimia, fizica etc. Astfel, viaţa economică ca parte a

Economie Agrară

69

existenţei umane nu poate fi studiată în “eprubetă” de ce? - pentru că orice eşec economic ca rezultat al unui experiment atrage după sine pirderi foarte mari de resurse, de timp şi influenţează negativ demnitatea subiecţilor aflaţi în cercetare. Totuşi experimentul economic îşi face tot mai mult loc atunci când este vorba de evaluarea rezultatelor obţinute ca efect al aplicării unor modele de management şi marketing. Experimentul economic este deci folosit sub forma unităţilor economice numite etalon (pilot), la nivelul cărora se cuantifică rezultatele obţinute în urma aplicării unor măsuri de utilizare a resurselor, de management, de marketing etc. Rezultă că, experimentul economic este o observaţie dirijată care parcurge mai multe etape:

a) crearea condiţiilor de observaţie a fenomenului; b) introducerea variabilelor; c) stabilirea consecinţelor acestora; d) controlul şi dirijarea variabilelor urmărite. Scopul oricărui experiment îl constituie verificarea ipotezelor reieşite din

observaţii anterioare. Rezultatele obţinute pe baza experimentală sunt comparate cu rezultatele obţinute prin folosirea altor tehnici şi cu datele aceluiaşi fenomen sau proces economic desfăşurat în absenţa oricărei intervenţii.

Experimentul constituie un mijloc deosebit de însemnat şi eficace în investigarea şi ameliorarea realităţilor economice. Spre exemplu măsurile luate de stat privind perfecţionarea vieţii economice şi sociale (privatizare, economie de piaţă, descentralizarea economiei) sunt, în fond, experimente economice iniţiate de stat. Orice schimbare a măsurilor de politică economică sunt experimente ale căror efecte sunt analizate şi materializate prin noi atitudini manageriale.

II.3. Ancheta economică şi socio-economică - este o metodă de cercetare în teren a realităţilor economice sau socio-economice şi se foloseşte în corelaţie cu alte metode de cercetare (monografia, analiza economică etc).

Ancheta economică presupune culegerea informaţiilor din teritoriu utilizând ca tehnici de cercetare “chestionarul” şi “interviul“. Particularităţile anchetei privesc tehnicile folosite, numărul de subiecţi cuprinşi în cercetare, modul de prelucrare a informaţiilor, etc. Tehnicile de realizare a anchetelor au un caracter standardizat, în sensul că numărul, ordinea întrebărilor, numărul de persoane supuse chestionării sunt stabilite cu precizie de la început. La alegerea subiecţilor investigati se are în vedere asigurarea cerinţei de reprezentativitate prin intermediul eşantionului.

Gavril {TEFAN

70

Concluziile unei anchete rezultate din prelucrarea informaţiilor obţinute de la subiecţi au la bază legile statisticii matematice.

Abordarea socio-economică este aţintită asupra a tot ceea ce probează comportamentul grupurilor sociale, a “actorilor” economici care locuiesc, îşi desfăşoară activitatea în zonele rurale, produc venit şi folosesc serviciile rurale. În această privinţă, au fost realizate numeroase anchete în ultimii ani în vederea identificării legăturilor dintre gospodăriile agricole şi restul economiei rurale. S-a arătat cu acest prilej că o mare parte din veniturile exploataţiilor agricole sunt furnizate de către activităţile neagricole – această parte a veniturilor reprezintă cca 50% din venitul familial în Europa.

III. Cercetarea sistemică, presupune abordarea agriculturii din punctul de vedere al sistemelor economice respectiv are ca fundament analiza relaţiei “INTRĂRI – REALITATEA AGRICOLĂ PROPRIU-ZISĂ – IEŞIRI (EFECTE)”. Demersurile sistemice implică regândirea mijloacelor metodologice disponibile pentru analiză, diagnostic şi acţiune în sensul că iau în considerare totalitatea elementelor ce compun sistemul, interelaţiile dintre elementele sistemului, interelaţiile sistemului cu mediul înconjurător (mediul natural, economic, social, juridic etc) şi reacţia sistemului la acţiunea unei variabile externe, socotită “intrare în sistem”. Cercetarea sistemică presupune o cooperare interdisciplinară (modelări matematice, calcule statistice, analize economice etc) care să furnizeze suportul ştiinţific politicilor de dezvoltare a agriculturii. Pluridisciplinaritatea este “soclul” cercetării sistemice fapt ce determină pe cercetătorul economiei agrare să fie “la zi” în propria disciplină şi în acelaşi timp să aibă o foarte bună pregătire în domeniile conexe (economia rurală, economia mediului inconjurător, economia serviciilor, politici agricole, administraţie etc).

Făcând bilanţul metodelor de cercetare utilizate de către economia agrară şi considerând obiectul de studiu al acesteia, apreciem că faţă de cele enunţate mai sus, cercetarea sistemelor agricole mai utilizează şi următoarele metode: calculul probabilistic (în evaluarea producţiei, în stabilirea daunelor produse de calamităţi etc), calculul normativ (metoda variantelor multiple şi metoda planning utilizate în optimizarea structurii producţiei agricole având ca obiectiv maximizarea profitului, minimizarea cheltuielilor etc), programarea liniară (pentru programarea producţiei), calculul balanţei legăturilor dintre diferite ramuri agricole (înlesneşte stabilirea unor proporţii optime între ramurile de producţie pornind de la fluxurile inter-ramuri) etc.

Economie Agrară

71

CAPITOLUL 2

Agricultura în ecuaţia creşterii şi

dezvoltării economice

2.1. Sistemul economic 2.2. Structura de ramură a economiei

2.3. Creştere şi dezvoltare economică – delimitări conceptuale 2.4. Condiţiile creşterii şi dezvoltării economice – durabilitate, viabilitate 2.5. Rolul agriculturii în creşterea şi dezvoltarea economică 2.6. Locul agriculturii în creşterea şi dezvoltarea economică 2.7. Funcţiile agriculturii în creşterea şi dezvoltarea economică

2.1. Sistemul economic

Sistemul economic cuprinde un ansamblu format din următoarele

componente: 1. actorii economiei, tipul de organizare şi mecanismele care regizează

funcţionarea acestora; 2. scopul activităţilor economice şi interesele dominante ale actorilor

economiei; 3. tehnologiile de obţinere a bunurilor şi serviciilor. Actorii economiei cuprind indivizii, grupurile de indivizi şi organizaţiile

care constituie centre de decizie şi acţiune în viaţa socială şi economică, respectiv prin deciziile şi alegerile acestora se crează fluxuri de resurse (fluxurile reale şi fuxurile monetare) în ansamblul economiei considerate.

Se disting şapte categorii de actori economici: gospodăriile (menajele), întreprinderile, băncile sau instituţiile de credit, statul sau administraţiile, asigurările, organizaţiile neguvernamentale (sindicate, asociaţii etc) şi mediul extern reprezentat de ansamblul agenţilor economici situaţi în afara spaţiului naţional sau a altor spaţii la care ne referim.

Funcţia principală a gospodăriilor este consumul. Gospodăriile consumă sau utilizează un bun pentru a-şi satisface o nevoie. Pentru economişti, noţiunea

Gavril {TEFAN

72

de consum şi cumpărare este sinonimă, fapt ce determină ca nivelul consumului să fie măsurat la un moment dat, cu nivelul achiziţiilor de pe piaţă. Funcţia întreprinderilor este producţia. Actul producţiei constituie o combinare de resurse naturale, de bunuri intermediare, de echipamente, de muncă şi de procedee tehnice, care au ca rezultat obţinerea unui produs ce urmează a fi pus la dispoiziţia gospodăriilor sau a întreprinderilor. Funcţia băncilor este de a servi ca intermediari între actorii care economisesc şi actorii care împrumută resursele financiare necesare realizării proiectelor de investiţie sau consum. Rolul lor este de a finanţa economia şi de a emite monedă. “Statul” este un termen general care desemnează ansamblul administraţiilor publice şi private de la nivel naţional, regional şi local, care intervine în activitatea economică (securitate, redistribuirea veniturilor, ajutoare pentru diverse întreprinderi etc) cu mijloace foarte diverse (reglementări, fiscalitate, subvenţii etc).

Funcţia principală a societăţilor de asigurări este de a pune la adăpost ciclurile economice faţă de factorii aleatorii cu efect distructiv.

Organizaţiile nonguvernamentale promovează şi protejează interesele actorilor economici.

Mediul extern sau schimbul cu exteriorul, exprimă nivelul angajamentelor economiei naţionale în economia mondială. Relaţiile cu exteriorul fac obiectul organizaţiilor mai mult sau mai puţin elaborate (zone de liber schimb, uniuni economice şi vamale etc) şi determină schimburile monetare internaţionale.

Tipul de organizare şi mecanismele de regizare a funcţionării actorilor economiei au la bază relaţia cerere-ofertă-concurenţă-preţ respectiv cele două legi economice obiective: legea cererii şi a ofertei şi legea concurenţei.

Scopul activităţilor economice este de a obţine bunuri care în general sunt oferite pieţei cu interesul declarat al agenţilor economici de a obţine profit.

Tehnologiile de obţinere a bunurilor şi serviciilor se referă la tehnicile de transformare a factorilor de producţie (input-uri) în produse şi servicii (output-uri) destinate consumului final al populaţiei.

Economie Agrară

73

Creşterea şi dezvoltarea economică este rezultatul acţiunii actorilor economiei.

Istoria economiei arată că există trei sisteme economice principale: • sistemul economiei naturale; • sistemul economiei de schimb (de piaţă); • sistemul economiei planificate. Economia naturală este sistemul economic prin care fiecare comunitate

îşi satisface nevoile din producţia proprie (nu se produce pentru piaţă). Economia de schimb este sistemul economic care pune în valoare forţele

pieţei, respectiv se produce pentru piaţă (numai schimbul de mărfuri determină profit) funcţie de nevoile acesteia care rezultă din raportul cerere – ofertă (piaţa impune să se producă ceea ce se cere de către consumator).

Economia de schimb are următoarele trăsături: -este o economie multipolară (există o multitudine de centre de decizie

economică); -este o economie descentralizată (agenţii economici au autonomie de opţiune, decizie şi acţiune); -este o economie de întreprindere (întreprinderea este baza activităţilor din economie); -este o economie în care statul exercită un rol secundar – de intervenţie indirectă, cu scopul de a corecta eventualele distorsiuni ale pieţei şi de a veghea la buna funcţionare a ei; -este o economie a profitului (profitul este obiectivul central al agenţilor economici – deşi alte obiective pot coexista cu acesta, maximizarea profitului le depăşeşte pe celelalte). Economia planificată este o economie centralizată (cu un singur centru de decizie), respectiv statul are un rol prioritar în dirijarea fluxurilor economice pe piaţă, în sensul că îndeplineşte funcţiile ei (nu se ţine cont în totalitate de legea cererii şi a ofertei – activitatea economică este bazată pe planuri la nivel naţional, care ipun o anumită structură a portofoliului de produse, în multe cazuri neconforme cu cererea economiei şi, este ignorată legea concurenţei).

2.2. Structura de ramură a economiei

Gavril {TEFAN

74

Definirea conţinutului şi delimitarea structurii economiei pe ramuri de activitate furnizează informaţii despre profilul economic şi nivelul de dezvoltare al socieţăţii. Astfel, în calculele de analiză macrostructurală economiştii utilizează teoria clasificării sectoriale a ramurilor economice. Această clasificare a fost realizată de Colin Clark în 1940, având la bază împărţirea economiei naţionale făcută de Alan Fisher în 1926 cu ocazia unor cercetări statistico matematice1. În 1954 este perfecţionată de Jean Fourastier considerat întemeietorul clasificării sectoriale a ramurilor economice. Conform acestei teorii economia se împarte în trei sectoare cu compartimente economice distincte:

• sectorul primar: agricultura, vânătoarea, pescuitul şi industria extractivă; • sectorul secundar: acesta este alcătuit din activitatea industriei

prelucrătoare; • sectorul terţiar: care cuprinde toate celelalte activităţi desfăşurate în

economie, numite servicii. Sectoarele economice se diferenţiaza între ele după:

1. nivelul şi dinamica productivităţii muncii (criteriul de bază al clasificării); 2. nivelul progresului tehnic.

Astfel, în sectorul primar nivelul şi creşterea productivităţii muncii se situează la cote medii, în sectorul secundar se situează la cote ridicate iar în sectorul terţiar se situează la cote modeste.

De asemenea, sectorul secundar este apreciat cu cel mai înalt grad de pătrundere a progresului tehnic, în timp ce sectorul terţiar este caracterizat putin receptiv faţă de acesta.

Evaluarea structurii organismului economic pe sectoare de activitate se realizează prin utilizarea următorilor indicatori:

- Forţa de muncă ocupată pe sectoare economice (nr, %); - fondurile fixe aferente sectorelor economice (lei, %); - produsul intern brut realizat pe sectoare economice (lei, %).

1.Forţa de muncă ocupată pe sectoare economice Din informaţiile economiei mondiale rezultă că, cu cât ţara are un nivel de

dezvoltare mai ridicat, cu atât sectorul terţiar deţine o parte mai mare din totalul forţei de muncă.

1 Gavrilescu D. şi colab. – 2000, Economie agroalimentară, Ed. Expert Bucureşti Astfel, în ţările dezvoltate, peste 2/3 din forţa de muncă este angajată în

sfera serviciilor (Olanda, SUA, Canada - ajungând la peste 72%), în timp ce în

Economie Agrară

75

ţările cu nivel mediu de dezvoltare ponderea este de 30-50% (Turcia, Polonia, România), tabelul 2.1.

Tabelul 2.1. Ponderea forţei de muncă pe sectoare economice

Sectorul Ţara Primar Secundar Terţiar

Olanda 3,6 22,5 73,9 SUA 2,9 24,2 72,9 Canada 4,1 23 72,9 Belgia 2,5 29 70 Suedia 3,1 25,9 71 Germania 3,2 35,4 61,4 Polonia 22 32,3 45,7 Turcia 47,8 20,6 31,6 România 38 30,7 31,4

(Anuarul Statistic al României – 2002)

O analiză a evoluţiei dimensiunilor sectoarelor economice la scara mondială evidenţiază tendinţa de deplasare continuă a forţei de muncă spre ramurile din sfera serviciilor.

În cazul României se observă corespondenţa existentă între locul deţinut de sectorul terţiar şi nivelul de dezvoltare economică, iar tendinţa de creştere a populaţiei ocupate în sfera serviciilor (1990 – 29%).

2. Fondurile fixe aferente sectorelor economice

În România, la sfârşitul anului 2003 fondurile fixe pe sectoare de activitate aveau ponderi în favoarea sectorului secundar şi terţiar cu tendinţe accentuate de creştere în sectorul terţiar.

3. Produsul intern brut (PIB) realizat pe sectoare economice

Deşi în cazul României aportul sectorului primar la crearea PIB este relativ mare comparativ cu ţările dezvoltate, o analiză în dinamica acestui aspect remarcă tendinţa de scădere ca efect al progresului tehnic (tab. 2.2).

Tabelul 2.2

Gavril {TEFAN

76

Structura produsului intern brut pe sectoare economice Sectorul Ţara

Primar Secundar Terţiar SUA 1,8 25,0 73,2 Olanda 2,8 24,4 65,2 Canada 2,4 27,1 70,5 Marea Britanie 1,4 28,6 70,0 Ungaria 6,6 30,7 62,7 Polonia 5,6 37,3 57,1 Turcia 17,3 29,1 53,6 România 14,6 32,8 43

(Anuarul Statistic al României – 2002) 2.3. Creştere şi dezvoltare economică – delimitări conceptuale Creşterea şi dezvoltarea economică a devenit o preocupare dominantă a

secolului XX, constituind în prezent un obiectiv declarat al politicilor economice. Practica dovedeşte că orice om, indiferent de nivelul de pregătire, la

întrebarea „ce înţelege prin creştere şi dezvoltare economică?” poate răspunde în sensul realităţilor economice prezente – locuri de muncă, nivelul veniturilor, modul de viaţă, nivelul de trai etc. Putem fi siguri că majoritatea populaţiei ştie ce ar vrea şi simte când apare un progres în viaţa ei, simte când o duce mai bine sau mai rău. Aceşti oameni, sunt capabili să facă şi previziuni pentru perioada următoare, însă bazate pe viaţa prezentă. Dacă au un prezent mediocru, viitorul va fi prezentat de regulă în termeni mediocri.

Problema este să definim şi să delimităm cine este acela care poate influenţa mersul vieţii economice. În complexitatea problematicii economico-sociale actuale, omul, prin cunoaştere, este motorul creşterii şi dezvoltării economice. Ca umare, el trebuie să cunoască foarte bine termenii şi conţinutul acestora.

Ca noţiune termenul de creştere se identifică frecvent cu cel de dezvoltare, deşi nu sunt sinonimi.

Creşterea expimă un fenomen de extindere a activităţi economice dintr-un teritoriu, “cantitativ” şi cuantificabil cu ajutorul unor indicatori statici redaţi în formă valorică sau fizică: volumul şi evoluţia producţiei, dinamica

Economie Agrară

77

produsului intern brut, numărul şi evoluţia locurilor de muncă, nivelul şi evoluţia veniturilor populaţiei etc. Programele economice care generează creştere, pun accentul pe extinderea capacităţilor de producţie, pe extinderea pieţelor, pe creşterea vânzărilor, pe crearea imediată a locurilor de muncă, pe reducerea şomajului şi pe creşterea veniturilor.

Dezvoltarea, în schimb, exprimă fenomenul de transformare calitativă necuantificabil direct prin indicatori statici, a condiţiilor de producţie (investiţii) a structurilor economice, politice şi sociale, a modului de viaţă, a calităţii vieţii, a conştiinţei umane (se au în vedere schimbările de concepţii şi mentalităţi faţă de actul producţiei, al consumului etc), a mediului înconjurător etc, a coportamentului general al sistemului economico-social considerat ca un tot.

Dezvoltarea poate să implice şi creştere, dar legătura nu este directă, căci, de exemplu, locul de muncă poate să fie schimbat cu unul mai bun, fără schimbarea numerică a acestora. Programele de dezvoltare au în vedere schimbarea condiţiilor fundamentale (ex: creşterea productivităţii individuale), ceea ce necesită timp îndelungat. Sunt dezvoltate instituţiile, posibilităţile, resursa umană şi nu se oferă numai un simplu sprijin asigurând creşterea resurselor, pe termen scurt. Dezvoltarea este, în esenţă, întotdeauna o acţiune cu caracter strategic care pesupune creşterea performanţei.

2.4. Condiţiile creşterii şi dezvoltării economice – durabilitate,

viabilitate Durabilitatea şi viabilitatea sunt atribute pe care teoria şi practica le-a

impus în ultimii ani (în special după 1990) cu scopul de a caracteriza termenii (condiţiile) în care să se desfăşoare creşterea şi dezvoltărea economică.

2.4.1. Creştere şi dezvoltare economică durabilă Atribuirea termenului de durabilitate este diferită în funcţie de direcţiile

de acţiune întreprinse pentru realizarea unor scopuri precise determinate de cerinţele umane. Astfel formularea “creştere şi dezvoltarea durabilă” caracterizează un proces economic, care să permită folosirea pe termen lung a

Gavril {TEFAN

78

mediului fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi sociale.

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost pus în valoare de cercetarea ştiinţifică, începând cu anii 1981, devenid un obiectiv economic prioritar după conferinţa de la Rio de Janiero din anul 1992. Rădăcinile noii filozofii economice în esenţă, îşi au originea în următoarea constatare: „ modelul economic orientat spre producţie, a permis dezvoltarea spectaculoasă a agriculturii vest- europene din anii 1970, care ajunsă la un anumit prag a determinat supraproducţie, iar prin efect a început să se înregistreze scăderea veniturilor agricultorilor, scăderea calităţii produselor (agricultura intensivă determină obţinerea de produse alimentare cu conţinut ridicat de elemente distructive asupra sănătăţii umane), scăderea productivităţii consumurilor intermediare (utilizarea de cantităţi crescânde de factori de intensivizare determină scăderea productivităţii marginale pe unitatea adiţională de factor consumat), accentuarea disparităţilor interne între agricultori şi manifestarea caracterului elitist al agriculturii moderne, o puternică dependenţă de exterior (industrie, servicii etc) şi efecte nagative asupra mediului înconjurător (cantităţile mari de substanţe chimice solicitate de agricultura intensivă au început să polueze din ce în ce mai mult solul, apa, aerul, biodiversitatea etc)1”. Toate acestea au repus în discuţie tot sistemul, respectiv sa ridicat problema dacă nu este oare timpul să ieşim din era risipei şi să încercăm alte forme de dezvoltare care să se bazeze pe mai multă economie, mai multă responsabilitate faţă de mediu, faţă de resursele naturale şi faţă de generaţiile viitoare, mai multă autonomie? Răspunsul la acestă problemă este dat în abordarea durabilă a dezvoltării şi creşterii economice. Dezvoltarea durabilă, se exprimă prin faptul că “orice activitate economică, trebuie să se realizeze în condiţii de “viabilitate”, iar efectul asupra mediului social si ecologic numit “externalitate” să fie pozitiv.

Între creşterea economică şi calitatea mediului există o relaţie biunivocă. Pe de o parte creşterea economică pe termen lung este îngrădită de necesitatea conservării şi dezvoltării mediului ambiant, iar pe de altă parte ameliorarea calităţii mediului nu se poate face fără resurse, ceea ce presupune o creştere economică susţinută. Externalităţile exprimă efectele externe pe care le determină o activitate economică asupra altor activităţi, asupra mediului şi asupra societăţii ca un tot,

1 – I. Buciuman, 1999 – Economie rurală. Ed. SSA Alba Iulia

Economie Agrară

79

plecând de la postulatul că - întreprinderile au interesul financiar de a polua “mediul în care îşi desfăşoară activitatea” datorită costurilor (protejarea mediului solicită costuri suplimentare de producţie). Există două tipuri de externalităţi, respectiv: externalităţi pozitive numite economii externe şi externalităţi negative numite dezeconomii externe.

Economiile externe cuprind: - economii externe de producţie, ex: apicultorul şi pomicultorul –

externalitatea este reciprocă, respectiv cele două activităţi au efecte pozitive una asupra alteia şi nu există o plată monetară pentru aceasta;

- economii externe de consum, ex: întreţinerea sediului administrativ al unei firme şi amenajarea unui spaţiu verde dă satisfacţie vecinilor, fără ca cel ce face asta să fie răsplătit; Dezeconomiile externe sunt:

- dezeconomii de producţie, ex: unii agenţi economici dăunează altora fără a exista o compensare financiară - un agent economic aflat în amontele unui râu poluează apa, care va fi utilizată de un altul situat în avalul râului;

- dezeconomii externe de consum, ex: tutunul afectează pe ceilalţi fără a exista o compensare materială.

Păstrarea echilibrului ecologic, exprimă în esenţă tipul de activităţi economice şi sociale, care asigură evitarea degradării mediului. Protecţia mediului constituie elementul fundamental al dezvoltării durabile şi trebuie să fie în concordanţă cu legile ecologiei: 1. toate se leagă de toate (ex: reducerea poluării chimice în producţia vegetală

are ca efect direct protecţia solului, a apei şi a aerului iar indirect are ca efect creşterea calităţii produselor zootehnice);

2. totul trebuie să se ducă undeva (exemplu: în urma activităţii umane rezultă “produse secundare” care nu sunt prelucrate sau consumate şi în consecinţă sunt deversate în mediu - poluândul);

3. natura se pricepe cel mai bine (exemplu: activităţile agricole trebuie considerate activităţi semiartificiale sau seminaturale care vin să completeze pe cele naturale în folosul omului şi al mediului natural; legile naturii sunt atotcuprinzătoare şi, omul prin activităţile sale nu trebuie să înpiedice nici într-un fel buna desfăşurare a acestora);

4. nimic nu se capătă pe degeaba (exemplu: exploatarea neraţională a terenurilor agricole, luate în cultură pe “gratis” a condus la degradarea

Gavril {TEFAN

80

calităţii acestora, fapt ce solicită cheltuieli tot mai mari cu îngrăşămintele, cu carburanţii etc pentru a obţine aceleaşi producţii agricole; această lege îşi găseşte utilitatea în eficienţa utilizării resurselor naturale.

În prezent, tehnologiile moderne practicate în agricultură şi oferite agricultorilor sunt foarte diversificate şi cu influenţe diferite faţă de mediu.

Cu cât se urmăreşte creşterea producţiei pe unitatea de suprafaţă, prin stimularea solului cu îngrăşăminte şi a combaterii dăunătorilor prin substanţe chimice, cu atât se înregistrează efecte negative asupra mediului şi a ecosistemelor naturale.

În condiţiile actuale ale economiei, este necesar să se găsească un raport optim între tehnologiile aplicate, producţiile obţinute şi ecologie.

În elaborarea politicilor agricole îndreptate spre armonizarea agriculturii cu protecţia mediului este indispensabil să se ţină seama de câteva elemente esenţiale, dependente unele de celelalte: necesitatea de a spori contribuţia pozitivă a agriculturii faţă de mediul înconjurător; reducerea la maximum a poluării provocate de agricultură mediului; politica agricolă să ţină seama de mediul înconjurător.

Rezultă astfel că, agricultura durabilă are ca scop menţinerea calităţii solului şi asigurarea unei corelaţii optime între cantitatea şi calitatea alimentelor, sănătatea oamenilor şi menţinerea calităţii mediului înconjurător.

Dezvoltarea agriculturii durabile trebuie să cunoască faptul că cererile consumatorului nu sunt întotdeauna compatibile cu protecţia mediului sau cu dezvoltarea unor sisteme de agricultură ecologică. În consecinţă literatura şi practica economică trebuie să indice o orientare a consumatorilor spre noile provocări ale producţiei ecologice. Consumatorul trebuie să cunoască faptul că, exteriorul unui produs poate să nu spună întreaga “poveste” (până în prezent activităţile de marketing au pus acentul pe estetica produselor – formă, culoare, linie etc, astfel încât consumatorii confundă exteriorul unui produs cu calitatea ) şi că interiorul acestuia este foarte important, că tehnologiile productiviste de obţinere a produselor sunt dăunătoare pentru sănătate şi mediu.

Concluzionând, dezvoltarea durabilă reprezintă o „idee complexă“ care are în centru pe lângă obiectivele economice şi, protecţia mediului înconjurător. Implicaţiile acestei concluzii trebuie să „deschidă ochii firmelor“ spre produse a căror avantaje şi atribute satisfac nevoile onsumatorilor la cel mai înalt nivel, astfel încât aceştia să fie dispuşi să plătească plusul de preţ necesar

Economie Agrară

81

menţinerii şi îmbunătăţirii calităţii mediului înconjurător. În acest sens, în faimosul articol „Marketing miopia“ T. Levitt (Harvard Business Review, iulie 1960) specifica: „o companie neorientată spre satisfacerea cerinţelor consumatorilor şi spre dezvoltarea de noi produse, va fi sortită pieirii pe piaţă, pentru că produsul reprezintă înainte de toate însăşi viaţa firmei“. 2.4.2. Creştere şi dezvoltare economică viabilă Viabilitatea exprimă capacitatea economică şi managerială a unei unităţi economice de a exista (rezista) o perioadă cât mai mare de timp în cadrul structurilor impuse de piaţă.

Particularizând la nivel de agent economic putem concluziona: “la înfiinţare fiecare intreprindere dispune de posibilitatea de a fi viabilă, dar transformarea posibilităţii în realitate are loc numai dacă, în timp veniturile obţinute sunt superioare nevoilor”. Analizând problematica la nivel general s-ar putea spune că viabilitatea este o noţiune sinonimă cu rentabilitatea. La o analiză mai profundă se constată că viabilitatea se întrepătrunde cu rentabilitatea, dar nu este sinonimă pentru că o unitate care este rentabilă este şi viabilă, dar o unitate viabilă, mai ales cu profil agricol, poate să nu fie în fiecare an rentabilă.

De exemplu, pentru o unitate economică, indiferent de forma de proprietate, profil, mărime şi dimensiune, existenţa profitului este esenţială deoarece el este mobilul oricărui întreprinzător. În momentul în care unitatea nu mai produce profit, ea nu mai reprezintă o afacere pentru întreprinzător şi este închisă, cu alte cuvinte unitatea a devenit neviabilă. Acest raţionament este logic, dar în practică poate fi aplicat numai parţial în cazurile când neprezenţa profilului este efectul unor cauze obiective – ex: - producţia nu se vinde, respectiv este în neconcordanţă cu piaţa. Când cauzele sunt subiective – spre ex: producţia se vinde, dar toate veniturile sunt consumate pentru a acoperi nevoile, suntem în situaţia de activitate nerentabilă (fără profit), dar viabilă din punct de vedere economic. Cum? În primul rând trebuie definite veniturile şi consumurile unităţii economice. Veniturile se pot stabili foarte uşor în funcţie de structura de producţie şi tehnologiile folosite. Consumurile depind de foarte mulţi factori dintre care trei sunt hotărâtori: performanţa tehnică, numărul de angajaţi şi nivelul de trai dorit cu efecte asupra volumului producţiei, negocierii nivelului salariilor, a primelor sau a altor facilităţi (transport, locuinţe, masă etc.). Astfel dacă, organizaţia economică reuşeşte să-şi susţină producţia prin plata tuturor facturilor, să

Gavril {TEFAN

82

investească şi să plătească salarii care să satisfacă nivelul de trai dorit, ea se va menţine în cadrul structurilor economico-sociale impuse de piaţă chiar şi în situaţia în care nu va obţine profit.

În concluzie, termenul de viabilitate este diferit de cel de rentabilitate respectiv, viabilitatea răspunde la întrebarea: care este nivelul de trai al salariaţilor şi a întreprinzătorului ca efect al transferului monetar din activitatea de producţie în familie fără ca unitatea să sufere pe termen lung iar rentabilitatea răspunde la întrebarea: care este nivelul profitului şi a ratei profitului rezultat din activitatea de producţie.

2.5. Rolul agriculturii în creşterea şi devoltarea economică Nivelul de dezvoltare a societăţii defineşte rolul agriculturii în creşterea şi

devoltarea economică. Astfel: -în societăţile preindustriale unde agricultura este principalul creator de

avuţie naţională, are aplicabilitate teoria agrocentristă conform căreia agricultura joacă un rol principal în dezvoltarea economică;

-în societăţile evoluate şi industrializate unde ramurile neagricole au un nivel ridicat de productivitate, intră în funcţiune teoria industrial centristă conform căreia agricultura are un rol secundar în dezvoltarea economică şi este dependentă de industrializare.

În prezent, la actualul nivel şi mod de organizare al societăţilor dezvoltate se poate afirma faptul că între dezvoltarea globală şi agricultură există o strânsă corelaţie pozitivă, respectiv dezvoltarea globală reprezintă acceleratorul principal al progresului agriculturii. Această constatare porneşte de la realitatea că “marile puteri economice sunt mari puteri agricole1” (Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii produc împreună cca 35% din produsul intern brut mondial şi ocupă aproximativ aceiaşi pondere din produsul intern brut agricol).

Rolul agriculturii în dezvoltarea economică respectiv legătura dintre sectorul agricol şi cel industrial prezintă o mare importanţă pentru economie. Dezvoltarea unei industrii şi agriculturi eficiente poate reprezenta demersul economic care trebuie urmărit în vederea apropierii nivelului economic al României de cel al Uniunii Europene.

1 Otiman P.I. – 1999, Economie rurală, Ed. AGROPRINT Timişoara

Economie Agrară

83

Studiile efectuate în legătură cu relaţiile dintre sectorul agricol şi cel industrial1 (Jonston şi Kilby - 1975) arată că în ţările în curs de dezvoltare se obţin produse care înglobează o cantitate mare de forţă de muncă comparativ cu ţările dezvoltate. Aceast fapt conduce la dezvoltarea unor industrii domestice ineficiente, pentru siplul motiv că bunurile sunt destinate în principal pieţei interne. Aceste bunuri întâmpină dificultăţi în competiţia cu importurile şi pot fi făcute profitabile numai prin intervenţia politicilor guvernamentale care creează distorsiuni de preţuri.

Această alocare ineficientă a resurselor nu numai că încetineşte creşterea economică, dar creează şi un cerc vicios, prin reducerea potenţialului industriei de a absorbi forţa de muncă. În acest fel, segmentul de populaţie cu venituri medii scade şi se perpetuează inegalităţile dintre venituri, care stimulează în primul rând dezvoltarea unui sector industrial ineficient. Cei doi autori apreciază că o situaţie ca aceasta ar putea fi în mod ipotetic înlăturată prin intermediul dezvoltării sectorului agricol. Acesta din urmă ar lărgi în mod efectiv segmentul populaţiei cu venituri medii şi ar încuraja dezvoltarea unor industrii mai eficiente, cu un raport adecvat capital/lucrător.

Într-un alt studiu, Yoa (1996) analizând relaţia dintre sectoarele primare din China a arătat că sprijinirea producţiei fermelor, după implementarea reformelor economice, a contribuit la îmbunătăţirea creşterii agricole şi a eficienţei în industrie.

Într-un studiu referitor la economia SUA, Gopinath şi Roe (1996) au prezentat PIB-ul ca fiind o funcţie de preţuri ale outputului fiecărui sector considerat principal (agricultură, industrie şi servicii). Pe această bază, autorii au concluzionat că industria alimentară beneficiază de produsele agricole ca surse de input, iar sectorul agricol beneficiază de output-urile industriei - îngrăşăminte chimice, maşini etc.

Pentru România, Gavrilescu D. şi colab. apreciează că o reducere cu 10% a suprafeţei arabile ce revine pe un tractor poate contribui la creşterea PIB-ului agricol cu 3,8% (rezultă importanţa gradului de intensificare a mecanizării lucrărilor agricole prin intermediul numărului de tractoare fizice, fapt ce determină şi dezvoltarea industriei respective), sau o creştere cu 10% a cantităţii de îngrăşăminte chimice utilizate determină o creştere a PIB-ul agricol cu 1,1%.

1 Davidovici I. Şi colab. – 2002, Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert, Bucureşti

Gavril {TEFAN

84

Analizând relaţia industrie-agricultură Adelman (1983), Hwa (1983), Yoa (1996), Gavrilescu D. (2000), Ştefan G. (2003, 2004, 2005), concluzionează că, economia beneficiază mai mult de relaţia agricultură – industrie decât de relaţia industrie - agricultură.

Spre exemplu, intr-un studiu privind rolul factorilor si a sectoarelor economice în creşterea şi dezvoltarea regională efectuat de Ştefan G. în anul 2004 (studiu de caz – Bazinul Dornelor), se arata că principalul factor de creştere a PIB-ului in zona cercetată este capitalul (+2,012), urmat de managementul utilizarii resurselor (+0,046). Variabila „forta de munca“ (-0,209) afectează şi ea pozitiv creşterea PIB-ului, însă cu un ritm mult mai scăzut. Dintre ramurile economice influienta pozitivă mai mare asupra PIB-ului total, o are agricultura (PIB-ul agricol = +0,211) comparativ cu industria (PIB-ul industrial = -0,135). Prin urmare, economia totală beneficiază mai mult din relaţia agricultură - industrie, respectiv creşterea agricolă merita poziţii prioritare din moment ce creşterea din acest sector ajută ca sectorul industrial şi al serviciilor să crească şi mai repede (efectul multiplicator este mai mare de la agricultură la industrie şi servicii şi, nu invers).

Aceste concluzii fundamentează orientarea resurselor spre dezvoltarea agricolă care pe total economie va determina dezvoltarea industrială (o agricultură dezvoltată este mare consumatoare de produse industriale).

2.6. Locul agriculturii în creşterea şi devoltarea economică În economia naţională agricultura ocupă un loc principal, determinat de

faptul că România se încadrează în cele mai favorabile zone agricole ale lumii (care ocupă America de Nord, Europa şi Extremul orient), caracterizate prin următorii parametri1. - soluri cu potenţial productiv foarte bun - 42% din total arabil, respectiv 31%

din total agricol şi soluri cu potenţial productiv bun - 44% din total arabil sau 33% din total agricol;

- energie radiantă specifică, 1-1,4 Gcal/m2; - energie termică (suma temperaturilor mai mari de 100C), 1000 – 18000C; - temperatura medie a lunii iulie, 180 – 250C; - precipitaţiile medii anuale, 425 – 920 l/m2. 1 Dona I. – 2000, Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti

Economie Agrară

85

Spaţiul agricol din România este caracterizat printr-o multitudine de forme de relief la scară locală şi printr-o mare variabilitate a resurselor de apă în timpul anului pe zone de producţie.

Astfel, potenţialul productiv agricol al României este zonat în trei macroregiuni:

1. Zona I, cuprinde Câmpia Română şi Câmpia de Vest şi deţine 52% din suprafaţa arabilă a ţării. Această zonă se caracterizează prin temperaturile medii cele mai ridicate, cu precipitaţii între 300 – 500 l/m2/an şi perioadele de vegetaţie cele mai lungi (peste 220 zile/an). În structura culturilor predomină cerealele, oleaginoasele şi plantele furajere iar în structura efectivelor de animale reprezentative sunt bovinele, porcinele şi păsările.

2. Zona a – II – a (28% din suprafaţa arabilă), cuprinde zona colinară din sudul ţării şi Moldova, se caracterizeză prin soluri cu fertilitate naturală mai scăzută climă mai rece şi precipitaţii mai mari decât în zona I. În structura culturilor predomină cerealele, oleaginoasele, sfecla pentru zahăr, cartofii şi plantele furajere iar în structura efectivelor de animale reprezentative sunt bovinele, ovinele, şi păsările. Este prezentă viticultura şi pomicultura.

3. Zona a – III – a, cuprinde Podişul Transilvaniei şi judeţele Caraş Severin şi Hunedoara, se caracterizează prin potenţial productiv mai ridicat decât zona a – II – a , având cel mai bun regim pluviometric din ţară (peste 600 l/m2/an), temperaturi mai scăzute şi o perioadă de vegetaţie mai scurtă (sub 200 zile/an). În structura culturilor predomină cerealele, plante tehnice, cartofii şi plantele furajere iar în structura efectivelor de animale reprezentative sunt bovinele, porcinele şi ovinele. Oferă condiţii bune de producţie pentru viticultură şi pomicultură.

Dacă apreciem evoluţia calitătii resurselor naturale agricole din România constatăm ca aceasta este puternic limitată de o serie de factori (tab. 2.3.), care pe ansamblu, reduc potenţialul productiv al solurilor şi cresc cheltuielile pe unitate de suprafaţă.

La nivelul UE zonele agricole de bază se găsesc în bazinul mijlociu şi inferior al Dunării, în nordul Italiei, în sudul Franţei şi în nordul Spaniei. Literatura de specialitate apreciază că, pe ansamblu, diversitatea şi calitatea resurselor naturale determină o agricultură performantă şi eterogenă. Spre exemplu în sud – vestul Franţei, se realizează un raport optim între resursele

Gavril {TEFAN

86

termice şi cele hidrice, iar spre sud şi est de această zonă, raportul se dereglează şi treptat fenomenul de secetă creşte în intensitate, durată şi frecvenţă.

Tabelul 2.3. Suprafaţa agricolă din România afectată de factorii limitativi

ai potenţialului productiv (mii ha) Anul

Factorul limitativ 1994 2002

Seceta frecventă 3900 7100 Exces de apă frecvent 900 3781 Eroziunea prin apă 4065 6300 Eroziunea prin vânt 387 378 Alunecări 700 702 Schelet excesiv de la suprafaţa solului 300 300 Sărăturarea 600 614 Compactarea datorită lucrărilor tehnologice 6500 6500 Compactarea naturală 2060 2060 Formarea de crustă 2300 2300 Rezervă mică de humus 7114 7304 Aciditate mare 2350 3420 Alcalinitate 165 220 Asigurare slabă cu fosfor 4475 6289 Asigurare slabă cu azot 3438 4883 Asigurare slabă cu microelemente (zinc) 1500 1500 Poluare chimică 900 900 Poluare cu petrol şi apă sărată 50 50 Poluare cu substanţe purtate de vânt 147 147

Sursa: Strategia de dezvoltare durabilă a agriculturii 2004 -2025

De asemenea, există o specializare pe ţări sau regiuni în funcţie de condiţiile climatice sau de relief. Ţările din sudul uniunii – Spania, Portugalia, Italia şi Grecia practică o agricultură specifică zonelor calde, în care predomină culturile de citrice, legume şi viţă de vie. În centrul şi vestul Europei, unde predomină clima temperat continentală şi/sau temperat oceanică, se cultivă cerealele, oleaginoasele, sfecla pentru zahăr, cartofii, plantele furajere şi este prezentă viticultura şi pomicultura. În structura efectivelor de animale predomină

Economie Agrară

87

bovinele, suinele şi păsările. Pentru ţările din nordul uniunii, unde condiţiile naturale sunt ostile, agricultura are o mai mică importanţă şi predomină culturile criofile (importante fiind cartoful, sfecla pentru zahăr şi plantele furajere), iar în sectorul zootehnic bovinele şi ovinele.

Pentru a caracteriza locul unei ramuri în economie teoria şi practica utilizează două grupe de indicatori: A) indicatori cantitativi (măsoară rezultatele obţinute şi resursele utilizate): 1. nivelul şi ponderea PIB (produsul intern brut) agricol în total PIB; Produsul intern brut reprezintă valoarea adăugată creată într-un an calendaristic la care se adaugă impozitele şi taxele vamale. Se calculează prin trei metode: a. Metoda de producţie:

PIB = VAB + IP + TV – SP, unde: VAB = valoarea adăugată brută; IP = ipozitele pe produse; TV = taxele vamale ; SP = subvenţiile pe produse.

b. Metoda cheltuielilor: PIB = CF + FBCF+ VS + (E – I), unde:

CF = consumul final efectiv (este valoarea consumului total de bunuri şi servicii al populaţiei); FBCF = formarea brută de capital fix; VS = variaţia stocurilor; E = exportul de bunuri şi servicii; I = importul de bunuri şi servicii.

c. Metoda veniturilor: PIB = R + EBE + AIP – ASP, unde:

R = salariile; EBE = excedentul brut de exploatare, EBE = VAB – R – IP; AIP = alte impozite pe producţie; ASP = alte subvenţii pe producţie.

2. nivelul şi ponderea VAB (valoarea adăugată brută) agricole în total VAB;

Valoarea adăugată brută exprimă valoarea nou creată în procesul de producţie şi se calculează ca diferenţă între valoarea produselor şi serviciilor

Gavril {TEFAN

88

produse (VBSP) într-o perioadă dată şi valoarea bunurilor şi serviciilor consumate (VBSC) în aceeaşi perioadă.

VAB = VBSP - VBSC 3. nivelul şi ponderea produselor agricole în total comerţ exterior; Producţia agricolă finală (PAF) cuprinde valoarea tuturor produselor şi serviciilor agricole (PSA) obţinute în unităţile specializate din care se scade valoarea consumurilor de sămânţă pentru culturile la care semănatul se face toamna (S), valoarea strugurilor vinificaţi care provin de la unităţile ce nu dispun de: instalaţii de vinificare (V), valoarea laptelui consumat de viţei (L) şi valoarea ouălor puse la incubat (O).

PAF = PSA – (S + V + L + O) 4. nivelul şi ponderea capitalului fix agricol în total capital fix pe economie; Capitalul fix reprezintă valoarea bunurilor durabile destinate altor scopuri decât cele militare, respectiv pentru utilizarea în producţie cel puţin un an. 5. nivelul şi ponderea investiţiilor din agricultură în total investiţii pe

economie; Investiţiile reprezintă valoarea achiziţiilor de bunuri durabile. 6. nivelul şi ponderea forţei de muncă agricole în total forţă de muncă pe

economie. Munca este reprezentată pe ansamblu, de persoane care în decursul unei perioade date exercită sau caută să exercite o activitate profesională remunerată.

Din punct de vedere economic munca reprezintă un element al cheltuielilor de producţie a cărui efect este cuantificat cu ajutorul indicatorului „productivitatea muncii“.

b) indicatori calitativi (măsoară performanţele tehnico-economice): 1. productivitatea muncii (lei/persoană, lei/oră-om); Productivitatea muncii este un indicator care măsoară eficacitatea cheltuirii muncii în procesul de producţie şi reprezintă timpul de muncă cheltuit pentru producerea unei unităţi de produs sau cantitatea de produse obţinute în unitate de timp.

QtTsau

TQtW = , în care:

W – productivitatea muncii; Qt – producţia totală sau volumul total de lucrări – kg, lei;

Economie Agrară

89

T – fondul total de timp de muncă consumat – ore-om. 2. PIB/1 leu capital fix (lei);

CFPIBleuCFleiPIB =− 1/

3. PIB/PA (lei/persoană activă);

PAPIBagricpersleiPIB =− ../ in care:

PA – Populaţia activă din agricultură 4. VAB/1 leu consumuri intermediare- CI (lei); Consumurile intermediare reprezintă consumul total de bunuri şi servicii al întreprinderilor cu scopul de a produce noi bunuri şi servicii.

CIVABleuCIleiVAB =− 1/

5. VAB/PA (lei/persoană activă).

PAVABagricpersleiVAB =− ../

O analiza integrată a acestor indicatori (tab. 2.4) demonstrează locul şi eficienţa globală a agriculturii românesti în economia totala (în anul 2000, 41% din populatia activă a României era ocupată în agricultură şi a produs 10,6% din PIB si 12,8% din VAB – tabelul 2.5., 2.6. Dată fiind experienta occidentală, aceste ponderi arată slaba dezvoltare a agriculturii româneşti. Exemplu: în Franta populaţia ocupată în agricultură este de 3,9% şi produce 2,4% din PIB, în timp ce în SUA este de 2,4% şi produce 1,7% din PIB.

Tabelul 2.4.

Ponderea agriculturii în diferite agregate macroeconomice în România (%) Anii

Indicatori 1991 1994 1997 2000

Populatia ocupata 28,8 35,5 36,8 40,8 Imobilizări corporale 7,8 8,4 7,5 1,6 Investiţii totale 9,5 18,7 6,2 7,5 Valoarea adăugată brută 19,5 21,0 19,1 12,0 Produsele agricole în total exporturi 3,7 5,9 7,5 6,1 Produsele agricole în total importuri 16,4 14,8 12,4 11,8

Gavril {TEFAN

90

Tofan A. – 2004, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea, Iaşi Analiza acestor indicatori demonstrează o evolutie divergenta: ponderea agriculturii în PIB a scazut în ultimii 10 ani de la 18,8% la 10,6% (situaţie pozitivă), în timp ce forta de munca ocupata în agricultura ramâne la un nivel ridicat, crescând chiar, de la 35% în 1996 la 41% în 2000 (situaţie negativă).

Comparativ cu alte ţări, ponderea agriculturii României în P.I.B. este mai mare de 1,6 ori faţă de Ungaria, de 2,9 ori faţă de Polonia, de 9,1 ori faţă de U.E., de 11,8 ori faţă de SUA şi de 12,5 ori faţă de Japonia. Aceste diferenţe nu explică performanţele agriculturii româneşti, ci mai degrabă neperformanţa industriei şi serviciilor din România comparativ cu ţările menţionate.

Tabelul 2.5. Ponderea agriculturii în formarea produsului intern brut

în UE şi România - 2002 Valoarea anuală a PIB

din care în agricultură Nr. crt.

Ţara Total mild. $

% mild. $ %

1. Austria 157,6 100,0 4,7 3,0 2. Belgia 204,8 100,0 4,1 2,0 3. Danemarca 118,2 100,0 4,7 4,0 4. Finlanda 97,1 100,0 6,8 7,0 5. Franţa 1.022,0 100,0 24,5 2,4 6. Germania 1.700,0 100,0 18,7 1,1 7. Grecia 106,9 100,0 11,8 11,0 8. Irlanda 59,9 100,0 5,3 8,9 9. Italia 1.120,0 100,0 37,0 3,3

10. Luxemburg 10,0 100,0 0,5 5,0 11. Marea Britanie 1.190,0 100,0 22,6 1,9 12. Olanda 317,8 100,0 9,5 3,0 13. Portugalia 122,1 100,0 7,3 6,0 14. Spania 593,0 100,0 21,3 3,6 15 Suiedia 184,3 100,0 3,7 2,0 - Total UE 7.003,7 100,0 182,5 2,6 - România 126,0 100,0 13,3 10,6 Zăpodeanu I. – 2003, Teză de doctorat, USAMV Iaşi

Economie Agrară

91

Tabelul 2.6.

Locul agriculturii în economia UE, media 2000-2004 Ponderea agriculturii

Nr. crt.

Ţara în PIB

în populaţia ocupată

în valoarea capitalului

fix

Sold comerţ exterior

mil. EURO

1. Austria 1,3 5,8 2,6 +208 2. Belgia 1,7 4,2 - -199 3. Danemarca 2,3 3,5 3,0 -1078 4. Finlanda 0,9 5,8 3,3 +367 5. Franţa 2,2 4,1 3,1 +4930 6. Germania 0,9 2,6 1,4 -3283 7. Grecia 6,7 16,0 - +686 8. Irlanda 2,5 7,0 - +1891 9. Italia 2,4 5,2 3,9 -946

10. Luxemburg 0,6 1,5 1,2 -17 11. Marea Britanie 0,6 1,4 1,0 -3904 12. Olanda 2,2 3,1 3,4 -2144 13. Portugalia 2,4 12,9 - -825 14. Spania 3,6 6,5 - -840 15 Suiedia 0,6 2,6 1,9 2,7 - Total UE 1,7 4,2 - -199 Agriculture in the EU, 2004 În contrast, sectoarele agricole din alte ţări central si est europene

contribuie cu 4 pâna la 10% la PIB, iar forţa de muncă ocupată variază de la 6,5% în Republica Cehă la 22% în Bulgaria (tab.2.7.). Delimitarea locului agriculturii în economie trebuie să ia în considerare şi indicatorii calitativi. Astfel, calculând productivitatea muncii sectoriale, produsul intern brut raportat la o persoană ocupată (PIB/PO), produsul intern brut raportat

Gavril {TEFAN

92

la o persoană ocupată integral în agricultură (PIB/POI), în EURO, în tabelul 2.8 se pot desprinde unele aspecte, după cum urmează:

• productivitatea în agricultură calculată cu relaţia PIB/PO are un nivel inferior celorlalte două ramuri (industria şi serviciile), deoarece indicatorul PO nu exprimă timpul real utilizat în agricultură;

• productivitatea în agricultură calculată cu relaţia PIB/POI are însă mărime apropiată faţă de celelalte ramuri.

Tabelul 2.7.

Indicatori macroeconomici privind agricultura în ţările CEFTA* – 2002

Mod de folosinţă

Româ-nia

Bulga-ria Cehia Polonia Slova-

cia Slove-

nia Unga-

ria Supr. agric. – mil. ha.

14,7 6,2 4,3 18,4 2,4 0,8 6,2

Pop.totală–mil. loc. 22,5 8,1 10,3 38,6 5,4 1,9 10,0

Supr.agric. ha/loc. 0,65 0,76 0,41 0,47 0,44 0,42 0,62

Pop.agric. % 41,7 22,6 5,2 18,1 7,4 10,2 7,1

PIB-$/loc 6000 4959 12953 8164 10200 16900 9973 Ponderea agric. în PIB - %

10,6 12,3 3,7 3,8 4,5 3,6 5,5

*CEFTA – Acordul Central European al Liberului Schimb Eficacitatea utilizării capitalului fix în diferite ramuri şi sectoare poate fi calculată prin indicatorul PIB obţinut la 1 leu capital fix (CF). Datele PIB/ 1 leu CF pot fi utilizate pentru comparaţii sectoriale.

Tabelul 2.8.

Productivitatea muncii pe ramuri (media 2000 – 2004) - EURO Ramuri

Specificare Agricultura Industria Altele

Total ramuri,România

PIB/PO 2 381 10 267 7 222 5574

Economie Agrară

93

PIB/POI 7 619 10 267 7 222 5574 Anuarul statistic al României La acest indicator macroeconomic, agricultura înregistrează valori superioare comparativ cu cele din industrie. Fenomenul este explicabil dacă luăm în considerare faptul că factorul de producţie “pământ” are “cota parte” la aportul de eficienţă, iar capitalul fix imobilizat în terenuri nu este încă suficient evaluat. Dar şi în situaţia înscrierii capitalului fix inclus în terenuri la imobilizările corporale PIB/1000 lei CF ar fi mai mare în agricultură comparativ cu industria.

Tabelul 2.9. Produsul intern brut obţinut la 1 leu capital fix

(P.I.B./1 leu C.F.) Ramuri 2000-2004 Agricultura 1,42 Industria 0,49 Altele 1,67 Total ramuri - România 0,81

Anuarul statistic al României Structura producţiei exprimată în cele două componente consum intermediar şi valoarea adăugată brută evidenţiaza aspectul eficienţei utilizării chletuielilor de producţie. Valoarea adăugată brută (VAB) la 1 leu consum intermediar (CI) este un indicator de caracterizare macroeconomică a eficienţei consumurilor sectoriale (tabelul 2.10). În medie pe perioada analizată (2000-2004) valoarea adăugată brută de 1 leu consum intermediar, în agricultură este de 1,08 faţă de 0,56 în industrie.

Tabelul 2.10. Valoarea adăugată brută obţinută la 1 leu consumuri intermediare

(VAB/1 leu C.I.) Ramuri

Specificare Agricultura Industria Altele Româmia

Total –% 100,0 100,0 100,0 100,0

VAB –% 51,9 36,0 44,7 45,9

CI –% 48,1 64,0 55,3 54,1

Gavril {TEFAN

94

VAB/1 leu CI 1,08 0,56 0,80 0,84 Anuarul statistic al României Fără a efectua analize sectoriale amănunţite, se poate spune că în agricultură, cu toate schimbările structurale profunde, indicatorii macrostructurali au o anumită constantă. Simpla comparaţie a indicatorului VAB la 1 leu CI poate duce la concluzia că 1 leu cheltuit în agricultură fructifică de 1,92 ori mai mult comparativ cu industria. Acest indicator are relevanţă comparativă pentru alocarea prioritară a resurselor financiare, atunci când urmărim eficienţa utilizării sectoriale. În cazul României, indicatorul VAB la 1 leu CI, arată starea precară a industriei în ansamblul ei, si nu rentabilitaea agriculturii în raport cu industria. În concluzie, considerăm că indicatorii prezentaţi sunt relevanţi pentru a demonstra că agricultura are suficiente priorităţi de eficienţă economică care să justifice susţinerea sa macroeconomică.

În urma analizelor privind locul agriculturii în creşterea economică, rezultă importanţa sistemului agroalimentar în economie, iar dacă se consideră şi funcţiile agriculturii vom găsi adevărata dimensiune a acestei ramuri în societate.

2.7. Funcţiile agriculturii în creşterea şi dezvoltarea economică Dimensiunea agriculturii ca ramura în economie este dată şi de

funcţiile pe care le îndeplineşte: 1. Contribuie la satisfacerea nevoilor alimentare ale populaţiei; In evoluţia economică a societăţii umane există o conexiune directă între economia globală, nivelul de satisfacere a cererii de produse alimentare şi ponderea cconsumurilor alimentare in total consumuri ale populaţiei.

Elasticitatea relativă mai mică a cererii alimentare comparativ cu a cererii de alte bunuri, determină o departajare a două tipuri de societăţi1: una săracă, unde consumul alimentar este predominant, depăşind 50% din totalul consumurilor şi a doua, mai puţin săracă, unde celelalte consumuri sunt predominante (în UE cheltuielile alimentare reprezintă circa 20% din totalul consumurilor iar în România, cheltuielile alimentare reprezintă astăzi peste 40% din bugetul familiei).

Economie Agrară

95

Creşterea consumului şi instalarea unei societăţi de saturaţie alimentară este strict dependentă de un anumit nivel al dezvoltării economice generale1.

1 Davidovici I. Şi colab. – 2002, Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert, Bucureşti

Acest nivel exprimat, de exemplu, în PIB/locuitor trebuie să asigure în cazul unei variaţii importante a produsului o menţinere a consumului dorit de beneficiar, fără nici o raţionalizare.

De exemplu, într-o economie care asigură un PIB pe locuitor de 10000 EURO/an, la un impact al crizei care l-ar diminua cu 10%, rămâne un disponibil de 9000 EURO, din care cheltuielile alimentare vor reprezenta nu 10% ca înainte, ci 11%, fără a diminua consumul.

Evident, la o economie cu un PIB pe locuitor de 2000 EURO/an, caracterizată, printr-un consum la limita necesarului alimentar, o reducere cu 10% a PIB va afecta de o manieră mult mai drastică acest consum ce deţinea deja peste 50% din cheltuieli. Astfel, în valoarea relativă, povara bănească restructurează consumurile, dar cererea nu poate fi onorată datorită slăbiciunii economice şi incapacităţii de adaptare. Apare astfel o criză alimentară gravă.

Principala caracteristică a crizei alimentare mondiale (aceasta există şi este gravă), rezultă din disparităţile importante ale producţiei şi consumului. În esenţă, ţările cele mai dezvoltate îşi asigură consumuri alimentare şi dispun în acelaşi timp de excedente (proprii sau atrase), iar ţările cele mai sărace, aflate la nivelul subconsumului, sunt expuse foametei. Este domeniul în care raportul dezvoltare economică – dezvoltare agroalimentară îşi manifestă cel mai exact puternicele interdependenţe. În acest caz, strategiile de dezvoltare economică sunt condiţionate sine qua non de reuşita strategiilor agroalimentare.

Ultimul deceniu al mileniului II a adus o notă particulară acestei chestiuni. Schimbarea ţelului dezvoltării către globalizare şi localizare a determinat o accentuată integrare a pieţelor de bunuri, inclusiv alimentare, o egalizare a standardelor şi un declin accentuat al preţurilor. Noul curent dublat de politica asumată în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului privind reducerea subvenţiilor pentru agricultură şi eliminarea treptată a taxelor vamale are ca efect scăderea preţurilor produselor agricole şi alimentare şi implicit creşterea şi facilitarea accesului la hrană în special pentru defavorizaţi. Să fim oare contemporani cu sfârşitul al crizei alimentare mondiale? Rămâne să constatăm. Oricum, în prezent există o mişcare pozitivă în această direcţie.

Gavril {TEFAN

96

2. Contribuie la ocuparea resurselor de muncă Agricultura reprezintă un amortizor al economiei privind ocuparea forţei

de muncă pentru perioadele de declin economic (preia socurile şomajului din industrie si servicii; spre exemplu, în perioada de restructurare economică a României, ponderea populaţiei ocupate în agricultură a crescut de la 28,8% în anul 1991 la 40,8% în anul 2000).

În societăţile preindustriale, dezvoltarea agricolă este motorul dezvoltării sociale. Agricultura este principalul creator de venit naţional şi implicit ocupă cea mai mare parte din forţa de muncă. În societăţile evoluate şi cele industrializate agricultura a atins limita superioara a productivismului şi utilizează doar o mică parte din forţa de muncă. Pentru comparaţie vom prezenta câteva date. În anul 2000 , populaţia agricolă a României era de 3112 mii persoane, iar cea a UE – 15, era de 16311 mii persoane, respectiv ţara noastra avea o populaţie agricolă de 19% din totalul UE. In acelaşi an populaţia ocupată în agricultura comunitară a fost de 7,6 milioane persoane, iar cea din agricultura României de 1,6 milioane persoane (21% din populatia ocupată în agricultura uniunii). Aceste date confirmă faptul că agricultura domestică deţine un volum important de forţă de muncă şi evidenţiază nivelul de dezvoltare economică (cu cât o societate este mai dezvoltată cu atât ponderea populaţiei ocupate în agricultură este mai mică). 3. Contribuie la valorificarea superioară a resurselor primare (naturale şi

de muncă) şi de capital Gradul de utilizare a resurselor locale generatoare de creştere economică:

potenţialul pământului, calitatea capitalului, potenţialul şi calitatea muncii este în relaţie de dependenţă cu gradul de dezvoltare a agriculturii. O agricultură neperformantă conduce la subutilizarea resurselor locale (pamant, muncă etc) care nu pot fi utilizate de alte ramuri ale economiei. Aşa se explică de ce judeţe care au ponderi mari în suprafaţa agricolă a României, în medie aproximativ 3% comparativ cu 2,3% media naţională au un aport sub media ţării la realizarea produsului intern brut realizat în agricultura naţională (exemplu: Botoşani, Constanţa, Vaslui, Teleorman etc.).

În contextul globalizării economiei mondiale şi accentuării interdependenţelor multiple între diferitele sale segmente, abordarea dezvoltării agricole la nivel regional este de stringentă actualitate, constituind o preocupare importantă pentru majoritatea statelor dezvoltate.

Economie Agrară

97

Astfel, factorii care au determinat apariţia unor noi centre de dezvoltare economică şi menţinerea celor cu tradiţie sunt multipli.

Între aceştia un loc important revine costului factorilor. În general, teoria economică postulează că un cost redus al factorilor de producţie se constituie ca un atractor al investiţiilor directe de capital şi implicit de demarare a unui proces de dezvoltare rapidă a unor ţări sau regiuni ale acestora. În sprijinul acestei teze se pot aduce numeroase exemple atât în ţările nou-industrializate (Asia de Sud-Est, America Latină) dar şi din unele ţări vest-europene (Spania, Irlanda).

Dar, tot experienţa ţărilor menţionate anterior arată că un cost scăzut al factorilor de producţie este doar una dintre condiţiile necesare dar nu şi suficiente pentru o dezvoltare durabilă. În fapt acest atu poate juca în principal ca un atractor al fluxurilor de capial, mai ales pentru ramurile tradiţionale, cu un nivel tehnic relativ redus însă fără să fie susţinut şi de alţi factori generatori de avantaje competitive costul redus al factorilor de producţie nu poate opri ieşirile de capital care pot apare la variaţii relativ scăzute ale costurilor salariale sau la manifestarea unor turbulenţe în plan social sau politic.

Experienţe recente au dovedit că dezvoltarea economică a unei ţări, atât în ansamblu, cât şi în plan regional este condiţionată tot mai mult de stabilitatea capitalurilor investite. Iar ca principali factori ai respectivei stabilităţi un rol tot mai însemnat revine calităţii capitalului uman (nivel de pregătire profesională, creativitate) şi gradului de dezvoltare al infrastructurii (reţeaua de transporturi şi telecomunicaţii, producerea de utilităţi).

Introducerea infrastructurii în sens larg ca factor explicativ al diferenţelor de dezvoltare regională oferă oportunităţi noi pentru elaborarea unor strategii de demarare a decalajelor în profil teritorial. Astfel, se pune în evidenţă faptul că una dintre modalităţile de stimulare de către autorităţile publice a gradului de utilizare a resurselor rurale de producţie de către agricultură şi a creşterii economice o constituie preocuparea pentru dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii pe întreg teritoriul naţional. Pe această cale se generează premisele unor noi avantaje comparative. Din acest motiv, în unele lucrări de specialitate se propune elaborarea de metode prin care să se includă infrastructura în calculul productivităţii totale a factorilor. 4. Aprovizionează industriile cu materii prime Dezvoltarea industriilor prelucrătoare are la baza progresul agriculturii (de cantitatea, calitatea şi preţul produselor agricole brute depinde oferta şi preţul

Gavril {TEFAN

98

produselor agroindustriale). Raportul dezvoltare industrială – dezvoltare agricolă în procesul de creştere economică determină pe masura ce devine supraunitar o mutaţie structurală care evidenţiază o creştere mai rapidă a cheltuielilor de transformare şi distribuţie faţă de cele agricole. Este ecuaţia calitativă a dezvoltării urbanizate postindustrializate şi de invadare a procesului productiv de către servicii şi facilităţi, ca element definitoriu superior al nivelului de trai. 5. Consumă produse industriale contribuind la dezvoltarea industriei Substituirea factorului muncă în procesul de producţie agricolă cu factorul capital (deci creşterea productivităţii muncii prin capitalizare) determină creşterea consumurilor intermediare de origine industrială (echipamente, ingrăşăminte, stimulatori etc) necesare intensificării şi astfel, în relaţia creşterii economice agricultura devine motorul dezvoltării industriilor producătoare de „agrofurnituri”. 6. Contribuie la asigurarea echilibrului ecologic, la infrumuseţarea şi

păstrarea mediului prin: a. un sistem de producţie ecologic, etic şi viabil economic care să aibă ca efect creşterea calităţii vieţii (spre exemplu, nu este etic să se fondeze viabilitatea economică pe exploatarea regiunilor defavorizate); b. protecţia şi gestiunea biodiversităţii (este esenţială pentru menţinerea potenţialului alimentar pe termen lung; cu cât un sistem este mai divers cu atât este mai stabil şi mai apt să reducă riscurile de eroziune ale unei specii oarecare; sistemele simplificate la scară mare sunt foarte expuse exploziilor parazitare greu controlabile); c. protecţia şi gestiunea apei (impactul sistemelor agricole pentru resursele de apă este foarte important; a produce fără a polua sau cu riscuri de poluare minime este o condiţie fundamentală a agriculturii durabile); d. protecţia solului (plecând de la faptul este o resursă naturală greu reînnoibilă, trebuie practicate sisteme de agricultură care să întreţină şi să amelioreze fertilitatea naturală a solului, să reducă riscul de eroziune, să limiteze scăderea conţinutului în humus, compactarea sau levigarea mineralelor); e. protecţia şi gestiunea peisajului (peisajul este o resursă colectivă, alterabilă ca urmare a activităţii urmane iar gestiunea sa este obiectiv al agriculturii durabile); f. gestiunea resurselor degradabile (sunt încurajate practicile agricole sau neagricole care economisesc resurse minerale şi energetice);

Economie Agrară

99

g. protecţia atmosferei (obiectiv datorat evidenţierii particulelor de erbicid în aer dar şi a volatilizării amoniacale pe lângă marile complexe de animale sau inconfortului olfactiv imediat după împrăştierea gunoiului de grajd; este descurajată cursa pentru cucerirea drepturilor de producţie cu orice preţ, reacţie negativă faţă de concentrările mari de animale; restricţii care impun ameliorarea condiţiilor de viaţă a animalelor de crescătorie; sunt încurajate practicile coerente, capabile să combine eficacitatea economică cu pertinenţa socială şi cu costuri ecologice minime.). 7. Contribuie la echilibrarea balanţei naţionale de plăţi prin exporturi Istoric România s-a afirmat pe piaţa externă ca un important exportator de produse agricole. În situaţiile normale valoarea exportului agricol depăşeşte semnificativ valoarea importurilor (tab 2.11).

Tabelul 2.11. Valoarea medie anuala a exporturilor şi importurilor Romăniei

de produse agricole –mii $ Perioada Export Import Sold

1961-1970 299 289 132 954 + 166 335 1971-1980 956 678 771 228 +185 451 1981-1989 816 407 777 001 +39 406

1990 88 701 1 367 857 - 1 279 156 1991-2001 444 553 953 294 - 508 741

Tofan A. – 2004, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea, Iaşi

8. Contribuie la educarea membrilor societăţii rurale Modul de viaţă al agricultorilor se bazează pe norme “naturale” rezultate

din experienţa de viaţă, din tradiţii, obiceiuri şi cultura locală. Dimensiunile relativ reduse ale localităţilor, statornicirea unor raporturi deosebite între memebrii comunităţii, cunoaşterea reciprocă şi ierarhizarea socială sunt caracteristici ale relaţiilor sociale din mediul rural. Spre deosebire de marile aglomeraţii urbane, unde caracteristica esenţială a omului în raport cu societatea este anonimatul, în localităţile rurale toţi oamenii se cunosc între ei din toate punctele de vedere.

În acest cadru social, comportamentul omului-identitate al colectivităţii rurale este total diferit de comportamentul omului-anonim din colectivităţile urbane. Cu totul altele sunt regulile de comportament ale cetăţeanului rural faţă de

Gavril {TEFAN

100

cetăţenul (în general anonim) urban. Responsabilitatea actelor comportamentale este cu mult mai puternică în cazul colectivităţilor rurale. În sat toţi localnicii se cunosc între ei de generaţii. Această cunoaştere presupune norme de comportament mult mai atente, mai precise, dar şi liber-statornicite de timp şi de colectivitate. Cei care nu respectă aceste norme sunt (auto)eliminaţi din colectivitate, îngroşând, de regulă, rândul anonimilor din alte spaţii sociale. În acelaşi timp, “asimilarea” celor noi veniţi în colectivităţile rurale (relativ) închise se produce relativ greu şi numai după o îndelungată “testare”. Referinţele comportamentale din mediile originare, alături de dovada de loialitate şi comportamentul ireproşabil, sunt factori care contribuie la asimilarea graduală. Imitaţia şi mixtura sunt grave atentate la autenticitatea culturilor populare naţionale, regionale şi locale.

Viaţa socială şi culturală alături de economie şi ecologie dă adevărata valoare a agriculturii si a spaţiului rural. 9. Agricultorii reprezintă o importantă forţă social economică prin numărul de voturi şi prin importanţa socială a muncii lor. Prin efect politicile agricole ocupă un loc principal în toate ţările lumii.

Economie Agrară

101

CAPITOLUL 3

Structuri agrare

3.1. Structurile agrare – conţinut

3.2. Fondul funciar 3.3. Formele de proprietate 3.4. Efectivele de animale 3.5. Amelioraţiile funciare 3.6. Structura de producţie 3.7. Structura tehnologică 3.8. Formele de exploatare agricolă 3.9. Exploataţia agricolă 3.10. Veniturile fermierilor 3.11. Tipologia structurilor agrare 3.12. Tendinţe privind structurile agrare în România şi UE 3.13. Evoluţia structurilor agrare în România 3.1. Structurile agrare – conţinut Structurile agrare sunt efectul relaţiilor agrare şi cuprind: structura de

proprietate, structura fondului funciar pe categorii de folosinţă, structura efectivelor de animale, structura de producţie, structura tehnologică (mecanizare, chimizare etc), structura (forma) de exploatare funciară şi tipurile de exploataţii agricole, veniturile fermierilor, reţeaua de distribuţie a materialelor necesare agricultorilor, reţeaua de prelucrare a materiilor prime din agricultură, reţeaua de valorificare a produselor agricole primare şi a produselor alimentare, reţeaua financiară de creditare şi de asigurare şi reţeaua de asistenţă tehnică de specialitate. Toate aceste reţele împreună cu exploataţia agricolă se constituie într-un sistem complex, care defineşte structura agrară prezentă într-un teritoriu. Metodologia diagnozei structurilor agrare trebuie concepută pentru a evidenţia şi caracteriza cât mai fidel posibil situaţia dezvoltării agriculturii la un moment dat.

Gavril {TEFAN

102

În acest scop apreciem că trebuie analizate toate componentele structurale, după modelul prezentat în tabelul 3.1.

Diagnoza complexă a structurilor agrare implică parcurgerea următoarelor etape:

1. selectarea criteriilor/indicatorilor relevanţi care furnizează o imagine globală asupra dezvoltării structurilor agrare. Între indicatorii selectaţi, se face distincţia între indicatorii ce exprimă situaţii şi indicatorii ce exprimă resurse. 2. Definirea structurilor cu ajutorul fiecărui criteriu pe baza indicatorilor analizaţi şi a integrării lor în trei categorii: peste medie, în jurul mediei şi sub media valorilor naţionale.

3. Identificarea structurilor rezultate din punctul de vedere al localizării lor geografice.

4. Prezentarea problemelor dezvoltării structurilor agrare. Rezultatele informaţilor agregate arată că zonele agrare variază în privinţa

mărimii geografice şi a gradului lor de dezvoltare, putând fi identificate zone cu bază bună de dezvoltare şi zone cu perspective scăzute de dezvoltare.

Diagnosticul final reprezintă o sinteză a caracteristicilor spaţiului analizat care conduce la zonificarea acestuia după gradul de variaţie al variabilelor considerate ca un sistem multicriterial. Rezultatele obţinute reprezintă punctul de plecare pentru formularea principiilor, politicilor (direcţiilor) şi obiectivelor strategice de dezvoltare durabilă a agriculturii.

3.2. Fondul funciar Fondul funciar al României este constituit din totalitatea terenurilor de

orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt definite sau de domeniul public ori privat din care fac parte.

Fondul funciar definit astfel reprezintă o componentă esenţială a avuţiei naţionale, avuţie care trebuie folosită, protejată şi ameliorată în deplină concordanţă cu interesele societăţii.

În funcţie de destinaţie, fondul funciar este alcătuit din următoarele grupe de terenuri (Dona, I. - Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti, 2000):

• terenuri cu destinaţie agricolă; • terenuri cu destinaţie forestieră; • terenuri aflate permanent sub ape;

Economie Agrară

103

• terenuri din intravilan; • terenuri cu destinaţii speciale.

Tabelul 3.1. Structura agrară – elemente definitorii

Specificare Indicatori 1.1. Structura fondului funciar pe categorii de folosinţă 1.3. Structura culturilor în terenul arabil 1. Fondul funciar 1.3. Structura terenului agricol pe clase de calitate

2. Forma de proprietate 2.1. Tipologia proprietăţii 3. Efectivele de animale 3.1. Structura efectivelor de animale

4.1. Plantaţii pomicole 4. Plantaţiile 4.2. Plantaţii viticole 5.1. Lucrări de stopare a proceselor de degradare a solului şi de recuperare a unor terenuri neproductive 5. Amelioraţiile funciare 5.2. Lucrări de stabilizare a producţiei agricole şi de creştere a fertilităţii solurilor. 6.1. Structura producţiei vegetale 6. Structura de producţie 6.2. Structura producţiei zootehnice 7.1. Gradul de mecanizare 7. Structura tehnologică 7.2. Consumurile de factori de intensivizare 8.1. Tipologia exploataţiilor agricole 8.3. Formele de exploatare a terenului 8.4. Gradul de integrare şi asociere 8. Exploataţia agricolă

8.5. Gradul de integrare 9.1. Nivelul veniturilor pe tipuri de exploataţii 9. Veniturile fermierilor 9.2. Structura veniturilor agricultorilor

10. Aprovizionarea exploataţiilor agricole cu factori de producţie

10.1. Structura reţelelor de aprovizionare a exploataţiilor agricole (ex. pesticide, îngrăşăminte etc)

11. Transformarea producţiei agricole 11.1. Prelucrarea produselor agricole

12.1 Tipologia pieţelor şi modul de organizare 12. Piaţa produselor agricole 12.1. Tipologia preţurilor 13. Sistemul de credidare 13.1. Structura sistemului de creditare a producţiei

agricole 14. Sistemul de asigurare 14.1. Structura sistemului de asigurare a

producţiei agricole 15. Asistenţa tehnico-economică de specialitate

15.1. Structura sistemului de asistenţă tehnico-economică de specialitate

Gavril {TEFAN

104

Terenurile cu destinaţie agricolă formează suprafaţa agricolă iar terenurile cu destinaţie forestieră, aflate permanent sub ape, din intravilan şi cele cu destinaţii speciale formează suprafaţa neagricolă (tab. 3.2).

I. Terenurile cu destinaţie agricolă sunt folosite, în principal, pentru producţiea agricolă vegetală şi cuprind: a) terenuri agricole productive – care includ trei categorii de folosinţă: terenul

arabil, plantaţiile (pomicole, viticole, de hamei şi duzi) şi pajiştile naturale. Terenul arabil şi plantaţiile formează suprafaţa cultivată dintr-un anumit teritoriu iar pajiştile cuprind păşunile şi fâneţele naturale;

b) terenurile cu vegetaţie forestieră, dacă nu fac parte din amenajamentele silvice (ex: păşunile împădurite);

c) terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajări piscicole şi de îmbunătăţiri funciare;

d) terenurile ocupate cu sere, solarii şi răsadniţe; e) drumurile tehnologice şi de exploatare agricolă; f) platforme şi spaţii de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole; g) terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia

agricolă. Din punctul de vedere al economiei agrare caracteristicile fondului

funciar dintr-un teritoriu dat, reprezintă instrumente care informează decidenţii în legătură cu cantitatea şi calitatea resurselor funciare, cu potenţialul agricol şi cu profilul producţiei agricole. Astfel interesează:

- structura fondului funciar agricol pe categorii de folosinţă; - structura fondului funciar agricol pe forme de proprietate; - structura fondului funciar agricol pe forme de exploatare; - structura fondului funciar agricol pe clase de calitate. Structura fondului funciar agricol pe categorii de folosinţă, exprimă

ponderea procentuală pe care o ocupă diferitele categorii de folosinţă în raport cu suprafaţa fondului funciar sau a terenului agricol.

Se determină folosind următoarea relaţie:

100×=t

is S

SI , în

Is – indicele de structură – în %;

Si – suprafaţa din categoria de folosinţă „i” – în ha;

Economie Agrară

105

St – suprafaţa totală la care se raportează categoria de folosinţă „i” – în ha.

Tabelul 3.2. Structura fondului funciar pe categorii de folosinţă

a.1.1.arabil a.1.2.plantaţii pomicole a. 1. teren cultivat a.1.3.plantaţii viticole a.2.1.păşuni

a. agricol

a. 2. pajişti naturale a.2.2.fâneţe

b. 1. păduri b. 2. ape b. 3. localităţi c. 4. suprafeţe cu destinaţii speciale

Fondul funciar

b. neagricol

d. 5 pustiuri Fondul funciar agricol cuprinde trei categorii de folosinţă: terenul arabil,

plantaţiile (pomicole, viticole şi de hamei) şi pajiştile naturale. Terenul arabil şi plantaţiile formează suprafaţa cultivată dintr-un anumit teritoriu iar pajiştile includ păşunile şi fâneţele naturale (tab. 3.3.).

Categoriile de folosinţă ale terenului agricol se deosebesc între ele prin două aspecte principale:

- după modul cum se acţionează asupra solului (cu factori de producţie şi sisteme de cultură);

- după acoperirea vegetativă. De exemplu: în cadrul terenului arabil, poziţia solului se modifică anual

sau chiar de mai multe ori pe an prin lucrări tehnologice, iar acoperirea vegetativă este de scurtă durată (cu aceeaşi specie) şi foarte variată (numărul speciilor de plante care se cultivă pe terenul arabil este relativ mare). Pajiştile naturale se deosebesc de arabil prin aceea că solul nu-şi schimbă poziţia în urma lucrărilor tehnologice iar acoperirea vegetativă este permanentă şi neschimbată ca structură (compoziţie floristică) timp îndelungat. Plantaţiile se aseamănă cu terenul arabil în ceea ce priveşte acţiunile care se întreprind asupra solului şi cu pajiştile naturale în ceea ce priveşte acoperirea vegetativă.

Gavril {TEFAN

106

Categoriile de folosinţă ale terenului agricol se deosebesc între ele şi din punct de vedere al efectului pe care îl are producţia obţinută. Astfel la ordonarea categoriilor de folosinţă după importanţă se utilizează următoarele criterii:

- numărul produselor care se obţin; - valoarea de întrebuinţare a produselor obţinute; - valoarea producţiei pe unitate de suprafaţă –lei/ha.

Tabelul 3.3. Structura fondului funciar din România pe categorii de folosinţă,

media 2000-2004 Suprafaţa Specificare

mii ha % % Fond funciar – total, din care: 23839,1 100 - 1.Suprafaţa agricolă–total, din care: 14797,2 62,1 100 * teren arabil, din care 9337,1 39,2 63,1 - efectiv irigat 558,8 2,3 3,8 * păşuni naturale 3392,4 14,2 22,9 * fâneţe naturale 1497,7 6,3 10,1 * vii şi pepiniere viticole 292,4 1,2 2,0 * livezi şi pepiniere 277,6 1,1 1,9 2.Suprafaţa neagricolă – total 9041,9 37,9 100 * păduri 6680,1 28,0 73,9 * ape 888,3 3,7 9,8 * drumuri 392,5 1,6 4,3 * curţi + construcţii 629,6 2,5 7,0 * teren neproductiv 451,0 2,0 5,0

Anuarul statistic al României Prin aprecierea acestor aspecte, rezultă superioritatea categoriei arabil,

urmată de plantaţii şi pajişti naturale. Analizînd dimensiunile şi structura fondului funciar agricol pe categorii de folosinţă în context central şi est-european apreciem că România ocupă locul doi după Polonia în ce prveşte suprafaţa agricolă utilă (SAU=suprafaţa agricolă + suprafaţa culturilor permanente) şi tot locul 2 după Bulgaria în ce priveşte suprafaţa agricolă utilă pe locuitor, respectiv deţine cca ¼ din suprafaţa agricolă totală a ţărilor central şi est-european şi 23% din suprafaţa arabilă (tab. 3.4.). În

Economie Agrară

107

contextul Uniunii Europene, România este în primele 6 locuri ocupând 10,6% din suprafaţa agricolă şi 12,6% din suprafaţa arabilă. Un indicator sintetic care exprimă cel mai bine potenţialul agricol românesc este suprafaţa agricolă/locuitor. Din acest punct de vedere România cu 0,66 ha/loc. are un potenţial agricol superior Germaniei (0,20 ha/loc.) şi Franţei (0,50 ha/loc.) (tab.3.5., tab. 3.6.).

Tabelul 3.4. Potenţialul agricol al României în context central şi est-european -2000 Nr. crt.

Ţara Suprafaţa totală

mii ha SAU

mii ha Populaţia mii loc.

SAU/loc

1. Bulgaria 11.099 4.511 8.329 0,54 2. Cehia 7.886 3.331 10.307 0,32 3. Estonia 4.522 530 1.463 0,36 4. Letonia 6.461 820 2.472 0,33 5. Lituania 6.530 850 3.706 0,33 6. Polonia 31.268 14.424 38.802 0,23 7. România 23.839 9.900 22.435 0,44 8. Slovacia 4.903 1.605 5.404 0,29 9. Slovenia 2.025 757 1.995 0,37

10. Ungaria 9.303 5.047 10.157 0,49 - Total 107.839 41.775 105.207 0,39

Sursa: Date prelucrate după Eurostat Modificarea în timp şi spaţiu a structurii modului de folosinţă a fondului

funciar, urmează modificările privind cererea de produse agricole pentru societate. Astfel evoluţia fondului funciar în perioada 1950-2000 nu a înregistrat mutaţii semnificative în sensul că ponderile diferitelor categorii de folosinţă în total suprafaţă agricolă au înregistrat o dinamică scăzută: - arabil de la 65,6 % la 63,1 %;- plantaţii de la 2,8 % la 3,9 %; - pajişti naturale de la 31,6 % la 33,0 %.

Structura culturilor în terenul arabil, se determină pe culturi şi grupe de culturi, pe forme de proprietate şi tipuri de exploataţii agricole, folosind relaţia:

100×=\total\cultivata]Suprafa

)culturasauculturidegrupa(S%S

Gavril {TEFAN

108

Ponderea suprafeţelor ocupate de plantele de cultură (tab.3.7) se poate raporta şi la grupa de culturi din care acestea fac parte (cereale boabe, leguminoase boabe, plante tehnice etc.), utilizându-se aceeaşi formulă de calcul.

O mutaţie calitativă importantă o constituie modificarea structurii culturilor în terenul arabil prin creşterea suprafeţelor cultivate cu culturi intensive şi diminuarea suprafeţelor cultivate cu cereale, astfel în România: - cerealele pentru boabe ocupau în 1950-73,9 % din terenul arabil, iar în

prezent ocupă 62,3%; - leguminoasele pentru boabe ocupau 1,9 %, în prezent > 0,5 % - plante tehnice ocupau 8,7 %, în prezent > 16,3 %; - culturile de cartofi, legume şi pepeni ocupau 4,6 %, în prezent 3,1 %; - plantele de nutreţ ocupau 8,1 %, în prezent 14,2 %; - teren nelucrat ocupa 2,5 %, în prezent 5,6 %.

Tabelul 3.5. Situaţia ă a fondului funciar în România comparativ cu unele ţări din UE –2000

Ţara Suprafaţa agricolă Mii ha

Populaţia totală Mii loc

Suprafaţa agricolă pe

locuitor - ha/loc. Total mondial 5.021.734 6.056.523 0,82 Uniunea Europeana (15) 140.318 376.700 0,37 Germania 17.033 82.017 0,20 Austria 3.390 8.080 0,41 Belgia-Luxemburg 1.544 10.685 0,14 Danemarca 2.676 5.319 0,50 Spania 29.398 39.908 0,73 Finlanda 2.219 5.171 0,42 Franţa 29.631 59.239 0,50 Grecia 8.502 10.608 0,80 Irlanda 4.399 3.802 1,15 Italia 15.355 57.521 0,26 Olanda 1.931 15.862 0,12 Portugalia 4.142 10.015 0,41 Marea Britanie 16.954 59.630 0,28

Economie Agrară

109

Suedia 3.144 8.842 0,35 România 14852 22.435 0,66

Sursa: Date prelucrate după Eurostat

Tabelul 3.6. Potenţialul agricol al României în contextul UE -2002

din care : agricolă arabilă

Nr. crt.

Ţara Suprafaţa

totală mii ha mii ha % mii ha %

1. Austria 8.386 3.528 42,0 1.426 17,0 2. Belgia 3.053 1.347 44,1 733 24,0 3. Danemarca 4.309 2.774 64,4 2.585 60,0 4. Finlanda 33.815 - - 2.705 8,0 5. Franţa 54.397 30.287 55,7 17.951 33,0 6. Germania 35.698 16.950 47,5 11.780 33,0 7. Grecia 13.196 5.692 43,1 2.507 19,0 8. Irlanda 7.029 4.821 46,9 1.337 13,0 9. Italia 30.132 16.999 56,4 4.431 31,0

10. Luxemburg 259 126 48,6 62 24,0 11. Marea Britanie 24.411 18.498 75,8 6.103 25,0 12. Olanda 4.153 1.993 48,0 1.121 27,0 13. Portugalia 9.214 3.961 43,0 2.396 26,0 14. Spania 50.599 27.015 53,4 15.180 30,0 15 Suiedia 44.996 - - 3.150 7,0 - Total UE 323.647 130.000 40,2 78.377 24,0 - România 23.839 14.797 62,0 9.900 41,5

Sursa: Date prelucrate după Eurostat Ponderile culturilor de floarea soarelui, soia, sfeclă pentru zahăr, cartofi,

legume, pepeni şi furajere indică gradul de intensivizare a agriculturii, iar mutaţiile înregistrate în structura culturilor din terenul arabil indică o evoluţie pozitivă cu menţiunea că culturile cerealiere deţin încă o pondere exagerată, respectiv determină venituri reduse raportate la hectar.

Gavril {TEFAN

110

Tabelul 3.7. Structura cuturilor în terenul arabil – 2003

România Specificare ha % Suprafaţa cultivată-total, din care: 8.880.600 100,0 1. Cereale pentru boabe-total, din care: 5.541.800 62,3 -grâu şi secară 1.748.000 19,7 -orz şi orzoaică 329.600 3,7 -ovăz 242.300 2,7 -porumb 3.199.600 36,0 -sorg 6.900 0,07 -orez 100 0,00 2. Leguminoase pentru boabe-total, din care: 46.800 0,5 -mazăre 18.800 0,2 -fasole 27.300 0,3 3. Plante tehnice, total – din care: 1.448.300 16,3 a. Plante textile, total – din care: 1.600 0,01 -in pentru fibră 400 0,00 -cânepă pentru fibră 1.200 0,01 b. Plante uleioase-total, din care: 1.377.100 15,5 -floarea soarelui 1.188.000 13,3 -rapiţă 17.100 0,2 -soia 128.800 1,4 -in pentru ulei 1.600 0,01 -ricin - - c. Plante pentru alte industrializări-total, din care: 57.400 0,6 -sfeclă pt. zahăr 45.200 0,5 -tutun 7.600 0,07 d.Plante medicinale şi aromatice 12.200 0,1 4. Cartofi total, din care: 282.000 3,1 -cartofi de toamnă 247.500 2,7 5. Legume-total, din care: 241.900 2,5 -tomate 49.300 0,6 -ceapă uscată 36.900 0,4 -usturoi uscat 14.800 0,15 -varză 42.200 0,4 -ardei 20.000 0,2 -radacinoase 25.200 0,2 6. Pepeni verzi şi galbeni 42.300 0,4 7. Plante de nutreţ-total, din care: 1.263.100 14,2 a.perene vechi şi noi, din care: 789.900 8,8 -lucernă 367.400 4,1 - trifoi 142.000 1,6

Economie Agrară

111

b.anuale pt. fân şi masă verde 392.600 4,4 c.plante pt. siloz 41.900 0,4 -rădăcinoase pt. nutreţ 35.800 0,3 8. Căpşunării-total, din care: 2.400 0,02 -pe rod 2.000 0,02

Structura fondului funciar agricol pe clase de calitate. Studierea calitativă a pământului constituie o necesitate stringentă,

deoarece cunoaşterea fertilităţii naturale pe categorii de folosinţă şi culturi, ne dă posibilitatea să evidenţiem minimele de producţie şi să diferenţiem de la o zonă la alta resursele pe care le au diferitele terenuri, sub aspect productiv. De asemenea creează o bază ştiinţifică pentru stabilirea corespunzătoare a structurii culturilor în vederea obţinerii unor venituri maxime la unitatea de suprafaţă.Aprecierea nivelului de fertilitate are la bază studiile de bonitare a terenurilor agricole, prin care influenţa fiecărui element ecologic (condiţii de producţie, factori naturali etc.) asupra creşterii şi dezvoltării principalelor plante agricole a fost exprimată prin note de bonitare economică a terenurilor, care au valori de la zero la 100 puncte. Pentru obţinerea punctelor de bonitare se iau în considerare următorii factori:

-condiţiile de sol (pentru care se acordă între 0 şi 50 puncte); -condiţiile de climă (se acordă între -20 şi +20 puncte); -condiţiile de relief (-15 până la +15 puncte); -condiţiile hidrologice (-15 până la +15 puncte). Nota de bonitare obţinută prin însumarea punctajului acordat factorilor

enumeraţi se corectează (prin înmulţire) cu coeficienţii corespunzători categoriei de teren, în funcţie de cele două grupe de criterii prezentate în tabelul 3.8. Rezultă astfel nota de bonitare efectivă a fiecărei unităţi de sol în raport cu care terenurile se clasifică în cinci clase, respectiv 3 categorii de calitate (tab. 3.9).

Categoria A cuprinde terenuri cu sol uniform, cu forme şi mărimi apte pentru mecanizare, bine grupate, drumuri foarte bune, acces uşor şi distanţă mică de centrul gospodăresc sau gară.

Categoria B include terenurile cu sol moderat uniform, cu forme şi mărimi ce au condiţii medii de mecanizare, moderat grupate, acces mediu, cu drumuri mediocru întreţinute şi cu distanţă moderată faţă de centrul gospodăresc sau gară.

Gavril {TEFAN

112

Categoria C este formată din terenuri cu sol neuniform, cu forme şi mărimi ce au condiţii dificile de mecanizare, dispersate, acces dificil datorită stării necorespunzătoare a drumurilor (uneori fără drum) şi la distanţe mari faţă de centrul gospodăresc sau gară.

Tabelul 3.8

Coeficienţii de apreciere a terenurilor după compactitate, dispersie, formă a parcelelor, distanţă şi calitatea drumurilor

Descrierea terenurilor Coeficient A. După compactitatea sau dispersia solei, formă şi obstacole (stâlpi, pomi, etc.)

Solă compactă; parcele cu forme regulate (dreptunghiulare sau pătrate); fără obstacole

1,00

Idem, cu obstacole 0,98Solă compactă; parcele cu forme neregulate 0,96Idem, cu obstacole 0,94Sole dispersate; fără obstacole 0,90

Sole dispersate; cu obstacole 0,88B. După distanţa de la centrul gospodăresc şi calitatea drumurilor

mică (0-5 km), cu drumuri modernizate 1,00medie (5,1-10 km), cu drumuri modernizate sau mică (0-5 km) cu drumuri nemodernizate

0,96

mare (10,1-15 km) cu drumuri modernizate sau medie (5,1-10 km), dar cu drumuri nemodernizate

0,92

foarte mare (peste 15 km) cu drumuri modernizate sau mare (10,1-15 km), dar cu drumuri nemodernizate

0,88

Tabelul 3.9. Încadrarea terenurilor pe clase şi categorii de calitate

în raport cu nota de bonitare efectivă Categorii de terenuri după compactitate, dispersie,

formă, distanţă şi calitatea drumurilor A B C

Clasa de bonitare (puncte)

max. min. max. min. max. min. I (100-81) 100 93 92 86 85 81

Economie Agrară

113

II (80-61) 80 73 72 66 65 61III (60-41) 60 53 52 46 45 41IV (40-21) 40 33 32 26 25 21V (20-0) 20 13 12 6 5 0

Studiile de zonare şi bonitare a terenurilor agricole efectuate la noi în ţară au asigurat inventarierea diferitelor categorii de folosinţă, pe clase de calitate (tab. 3.10). În România, studiile pedologice referitoare la evoluţia pretabilităţii solurilor pentru culturile agricole arată că după 1990 potenţialul natural a fost afectat de factorii de mediu şi în special de factorul apă (seceta afectează peste 7100 ha, iar suprafaţa agricolă efectiv irigată este de 569.000 ha). În acest sens terenurile care se încadrează în clasa I de pretabilitate ocupă un procent de numai 2,8% iar terenurile din clasele IV şi V peste 50% (tab.3.10).

Tabelul 3.10 Structura terenului agricol din România pe clase de calitate,

media 2000-2004 Total agricol Arabil Păşuni şi fâneţe Vii şi livezi Clasa

de calitate mii ha % mii ha % mii ha % mii ha %

I 410 2,8 355 3,8 54 1,1 1 0,2II 3656 24,6 3353 35,7 220 4,4 83 15,7III 3083 20,7 2364 25,2 597 12,1 122 23,2IV 3623 24,4 1728 18,4 1767 35,7 128 24,3V 4085 27,5 1581 16,9 2311 46,7 193 36,6Total 14857 100,0 9381 100,0 4949 100,0 527 100,0

Ştefan G. şi colab. – 2004, Economie agrară, Ed. USAMV Iaşi II. Terenurile cu destinaţie forestieră cuprind:

a) terenurile împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administrare silvică;

b) terenurile destinate împăduririlor, determinate prin amenajamentele silvice; c) terenurile neproductive – stâncării, abrupturi, bolovănişuri, râpe, ravene,

torenţi – dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice.

Gavril {TEFAN

114

În conformitate cu prevederile Codului silvic, pădurile şi terenurile afectate împăduririi sau care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie forestieră constituie fondul forestier.

Noţiunea de pădure nu este identică cu aceea de fond forestier, pădurea constituind elementul component principal al acestui fond. Noţiunea de pădure în sensul atribuit prin normele silvice include terenul care face parte din fondul forestier şi este acoperit cu vegetaţie forestieră, care a atins vârsta de exploatare şi este cuprins în amenajamente silvice. Terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră ce nu sunt cuprinse în amenajamentele silvice nu sunt supuse regimului silvic, ci numai unor reguli tehnice silvice şi de pază.

De asemenea, trebuie facută distincţia între fond forestier şi cea de patrimoniu forestier, care cuprinde ansamblul bunurilor mobile şi imobile destinate exploatării, refacerii, apărării şi pazei fondului forestier.

Pădurile – ca principal element al fondului forestier – se clasifică, în raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc, în două grupe funcţionale:

- păduri de producţie şi protecţie destinate să producă material lemnos pentru industria de prelucrare a lemnului şi pentru alte nevoi ale economiei naţionale, precum şi pentru a îndeplini un rol de protecţie;

- păduri cu funcţii speciale de protecţie, care condiţionează păstrarea şi dezvoltarea unor obiective de interes economic, social sau ştiinţific.

Potenţialul forestier, se apreciază cu indicatorul “suprafaţa forestieră pe locuitor”, care se calculează ca raport între suprafaţa forestieră şi numărul de locuitori. Indicatorul prezintă o importanţă deosebită în mediul rural pentru că pădurea are atât un rol economic cât şi un rol social şi de protecţie a mediului, el putând furniza elemente pentru fundamentarea politicilor sectoriale şi pentru stabilirea unor priorităţi de intervenţie în domeniul specific. Pe baza datelor furnizate de Anuarul statistic la nivelul anului 2004, analiza acestui indicator arată următoarele: • media naţională de 0,3 ha/loc., situează România la un nivel mediu pe plan

european, alături de Austria – 0,40 ha/loc., Bulgaria – 0,40 ha/loc., Portugalia 0,30 ha/loc. În mediul rural, media atinsă de acest indicator este aproape dublă 0,60 ha/loc.

• în condiţiile climatice şi geopedologice specifice din România s-a dezvoltat o vegetaţie forestieră bogată şi variată.

Economie Agrară

115

În afara acestor constatări, examinarea indicatorului suprafaţa forestieră/locuitor apar şi o serie de particularităţi după cum urmează: a) inegalitatea repartizării terenurilor forestiere pe forme de relief, majoritatea

acestora – 67% - fiind localizate în regiunile montane, 25% sunt concentrate în zona dealurilor, iar 8% la câmpie;

b) există o inegalitate a repartizării terenurilor forestiere în raport cu densitatea populaţiei.

Indicatorul analizat are valori superioare în comunele din judeţele Caraş Severin, Hunedoara, Braşov, Vâlcea, Sibiu, Alba, Covasna, Harghita, Suceava şi Vrancea. La polul opus cu valori reduse, se situează comunele din judeţele: Dolj, Olt, Călăraşi, Ialomiţa, Constanţa, Brăila, Galaţi, Botoşani.

O imagine asupra mărimii şi distribuţiei potenţialului forestier trebuie copletată şi prin analiza altor indicatori cum ar fi: compoziţia pădurilor, consistenţa lor, producţia medie şi calitatea tehnologică a lemnului pe picior.

Calitatea fondului forestier se apreciază cu indicatorul suprafaţa împădurită neafectată/suprafaţa afectată de poluare. Acest indicator reflectă pe de o parte, gradul de împădurire a terenurilor şi, pe de altă parte, prezenţa fenomenelor de poluare a pădurilor.

Pădurea nu are doar un rol economic, ci şi unul social şi de protecţie a mediului, şi anume de protecţie a biodiversităţii, climatului local şi regional, a apelor, a solului şi a aerului. De aceea padurea se consituie într-un subcriteriu relevant pentru caracterizarea mediului înconjurător.

III. Terenurile aflate permanent sub ape cuprind: albiile minore ale cursurilor de apă, cuvetele lacurilor şi bălţilor naturale, cuvetele lacurilor de acumulare la nivelurile maxime de retenţie, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale.

Gospodărirea raţională a apelor este o problemă majoră pentru dezvoltarea socială şi economică a ţării, pentru satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei şi industriei, creşterea producţiei agricole, apărarea împotriva inundaţiilor şi protecţia apelor împotriva poluării.

Satisfacerea nevoilor de apă ale populaţiei şi ale consumatorilor industriali şi agricoli, valorificarea de noi surse de apă, folosirea raţională a apelor şi protecţia acestora împotriva epuizării şi poluării, precum şi amenajarea complexă a cursurilor de apă trebuie să se realizeze în concordanţă cu dezvoltarea

Gavril {TEFAN

116

economico-socială a ţării şi în strânsă corelaţie cu gospodărirea resurselor funciare.

În clasificarea generală din punctul de vedere al administrării, apele se împart în: ape internaţionale şi ape naţionale.

După aşezarea lor, apele sunt diferenţiate în: ape de suprafaţă şi ape subterane.

După destinaţia economică, apele sunt: de folosinţă generală, ape destinate agriculturii şi ape cu destinaţie specială.

Din prima categorie fac parte apele pentru satisfacerea nevoilor populaţiei, când apa apare ca obiect de consumaţie individuală. Din cea de-a doua categorie fac parte apele care se folosesc în special pentru irigaţii. Apele cu destinaţie specială sunt cele care se utilizează pentru navigaţie, plutărit, producerea energiei electrice, pescuit şi ca mijloc de producţie.

IV. Terenurile din intravilan sunt cele aferente localităţilor urbane şi rurale, cuprinse în perimetrul construibil aprobat potrivit legii, pe care se află grupate construcţii de locuit, curţi, obiective social-culturale, obiective economice, construcţii agrozootehnice, pieţe şi reţele stradale, precum şi alte terenuri care servesc nevoilor de construcţii şi amenajări de ordin tehnic edilitar, inclusiv terenurile agricole şi forestiere.

Perimetrele construibile ale localităţilor sunt stabilite prin schiţele de sistematizare a localităţilor urbane şi rurale. Intravilanul localităţilor este evidenţiat în cadastrul funciar şi poate fi modificat numai în condiţiile legii.

V. Terenurile cu destinaţii speciale sunt cele folosite pentru transporturile rutiere, feroviare, navale şi aeriene, cu construcţiile şi instalaţiile aferente, construcţii şi instalaţii hidrotehnice, termice, de transport al energiei electrice şi gazelor naturale, de telecomunicaţii, pentru exploatările miniere şi petroliere, cariere şi hale de orice fel, pentru nevoile de apărare, plajele, rezervaţiile, monumentele naturii, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice etc.

Toate terenurile cu destinaţie specială sunt o categorie distinctă în cadrul fondului funciar, diferenţiindu-se prin regimul juridic atât al terenurilor cu caracter agricol, cât şi de toate celelalte terenuri neagricole, având următoarele caracteristici: a) dreptul de folosinţă sau de administrare îl au numai persoanele juridice;

Economie Agrară

117

b) folosirea ca şi schimbarea destinaţiei iniţiale, precum şi trecerea dintr-o categorie de teren cu destinaţie specială în alta se realizează în cadrul unor raporturi juridice de drept funciar, intervenite între organismele de specialitate ale administraţiei publice şi diferiţi beneficiari direcţi ai administrării sau folosinţei lor;

c) folosinţa terenurilor cu destinaţie specială este nelimitată în timp, atribuindu-se cu sau fără termen; terenul poate fi reluat de la beneficiari ori de câte ori se consideră că a dispărut necesitatea folosirii sale în scopul iniţial stabilit;

d) beneficiarii acestor terenuri au dreptul şi obligaţia de a le utiliza în conformitate cu destinaţia economică a acestora;

e) folosinţa funciară privind terenurile cu destinaţie specială este gratuită; f) terenurile cu destinaţie specială au un regim juridic corespunzător

destinaţiilor specifice pentru care sunt afectate. În condiţiile acestor terenuri, o importanţă deosebită o au restricţiile care

derivă din actele normative, privind atât utilizarea terenurilor respective, cât şi a terenurilor limitrofe ce constituie zone de protecţie.

3.3. Formele de proprietate

A. Tipologia proprietăţii

În economiile contemporane este recunosctuă coexistenţa celor două tipuri fundamentale de proprietate: - proprietatea privată şi proprietatea de stat.

Proprietatea privată. Dreptul de proprietate dă posibilitatea deţinătorului să facă ceea ce doreşte cu lucrul pe care îl posedă, în limitele legii. Prerogativele dreptului de proprietate sunt, în special, următoarele: posesia, utilizarea, dispoziţia, uzufructul. Proprietatea privată implică exercitarea de către individ a tuturor acestor componente definitorii ale dreptului de proprietate. Delegarea unuia din elementele dreptului de proprietate nu schimbă caracterul de individualitate al proprietăţii sale.

Proprietatea privată individuală asupra resurselor economice este baza economiei de piaţă. În aprecierea proprietăţii private trebuie avute în vedere următoarele avantaje, comparativ cu cea publică:

- asigură o autonomie de decizie deplină agenţilor economici; - stimulează iniţiativa, inovarea tehnică şi comercială;

Gavril {TEFAN

118

- generează o concurenţă reală între agenţii economici; - diminuează riscul economic prin mai buna adaptare la modificarea fenomenelor perturbatorii de piaţă; - constituie baza tuturor libertăţilor individului, dar şi baza democraţiei economice, sociale şi politice. Proprietatea de stat. Are caracter limitat, existenţa şi dimensiunile ei

fiind determinate fie de caracterul de monopol natural al unor resurse şi activităţi – pământ, bogăţii ale subsolului, anumite tipuri de transporturi şi alte servicii orăşeneşti şi comunale etc. – fie de necesităţile temporare de protecţie socială, asanarea unor sectoare de activitate, păstrarea echilibrului ecologic. Proprietatea de stat este una din modalităţile prin care statul modern, democratic, intervine ca moderator în mecanismul economiei de piaţă bazat pe proprietatea individuală.

Proprietatea de stat prezintă o serie de dezavantaje: - favorizează centralismul în luarea deciziilor, împiedică adaptabilitatea la cerinţele pieţei; - favorizează apariţia elementelor de birocratism, ceea ce duce în final la întârzierea deciziilor; - duce inevitabil la situaţia de monopol, frânând desfăşurarea concurenţei, favorizând apariţia preţurilor de monopol; - limitează iniţiativa, creativitatea şi spiritul de inovaţie, favorizând comoditate şi rutină în procesul muncii; - generează unele elemente de corupţie, promovând incompetenţa. B. Structura fondului funciar agricol pe forme de proprietate Aplicarea legilor fondului funciar după anul 1990 a produs transformări

majore în structura fondului funciar pe forme de proprietate, sectorul privat devenind predominant. În scurt timp de la aplicarea legii 18/1991, la finele anului 1992, sectorul particular deţinea deja 70,3% din suprafaţa agricolă şi 79% din suprafaţa arabilă. Ulterior, pe parcursul a 11 ani, creşterile au fost mai lente, ajungându-se în anul 2003 la următoarele ponderi:

- 96,2 % din suprafaţa agricolă şi 96,3 % din suprafaţa arabilă; - 99,0 % din numărul total al tractoarelor folosite în agricultură; - 99,0 % din efectivele de bovine; - 98,4 % din efectivele de porcine; - 99,7 % din efectivele de ovine;

Economie Agrară

119

- 98,7 % din efectivele de păsări; - şi 99,3 % din efectivele de cabaline.

3.4. Efectivele de animale

Efectivele de animale (sau şeptelul viu) pentru condiţiile concrete din ţara noastră, au o importanţă deosebită datorită următoarelor considerente:

- asigură produse de primă necesitate pentru alimentaţia umană; - contribuie la asigurarea industriilor prelucrătoare cu materii prime; - asigură velorificarea superioară a producţiei vegetale; - valorifică eficient produsele secundare vegetale şi subprodusele

industriale; - furnizează îngrăşăminte organice pentru producţia vegetală; - valorifică cu eficienţă economică ridicată baza furajeră naturală de pe păşuni şi fâneţe (circa 4,9 milioane hectare); - asigură utilizarea uniformă a forţei de muncă pe tot parcursul anului; - furnizează bani lichizi pentru ferme, în tot cursul anului, respectiv asigură venituri constante pentru producători; - creşterea animalelor, prin tehnologiile de producţie, se pretează la procese de producţie industriale, determinând niveluri ridicate ale productivităţii muncii, comparabile cu ramurile de vârf ale economiei. Acestea considerente care evidenţiază rolul producţiei animale în

ansamblul agriculturii şi al economiei, argumentează necesitatea de a dezvolta acest sector de producţie. Din nefericire, evoluţia stării de fapt a acestui sector demonstrează tocmai contrariul.

În perioada care a urmat anului 1990, a avut loc o reaşezare considerabilă a efectivelor de animale la toate speciile. În anul 2004, comparativ cu 1990, diminuarea efectivelor (tab.3.11.) a fost de: peste 50% la bovine; peste 50% la porcine, 52 % la ovine şi 43% la păsări. În perioada analizată sporirea efectivelor se înregistrează numai la o singură specie (cabaline) şi anume un spor de 35%.

Cauzele care au determinat reducerea drastică a efectivelor de animale sunt generate de un complex de factori, între care amintim: - asanarea economică a efectivelor de animale prin scoaterea din circuitul

productiv a animalelor tarate sau cu potenţial productiv scăzut;

Gavril {TEFAN

120

- structura exploataţiiloragricole, care determină o performanţă scăzută a producătorilor;

- slaba dezvoltare a pieţelor, mediu concurenţial subdezvoltat, dezechilibrat, ce acţionează în defavoarea crescătorilor de animale;

- inexistenţa unor structuri instituţionale care să protejeze interesele fermierilor în cadrul filierelor produselor animaliere.

Relaţia existentă între potenţialul agricol animal şi cel vegetal dintr-un teritoriu dat se exprimă prin indicatorul - densitatea animalelor la 100 ha. El prezintă aspectul cantitativ al sectorului zootehnic (aspectul canlitativ este dat de structura efectivelor pe specii, structura de rasă, producţiile medii obţinute etc).

Tabelul 3.11. Evoluţia efectivelor de animale în perioada 1990-2004 (mii capete)

Anul Specificare

1990 1996 2000 2004 Bovine – total, din care: 6291 3496 3051 2897 -vaci pt. lapte 2468 1983 1769 1757 Porcine – total, din care: 11671 7960 5848 5145 -scroafe pt. prăsilă 1023 590 405 335 Ovine – total, din care: 15435 10381 8121 7447 -oi şi mioare 9292 7688 6166 5879 Caprine – total, din care: 1017 705 558 678 -capre 706 514 411 491 Cabaline 663 806 858 897 Păsări - total, din care: 113968 80524 69143 76616 -păsări outoare 49390 38574 38497 44122 Familii de albine –mii fam. 1201 696 614 840

Anuarul statistic al României Densitatea (încărcătura) animalelor (D) la 100 ha (capete sau unităţi

vită mare/ 100 ha) se calculează dupa relaţiile: - pentru bovine, ovine, caprine şi cabaline,

100xfpa

EtD++

= unde,

Et = numărul total de animale exprimat în capete sau unităţi vită mare (UVM). Efectivul de animale exprimat în UVM se obţine prin produsul dintre

Economie Agrară

121

efectivul fizic de animale şi următorii coeficienţi pe specii: bovine = 1,00, porcine = 0,30, ovine şi caprine = 0,15, păsări = 0,004;

a = terenul arabil - ha; p = paşuni naturale - ha; f = fâneţe naturale - ha; - pentru porcine şi păsări,

100xaEtD =

Analiza densităţii animalelor evidenţiază faptul că la acest capitol România se situează cu mult în urma ţărilor din UE. (tab. 3. 12).

Tabelul 3.12 Densitatea efectivelor de animale la principalele specii exprimată în capete

1990 2004 Specificare

mii cap. cap/

100ha mii cap.

cap/ 100ha

UE 91717 66,9 81364 63,0 Bovine

România 6291 44,4 2897 20,0 UE 121869 156,3 121654 166,2

Porcine România 11671 123,5 5145 51,0 UE 115551 84,3 106819 82,7

Ovine România 15435 108,9 7447 53,4 UE 926237 2330,9 1064210 2887,9

Pasari România 113968 1998,0 69143 1124,9

Tofan A. – 2004, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea, Iaşi Pentru a defini gradul de intensivizare al creşterii animalelor, alături de

acest indicator cantitativ se impune în analiză şi a unor indicatori calitativi, cum ar fi de exemplu structura efectivelor pe specii (tab. 3.13), structura de rasă (tab. 3.14.), producţiile totale şi medii pe animal (tab.3.15., 3.16).

Tabelul 3.13. Structura efectivelor de animale la principalele specii exprimată în UVM

1990 2004 specificare mii

U.V.M. % mii U.V.M. %

Total UVM 12235,1 100,0 6255,7 100,0

Gavril {TEFAN

122

Bovine + Bubaline 5032,8 41,2 2317,6 37,0 Porcine 3501,3 28,6 1543,5 24,6 Ovine + caprine 2315,6 18,9 1089,7 17,4 Caprine 152,6 1,2 101,7 1,6 Cabaline 663,0 4,7 897,0 14,3 Pasari 569,8 5,4 306,2 5,1

Anuarul statistic al României Tabelul 3.14

Evoluţia structurii de rasă în populaţiile de taurine din România-%

Rasa 1955 1975 1985 1995 2004 Sură de stepă 47 5 2 0.2 0.1 Bălţată românească 32 47 36 36 36 Brună de maramureş 6 30 30 29 30 Roşie dobrogeană 6 7 1 0.8 0.6 Pinzgau de Transilvania

9 9 3 2 2,3

Bălţată cu negru românească

0 2 28 32 31

Tofan A. – 2004, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea, Iaşi

Tabelul 3.15. Evoluţia producţiei totale la principalele produse animaliere

în perioada 1990 – 2003 Specificare 1990 1995 1998 2000 2003 Carne total*, din care – mii t 2232 1846 1672 1414 1699 -carne de bovine– mii t 425 412 371 362 460 -carne de porcine– mii t 1054 897 825 600 669 -carne de ovine şi caprine,mii t 172 162 130 119 136 -carne de pasăre– mii tone 561 367 340 327 428 Carne total**, din care – mii t 2420 1789 1594 1447 1659 -carne de bovine– mii t 633 392 307 330 378 -carne de porcine– mii t 1010 882 823 670 710 -carne de ovine şi caprine,mii t 203 152 123 116 135 -carne de pasăre– mii tone 552 355 334 324 430

Economie Agrară

123

Lapte de vacă şi bivoliţă*** – mii hl

44229 56775 54336 51630 57736

Lână – t 22273 21323 19967 17997 16879 Ouă – mil. buc. 8077 5567 5331 5711 6641 Miere extrasă – t 10579 10436 10198 11746 17409 Peşte**** - t 63497 25383 17925 17099 10050

* Producţia totală de carne (Qt) reprezintă greutatea prăsilei (greutatea vie a produşilor obţinuţi) şi sporul de creştere în greutate vie a animalelor tinere, de reproducţie şi la iîngrăşat, obţinut în timpul unui an. Se calculează cu relaţia:

Qt = (Gf + AI + CP + AV) –( Gi + AC), unde: GF = greutatea animalelor de la sfărşitul perioadei pentru care facem calculul; AI = greutatea animalelor livrate unităţilor de industrializare; CP = greutatea animalelor destinate consumului propriu al fermei; AV = greutatea animalelor vândute sau alte eşiri; Gi = greutatea animalelor de la începutul perioadei pentru care facem calculul; AC = greutatea animalelor cumpărate şi alte intrări. ** Greutatea vie (GV) a animalelor destinate sacrificării pentru consum. Se calculează cu relaţia:

GV = AI + AP + AF, unde: AP = greutatea animalelor sacrificate în unităţile producătoare; AF = greutatea animalelor sacrificate în gospodăriile agricole individuale. ***Laptele recoltat plus consumul viţeilor **** Cantitatea pescuită din apele interioare ale ţării inclusiv din Dunăre şi Marea Neagră

Tabelul 3.16. Evoluţia producţiei medi la principalele produse animaliere

în perioada 1990 – 2003

Specificare 1990 1995 1998 2000 2003 Lapte de vacă şi bivoliţă – l/cap

2063 2955 3050 2867 3199

Lapte de oaie – l/cap

34 41 44 43 48

Lână – kg/cap 2,85 2,49 2,49 2,48 2,53 Ouă – buc./cap 163 153 148 145 154

Gavril {TEFAN

124

Anuarul statistic al României, 2004 Considerând potenţialul agricol al României şi anticipările privind evoluţia cadrului economic în următării 20 de ani, efectivele de bovine şi porcine vor creşte cu 5-10% faţă de situaţia actuală, iar efectivele de păsări cu peste 50% (tab.3.17.).

Tabelul 3.17.

Evoluţia efectivelor de animale în perioada 2005-2020 (mii capete) Anul

2005 2010 2015 2020

Bovine – total, din care:

3200 3300 3300 3500

-vaci pt. lapte 1800 1900 1900 1900 Ovine – total 9000 8000 8000 7000 Porcine – total 7500 7800 8000 8000 Păsări total 80000 92000 110000 125000

3.5. Amelioraţiile funciare

Prin amelioraţii funciare se înţeleg lucrările cu caracter hidrotehnic, agrotehnic, chimic şi biologic prin care se asigură conservarea şi ameliorarea durabilă a calităţii pământului, exprimată prin creşterea fertilităţii solurilor.

Prin amelioraţii funciare, se asigură evitarea pagubelor periodice generate de acţiunea factorilor naturali care provoacă secetă, inundaţii, exces de umiditate, poluarea, eroziunea solului etc.

Amelioraţiile funciare se compun din două mari categorii de lucrări: a) lucrări de stopare a proceselor de degradare a solului şi de

recuperare a unor terenuri neproductive. Din această grupă amintim următoarele: combaterea eroziunii şi a alunecărilor de teren, desecări, îndiguiri, valorificarea solurilor sărăturate şi a celor nisipoase, combaterea acidităţii solurilor etc.

b) lucrări de stabilizare a producţiei agricole şi de creştere a fertilităţii solurilor. Din această grupă amintim următoarele lucrări: amenajările pentru irigaţii, lucrările agropedoameliorative, fertilizarea organică etc.

Economie Agrară

125

Lucrările de amelioraţii funciare se execută în corelare cu cele de amenajare şi organizare a teritoriului, cu cele de sistematizare a localităţilor urbane şi rurale, cu amenajările silvice, realizându-se diferenţiat pe zone agricole, bazine hidrografice, judeţe, comune.

Implicarea organismelor statului, precum şi a organismelor neguvernamentale, dar şi a tuturor proprietarilor de terenuri este absolut obligatorie întrucât acţiunile de ameliorare a solurilor solicită fonduri financiare extrem de ridicate. Toate aceste activităţi complexe sunt reglementate prin lege. Legea fondului funciar, împreună cu celelalte legi şi reglementări privind utilizarea pământului şi a apei stabilesc la nivel naţional sisteme de supraveghere, evaluare şi avertizare cu privire la starea calităţii solurilor.

A. Combaterea eroziunii solului Eroziunea este fenomenul care aduce cele mai mari pierderi dintre toate

fenomenele de degradare a terenurilor agricole. Degradările cauzate de eroziune sunt ireversibile, elementele fertilizante bioacumulate în stratul superficial al solului se pierd pentru totdeauna. În cazul unei eroziuni mai puternice se pierde întregul strat arabil şi apar la suprafaţă rocile nefertile şi greu de fertilizat.

Pentru România, combaterea eroziunii solului şi a alunecărilor de teren este o acţiune prioritară. Suprafaţa afectată de eroziune este de circa 5,3 milioane hectare, din care s-au efectuat lucrări pe circa 2,5 milioane hectare. Pierderile de recoltă cauzate de acest proces se ridică anual la 2 mil.tone cereale. Anual, prin procesul de eroziune se pierd 160 mil. tone sol fertil, cantitate ce echivalează cu 320000 t N s.a. şi 240000 t P2O5 s.a. la care se adaugă consecinţele de ordin ecologic1.

Tabelul 3.18. Structura suprafeţelor agricole în raport cu cerinţele de prevenire

şi combatere a eroziunii solului

Nr. crt.

Categoria de eroziune

Teren agricol

Arabil Pajişti

naturale

Plantaţii viti -

pomicole 1. Fără pericol 58.2 68.4 28.1 36.7 2. Pericol redus 17.6 17.3 17.6 22.8 3. Pericol moderat 16.6 9.5 21.7 25.0

Gavril {TEFAN

126

4. Pericol accentuat 7.6 4.8 32.6 15.5 TOTAL 100.0 100.0 100.0 100.0

Sursa: Ex terra aurum, Potrivit datelor din tabelul 3.18, din suprafaţa agricolă a ţării 41,8% este

afectată de procesul de eroziune, cele mai afectate categorii de folosinţă fiind 1 Caia A. Şi colab. – 1998, Economie agrară, USAMV Iaşi pajiştile naturale şi plantaţiile vitipomicole, cu 71,9%, respectiv 63,3%

din suprafaţa afectată de eroziune. Ameliorarea acestor terenuri contribuie la creşterea producţiei agricole şi la conservarea fertilităţii pământului.

B. Amenajările pentru irigaţii Cele mai fertile terenuri din ţara noastră se găsesc în zonele sudice şi sud-

estice, exact unde deficitul de apă se manifestă cel mai mult, fapt ce determină în primul rând însemnate pierderi de recoltă. În al doilea rând, eliminând efectul negativ al lipsei de apă, irigarea contribuie la realizarea unor producţii sigure şi stabile.

Studiile efectuate au demonstrat că efectul irigaţiilor este diferit, în funcţie de terenurile amenajate sau în funcţie de plantele luate în cultură (tab 3.19.).

Tabelul 3.19.

Aportul factorului tehnic“irigare” la realizarea producţiei agricole

Cultura

Potenţial de producţie în condiţii de 500 mm

precipitaţii medii anuale (kg/ha)

Aportul factorului

tehnic “irigare” (%)

Media plusului de producţie (kg/ha)

Grâu 3100 45-50 1500 Porumb 3000 60-65 1900 Floarea soarelui

2600 15-20 600

Sfeclă de zahăr

22000 65-70 15000

Soia 2500 15-25 700 Cartof 19000 55-60 11000

Economie Agrară

127

Sursa: Calcule proprii după studii efectuate la Staţiunile de Cercetări Podu-Iloaiei şi Fundulea

Deşi irigaţiile constituie un mijloc cert de potenţare a fertilităţii

pământului, nu toate suprafeţele de teren se pretează a fi amenajate pentru irigaţii. Din acest punct de vedere, al pretabilităţii la irigaţie, rezultatele diverselor studii arată că în România sunt irigabile, fără restricţii, 12% din terenurile arabile şi 9% din cele agricole (tab. 3.20.).

Tabelul 3.20. Structura suprafeţelor agricole în raport cu pretabilitatea la irigare

Nr. crt. Specificare Teren

agricol Arabil Pajişti naturale

Vii şi livezi

1. Irigaţii fără restricţii 8.8 12.0 2.3 5.6

2.

Irigaţii cu lucrări de prevenire a: - eroziunii prin apă - eroziunii eoliene -execesului de apă prin precipitaţii - ridicării nivelului freatic - salinizării

15.8

1.7 4.2

12.6

1.1

18.0

1.8 5.8

16.7

1.2

20.0

1.1 0.9

4.5 0.9

21.6

2.8 1.6

7.1 1.2

3. Irigabil după executarea unor lucrări ameliorative

27.5 29.8 24.1 18.6

4. Neirigabil 28.3 14.7 56.2 41.5 TOTAL 100.0 100.0 100.0 100.0

Sursa: Exterra aurum Suprafaţa amenajată pentru irigat în Românian conform anuarului FAO era în anul 2000 de 3102 mii hectare teren agricol (tab. 3.21.) ceea ce reprezintă 21% din suprafaţa agricolă (la nivelul anilor 38 – 15000 ha). Pe categorii de folosinţă ponderile reprezentau - 24,0% la arabil, 10% la vii; 15% la livezi şi 1,0% la pajişti naturale.

În perioada dupa 1990 asistăm la reducerea şi la degradarea sistemelor de irigaţii existente (practic la sfarşitul anului 2003, irigaţiile erau în funcţiune pe 550.000 ha, mai puţin de 18% din total agricol amenajat pentru irigat).

Gavril {TEFAN

128

Sumele mari care s-au cheltuit cu amenajările pentru irigaţii au fost fundamentate pe faptul că în România 5 ani din 10 sunt secetoşi, cu un nivel al precipitaţiilor sub strictul necesar al diferitelor plante de cultură.

C. Amenajările pentru desecări şi îndiguiri O parte însemnată din teritoriul României are nevoie de corectarea

regimului aerohidric prin lucrări de eliminare a excesului temporar sau permanent de apă. Aceste lucrări se realizează în unele zone concomitent cu amenajările pentru irigaţii ca sisteme reversibile irigaţii-drenaj. (tab. 3.21.).

Tabelul 3.21. Suprafeţele agricole irigate - 2000 Ţara Mii ha % din SAU

România 3102 21,1 Franţa 1160 3,8 Germania 330 2,8 Grecia 1190 20,7 Italia 3100 18,0 Olanda 550 27,2 Spania 3360 12,4 SUA 19800 - China 45400 47,8 Pachistan 15300 74,1 Iran 5700 41,4

Sursa: Ex terra aurum În raport cu gradul de inundabilitate la nivelul întregii ţări, situaţia este

următoarea: 82,9% din terenul arabil este neinundabil; 5,6% din terenul arabil este inundabil dar sunt realizate lucrări de îndiguire; 7,1% este inundabil la mai mult de 5 ani şi 4,4% din terenul arabil este inundabil cel puţin o dată la 5 ani. Rezultă că sunt necesare lucrări de îndiguire pe 11,5% din suprafaţa arabilă a ţării.

D. Ameliorarea nisipurilor şi a terenurilor nisipoase Terenurile nisipoase ocupă 300 000 ha situate în sudul Olteniei, în

Dobrogea şi în Bihor. Ameliorarea acestor terenuri (vezi tabelul 3.22.) are la bază următoarele măsuri:

Economie Agrară

129

- aplicarea unor cantităţi mari de îngrăşăminte organice la hectar (peste 50 tone);

- structuri de culturi specifice – lucernă, borceag, plantaţii de pomi sau viţă de vie;

- împădurirea cu specii adecvate; - utilizarea irigaţilor.

Tabelul 3.22. Repartiţia terenurilor după cerinţele de prevenire şi combatere

a excesului de umiditate

E. Ameliorarea terenurile sărăturate, alte lucrări de amelioraţii funciare

Terenurile sărăturate cuprind o suprafaţă de peste 400 000 ha. Măsurile recomandate pentru ameliorarea sărăturilor sunt:

- lucrările de drenaj; - amendarea solurilor (calcar); - utilizarea îngrăşămintelor organice;

Nr. crt.

Grupa de terenuri Teren agricol

Arabil Pajişti natura-

le

Vii şi livezi

1. Nu necesită măsuri 56.0 56.9 54.4 54.82. Necesită afânare adâncă 8.9 11.4 4.0 5.4

3. Necesită afânare adâncă şi drenaj superficial

12.3 11.0 14.4 15.9

4. Necesită drenaj superficial 11.6 9.5 15.1 18.65. Necesită drenaj adânc 2.5 2.8 2.2 0.5

6. Necesită drenaj adânc şi afânare adâncă

3.9 4.1 4.0 0.8

7. Necesită drenaj adânc şi superficial 1.6 1.6 1.7 0.7

8. Necesită drenaj adânc şi superficial şi afânare adâncă

1.7 1.6 2.2 0.5

9. Necesită combaterea izvoarelor de coastă

1.5 1.1 2.0 2.8

TOTAL 100.0 100.0 100.0 100.0

Gavril {TEFAN

130

- folosirea unor plante specifice ca orez, sorg, orz, lucernă, sfeclă, floarea soarelui.

Alte lucrări de amelioraţii funciare necesare a fi efectuate pentru ridicarea fertilităţii sau pentru restaurarea capacităţii productive a solurilor sunt prevenirea şi combaterea acidităţii, a poluării etc.Potenţarea capacităţii actuale de producţie a terenurilor prin lucrări ameliorative este posibilă, prin studii de specialitate aprofundate care să se raporteze la conceptul de dezvoltare durabilă a agriculturii.

3.6. Structura de producţie Cu 14,7 milioane hectare de teren agricol (62,1% din total fond funciar)

România este al doilea mare producator agricol în Europa centrală si estică, după Polonia si de un nivel mediu în Europa (agricultura României produce în medie pe an cca 10 miliarde de EURO). Atât solul cât si clima în România ar putea determina o productie agricolă eficientă. Dar, aspectele negative privind modul de exploatare al capitalului funciar, nivelul de dotare tehnică şi organizarea pieţelor agricole dezvaluie dezechilibre majore în agricultura românescă.

Astfel, producţia agricolă totală a scăzut în anul 2003 comparativ cu anul 1989 cu 14,3% iar raportul producţie vegetală/producţie animală s-a înclinat în favoarea sectorului vegetal. În producţia agricolă totală, sectorul vegetal a crescut de la 54,4% în 1989 la 64,2% în 2003 (tab 3.23).

Tabel 3.23. Structura productiei agricole -%

ANUL Indicii de creştere

1989 2003 Producţia agricolă totală, din care: 100,0 100,0 - sector vegetal 54,4 64,2 - sector zootehnic 45,6 34,9 -servicii - 0,9

Analizând structura producţiei agricole din România, rezultă următoarele: Grâul ocupă o suprafaţă medie anuală de 2,0 milioane ha cu o producţie

totală situată la nivelul a peste 5 milioane tone (media perioadei 2000 - 2004). Această producţie totală asigură integral nevoile de consum intern şi un plus de

Economie Agrară

131

aproximativ 1 milion de tone pentru export. Din acest punct de vedere, România este ţara cu cel mai ridicat potenţial din Europa – suprafaţa de grâu pentru pâine pe locuitor situându-se la un nivel de 0,1 ha faţă de 0,05 ha/loc. - media europeană. Excepţie de la această situaţie fac anii cand se cultivă mai puţin de 1,5 mil. ha iar producţia medie scade sub 2000 kg/ha (este cazul anilor 1992, 1996, 2002 şi 2003) când România a devenit importator net de grâu. Merită mentionat ca riscul si incertitudinea din agricultura României sunt foarte ridicate datorită în special fenomenului de secetă (ex: productia de cereale a înregistrat fluctuatii anuale importante), iar productivitatea este de 2 pâna la 3 ori mai scazuta comparativ cu cea înregistrata în statele membre ale UE (producţia medie de grâu în UE calculată pentru perioada 1998 – 2003 a fost de 6463 kg/ha, iar în România în aceiaşi perioadă producţia medie de grâu a fost de 2514 kg/ha).

Porumbul este cultura cea mai răspândită în ţara noastră, ocupând circa 30% din suprafaţa arabilă (peste 3,1 mil. ha) cu o producţie totală de aproximativ 9 mil. tone.

Suprafaţa ocupată de porumb indică importanţa culturii pentru România, care este dată de randamentul la hectar relativ superior grâului (producţia medie la porumb în România calculată pentru perioada 1998 – 2003, a fost de 3068 kg/ha, iar în UE de 8880 kg/ha), de valoarea bivalentă, de aliment şi furaj, precum şi de o tehnologie relativ simplă, pretabilă la mecanizare şi uşor de substituit cu muncă vie.

În perspectivă, porumbul va rămâne cea mai importantă cultură vegetală pentru economia României care are nevoie de peste 20 mil. tone anual. În acest sens România ar putea fi scutită de importuri la acest produs, dacă se acordă o atenţie sporită factorilor ce concură la egalizarea randamentelor la hectar cu cele din Uniunea Europeană (peste 8,8 t/ha). Acest obiectiv este posibil de atins chiar în condiţiile în care suprafaţa cultivată rămâne aceeaşi (circa 3 mil. ha), cu condiţia ca nivelul de intensificare să crească.

Floarea soarelui este principala cultură oleaginoasă din România (ţara noastră este unul din cei mai mari producători din Europa). Faţă de anul 1989 câd se cultivau 450 de mii de ha, floarea soarelui ocupă în prezent peste 1 milion ha cu o producţia totală ce depăşeşte 1000 mii tone/an asigurând populaţiei o cantitate anuală de circa 16 litri ulei pe locuitor. Acest lucru s-a datorat în principal politicii de preţuri, avantajului comparativ cu alte culturi şi relaxării condiţiilor de export (începând cu anul 1993 România este un exportator net de

Gavril {TEFAN

132

floarea soarelui). Producţia medie de floarea soarelui în România este de 1134 kg/ha (perioada 1998 – 2003) faţă de 1695 kg/ha, media în UE.

O analiză succintă a locului ocupat de floarea soarelui în cadrul plantelor oleaginoase în ultimii 10 ani, a condus la o diferenţiere netă în favoarea acestei culturi (ocupă peste 90% din suprafaţă şi producţia totală a acestei grupe de plante).

Sfecla pentru zahăr ocupă o suprafaţă de cca 50 000 ha cu o producţie ce asigură sub 10% din necesarul de consum intern. Scăderea accentuată a suprafeţelor cultivate cu 80% în anul 2003 coparativ cu anul 1989 (45 mii ha faţă de 255 mii ha) şi a randamentelor la hectar faţă de anul 1989 cu 20%, exprimă efectul neintegrării eficiente a producătorilor, a dificultăţilor privind mecanizarea şi a unui management mediocru înregistrat la nivelul întregii filiere. La acestea se adaugă importurile ieftine de zahăr rafinat din China, Ucraina, Moldova şi Cuba.

Cartoful specie cu o foarte mare elasticitate ecologică, constituie un produs alimentar de primă importanţă, având şi o largă utilizare industrială (amidon, dextrină, alcool) şi furajeră. Din 10t cartofi se poate obţine 1t carne. De altfel, în nord-vestul Europei aproape 50% din recolta de cartofi este folosită ca furaj pentru animale, iar în Polonia până la 65%.

În prezent producţia totală de carof este de cca 4 mil. tone faţă de 5 mil. tone maximum înregistrat în subdecada 1981-1985, iar suprafeţele cultivate sau redus cu peste 60.000 ha (de la 351 mii ha în 1989 la 282 mii ha în 2003).

Tendinţa de scădere a producţiei totale nu trebuie corectată prin sporirea suprafeţelor, ci prin intensivizarea tehnologiilor de cultivare şi concentrarea acestei culturi în zonele cele mai favorabile (producţia medie la cartof în România este de 14820 kg/ha faţă de 34800 kg/ha în UE).

La nivel naţional, judeţele Braşov, Covasna, Harghita, Suceava şi Neamţ concentrează peste 50% din suprafaţa cultivată cu cartof la nivelul ţării. Această concentrare a producţiei în zonele cele mai favorabile va determina o revitalizare a culturi de cartof, astfel încât România să devină exportator.

Fructe şi legume Horticultura ocupă 6% din suprafaţa agricolă a României, cca 15% din

valoarea producţiei agricole totale (2,8 mil t legume, 1,2 mil t struguri şi 1,3 mil t fructe) şi peste 8% din total exporturi agroalimentare. Suprafaţa cultivată cu legume s-a menţinut în medie la nivelul de 230.000 ha fară a se înregistra variaţii mari ale producţiei totale de la un an la altul. În schimb suprafaţa cultivată cu

Economie Agrară

133

fructe a scăzut cu 40%. Acest fenomen colaborat cu scăderea producţiilor medii a condus la o scădere a producţiei totale în aceiaşi perioadă cu 47%. Spre exemplu: producţia medie la mere în UE este de 25100 kg/ha, iar în România de 6878 kg/ha. În viitor prin organizarea pieţelor de legume şi fructe, prin politici de susţinere a producătorilor şi prin dezvoltarea unităţilor de prelucrare se aşteaptă revigorarea acestui sector.

Carnea După anul 1990, reducerea drastică a efectivelor la toate speciile (peste

45% din totalul efectivelor exprimate în U.V.M.) şi restructurarea neavantajoasă a sistemelor de creştere crează premisele unor importante dificultăţi în relansarea producţiei de carne.

In anul 2003 producţia totală de carne în România a fost de 14699 mii tone. Faţă de anul 1989 se constată o continuă scădere a producţiei anuale de carne, producţia din anul 2003 reprezentând 77,2% din cea realizată în anul 1989.

Principala problemă a producţiei de carne din România o constituie criza în asigurarea necesarului de furaje şi a calităţii acestora. Fenomenul s-a agravat după 1990, prin reducerea suprafeţelor cultivate cu plante de nutreţ, scăderea producţiilor medii la hectar, reducerea ratei de conversie a furajului în carne: 7,5-8,5 U.N./kg spor la taurine; 5,3 kg furaje combinate – la porcine; 3,2-3,5 kg – la păsări, etc.

Lapte Reducerea efectivelor de vaci de lapte după anul 1990 a îmbrăcat un

aspect dublu şi anume „salubrizarea efectivelor“ prin eliminarea animalelor tarate şi creşterea randamentelor pe animal de la sub 2000 l/cap. în perioada 1986 – 1990 la 3150 l/cap., media anilor 2000-2004 şi cu tendinţă de creştere (producţia medie în UE este de 5777 l/cap). Această situaţie aparent pozitivă este însă puternic marcată de regresia filierei laptelui, creşterea autoconsumului şi criza de lapte din zona urbană.

România realizează o producţie de peste 200 l/locuitor/an, superioară mediei mondiale (de 3 ori) dar care reprezintă numai 2/3 faţă de media Europei, fără a atinge nivelul recomandat de organizaţiile FAO - 240 l/locuitor/an şi OMS - 300 l/locuitor/an.

Tendinţele de viitor, se îndreaptă spre creşterea producţiei. Produsele agricole industrializate

Gavril {TEFAN

134

Produsele alimentare domestice se confruntă cu o puternică concurenţă a produselor importate (zahăr, ulei, produse lactate, produse din carne), iar ca efect valoarea adăugată din prelucrarea produselor materii prime se pierde în exteriorul ţării. Contrar cu această evoluţie, producţia de lapte, uleiuri şi vinuri nu a scăzut, respectiv s-a dezvoltat în special datorită cererii la aceste produse pe plan internaţional şi existenţei unei oferte de materii prime la preţuri avantajoase.

3.7. Structura tehnologică Fundamentarea soluţiilor de optimizare a rezultatului economic obţinut în

agricultură trebuie să ţină seama de situaţiile obiective date, printre care de o importanţă deosebită este structura tehnologică. Structura tehnologică a agriculturii se exprimă prin accesul fermierilor la factorii de intensivizare. Factorii de intensivizare cuprind: mijloacele de mecanizare (tractoare, maşini, echipamente, instalaţii şi utilaje pentru mecanizarea diferitelor procese de muncă), mijloacele biologice şi mijloacele chimice.

Nivelul de dotare a unui teritoriu agricol cu factori de intensivizare exprimă nivelul şi potenţialul de dezvoltare al acelui teritoriu respectiv furnizează informaţii în legătură cu:

a. productivitatea muncii – gradul de dotare al unei exploataţii agricole cu utilaj tehnic contribuie la scăderea timpului de lucru şi poate permite o creştere a dimensiunii fermei; b. productivitatea resurselor primare - maşinile agricole permit creşterea productivităţii pământului, respectiv executarea lucrărilor în timpi optimi şi de calitate superioară au ca efect creşterea randamentelor la unitatea de suprafaţă; c. randamentele pe unitate de producţie (calitatea materialului biologic influienţează direct randamentele posibil de obţinut); d. eficienţa economică a producţiei; e. condiţiile de muncă. A. Mijloacele de mecanizare Mijloacele de mecanizare, influienţează direct creşterea productivităţii

muncii iar indirect prin efectuarea lucrărilor la timpul optim şi de calitate

Economie Agrară

135

superioară (în comparaţie cu mijloacele simple manuale) reprezintă un factor de creştere al producţiei.

Cuantificarea nivelului de dotare cu mijloace de mecanizare a unui teritoriu sau a unei întreprinderi se realizează prin analiza următorilor indicatori:

a. structura parcului de tractoare şi maşini agricole. Factorii direcţi care influenţează nivelul şi structura parcului de tractoare şi maşini agricole sunt:

- structura culturilor şi suprafaţa ocupată de fiecare cultură; - tehnologia fiecărei culturi (perioade optime de executare a lucrărilor,

nivelul posibil de mecanizare a lucrărilor agricole etc.);

- producţia şi distanţa până la care se transportă;

- tipurile de utilaje existente în fabricaţie;

- costul lucrărilor mecanizabile la un hectar cu diferite tipuri de agregate.

b. gradul de dotare al agriculturii cu maşini agricole necesare pentru efectuarea lucrărilor în perioadele optime. În România indicatorul are următoarele valori – tractoare: 58%; combine recoltat cereale: 94%, pluguri: 49%, semănători: 80% (tab.3.24.).

Tabelul 3.24.

Echiparea tehnică a exploataţiilor agricole, 2002 Specificare Unitatea de măsură România UE

ha agricol/utilaj 59,8 19,6 Tractoare % din total necesar pt. condiţii optime 58,3 - ha/utilaj 81,8 28,9 Pluguri % din total necesar pt. condiţii optime 49,3 - ha/utilaj 354,6 61,5 Cultivatoare % din total necesar pt. condiţii optime 42,1 - ha/utilaj 198,4 124,5 Semănători % din total necesar pt. condiţii optime 80,1 - ha/utilaj 1003,8 260 Maşini-

împrăştiat îngrăşăminte % din total necesar pt. condiţii optime 51,2 -

ha/utilaj 950,7 498,0 Maşini pt. erbicidat % din total necesar pt. condiţii optime 47,3 -

ha/utilaj 259,4 181,5 Combine-cereale păioase % din total necesar pt. condiţii optime 94,2 -

ha/utilaj 5838,0 157,8 Combine-porumb % din total necesar pt. condiţii optime 2,5 - Combine- ha/utilaj 3408,1 211,3

Gavril {TEFAN

136

recoltat furaje % din total necesar pt. condiţii optime 2,6 4,8 ha/utilaj 3386,4 260.6 Vindrovere % din total necesar pt. condiţii optime 4,2 - ha/utilaj 841,6 562,5 Prese pt. balotat % din total necesar pt. condiţii optime 38,7 -

Sursa: Date prelucrate după Eurostat, 73

Această dotare precară determină neefectuarea lucrărilor agricole în perioadele optime şi in consecinţă reducerea producţiei agricole cu valori cuprinse între 15% şi 80% în funcţie de lucrare şi cultură (tab.3.25., tab. 3.26.).

c. suprafaţa agricolă utilă ce revine pe tractor, din acest punct de vedere agricultura României se situează pe ultimele locuri în ierarhia ţărilor europene, respectiv 60 ha comparativ cu 19,6 în UE, cu 8,3 în Germania, cu 12,2 în Italia şi cu 20,8 în Franţa (tab. 3.27.).

Tabelul 3.25. Situaţia pierderilor rezultate din neefectuarea lucrărilor agricole

în perioadele optime la unele culturi agricole

Cultura

Potenţial de producţie în

condiţii optime (kg/ha)

Pierderi datorate nerespectării

epocii optime de semănat (%)

Media pierderilor

(kg/ha)

Grâu 4200 15-40 1400 Porumb 5000 10-30 1000 Floarea soarelui 3000 3-10 200 Sfeclă de zahăr 40000 5-15 4000 Soia 3000 2-5 100 Cartof 33000 6-10 2500

Sursa: studii efectuate de Staţiunea de Cercetări Podu-Iloaiei

Tabelul 3.26. Situaţia pierderilor rezultate din neefectuarea lucrărilor agricole

în perioadele optime la unele culturi agricole

Cultura

Potenţial de producţie în

condiţii optime (kg/ha)

Pierderi datorate neefectuării lucrărilăr de întreţinere a culturilor în

epoca optimă (%)

Media pierderilor

(kg/ha)

Grâu 4200 15-30 1100 Porumb 5000 40-70 3000

Economie Agrară

137

Floarea soarelui 3000 20-45 1000 Sfeclă de zahăr 40000 40-55 19000 Soia 3000 70-80 2200 Cartof 33000 40-70 18000

Sursa: studii efectuate de Staţiunea de Cercetări Podu-Iloaiei Parcul de maşini şi utilaje agricole , denumit şi “şeptelul mort”, a sporit

de la 13713 tractoare fizice în anul 1950 la 151745 în anul 1989, suprafaţa arabilă ce revenea pe tractor diminuându-se de la 684 la 60 ha. Ulterior, până la sfârşitul anului 2002, numărul de tractoare a crescut lent până la 167883 fiind însă insuficient faţă de necesarul de 372000 (tab.3.28.). Acest decalaj este şi mai mare dacă avem în vedere starea avansată de uzură fizică şi morală a parcului de tractoare şi maşini agricole.

Tabelul 3.27. Suprafaţa agricolă şi arabilă ce revine pe un tractor sau utilaj agricol, 2002

ha/tractor ha/utilaj agricol Nr. crt.

Ţara agricol arabil agricol arabil

1. Luxemburg 13,8 7,5 4,7 2,6 2. Danemarca 19,6 18,3 6,3 5,9 3. Franţa 23,1 13,7 6,0 3,5 4. Germania 13,9 9,7 6,0 4,2 5. Grecia 24,1 10,6 10,2 4,5 6. Irlanda 26,8 8,0 7,0 1,9 7. Italia 11,5 6,3 9,3 5,1 8. Portugalia 26,4 16,0 4,0 2,2 9. Spania 32,1 18,0 14,4 8,7

10. Suiedia - 19,0 12,5 7,0 11. Marea Britanie 37,0 12,2 8,3 2,7 - Total UE 18,5 11,1 7,3 4,4 - România 89,8 58,9 384,5 251,0

Sursa: Date prelucrate după Eurostat Tabelul 3.28.

Încărcătura medie pe diverse utilaje agricole în România (ha/utilaj) Tipul de utilaj Media înregistrată Parametrii normali pentru

Gavril {TEFAN

138

condiţiile actuale din România Tractoare 60 25-35 Combine păioase 259 175-250 Pluguri 155 30-40 Grape cu disc 155 60-70 Semănători 331 130-160 Maşini de erbicidat 877 400-450

Sursa: Raport privind ansamblul problemelor din agricultura României, M.A.A., august 2002

B. Mijloacele biologice Performanţa în producţia agricolă este susţinută, printre altele, şi de

calitatea superioară a mijloacelor biologice (seminţe certificate, rase omologate şi performante) promotoare de progres tehnic.

Din cercetările întreprinse pe plan mondial şi naţional se apreciază că, atât în ramura vegetală cât şi în creşterea animalelor, pierderile de recoltă cauzate de neutilizarea mijloacelor biologice de calitate pot varia între 10% şi 40% din producţia fizică (tab. 3.29.).

Tabelul 3.29. Situaţia pierderilor rezultate din neutilizarea

mijloacelor biologice de calitate la unele culturi agricole

Cultura Potenţial de producţie în

condiţii optime

Pierderi datorate

mijloacelor biologice (%)

Media pierderilor

(kg/ha)

Grâu 4200 10-30 800

Porumb 5000 10-40 1500

Floarea soarelui 3000 10-35 700

Sfeclă de zahăr 40000 5-10 3000

Soia 3000 10-15 400

Cartof 33000 10-20 4500

Sursa: studii efectuate de Staţiunea de Cercetări Podu-Iloaiei

Economie Agrară

139

Dacă ne referim, în general, la evoluţia mijloacelor biologice putem afirma că principala lor caracteristică o constituie sporirea productivităţii (potenţialul productiv raportat la unitatea fizică) şi îmbunătăţirea calităţii produselor ce se obţin ca urmare a procesului de specializare a producţiei prin soiuri, rase şi hibrizi (tab.3.30.).

Între mijloacele biologice de reproducţie pe de o parte şi tehnologiile aplicate în cultura plantelor sau creşterea animalelor, pe de altă parte, se stabileşte un raport care asigură sporirea producţiei de la o etapă la alta. În ultimul timp cercetările în domeniul ameliorării şi creării de noi soiuri, rase şi hbrizi cunoaşte un ritm rapid, urmărindu-se creşterea potenţialului productiv, accentuarea gradului de specializare şi îmbunătăţirea calităţii produselor, astfel ca ele să satisfacă cât mai deplin cerinţele de consum. Noile rase, soiuri şi hibrizi se caracterizează, de asemenea, prin creşterea conţinutului în elemente dominant-utile, evidenţiind aspectul calitativ al ameliorării (ex: sporirea conţinutului în ulei, grăsimi, glucide, vitamine, proteine etc.).

Mijloacele biologice ca element al consumurilor intermediare ale agriculturii au o pondere de 5 – 15% în producţia culturilor de câmp şi de peste 20% în cazul fermelor horticole. În total costuri în medie pe întreaga agricultură mijloacele biologice deţin 10 – 15%, cu maxime de peste 30% în horticultură şi zootehnie.

Tabelul 3.30. Dinamica producţiei medii la unele culturi (kg/ha)

Ţările UE România % faţă de UE

Cultura 1961-1970

1991-2000

% 1961 - 1970

1991-2000

% 19611970

19902000

Grâu 3300 5600 169,7 1450 2680 184,8 43,0 47,9

Porumb 2800 8400 300,0 1770 4140 233,9 63,2 63,7 Sfeclă zahăr

37800 53000 140,2 14890 22280 140,6 39,4 42,8

Tomate 21300 54000 253,5 14334 29473 205,6 67,3 92,1 Caia A. şi colab. – 1998. Economie agrară, USAMV Iaşi

Gavril {TEFAN

140

Reprezentând un factor indispensabil în realizarea producţiei agricole şi cunoscând faptul că influenţează direct nivelul producţiei agricole, la alegerea sdoiului, hibridului sau rasei trebuie să se analizeze următorii indicatori: a. adaptabilitatea la condiţiile de mediu; b. potenţialul productiv; c. raportul dintre producţia principală şi producţia secundară (funcţie de scopul

producţiei să fie în favoarea uneia din cele două producţii, exemplu: la cultura de porumb pentru boabe să fie în favoarea producţiei principale iar la cultura de porumb pentru siloz să fie în favoarea producţiei secundare);

d. posibilitatea modificării raportului în favoarea unuia din produsele principale dacă cerinţele economice o impun (ex: ovine – să existe posibilitatea schimbării direcţiei de specializare – lapte, carne, lână);

e. rezistenţa la boli şi dăunători; f. adaptabilitate ridicată la condiţiile diferite în care se desfăşoară procesele de

producţie, în sensul încadrării în limite cât mai largi fără a afecta producţiile medii care se obţin şi calitatea produselor);

g. să asigure scăderea consumurilor specifice de energie, de mijloace materiale, de materii prime, de muncă şi financiare pe unitatea de produs finit;

h. calitatea produselor finite (conţinutul în principii utile – grăsimi, glucide, vitamine, proteine etc.).

C. Mijloacele chimice

Mijloacele chimice, reprezintă unul din factorii cei mai importanţi ai dezvoltării şi modernizării agriculturii, participând în mod efectiv la intensificarea acesteia. În afară de efectul direct asupra sporirii producţiei agricole, prin creşterea fertilităţii solului, evitarea pierderilor prin prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor şi prin acţiunea stimulativă, mijloacele chimice sporesc şi aportul altor factori de producţie: mecanizare, amenajări tehnice.

Agricultura UE este în general de tip industrial, fapt ce reclamă ca condiţie sine qanon, prezenţa masivă a substanţelor chimice. De exemplu consumul de azotat de amoniu a fost în anul 2003, în Franţa de 292 kg/ha agricol, respectiv de 476 kg/ha arabil, în Italia de 121 kg/ha agricol, respectiv de 192 kg/ha arabil, iar în Spania 65 kg/ha agricol sau de 114 kg/ha arabil (tab.3.31).

În România consuml de îngrăşăminte chimice, după anul 1989 a înregistrat o scădere cu aproximativ 75% în anul 2003 faţă de anul 1989.

Economie Agrară

141

Astfel, cantitatea totală de îngrăşăminte minerale s-a redus în perioada după 1989, de aproape patru ori, din care la îngrăşămintele cu azot la mai puţin de 1/3, la cele de fosfor la aproape 1/5 iar la cele de potasiu la circa un sfert. În România se consumă 31,8 kg ingăşăminte chimice /ha SAU comparativ cu 157,4 kg/ha SAU – consumul mediu al ţărilor din UE (tab. 3.32.).

Începând cu anii 1997-1998 deja se înregistra un deficit de azot în sol, situaţie ce se răsfrânge negativ asupra cantităţii şi calităţii producţiei agricole. Pentru prezent se apreciază că nu se aplică decât 25% din necesarul de substanţe chimice, datorită puterii reduse de cumpărare a producătorilor agricoli. Desigur, asemenea reduceri au influenţat în măsură însemnată randamentele la hectar cunoscând faptul că fertilizarea contribuie la realizarea producţiei agricole cu valori cuprinse între 15% şi 50% (tab.3.33.).

Tabelul 3.31. Consumul de îngrăşăminte chimice din agricultura UE şi a

ţărilor candidate –media 1999/2003

Ţara Suprafaţa arabilă + culturi permanente

(SAU) -mii ha-

Consum de îngrăşăminte -kg s.a./ha SAU-

Austria 1479 156,8 Benelux 785 407,6 Danemarca 2373 187,5 Finlanda 2129 145,1 Franţa 19468 260,5 Germania 12060 234,9 Grecia 3915 129,2 Irlanda 1346 501,5 Italia 10927 168,5 Olanda 935 535,8 Portugalia 2900 82,4 Spania 19164 107,6 Suiedia 2799 110,4 Marea Britanie 6425 327,6

Gavril {TEFAN

142

România 9900 31,8 Bulgaria 4511 42,1 Cehia 3331 94,3 Polonia 14424 111,1 Slovacia 1605 73,5 Ungaria 5047 85,2

Sursa: Date prelucrate după Eurostat

Tabelul 3.32. Consumul de îngrăşăminte chimice substanţă activă din agricultura

UE–media 1996/2001 Consum la 1 ha - kg

Ţara Suprafaţa agricolă Total N P K

Austria 3406 70 37 15 17 Benelux 1523 199 111 30 50 Danemarca 2674 146 95 16 35 Finlanda 2248 137 77 24 36 Franţa 29854 156 83 31 42 Germania 17215 165 107 22 35 Grecia 8773 55 34 14 7 Irlanda 4401 148 90 25 33 Italia 15485 114 55 33 26 Olanda 1962 239 174 30 35 Portugalia 3918 61 31 18 12 Spania 29834 74 38 20 16 Suiedia 3216 92 62 14 16 Marea Britanie 17289 119 74 20 25 Total UE 141798 119 68 24 27 România 14803 22 16 5 1

Sursa: Date prelucrate după Eurostat Tabelul 3.33.

Aportul factorului tehnic “fertilizare” la realizarea producţiei agricole

Cultura Potenţial de producţie în

Aportul factorului tehnic

Media pierderil

Economie Agrară

143

condiţii optime de utilizare a

fertilizării (kg/ha)

“fertilizare” (%) or (kg/ha)

Grâu 4200 15-40 1600 Porumb 5000 10-40 1700 Floarea soarelui 3000 15-50 1200 Sfeclă de zahăr 40000 15-20 7000 Soia 3000 15-25 700 Cartof 33000 15-30 7500

Sursa: studii efectuate de Staţiunea de Cercetări Podu-Iloaiei

Efectul îngrăşămintelor minerale asupra producţiei a determinat revoluţia chimică în agricultură începând cu deceniile 7 şi 8 ale secolului trecut1. Astfel consumul de îngrăşăminte chimice la ha a crescut la nivel mondial de la 7 Kg în anii 1960 la 15 kg în anii 1970 şi la 27 kg în prezent (tab. 3.34.). Pe categorii de ţări se constata o diminuare a consumului în ţările dezvoltate unde se încearcă o reconsiderare a agriculturii tradiţionale.

Concomitent cu reducerea cantităţii de îngrăşăminte chimice s-au diminuat şi cantităţile de substanţe folosite pentru protecţia plantelor (pesticide). Pierderile de recoltă cauzate de neutilizarea pesticidelor cât şi de nerespectarea perioadelor optime de aplicare pot varia între 20-90% din producţie fizică (tab. 3.35., tab. 3.36.).

Conform anuarului FAO agricultura României consuma în anul 1990 pe hectar 0,81 kg fungicide, 0,51 kg erbicide şi 0,39 kg insecticide1. În prezent (media 2002-2004) consumul mediu anual pe hectar este de 0,31 kg fungicide, 0,28 erbicide şi 0,10 kg insecticide.

Pe fondul ridicat în alocarea factorilor de producţie la nivelul UE se manifestă un puternc curent în direcţia protejării mediului, prin practicarea unor forme alternative de agricultură, de tipul: ecologică şi durabilă.

Tabelul 3.34.

Consumul de îngrăşăminte chimice substanţă activă la nivel mondial Consum la 1 ha - kg Ţara 1961 1970 1980 1990 2001

Total mondial 7 15 25 28 27 Ţări dezvoltate 15 29 41 39 28 Ţări în curs de dezvoltare 1 5 14 21 27

Gavril {TEFAN

144

Cantităţile şi sortimentul de mijloace chimice, din toate categoriile, se

determină în strânsă dependenţă cu tipul de agricultură, cu structura producţiei agricole, cu frecvenţa şi intensitatea diferitelor boli şi dăunători. În general, dezvoltarea producţiei de substanţe chimice folosite în agricultură se caracterizează prin accentuarea diversificării, creşterea conţinutului de substanţă activă, sporirea efectului în procesul folosirii şi a eficienţei lor economice.

1Tofan A. – 2005, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea, Iaşi

Tabelul 3.35. Situaţia pierderilor rezultate din neutilizarea erbicidelor conform

tehnologiilor de producţie la unele culturi vegetale

Cultura

Potenţial de producţie în

condiţii optime de combatere (kg/ha)

Pierderi datorate

buruienilor (%)

Media pierderilor

(kg/ha)

Grâu 4200 40-60 2000 Porumb 5000 30-70 2500 Floarea soarelui 3000 30-70 1500 Sfeclă de zahăr 40000 20-80 20000 Soia 3000 30-90 1800 Cartof 33000 15-20 6000

Sursa: studii efectuate de Staţiunea de Cercetări Podu-Iloaiei Tabelul 3.36.

Situaţia pierderilor rezultate din neutilizarea fungicidelor şi insectofungicidelor conform tehnologiilor de producţie la

unele culturi vegetale

Cultura

Potenţial de producţie în

condiţii optime de combatere (kg/ha)

Pierderi datorate bolilor şi

dăunătorilor (%)

Media pierderilor

(kg/ha)

Grâu 4200 10-30 1000 Porumb 5000 10-35 1100 Floarea soarelui 3000 15-30 800

Economie Agrară

145

Sfeclă de zahăr 40000 11-15 5000 Soia 3000 15-30 800 Cartof 33000 40-70 19000

Sursa: studii efectuate de Staţiunea de Cercetări Podu-Iloaiei Produsele chimice trebuie să se caracterizeze prin anumite însuşiri

tehnico- economice, dintre care mai importante menţionăm pe următoarele: - sporirea randamentului pe unitatea fizică (greutate, volum), respectiv

creşterea conţinutului în substanţă activă; - îmbunătăţirea raportului dintre diferite elemente componente în

funcţie de scopul urmărit, adică sporirea efectului asupra plantelor sau animalelor la aceeaşi cantitate de substanţă activă folosită;

- creşterea gradului de universalitate, în sensul folosirii aceleiaşi substanţe pentru mai multe scopuri, în acest fel reducându-se cantitatea folosită şi numărul de operaţiuni pentru administrarea lor;

- creşterea duratei de stabilitate în forma iniţială, pentru a putea fi folosite cu acelaşi efect vreme îndelungată;

- forma în care se realizează să permită manipularea şi administrarea în orice condiţii, fără pierderi şi cu acelaşi efect;

- să aibă o durată mare de acţiune după administrare, pentru a se evita administrarea într-un număr mare de reprize;

- să aibă mare priză sau mare capacitate de vehiculare faţă de obiectul asupra căruia se administrează (sol, plantă, animal), în funcţie de diferite condiţii date, de modul în care acţionează şi de scopul urmărit;

- reducerea sau eliminarea totală a efectului nociv, mai ales la substanţele de prevenire şi combaterea bolilor şi dăunătorilor;

- în procesul utilizării lor, respectiv în contact cu obiectele asupra cărora se administrează, să nu determine producerea (în sol, plantă, animal) unor substanţe toxice.

În legătură cu folosirea mijloacelor chimice în agricultură se impune cunoaşterea următoarelor caracteristici: sunt substanţe puternic poluante, fapt pentru care se cer studii minuţioase, atenţie şi răspundere mare în administrarea lor; se înlocuiesc la intervale relativ scurte de timp pentru că dăunătorii şi agenţii

Gavril {TEFAN

146

patogeni capătă rezistenţă; în condiţiile folosirii în cantităţi mari a substanţelor chimice, preţurile trebuie corelate cu calitatea produselor.

Lipsa factorilor necesari pentru desfăşurarea proceselor de producţie moderne, costul ridicat al acestora, dobânzile mari la credite precum şi nivelul redus al subvenţiilor în agricultură şi-au pus amprenta asupra eficienţei în agricultură. Pentru depăşirea acestei situaţii se impune:

- sporirea suprafeţei culturilor care fixează azotul biologic în sol; - asigurarea unei rotaţii raţionale a culturilor; - adoptarea unui sistem de stimulare a producătorilor agricoli în

utilizarea unor cantităţi optime de îngrăşăminte chimice; - sporirea cantităţii de îngrăşăminte organice pe seama redresării

sectorului zootehnic; - îmbunătăţirea pregătirii profesionale a agricultorilor, înţelegerea de

către aceştia a necesităţii utilizării substanţelor chimice în doze optime în activităţile agricole.

3.8. Formele de exploatare agricolă În procesul de producţie din agricultură, formele de exploatare cuprind

modul de punere în valoare a capitalul funciar, respectiv legătura juridică care există între exploataţia agricolă şi proprietatea funciară. Legătura juridică dintre fermier şi ansamblul mijloacelor de producţie poate fi de proprietate în totalitate sau în parte, de arendaş, de chiriaş, de muncă autonomă (lucrează singur sau cu familia sa), de muncă dependentă (angajează muncă salariată) etc.

În România se deosebesc următoarele forme de exploatare agricolă1: - în regie proprie, modul direct de punere în valoare a capitalului funciar; - în arendă, modul indirect de de punere în valoare a capitalului funciar. Modul direct de punere în valoare – în regie proprie, se exprimă prin

faptul că fermierul este proprietarul terenurilor agricole şi al capitalului de exploatare, el organizează şi conduce nemijlocit procesul de producţie. Fermierul în calitate de proprietar este cel care munceşte şi beneficiază integral de roadele muncii şi proprietăţii sale, suportând singur pierderile exploataţiei sale. Gestiunea fermei poate fi încredinţată unui manager salariat.

Economie Agrară

147

Modul indirect de de punere în valoare – arenda, se exprimă prin faptul că proprietarul funciar – numit arendator cedează pe o durată determinată dreptul său de folosinţă a pământului unui exploatant (fermier) în schimbul unei plăţi numită arendă. Fermierul închiriază prin contract pământul şi clădirile administrative – exploataţia agricolă propriu-zisă. Aportul lui în activitatea economică se materializează în capitalul de exploatare şi în muncă. Arenda este de două feluri: totală sau parţială.

În cazul arendei totale, fermierul plăteşte arenda proprietarului în bani, în natură sau în bani şi în natură şi încasează tot profitul obţinut sau suportă eventualele pierderi. 1 Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole Ed. Tera Nostra, Iaşi, 2001

În cazul arendei parţiale, fermierul contribuie la realizarea producţiei agricole cu capitalul de exploatare şi cu munca, iar proprietarul aduce capitalul funciar şi participă la conducerea exploataţiei fără a încasa arendă. Plata proprietarului de capital funciar şi a fermierului se face prin împărţirea veniturilor exploataţiei.

Importanţa fiecărui mod de punere în valoare a capitalului funciar variază de la o ţară la alta, de la o regiune la alta, în funcţie de suprafaţa agricolă a exploataţiei.

Din datele prezentate în tabelul 3.37., rezultă că la nivelul U.E. forma dominantă de punere în valoare a capitalului funciar rămâne cea în regie proprie (64,9%).

Forma de exploatare în arendă este dominantă în Belgia (67,7%) şi în Franţa (52,7%). În cazul Franţei modul de punere în valoare a capitalului funciar comportă unele consideraţii: în sudul Franţei este dominant modul direct de punere în valoare, iar arenda se practică cel mai mult în centrul Franţei. În cazul exploataţiilor de dimensiuni reduse (mai puţin de 10 ha) se preferă exploatarea directă (75% din suprafaţă). Din contră, în cazul exploataţiilor de peste 10 ha arenda reprezintă forma dominantă.

Ambele modalităţi de punere în valoare a capitalului funciar prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje. Forma de exploatare directă, în regie proprie, a fost considerată multă vreme ca modalitate optimă de exploatare.

Avantajele modului direct de punere în valoare derivă din faptul că aceeaşi persoană este în acelaşi timp şi proprietar şi exploatant:

Gavril {TEFAN

148

- proprietarul exploatant este în întregime stăpânul bunurilor sale, are toată libertatea de acţiune, are controlul deciziei, poate să facă toate ameliorările dorite exploataţiei fără a avea nevoie de acordul unei persoane străine, poate obţine credite mult mai uşor căci poate da în garanţie propriul capital funciar, prin ipotecare;

- exploatantul încaseză în totalitate veniturile exploataţiei, fără a mai plăti renta funciară (arenda); munca sa este motivată şi remunerată proporţional cu întregul rezultat economic pe care îl obţine (este autoîncurajat să producă);

- exploatantul rezistă mai bine în situaţiile de criză (producţii scăzute, preţuri mici etc) pentru că nu împarte profitul cu nimeni;

- proprietarul exploatant are tendinţa să se menţină pe propriul său domeniu, având avantajul stabilităţii; această stabilitate poate să fie însă o cauză a stagnării economice, în special când exploataţia este foarte mică.

Tabelul 3.37. Modalităţi de punere în valoare a capitalului funciar în Uniunea Europeană

Ţara În regie proprie,

% În arendă totală,%

În arendă parţială,%

Belgia 31,7 67,7 0,7 Danemarca 81,7 18,3 - Germania 63,6 36,0 0,4 Grecia 77,1 21,8 8,8 Spania 69,8 22,1 8,1 Franţa 46,7 52,7 0,6 Irlanda 96,0 4,0 - Italia 80,0 18,8 1,2 Luxembourg 51,7 47,7 0,6 Olanda 64,5 34,6 0,9 Portugalia 66,3 22,0 11,7 Anglia 62,6 37,4 - UE 64,9 32,7 2,3

Sursa: Eurostat. Dezavantajele modului direct de punere în valoare a pământului sunt o

consecinţă a faptului că în aceeaşi mână se găseşte atât capitalul funciar, cât şi capitalul de exploatare:

Economie Agrară

149

- între capitalul funciar şi capitalul de exploatare se poate manifesta o anumită concurenţă; scopul agricultorului nu este de a avea, ci de a produce. Pentru a produce are nevoie de pământ şi de capital de exploatare. Astfel agricultorul este obligat să cumpere teren pentru a putea dispune de o suprafaţă suficientă. Aceasta imobilizează o parte din capitalurile sale, făcându-l să apeleze la credite. O bună parte din capital este imobilizat în pământ, lipsind exploatantul de capital de exploatare necesar;

- apar dificultăţi de transfer între generaţii, pentru că sunt mai rare cazurile când agricultorul moşteneşte singur în totalitate o exploataţie. De cele mai multe ori patrimoniul funciar este împărţit între toţi moştenitorii. Cel ce vrea să preia exploataţia trebuie să-i despăgubească pe ceilalţi moştenitori, apărând astfel inconvenientul semnalat mai sus: banii care servesc pentru despăgubirea moştenitorilor nu pot fi investiţi în capitalul de exploatare. În plus mai apare şi inconvenientul că moştenitorul exploataţiei respective să nu fie un bun manager de exploataţie, situaţie în care agricultorul moştenitor este mai bine să fie arendator decât proprietar al terenului pe care-l cultivă.

Modul indirect de punere în valoare a capitalului funciar este arenda totală sau parţială. Arendarea nu este altceva decât o asociere de capitaluri: capitalul funciar şi capitalul de exploatare, capitaluri care aparţin la diferite persoane. De aici apar următoarele avantaje:

- fermierul nu investeşte sume mari în capitalul funciar. El poate consacra tot avutul său capitalului de exploatare. În regiunile în care această formă de exploatare domină se întâlnesc cele mai bune structuri de exploatare şi productivitatea agriculturii este mai ridicată;

- fermierul nu este legat de loc, el este independent şi poate alege exploataţia care-i convine cel mai bine, putând oricând să o părăsească când nu-i mai convin condiţiile economice;

Proprietarul terenului are de asemenea o serie de avantaje. Valoarea capitalului său funciar se menţine, chiar poate să crească, pământul fiind o valoare sigură. El primeşte un venit fix pentru capitalul său funciar – arenda – fără să fie interesat de modul în care se face exploatarea acestuia. El poate, de asemenea, să-şi aleagă arendaşul care îi pare cel mai bun pentru administrarea domeniului său.

În acelaşi timp, arendarea prezintă şi următoarele dezavantaje: - situaţia fermierului arendator este precară; la fiecare reînnoire a

contractului de arendă dreptul proprietarului de a-şi relua proprietatea pune în

Gavril {TEFAN

150

pericol rămânerea pe loc a fermierului. Proprietarul poate însă şi el să suporte contraloviturile acestei situaţii precare: la sfârşitul contractului de arendă, fermierul are tendinţa de a-şi recupera cheltuielile făcute în ameliorarea solului;

- apar dificultăţi în evaluarea şi rambursarea la sfârşitul perioadei de arendă a amelioraţiilor aduse de fermier exploataţiei, îi îngrădesc libertatea sa de acţiune şi limitează investiţiile dorite de el.

Legislatorul, promulgând şi ameliorând “statutul arendaşului” reduce din inconvenientele acestui mod de folosire a pământului.

În România, procesul de trecere a agriculturii la economia de piaţă a demarat prin aplicarea Legii fondului funciar (Legea 18/1991) şi a celorlalte legi privind economia producţiei agricole (legea 36/1991, legea societăţilor agricole şi alte forme de asociere în agricultură; legea 31/1991, legea societăţilor comerciale; legea 15/1990, legea privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale; legea arendei - 16/1994. Astfel, prin efectul acestor legi au apărut următoarele tipuri de exploataţii în accepţiunea oficială a organismelor din agricultură: a) gospodării individuale sau ferme familiale; b) asociaţiile familiale; c) societăţi agricole; d) societăţi comerciale agricole; e) regii autonome agricole şi f) staţiuni de producţie şi cercetare agricolă. Primele 4 tipuri de exploataţii fac parte din sectorul privat al agriculturii iar următoarele 2 tipuri din sectorul public.

Transformările structurale profunde din agricultura românească au ca suport proprietatea privată care a devenit dominantă, iar ca efect a sistemului de moştenire, a îmbunătăţirii şi specializării forţei de muncă se întrevede o largă răspândire a modului indirect de punere în valoare a capitalului funciar.

În prezent forma de exploatare a terenului agricol se confundă încă cu proprietatea iar dimensiunea medie a exploataţiei agricole individuale de 2,4 ha (deţin 73% din suprafaţa arabilă a României – tab. 3.38. şi tab.3.39.) şi modul de producţie independent neintegrat cu ramurile din avalul şi amontele agriculturii determină un potenţial economic redus cu consecinţe negative asupra dezvoltării agriculturii. Fărămiţarea excesivă a proprietăţii funciare constituie un handicap major în utilizarea potenţialului funciar şi în valorificarea avantajului competitiv pe care îl pot oferi condiţiile naturale (fertilitatea, clima, ecologia etc).

Proprietatea asupra pământului exprimă o relaţie juridică care dă dreptul proprietarului de posesie, dispoziţie şi uzufruct, iar exploatarea presupune punerea în valoare a pământului prin practicarea unor variate sisteme de producţie.

Economie Agrară

151

Exploataţia agricolă poate fi proprietatea fermierului sau nu. Proprietatea şi exploataţia pot să existe în spaţii diferite dacă fermierul arendează terenuri de la mai puţini proprietari sau proprietarul dă în arendă pământul mai multor arendaşi. În acest sens trebuie utilizate toate pârghiile economice care să orienteze proprietarul de pământ să se adapteze tendinţei existente pe plan naţional, cât şi internaţional de creştere a suprafeţei medii pe gospodăria individuală, încât să se poată vorbi de exploataţie agricolă familială viabilă din punct de vedere economic orientată spre piaţă şi nu spre autoconsum, cum se întâmplă în prezent în majoritatea cazurilor.

Tabelul 3.38. Formele de exploatare a terenului agricol în România -2002

Societăţi agricole (S.A.)

Asociaţii agricole (AS.) Gospodării individuale

(G.I.) sau Ferme familiale (F.F.)

Anul

mii ha

nr SA

ha/SA mii ha nr AS ha/AS mii ha mii GI

ha/GI

1996 1752 3759 466 1440 15107 95 8348 3625 2,3 1997 1714 3913 438 1000 9489 105 8897 3973 2,2 1998 1558 3578 435 950 7175 132 9182 3946 2,3 1999 1415 3573 396 868 6264 138 9377 4119 2,3 2000 1592 3724 427 648 6836 95 10054 4259 2,4 Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole Ed. Tera Nostra, Iaşi, 2001

Tabelul 3.39

Structura fondului funciar agricol pe forme de exploatare în România Specificare UM 1995/1998 2000/2003 Suprafaţa arabilă - total % 100,0 100,0 S. A. % 22,0 19,0 AS. % 19,0 8,0 G. I. şi F. F. % 58,0 73,0 Păşuni % 100,0 100,0 S. A. % 1,0 0 AS. % 4,0 0 G. I. şi F. F. % 95,0 100,0 Fâneţe % 100,0 100,0 S. A. % 1,0 0 AS. % 1,0 0 G. I. şi F. F. % 98,0 100,0

Gavril {TEFAN

152

Vii % 100,0 100,0 S. A. % 8,0 5,0 AS. % 12,0 1,0 G. I. şi F. F. % 80,0 94,0 Livezi % 100,0 100,0 S. A. % 4,0 5,0 AS. % 1,0 0 G. I. şi F. F. % 95,0 95,0 Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole Ed. Tera Nostra, Iaşi, 2001

3.9. Exploataţia agricolă Exploataţia agricolă (ferma sau întreprinderea) este definită ca un agent

al activităţii economice din agricultură care, sub autoritatea unui centru de decizie, reuneşte un număr cert de factori (sau resurse) şi tehnici în vederea producerii de bunuri care sunt în general oferite pe piaţă şi care permit obţinerea de profit.

Această definiţie arată că intreprinderea reuneşte următoarele funcţiuni1: 1. întreprinderea este o unitate de producţie, cuprinde ansamblul persoanelor şi

bunurilor care contribuie la realizarea unei categorii de produse sau servicii destinate a fi vândute pe piaţă şi, a satisface o anumită nevoie.

2. întreprinderea este o unitate de consum de resurse, pentru funcţionare utilizează un număr de factori şi tehnici de producţie care, sunt achiziţionaţi de pe pieţele din amonte: piaţa muncii, piaţa bunurilor intermediare, piaţa echipamentelor, piaţa de capital etc.

3. întreprinderea este o unitate de repartiţie a veniturilor, consumurile angajate pentru a obţine producţia reprezintă costuri pentru întreprindere şi venituri pentru toţi cei care furnizează bunurile ce fac obiectul consumului. Astfel întreprinderea repartizează veniturile din muncă (salariile) şi veniturile de capital (dobânzi, profit).

4. întreprinderea produce o bogăţie suplimentară în măsura în care valoarea producţiei realizate şi vândute pe pieţele din aval este superioară valorii resurselor consumate.

5. întreprinderea are o dublă finalitate: economică şi socială, contribuie la viaţa economică şi socială sub diferite aspecte: creează produse şi servicii în funcţie de nevoi, favorizează prosperitatea altor întreprinderi prin relaţiile pe care le

Economie Agrară

153

determină, contribuie la creşterea şi dezvoltarea economică generală cu efecte pozitive în plan social.

Pentru aşi îndeplini funcţiunile în viaţa economică, întreprinderile capătă forme foarte diverse. Astfel pentru studiul diferenţelor dintre diferite tipuri de întreprinderi, se impune clasificarea lor după anumite criterii.

Literatura de specialitate1, 2 utilizează în general următoarele 6 criterii de clasificare a întreprinderilor: 1Tofan A. – 2005, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea, Iaşi 2 Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole Ed. Tera Nostra, Iaşi, 2001

• forma juridică; • mărimea activităţii desfăşurate; • profilul de producţie; • tipul de conducere; • forma de exploatare; • gradul de integrare. I.) după forma juridică întreprinderile se grupează în trei mari sectoare:

sectorul privat, sectorul cooperatist (asociativ) şi sectorul public. A. sectorul privat regrupează întreprinderile a căror bază juridică este prorietatea privată asupra capitalului şi cuprinde două grupe de întreprinderi: întreprinderi individuale şi întreprinderi societare.

Întreprinderile individuale se caracterizează prin: 1. nu sunt organizate juridic, respectiv nu au existenţă autonomă, fiind

proprietatea unei singure persoane fezice, neexistând o distincţie netă între bunurile întreprinderii şi bunurile proprietarului;

2. nu se supun unor criterii unice de măsurare exactă a venitului respectiv, în analizele economice apar probleme legate de repartiţia venitului între bunurile proprietarului (familiei) şi bunurileb unităţii de producţie, probleme legate de remunerarea muncii proprietarului şi a familiei sale, probleme legate de remunerarea capitalului investit, probleme legate de raportul ce se crează între nivelul producţiei obţinute şi autoconsum.

În această categorie intră exploataţiilor agricole individuale (fermele familiale).

Întreprinderile societare se caracterizează prin:

Gavril {TEFAN

154

1. sunt organizate juridic, au existenţă proprie distinctă de cea a proprietarilor şi efectuează în nume propriu toate operaţiunile necesare funcţionării lor (declaraţii fiscale, acţiuni în justiţie, acte comerciale etc.);

2. capitalul este repartizat (divizat) între mai multe persoane(minim două) sub formă de titluri numite părţi sociale (societăţi agricole, societăţi cu răspundere limitată,) sau acţiuni (societăţile comerciale pe acţiuni).

Din această grupă fac parte toate tipurile de societăţi şi corporaţii agricole.

B. sectorul cooperatist regrupează întreprinderile care sunt asociaţii de persoane, cu scopul de a creşte puterea lucrativă a acestora, deci nu pun pe prim plan profitul. Întreprinderile cooperatiste cuprind: cooperative de consum (apare ca o grupare de consumatori, care cumpără “en gros” pentru a vinde “en detail”), cooperative de producţie (regrupează un anumit număr de lucrători care îşi propun să rezolve împreună problemele producţiei şi ale gestiunii, cooperative (asociaţii) agricole (au o importanţă deosebită în agricultura occidentală şi toate serviciile necesare fermierului – aprovizionare, desfacere, mecanizare şi prelucrarea produselor agricole) şi societăţi mutuale (au apărut domeniul creditului şi al asigurărilor, din ideea de a propune servicii ieftine comparativ cu întreprinderile de credit şi asigurări private).

C. Sectorul public, grupează întreprinderile a căror bază juridică asupra capitalului este porietatea publică şi cuprinde întreprinderile semi-publice şi întreprinderile publice.

Întreprinderile semi-publice sunt acelea la care finanţarea şi gestiunea se asigură parţial de către stat şi parţial de către persoane private. din această categorie fac parte: societăţile mixte (capitalul provine în parte de la stat şi în parte de la persoane private), concesiunile (sunt unităţi private cărora o colectivitate publică le încredinţează exploatarea unui serviciu public) şi regiile interesate (sunt unităţi publice a căror gestiune este încredinţată unui administrator, remunerat printr-o sumă fixă şi o participare la cifra de afaceri sau profit).

Întreprinderile publice sunt acelea a căror capital este în întregime de stat. Din această categorie fac parte regiile directe (unităţi exploatate direct de stat sau de colectivităţile publice locale) şi întreprinderile publice industriale, agricole şi comerciale.

Economie Agrară

155

II.) după mărimea activităţii desfăşurate Mărimea exploataţiei agricole este un indicator complex şi controversat

sub aspectul cuantificării. Pentru calcularea acestuia se apelează la date extrem de diverse referitoare la: suprafaţă, structura producţiei, dotarea cu maşini şi tractoare, resursele de forţă de muncă şi la date privind rezultatele economice.

În terminologia curentă noţiunea de mărime a întreprinderii se foloseşte pentru a exprima nivelul de concentrare a elementelor necesare producţiei, precum şi a rezultatului însuşi. Alături de această noţiune se foloseşte şi termenul de dimensiune. Uneori aceste noţiuni sunt considerate sinonime, iar alte ori ele sunt folosite cu înţelesuri diferite.

Prin mărimea unei întreprinderi, de obicei, se înţelege capacitatea de producţie a acesteia. Deci se poate face o distincţie clară între noţiunea de mărime şi noţiunea de dimensiune. Mărimea reprezintă nivelul maxim al producţiei ce poate fi obţinută într-un an, ca rezultat al resurselor existente şi al gradului de folosire a acestora în cadrul procesului de producţie. Cu alte cuvinte, mărimea întreprinderii arată cuantumul rezultatului economic posibil de obţinut şi reflectă latura calitativă a procesului de concentrare a producţiei.

Pentru a exprima mărimea întreprinderii agricole în mod direct, se folosesc indicatorii de rezultate economice (valoarea totală a producţiei, venitul total anual şi cifra de afaceri), iar pentru a exprima mărimea în mod indirect se folosesc indicatorii dimensiunii. Dimensiunea fermei se cuantifică prin indicatorii: suprafaţa cultivată, efectivele de animale şi numărul de angajaţi.

La nivel european pentru exprimarea mărimii se foloseşte indicatorul venitul brut standard (VBS) care împarte exploataţiile agricole în 8 clase de mărime1. Convenţional s-a hotărât (decizia 463/1978 a Comisiei CEE) exprimarea VBS în unităţi de dimensiune economică (UDE) – 1 UDE = 1000 EURO.

Astfel clasa 1 cuprinde exploataţii cu un VBS total de până la 1 UDE; clasa 2: VBS = 1 - 2 UDE; clasa 3: VBS = 2 - 4 UDE; clasa 4: VBS = 4 - 8 UDE; clasa 5: VBS = 8 - 16 UDE; clasa 6: VBS = 16 - 40 UDE; clasa 7: VBS = 40 - 100 UDE; clasa 6: VBS = peste 100 UDE;

Între 1 şi 40 UDE exploataţiile agricole sunt considerate mici, între 41 şi 100 UDE sunt considerate mijlocii şi peste 100 UDE sunt considerate mari.

Structura exploataţiilor agricole pe clase de mărime, caracterizează în linii generale potenţialul de producţie agricolă, direcţiile de specializare şi intensificare ale agriculturii şi profilul general de producţie (funcţie de structura VBS).

Gavril {TEFAN

156

Cunoaşterea în detaliu a mărimii exploataţiilor agricole poate asigura pentru organele de decizie un instrument pentru aplicarea acelor măsuri economico-sociale care să ducă la utilizarea completă şi corectă a resurselor funciare (amplasarea obiectivelor economice în mediul rural, concentrarea şi specializarea producţiei etc.). III.) după profilul de producţie

În sinteză, clasificarea exploataţiilor agricole în funcţie de profilul de producţie este prezentată în tabelul 3.401.

1 Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole Ed. Tera Nostra, Iaşi, 2001

Pentru încadrarea fermei într-un anumit profil de producţie se stabileşte dimensiunea economică a fiecărei activităţi productive prin multiplicarea numărului de hectare cultivate sau a numărului de animale cu VBS unitar. Apoi se determină ponderea VBS al fiecărei activităţi în total VBS pe exploataţie.

Tabelul 3.40 Schemă tipologică a fermelor după profilul tehnico-economic în U.E.

Categoria de profil tehnico-economic

Principalele profiluri I. Subclase de profiluri

1.1. Cereale 111. Cereale exclusiv orezul 112. Orez 113. Cereale inclusiv orezul 1.Agricultură

generală 1.2. Alte culturi

121. Plante plivite 122. Cereale şi plante plivite 123.1 Legume în cultură liberă 123.2 Culturi diverse

2. Horticultură 2.1. Horticultură

211. Legume în cultură de câmp 212. Legume în cultură de seră 213. Legume în cultură de câmp + seră 214. Flori în cultură de câmp 215. Flori în cultură de seră 216. Flori în cultură de câmp + seră 217.1 Legume şi flori în cultură de câmp 217.2 Legume şi flori în cultură de seră

3.1. Viţă de vie 312. Viţă de vie comună 312. Viţă de vie pt.consum de masă 313. Viţă de vie mixtă 3.Culturi

permanente 3.2. Livezi de pomi fructiferi

321. Fructe 322. Citrice 323. Măslini 324. Culturi permanente

Economie Agrară

157

4.1. Bovine pentru producţia de lapte

411. Pentru producţia de lapte 412. Pentru lapte şi sporirea efectivelor

4.2. Bovine pentru carne

421. Pentru carne 422.Pentru carne şi sporirea efectivelor

4.3. Bovine profil mixt

431. Bovine pentru lapte/carne 432. Bovine pentru carne/lapte

4.Creşterea animalelor erbivore

4.4. Alte erbivore

441. Ovine 442. Bovine şi ovine 443. Erbivore diverse

5.1. Porcine 511. Pentru sporire efective 512 Pentru îngrăşare 513 Subprofil mixt

5.Creşterea animalelor cu alimentaţie bazată pe nutreţuri concentrate

5.2. Alte categorii

521. Găini ouătoare 522. Păsări pentru carne 523. Subprofil mixt

Produsul cu ponderea cea mai mare în VBS încadrează ferma în unul din profilurile preentate în tabelul 3.42, respectiv ferma poate avea : - profil specializat, când VBS al uneia sau mai multor activităţi productive

înrudite depăşeşte 2/3 din VBS total al exploataţiei; - profil bipolar, când VBS de la două activităţi sau sectoare productive se

situează între 1/3 şi 2/3 din VBS total; - profil parţial dominant, când un singur sector de activitate dă între 1/3 şi 2/3

din VBS total al exploataţiei. În formă procentuală VBS este folosit la stabilirea profilului tehnico-

economic iar în mărime absolută este utilizat ca element de diferenţiere a exploataţiilor agricole pe clase de mărime economică.

IV.) după forma de conducere Acest criteriu presupune luarea în considerare a raporturilor dintre

proprietate, exploataţie şi forţa de muncă. Din acest punct de vedere se poate ajunge la următoarea diferenţiere a exploataţiilor agricole:

• exploataţia agricolă (fermă) individuală , definită ca fiind cea în care cel puţin ¾ din volumul lucrărilor se realizează cu membrii familiei;

• exploataţia (ferma) de tip capitalist – apropape în totalitate munca fizică este asigurată cu forţa de muncă salariată;

• exploataţia agricolă individuală – capitalistă – formă intermediară a celor prezentate anterior, forţa de muncă angajată din afara exploataţiei asigurând 25-75% din volumul total de muncă.

Gavril {TEFAN

158

V.) după forma de exploatare a pământului exploataţii agricole sunt: • exploataţii organizate pe teren propriu – situaţie frecventă în cazul

fermelor cu dimensiuni mici; • exploataţii pe terenuri luate în arendă – situaţie frecventă în cazul

fermelor cu dimensiuni mari; • exploataţii organizate atât pe terenul propriu cât şi pe suprafeţe luate în

arendă.

VI. după gradul de integrare, există: • exploataţii integrate pe orizontală (prin contracte de cultură, contracte cu

furnizorii, cooperări etc.); • - exploataţii integrate pe verticală (cooperative, consorţii productive,

centre de asistenţă tehnică, servicii de dezvoltare agricolă integrată). Luarea în considerare a criteriilor de clasificare prezentate anterior face posibilă caracterizarea complexă a exploataţiilor agricole dintr-un anumit areal geografic, permiţând identificarea tipurilor existente în zona respectivă şi, eventual, compararea lor după anumite elemente comune. Prin prelucrarea datelor cu privire la producătorii agricoli se ajunge la o schiţă tipologică a structurilor agrare pentru o anumită regiune.

3.10. Veniturile fermierilor

Venitul total exprimă valoarea bunurilor şi serviciilor vandabile obţinute într-o exploataţie agricolă. Termenul „vandabil“ exprimă faptul că se ţine cont nu numai de bunuri şi servicii efectiv vândute pe piaţă, dar şi de acelea destinate remunerării factorilor de producţie (autoconsumul, plăţi în natură) sau ţinute ca stocuri de magazie în aşteptarea vânzării.

Nu intră în veniturile totale, întrucât ar comporta o dublă înregistrare, produsele intermediare folosite în procesele interne ale exploataţiei agricole (de ex.: furaje, îngrăşăminte organice). Venitul total corespunde astfel producţiei finale (Pf) din care se scad refolosirile (R), adică:

VT = Pf – R

Economie Agrară

159

În fapt, la calcularea acestui indicator se ţine cont de cât a fost vândut în timpul anului şi, de asemenea, de eventualele variaţii ale stocurilor de magazie între începutul şi sfârşitul anului. Astfel, relaţia de calcul devine:

∑∑==

×±×=n

i

n

iPviSiPvi Qmi VT

11

în care:

Qm – producţia marfă – kg, l, buc.;

Pvi – preţul de vânzare al produsului „i“ – lei/U.M.;

S – variaţia stocurilor de magazie – kg, l, buc.

În practica agricolă, în funcţie de factorii de producţie (pământ, muncă, capital) pe care întreprinzătorul agricol îi are în proprietate, întâlnim 3 tipuri de bază de fermieri, respectiv 3 relaţii de calcul ale venitului net al fermei (tab. 3.41), astfel:

1. proprietar de capital funciar şi capital de exploatare, iar în activitatea de producţie nu foloseşte salariaţi:

Vn = VT – CI = Sa + St + D + Ar ± Pr, unde:

Vn – venit net; VT – venitul total; CI – consumuri intermediare (cheltuieli variabile); Sa – salarii; St – stipendii; D – dobânzi; Ar – arenda; Pr – profitul brut; 2. proprietar de capital funciar iar în activitatea de producţie apelează la credite bancare şi foloseşte salariaţi:

Vn = VT – (CI + Sa + D) = St + Ar ± Pr;

3. proprietar de capital de exploatare iar în activitatea de producţie foloseşte salariaţi:

Gavril {TEFAN

160

Vn = VT – (CI + Sa + Ar) = St + D ± Pr.

Aceste variante sunt corespunzătoare figurilor „limită“ ale întreprinzătorilor, în practică întâlnindu-se şi alte tipuri intermediare.

Analizând comparativ rezultatele economice exprimate prin indicatorul „venit net“, rezultă că în exploataţiile agricole unde tipul de fermier determina cel mai înalt cost rigid (obligatoriu), înregistrează cel mai scăzut nivel al eficienţei este cazul întreprinzătorului care arendează pământ şi plăteşte arenda; care împrumută capitalul de exploatare şi plăteşte dobânzi şi care utilizează salariaţi şi plăteşte salarii, iar în exploataţiile agricole unde tipul de fermier determină cel mai scăzut cost rigid, înregistrează cel mai ridicat nivel de eficienţă – este cazul întreprinzătorului care are pământ în proprietate, care foloseşte capitalul propriu şi munca proprie.

Tabelul 3.41 Calculul venitului net în funcţie de tipul de fermier

Specificare Tipul fermierului 1 2 3 4

Venitul total (mil. lei), din care: 850 850 850 850aproducţia agricolă 650 650 650 650avenituri nonagricole 200 200 200 200

8activităţi de afaceri 80 80 80 808servicii (salarii) 40 40 40 408dobânzi la capital 35 35 35 358arendă şi chirii 45 45 45 45

aalte venituri (subvenţii, prime etc.) - - - -Cheltuieli (costuri) totale (mil. lei):

1. Cheltuieli variabile (consumuri intermediare): 8sămânţă, îngrăşăminte, pesticide, utilaje închiriate, furaje, carburanţi şi lubrifianţi

583 583 583 583

8munca angajată sezonier, - 45 45 458dobânzi de capital* - 12 - 128servicii sanitar-veterinare, altele - - - -

2. Cheltuieli fixe: 8munca angajată permanent - 30 30 30

Economie Agrară

161

8cotele de amortizare 6 6 6 68cotele de întreţinere 8 8 8 88arendă şi chirii - - 33 338impozite, contribuţii, alte obligaţii 9 9 9 9

C. Marja brută, mil. lei D. Venitul net, mil. lei E. Cheltuielile familiei fermierului (taxe personale, consum casnic, asigurare, altele) – mil. lei

76 76 76 76

F. Venit net disponibil (modificarea capitalului propriu) – mil. lei

* pot fi incluse şi la cheltuielile fixe.

Care este explicaţia? Răspunsul poate fi dat analizând structura elementelor care compun venitul net. În primul caz, venitul net este determinat aproape în totalitate de prezenţa profitului (a cărui realizare, datorită particularităţilor agriculturii, este aproape imposibilă în condiţiile unei economii instabile, care nu are capacitatea de susţinere a agricultorilor) iar în al doilea caz, în componenţa venitului net intră o serie de elemente, cum ar fi: salariul, arenda, dobânzile, stipendiul care, împreună, în final, pot determina viabilitatea exploataţiilor fără a fi necesară prezenţa profitului în fiecare an.

Pentru a formula o imagine de ansablu asupra rezultatelor economice obţinute în producţia agricolă considerăm importantă analiza indicatorilor sintetici – producţia medie (kg/ha), venitul fermierului (EURO), productivitatea muncii (EURO/lucrător agricol) şi producţia totală pe produse ce revine pe locuitor (kg/loc.).

Analizând comparativ cei patru indicatori realizaţi în România şi UE (tab.3.42., tab.3.43., tab. 3.44. tab.3.45., tab.3.46.) putem formula următoarele concluzii cadru:

-fermierul român obţine producţii medii de două ori mai mici decât fermierul din UE, datorită în special, gradului diferit de dotare tehnică şi de asistenţă tehnico-financiară (tab.3.47.);

Gavril {TEFAN

162

- cele mai bune rezultate economice raportate pe unitate de suprafaţă atât în România cât şi în UE se obţin în fermele cu profil horticol;

- venitul fermierului determină dezvoltare economică, dacă dimensiunea fermei este de cel puţin 30 ha iar mărimea acesteia de cel puţin 44.500 EURO/an/fermă.

- productivitatea agricultorului român exprimată în EURO/lucrător agricol, comparativ cu productivitatea agricultorului din UE este în medie de 6 ori mai mică, fapt determinat în special de numărul mare de persoane considerate ca având principala ocupaţie agricultura. Totuşi trebuie să privim cu o anumită precauţie acest indicator, care ne poate creea o imagine falsă despre agricultura României. Spre exemplu, dacă analizăm indicatorul producţia totală în kg produse agricole pe locuitor observăm că la unele produse România înregistrează valori superioare UE.

Tabelul 3.42. Producţia medie la principalele culturi, total U.E. (kg/ha)

Anul Nr.crt. Cultura 1995 1996 1997 2001

Cereale – total, din care:

4994,5 5590,4 5398,0 -

- grâu 5283,9 5883,3 5475,3 6400 - orz 3950,0 4616,9 4408,1 4490

1.

- porumb 7960,4 8489,1 9013,5 8950 2. Floarea soarelui 1334,3 1613,0 1783,5 1650 3. Soia 3280,3 3323,5 3487,8 - 4. Sfeclă de zahăr 52369,4 54048,5 57197,8 - 5. Mazăre 4025,9 4010,0 4242,3 -

Legume – total, din care:

18716,4 19377,9 19371,5 -

- tomate 52552,5 57181,8 53785,3 58200 6.

- ceapă uscată 33467,0 34601,5 34974,0 -

Economie Agrară

163

Fructe – total, din care:

5491,5 5851,0 6010,5 -

- mere 24030,5 26687,9 25876,9 25100 - pere 17464,4 17899,7 15817,5 14200

7.

- prune 7286,4 8918,9 7202,2 - 8. Furaje - total 22820,6 22124,9 23059,8 -

Sursa: FAO

Gavril {TEFAN

120

Tabelul 3.43.

Variaţia unor indicatori contabili în funcţie de tipul de exploataţie în U.E. Mărimea

exploataţiei Rezultate medii pe unitate în 1000 EURO

Nr. crt.

Tipul de exploat.

Nr. exploat. ha

Forţa de muncă

(UMM)

Producţia totală

Consumul intermediar Pierderi

Valoa-rea adăugată netă pe fermă

Valoarea adăugată netă pe UMM

Venitul familiei pe unitatea de

muncă neplătită

1. Toate tipurile 3507419 26,3 1,51 47,5 24,8 6,4 21,6 14,2 15,02. Culturi

arabile 1129303 29,6 1,40 34,8 17,2 5,5 18,9 13,4 13,4

3. Horticultură 113365 3,8 2,64 119,2 55,3 13,7 51,4 19,5 26,94. Podgorii 228107 9,3 1,46 40,4 13,2 5,9 21,7 14,9 13,25. Alte culturi

perene 715936 7,1 1,42 17,2 5,2 2,7 11,2 7,9 8,2

6. Lactate 434792 35,7 1,66 88,2 46,9 11,5 35,2 21,2 25,57. Zootehnie 420670 48,7 1,43 37,2 21,7 4,8 19,3 13,5 15,78. Păsări/porci 54985 17,2 1,67 203,1 150,3 17,3 40,7 24,3 19,89. Mixte 410260 34,3 1,62 65,9 41,0 8,5 24,2 14,9 16,7

Sursa: Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură

Economie Agrară

121

Tabelul 3.44.

Variaţia unor indicatori contabili în funcţie de mărimea exploataţiei în U.E.

Rezultate medii pe exploataţie în 1000 ECU

Nr. crt.

Tipul exploataţieiNr. de

exploataţiiSuprafaţa

(ha) Producţia Consu-

mul inter-mediar

Pier- deri

Valoarea adăugată netă pe fermă

Valoarea adăugată netă pe UMM

Venitul familiei pe unitatea de

muncă neplătită

1. Mică 1146311 6,9 7,6 2,9 1,3 4,4 3,7 3,92. Medie-mică 677164 12,7 16,3 7,1 2,5 9,2 7,0 8,13. Medie-mare 1102532 30,4 44,5 23,3 6,4 20,8 13,8 16,24. Mare 455001 61,1 123,1 68,5 16,0 51,6 26,0 34,35. Foarte mare 126410 113,0 330,0 174,0 38,6 141,4 38,1 73,76. Toate mărimile 3507419 26,3 47,5 24,8 6,4 21,6 14,3 15,0

Sursa: Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură

Economie Agrară

7

Tabelul 3.45. Producţia finală (Pf) ce revine pe lucrător agricol -1999

Ţara Pf

-mil. EURO-

Populaţia activă din agricultură

-mii persoane-

Pf/lucrător agricol

EURO/pers

Decalaj -nr ori-

Pf/hectar EURO/ha

Austria 3.553 211 16.839 5,6 1.040 Benelux 6.430 87 73.908 24,5 4.517 Danemarca 6.199 119 52.092 17,3 2.305 Finlanda 2.147 156 13.763 4,6 988 Franţa 46.187 977 47.274 15,7 1.630 Germania 32.043 1.118 28.661 9,5 1.867 Grecia 8.834 814 10.853 3.6 2.524 Irlanda 4.430 166 26.687 8,9 1.020 Italia 35.694 1.479 24.138 8,0 2.406 Olanda 16.694 1.479 24.138 8,0 8.096 Portugalia 3935 683 5761 1,9 1.029 Spania 26.642 1.397 19.071 6,3 1.039 Suiedia 3.252 162 20.074 6,7 1.046 Marea Britanie

17.838 547 32.610 10,8 1.103

România 9.927 3.296 3.012 1,0 671 Cehia 2.568 497 5.167 1,7 599 Polonia 11.996 4.506 2.663 0,9 651 Slovacia 1.559 278 5.680 1,9 638 Ungaria 4.346 551 7.887 2,6 705

Sursa: Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură

Gavril {TEFAN

8

Tabelul 3.46. Producţia agricolă vegetală ce revine pe locuitor – media 2000/2003

România UE Nr. crt.

Cultura kg/persoană kg/persoană

1. Cereale total, din care: 788 573 a. -grâu 301 279 b. -orz 53 141 c. -porumb 420 94 2. Cartofi 133 126 3. Tomate 18 38 4. Mere 21 26 5. Pere 4 7 6. Prune 11 3

Anuarul statistic al României În România, productivitatea agricultorului se află un nivel foarte redus.

Astfel, producţia finală pe un lucrător agricol se cifrează la numai 3.012 EURO în timp ce în Belgia-Luxemburg valoarea aferentă este de 73.908 EURO.

Ca şi mărimea fermelor, veniturile agricole sunt foarte diferenţiate între diferitele regiuni şi, în cadrul fiecărei regiuni, în funcţie de zone (munte sau alte zone mai puţin favorizate).

Trei state nord-europene (Danemarca, Belgia şi Olanda) se află în topul scării venitului, măsurat prin indicele: Pf/UMA în EURO, cu valori de două ori mai mari decât media pe UE. În Anglia, Franţa şi Luxembourg venitul agricol este de asemenea considerabil faţă de acest nivel (cu 40-50% mai mare). Germania, Spania şi Austria au un venit agricol aproape de media UE; Spania şi Austria fiind chiar la nivelul mediei, iar Germania cu 11 % în plus faţă de media UE. Venitul agricol este în mod clar sub media UE în alte ţări: cu circa 20-30% mai scăzut în Irlanda, Grecia, Suedia, Italia şi Finlanda şi la aproape o treime faţă de medie în Portugalia. Totuşi, comparaţiile directe între statele membre, în special utilizând EURO, ar trebui tratate cu precauţie, se poate trage concluzia că diferenţele privind media veniturilor încasate de o persoană (fie auto-angajat sau angajat) în agricultură ar putea fi foarte substanţială, în special în unele cazuri extreme (Danemarca şi Portugalia).

Tabelul 3.47.

Economie Agrară

9

Dotarea tehnică şi cu forţă de muncă a agriculturii europene-2000

Ţara SAU

-mii ha-

SAU pe un tractor

-ha-

Consum de îngrăşăminte

-kg s.a./ha SAU-

Înzestrarea cu forţă de muncă

-pers./100 ha SAU-

Austria 1479 4,2 156,8 14,2 Benelux 785 7,4 407,6 11,1 Danemarca 2373 5,9 187,5 5,0 Finlanda 2129 10,9 145,1 7,3 Franţa 19468 14,8 260,5 5,0 Germania 12060 9,9 236,9 9,3 Grecia 3915 16,6 129,2 20,7 Irlanda 1346 8,0 501,5 12,3 Italia 10927 7,4 168,5 13,5 Olanda 935 5,4 535,8 27,8 Portugalia 2900 19,3 82,4 23,5 Spania 19164 22,8 107,6 7,2 Suiedia 2799 16,9 110,4 5,8 Marea Britanie

6425 12,9 327,6 8,5

România 9900 60,7 31,8 33,2 Bulgaria 4511 180,5 42,1 40,5 Cehia 3331 38,7 94,3 14,9 Polonia 14424 11,0 111,1 31,2 Slovacia 1605 62,4 73,5 17,3 Ungaria 5047 54,7 85,2 10,9

Sursa: Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură Comparate cu media pe UE a venitului agricol, veniturile sunt mai mari

cu 26 % în zonele ce nu fac parte din ZMPF (zone mai puţin favorizate), mai mici cu 19 % în zonele “simplu” ZMPF şi mai mici cu 45 % în zonele montane1.

Printre regiunile sau zonele care au venituri agricole peste media pe UE figurează: 1 Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole Ed. Tera Nostra, Iaşi, 2001

Gavril {TEFAN

10

1. aproape întreg nordul care nu face parte din zone mai puţin favorizate (ZMPF): Franţa, Germania, Marea Britanie, Irlanda, Benelux, Danemarca, unele zone din Italia (Molise, Lombardia, Sicilia, Emilia-Romagna) şi unele zone din Spania (Aragon, Castilla y Leon, Andaluzia, Navara);

2. multe ZMPF din nord, în particular în Franţa, Germania, Anglia (excepţie Irlanda de nord), unele zone din Spania (Castilla la Mancha, Castilla y leon, Baleares) şi din Italia (Puglia, Sicilia, Emilia Romagana);

3. cea mai mare parte a munţilor francezi (excepţie fac Auvergne şi Midi-Pirenees), şi unele zone montane din Spania şi Italia.

Concluzionând veniturile fermierilor sunt determinate puternic de mărimea fermei agricole, în termeni de suprafaţă agricolă pentru cultura plantelor, şi de numărul de animale pentru sectorul creşterii animalelor. De asemenea totalul venitului familiei de agricultori este influienţat de nivelul de dezvoltarea a economiilor regionale care oferă oportunităţi pentru suplimentarea veniturilor agricole din alte surse.

3.11. Tipologia structurilor agrare În funcţie de factorii care condiţionează dezvoltarea endogenă a

agriculturii se identifică două tipuri de structuri agrare1: -tipul european, caracterizat prin ferme familiale de dimensiuni mici şi

mijlocii (mărimea medie a fermei este cuprinsă între 4,4 ha în Grecia şi 67,7 ha în Anglia) care au la bază proprietatea privată asupra pământului (sau arendare/închiriere), forţa de muncă a familiei (cu excepţia fermelor mari care angajează muncă salariată) şi o producţie diversificată destinată să satisfacă cerinţele pieţei.

-tipul american, bazat pe ferme de dimensiuni mari intensive şi cu grad ridicat de specializare şi comercializare (mărimea medie a fermei este de 180 ha – anul 1999).

În cadrul tipului european se identifică două modele: Modelul sudic, caracterizat prin ferme foarte mici şi mici (4-9 ha)

administrate de către fermieri în vârstă, este tipic în Grecia, Italia, Portugalia (cu excepţia regiunii Alentejo) şi numeroase regiuni din Spania (ex. coasta atlantică, Valencia Murcia). 1Gavrilescu D. Şi colab. – 2000, Economie agroalimentară, Ed. Expert, Bucureşti

Economie Agrară

11

În aceste zone, aproape 3/4 din numărul fermelor au mai puţin de 5 hectare. Majoritatea fermierilor (57 până la 63 % în medie la nivel naţional) au peste 55 de ani. Fermieri tineri administrează doar puţine exploataţii mai mari decât ale fermierilor mai în vârstă.

În Grecia, unde mărimea medie a unei ferme, este de numai 4,4 ha (cea mai mică din UE) se înregistrează o tendinţă foarte lentă de creştere (reducerea numărului de ferme este, de mai puţin de 1% pe an) a dimensiunii şi mărimii acesteia. În Italia, reducerea numărului de ferme s-a accelerat puţin în cursul ultimilor cinci ani dar este încă modestă (singură această ţară numără aproape o treime din numărul total de ferme din UE). În Portugalia, scăderea numărului de ferme în favoarea creşterii suprafeţei medii, a fost semnificativă în ultimii cinci ani (18%). În Spania, numărul fermelor a scăzut în mod semnificativ în toate regiunile (13%), dar există structuri contrastante. Fermele mici, comparabile cu cele portugheze, pot fi găsite pe coasta atlantică şi în Valencia şi Murcia. Pe platoul central (Castilla y Leon, Castilla-Mancha, Aragon, Extremadura) fermele mari co-există cu cele mici.

Problema ce se ridică priveşte viabilitatea pe termen lung a modelului “Sudic”. Dată fiind structura demografică a populaţiei agricole, o scădere substanţială a numărului fermelor ar putea fi posibilă în următorul deceniu, acompaniată de o largă restructurare. Cu toate acestea, piramida vârstelor este dezechilibrată de multă vreme şi există impresia că fermierii îşi păstrează fermele cât mai mult posibil. Aspecte culturale şi legale ale transferului şi moştenirii pot de asemenea să împiedice restructurarea.

Dezvoltarea agriculturii italiane în ultimii 10 ani ilustrează compromisul dintre rezistenţa modelului “sudic” la schimbări şi ajustările acestuia către noile forme de organizare. În cursul celor zece ani nu au fost schimbări majore în marele număr de “micro” ferme (ex: sub un ha). Dar este clar că aceste schimbări importante sunt în curs. În general, tendinţa utilizării “serviciilor externale” este un semn de agregare a exploatării terenurilor fărămiţate.

Fermele foarte mici nu pot asigura un nivel de trai satisfăcător, cu excepţia cazurilor în care ferma este specializată în anumite culturi, şi când cea mai mare parte a fermierilor au şi alte surse de venit, eventual pensii. În acest sens, putem aprecia că la un capăt al scării valorilor, aceste ferme au plusuri mai mari în domeniul aspectelor culturale şi mai puţin în producţie. La cealaltă extremă (fermele mari), intensitatea este mai mare în aspectele productive şi de

Gavril {TEFAN

12

piaţă. Cu toate acestea s-a dovedit că fermele mici sunt, pe termen scurt şi mediu, mai puţin sensibile la schimbările preţurilor şi ale pieţei, dezvoltând o capacitate mare de supravieţuire.

Modelul nordic, caracterizat prin ferme de mărime mijlocie şi mare (media naţională fiind cuprinsă între 20 ha până la 67,7 ha), se găseşte în principal în Irlanda, Benelux, Germania, Danemarca, Franţa şi Anglia.

În cea mai mare parte a regiunilor nordice, fermele sunt în mod tipic de mărime medie sau mare. Cele mai mici dimensiuni (20-22 ha) se întâlnesc în Olanda (excepţie nordul), legate de o specializare în producţii cu muncă intensivă (fructe şi legume, flori, creşterea intensivă a animalelor) şi în regiunile din sudul Germaniei (Bavaria, Baden-Wurttemberg, Rheinland-Pflaz), unde fermele practică pluriactivitatea şi agricultura cu timp parţial. Irlanda urmează cu o concentrare a pământului pe o fermă în jurul unei medii de 31 ha. Cele mai mari ferme sunt în Germania răsăriteană, în Anglia, Danemarca (45,5 ha) şi Franţa (38,5 ha). În Germania răsăriteană, fostele cooperative agricole au fost împărţite şi privatizate, dar exploataţiile sunt încă foarte mari în raport cu standardele UE, în general mai mari de 200 ha. Proporţia fermierilor mai în vârstă de 55 de ani este remarcabil scăzută în comparaţie cu alte regiuni, posibil ca urmare a privatizării. În timp ce în Germania de Est numărul exploataţiilor a sărit de la 5000 la 30000 în ultimii şase ani, Germania de Vest dovedeşte o continuă scădere a numărului de ferme, în cursul aceleiaşi perioade, de la 650000 la 510000, un declin de circa 3% pe an. În mod corespunzător, terenul agricol pe o exploataţie în Germania de Vest a crescut de la 18 ha în 1989, la 26 ha în 2001. În Germania de Est, unde fiecare fermă are în medie 180 ha, fermele sunt mult mai mari decât în vestul ţării.

În Anglia, mărimea medie a unei ferme este de 67,7 ha, dar această caracteristică a rămas stabilă din 1989, la fel şi numărul de ferme. Însă, aproape jumătate dintre fermieri au peste 55 de ani (excepţie Scoţia).

În Franţa, cele mai mari ferme sunt localizate în nord, est şi centrul ţării, care sunt regiuni orientate cel mai mult spre culturi cerealiere sau spre o producţie animală extensivă. În toate regiunile, numărul fermelor a scăzut rapid şi este notabil că fermierii tineri au ferme mai mari decât fermierii mai în vârstă. Această situaţie este probabil rezultatul politicilor naţionale aplicate în anii 80 şi 90 (retragerea la 60 de ani, pre-pensionarea la 55 de ani, instalarea tinerilor fermieri). Un fenomen similar, dar la o scară mai mică, se poate observa şi în Danemarca, unde tinerii fermieri tind, de asemenea, să aibă ferme mai mari. În Franţa,

Economie Agrară

13

"ancheta asupra structurii fermelor din 1995” relevă faptul că numărul fermelor a scăzut cu 4,2 % pe an. Singura breşă în acest declin vine de la fermierii pensionaţi care şi-au luat înapoi fermele. Patru din zece fermieri au peste 55 de ani, şi nu mai pot amâna pensionarea pe termen lung. Pământul disponibilizat serveşte în principal pentru a mări fermele existente, iar numărul exploataţiilor care adoptă statutul de societate cu răspundere limitată continuă să crească. În 2000, mărimea medie a unei exploataţii agricole a fost mai mare de 38 ha. Între anii 1993 şi 1999, terenurile luate de aceste ferme în extindere a fost de peste 2,5 milioane ha, respectiv o medie de 11 ha pe fermă. Terenul agricol utilizat a fost astfel concentrat în unităţi mai mari: mai puţin de 3% din numărul de ferme aveau mai mult de 200 ha în 1999, reprezentând 13 % din totalul terenului agricol. În sectorul creşterii animalelor, numărul producătorilor a fost de asemenea în scădere, iar mărimea medie a fermelor a crescut. Tendinţa fermelor de a se specializa într-un număr redus de produse este confirmată ca o caracteristică a agriculturii franceze. În ciuda diferenţelor de politici cadru, structura fermelor austriece este foarte similară cu cea observată în sudul Germaniei, în mod particular în Bavaria. Mărimea medie a unei exploataţii este de 17 ha cu o tendinţă uşoară de creştere. În Finlanda, mărimea medie este de 27 ha, fără a include rolul considerabil al pădurii asupra multor ferme. Fermele suedeze sunt mari (37 ha în medie), în special în partea de sud a ţării, iar pădurile sunt de asemenea foarte importante pentru multe ferme.

Distribuţia zonelor pe aceste două tipuri permite constatarea ca există o grupare relativă care face posibilă identificarea unor regiuni mici sau mari în care se constată în mod omogen circumstanţele unui anumit fenomen. În felul acesta s-ar putea realiza o zonificare tipologică a trăsăturilor criteriale ale structurilor agrare în concordanţă cu tipul major existent în teritoriu.

Zonificarea este o fază absolut necesară pentru stabilirea strategiilor şi politicilor de dezvoltare sectorială care răspund nevoilor specifice şi care permit conservarea individualităţii fiecărei regiuni. Caracteristicile specifice ale zonelor vor da un conţinut relativ diferenţiat politicilor destinate fiecărui tip de zonă. Din multitudinea zonelor trebuie identificate mai ales acelea care au dificultăţi şi pentru care trebuie adoptată o atitudine de sprijinire în procesul lor de dezvoltare.

Gavril {TEFAN

14

3.12. Tendinţe privind structurile agrare în România şi Uniunea Europeană

În agricultura vest europeană s-au produs mutaţii profunde în ceea ce

priveşte modernizarea structurilor economico-sociale, distingându-se mai multe etape în evoluţia lor temporală1:

-într-o primă etapă, în care predomina mica producţie, are loc demararea procesului de modernizare şi dezvoltare a agriculturii, puternic susţinută de politicile agrare naţionale;

-a doua etapă este marcată de constituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.), urmată de integrarea economică, promovarea progresului tehnico-ştiinţific şi creşterea a producţiei agricole;

-cea de-a treia etapă, aflată încă în desfăşurare, este caracterizată prin accentuarea măsurilor de ajustare structurală, prin intensificarea reformei structurilor la nivel comunitar şi prin promovarea noilor orientări ale politicii agrare comunitare (P.A.C.).

Potrivit anchetelor agricole făcute periodic în statele membre ale UE, populaţia agricolă se află într-o scădere continuă în toată Uniunea Europeară. Pe o perioadă de cinci ani, numărul gospodăriilor agricole a scăzut cu 8,3 %, de la 7,37 milioane în 1995 la 6,76 milioane în anul 2000. Scăderea a fost mai mare de 10% în Danemarca, Luxembourg, Franţa şi Spania, în timp ce în Olanda, Grecia, şi Potugalia s-a înregistrat chiar o creştere de 2%, în Anglia numărul fermelor agricole a rămas constant.

În cursul aceleiaşi perioade, suprafaţa agricolă utilizată (SAU) a continuat declinul său scăzut, cu 1,4%, de la 128,4 milioane hectare în folosinţă agricolă în 1995 la 126,7 milioane ha în anul 2000. Mărimea medie a unei exploataţii agricole a crescut de la 15 ha în 1989/90 la 17,4 ha în 1995 şi la 18,7 ha în 2000. Dar media pe UE ascunde disparităţi adânci între statele membre, şi chiar între regiunile aceluiaşi stat (tab.3.48., tab.3.49.). Evoluţia pe termen lung a numărului de ferme este rezultatul unui complex de factori socio-economici, care include consideraţii de piaţă şi elemente de politici economice. Până spre 2010 se apreciază că dezvoltările vor fi dominate de tendinţele demografice. Măsurile recente de pre-pensionare a fermierilor, luate în perioada 1995-2005, se apreciază

1Gavrilescu D. Şi colab. – 2000, Economie agroalimentară, Ed. Expert, Bucureşti

Economie Agrară

15

că nu vor influenţa numărul fermelor la începutul anilor 2010. Calculaţiile au fost făcute pentru un orizont mediu de prognoză, considerat o construcţie rezonabilă a posibilelor evoluţii viitoare.

Tabelul 3.48.

Evoluţia exploataţiilor agricole în ţările membre ale UE Număr exploataţii –

mii Suprafaţa medie –

ha Specificare 1985 2000 1985 2000

Belgia 71,0 61,7 19,1 22,6 Danemarca 68,7 57,8 39,6 45,7 Germania 566,9 472,0 30,0 36,3 Grecia 802,4 814,0 4,5 4,4 Spania 1277,6 1287,4 19,7 20,3 Franţa 734,8 663,8 38,5 42,0 Irlanda 153,4 141,5 28,2 31,4 Italia 2482,1 2152,2 5,9 6,1 Luxemburg 3,2 2,8 39,9 45,4 Olanda 113,2 101,5 17,7 20,0 Austria 221,8 199,5 15,4 17 Portugalia 450,6 416,0 8,7 9,3 Finlanda 101,0 81,2 21,7 27,3 Suedia 88,8 81,4 34,4 37,7 Marea Britanie 234,5 233,2 70,1 67,7 Total UE 7370.0 6766.1 17,4 18.7

Sursa: Eurostat Principalul rezultat al acestor proiecţii constă într-o prognoză posibilă de reducere cu 12 % a numărului de exploataţii agricole între anii 2000-2010, adică de la 6,76 milioane exploataţii la 6,0 milioane exploataţii pe ansamblul UE. Situaţia reieşită din prognoza pe ţări este variată. Reducerile previzionate vor fi peste această medie în Olanda (-22%), Anglia (-19%), Belgia (-18%), Portugalia (-18%), Luxembourg (-16%), Franţa (-15%), Danemarca (-15%), Spania (-14%), Irlanda (-14%) şi vor fi mai mici decât media pe EUR-15 în Grecia (-9%) şi Italia (-6%).

Gavril {TEFAN

16

Tabelul 3.49 Distribuţia exploataţiilor pe clase de mărime în ţările UE

Clasa de dimensiune - ha Total Tara Anul 0-5 6-10 11-20 21-50 >51 % mii ha 1995 5,7 5,2 8,6 20,8 59,7 100,0 128497Total UE 2000 5,1 4,6 7,7 18,6 64,0 100,0 1267901995 3,4 5,4 13,7 42,5 35 100 1354Belgia 2000 2,6 4,2 10,6 38,7 43,9 100 13941995 0,1 3,0 7,9 27,7 61,2 100 2727Danemarca 2000 0,2 2,6 6,4 21,2 69,6 100 26451995 2,3 3,5 8,5 24,6 61,1 100 17157Germania 2000 1,7 3,1 7,5 21,6 66,1 100 171521995 30,8 22,9 20,4 17,5 8,4 100 3578Grecia 2000 29,2 20,8 19,9 19,4 10,7 100 35751995 5,6 5,8 8,1 14,0 66,5 100 25230Spania 2000 5,5 5,1 7,6 13,6 68,2 100 261581995 1,4 1,8 4,5 21,0 71,3 100 28267Franţa 2000 1,7 1,6 3,7 16,8 76,7 100 278561995 1,0 3,6 13,8 41,6 40,0 100 4325Irlanda 2000 0,8 2,8 11,3 39,7 45,4 100 44441995 19,7 12,1 13,1 21,6 33,5 100 14685Italia 2000 18,8 11,6 13,7 19,2 36,7 100 130691995 1,6 1,6 3,1 18,9 75,6 100 127Luxemburg 2000 0,8 1,6 2,3 14,8 79,7 100 1281995 3,9 6,5 15,1 46,5 28,1 100 1999Olanda 2000 3,3 5,6 12,5 44,4 34,2 100 20281995 5,9 8,8 20,6 30,8 33,8 100 3425Austria 2000 5,2 8,2 19,1 30,9 36,7 100 33881995 15,2 9,2 9,9 11,6 54,1 100 3925Portugalia 2000 13,8 7,6 8,2 10,3 60,1 100 38631995 1,5 6,1 20,3 49,2 22,9 100 2192Finlanda 2000 1,0 3,8 13,5 43,4 38,3 100 22191995 1,0 3,6 8,7 26,0 60,6 100 3060Suiedia 2000 0,8 3,3 7,9 22,8 65,2 100 30731995 0,5 1,3 3,2 11,3 83,7 100 16447Anglia 2000 0,6 1,2 2,8 10,0 85,4 100 15799

Tofan A. – 2005, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea, Iaşi Astfel cele mai recente cercetări privind structura agrară, confirmă că

tendinţa se îndreaptă către mai puţine ferme şi către o creştere a scării economice a producţiei. Această concentrare a producţiei într-un număr tot mai mic de ferme este, în unele cazuri, amplificată de continuarea concentrării

Economie Agrară

17

teritoriale a anumitor producţii în anumite regiuni (este cazul în special pentru porci şi păsări).

Dimensiunea medie a exploataţiilor agricole la nivelul anilor 2000 era în România de 2,4 ha (tab. 3.50).

Tabelul 3.50. Evoluţia exploataţiei agricole individuale în perioada 1993-2000

Anul Nr.

exploataţii individuale

Suprafaţa agricolă

totală (ha)

Suprafaţa arabilă

(ha)

Suprafaţa agricolă medie (ha)

1993 3474447 7374703 3848433 2,12 1994 3556902 8119365 4164989 2,28 1995 3580094 8308869 4402233 2,32 1996 3610494 8277905 4569918 2,29 1997 3973329 8897000 *** 2,24 1998 3946121 9182000 *** 2,33 1999 4119611 9377000 *** 2,28 2000 4259933 10054000 *** 2,36

Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole Ed. Tera Nostra, Iaşi, 2001 În România pentru aceeaşi perioadă, numărul exploataţiilor agricole

individuale a crescut cu 22% iar suprafaţa medie a acestora s-a menţinut la un nivel relativ constant.

În România analiza evoluţiei exploataţiilor agricole confirmă că tendinţa pe termen scurt, este de creştere a numărului de gospodării individuale şi de reducere a numărului de asociaţii familiale şi societăţi agricole ( tab.3.51., 3.52. şi 3.53.). Concomitent se înregistrează o tendinţă de creştere a scării economice a producţiei în cazul gospodăriilor individuale (numărul exploataţiilor individuale de peste 5 ha a crescut în medie cu peste 30%-tab.3.53.) şi de reducere a acesteia în cazul asociaţiilor familiale şi societăţilor agricole. Pe termen lung se aşteaptă o concentrare a producţiei într-un număr tot mai mic de ferme, amplificată de considerentele de ordin economic şi legislativ (profitul creşte pe măsură ce scara producţiei creşte iar subvenţiile se acordă începând de la o anumită dimensiune a fermei).

Gavril {TEFAN

18

Tabelul 3.51. Evoluţia asociaţiilor familiale în perioada 1993-2000

Anul Nr. asociaţii

familiale Suprafaţa

agricolă (ha) Suprafaţa

arabilă (ha)

Suprafaţa agricolă

medie (ha)

1993 14206 1727305 1627113 121,6

1994 14944 1726493 1585272 115,5

1995 13897 1695418 1504814 122,0

1996 15031 1498538 1384664 99,7

1997 9489 1000000 *** 105,0

1998 7175 950000 *** 132,0

1999 6264 869000 *** 139,0

2000 6836 648000 *** 95,0 Sursa: prelucrare după Anuarul statistic al României – 2001

Tabelul 3.52. Evoluţia societăţilor agricole cu personalitate juridică în perioada 1993-2000

Anul Nr.societăţi agricole

Suprafaţa agricolă totală deţinută de

societăţile agricole (ha)

Suprafaţa arabilă

deţinută (ha)

Suprafaţa medie (ha)

1993 4319 1910577 1835742 442,4

1994 4070 1784029 1729884 438,3

1995 3979 1728059 1685422 434,3

1996 3956 1733442 1690381 438,2

1997 3913 1714000 *** 438,0

1998 3578 1558000 *** 435,2

1999 3573 1416000 *** 396,1

2000 3724 1592000 *** 427,2 Sursa: prelucrare după Anuarul statistic al României – 2001

Tabelul 3.53.

Economie Agrară

19

Situaţia exploataţiilor agricole individuale pe clase de dimensiune, între anii 1993-2000

1993 2000 Clasa de dimen-siune (ha)

Nr. de exploataţii

agricole

Pondere în nr. total de expl.

Nr. de expl.

agricole

Pondere în nr. total de expl.

Variaţia nr. de expl. agric. 2000/ 1993

(%) Sub 0,5

ha 32880 0,9 558704 13,1 + 17 ori

0,5-1 ha 1214627 35,0 1145870 26,9 - 5,7 % 1-3 ha 1327065 38,2 1374951 32,3 + 3,6 % 3-5 ha 545259 15,7 691619 16,2 +26,8 % 5-7 ha 250234 7,2 296723 7 + 18,6 %

7-10 ha 103204 2,97 171461 4 +66,1 % Peste 10

ha 1177 0,03 20605 0,5 +17,5 %

Total 3474446 100 4259933 100 +22,6 Sursa: prelucrare după Anuarul statistic al României – 2001

3.13. Evoluţia structurilor agrare în România

Evoluţia structurilor agrare din România cunoaşte următoarele patru etape: etapa premergătoare anului 1864 (prima reformă agrară din România); etapa 1864 – 1921; etapa 1921 – 1945; etapa 1945 – 1949; etapa 1949 – 1989; etapa 1990 – prezent.

A. Situaţia structurilor agrare în perioada premergătoare anului 1864

Pâna la începutul secolului al XIX – lea fondul funciar era exploatat sub trei forme: - proprietatea domnească şi a boierilor – peste 55% din suprafaţa

agricolă a Ţărilor Româneşti (domnii atribuiau boierilor o parte din pământ cu dreptul de al folosi ca rasplată pentru „ataşament faţă de ţară”. Aceste terenuri erau lucrate de către ţărani cărora li se acordau drept răsplată suprafeţe de teren şi produse agricole dupa nevoi);

Gavril {TEFAN

20

- proprietatea în devălmăşie (proprietatea obştilor formate din ţăranii liberi – „răzeşi în Moldova şi moşneni în Muntenia”) - sub 20% din suprafaţa agricolă a Ţărilor Româneşti;

- proprietatea mânăstirilor – 25% din suprafaţa agricolă a Ţărilor Româneşti.

Anul 1829 a marcat pentru Principatele Române un moment important, prin Tratatul de la Adrianopole permiţându-se liberalizarea comerţului cu cereale şi vite între Ţările Române şi Europa Centrală şi de Vest (înaintea anului 1829 comerţul Principatelor Române se efectua prin tutela Imperiului Otoman, excepţie face Transilvania). Acest act a permis pătrunderea capitalului industrial şi a produs transformări economice importante în agricultura românească.

În ceea ce priveşte regimul de proprietate asupra terenurilor, potrivit cercetărilor efectuate de Rădulescu N.Al.1, în preajma anului 1848 circa 6 mii de familii de boieri din ambele Principate, împreună cu mănăstirile, deţineau 80% din pământ, restul de 20% fiind proprietatea a 120 mii familii de moşieri şi răzeşi. În acelaşi timp, 520 mii familii de ţărani erau complet lipsite de pământ, fiind nevoite să lucreze pe pământurile boierilor. La această situaţie, dacă luăm în considerare şi relaţiile de producţie specifice epocii, putem obţine o imagine a agriculturii din Principate, agricultură tipic feudală cu exploataţii întinse, dotare tehnică primitivă şi randamente scăzute.

În aceasta perioadă economia Principatelor Române era dominată de o agricultură specializată pe cultura cerealelor (numai în Ţara Românească cerealele ocupau 1.770 mii ha).

Începând cu anul 1863 statul român şi-a mărit patrimoniul cu 2,5 milioane hectare, prin secularizarea averilor mânăstireşti. Anul respectiv a marcat începutul primei reforme agrare din Principatele Române în urma căreia s-a reuşit împroprietărirea unei mari părţi din ţărănime, punându-se astfel capăt “dominaţiei relaţiilor feudale”. În urma aplicării acestei măsuri legislative peste 33% din teritoriul ţării a trecut în proprietate ţărănească. Totuşi în această perioadă marea exploataţie moşierească a predominat încă jumătate de secol asupra celei mici ţărăneşti.

B. Situaţia structurilor agrare în perioada 1864 – 1921

În anul 1864, din suprafaţa agricolă totală a ţării de 9,9 milioane hectare, 1Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole Ed. Tera Nostra, Iaşi, 2001

Economie Agrară

21

1,9 milioane ha erau proprietatea statului (19,2%), 7,2 milioane ha reveneau moşierimii (72,7%) iar aproximativ 800 mii ha (8,1%) erau în proprietatea răzeşilor şi moşnennilor. Prin reforma mai sus menţionată au fost împroprietăriţi aproximativ 90% din ţăranii clăcaşi existenţi la acea vreme, aceştia primind aproximativ 1,66 milioane ha. Proprietatea boierească rămânea după reformă cu o suprafaţă de aproximativ 6 milioane ha.

După reforma din 1864, statul român a continuat împroprietăririle prin legi speciale în 1876, 1878, 1881, 1884 şi 1889. În urma acestor legi, până în anul 1906 s-au creat 965.000 de gospodării agricole cu o suprafaşă totală de 7,8 milioane ha, revenind în medie 8,11 ha pe o gospodărie. În urma împroprietăririlor efectuate în perioada 1864 – 1906, în patrimoniul statului mai rămăsese o suprafaţă de 1.400.000 ha (12% din suprafaţa ţării) din care 239.000 ha teren arabil. Din suprafaţa arabilă 54.000 ha erau administrate de diferite ministere, 59.000 ha erau administrate de familia regală pentru nevoi de protocol de stat şi, 126.000 ha erau arendate în mare parte străinilor.

Perioada ce a urmat reformei s-a caracterizat prin următoarele aspecte: • se consolidează proprietatea privată a ţăranilor cu aspecte pozitive asupra

întregii economii; • se diferenţiază proprietatea dupa mărime, apare concurenţa şi se deschide

drumul agriculturii către economia de piaţă; Tabelul 3.54.

Situaţia micii proprietăţi ţărăneşti la nivelul anului 1896 Categoria

dimensiunii exploataţiei (ha)

Număr gospodării (fără Dobrogea)

Ponderea în numărul total (%)

0-0,5 62740 7,1 0,5-1 80593 9,0 1-2 146667 16,4 2-3 130634 14,5 3-4 171323 19,2 4-5 146424 16,2 5-7 128658 14,4

7-10 28418 3,2 TOTAL 895457 100

Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole Ed. Tera Nostra, Iaşi, 2001

Gavril {TEFAN

22

• apare fărâmiţarea proprietăţii ţărăneşti prin transferul acesteia către mai mulţi moştenitori. Astfel, în jurul anului 1888, 663 mii de gospodării aveau în posesie suprafeţe ce variau între 1 şi 10 ha, 28.500 gospodării mijlocii deţineau 10-500 ha iar 5250 mari proprietari posedau suprafeţe de peste 500 ha. În agricultura vremii s-au evidenţiat două extrame: pe de o parte un număr mic de moşieri ce dispuneau de suprafeţe întinse, iar pe cealaltă extremă, un număr mare de mici gospodării ţărăneşti a căror parcele nu le asigurau în general minimum de existenţă. Această categorie de ţărani practica o agricultură de subzistenţă – tabelul 3.54. (75% din total exploataţii agricole);

• s-au vândut şi s-au arendat moşii străinilor (tab. 3.55.) cu efecte negative asupra economiei naţionale (externalizarea profiturilor şi deznaţionalizarea unor regiuni – vezi dreptul de împământenire a evreilor veniţi din Pocuţia şi Rusia prin legea din 1878, care numai în 5 ani au cumparat în Moldova 14 moşii mari, totalizând 23.000 de ha (16.000 fălci). Acest fapt a determinat apariţia de legi (1884) care permiteau vânzarea de pământ numai la români cu scopul de a opri dominaţia străinilor asupra economiei locale în special în Moldova. Aşa se explică poziţia fermă exprimată de B.P. Haşdeu care spunea (1871) că: “Moşiile statului trebuie arendate numai ţăranilor, prin asociaţiuni agricole şi nu marilor capitalişti din ţară sau străini” ...... ”statul trebuie să aibă în fiecare judeţ o moşie pentru a oferi model ţăranilor... arendarea sa se facă pe 99 de ani, arenda plătinduse 1/3 până la ½ la început şi restul în următorii 20 de ani, ceea ce ar oferi arendaşului sentimentul de proprietate”. Cu toate acestea, domeniile statului nu au fost arendate obştilor ţărăneşti decât în foarte mică măsură (9%), restul fiind arendat de străini, care au spoliat pământul (multe terenuri au fost degradate şi scoase din circuitul agricol).

La nivelul anului 1905 structura suprafeţei arabile a ţării pe clase de dimensiune a proprietăţilor era: mica proprietate ţărănească de până la 10 ha (41,66%), proprietatea mijlocie de 10-100 ha (10,35%) şi marea proprietate de peste 100 ha (aproximativ 48,99% din suprafaţa arabilă a ţării) – tabelul 3.56., 3.57.

În ceea ce priveşte proprietatea ţărănească în perioada 1864- 1921 se constată o fărâmiţare continuă a suprafeţei şi în acelaşi timp o pauperizare a majorităţii ţăranilor. În paralel cu acest fenomen are loc afirmarea unor gospodării tip întreprindere (2,9% din totalul gospodăriilor posedau 18% din suprafeţele deţinute de ţărani) ceea ce marchează începutul formării fermierilor (tab 3.58.).

Economie Agrară

23

Tabelul 3.55.

Situaţia marii proprietăţi la nivelul anului 1896 Clasificarea

proprietăţilor după suprafaţă

Număr proprietăţi Suprafaţa totală

(ha)

Procent de arendare

(%) 50-100 ha 2405 225766 0

100-500 ha 3314 1129267 0 500-1000 ha 1122 1038884 57 1000-3000 ha 771 1560657 59 3000-5000 ha 112 563569 73 peste 5000 ha 66 611566 72

TOTAL 7790 5129719 58 Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole Ed. Tera Nostra, Iaşi, 2001

Tabelul 3.56.

Structura de proprietate în Regatul României – anul 1905

Categoria proprietăţii funciare

Până la 10 ha

10-50 ha

50-100 ha

100-500 ha

peste 500 ha

Ponderea în totalul suprafeţei arabile %

41,66 8,27 2,08 9,86 38,13

Sursa: Lupu M.A. şi colab. – Istoria economiei naţionale a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p.232.

Tabelul 3.57.

Ponderea diferitelor categorii de proprietăţi agricole în totalul suprafeţei arabile în Transilvania – anul 1905

Categoria proprietăţii funciare

Până la 10 ha

10-50 ha

50-100 ha

100-500 ha

peste 500 ha

Ponderea în totalul suprafeţei arabile %

35,5 24,5 3,4 10,1 26,5

Sursa: Lupu M.A. şi colab. – Istoria economiei naţionale a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p.233.

Tabelul 3.58. Structura gospodăriilor ţărăneşti în Regatul României, 1864-1905

Gavril {TEFAN

24

Categoria proprietăţii

1864 % din nr. de gospodării ţărăneşti

1864 % din

suprafaţa gospodăriilor ţărăneşti

1905 % din nr. de gospodării ţărăneşti

1905 % din

suprafaţa gospodăriilor ţărăneşti

Fără pământ 8,4 - 23,9 - până la 2 ha - - 23,2 8,7

2-5 ha 39,0 29,5 36,0 43,6 5-10 ha 18,6 24,0 14,0 29,6

Moşneni şi răzeşi

34,0 46,5 - -

10-50 ha - - 2,9 18,1 Sursa: Bohatereţ V.M. – Aspecte privind proprietatea funciară în România, I.E.A., Bucureşti, 1991, p.32

Potrivit aprecierilor lui G.D. Creangă la începutul secolului XX, 85% din populaţia ţării trăia în mediul rural iar din numărul total de ţăranilor doar 17% “aveau un trai decent”1. Situaţia critică a dus la izbucnirea de răscoale în anii 1888 şi 1907 atrăgând atenţia asupra problemelor din agricultură. I. Belei scrie “Răscoalele izbucneau pentru că în vechea Românie problema agrară nu fusese rezolvată .... România era ţara cu arendăria cea mai răspândită din Europa, fapt ce accentua tragic utilizarea muncii ţăranilor”. Se impunea o nouă intervenţie a statului în reaşezarea structurilor agrare. Astfel, în anul 1918 s-a hotărât exproprierea marilor proprietăţi indiferent de posesori şi împroprietărirea ţăranilor. A avut loc astfel cea mai mare reformă agrară din istoria Europei, ea afectând 6,0 milioane ha.

C. Situaţia structurilor agrare în perioada 1921 – 19451

După reforma agrară din 1921, numărul total al gospodăriilor agricole sporeşte la aproape 3,3 milioane (de peste 3,4 ori mai multe decât în 1864), în timp ce suprafaţa a crescut de 2,5 ori (de la 7,8 mil. ha la 19,8 mil. ha), fapt ce a determinat scăderea suprafeţei medii a unei gospodării de la 8,1 ha la 6 ha.

1 Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole Ed. Tera Nostra, Iaşi, 2001 Procesul de fărămiţare a pământului, s-a accentuat şi mai mult în perioada

interbelică, pe baza Legii vânzării-cumpărării pământului şi a Legii moştenirii asupra pământului.

Economie Agrară

25

La sfârşitul anului 1927 aproximativ 64% din suprafaţa arabilă revenea gospodăriilor ţărăneşti cu până la 10 ha, iar 16,6% celor cu suprafeţe cuprinse între 10-50 ha. Proprietăţile de 50-250 ha reprezentau 10,4% iar marile proprietăţi (peste 250 ha) aveau o pondere de 9,1% în întreaga suprafaţă arabilă a ţării. În urma acestei redistribuiri de terenuri agricole, România s-a transformat dintr-o ţară a cărei agricultură era dominată de mari latifundii într-un stat cu o agricultură predominant ţărănească.

Pe ansamblu, ponderea supărafeţelor agricole stăpânite de mica proprietate ţărănească, având până la 10 ha, a crescut de la 43,9% la 73,7% după încheierea reformei agrare iar suprafaţa totală a marii proprietăţi latifundiare şi-a diminuat ponderea de la 40,23% la 10,5%.

Analizând în epocă cele două tipuri importante de exploataţii agricole, George Mantu observa că, în ţările din vestul Europei, mai productive la un moment dat erau micile exploataţii faţă de ţările din est (Ungaria, Rusia, România) unde predonimau exploataţiile mari. În acelaşi timp, în cazul României, statistica arăta că în anumite judeţe producţia la hectar obţinută în gospodăriile mici este mai mare decât în exploataţiile mari. Se mai observa că culturile tehnice, dădeau producţii mai mari în exploataţiile ţărăneşti, iar cultura cerealelor era mai eficientă în exploataţiile mari.

La recensământul din 1930 populaţia din mediul rural reprezenta 79,9% din populaţia totală a României iar din totalul populaţiei active 78,2% era ocupată în agricultură, România situându-se pe locul al III-lea în Europa din acest punct de vedere, după U.R.S.S. şi Bulgaria. Totodată, se înregistra şi o mare densitate a populaţiei agricole pe km2 de teren cultivat (81,59 agricultori pe km2, locul al II-lea după Bulgaria).

D. Situaţia structurilor agrare în perioada 1945 - 19491

Prin reforma agrară din anul 1945 marea proprietate este desfiinţată (au fost expropriate toate suprafeţele ce depăşeau limita de 50 ha), determinând apariţia unei noi structuri agrare. De asemenea, au fost confiscate suprafeţele diferitelor instituţii, organizaţii, fundaţii precum şi terenurile necultivate timp de

1 Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole Ed. Tera Nostra, Iaşi, 2001 şapte ani consecutiv. La nivelul anului 1945 suprafaţa preluată de stat în acest mod se ridica la 1.468.000 ha din care s-au repartizat la 918.000 gospodării

Gavril {TEFAN

26

ţărăneşti circa 1.109.000 ha. Diferenţa de 359.000 ha rămânea în proprietatea statului.

Tabelul 3.59.

Structura exploataţiilor agricole după dimensiune – 1930 - 1935

Număr exploataţii Suprafaţa (ha) Grupa de mărime a

exploataţiei Cifre

absolute Pondere

(%) Cifre

absolute Pondere

(%)

Suprafaţa medie a

exploataţiei (ha)

0-5 ha din care: 0-1 ha 1-3 ha 3-5 ha

2460000

610000 1100000

750000

75,0

18,6 33,6 22,8

5535000

320000 2200000 3015000

28,0

1,6 11,1 15,3

2,3

0,5 2,0 4,0

5-10 ha 560000 17,1 3955000 20,0 7,1 10-20 ha 180000 5,5 2360000 12,0 13,1 20-50 ha 56000 1,7 1535000 7,8 27,4 50-100 ha 12800 0,3 895000 4,5 69,9 100-200 ha 5500 0,2 780000 4,0 141,8 200-500 ha 4000 0,1 1315000 6,7 328,8 peste 500 ha 2700 0,1 3375000 17,0 1250,0 TOTAL 3281000 100 1975000 100 6

Sursa: Axenciuc V. – Evoluţia economică a României – Cercetări statistico-istorice 1859-1947, volumul II “Agricultura”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p-183.

Acţiunile intreprinse în anul 1945 au fost continuate cu confiscarea în

anul 1948 a proprietăţilor aparţinând casei regale (152.385 ha), iar în anul 1949 au fost preluate şi proprietăţile de 50 ha în suprafaţă totală de 342.319 ha.

În urma reformei agrare din anul 1945 aproximativ 1,6 milioane hectare au trecut în proprietatea ţăranilor - găspodăria ţărănească cu pănă la 10 ha a ajuns să ocupe 98% din fondul funciar al ţării şi 75% din suprafaţa arabilă (creşte ponderea exploataţiei cu dimensiuni de 1-3 ha şi 3-5 ha în numărul total de exploataţii agricole, concomitent cu o diminuare a numărului celor sub 1 ha şi a celor peste 10 ha), tabelul 3.60., 3.61.

Tabelul 3.60.

Economie Agrară

27

Structura exploataţiilor agricole pe clase de dimensiune după reforma agrară din 1945

Structura exploataţiei agricole după dimensiune -

%

Structura suprafeţei agricole pe categorii de

exploataţii - % Categoria de exploataţii Înainte de

reforma din 1945

După reforma din

1945

Înainte de reforma din 1945

După reforma din

1945 Sub 1 ha 21,2 17,5 1,8 2,1 1-3 ha 33,1 36,1 13,9 17,5 3-5 ha 19,0 22,6 16,4 21,7

5-10 ha 19,7 17,9 29,5 29,7 10-20 ha 5,4 4,7 14,3 15,3 20-50 ha 1,2 1,0 6,8 7,3

Peste 50 ha 0,4 0,2 17,3 6,4 Total 100 100 100 100

Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole Ed. Tera Nostra, Iaşi, 2001

Sintetizând evoluţia structurilor agrare pe intervalul 1864-1949, constatăm următoarele:

-anul 1864, a marcat apariţia şi proliferarea numărului de gospodării agricole mici (cu până la 10 ha);

-marea proprietate funciară a înregistrat o tendinţă continuă de reducere, până la dispariţie, în anul 1945;

-o fărâmiţare avansată a exploataţiei agricole, dotare insuficientă cu capital fizic şi uman (cu excepţia unor zone răstrânse din Banat, Bucovina şi Transilvania valoarea inventarului agricol era de 3 ori mai mică decât în Polonia, de 15 ori mai redusă decât în Germania şi de 42 ori mai redusă decât în Elveţia);

- procesul de modificare structurală a proprietăţii funciare nu a determinat o creştere a randamentelor la hectar (în anii 1930 producţia medie la cereale era de 1000 kg/ha, comparativ cu 2030 kg/ha în Italia, 1990 kg/ha în Ungaria, 1750 kg/ha în Cehoslovacia, 1830 kg/ha în Argentina şi 1510 kg/ha în SUA.), tabelul 3.62;

Tabelul 3.61

Gavril {TEFAN

28

Situaţia exploataţiilor agricole individuale pe grupe de dimensiune, ianuarie 1948

Gospodării Suprafaţa exploatată

Grupa de mărime

număr % ha %

Suprafaţa medie (ha)

Sub 1 ha 550811 17,52 301233 2,07 0,5 1-3 ha 1133272 36,06 2548973 17,49 2,2 3-5 ha 708957 22,56 3169669 21,74 4,4

5-10 ha 561922 17,88 4326498 29,68 7,6 10-20 ha 149170 4,75 2229381 15,29 14,9 20-50 ha 32382 1,03 1060589 7,28 32,7

Peste 50 ha 6363 0,20 940238 6,45 147,0 Total 3142877 100 14576578 100 4,6

Sursa: Axenciuc V. – Evoluţia economică a României – Cercetări statistico-istorice 1859-1947, volumul II “Agricultura”, Edfitura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p.207.

Tabelul 3.62 Producţia medie la principalele culturi în perioada 1934-1946

Cultura Media 1934-

1938

1946 (an secetos în care s-a înregistrat cea mai mare penurie de alimente din

România modernă) Grâu 1080 610 Porumb 1040 360 Orz 720 350 Ovăz 780 420 Secară 920 410 Fasole 530 160 Mazăre 2060 270 Floarea soarelui 870 330 Sfeclă de zahăr 15350 5230 Cartofi 7720 2950

Tofan A. – 2005, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea, Iaşi -tip de agricultură ţărănească orientată prioritar pentru satisfacerea

autoconsumului, cu o dotare empirică şi tehnici de producţie tradiţionale (numărul de animale de muncă era insuficient, reveneau în medie 21 de animale de tracţiune la 100 ha teren arabil);

Economie Agrară

29

-zootehnia insuficient dezvoltată; -producţia vegetală orientată excesiv spre culturile cerealiere (tab. 3.63.).

Tabelul 3.63 Structura culturilor în România – 1865/1938

Specificare 1865 1938 Cereale boabe 97,4 81,1 Leguminoase boabe 1,2 1,1 Tehnice 1,4 2,4 Alimentare - 2,4 Furajere - 6,3 Nelucrat - 6,7 Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole Ed. Tera Nostra, Iaşi, 2001

D. Situaţia structurilor agrare în perioada 1949 - 1989

Anul 1949 marchează trcerea de la mica exploataţie agricolă necomercială la marea exploataţie agricolă comercială1. Aceasta trecere s-a făcut după modelul comunist din Rusia cu cele trei tipuri de proprietate: de stat, cooperatistă şi privată.

1. Proprietatea de stat1, a inclus întreprinderile agricole de stat (IAS), staţiunile pentru mecanizarea agriculturii şi staţiunile de cercetare ştiinţifică. Aceste întrprinderi au fost organizate pe terenurile fostelor ferme ale Ministerului Agriculturii şi Domeniilor Statului şi pe o parte a terenurilor agricole expropiate prin reforma agrară din anul 1945. La sfârşitul anului 1989, IAS – urile ocupau 13,9% din suprafaţa agricolă a ţării (2.055.500 ha) şi 17,4% din suprafaţa arabilă (1.643.500 ha), tabelul 3.64. Staţiunile pentru mecanizarea agriculturii (SMA) au fost înfiinţate ca unităţi de stat cu scopul de a presta servicii de mecanizare pentru agricultură. În anul 1989 numărul acestora era de 602 cu o medie de 204 tractoare/SMA iar fiecare deservea în medie 12.075 ha. Relaţiile SMA cu unităţile agricole deservite erau contractuale. Aceste unităţi puteau mecaniza integral lucrările la cereale păioase, floarea soarelui, in pentru ulei, soia, fasole şi mazăre.

1Tofan A. – 2005, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea, Iaşi Tabelul 3.64

Numărul şi dimensiunea IAS în perioada 1950-1989 Anii

Specificare 1950 1960 1970 1980 1989

Gavril {TEFAN

30

Număr total de IAS 363 560 370 407 411 Suprafaţa medie ha/IAS

2075 3072 5646 5003 5001 Tofan A. – 2005, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea, Iaşi

2. Proprietatea cooperatistă. Procesul de cooperativizare a avut un caracter silit şi s-a realizat într-un timp extrem de scurt ( 1949-1962). Acest proces a fost încheat cu constituirea cooperativelor agricole de producţie - CAP (tab. 3.65.).

Tabelul 3.65. Evoluţia cooperativelor agricole de producţie în perioada 1949-1989

Suprafaţa agricolă

Anii Număr

de unităţi mii ha

% din totalul pe

ţară

Număr familii (mii)

Supraf. agricolă medie a

unei CAP (ha)

1949 56 14,3 0,1 4,04 255 1962 5398 9084,7 60,7 3294,8 1683 1965 4680 8993,9 60,8 3409,1 1922 1970 4626 9033,1 60,5 3454,2 1958 1975 4419 9047,2 60,5 *** 2047 1980 4011 9061,3 60,6 *** 2259 1985 3754 9133,2 60,8 *** 2349 1989 3172 8963,7 60,7 *** 2826

Sursa: Pekar V. şi colab. – Agricultura României. Tradiţii şi perspective, Editura Universităţii “Al.I. Cuza”, Iaşi, 1995, p.164.

Efectele cooperativizării forţate asupra ţăranului român au fost multiple:

• lichidarea dreptului de proprietate individuală, inclusiv a dreptului de moştenire a pământului;

• preluarea de către cooperative a uneltelor de producţie specifice exploataţiei mici, individuale, şi în special a animalelor de muncă;

• amplificarea migraţiei, în principal a forţei de muncă tinere, către oraş, aceasta afectând şi potenţialul de dezvoltare a mediului rural;

• anihilarea iniţiativei private.

Economie Agrară

31

3. Proprietatea privată, a fost constituită din gospodăriile familiale ale membrilor CAP şi gospodăriile individuale ale producătorilor particulari necolectivizaţi din zona montană. În valori absolute, la nivelul anului 1989, suprafaţa agricolă a sectorului privat avea 2.342.960 hectare, respectiv reprezenta 9,5% din total teren agricol (tab.3.65.).

Tabelul 3.65. Fondul funciar pe forme de proprietate în anul 1989 (% din total)

Tip de proprietate

Arabil (%)

Vii (%)

Livezi (%)

Păşuni (%)

Fâneţe (%)

Total agricol

(%) Unităţi de stat 22,7 28,0 30,0 63,2 8,5 29,7

C.A.P. 72,3 68,3 53,5 29,3 46,8 60,8 Gospodării ale producătorilor

particulari 5,0 3,7 16,5 7,5 44,7 9,5

Total 100 100 100 100 100 100 Sursa: Dumitru D., Lăpuşanu Al. – Stadiul actual al dezvoltării agriculturii şi industriei alimentare, C.I.D.E., 1993, p.10.

E. Situaţia structurilor agrare în perioada după 1989

Restructurarea sistemelor agricole din România după anul 1989 a avut la bază Legea fondului funciar - 18/1991, care a vizat trei tipuri de unităţi de producţie agricolă: fermele de stat, cooperativele agricole şi micii proprietari.

În cazul fermelor de stat prin legi succesive 15/1990, 36/1991, 58/1991, 55/1995, 268/2001 şi 549/2002 a avut loc dezetatizarea şi privatizarea. IAS-urile au fost transformate în societăţilor comerciale pe acţiuni care în timp au devenit cu capital majoritar privat.

Cooperativele agricole prin aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, completată cu legile 169/1997 şi 1/2000 au fost desfiinţate (a avut loc decolectivizarea agriculturii) iar pămntul a fost retrocedat către foştii proprietari. Beneficiarii acestor legi au fost aproape 5,1 milioane persoane, din care numai 4,1 milioane sunt activ angajate în producţia agricolă (restul fiind rezidenţi urbani care nu au experienţă agricolă). Ei formează categoria gospodăriilor agricole individuale (micii proprietari) în care se înscriu cca. 4,2 milioane de mici proprietari cu 9.377.299 ha.

Noile structuri agricole înfiinţate conform legilor după 1989, respectiv societăţile agricole cu personalitate juridică (SA), societăţi pe acţiuni (SC),

Gavril {TEFAN

32

asociaţiile familiale (AF) şi gospodăriile individuale (GI) (tab. 3.66.) au avut de întâmpinat mari greutăţi datorită următoarelor motive: distrugerea în masă a patrimoniului fostelor CAP-uri şi lipsirea de mijloace de producţie a noilor organizaţii, lipsă de experienţă în organizare, personal muncitor insuficient, lipsă acută de mijloace financiare, pieţe dezorganizate, accesul greu la factorii de intensivizare.

Tabelul 3.66. Exploataţiile agricole pe clase de mărime - 1999

Specificare Nr. % din total Suprafaţa agricolă -ha

% din supr. agr.

Suprafaţa medie

SA 3573 0,09 1415539 9,6 396SC 490 0,01 1658338 11,2 3384AF 6264 0,15 868809 5,9 139GI 4119631 99,75 9377299 63,4 2,28Total 4129958 100,0 133199850 90,1 3,23

Prelucrat după Anuarul statistic al României

În prezent, structura agrară din România are ca celulă principală exploataţia agricolă ţărănească (ocupă peste 77% din suprafaţa agricolă a ţării) de mici dimensiuni (media 2,36 ha) bazată pe munca familiei, cu suprafaţa fragmentată în mai multe parcele şi dotare tehnică precară (tab.3.67.).

Mica exploataţie ţărănească în anul 2000 deţinea 77% din suprafaţa agricolă, 86% din suprafaţa arabilă, 45% din păşuni, 95% din fâneţe, 78% din vii şi 75% din livezi.

Conclizionând, apreciem că: -în România numărul exploataţiilor agricole este foarte mare (reprezintă

62,7% din numărul total al exploataţiilor din UE); -exploataţiile mai mici de 10 ha ocupă în România 69,1% din suprafaţa

agricolă, iar în UE numai 9,8%; -exploataţiile agricole mari (peste 50 ha) au o pondere mică comparativ

cu UE (29,5% faţa de 63,8%); Tabelul 3.67.

Exploataţia agricolă ţărănească pe clase de mărime - 2000

Număr Supr. ha/ Clasele de mărime - ha

Economie Agrară

33

mii expl.

agric. mii ha

trac-tor

sub 1 1-3 3-5 5-7 7-10 >10

4.260 10.054 69,7 1.704 1.373 696 296 171 20 100,0 - - 40,0 32,3 16,2 7,0 4,0 0,5

Suprafaţa medie-ha/expl.

2,4 0,5 1,7 3,8 5,6 7,8 11,1

Număr parcele/expl.

3,9 1,3 3,0 4,8 5,4 6,4 6,6

Prelucrat după Anuarul statistic al României

-exploataţiile agricole de dimensiuni mijlocii (10-50 ha) sunt slab reprezentate – doar 1,4% din suprafaţa totală agricolă;

-dimensiunea medie a exploataţiilor din agricultura României este de 5,84 ori mai redusă decât dimensiunea medie a exploataţiilor din UE (3,2 ha comparativ cu 18,7 ha);

-lipsa unei organizări funcţionale a ofertei pe pieţele de desfacere a bunurilor agricole1. În raport cu angrosiştii producătorii agricoli sunt dezavantajaţi din punct de vedere al potenţialului economic, al nivelului de formare în pregătirea economică, al gradului de informare, al legăturii cu pieţele externe şi, nu în ultimul rând, al nevoilor de a-şi valorifica producţia într-un termen scurt, de regulă în perioada de recoltare. Aceste nevoi sunt determinate de multiple cauze, între care inexistenţa sau insuficienţa spaţiilor adecvate pentru condiţionare-depozitare, cerinţe imediate de resurse financiare pentru plata unor obligaţii scadente sau reluarea ciclului anual de producţie etc. Toate acestea creează o situaţie în care, pe diferitele pieţe specifice ale bunurilor agricole, o poziţie dominatoare să fie deţinută de cumpărătorii de gros, care, prin intermediul preţurilor pe care le oferă, îşi impun cel mai adesea interesele economice proprii în defavoarea producătorilor agricoli.

1Gavrilescu D. Şi colab. – 2000, Economie agroalimentară, Ed. Expert, Bucureşti

Gavril {TEFAN

34

CAPITOLUL

4

Sistemul agricol de producţie – concepte, particularităţi,

resurse, factori, interdependenţe

4.1. Sistemul agricol de producţie – delimitări, conţinut 4.2. Particularităţile sistemului agricol de producţie 4.3. Resursele şi factorii producţiei agricole 4.4. Productivitatea factorilor de producţie în agricultură 4.5. Principiile care stau la baza utilizării factorilor de producţie în

agricultură 4.6. Impactul progresului tehnic asupra sistemului agricol de producţie

4.1. Sistemul agricol de producţie

Producţia agricolă, în sensul cel mai larg, poate fi definită ca o activitate, operaţiune sau succesiune de operaţiuni prin care se transformă o mulţime de mijloace denumite factori de producţie (Xi), cum ar fi pământul,, munca, capitalul, managementul, informaţia în produsele agricole finite (grâu, porumb, floarea soarelui, lapte, carne, lână etc.), (Yj).

Cu alte cuvinte, procesul de producţie agricolă, în sens material, reprezintă între anumite limite, o combinatie de factori (mijloace) de producţie. Pentru fiecare produs în parte avem o mulţime de combinaţii posibile, din care întotdeauna se pot găsi o combinaţie optimă, denumită soluţie optimă sau proces optim de producţie.

În terminologia ştiinţifică precum şi în cea obişnuită noţiunii de producţie i se atribuie două înţelesuri diferite1:

• 10) de proces – proces de producţie agricolă; • 20) de rezultat – producţia agricolă propriu-zisă.

10. Procesul de producţie agricolă este definit ca o mulţime de activităţi şi operaţiuni de transformare a unor factori de producţie, cu ajutorul muncii şi a

1 Otiman P.I. – 2000, Economie rurală, Ed. Agroprint, Timişoara

mijloacelor de muncă, în bunuri sau produse agricole.

Economie Agrară

35

Analizată prin prisma conexiunii proceselor care se desfăşoară şi a factorilor care contribuie la obţinerea rezultatului final, producţia agricolă se conturează ca un sistem de producţie complex (S), care asigură transformrea factorilor de producţie numiţi input-uri în produse finite numite output-uri.

S=[Xi—>Yi] 20.Rezultatul producţiei agricole este definit ca o mulţime a bunurilor,

produselor şi serviciilor agricole destinate consumului final (consumului populaţiei) sau intermediar (consumului întreprinderilor, ca materie primă într-un nou proces de producţie agroalimentară sau industrială).

Şi într-un sens şi în celălalt, în producţia agricolă se urmăresc două obiective economice şi anume:

1. minimizarea consumurilor de factori de producţie: min (Xi); 2. maximizarea rezultatului procesului de producţie, adică a producţiei

agricole: max (Yj); 3. maximizarea diferenţei dintre expresia valorică a out-puturilor

(producţiei) şi a input-urilor (factorilor de producţie). Notând cu Ci – costurile factorilor de producţie şi cu Pj – preţurile produselor agricole obiectivul fundamental al producţiei agricole este:

∑ ∑= −

−n

j

m

iCiXiPjYj

1 1

=> maxP, în care:

P- profitul întreprinzătorului. Din punct de vedere al optimizării consumului de factori, producţia

agricolă este o funcţie de producţie: Yj=f(Xij), i=1, 2, …, m; j=1, 2, …, n. Într-o exploataţie agricolă producţia poate fi optimizată sub formă

simplă sau complexă. Producţia agricolă simpla înseamnă organizarea unui proces de

producţie pentru obţinerea unui singur produs principal (Yj), j=1. Producţia agricolă complexă presupune organizarea, în paralel, a mai

multor procese de producţie, de la fiecare obţinânduse câte un proces principal (Yj), j=2, 3, …, n.

Această delimitare este necesară, deoarece presupune, funcţie de natura simplă sau complexă a producţiei, abordarea diferită a alocărilor de factori de producţie.

Gavril {TEFAN

36

În cazul producţiei simple se pune problema optimizării consumului de factori de producţie pe un singur proces cu ajutorul tehnicilor de optimizare factoriale (funcţia de producţie) folosind productivitatea marginală.

În cazul producţiei complexe se pune atât problema consumului optim de factori de producţie pe fiecare proces în parte cât şi problema alocării optime a unor factori comuni de producţie (pământ, capital, muncă). Deci, în al doilea caz, al producţiei complexe, apare şi problema optimizării structurii producţiei prin metode de programare a producţiei.

4.2. Particularităţile sistemului agricol de producţie

Sistemul agricol de producţie, comparativ cu alte sisteme de producţie

prezintă o serie de particularităţi a căror cunoaştere este indispensabilă pentru managementul proceselor de producţie:

1. Producţia agricolă este influienţată direct sau indirect de factorii naturali (este legată de o anumită locaţie). Astfel spre exemplu: factorul pământ este neuniform din punct de vedere al productivităţii şi va determina in consecinţă rezultate economice diferite pentru aceleaşi eforturi financiare (renta diferenţiată); factorul climă determină un grad ridicat de risc şi incertitudine pentru producătorii agricoli; locaţia imprimă o anumită structură a producţiei etc.

2. Producţia agricolă foloseşte organisme vii ca mijloace de producţie. Efectul se concretizează in faptul că reproducţia economică depinde de reproducţia biologică care este specifică fiecărei specii, soi, rasă sau hibrid. De asemenea momentul de efectuare a lucrărilor în procesul de producţie este legat direct de evoluţia biologică a plantelor şi animalelor, respectiv anumite operaţiuni nu pot fi efectuate decât în anumite perioade ale dezvoltării organismelor vegetale şi animale (semănat, întreţinerea culturilor, recoltat), numite perioade optime. Intră astfel în acţiune “legea fermei” conform căreia orice întrerupere, devansare sau amânare a lucrărilor duce la compromiterea rezultatului economic.

3. În producţia agricolă există neconcordanţă între perioada de producţie care este continuă şi timpul de muncă necesar obţinerii produsului finit, care este discontinuu (exemplu: la cultura cartofului perioada de producţie este de 210 zile iar timpul de muncă este de 80 zile). Astfel de neconcordanţă imprimă producţiei agricole un caracter sezonier, care duce la o utilizare incompletă a utilajului tehnic şi a forţei de muncă. Atenuarea acestui caracter se realizează prin dezvoltarea

Economie Agrară

37

complexă a producţiei şi îmbinarea armonioasă a ramurilor între ele, astfel îcât să nu existe timpi morţi sau vârfuri de timp în utilizarea miloacelor de producţie.

4. În producţia agricolă pe lângă producţia principală se obţine şi producţie secundară, care solicită cheltuieli de producţie a căror recuperare se realizează prin valorificarea superioară a acresteia (exemplu: furaje, materie primă pentru diferite industrii).

5. În producţia agricolă există neconcordanţă între perioada şi timpul de efectuare a cheltuielilor şi perioada şi timpul de încasare a veniturilor (exemplu: cheltuielile se angajează pe tot parcursul ciclului de producţie iar veniturile se încasează de regulă o singură dată cu ocazia valorificării producţiei la sfârşitul ciclului de producţie). Această neconcordaţă imprimă o viteză redusă de circulaţie a capitalului şi în consecinţă o eficienţă economică scăzută.

6. În producţia agricolă nu toată producţia totală recoltată devine marfă, respectiv este destinată pieţei şi încasării de venituri. O parte din aceasta intră într-un nou proces de producţie sau rămâne nevândută datorită degradării (considerând că unele produse agricole sunt perisabile).

7. Productivitatea muncii în agricultură este în general mai scăzută comparativ cu alte ramuri economice datorită influienţei factorilor naturali (la realizarea producţiei agricole în sistemele extensive factorii naturali participă cu peste 90%). Prin eliminarea influienţei negative a factorilor naturali, productivitatea muncii poate creşte la nivelurile ramurilor de vîrf ale economiei (ex: producţia în sere, creşterea animalelor în complexe de tip industrial).

Cunoaşterea acestor particularităţi constituie o necesitate obiectivă pentru organizarea de către fermieri a unei activităţi raţionale şi eficiente.

4.3. Resursele şi factorii producţiei agricole

Abordarea mecanismului economic al sistemului agricol de producţie constituie o problemă complexă care impune identificarea soluţiilor adecvate situaţiilor particulare şi necesitaţilor de restructurare specifice fiecărei întreprinderi in parte, plecând de la cantitatea şi calitatea resurselor prezente în teritoriu.

Resursele unei economii (la nivel de întreprindere, regiune, ţară etc) privite ca un tot, reprezintă o cantitate stocabilă de mijloace sau obiecte ale muncii care exprimă potenţialul exploatabil prin activitatea economică.

Resursele se clasifică după mai multe criterii astfel:

Gavril {TEFAN

38

A. după conţinut, resursele se împart în: - resurse primare; - resurse de capital. Resursele primare includ: 1. resursele naturale (ex: pământul); 2. resursele de muncă (ex: potenţialul demografic de forţă de muncă). Resursele naturale cuprind resursele neregenerabile (resursele care nu se

reproduc sau se produc în cantităţi irelevante pentru creşterea economică –cărbune, petrol, minereuri etc) şi resursele regenerabile (au capacitate de a se reînnoi fie în mod natural fie prin intervenţia omului (solul, apa, vegetaţia, fauna).

Resursele de muncă, sunt determinate de relaţia ce se creează între populaţia totală, populaţia activă şi populaţia ocupată.

Resursele de capital cuprind: a). resursele materiale sau cantitative (ansamblul bunurilor produse prin activitatea economică cu scopul de a obţine alte bunuri aducătoare de venit explicit sau implicit); b). resursele nemateriale sau calitative (experienţa practică a populaţiei, stocul de informaţii, capacitatea managerială, capacitatea de inovare tehnică etc.) B. după destinaţia economică resursele se clasifică în: - resurse de mijloace de subzistenţă (utilizabile direct sau după o

prelucrare simplă în consumul omului); - resurse de mijloace de producţie (utilizabile ca mijloace de muncă şi

obiecte ale muncii în activitatea economică). Atrase în circuitul economic trecute deci prin filtrul muncii, resursele

produc efecte respectiv devin factori ai dezvoltării economice (tab. 4.1.). Astfel factorii producţiei agricole, reprezintă cantitatea de resurse atrasă în sistemul agricol de producţie, deci partea din resurse care participă nemijlocit în procesele economice şi de care depinde rezultatele tehnice (ex: producţia şi calitatea ei) şi economice obţinute (ex: costul, profitul, rata profitului). Fiecare factor poartă denumirea resursei din care provine şi se caracterizează prin cantitate, calitate, preţ şi posibilităţi de combinare sau substituire cu alţi factori. Cantitatea, calitatea şi preţul cu care este achiziţionat un factor influenţează cantitatea, calitatea şi costul unei activităţi, respectiv profitul obţinut de la un proces economic.

Economie Agrară

39

Natura polifactorială a sistemului agricol de producţie, impune definirea şi cunoaşterea conţinutului acestora în funcţie de resursele din care provin.

Astfel, factorii de producţie reprezintă imput-urile în procesul de producţie agricolă, concretizaţi în terenurile agricole, materiale şi materii prime (sămânţă, îngrăşăminte, pesticide, furaje, energie, servicii), forţă de muncă şi mijloace de muncă informaţiile care contribuie la obţinerea producţiei agricole (recoltei).

Sintetic, factorii de producţie se pot grupa în patru clase importante: a) munca, b) pământul şi alţi factori naturali (ecologici), c) capitalul şi d) managementul şi informaţia (potrivit şcolii neoclasice, factorii de producţie se grupează în trei mari categorii: pământul (resursele naturale), capitalul şi munca, iar şcoala marxistă, reduce numărul factorilor de producţie la unul singur: munca, singurul elelment creator de valoare).

Tabelul 4.1. Efectul utilizării resurselor economice în agricultură

Procese Resurse Efecte Fenomene pământ relief clima fauna

naturale

flora

renta primare

umane munca salarii fix materiale circulant dobânda

managementul (întrepriderea

ca mod de organizare,

conducere şi administrare)

Profit

Creştere economică

Procese economice

de capital nemateriale

Informaţia (ştiinţă,

tehnologie, software)

Dezvoltare economică

Dezvoltare economică

Calitatea vieţii

1. Pământul este factor natural de producţie şi cuprinde totalitatea

resurselor naturale (suprafeţe agricole, păduri, ape, resurse minerale, fenomene naturale) ce pot fi utilizate in procesul de producţie. Majoritatea resurselor

Gavril {TEFAN

40

naturale se consumă ireversibil în procesul de producţie, puţine fiind acelea care au calitatea de a se regenera. În ceea ce priveşte pământul ca teren agricol, trebuie semnalat faptul că este supus acţiunii legii randamentelor descrescânde: prin adăugarea la aceeaşi suprafaţă a unui factor suplimentar (capital sau muncă) se obţine o creştere a producţiei însă pe unitatea suplimentară de factor randamentul descreşte. Deşi această lege a fost pusă în evidenţă la început doar pentru pământ s-a constatat că ea este valabilă şi pentru ceilalţi factori (capital, muncă).

Alături de pământ în categoria factorilor naturali de producţie intră şi relieful, apele, climatul etc. Comparativ cu alte sectoare de producţie aceşti factori naturali au efect deosebit de puternic în producţia agricolă manifestându-se independent de voinţa omului.

2. Capitalul este definit ca fiind totalitatea bunurilor economice acumulate şi utilizate în producţia şi/sau distribuţia şi comercializarea de bunuri şi servicii. Capitalul se constituie din active fizice (construcţii, drumuri, maşini şi utilaje, materii prime şi materiale etc.) ce sunt la dispoziţia întreprinzătorilor pentru desfăşurarea de activităţi profitabile.

3. Munca – este factorul activ şi determinant al producţiei asigurând combinarea şi utilizarea celorlalţi factori de producţie. Ea surprinde totalitatea resurselor umane care pot fi antrenate în producţia de bunuri şi servicii. Prezintă importanţă în acest sens două elemente: populaţia ocupată şi numărul de ore de muncă. Pe lângă aceste elemente care determină volumul de muncă mai trebuie menţionată şi calitatea resurselor de muncă. Aceasta se reflectă în nivelul calificării forţei de muncă şi în preocuparea pentru perfecţionare în condiţiile progresului tehnico-ştiinţific.

4. Managementul şi informaţia – cuprinde comportamentul managerial din procesul de producţie.

Studierea acestor factori impune luarea în considerare a interdependenţelor şi conexiunilor ce se stabilesc între ei. Astfel, creşterea capacităţii productive a pământului depinde de mărimea şi structura capitalului folosit (mărimea investiţiilor) iar volumul şi eficienţa muncii depind de management etc. Fiecare dintre factorii de producţie poate fi utilizat în anumite combinaţii cu ceilalţi pentru a se obţine o anumită producţie. Una dintre particularităţile producţiei agricole este aceea că diferite cantităţi şi combinaţii de factori de producţie generează cantităţi diferite de produse.

Economie Agrară

41

Din punct de vedere al eficienţei proceselor de producţie agricolă, factorilor de producţie se clasifică în: factori naturali, tehnici, organizatorici, economici, şi conjuncturali.

A. Factorii naturali de producţie În agricultură factorii naturali au avut şi continuă să aibă un rol decisiv în

obţinerea producţiei. După modul lor de acţiune, factorii naturali se clasifică în factori cu acţiune directă (clima, fertilitatea solului) şi factori cu acţiune indirectă (structura solului, gradul de afânare, conţinutul în humus etc). Analizând rolul factorilor naturali în producţia agricolă se constată că agricultura se poate defini ca o ramură de producţie în care, cu ajutorul organismelor vii (plante şi animale) şi sub acţiunea conştientă a omului, are loc transformarea energiei solare în energie potenţială sub forma materiei organice, pământul fiind elementul de bază al acestei producţii. Cu toate că în mod experimental s-au realizat culturi fără sol, pământul constituie elementul esenţial şi indispensabil pentru toate activităţile agricole, atât pentru cele specifice producţiei vegetale cât şi pentru cele corespunzătoare sectorului zootehnic. Pământul este o noţiune complexă care poate avea mai multe conotaţii: ecologică, economică, socială şi juridică.

B. Factorii tehnici Factorii tehnici cuprind toate măsurile de ordin tehnic, ce le poate

întreprinde producătorul agricol în procesul de producţie. Din punct de vedere economic, factorii tehnici care concură la realizarea producţiei agricole, se împart în două grupe:

A) factori care presupun efort financiar:

sămânţa; lucrările solului; fertilizarea; întreţinerea culturilor; combaterea bolilor şi dăunătorilor; irigarea; furajarea animalelor; protocolul sanitar – veterinar; recoltatul şi transportul.

Gavril {TEFAN

42

B) factori care nu presupun efort financiar:

asolamentul; epoca de însămânţare; managementul reproducţiei; momentul recoltatului.

Efectul economic, respectiv aportul factorilor tehnici la sporirea producţiei agricole se apreciază prin analiza comparativă între sporul de producţie pe care îl determină fiecare factor şi cheltuielile suplimentare pe care le solicită, astfel:

∆Q × preţQ > ∆x × costx, unde:

∆Q – sporul de producţie (kg);

∆x – factorul tehnic alocat.

Teoria şi practica economiei agrare arată că aportul principalilor factori tehnici la formarea producţiei se situează între următoarele limite:

La cultura grâului, 1. soiul – 500-1600 kg/ha; 2. asolamentul – 200-900 kg/ha; 3. epoca de însămânţare – 900-2000 kg/ha; 4. fertilizarea – 700-2400 kg/ha; 5. întreţinerea culturii (erbicidare+combaterea bolilor) – 600-1500 kg/ha; 6. irigarea – 500-3300 kg/ha.

În sprijinul acestor concluzii, este edificator să exemplificăm şi rezultatele

cercetărilor de la S.C.A. Podu-Iloaiei, efectuate în perioada 1980-1990 (tab. 2.6). Datele prezentate în tabelul 4.2., indică aportul cantitativ al factorilor

tehnici la realizarea producţiei de grâu fără a avea informaţii despre eficienţa economică a utilizării acestora.

Pentru aceasta, considerăm că este necesară o analiză comparativă între sporul de producţie pe care îl determină fiecare factor şi cheltuielile suplimentare pe care le solicită, astfel:

1. Soiul, solicită un spor de preţ faţă de I2 – I3, de maximum 100 %, ceea ce reprezintă contravaloarea unei producţii de 200 – 250 kg/ha, la aceasta se adaugă cheltuielile de recoltare-depozitare a sporului de producţie care nu

Economie Agrară

43

depăşesc 10% din valoarea producţiei. Cunoscând aportul soiului la realizarea producţiei, prin diferenţă, rezultă o rată a profitului determinată de această verigă tehnologică cuprinsă între +3 şi +11 %.

Tabelul 4.2. Aportul factorilor tehnici la formarea producţiei de grâu

Nr. crt. Specificare kg/ha % faţă de

II-I I. Producţia potenţială fără alocare de factori 1400 -

1. Soiul 500 11,42. Asolamentul 900 20,53. Fertilizarea 1700 38,64. Combaterea bolilor 600 13,65. Erbicidarea 700 15,9II. Media limitelor maxime de producţie 5800 -

Sursa: Ştefan G. – 2000, Teză de doctorat, USAMV Iaşi 2. Influenţa asolamentului asupra eficienţei economice conform datelor

din tabelul 2.7 a fost determinată prin analiza comparativă între grâul cultivat în monocultură şi rotaţia de 2-3 şi 4 ani. În aceleaşi condiţii de climă şi sol, precum şi prin alocarea de factori de producţie, rotaţia culturilor a adus un spor de recoltă de la 900 kg/ha la 1100 kg/ha iar rata profitului a sporit la rotaţia de 4 ani cu 26 % faţă de monocultură. Astfel, este pus în valoare efectul rotaţiei culturilor care este o resursă de producţie ce nu atrage după sine cheltuieli suplimentare din partea producătorilor agricoli. Eficienţa economică a acestei măsuri este asigurată în orice condiţii pedoclimatice şi economice şi se asigură folosirea raţională a restului de resurse atrase pe lanţul tehnologic de producţie. Singura cheltuială efectuată suplimentar în cazul rotaţiei, o constituie cea de recoltare-depozitare a sporului de producţie. Ca urmare, raportul dintre efect şi efort este supraunitar şi depăşeşte ca nivel ceilalţi factori de producţie.

3. Epoca de semănat. Experienţele efectuate în ţara noastră au demonstrat că se obţin producţii stabile atunci când se însămânţează între 20. IX şi 20. X. După această dată, pierderile de producţie sunt de până la 900 kg/ha la ceea ce se însămânţează până la 1.XI şi aproape 2000 kg/ha în cazul în care se însămânţează după această dată.

Gavril {TEFAN

44

Pierderile de producţie care pot reprezenta 20% – 50% din plafonul normal al recoltei pot determina aducerea acestei culturi sub pragul de rentabilitate chiar în condiţiile în care restul verigilor tehnologice sunt asigurate în optim.

4. Lucrările solului solicită un consum de energie ce reprezintă 35 – 60 % din totalul energiei consumate la cultura grâului, consum dependent de umiditatea solului la pregătirea patului germinativ şi de adâncimea de lucru a solului.

Condiţiile climatice frecvente din perioada pregătirii patului germinativ sunt adeseori puţin favorabile, întrucât perioadele frecvente de secetă din iulie-septembrie lasă solul adeseori uscat şi foarte greu de lucrat.

Experienţele îndelungate au demonstrat că pentru grâu nu este necesar să se efectueze arături mai adânci de 20 cm. Arătura la 30 cm, în cele mai favorabile condiţii din perioada de vegetaţie nu asigură un spor de producţie mai mare de 1 – 2% (35 – 90 kg/ha) iar la adâncimi mai mari de 30 cm producţia scade cu peste 4 % faţă de arătura la 20 cm.

În consecinţă, la efectuarea unor arături mai adânci cresc cheltuielile de producţie (cu salariile mecanizatorilor, carburanţi etc.) şi scade eficienţa economică a producţiei.

5. Fertilizarea, în cazul aplicării unor doze optime de îngrăşăminte aduce cele mai mari sporuri de producţie, comparativ cu restul verigilor tehnologice (1380 – 1860 kg/ha), dar datorită costului ridicat de achiziţie, transport şi administrare a îngrăşămintelor, efectul economic este mai mic comparativ cu alţi factori tehnici (rata profitului determinată de fertilizare este de 5–10 % comparativ cu 22 – 26 % în cazul asolamentului şi 22 – 24 % în cazul tratamentelor foliare).

De remarcat faptul că în cazul creşterii dozelor de îngrăşăminte, sporul de producţie obţinut nu se mai justifică din punct de vedere economic, pentru exemplul dat – doza N150P100K40 atrage un spor de producţie faţă de varianta martor de 1420 kg/ha care determină în realitate pierderi cu o rată de –3% (92).

În cele mai multe cazuri fertilizarea poate aduce o creştere a producţiei până la dublarea ei, faţă de nefertilizat, respectiv un spor de 7 – 10 kg grâu/kg s.a. contribuind în paralel, la punerea în valoare şi a altor factori de producţie, cum ar fi irigarea.

Economie Agrară

45

6. Combaterea bolilor şi dăunătorilor constituie o verigă tehnologică încă incomplet folosită în practica agricolă, deşi ea este deosebit de eficientă. Tratamentele foliare pot aduce un spor de producţie de 600 – 700 kg/ha (tab. 4.2).

7. Irigarea grâului aduce un spor de producţie de cel puţin 1500 kg/ha, şi contribuie la punerea în valoare a altor factori de producţie, cum ar fi fertilizarea. În condiţii de secetă pronunţată, irigarea poate constitui cea mai rentabilă măsură tehnologică şi economică, fiind singura care asigură stabilitatea producţiei.

Dacă avem în vedere toate măsurile tehnologice care pot concura la creşterea producţiei, putem aprecia că în condiţiile ţării noastre se pot obţine producţii constante de cel puţin 4000 – 5000 kg/ha în neirigat şi 5000 – 6000 kg/ha în condiţii de irigare, deci o creştere de peste 2 ori faţă de producţia medie pe ţară care s-a obţinut în intervalul 1998 – 2003 (2514 kg/ha).

La porumb analizând aportul adus de diversele tehnologii la realizarea producţiei, în condiţiile în care restul verigilor sunt aplicate în optim, rezultă următoarele:

1. Factorul sămânţă respectiv hibridul cultivat, determină un spor de producţie faţă de alt hibrid de 300 – 2700 kg/ha (tab. 4.3), care poate constitui adeseori sursa principală a profitului, întrucât el se obţine fără efort financiar semnificativ din partea producătorului.

2. Asolamentul deşi aparent ar fi de mai mică importanţă comparativ cu alte culturi, determină un spor de producţie de 700 – 1610 kg/ha în teren neirigat şi 1100 – 1880 kg/ha în teren irigat.

Dacă luăm în considerare că această vergiă tehnologică nu necesită cheltuieli suplimentare – cu excepţia recoltării surplusului de producţie, rezultă că peste 80% din valoarea acestui produs este profit, fapt ce ne indică aportul acestui factor la creşterea eficienţei economice a producţiei de porumb.

3. Epoca de semănat constituie alt mijloc de a obţine venituri suplimentare fără efort financiar direct, cel mult o creştere a cotelor de amortizare, ca urmare a unei dotări mai bune cu utilaje, în vederea scurtării perioadei de executare a lucrărilor.

Sporul de producţie determinat de respectarea acestei verigi este de 700 – 2000 kg/ha (tab. 4.3.).

4. Densitatea este un factor de primă mărime pentru atingerea unor performanţe maxime la porumb.

Gavril {TEFAN

46

Experienţele efectuate până în prezent au demonstrat că există o strânsă corelaţie între desime, hibrid, condiţiile climatice şi modul de cultură (irigat sau neirigat).

La acelaşi hibrid, diferenţele de producţie determinate de diferenţa de densitate (40 mii plante faţă de 70 mii plante/ha) au fost în medie de 10% (600 kg/ha). Dacă avem în vedere că diferenţa de cheltuieli ca urmare a alocării unei cantităţi suplimentare de seminţe este de ordinul contravalorii a 9 kg seminţe HD/ha, rezultă că valoarea producţiei suplimentare obţinute este de 60 de ori mai mare, influenţa acestei verigi asupra profitului fiind evidentă.

Tabelul 4.3. Producţia porumbului în funcţie de temperatura solului la semănat

Producţia medie Epoca de însămânţare

kg/ha spor faţă de epoca I-a

%

Epoca I (6-7°C) 3940 - 100,0Epoca II (8-9°C) 6100 2160 158,4Epoca III (10-12°C) 5870 1930 148,9Epoca IV (13-15°C) 4730 790 120,0

Sursa: Ştefan G. – 2000, Teză de doctorat, USAMV Iaşi 5. Lucrările solului. Rezultatele experienţelor de lungă durată din diferite

condiţii pedoclimatice ale ţării dovedesc că în comparaţie cu arătura la 20 cm adâncime în terenul arat la 30 cm se realizează sporuri de producţie de până la 100 kg/ha (tab. 4.4.), fapt ce nu se justifică din punct de vedere economic.

În consecinţă, eficienţa din punct de vedere economic rămâne tehnologia clasică cu arătură de vară ori de toamnă la 20 cm adâncime.

6. Fertilizarea. Din rezultatele cercetărilor efectuate pe toate tipurile de sol din ţara noastră rezultă că sporul de producţie dat de această verigă tehnologică asigurată în optim se situează între 930 şi 2200 kg/ha (tab. 2.12).

Cunoscând aceste valori putem apela la calcularea sporului mediu pe o resursă şi a sporului marginal, fizic şi valoric iar prin comparaţie cu preţul resursei putem determina profitul mediu marginal ce revine pe o resursă alocată suplimentar. Cercetările efectuate pe această temă (52, 56) au scos în evidenţă că la o producţie marginală pe o resursă de cel puţin 3 kg, costurile suplimentare sunt recuperate şi deci fertilizarea este eficientă.

Economie Agrară

47

Tabelul 4.4.

Sporul de producţie la porumb faţă de producţia realizată în tehnologia clasică (arat 20 cm + discuit + grăpat)

Diferenţa Specificare

Nr. localităţil

or

Nr. anilor de experienţă kg/ha %

Arat la 30 cm 5 8-16 +100 +2,2 Arat la 30 cm + 10 scormonitor 6 8-16 0 0 1 an arat – 1 an discuit 3 12-16 -66 -1,0 1 an arat – 2 an discuit 3 12-16 -186 -2,6 1 an arat – 3 ani discuit 3 12-16 -330 -4,5 Discuit anual 3 12-16 -873 -12,0

Sursa: Ştefan G. – 2000, Teză de doctorat, USAMV Iaşi 7. Întreţinerea culturii. Porumbul este una dintre cele mai sensibile plante

la îmburuienare, îndeosebi în primele faze de vegetaţie. În condiţiile în care toate elementele necesare producţiei sunt asigurate, dar cultura nu este întreţinută, în sensul distrugerii buruienilor, ea poate fi compromisă în proporţie de peste 85%.

Combaterea bolilor şi îndeosebi a dăunătorilor (viermi sârmă, răţişoara), aduce un spor de producţie de peste 10%. Raportul dintre valoarea producţiei şi cheltuielile de protecţie fitosanitară sunt, de regulă, de 3/1, cu o rentabilitate ce depăşeşte 100%.

8. Irigarea. Porumbul este o plantă care în condiţii de secetă îşi poate înjumătăţi producţia faţă de anii relativ normali. În aceste condiţii, irigatul culturii constituie o măsură sigură de menţinere a unei producţii constante şi ridicate în acelaşi timp. Cercetările au demonstrat că în anii extrem de secetoşi, prin irigat, producţia poate fi cu 100% mai mare decât în neirigat, în care caz sporul de producţie poate fi de peste 5 t/ha. În anii normali irigatul poate aduce un spor cuprins între 1100 – 1800 kg/ha. Comparând sporul de producţie determinat de acest factor tehnic cu cheltuielile suplimentare pe care le implică, unii autori1 susţin că, pentru a se justifica economic această verigă tehnologică trebuie să determine un spor de producţie de cel puţin 1500 kg/ha.

Din cele 8 verigi tehnologice prezentate ca având efect economic evident, patru (hibridul, asolamentul, densitatea şi epoca de însămânţare) nu necesită

1Sursa: Ştefan G. – 2000, Teză de doctorat, USAMV Iaşi

Gavril {TEFAN

48

cheltuieli suplimentare notabile, ci o mai bună organizare a producţiei şi o mai mare receptivitate din partea producătorilor agricoli faţă de adevărurile stabilite de cercetarea ştiinţifică.

Soia – rezultatele cercetărilor privind aportul factorilor tehnici la realizarea producţiei de soia indică următoarele concluzii: 1. soiul determină un spor de producţie de 10 – 15% (160 – 410 kg/ha); 2. epoca de semnat poate determina un spor de producţie de 2–5 % (60–150kg); 3. lucrările solului determină o creştere a producţiei cu 2–3 % (50–80 kg/ha); 4. fertilizarea determină o creştere a producţiei cu valori cuprinse între 14 – 25%

(700 – 1000 kg/ha); 5. întreţinerea culturii prin praşile + erbicidare poate determina un spor de 1100

– 1420 kg/ha (72 – 88 %); 6. irigarea asigură un spor de producţie de 1000 – 1500 kg/ha.

Luând în considerare că tehnologia de cultură la soia se pretează la o mecanizare şi chimizare completă, rezultă mari rezerve de raţionalizare a cheltuielilor de producţie şi implicit un mare potenţial de creştere a eficienţei economice la această cultură.

Floarea soarelui – literatura de specialitate relevă faptul că, la realizarea unor randamente ridicate (peste 2500 kg/ha) aportul principalelor verigi tehnologice se încadrează între următoarele limite:

hibridul – 6 ÷ 11%; asolamentul – 15 ÷ 30%; epoca de semănat – 3 ÷ 7%; lucrările solului 1 ÷ 2%; fertilizarea – 18 ÷ 53%; întreţinerea culturii – 17 ÷ 45%; irigarea – 10 ÷ 15%.

Dintre toate culturile tehnice, cea de floarea soarelui se caracterizează prin cele mai mici consumuri de muncă la hectar, fapt ce-i asigură o rentabilitate ridicată.

Sfecla pentru zahăr Din analiza cercetărilor efectuate în ultimele trei decenii la această cultură rezultă o contribuţie diferenţiată a diverselor verigi tehnologice şi a alocării de factori asupra creşterii producţiei la hectar. Astfel, în condiţii de irigare şi fertilizare se pot obţine, în zonele consacrate de cultură a

Economie Agrară

49

sfeclei de zahăr, producţii cuprinse între 60-80 tone/ha, la care contribuţia principalelor verigi tehnologice este în medie următoarea:

soiul : 2000 – 5000 kg/ha, respectiv 3 – 7 %; asolamentul: 8000-14000 kg/ha (11 – 20%); epoca de însămânţare: 4000 – 8000 kg/ha (5 – 11%); lucrările de combatere prin praşile + erbicidare:

26000 – 30000 kg/ha (37 – 43%); fertilizarea: 10000 – 15000 kg/ha (14 – 21%); combaterea bolilor şi dăunătorilor: 8000 – 10000 kg/ha (11 – 14%); irigarea culturii: 10000 – 15000 kg/ha (14 – 21%).

Cercetările de la S.C.A. Podu-Iloaiei au demonstrat că într-o rotaţie de 2-3 ani, nefertilizat şi neirigat, în condiţiile aplicării unui minim de lucrări de întreţinere, producţia nu depăşeşte 16 – 20 t/ha. Pentru a depăşi acest prag este necesar, în primul rând, să se folosească mai intensiv factorii care nu presupun alocări suplimentare de cheltuieli (soiul, asolamentul, epoca de semănat) şi care, determină sporuri de producţie de peste 34% şi în al doilea rând, factorii ce atrag după sine eforturi financiare importante.

Sub aspectul efortului economic solicitat de factorii tehnici din cercetările efectuate, cât şi din rezultatele de producţie obţinute rezultă că cea mai mare pondere în structura cheltuielilor este deţinută de lucrările de întreţinere (26,5 – 38,2%) şi de recoltare (25,9 – 36,7%), urmate de lucrările de fertilizare (15,6 – 28,2%) şi de lucrările de pregătire a solului (12,9 – 20,5%).

Drept urmare, prin comparaţie cu efectul economic determinat de fiecare verigă tehnologică trebuie alese acele variante a căror structură a cheltuielilor determină cel mai ridicat profit marginal.

Cartoful – dintre factorii tehnici care influenţează randamentul şi eficienţa economică a culturii de cartof, rezultatele experimentale scot în evidenţă următoarele concluzii:

soiul şi veriga biologică asigură un spor de 4 – 20 t/ha sau 8 – 19 %; asolamentul şi rotaţia asigură un spor de 6 – 8 t/ha sau 8 – 10%; epoca de plantare determină un spor de 3 – 7 t/ha, respectiv 6–7%; combaterea buruienilor: 10 – 16 t/ha sau 15 – 20%; fertilizarea: 10 – 20 t/ha (15 – 25%); irigarea: 8 – 12 t/ha (11 – 16%); combaterea bolilor şi dăunătorilor: 40 – 70%.

Gavril {TEFAN

50

Din analiza acestor rezultate se poate trage concluzia că potenţialul actual al culturii cartofului este cuprins între 65 – 100 t/ha şi că dacă s-ar realiza numai 40 – 50% din acest potenţial, suprafaţa care ar trebui cultivată pentru a asigura nevoile economiei nu ar trebui să depăşească 250 – 270 mii ha.

Concluzionând, apreciem că în alocarea resurselor limitate pe verigi tehnologice trebuie avuţi în vedere indicatorii economici obţinuţi în funcţie de randamentul fiecărei verigi în parte.

C. Factorii economici Principalii factorii economici care orientează producătorii agricoli pentru

o anumită structură a producţiei sunt: cererea de produse agricole, oferta de produse agricole, concurenţa, preţul produselor agricole, politicile agricole, costurile de producţie şi rentabilitatea producţiei agricole.

Cercetările privind raporturile dintre cerere, ofertă, concurenţă, şi preţ evidentiază faptul că, modul de formare a preţurilor pe pieţele agricole şi alimentare explică cel mai bine fundamentarea structurii de producţie. Preţul stimulează producătorii să introducă în producţie unele produse şi să renunţe la altele.

Realitatea economică arată că în mecanismele de formare a preţurilor există multe trăsături comune în timp şi spaţiu, legate, într-un fel sau altul, de nivelul costurilor. Foarte importante sunt caracteristicile pieţei, cererea şi elasticitatea cererii (variaţia procentuală a cererii) în raport cu preţul, oferta şi elasticitatea ofertei (variaţia procentuală a ofertei) în raport cu preţul. Un element deosebit de important îl constituie numărul de vânzători şi de cumpărători prezenţi pe piaţă, raportul de putere dintre aceştia, capacitatea lor de a influenţa preţurile şi piaţa în ansamblul ei, atât prin mecanisme economice, cât şi politice. Drept urmare, literatura de specialitate1, 2 evidenţiază faptul că preţul reprezintă un „principal mesaj de reglare a mecanismului economic, de semnalizare a stării sistemului economic şi de anticipare a evoluţiei sale„. Prin funcţiile lui economice, preţul nu este numai o categorie valorică, ci o importantă pârghie economică, prin intermediul căreia se realizează anumite obiective economice şi sociale”1.

1Sursa: Ştefan G. – 2000, Teză de doctorat, USAMV Iaşi 2 Otiman P.I. – 2000, Economie rurală, Ed. Agroprint, Timişoara

Economie Agrară

51

D. Factorii organizatorici Principalii factori organizatorici care influenţeaza economicitatea

producţiei agricole dintr-un teritoriu sunt: tipologia şi nivelul de dezvoltare a structurilor agrare; tipologia şi modul de organizare a pieţelor agricole; acţiunile guvernamentale; vigoarea sau dezvoltarea industriilor adiacente (care să susţină

agricultura – furnizorii de inputuri şi prelucrătorii de produse agricole).

E. Factorii conjuncturali

Al cincilea determinant al eficienţei producţiei agricole îl reprezintă factorii conjuncturali reprezentaţi prin:

-sistemul de preţuri şi stabilitatea acestora în timp;

-oferta de imputuri pentru agricultură şi stabilitatea acesteia;

-legislaţia şi subvenţiile;

-sistemul de ipozite, taxe, penalizări etc.

Efectul acestor factori asupra producţiei agricole poate fi pozitiv (creează oportunităţi pentru anumite produse) sau negativ (determină pericole, primejdii, ameninţări.). Devine astfel important pentru decidentul din agricultură să cunoască răspunsurile la următoarele întrebări:

- Care sunt evenimentele, schimbările externe pozitive importante pentru noi (prezenţa programelor regionale, naţionale şi internaţionale de sprijinire a activităţilor agricole, infrastructură, zone defavorizate etc);

- În ce domenii avem şanse bune (producţia de cereale, producţia de plante tehnice etc).

- Care sunt cerinţele greu de satisfăcut (criteriile de selecţie a proiectelor, ce pot primi asistenţă financiară, prezenţa factorilor generatori de dezvoltare etc);

- Care sunt schimbările exterioare nefavorabile pentru noi (legislaţia; normele metodologice; piaţa factorilor de producţie etc).

Gavril {TEFAN

52

4.3. Productivitatea factorilor de producţie în agricultură Pentru a produce, transforma şi comercializa bunuri şi servicii

agroalimentare, agenţii economici din cadrul sectorului agroalimentar utilizează factori de producţie (materii prime, capital, forţă de muncă). Combinând aceşti factori după o tehnologie bine definită, fiecare va fabrica o gamă de produse sau va furniza servicii. Funcţia de producţie descrie relaţia dintre volumul produs dintr-un bun oarecare şi cantităţile diferiţilor factori necesari pentru fabricarea sa.

O funcţie de producţie poate fi definită astfel: Q = f(x1, x2, ..., xn) Unde Q reprezintă cantităţile realizate dintr-un produs (grâu, de

exemplu), într-o perioadă specificată de timp, iar x1, ..., xn reprezintă cantităţile celor n inputuri utilizate (de exemplu, x1- cantitatea de sămânţă; x2 – îngrăşămintele etc.).

Este important de subliniat că funcţia de producţie exprimă o relaţie în termeni fizici. Ea ne dă informaţii asupra mărimii outputului, în termeni fizici pentru fiecare combinaţie de inputuri, fiind dependentă de un anumit stadiu al tehnologiei. Noţiunea de funcţie de producţie este punctul-cheie al teoriei economice a producătorului.

Studierea teoriei funcţiilor de producţie implică cunoaşterea următorilor termeni:

a) Productivitatea marginală a factorilor Se pleacă de la ipoteza că, în cadrul funcţiei de producţie, toţi factorii sunt

ficşi, cu excepţia unuia, care este variabil (x1, de exemplu): Q = f(x1/x2, ..., xn) Putem presupune că Q reprezintă cantitatea de porumb, x1 – cantitatea de

îngrăşăminte, care variază, iar x2, ..., xn – ceilalţi factori care sunt ficşi. În acest caz, se defineşte:

-productivitatea marginală a factorului x1 ca supliment de producţie obţinut prin utilizarea unei unităţi suplimentare de îngrăşământ, în condiţiile în care folosirea celorlalţi factori de producţie rămâne, neschimbată:

;1

1 xQPM x ∆

∆=

Economie Agrară

53

-productivitatea medie a factorului x1 (sau randamentul) este raportul dintre producţia totală Q şi cantitatea corespunzătoare de îngrăşământ:

1xQPm =

Relaţia dintre producţia totală, productivitatea marginală şi cea medie este prezentată în tabelul 4.6.

b.) Analiza producţiei pe termen scurt (funcţiile de producţie pe termen scurt). Distincţia între factorii ficşi şi variabili ne permite distincţia între termenele lungi şi scurte. Termenele scurte sunt acelea în care cel puţin unul dintre factori este fix. Pe termen scurt, deci, nivelul producţiei poate creşte numai prin utilizarea unor cantităţi mai mari din factorii variabili (se referă la un ciclu de producţie).Termenul lung, este perioada de timp în care toţi factorii pot varia (oricare dintre input-uri). Fiind suficient de lung timpul, firmele pot construi noi capacităţi de producţie sau instala noi utilaje (se referă la mai multe cicluri de producţie). Producţia pe termen scurt este afectată de diminuarea randamentelor. Legea diminuării randamentelor se enunţă astfel, creşterea cantităţii de factori variabili peste un anumit nivel, pentru un volum dat al factorilor ficşi va genera mai puţin output pentru fiecare unitate adiţională, comparativ cu cea anterioară. Pentru a ilustra modul în care această lege funcţionează, să folosim un exemplu foarte simplu în care utilizăm doi factori, dintre care unul este fix iar celălalt este variabil. Cazul unei ferme. Să admitem că factorul fix este pământul iar cel variabil este munca. Întrucât pământul este fix în ofertă, singura cale de a creşte nivelul output-urilor este folosirea unui volum mai mare de muncă. Dar deşi numărul de angajaţi poate spori la infinit, nivelul producţiilor realizate pe suprafaţa respectivă de teren este limitat. Peste o anumită limită, adiţia realizată de noi angajaţi va diminua nivelul output-urilor. Apare astfel întrebarea în ce mod, legea randamentelor nonproporţionale afectează producţia totală (Qt). În cazul simplu al fermei, cu numai doi factori, o suprafaţă de teren limitata (Ln) şi un volum variabil de munca (Lb), funcţia producţiei va fi: Qt = ƒ(Ln, Lb).

Gavril {TEFAN

54

Tabelul 4.5 prezintă o funcţie ipotetică a producţiei pentru o fermă care produce grâu. Acestea arată în ce mod variază nivelul producţiei de-a lungul unui an prin utilizarea unui volum mai mare de forţă de muncă pentru aceeaşi suprafaţă de teren. Dacă nimeni nu lucrează suprafaţa respectivă de teren, output-ul va fi 0. Pe măsură ce primii muncitori sunt angajaţi, nivelul producţiei creşte rapid şi din ce în ce mai mult. Presupunerea este că folosind doar unul sau doi muncitori, eficienţa este scăzută datorită distribuitei lor pe suprafaţa respectivă şi acoperind un volum variat de activităţi. Cu mai mulţi muncitori, aceştia pot lucra în echipă sau fiecare fiind specializat într-o anumită activitate, iar utilizarea suprafeţei de teren respectivă este mult mai eficientă. În tabelul 4.5, output-ul creşte din ce în ce mai rapid până la angajarea celui de al treilea muncitor (punctul b).

Tabelul 4.5. Legea randamentelor nonproporţionale, relaţia factori variabili – producţia totală

Cantitatea de factor variabil: nr. muncitori

Producţia de grâu-t/an (Qt)

0 0 1 3 2 10

a

3 24 4 36

b 5 40 6 42

c 7 42

d 8 40 După punctul b, diminuarea randamentelor marginale îşi produce efectul; output-urile cresc din ce în ce mai încet iar Qt are o creştere din ce în ce mai redusă. În punctul c, output-urile ating nivelul maxim: producţia este la limita superioară. Orice angajat peste această limită este de prisos. După punctul c, output-urile scad, întrucât opt muncitori produc mai puţin decât şapte muncitori (punctul d). Concluzionînd in punctul c, PM este egală cu zero şi se înregistrează maximul de producţie totală, respectiv fermierul atinge optimul tehnic (tab. 4.6.).

Economie Agrară

55

În punctul în care Pm (producţia medie) este maximă fermierul înregistrează optimul economic, petru exemplul luat punctul b cu 4 muncitori.

Tabelul 4.6. Legea randamentelor nonproporţionale, relaţia factori variabili – producţia

totală, productivitatea medie, productivitatea marginală

Număr

muncitori (Lb)

Qt Pm=Qt/Lb PM=∆Qt/∆Lb

0 0 - 1 3 3 3 2 10 5 7

a

3 24 8 14 4 36 9 12

b 5 40 8 4

c 6 40 6,6 0 7 38 5,4 -2

d 8 35 4,5 -3

c.) Analiza producţiei pe termen lung (funcţiile de producţie pe termen

lung). Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili. Este suficient timp pentru firme, ca să dezvolte noi capacităţi de producţie, să instaleze noi utilaje, să înceapă să utilizeze tehnici noi şi în general, să combine input-urile în ce mod doresc, în orice proporţie sau cantitate. Dacă o firmă intenţionează să-şi dubleze input-urile, întrucât pe termen lung, aşa ceva este posibil, întrebarea care se pune este dacă îşi va dubla şi output-urile sau dacă acestea vor fi mai mari sau mai mici decât dublu? Se pot distinge aici trei situaţii diferite: Randamente proporţionale faţă de scară. Situaţie în care un procent oarecare de creştere în input-uri va fi reflectată de acelaşi procent de creştere a output-urilor. Randamente descrescătoare faţă de scară. Atunci când un procent oarecare al creşterii input-urilor va conduce la un procent mai redus de creştere al output-urilor.

Gavril {TEFAN

56

Randamente crescătoare faţă de scară. Când un procent dat al creşterii input-urilor va genera un procent mai mare al creşterii output-urilor. Faţă de scară (faţă de o cantitate Xi), înseamnă că toate input-urile cresc în aceeaşi proporţie. Randamentele (numite şi retururi) descrescătoare faţă de scară sunt complet diferite de diminuarea retururilor marginale (unde numai factorul variabil creşte). Diferenţele dintre retururile marginale ale unui factor variabil şi retururile faţă de scară sunt ilustrate în tabelul 4.7.

Tabelul 4.7. Termen scurt Termen lung

Imput 1 Imput 2 Producţie Imput 1 Imput 2 Producţie 3 1 25 1 1 15 3 2 45 2 2 35 3 3 60 3 3 60 3 4 70 4 4 90 3 5 75 5 5 125

Pe termen scurt, input-ul 1 este fix (la 3 unităţi). Producţia poate creşte numai prin utilizarea unei cantităţi mai mari din factorul variabil (input-ul 2). Pe termen lung, ambele input-uri sunt variabile. Conceptul de randamente crescătoare faţă de scară este strâns legat de acela de economie de scară. O firmă este în economie de scară atunci când costurile per unitatea de produs scad pe măsură ce scara producţiei creşte. Deci, dacă o firma realizează retururi crescătoare faţă de scara din factorii săi de producţie, atunci pe măsură ce produce mai mult, cantităţi din ce în ce mai mici de factori vor fi utilizate pe unitatea de produs. Celelalte elemente fiind egale, înseamnă că va produce la costuri mai reduse (optim economic). Există o suită de motive pentru care firmele preferă economia de scară. Unele dintre acestea se datorează randamentelor crescătoare faţă de scară, altele se datorează următoarelor elemente:

Specializarea muncii. Prin specializare muncitorii deven mai eficienţi, creşte productivitatea muncii şi prin efect scad costurile de producţie. Indivizibilitatea. Unele input-uri sunt la talia lor minimă; acestea sunt indivizibile. Cel mai bun exemplu sunt utilajele, care devin economice în utilizare

Economie Agrară

57

numai peste o anumită talie a fermei (în fermele de talie mică nu pot fi utilizate la întreaga capacitate, repectiv determină creşterea costurilor). Principiul containerului. Orice echipament va tinde să coste mai puţin per unitatea de output cu cât talia sa este mai mare. Raţiunea derivă din relaţia între suprafaţă şi volum. Costurile unui container vor depinde de costul materialelor din care este construit şi din suprafaţa acestuia. Output-urile sale vor depinde de volum. Containerele mari au un volum mai mare relativ la suprafaţă comparat cu containerele mai mici. Eficienţa sporită a utilajelor mari. De exemplu, un singur operator este necesar pentru conducerea unei maşini, fie ea mică sau mare (dacă maşina are randament scăzut vom avea costuri ridicate cu forţa de muncă). Producţia multi-etape. O întreprindere întegrată economic trece un produs prin mai multe etape, în prelucrarea sa. Aceasta economiseşte timp şi bani prin deplasarea materiei prime de la o întreprindere la alta. Economiile organizaţionale. Într-o firmă de talie mare, cheltuielile cu managementul calculate pe unitate de produs sunt mai reduse decât în firmele foarte mici. Dispersarea altor categorii de cheltuieli. Exista anumite categorii de cheltuieli care sunt economice numai în situaţia în care întreprinderea este de talie mare, că de exemplu, cercetare şi dezvoltare. Economii financiare. Firmele de talie mare pot fi capabile de a obţine împrumuturi cu dobânzi inferioare firmelor mici. Pot de asemenea, obţine input-uri la preţuri mai reduse, cumpărând în cantităţi mai mari. Localizarea, pe termen lung, o firma se poate deplasa într-o altă locaţie în funcţie de costurile acesteia. Localizarea va afecta deci, costurile de producţie întrucât preţul şi accesibilitatea materiilor prime, aprovizionarea cu utilităţi, calificarea, pregătirea şi specializarea forţei de muncă, salariile, căile de comunicaţie şi transport, costul serviciilor locale, băncile şi serviciile bancare, vor fi diferite. Llocalizarea diferă în ceea ce priveşte disponibilitatea, aplicabilitatea şi costul factorilor de producţie. Dezvoltarea economiei, pe măsura ce dezvoltarea economiei creşte, firmele beneficiază de economii de scara externe. Produsele şi serviciile devin mai productive şi au costuri mai mici.

Gavril {TEFAN

58

Dez-economii de scară. Peste o anumită dimensiune a firmei, costurile pe unitatea de produs încep să crească. Motivele unei astfel de dez-economii de scară sunt: -problemele legate de coordonarea managerială apar pe măsură ce talia firmei

creşte şi întreprinderea devine mai complexă, iar comunicaţiile se îngreunează. Poate apărea o lipsă de personal în aparatul de management;

-lipsa de motivare poate duce la o calitate scăzută a muncii prestate; -relaţiile economice se pot deteriora ca urmare a unor inter-relaţii mult mai

complexe între diverse categorii de angajaţi (exemplu: lipsa de comunicare);

4.4. Principiile care stau la baza utilizării factorilor de producţie în agricultură1

Eficienţa economică a oricărui sistem productiv depinde, pe de o parte, de ansamblul acţiunilor şi retroacţiunilor cu mediul ambiant, iar pe de altă parte, de totalitatea măsurilor luate în interiorul sistemului, având drept scop utilizarea optimă a factorilor, în cadrul unor tehnologii date. În acest sens, teoria producţiei recomandă următoarele principii ale folosirii economice a factorilor:

- principiul randamentelor constante (proporţionale); - principiul randamentelor şi veniturilor neproporţionale; - principiul substituirii resurselor şi produselor; - principiul costurilor de oportunitate sau a veniturilor echimarginale.

1. Principiul randamentelor constante sau proporţionale acţionează în alternativele de creştere constantă a producţiei ca rezultat al sporirii proporţionale a resurselor utilizate (materii prime în industrie, suprafaţa cultivată şi efectivele de animale în agricultură etc.), respectiv avem de a face cu randamente proporţionale faţă de scară. Este deci, cazul în care venitul nou obţinut creşte proporţional cu creşterea cheltuielilor suplimentare determinate de plusul de factori utilizaţi, respectiv variaţia producţiei este proporţională cu variaţia factorilor utilizaţi.

Spre exemplu, în agricultură în cazul sporirii suprafeţei cultivate, dacă mărimea randamentelor la hectar rămâne aceaşi, înseamnă că producţia totală obţinută sporeşte în acelaşi ritm cu suprafaţa cultivată. O situaţie asemănătoare întâlnim în zootehnie în condiţiile în care unităţile agricole îşi sporesc efectivele

Economie Agrară

59

1 Tofan Al. – Organizarea unităţilor agricole. Ed. ECO’ART, Iaşi, 1995. de animale, păstrând aceleaşi raţii furajere.

Descrierea acestui proces de creştere este dată de funcţia de producţie liniară cu o singură variabilă de forma:

y = a + b.x, în care: x - cantitatea de resursă utilizată; y – producţia totală obţinută; a, b – coeficienţi ai ecuaţiei de regresie.

2. Principiul randamentelor şi veniturilor neproporţionale, se exprimă prin faptul că orice cantitate suplimentară de consum factorial atrage după sine în prima etapă spor de creştere al producţiei din ce în ce mai mare (producţia marginală creşte) până la un anumit punct după care sporurile devin din ce în ce mai mici, se realizează un maxim (producţia marginală scade şi devine egală cu 0) urmând apoi o tendinţă de reducere a producţiei totale. Relaţiile de acest tip dintre consumul de resurse şi producţia obţinută se exprimă prin diferite funcţii de producţie neliniare, cel mai adesea prin funcţii de gradul 2 sau 3:

y = a + b.x + c.x2 + d.x3 unde: a – nivelul mediual producţiei ce poate fi obţinut fără utilizarea

factorului xi;

b – creşterea sau descreşterea liniară a producţiei corespunzătoare unei unităţi de factor utilizat xi;

c – creşterea sau descreşterea pătratică a producţiei corespunzătoare unei unităţi de factor utilizat xi.

Acest tip de randament este larg întâlnit în producţia agricolă datorită faptului că mijloacele biologice nu se supun liniarităţii sistemelor. Funcţiile de producţie de tip neliniar permit cuantificarea corelaţiilor neproporţionale care se crează în procesul de alocare succesivă a unor cantităţi crescânde de resurse variabile pe unitatea de resurse fixe. Efectul este că un asemenea tip de alocare face ca producţia suplimentară să crească doar într-o primă etapă, să atingă un maxim, pentru ca apoi să înceapă să scadă. Determinarea punctului limită de maxim al producţiei suplimentare permite cunoaşterea cantităţii de resurse care asigură obţinerea unei producţii maxime şi evitarea risipei de resurse materiale şi umane.

Gavril {TEFAN

60

3. Principiul substituirii permite fundamentarea tuturor problemelor de substituire a resurslor sau produslor, având drept scop rentabilizarea producţiei şi folosirea acelor resurse sau produse care determină costuri minime sau venituri maxime.

Dacă principiul randamentelor neproporţionale se aplică în cazul când urmărim determinarea pragului optim economic de utilizare a unui factor, principiul soluţiei de substituire se aplică atunci când se urmăreşte determinarea oportunităţii sau eficienţei une tehnologii comparativ cu alte tehnologii. Acest principiu ne indică în ce măsură substituirea unei factor cu alt factor poate determina un rezultat economic superior sau inferior.

Pentru obţinerea unui rezultat economic optim este necesar ca în prealabil să fie cunoscute raporturile de substituire între resurse şi produse, pe de o parte, precum şi raporturile între preţurile resurselor şi cele ale produselor, pe de altă parte.

Facem următoarele notaţii: Qri = cantitatea de resursă înlocuită; Qrs = cantitatea de resursă de schimb; pri = preţul unitar al resursei înlocuite; prs = preţul unitar al resursei de schimb; Qpi = cantitatea de produs înlocuit; Qps = cantitatea de produs de schimb; ppi = preţul unitar al produsului înlocuit; pps = preţul unitar al produsului de schimb.

Pe baza acestor notaţii, cazurile posibile sunt următoarele: 1) Pentru resurse:

* priprs

QrsQri

> în acest caz, substituirea este eficientă, deoarece, pe

această cale, se reduce costul total cu suma: Qri . pri - Qrs . prs.

* priprs

QrsQri

< în acest caz, substituirea este nerecomandabilă, deoarece

ea presupune sporirea costului total: Qri . pri < Qrs . prs.

* priprs

QrsQri

= în acest caz, se poate obţine cel mai redus cost de

producţie, indiferent de proporţia dintre resursele folosite.

Economie Agrară

61

Dacă, de exemplu, într-o activitate productivă, 2 unităţi din resursa A înlocuiesc 4 unităţi din resursa B, raportul de substituire este 2/4 = 0,50. În ipoteza unui preţ unitar de 10 lei la resursa A şi de 25 lei la resursa B, raportul între preţuri este de 10/25 = 0,40. Deoarece 0,50 > 0,40, rezultă că prin substituirea preconizată se poate realiza o reducere a costului de producţie de 2 x 25 – 4 x 10 = 10 lei.

2) Pentru produse:

*ppipps

QpsQpi

> <=> Qri . pri > Qrs . prs , substituirea este ineficientă;

• ppipps

QrpsQrpi

< <=> Qpi . ppi < Qps . pps , substituirea este eficientă;

• ppipps

QpsQpi

= <=> Qpi . ppi = Qps . pps , substituirea nu influenţează

asupra valorii producţiei obţinute şi, deci nu se recomandă. Un domeniu de aplicare a acestui principiu este determinarea soluţiilor

optime de substituire a unor resurse cu costuri şi/sau potenţialuri de producţie diferite. În acest caz, o mare importanţă o prezintă rata marginală de substituire care reprezintă cantitatea dintr-o anumită resursă ce trebuie adăugată pentru a înlocui o unitate dintr-o resursă în scopul obţinerii aceleiaşi cantităţi de produs.

Pentu a pune în evidenţă acest indicator, să presupunem că, între resursele folosite (capital = K; munca = L) şi volumul producţiei (Q), există corespondenţa din tabelul 4.8.

Tabelul 4.8 Volumul producţiei obţinute în funcţie de două resurse utilizate

K/T 1 2 3 4 5 6 1 141 200 245 282 316 346 2 200 282 346 400 448 490 3 245 346 423 490 548 600 4 282 400 490 564 632 693 5 316 448 548 632 705 775 6 346 490 600 693 775 846

Tofan Al. – Organizarea unităţilor agricole. Ed. ECO’ART, Iaşi, 1995.

Gavril {TEFAN

62

Aşa după cum se poate observă, aceeaşi cantitate de producţie se poate obţine cu diferite combinaţii de resurse. De exemplu, producţia Q = 346 poate fi obţinută cu 4 combinaţii:

• K = 6 T = 1 • K = 3 T = 2 • K = 2 T = 3 • K = 1 T = 6 Producţia Q = 490 se poate realiza cu: K = 6 şi T = 2; K = 4 şi T = 3; K = 3 şi

T = 4; K = 2 şi T =6 ş.a.m.d. Locul geometric al punctelor care reprezintă combinaţiile de resurse ce

permit obţinerea aceleiaşi cantităţi de produs poartă denumirea de izocuantă sau curbă de izoproducţie.

Raportul TK

∆∆

reprezintă rata marginală de substituire a capitalului prin

muncă. În cazul dat, acest raport este de:

TK

∆∆

= 2323

−−

= 1

4. Principiul veniturilor echivalente (echimarginale) sau a costurilor de oportunitate se aplică îndeosebi la alocarea unor resurse limitate pentru diferite activităţi sau produse, precum şi la optimizarea veniturilor ce pot fi obţinute din diferite producţii prin folosirea unei resurse date.

Conceptul “costului de oportunitate”, porneşte de la “şansele” care se sacrifică prin renunţare la un produs A în favoarea produsului B. Costul de oportunitate pentru producerea unei unităţi din produsul B este cantitatea din produsul A care trebuie să fie sacrificată prin redistribuirea resurselor de la produsul A către produsul B.

Spre exemplu, din lapte se poate produce brânză sau unt. Dacă pentru obţinerea unui kilogram de brânză sunt necesari 5 litri de lapte, costul direct al unui kilogram de brânză este egal cu valoarea celor cinci litri de lapte, iar costul de oportunitate al unui kilogram de brânză este egal cu valoarea cantităţii de unt care ar fi putut fi obţinută din cei cinci litri de lapte. Deci, costul de oportunitate este un cost de opţiune sau de previziune. Acest cost trebuie să răspundă la întrebarea: care costuri, din mulţimea costurilor posibile, sunt optime pentru a se efectua?.

Economie Agrară

63

4.5. Impactul progresului tehnic asupra sistemului agricol de producţie

Progresul tehnic determină agenţii economici să utilizeze cantităţi

crescânde de factori de origine industrială (maşini, instalaţii, îngrăşăminte, produse fitosanitare) deci de consumuri intermediare, fapt ce antrenează o economie de forţă de muncă cu implicaţii directe asupra reducerii timpului necesar de forţă de muncă cu implicaţii asupra reducerii timpului necesar pentru obţinerea unui produs şi asupra reducerii costurilor de producţie.

Substituirea factorilor de producţie mai puţin performanţi cu alţii mai performanţi, deci înlocuirea unui capital cu altul mai productiv şi îmbinarea optimă a acestora determină o deplasare în sens pozitiv a funcţiei de producţie.

În primul caz, creşterea producţiei (de la Qt1 la Qt2) este determinată de creşterea proporţională a volumului factorilor de origine industrială (de la x1 la x2).

În cazul 2, prin utilizarea de noi factori amelioraţi din punct de vedere calitativ (mai performanţi) la care se adaugă o mai bună combinare a acestora, fac posibilă apariţia unei noi funcţii de producţie, superioare celei precedente (producţia creşte la Qt2 cu un nivel de factori utilizaţi x3, mai scăzut decât x2. Putem astfel spune că substituirea unui factor mai puţin performant, datorită progresului tehnic, înseamnă creştere economică pentru că o producţie mai mare se obţine cu aceeaşi cantitate de factori. Care sunt efectele progresului tehnic asupra funcţiei de producţie?

- creşterea productivităţii muncii, respectiv cu un număr de ore mai mic de muncă se poate realiza o producţie echivalentă sau chiar superioară;

- creşterea productivităţii capitalului investit; - scăderea costurilor de producţie fapt ce permite scăderea preţurilor de

vânzare, respectiv lărgirea clientelei, deci producerea în profit şi menţinerea acestei funcţii;

- determină creşterea veniturilor agenţilor economici, din care o parte revine muncitorlor prin salarii, de unde rezultă creşterea nivelului de trai şi creşterea consumului ce antrenează noi debuşee pentru agenţii economici.

Aprecierea eficienţei economice a utilizării factorilor de progres tehnic presupune analiza unui sistem de indicatori care să exprime cât mai exact atât eforturile făcute cu acest proces, cât şi rezultatele obţinute.

Gavril {TEFAN

64

Pentru concretizarea eficienţei economice a utilizării factorilor de progres tehnic se pot utiliza următorii indicatori: sporul de producţie la hectar sau pe animal; productivitatea muncii; costul de producţie sau costul suplimentar de producţie; venitul net; profitul şi rata rentabilităţii.

Utilizarea unuia sau altuia dintre aceşti indicatori nu este de natură să ofere informaţii suficiente în legătură cu procesul de intensivizare. De pildă, considerând sporul de producţie ca indicator de bază al eficienţei, putem asista la o creştere nejustificată a cheltuielilor de producţie, precum şi la o risipă de muncă vie şi materializată, care ar duce în ultimă instanţă la scumpirea produselor agricole. De asemenea, minimizarea cheltuielilor de producţie ar avea efecte negative asupra introducerii progresului tehnic şi asupra creşterii producţiei.

Eficienţa economică a intensivizării producţiei agricole îmbracă trei forme şi anume: a) când valoarea producţiei suplimentare devansează cheltuielile suplimentare de

investiţii sau de producţie (Vs>Cs); în acest caz, sporeşte masa producţiei la hectar concomitent cu creşterea venitului net, deci este vorba de o creştere a eficienţei economice;

b) când valoarea producţiei suplimentare creşte în acelaşi ritm cu cheltuielile suplimentare de investiţii sau de producţie (Vs=Cs), masa producţiei creşte iar sporul de venit net rămâne constant; în această situaţie nu se poate vorbi de o creştere a eficienţei economice;

c) când cheltuielile suplimentare angajate sunt mai mari decât valoarea producţiei suplimentare (Vs<Cs), producţia scade sau rămâne la acelaşi nivel, în condiţiile în care sporul de venit net scade; avem de-a face cu o lipsă de eficienţă economică, adică cu pierderi.

Aşadar, cheltuielile suplimentare de investiţii şi de producţie pot determina o eficienţă economică crescândă a procesului de intensivizare (cazul a), constantă (cazul b) şi o situaţie de neeficienţă (cazul c).

Progresul tehnic presupune investiţii. Suntem astăzi, în medie, de trei ori mai productivi decât părinţii noştri1.

Ceea ce înseamnă că, în medie, la acelaşi număr de ore de muncă, producem de trei ori mai mult decât acum treizeci de ani, graţie unei mai bune formări, unei mai bune organizări a muncii, unei automatizări mai pregnante a producţiei, unor utilaje mai bune, graţie unui efort de utilizare fără precedent.

1 Dona, I. - Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti, 2000

Economie Agrară

65

Actualmente, omenirea, în sens general, investeşte în fiecare an de trei până la patru ori mai mult ca acum treizeci de ani şi de cinci până la nouă ori mai mult decât la începutul secolului.

Progres tehnic înseamnă o nouă organizare a factorilor de producţie care permite fie să se producă mai mult cu aceleaşi cantităţi de factori, fie că se produce tot atât dar economisind unul dintre factori: mai puţin effort, mai puţin ulei, mai puţine minereuri sau mai puţină uzură la maşini.

Progresul tehnic se manifestă în general o dată cu schimbarea utilajelor: de exemplu, atunci când un fermier înlocuieşte o maşină cu alta mai productivă. Astfel, nu se contribuie oare la creşterea şomajului? progresul tehnic a dat naştere întotdeauna la frică. Sismondi, unul dintre primii economişti socialişti, a scris, de exemplu, acum mai puţin de un secol: “Dacă astăzi o descoperire nouă poate să facă cu un singur meseriaş ceea ce se făcea acum 10 ani cu o sută, această descoperire va deveni un rău naţional”. Acest pronostic s-a dovedit totalmente fals, ca şi celelalte pronosticuri asupra consecinţelor progresului tehnic. Economia este un mecanism “viu” care se autoreglează în mod natural prin mecanismele pieţei. Spre exemplu: prin pierderea unor locuri de muncă datorită automatizării proceselor de producţie, în mod automat piaţa crează noi locuri de muncă pentru conceperea şi construirea calculatoarelor şi roboţilor. În al doilea rând, progresul tehnic permite scăderea preţurilor şi generalizarea consumurilor la toate categoriile populaţiei. Noi activităţi apar pentru a răspunde noilor nevoi create.

Gavril {TEFAN

66

CAPITOLUL 5

Capitalul în agricultură

5.1. Capitalul - concept, importanţă,

clasificare 5.2. Capitalul funciar 5.3. Capitalul de exploatare

5.1. Capitalul - concept, importanţă, clasificare

a). Conceptul de capital

CAPITAL – termenul s-a impus din secolul al XII-lea cu sensul de fond sau stoc de mărfuri, la care se adaugă masa de bani aducători de venit sub formă de dobândă. Din secolul al XIV-lea noţiunea de capital primeşte noi accepţiuni, semnificând bogăţie, avere, valoare care sporeşte, patrimoniu. Sensul modern al termenului de capital este fundamentat în secolul al XVIII-lea de către fiziocratul francez A. J. Turgot, după care capitalul reprezintă un participant la producerea de valoare şi de profit.

b). Impotanţa capitalului Factorul de producţie “capital” favorizează:

-creşterea eficienţei economice a utilizării resurselor primare care atrase în circuitul economic devin factorii primari ai producţiei (ex: pământul, munca etc);

-creşterea productivităţii muncii (de exemplu, dacă fermierul lucrează terenul sau îngrijeşte animalele prin metode manuale, productivitatea muncii şi a pământului va fi mai scăzută comparativ cu situaţia când apelează la mecanizare, irigaţii, îngrăşăminte, insecticide etc.);

-reducerea consumurilor specifice de energie şi muncă. Bunurile care alcătuiesc capitalul au valoare de piaţă, se vând şi se

cumpără la preţuri pe care agenţii cererii şi ofertei le consideră acceptabile. c). Clasificarea capitalului

Termenului de capital i se asociază anumite atribute: tehnic, fix, circulant, financiar, social etc.

Economie Agrară

67

Pentru a usura definirea şi analiza economică a capitalului, litereatura şi practica economică utilizează următoarele criterii de clasificare: economic, juridic şi contabil.

1. Din punct de vedere economic, capitalul este definit tehnic sau real şi desemnează ansamblul bunurilor intermediare produse prin activitatea economică şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii aducătoare de venit. El nu cuprinde bunurile finale (îmbrăcăminte, alimente etc) pentru că aceste bunuri nu produc venit.

Bunurile care formează capitalul tehnic se grupează în: capital fix şi capital circulant.

Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic (real) format din bunuri care se caracterizează prin: • durata lungă de folosire (sunt utilizate mai multe cicluri de producţie); • în timpul folosirii nu-şi modifiă forma iniţială; • au valoare mare de inventar; • se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare; • îşi transmit valoarea totală în produsele obţinute, în mod treptat sub forma

cotei de amortisment, care se calculează pe baza relaţiei:

TVfViAm −

= , în care:

Am - cota anuală de amortisment – lei; Vi – valoarea iniţială (de achiziţie) a unui bun – lei; Vf – valoarea finală (reziduală) a unui bun după ce a fost casat – lei; T – durata economică de utilizare. Pentru analiza structurală a capitalului fix este importantă împărţirea

acestuia în capital fix activ (maşini, utilaje, hale de producţie, sere, răsadniţe, solarii etc - participă nemijlocit, direct, la obţinerea bunurilor economice) şi capitalul fix pasiv, care este o condiţie necesară pentru obţinerea bunurilor economice, dar care nu participă direct la acest proces (ex.: clădiri cu destinaţie administrativă şi socio-culturală, unele mijloace de transport etc).

Capitalul circulant reprezintă ansamblul bunurilor care participă la un singur ciclu de producţie (materii prime, materiale, îngrăşăminte, pesticide, energie, carburanţi, lucrifianţi, apă tehnologică etc), respectiv Capitalul circulant îşi transmite valoarea în costuri integral într-un singur ciclu de producţie. Poate fi asimilat cu “consumurile intermediare” care includ bunuri şi servicii utilizate

Gavril {TEFAN

68

pentru a obţine alte bunuri (ex: în producţia agricolă avem - furajele, îngrăşămintele, produsele petroliere, pesticidele, servicii pentru întreţinerea clădirilor, reparaţiile utilajelor, serviciile veterinare, alte servicii. Capitalul circulant mai include: stocuri, valorile exploataţiei – aprovizionările, producţia neterminată, animalele în creştere, produsele vegetale recoltate şi nevândute.

Sub aspect calitativ, capitalul tehnic este apreciat prin nivelul tehnic şi eficienţa economică ce o asigură.

Clasificarea capitalului tehnic în fix şi circulant este foarte importantă pentru gestiunea firmei: • consumul capitalului fix se include în costuri sub formă de amortizări; • consumul de capital circulant se include integral în costuri; • randamentul utilizării capitalului circulant depinde de consumul specific şi de

viteza de rotaţie; • randamentul capitalului fix depinde de nivelul tehnic, structura şi gradul de

utilizare. 2. Din punct de vedere juridic, capitalul de care dispune un individ

include toate drepturile de proprietate şi de creanţă pe care le deţine şi de care beneficiază.

3. Din punct de vedere contabil, capitalul cuprinde totalitatea surselor de finanţare aflate la dispoziţia unui agent economic în vederea formării de active.

Alte accepţiuni şi forme ale capitalului: capital bănesc – suma de bani care asigură deţinătorului un venit (dobândă sau profit); capital bancar, format din fondurile băneşti proprii ale băncilor şi din depunerile diferiţilor agenţi economici; capital mobiliar (fictiv) compus din: acţiuni şi obligaţiuni, titluri financiare, cambii, titluri de valoare, care oferă posibilitatea deţinătorilor să obţină venituri sab formă de dividend şi dobândă; capital de rezervă, partea din capitalul societăţii, care se alimentează din profitul obţinut; capital subscris, totalitatea subscrierilor (angajamentelor) participanţilor la societatea comercială; capital vărsat, cotă parte din capitalul subscris şi depus de fiecare asociat; capital naţional, suma activelor nete obţinute de persoanele fizice şi juridice dintr-o ţară.

În practica economiei agrare capitalul este grupat în: funciar şi de exploatare.

Economie Agrară

69

5.2. Capitalul funciar Capitalul funciar este reprezentat de pământ. Tradiţional, din capitalul

funciar fac parte şi capitalurile care-i sunt încorporate: clădiri, amelioraţii funciare (drumuri, drenaje, instalaţii şi amenajări pentru irigaţii, desecări) şi plantaţiile. Pământul nu se uzează şi deci nu se amortizează spre deosebire de alte elemente ale capitalului funciar, în special amelioraţiile şi plantaţiile, care se deteriorează prin folosire şi deci trebuie amortizate pentru a fi reînnoite. Pe baza acestui considerent în optica modernă clădirile, amelioraţiile funciare şi plantaţiile sunt considerate capital de exploatare. Capitalul funciar prin particularităţile sale determină potenţialul economic al exploataţiilor agricole. 5.2.1. Particularităţile pământului ca factor de producţie

Pământul – ca obiect de analiză economică, este un bun particular, nemobil, nereproductibil şi eterogen, având multiple caracteristici nedisociabile (forma, suprafaţa, poziţia) şi exercitând simultan mai multe funcţii (producţie, consum, valoare – refugiu, speculaţie).

Din punct de vedere economic pământul este mijloc de producţie, putând îndeplini, funcţie de natura activităţii economice, fie calitatea de mijloc de muncă, fie de obiect al muncii.

Pentru producţia agricolă (în principal cea vegetală) pământul este principalul mijloc de producţie. Pentru activităţile economice neagricole pământul are rol de locaţie şi de desfăşurare a proceselor economice sau sociale.

Din punct de vedere economic noţiunea de pământ cuprinde calităţile fizice, chimice şi biologice ale solului şi condiţiile naturale în care se desfăşoară activitatea de producţie. În comparaţie cu alţi factori ce intervin în procesul de producţie, pământul prezintă o serie de particularităţi:

1. Pământul este un produs al naturii, putând să servească la obţinerea de bunuri materiale numai în procesul investirii în producţie de noi factori – resurse materiale, muncă etc. Pământul nu poate participa singur în procesul de producţie ci numai împreună cu alte mijloace (mecanice, chimice, biologice etc.) care sunt activate de forţa de muncă. Posibilităţile de valorificare a potenţialului productiv al pământului pot creşte pe măsura sporirii şi perfecţionării celorlalte mijloace de producţie cu care se acţionează precum şi pe măsura calificării forţei de muncă. Puterea productivă a pământului este pusă în valoare prin aplicarea

Gavril {TEFAN

70

acelor tehnologii ce au un randament sporit şi costuri scăzute. Se observă, totodată, că forţa productivă a solului creşte pe măsura efectuării investiţiilor sucesive.

2. Pământul este limitat ca suprafaţă, aspect care determină, creşterea producţiei agricole pe cale intensivă. Cu foarte puţine excepţii (Olanda, Israel), unde suprafaţa agricolă s-a extins prin lucrări de recuperare din mare sau deşert, suprafaţa agricolă este în diminuare (lentă) ca efect al extinderii construcţiilor, drumurilor, canalelor, terenurilor cu destinaţii speciale, în general a scoaterii din circuitul agricol, degradării (deşertificare, înmlăştinare, sărăturare, erodare etc). Deocamdată limitarea teritorială este relativă în sensul că la nivel planetar încă mai există posibilităţi de estindere a suprafeţei cultivate. Media pe plan mondial de 0,4 ha suprafaţă agricolă pe locuitor poate fi mărită fără eforturi deosebite cu încă un hectar, iar prin irigarea suprafeţelor aride şi semiaride se poate ajunge în final la 2,4 ha/locuitor.

3. Pământul nu se uzează în procesul utilizării ca factor de producţie comparativ cu ceilalţi factori care se uzează şi în cele din urmă sunt cu totul scoşi din folosinţă. Practica a arătat că, cu cât este mai mult şi mai bine folosit, aplicându-se sisteme de cultură raţionale, cu atât pământul îşi măreşte fertilitatea. Această particularitate stă la baza însăşi a progresului tehnic şi la analiza optimistă a dezvoltării agriculturii. Dacă am avea în vedere că pământul este limitat spaţial şi nu ar putea să-şi ridice calitatea, ar apărea limitarea nivelului producţiei agricole. Totuşi trebuie luat în considerare faptul că o exploatare neraţională duce la degradarea fertilităţii solului a cărei refacere cere o perioadă mare de ani şi necesită cheltuieli mari.

4. Pământul se caracterizează prin imobilitate spaţială –procesul de producţie în sectorul vegetal este legat de un anumit cadru natural ceea ce imprimă zonarea, repartizarea teritorială, specializarea şi concentrarea producţiei agricole. De asemenea, acestă particularitate determină un volum mare de transporturi şi probleme deosebite în ceea ce priveşte organizarea şi folosirea mijloacelor mecanice (tractoare, maşini agricole etc.).

5. Pământul este neuniform în ceea ce priveşte relieful şi puterea productivă naturală exprimată printr-un grad diferit de fertilitate. Astfel, în procesul de producţie, pe terenurile cu potenţial productiv ridicat şi cu o poziţie bună faţă de piaţă se poate obţine un venit suplimentar sub forma rentei

Economie Agrară

71

diferenţiale, comparativ cu terenurile dezavantajate din acest punct de vedere, unde cheltuielile de producţie pe unitatea de produs sunt mult mai mari.

6. Pământul nu poate fi înlocuit ca factor de producţie, fapt ce impune creşterea continuă a potenţialului său de producţie prin practicarea unei agriculturi moderne şi durabile. Din această particularitate rezultă necesitatea folosirii raţionale şi păstrarea capacităţii productive prin practicarea unei agriculturi durabile.

7. Pământul are valoare determinată de investiţiile succesive în procesul de producţie. Apare astfel necesitatea evaluării economice a diferitelor categorii de teren în funcţie de capacitatea lor efectivă de producţie. 8. Pământul poate fi analizat atât în sens juridic, ca obiect al proprietăţii, cât şi din punct de vedere economic ca obiect de exploatare agricolă, între proprietate şi exploatare existând diferenţe majore.

5.2.3. Fertilitatea terenurilor agricole

Fertilitatea evidenţiază productivitatea pământului (solului) prin care înţelegem capacitatea solului de a oferi plantelor soluţiile nutritive necesare creşterii şi dezvoltării.

Fertilitatea poate fi apreciată din două puncte de vedere: a) cantitativ – atunci când o exprimăm prin conţinutul solului în soluţii nutritive

raportat la unitatea de suprafaţă sau volum; b) calitativ – atunci când se ia în considerare gradul de accesibilitate al soluţiilor

nutritive pentru plante, adică forma sub care se găsesc în sol şi care determină nivelul producţiei raportat la unitatea de suprafaţă.

Cantitativ, fertilitatea poate fi exprimată în formă naturală adică rezultă din acţiunea factorilor naturali (temperatură, precipitaţii, regimul hidric, acoperirea vegetativă, vântul, relieful etc.) şi în formă artificială numită şi fertilitatea potenţată, aceasta fiind rezultatul intervenţiei omului care acţionează asupra solului cu mijloace şi unelte de producţie, cu amenajări tehnice, cu sisteme de agricultură, cu asolamente, cu tehnologii de cultivare a plantelor etc.

În funcţie de modul de exprimare se deosebesc următoarele categorii de fertilitate a solului1: fertilitatea naturală, fertilitatea potenţată, fertilitatea de tranziţie şi fertilitatea economică.

Fertilitatea naturală este capacitatea productivă, ecologică a pământului

1 Dona, I. - Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti, 2000

Gavril {TEFAN

72

în momentul luării în cultură. Fertilitatea naturală este în funcţie de factorii naturali (ecologici) ai solului, nefiind un rezultat al muncii omului. Fertilitatea naturală exprimă potenţial productiv al solului şi nu se exprimă prin cantitate de produse agricole (în recolte) la hectar. Fiind o funcţie de factori variabili (compoziţia chimică, însuşirile fizico-mecanice, componenta hidrică, căldura, lumina, relief, expoziţia etc) se determină prin acţiunea de bonitare a terenurilor agricole. Bonitarea terenurilor agricole reprezintă un procedeu de cuantificare a calităţii şi a influenţei fiecăruit factor ce constituie fertilitatea unui teren.

Metodologia de bonitare, elaborată de Institutului de Cercetări Pedologice şi Agrochimice se bazează pe gruparea ansamblului de factori care concură la realizarea producţiei în două mari categorii: factori naturali şi factori tehnico-economici, care mai sunt denumiţi factori de potenţare sau caracterizare tehnologică a terenurilor supuse bonitării.

Prin cuantificarea influenţei factorilor naturali (patru grupe) – solul, hidrologia, clima şi relieful – se obţine nota de bonitare naturală, iar prin cuantificarea influenţei factorilor tehnico-economici se obţine nota de bonitare potenţată. Potrivit metodologiei de bonitare, influenţele celor două mari grupe de factori – cei naturali şi cei tehnico-economici – se cuantifică separat, în două etape succesive. În prima etapă este stabilită nota de bonitare naturală, iar în cea de-a doua etapă nota de boniztare potenţată care se stabileşte prin adăugarea la nota de bonitare naturală a influenţelor pozitive pe care le exercită eventualele lucrări hidropedoameliorative ale solului asupra fertilităţii acestuia.

Un punctaj maxim se poate obţine numai în situaţia când toţi factorii naturali luaţi în considerare ar prezenta o favorabilitate optimă pentru o anumită cultură. Lucrările de bonitare a terenurilor agricole au fost precedate de cartarea pedoclimatică a teritoriului, ceea ce a presupus stabilirea arealelor de terenuri omogene în ceea ce priveşte solul, relieful, clima şi hidrologia, cunoscute sub denumirea de “unităţi de teritoriu ecologic omogen” (T.E.O.).

Pentru categoria de folosinţă arabil, nota de bonitare se calculează ca media aritmetică a punctajelor realizate de primele patru culturi stabilite în ordinea favorabilităţii pentru T.E.O., unitatea, microzona sau zona agricolă pentru care se face aprecierea economică a terenurilor.

Notele de bonitare rezultate prin bonitarea terenurilor agricole exprimă deci, diferenţele existente între diferite suprafeţe de teren în funcţie de condiţiile naturale şi economice ale zonelor în care sunt amplasate şi au valori de la 1 la 100

Economie Agrară

73

puncte (tab.4.10.) atunci când exprimă fertilitatea naturală şi poartă denumirea de note naturale de bonitare şi de la 1 la 200 puncte când exprimă fertilitatea potenţată şi poartă denumirea de note potenţaţe de bonitare.

Tabelul 4.10.

Notele de bonitare ale terenurilor agricole pe principalele culturi

România Categoria de folosinţă a terenului agricol sau

cultura

Note naturale de

bonitare

Note potenţate de bonitare

kg/punct de bonitare

1. Arabil, din care: 45 78 - - grîu 47 72 40 - orz 46 73 45 - ovăz 41 69 39 - porumb 42 74 52 - soia 41 72 16 - floarea-soarelui 42 64 16 - sfeclă pentru zahăr 41 73 280 - cartof 38 68 240 - lucernă 43 89 370 2. Păşuni naturale 31 49 145 3. Fâneţe naturale 28 42 152 4. Vii - de masă - de vin

30 35

48 51

165 180

5. Livezi - meri şi peri 20 37 370 - prun 25 41 280 - cireşi + vişini 28 45 70 - caişi + piersici 12 17 290

Calcule proprii Notele de bonitare naturale, cât şi cele potenţate indică relaţia ce se

creează între gradul de favorabilitate a unei zone pentru o anumită cultură şi nivelele de producţie ce se pot realiza. Spre exemplu: Dacă o exploataţie agricolă specialăzată pe cultura cartofului este situată într-o zonă unde terenul agricol pentru această cultură este apreciat cu 75 puncte, producţia medie pe care o poate obţine unitatea la hectar poate fi anticipată (stabilită) astfel:

Nota medie pe ţară = 38 puncte; Producţia medie (qm) pe ţară = 12700 kg/ha

Gavril {TEFAN

74

qm/1 pct.AETA = kgpct

334.38

12700=

qm în exploataţie = 75 pct. x 334 kg = 25050 kg/ha. Nivelul de fertilitate astfel determinat nu reprezintă altceva decât un

minim de producţie de la care se pleacă. Acest nivel minim de producţie exprimă încă de la început marile diferenţieri ce apar între exploataţiile agricole.

Fertilitatea potenţată reprezintă capacitatea de producţie a terenurilor modificată ca urmare a folosirii mijloacelor economice de ridicare a fertilităţii actuale prin lucrări de amelioraţii funciare. Se evaluează prin note de bonitare pe o scală de la 1 la 200 puncte. Capacitatea de producţie a terenului ameliorat este estimată prin produsul dintre notele de bonitare naturală şi indicii de potenţare, evidenţiind astfel posibilitatea maximă de creştere a producţiei la nivelul cunoştinţelor actuale ale ştiinţelor agricole, atunci când sunt aplicate integral toate măsurile de ameliorare ireversibilă a terenurilor.

Fertilitatea de tranziţie se referă la diferite etape luate în studiu (perioada 1 comparativ cu perioada 0), când se reliefează doar aportul unor factori de potenţare aplicaţi până la acea dată.

Pentru a ilustra evoluţia fertilităţii solului din ţara noastră pentru principalele culturi, în tab. 4.11. sunt prezentate notele de bonitare.

Se observă că într-o perioadă de circa douăzeci de ani nivelul de favorabilitate al pământului exprimat prin note de bonitare s-a schimbat, ceea ce a făcut ca şi valoarea sa să se modifice substanţial. Studiile de zonare şi bonitare a terenurilor agricole din ultima vreme au arătat că faţă de potenţialul productiv actual al terenurilor agricole din ţara noastră care, apreciat prin nota de bonitare naturală, este de circa 39 puncte, măsurile de sporire a capacităţii productive, cunosctute ca posibile de aplicat, pot duce la un spor mediu de 25 – 30 puncte, ceea ce ar reprezenta o mărire a capacităţii productive a terenurilor cu peste 70%, nota de bonitare ajungând la un nivel de 67 puncte.

Întru-cât în momentul când terenurile sunt luate în cultură nu mai este cu putinţă să delimităm exact efectul intervenţiei naturii şi a omului în formarea fertilităţii, rezultatul acţiunii comune determină formarea aşa-numitei fertilităţi economice.

Fertilitatea economică se exprimă prin nivelul producţiilor ce pot fi obţinute la diferite culturi pe unitatea de suprafaţă (kg/ha), creîndu-se astfel o fertilitate efectivă. Gradul de fertilitate economică a solului este determinat atît de

Economie Agrară

75

nivelul de folosire a fertilităţii naturale a solului, cât şi de cel al investiţiilor, prin care se obţine un adaos de fertilitate. De aceea fertilitatea economică este un însoţitor şi un rezultat direct al procesului de muncă din agricultură, ea neputînd fi conceputăă în afara acestui proces.

Tabelul 4.11. Evoluţia notelor de bonitare pentru principalele culturi

în anii 1975, 1985 şi după 1995 Nr. crt.

Cultura 1975 1985 după 1995

1. Grâu 50 62 65 2. Orz 48 62 69 3. Porumb 46 66 71 4. Floarea-soarelui 43 57 61 5. Cartof 39 51 57 6. Sfeclă pentru zahăr 42 62 68 7. Soia 42 57 61 8. Mazăre, fasole 48 61 64 9. In ulei 49 61 65 10. In fuior 36 45 48 11. Cânepă 40 52 54 12. Legume 38 55 58 13. Lucernă 45 65 70 14. Trifoi 44 52 55

Sursa: Exterra aurum nr.215/1995, I.E.A. – A.S.A.S. Calitativ fertilitatea se exprimă, de asemenea, sub două forme: absolută

şi relativă, ambele măsurându-se cu ajutorul producţiei care se obţine pe unitatea de suprafaţă.

În cazul fertilităţii absolute se ia în considerare producţia medie fără a ţine seama de intervenţiile succesive (anuale) ale omului. Aşadar, vom spune că un sol are fertilitate absolută mai mare dacă producţia medie (la o anumită cultură), folosind aceeaşi tehnologie de cultivare, este mai mare.

În cazul fertilităţii relative, se ţine seama de intervenţiile pe care le face omul în scopul creşterii fertilităţii, nivelul acesteia stabilindu-se în funcţie de sporul de producţie obţinut la unitatea fizică sau valorică cheltuită suplimentar.

Gavril {TEFAN

76

Fertilitatea relativă prezintă cea mai mare importanţă, pentru că atunci când acţionăm asupra creşterii fertilităţii vom dirija cheltuielile, cu prioritate, asupra solurilor care au fertilitatea relativă mai mare, deoarece ele asigură rentabilitatea cea mai mare a investiţiilor. Fertilitatea relativă şi diferenţierea ei pe culturi constituie un factor deosebit de important în procesul zonării şi repartizării teritoriale a producţiei agricole, precum şi la fixarea preţurilor din agricultură inclusiv a pământului. De asemenea, cu ajutorul fertilităţii relative putem determina şi pragul rentabilităţii investiţiilor pe care le facem cu scopul creşterii fertilităţii solului.

Calitatea solurilor este determinată şi prin ponderea suprafeţei afectată de factori de limitare a calităţii în total suprafaţă agricolă şi exprimă gradul de deteriorare a calităţii solurilor prin fenomene de eroziune, acidifiere, alcalinizare, exces de umiditate, compactare etc., care influenţează pretabilitatea terenurilor pentru multiple folosinţe, favorabilitatea solurilor pentru diverse culturi vegetale şi funcţia ecologică a acestora. Indicatorul calitatea solurilor se calculează ca raport între suprafaţa afectată de factori de limitare a calităţii solului şi suprafaţa totală agricolă.

5.2.3. Evaluarea economică a terenurilor agricole Majoritatea problemelor ce intervin în evaluarea unui bun au caracter

economic şi se rezolvă prin determinarea cantităţii de monedă în măsură să exprime valoarea acestuia, intr-un anumit moment, pe o anumită piaţă. În această accepţiune nu este vorba de preţul sau valoarea de piaţă a unui bun ci de o atribuire de valoare (valoare de estimare). Valoarea de piaţă sau preţul reprezintă, totdeauna, o dată certă, un fapt realizat, rezultat din raportul cerere- ofertă. Valoarea de estimare are drept caracter fundamental previziunea, este, deci, o dată probabilă şi nu una certă. Valoarea de estimare nu este altceva decât o valoare subiectivă, exprimată în cifre, luându-se în considerare, însă, criterii de maximă obiectivitate. Metoda de apreciere este, totdeauna, bazată pe procedee raţionale, adică este fondată pe baza criteriilor logice şi a bunului simţ.

Alegerea aspectului economic sau criteriului de estimare depinde de scopul sau raţiunea practică de evaluare. De multe ori scopul estimării este prevăzut în norme juridice, cum este cazul exproprierilor de utilitate publică sau servituţilor funciare (dreptul de trecere, dreptul de vedere). În aceste cazuri, legea stabileşte aspectul economic sau criteriul de evaluare ce trebuie de urmat. Alteori,

Economie Agrară

77

scopul este stabilit prin raporturi contractuale între cel care execută estimarea şi cel care a comandat-o. Dacă scopul estimării este o vânzare- cumpărare, criteriul economic cel mai potrivit este preţul de piaţă sau beneficiul funciar (renta). În teoria şi practica economică sunt cunoscute trei forme ale valorii pământului: valoarea de patrimoniu, valoarea de piaţă, şi valoarea ecologică.

A. Valoarea de patrimoniu

Pământul, ca orice bun patrimonial, este necesar să fie evaluat în bani, deci să aibă un preţ, pentru a fi înregistrat în bilanţul agenţilor economici şi pentru a se integra în sfera circulaţiei mărfurilor conform mecanismelor economiei de piaţă. Valoarea de patrimoniu nu se amortizează. Evaluarea este necesară pentru stabilirea valorii acţiunilor în cazul societăţilor comerciale din agricultură etc.

Valoarea de patrimoniu a terenurilor agricole a fost stabilită prin Hotărârea guvernamentală nr. 746/1991 (tab. 4.12).

Tabelul 4.12. Valoarea de patrimoniu a terenurilor

Clasa de fertilitate

V IV III II I

Valoarea de patrimoniu (lei)

70000 100000 170000 240000 300000

Capitalul social al unităţilor agricole a fost majorat cu valoarea de patrimoniu a terenurilor aflate în proprietatea lor. Evoluţia inflaţiei în perioada în care a urmat a impus necesitatea elaborării unei metodologii de actualizare a valorii de patrimoniu a terenurilor agricole corelată cu evoluţia preţurilor produselor agricole. Această metodologie ia în considerare evoluţia preţurilor în funcţie de structura suprafeţelor cultivate, calculându-se indicele mediu de creştere a preţurilor faţă de anul 1991, care serveşte la recalcularea valorii de patrimoniu a terenurilor (tab. 4.13.). Indicele mediu de creştere a preţurilor se va calcula ca medie ponderată cu suprafeţele cultivate din cadrul asolamentului.

Gavril {TEFAN

78

Persoanele care au devenit acţionari în temeiul prevederilor art. 36 din Legea nr. 18/1991 au avut dreptul la un număr de acţiuni determinat în funcţie de valoarea medie a unui hectar de teren echivalent arabil.

Tabelul 4.13

Indicele de creştere a preţurilor la produsele agricole, perioada 1991-2000

Produsele

Preţuri

lei/kg

1991

Preţuri

lei/kg

2000

Indicele de creştere

2000/1991

grâu 8 4000 500,0

orz 7 3800 542,8

porumb 10 4000 400,0

soia 17 5100 300,0

floarea soarelui 17 5100 300,0

Valoarea medie a terenului agricol exprimat în echivalent arabil se calculează prin împărţirea valorii totale de patrimoniu a terenurilor aflate în proprietatea societăţii comerciale, la suprafaţa în echivalent arabil stabilită după relaţia:

.arab.echivhaIVBP

.arab.echivha/VNP .agrt.agr −= , în care:

VNP/ha echiv.arab. – valoarea netă de patrimoniu pe ha echivalent arabil – lei; VBPagr. – valoarea brută de patrimoniu a terenurilor agricole (preţ pământ + investiţii) – lei; It agr. – investiţia totală aferentă (plantaţii pomicole şi viticole, ameliorarea pajiştilor etc.) – lei. Valoarea brută de patrimoniu a terenului agricol rezultă prin însumarea valorilor pe clase de calitate la care se adaugă investiţiile efectuate.

Stabilirea numărului de acţiuni şi valoarea dividendelor ce revin proprietarului de pământ se calculează folosind următoarele relaţii:

Economie Agrară

79

iune]ac/.minno.ValVBP

iuni]acde.Nr .agr=

iune]ac/.minno.Valha/VNPionarului]acalearabil.echiv.haionar]ac/iuni]acde.Nr ×

=

iunilor]acaltotal.NrdividendecarepartizatofitPriune]acpeDividende =

iune]ac/dividendeiuni]ac.Nrionar]ac/ordividendelValoarea ×=

Pentru calculul valorii de patrimoniu se utilizează următoarele metode: 1. Metoda capitalizării beneficiului funciar, presupune utilizarea

următoarei relaţii de calcul:

rBfV = , unde:

V – valoarea pământului; Bf – beneficiul funciar; r – rata de capitalizare

Schema evaluării terenurilor agricole se poate subdiviza în patru faze: 1. determinarea beneficiului funciar de capitalizat; 2. Determinarea ratei de capitalizare; 3. Aplicarea relaţiei de calcul corespunzătoare fiecărui caz în parte; 4. Operarea de adosuri şi/ sau diminuări la valoarea găsită, pentru a obţine

valoarea reală, atunci când bunul obiect de estimare se diferenţiază de condiţiile de normalitate.

Determinarea beneficiului funciar (Bf) Determinarea lui Bf variază în funcţie de sistemul de conducere a

întreprinderii: - pentru întreprinderi conduse în economie directă Bf = Pbv- Ct, în care: Pbv- producţia brută vandabilă; Ct- costul total - pentru întreprinderi date în arendă Bf = Ca- Chp, în care: Ca- norma de arendare (închiriere); Chp- cheltuieli din partea proprietarului a) Pentru întreprinderi conduse în economie directă, beneficiul funciar

(Bf) se determină prin intermediul bilanţului întreprinderii: Pbv – (Q + Chd + Imp + Sa + St + Db) = Bf +/- P

Gavril {TEFAN

80

(în acest caz, întreprinzătorul este chiar propietarul) Bf +/- P- venitul funciar În relaţia de mai sus: Q- cote (de reintegrare, de asigurare, de întreţinere);

Chd- cheltuieli diverse; Imp- impozite; Sa- salarii; St- stipendii; Db- dobândă; P- profitul.

Întrucât în aplicarea metodei de capitalizare este necesară doar cunoaşterea lui (Bf), trebuie să eliminăm (+/- P). Aplicând conceptul de normalitate, (+/- P) trebuie să tindă spre zero, ceea ce înseamnă că preţul tinde să egalizeze costul de producţie. Prin urmare, în bilanţul estimativ nu sunt considerate producţiile efectiv obţinute ci acelea medii normale ale zonei. În acelaşi fel se consideră preţurile şi costurile de producţie. În plus, profitul trebuie considerat egal cu zero întrucât, în caz contrar, s-ar capitaliza nu numai valoarea propriuzisă a unui fond ci şi ceea ce derivă din capacitatea sau incapacitatea întreprinzătorului, din abilitatea sau inabilitatea acestuia.

b) Determinarea beneficiului funciar în baza normei de arendare. Beneficiul funciar ce se poate obţine de la un fond arendat se poate determina prin relaţia:

Bf = Ca – Chp sau Bf = Vbp – Chp În ultima relaţie de mai sus: - Vbp- venitul brut al proprietarului, cuprinzând norma obişnuită

(normală) de arendare (Ca) şi dobânzile asupra ratelor; - Chp- cheltuieli din partea proprietarului: cote (Q) de reintegrare,

întreţinere şi asigurare asupra capitalului funciar; impozite (Imp); cheltuieli diverse (Chd); dobânzi (Db) calculate la cuantumul cheltuielilor anterioare

În determinarea normei de arendare (Ca) se va face referire la normele în vigoare aferente zonei în care se găseşte bunul de evaluat (pentru respectarea conceptului de normalitate).

Determinarea beneficiului funciar (Bf) în întreprinderi conduse direct de către proprietar prezintă anumite dificultăţi întrucât anumite elemente de cost- cum ar fi salarii (Sa), stipendii (St),- sunt elemente probabile şi nu reale.

Numai pentru fondurile în arendă beneficiul funciar (Bf) se poate determina într-un mod mai apropiat de realitate, întrucât, în acest caz, nu este vorba de date probabile ci de date certe. De aceea, este de dorit să se obţină (Bf) pe baza normei de arendă (Ca), de fiecare dată când sistemul de arendă este generalizat. Beneficiul funciar (Bf) astfel obţinut coincide, grosso modo, cu cel

Economie Agrară

81

din bilanţul întreprinderii. Cu alte cuvinte, beneficiul funciar (Bf) este total independent de sistemul de conducere, reprezentând, aproximativ, preţul uzului capitalului funciar.

Cercetarea ratei de capitalizare Rata de capitalizare (r), reprezintă raportul între dobândă şi capitalul care

a creat-o, (r) exprimă, fie rata dobânzii, fie rata de capitalizare, atunci când se foloseşte pentru a determina cea mai probabilă valoare a unui bun imobil.

Teoretic, în regim de concurenţă liberă, rata dobânzii tinde să fie egală pentru toate capitalurile. În realitate, rata este totdeauna diferită (cu cât riscul este mai mare, cu atât face să crească rata;- comodităţile şi incomodităţile tind a face să se prefere un capital altuia şi, deci, la un venit egal, fac să crească (scadă) preţul de piaţă, cu consecinţa ratei mai joase/înalte etc).

Procesul capabil să furnizeze cea mai apropiată rată de capitalizare constă în compararea fondului- obiect al estimării cu alte bunuri imobile similare (prin condiţii intrinseci şi extrinseci). Prin cercetări şi informaţii diverse (de la notari, cumpărători, vânzători) expertul relevă valorile reale de piaţă şi beneficiile funciare corespunzătoare, calculate, în general, pe baza normei de arendare:

Bf = Ca – Chp. Astfel, rata medie a zonei din care bunul- obiect de estimare face parte va rezulta din raportul:

r = Bf/V Rata aplicată este, evident, o rată medie, valabilă pentru fondurile unei

zone determinate cu anumite comodităţi sau incomodităţi. În eventualitatea că fondul în examinare ar avea comodităţi sau incomodităţi diferite de medie, rata medie va trebui să fie “personalizată” la fondul- obiect al estimării prin eventuale adaosuri şi/ sau diminuări.

Când nu este posibil să se determine rata de capitalizare prin metoda precedentă (pentru că nu există piaţa funciară), se va putea proceda în felul următor:

a) sau să se caute rata în alte zone unde există o asemenea piaţă (pe cât posibil, cât mai aproape de zona unde este amplasat bunul de estimat);

b) sau să se asimilize rata aferentă bunului- obiect de estimare cu alte rate de investiţii similare.

În mod obişnuit, rata de capitalizare luată în calcul trebuie să fie cu 5% mai mică decât rata dobânzii la oligaţiunile cele mai stabile emise de stat.

Explicaţia ratei mai scăzute în cazul capitalului funciar se explică prin:

Gavril {TEFAN

82

1. înaltul grad de siguranţă al capitalului funciar (pământul + îmbunătăţirile funciare);

2. capacitatea de a da un venit continuu şi nelimitat; 3. pământul nu este reproductibil şi nici permutabil, motiv pentru care

rata este mai joasă; 4. lungimea ciclurilor productive. Alegerea ratei medii de capitalizare este reală când reiese din mecanismul

pieţi; dacă piaţa lipseşte, alegerea prin analogie este numai indicativă. Determinarea valorii terenului agricol Identificându-se Bf şi r, se poate determina valoarea fondului (V)

aplicând formula de capitalizare a veniturilor anuale (beneficiul funciar): V = Bf/r

Ex: Daca Bf – 40 EURO/ha; r – 4%; haEUROEUROV /100004,0

40==

Adaosuri şi diminuări la valoarea fondului La valoarea fondului, determinată după modelul de mai sus, pentru a ţine

cont de toate situaţiile care îl diferenţiază de condiţiile normale, va trebui să se opereze adaosuri şi/sau diminuări.

Principalele adaosuri. amelioraţii funciare, construcţiile, creşterile temporare de venituri, producţia nerecoltată în momentul estimării, etc.

Principalele diminuări: uzufructul şi renta viageră, împrumuturile ipotecare, diminuări, temporare de venit, ş.a.

2. Metoda succesiunilor1: nBfV ⋅= , unde n – durata medie de viaţă activă a unei persoane în

agricultură (32 – 36 ani). Metoda s-a folosit frecvent în perioada interbelică. 3. Metoda corelării cu arenda1:

rAV 1⋅= , unde A – arenda/ha

4. Metoda comparaţiilor internaţionale1:

Csw

PV ⋅⋅=1

, unde P – preţul pământului din ţara cu care facem

comparaţia, w – raportul dintre productivitatea medie a pământului din ţara respectivă şi ţara noastră, Cs – cursul de schimb valutar.

1 Tofan A. – 2005, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea

Economie Agrară

83

Ex: P în Franţa este de 8098 $/ha arabil, w = 4, Cs = 3,0 lei/1$

haleiV /60730,341$8098 =⋅⋅=

Comparaţii internaţionale privind preţul pământului

Ţara Preţ pe hectar exprimat în dolari S.U.A.

Germania 14128-24374

Austria 5413-27067

Cehoslovacia 5268-15009

Franţa 8098

Polonia 6003

S.U.A. 2962-4938

Italia 2738

C.S.I. 2477-2917

Spania 1771-3507

România 1300-3200*

*) sunt preţuri calculate după metodologia prezentată

B. Valoarea de piaţă, reprezintă preţul pământului care se formează pe

piaţa funciară ca raport între cerere şi ofertă Conform legii 54/1998 vânzarea terenurilor agricole din extravilan se face

cu respectarea dreptului de preemţiune al vecinilor. Datele centralizate la nivel naţional arată faptul că în anul 2002 preţul mediu al unui ha agricol era de 860 lei (270 EURO/ha). În profil teritorial preţul cel mai mare pe ha se înregistrează în judeţele Argeş, Suceava şi Mureş (1400 lei/ha, 1100 lei/ha respectiv 710 lei/ha), iar cel mai mic în judeţele Teleorman (220 lei/ha), Buzău (230 lei /ha), şi Mehedinţi (250 lei/ha).

Luând în considerare preţurile ce se formează pe piaţă relaţia de calcul a preţului pământului este:

Gavril {TEFAN

84

AxAVV ⋅= , unde:

Vx- este cea mai probabilă valoare de piaţă a terenului obiect de evaluare; V – este suma aritmetică a preţurilor recente de piaţă pentru terenurile

similare din zonă, date în arendă; A - este suma aritmetică a nivelurilor de arendă, a terenurilor care au

constituit obiect de vânzare- cumpărare; Ax- este arenda aferentă terenului de evaluat. Ex: Un fond (teren) de câmpie, din zona x, cu o suprafaţă de 43,50 ha este

dat în arendă. Să se determine cea mai probabilă valoare de piaţă a terenului respectiv prin criteriul preţurilor de piaţă. Pentru aceasta se descrie terenul (numele întreprinderii, localizarea, distanţa de centrul localităţii celei mai apropiate, natura terenului, facilitatea în realizarea lucrărilor, nivelul de fertilizare, zona agricolă: câmpie, irigat, conformaţia terenului: într-un singur lot, altitudini, sistematizarea internă: terenul are o reţea de drumuri în stare normală de întreţinere) şi se stabileşte nivelul arendei, spre exemplu 120 lei/ha.

Se precizează că în zona agrară unde este localizat fondul, sistemul de arendă este răspândit şi constituie , ca urmare, un sistem normal de conducere. Din cercetarea făcută pe piaţa funciară a zonei referitoare la fonduri similare, rezultă:

Terenuri arendate

Suprafaţă- ha

Nivelul de arendă A

Valoarea de piaţă V

X 32 4.160 25.600 Y 40 4.570 33.000 Z 40 5.100 38.000 Σ A= 13.830 Σ V= 96.600

Estimarea sintetică: Vx = (V/A)*Ax = (96.600/13.830)*5.220 = 36.460,7 lei Valoarea lei/ ha = 36.460,7/43,5 ha = 838,2 lei/ha Pe ansamblul pieţei funciare în România preţurile sunt încă foarte mici

(cele mai mici din Europa), dar se aşteaptă o creştere foarte mare a acestora în viitor.

Economie Agrară

85

C. Valoarea ecologică rezultă din efectele pe care pământul ca factor de producţie le are asupra mediului înconjurător. Cercetările arată că valoarea ecologică este de 4-5 ori mai mare decât valoarea lor contabilă.

5.2.4. Modalităţi de utilizare a pământului în agriculturră În raport cu evoluţia de ansamblu a societăţii şi economiei utilizarea

terenului agricol cunoaşte trei modalităţi1: utilizarea extensivă, utilizarea raţională şi utilizarea intensivă.

Utilizarea extensivă se caracterizează prin: tehnologii de producţie bazate pe utilizarea fertilităţii naturale a terenurilor agricole; consumul de factori de producţie pe hectar este redus; producţiile medii sunt mici; creşterea producţiei totale se bazează pe creşterea suprafeţelor cultivate.

Utilizarea raţională reprezintă exploatarea întregii suprafeţe cultivabile, printr-o structură optimă de culturi care îmbină eficienţa economică a producţiei cu vocaţia ecologică a terenurilor agricole. Amplasarea ecologică a culturilor reprezintă cea mai eficientă cale de utilizare a terenului arabil. Cu cât diferenţa dintre cerinţele faţă de factorii naturali ai plantelor şi potenţialul natural a terenurilor agricole este mai mică, cu atât producţia obţinută va tinde spre maxim.În cazul utilizării raţionale consumul de factori de producţie are un nivel ce menţine şi potenţează fertilitatea naturală a solului

Utilizarea intensivă presupune utilizarea de tehnologii industriale de producţie cu un consum mare de factori de producţie la ha (material biologic, îngrăşăminte, pesticide, irigaţii, mecanizare etc). Acest sistem se foloseşte în ţările dezvoltate unde fermierii dispun de suficiente resurse financiare pentru a susţine o producţie agricolă consumatoare de capital intensiv.

Pentru a stabili modalităţile de utilizarea a terenului agricol se folosesc următorii indicatori:

1. Raportul dintre suprafaţa agricolă utilă (SAU) pe locuitor şi suprafaţa necesară pentru a hrăni o persoană adultă (Sh):

ShSAUR = , unde:

R > 1 – utilizare extensiva; R = 1 – utilizare rationala; R < 1 – utilizarea intensiva; Sh = 0,35 ha. 1 Tofan A. – 2005, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea

Gavril {TEFAN

86

SAU în România este de 0,43 ha. Pentru România R=1,23, semnifică o utilizare extensivă a terenului agricol.

2. Structura terenului agricol pe categorii de folosinţă

Exprimă ponderea procentuală pe care o ocupă diferitele categorii de folosinţă în raport cu suprafaţa terenului agricol.

Se determină folosind următoarea relaţie:

100×=t

is S

SI , în

Is – indicele de structură – în %;

Si – suprafaţa din categoria de folosinţă respectivă – în ha;

St – suprafaţa totală la care se raportează categoria de folosinţă analizată–în ha.

Structura pe categorii de folosinţă a terenului agricol poate fi analizată la nivelul unei unităţi de producţie (fermă), a unei localităţi, a unei unităţi administrativ-teritoriale (judeţ), a unei zone etc.

Datele rezultate din calcul se interpretează astfel: a. ponderea terenului arabil: sub 66% semnifică utilizare extensivă; cca

66% utilizare raţională; peste 66% utilizare intensivă. b. ponderea viilor şi livezilor: sub 7% - utilizare extensivă; cca 7% -

utilizare raţională; peste 7% - utilizare intensivă. c. ponderea pajiştilor naturale: peste 25% - utilizare extensivă; cca 25% -

utilizare raţională; sub 25% - utilizare intensivă. După acest indicator agricultura României este extensivă. 3. Ponderea (In) suprafeţei necultivate (Sn) în totalul suprafeţei

arabile (Sa):

100×=SaSnIn

Dacă acest indicator depăşeşte 5%, utilizarea este extensivă. Pentru România valoarea acestui indicator în anul 2003 a fost de:

%6,51009414

88809414=×

−=In

4. Ponderea (Ii) culturilor intensive (Sci) în totalul suprafeţei arabile:

Economie Agrară

87

100×=SaSciIi

Valoarea sub 10% semnifică utilizare extensivă; între 10 şi 20% utilizare raţională; peste 20% utilizare intensivă.

Termenul „culturi intensive” are sensul de culturi care solicită cheltuieli mari la ha si care aduc venituri peste media agriculturii. Nu are sens de tehnologii de producţie, care la toate culturile, fără excepţie pot fi intensive şi extensive. Astfel, sunt considerate intensive următoarele culturi: orezul, floarea soarelui, soia, sfeclă pentru zahăr, tutunul, legumele, cartofii, pepenii şi căpşunăriile.

5. Gradul de intensivitate a utilizării terenului agricol

Se exprimă cu ajutorul indicelui de utilizare intensivă a terenului agricol, care se calculează pe baza raportului dintre suprafaţa terenului agricol (exprimată în ha arabil convenţional) şi suprafaţa reală (fizică) a acestuia, folosind relaţia:

.

1..

agr

ii

n

iiu S

KSI

×=∑= , în care:

Iu.i. – Indicele de utilizare intensivă a terenului agricol;

Si – suprafaţa categoriilor de folosinţă „i“ ale terenului agricol;

Ki – coeficientul de transformare în ha arabil convenţional a categoriei de folosinţă „i“.

Pentru transformarea categoriilor de folosinţă în ha arabil convenţional se vor folosi următorii coeficienţi: arabil neirigat = 1,0; arabil irigat = 1,3; păşuni naturale = 0,2; fâneţe naturale = 0,5; plantaţii pomicole = 5; plantaţii viticole 8; vegetaţie forestieră = 1,0.

Calculând acest indicator pentru anul 2003 obţinem:

95,04,14717

52,22785,2305,04,14902,033553,18,55815,8855=

×+×+×+×+×+×=Iui

6. Ponderea (Iig) suprafeţei agricole irigate (Sig) în suprafaţa agricolă totală

100×=SaSigIig

Gavril {TEFAN

88

Valoarea sub 10% semnifică utilizare extensivă; cca 10-20% utilizare raţională; peste 20% utilizare intensivă

Pentru anul 2003, %8,31004,14717

8,558=×=Iig

În zootehnie nivelul de intensivizare este dat de indicatorul densitatea animalelor. Astfel, valoarea mai mică de 1,4 UVM/ha semnifică utilizare extensivă; 1,4 – 1,8 UVM/ha utilizare raţională; peste 1,8 UVM/ha utilizare intensivă. Spre exemplu: statele membre ale UE pot decide acordarea unei plaţi pentru extensivizare în sumă de 40 euro pentru un factor de densitate pe intervalul 1,4 - 1,8 UVM/ha, şi de 80 euro pentru un factor de densitate mai mic de 1,4 UVM pe hectar.

5.2.5. Relaţia dintre capitalul funciar şi potenţialul economic al exploataţiei agricole Exploataţia agricolă este studiată din punct de vedere al capitalului

funciar cu ajutorul indicatorilor: suprafaţa medie a exploataţiei, gradul de asociere în exploatarea terenului agricol, ponderea suprafeţei agricole private în totalul suprafeţelor agricole,

Suprafaţa medie a exploataţiei agricole (ha/exploataţie), se calculează pe total exploataţii agricole şi diferenţiat pe tipuri de exploataţii: exploataţii individuale, societăţi agricole şi asociaţii familiale.

Suprafaţa medie pe total exploataţii agricole (Sm) dintr-o zonă dată se calculează ca raport între suprafaţa agricolă totală (Sa) şi numărul total de exploataţii (Nf) existente la nivelul zonei. Pentru ţara noastră acest indicator are următoarea valoare:

loatatiehaNfSaSm exp/4,3

887.259.4400.717.14

===

Acest indicator exprimă dimensiunea medie a agenţilor economici din agricultură şi furnizează informaţii despre tipul de exploatare a terenurilor agricole respectiv despre dinamica concentrării producţiei agricole.

Suprafaţa medie a exploataţiei agricole individuale defineşte dimensiunea funciară medie a exploataţiei individuale şi se exprimă în hectare. Se calculează raportând suprafaţa agricolă lucrată individual şi numărul total de exploataţii individuale la nivelul comunei. Acest indicator este relevant pentru a evalua dinamica concentrării producţiei agricole şi pentru a caracteriza structurile

Economie Agrară

89

organizatorice din agricultură în contextul economic actual. Potrivit datelor pe 2002, pe ansamblul ruralului românesc suprafaţa medie a exploataţiei agricole individuale este de 2,4 ha.

Teritorial, valori mai mici de 1 ha pe o exploataţie agricolă reprezintă 11,5% din total şi se repartizează în zone relativ compacte din judeţele: Gorj, Olt, Prahova, Tulcea şi sub forma unor insule izolate în judeţele Argeş, Dâmboviţa, Galaţi, Bacău. Vrancea. Suprafeţele medii de 1-3 ha pe o exploataţie agricolă caracterizează mai mult de 50% din teritoriul naţional şi se grupează în zone mari omogene în estul ţării (judeţele Vaslui, Botoşani, Iaşi, Bacău, Suceava – partea de est), în vestul ţării (Satu Mare, Bihor), în centrul ţării (Cluj, Mureş) şi în sudul ţării (Vâlcea, Giurgiu, Argeş). Mărimea medie de 3-5 ha pe o exploataţie agricolă se întâlneşte în 19,1% din total suprafeţei agricole şi se detaşează în câteva zone compacte în sud-vest (Timiş, Caraş Severin), în nord (Bistriţa Năsăud), în centrul ţării (Sibiu, Harghita, Covasna).

Exploataţiile de 5 ha şi peste, au o pondere redusă de aproximativ 10%. Ele se distribuie cu o frecvenţă mai mare în câteva judeţe aflate pe o traiectorie ce urmăreşte grupa centrală a Carpaţilor Meridionali (Hunedoara, Sibiu, Braşov), a Carpaţilor Orientali (Suceava – partea de vest, Nemţ – partea de vest, Bistriţa Năsăud – partea centrală, Mureş - nord), în Dobrogea (jud. Constanţa), iar în sud-vestul ţării sub forma unor insule relativ izolate în judeţele Timiş şi Caraş Severin.

Suprafaţa medie a exploataţiei cu personalitate juridică este folosită în analiza potenţialului exploataţiilor cu statut juridic şi se calculează ca raport între suprafaţa agricolă ocupată de acestea şi numărul exploataţiilor persoane juridice. Potrivit datelor Ministerului Agriculturii Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (MAPDR) pe 2002, dimensiunea medie, la nivelul ruralului a acestui tip de exploataţie, este de 427,1 ha. Distribuţia comunelor cu anumite intervale de mărime a societăţilor agricole relevă proporţia ridicată a celor cu peste 250 ha. Între 250 şi 600 ha se concentrează 37,8% iar peste 600 ha aproximativ 23% din numărul total de comune. Teritorial, aceste comune au o frecvenţă mai mare în Câmpia Română, Podişul Dobrogei, Câmpia Mureşului şi Câmpia Timişului, Câmpia Crişurilor şi a Someşului, iar în est Câmpia Jijiei şi Podişul Central al Moldovei, unde se delimitează zone compacte.

Suprafaţa medie a exploataţiei de tip asociativ familial, se calculează prin raportarea suprafeţei de teren agricol lucrată în asociaţii familiale la numărul total

Gavril {TEFAN

90

de exploataţii de tip asociativ familial. Potrivit datelor de la MAA, pe ansamblul ruralului, suprafaţa medie a expoloataţiei de tip asociativ familial este de 94,5 ha.

Asemenea asociaţii sunt prezente în 39,5% din numărul total de comune, preponderent în partea de sud şi sud-est a ţării. Repartiţia spaţială a indicatorului relevă delimitarea clară în partea de sud şi sud-est a ţării a unei zone omogene care concentrează comune ce corespund intervalelor de variaţie 75-149,9 ha respectiv 150 ha şi peste (judeţele Dolj, Olt, Teleorman, Ialomiţa, Călăraşi, Constanţa, Tulcea, Brăila, Buzău), partea de est (Galaţi). Pentru Câmpia Transilvaniei (Cluj) – partea de est, Mureş – în sud-vest) şi Podişul Moldovei (Vaslui) sunt reprezentative asociaţiile familiale cu dimensiuni sub 25 ha.

Gradul de asociere în exploatarea terenului agricol (GA), exprimă proporţia terenului agricol aflat în proprietate privată lucrat în exploataţii de tip asociativ (juridic, familial) şi se calculează prin raportarea suprafeţei agricole lucrate în exploataţii de tip asociativ (SAF) la total teren agricol, exprimându-se în procente.

100×=Sa

SAFGA

Potrivit datelor de la MAPDR, pe ansamblul ruralului, gradul de asociere în exploatarea terenului atinge o valoare medie de 20%. Analiza distribuţiei comunelor în funcţie de intervalele de variaţie ale indicatorului pune în evidenţă următoarele:

• în 45% din comune se lucrează terenul agricol exclusiv în exploataţiile individuale. Se întâlnesc zone omogene în partea sudică a ţării în Carpaţii şi Subcarpaţii Meridionali (Prahova, Argeş, Vâlcea, Gorj), în partea de sud-vest (Caraş Severin), în zona Munţilor Apuseni şi în partea de nord (Maramureş, Bistriţa Năsăud) şi în zona Carpaţilor Orientali (Suceava, vestul judeţelor Neamţ, Bacău, Vrancea);

• comunele cu teren agricol în exploataţii de tip asociativ sub 10% se situează cu preponderenţă în partea centrală a ţării, în Subcarpaţii de Curbură şi Subcarpaţii Orientali;

• între 25% şi 50% teren agricol în exploataţiile de tip asociativ se concentrează aproximativ 12% din totalul comunelor, care se situează în zona de câmpie, sub forma unor areale compacte restrânse;

• intervalul cuprins între 50% şi 100% teren agricol în exploataţii de tip asociativ grupează 17% din comunele ţării concentrate în sudul şi sud-

Economie Agrară

91

estul ţării. Se individualizează judeţele: Călăraşi, Ialomiţa, Brăila, Galaţi, Teleorman, Olt în care predomină comunele cu grad foarte mare de asociere în exploatarea terenului agricol. Referitor la semnificaţiile acestui indicator, sunt necesare studii privind

opţiunile şi motivaţiile producătorilor agricoli pentru exploatarea terenului în asociaţii agricole, studii privind calitatea resurselor umane, a înzestrării tehnice şi tehnologice din agricultura individuală, tradiţiile şi mentalităţile populaţiei agricole din aceste zone.

Ponderea suprafeţei agricole private în totalul suprafeţelor agricole (Is), este un indicator care defineşte structura de proprietate a terenului agricol şi se exprimă în procente. Acest indicator se determină prin raportarea suprafeţei agricole aflate în proprietate privată (Sap) la totalul terenului agricol.

100×=SaSapIs

Acest indicator evidenţiază importanţa sectorului privat al agriculturii. Nivelul mediu de privatizare a terenului agricol, este de 96,1% cu

următoarele valori pe categorii de folosinţă: arabil – 96,3%; păşuni – 95,2%; fâneţe – 97,7%; vii – 96,0% şi livezi – 93,4%.

5.2.6. Renta funciară

Renta funciară numită şi renta pământului, este venitul ce revine proprietarului de pământ ca remuneraţie a participării acestui factor la activitatea economică1. Renta funciară este o parte a profitului obţinut în mod prealabil din agricultură. Renta funciară în mod practic poate fi cuantificată cu arenda. Arenda este suma de bani plătită de arendaş arendatorului pentru dreptul de a folosi pământul. Arenda are dublă funcţiune: este un venit pentru proprietarul de pamânt, respectiv pentru fermierul care işi lucrează pământul în regie proprie (singur) şi este o cheltuială pentru arendaş, caz în care profitul obţinut se diminuează cu valoarea rentei. Renta funciară îmbracă următoarele forme: rentă absolută şi rentă diferenţială. a. Renta absolută. Reprezintă partea de plus valoare achitată către proprietarii de terenuri de arendaşi, pentru sau în scopul utilizării unor suprafeţe de teren. Acest tip de rentă reprezintă plusul de valoare încasat de proprietari de

1 Tofan A. – 2005, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea

Gavril {TEFAN

92

pe cele mai proaste terenuri. b. Renta de monopol este determinată de monopolul proprietăţii asupra unor condiţii naturale nereproductibile. c. Renta diferenţială. Constituie venitul suplimentar, datorat factorilor următori: • fertilitatea diferită a terenurilor aflate în exploatare; • locaţia diferită faţă de piaţă; • prezenţa investiţiilor în amelioraţii funciare. Această rentă se prezintă sub două forme: renta diferenţială I şi renta diferenţială II. 1. Renta diferenţială I are la bază diferenţa de fertilitate naturală şi de poziţie a terenurilor aflate în exploatare. Relativ la diferenţa de fertilitate, trebuie prezentate următoarele aspecte: • pentu acelaşi efort economic randamentele sunt diferite; • extinderea suprafeţelor cultivate măreşte importanţa rentei diferenţiale I; • creşterea fertilităţii absolute nu înlătură inegalitatea de fertilitate. Poziţia terenurilor agricole faţă de căile de comunicaţii, centrele de cumpărare a factorilor de producţie şi principalele pieţe de valorificare determină: • realizarea de economii la costurile de producţie; • diminuarea pierderilor de ordin cantitativ, dar mai ales calitativ, prin scurtarea

distanţelor de transport. Acest tip de rentă există independent de nivelul managementului desfăşurat în exploataţiile agricole. 2. Renta diferenţială II reprezintă venitul suplimentar determinat de alocaţiile suplimentare de resurse de producţie şi de creşterea randamentului la unitatea de suprafaţă, fiind legată organic de intensificarea producţiei agricole. Este o rezultantă a activităţii desfăşurate de fiecare exploataţie agricolă, de modul de utilizare în procesul de producţie, atît a capitalului fix cît şi a capitalului variabil. Importanţa rentei diferenţiale I şi II, poate fi subliniată prin următoarele: constituie baza de negociere a preţurilor pentru produsele vegetale şi animale; serveşte la fundamentarea şi negocierea tarifelor pentru lucrările mecanice; este un mijloc operaţional în procesul de repartizare teritorială şi soluţionarea

problematicii legate de zonalitate în producţia vegetală şi animală; este un factor de stabilire a impozitului agricol;

Economie Agrară

93

are rol în fundamentarea creditării exploataţiilor agricole; reprezintă baza de negociere pentru scoaterea din circuit şi vînzarea

terenurilor agricole. 5.2.7. Căile de utilizare raţională a pământului Direcţiile de utilizare eficientă a pământului ca principal factor de

producţie vizează următoarele aspecte: A. – înlăturarea fenomenului de risipă şi utilizarea completă a suprafeţelor

agricole în funcţie de condiţiile naturale şi economice date prin: - organizarea teritoriului şi sistematizarea localităţilor rurale; - organizarea teritoriului în cadrul exploataţiilor agricole pe sole sau parcele

cu scopul de a crea condiţii pentru practicarea unei agriculturi raţionale; - optimizarea structurii culturilor având ca principală restricţie folosirea

integrală a suprafeţelor de teren agricol şi ca obiectiv creşterea eficienţei economice prin maximizarea profitului.

B. – reducerea procesului de degradare a calităţii terenurilor agricole. Presupune extinderea şi utilizarea eficienţă a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare. Dintre acestea o importanţă deosebită prezintă:

• irigaţiile; • lucrările de prevenire şi combatere a eroziunii solului; • lucrările de îndiguiri şi desecări; • ameliorarea nisipurilor şi a terenurilor nisipoase; • ameliorarea sărăturilor.

C. – sporirea fertilităţii terenurilor agricole prin măsuri adecvate (are la bază generalizarea în practică a celor mai avansate tehnologii de cultură. În cadrul tehnologiilor de cultură, verigile cu cel mai mare efect asupra îmbunătăţirii calităţii terenurilor sunt reprezentate de: corectarea reacţiei solului, fertilizare şi întreţinerea culturilor).

5.3. Capitalul de exploatare Capitalul de exploatare permite punerea în valoare a resurselor primare şi

este constituit din: mijloacele mecanizate (tractoare, maşini, echipamente, instalaţii şi utilaje pentru mecanizarea diferitelor procese de muncă), construcţii,

Gavril {TEFAN

94

infrastructură, mijloacele de transport, amelioraţii funciare, şeptelul viu, plantaţii şi materiale consumabile.

Mijloacele mecanizate, construcţiile, infrastructura, amelioraţiile funciare, plantaţiile şi o parte din şeptelul viu au caracteristici de capital fix iar materialele consumabile au caracteristici de capital circulant.

1. Mijloacele mecanizate Creşterea şi eficienţa producţiei agricole depinde de dotarea optimă cu tractoare şi maşini agricole. Pentru atingerea acestui deziderat la achiziţionarea mijloacelor mecanizate trebuie ţinut cont de următorii indici tehnico-economici: 1. productivitatea – se referă la randamentul tehnic al mijloacelor mecanizate,

deci la volumul de lucrări ce poate fi executat în unitatea de timp; 2. adaptabilitatea – presupune utilizarea aceluiaşi mijloc tehnic în condiţii

diferite de executare a lucrărilor, aspect care se manifestă foarte mult în agricultură (exemplu: tipurile de sol, configuraţia terenului, adâncimea de lucru, talia plantelor, condiţiile climatice etc.);

3. concordanţa reciprocă – are în vedere asigurarea efectuării în flux a lucrărilor cu diferite mijloace mecanice care să se sincronizeze sub aspectul gabaritelor şi a cerinţelor de executare a fiecărei lucrări în parte.

4. comoditatea reprezintă un indice tehnico-economic care include în conţinutul lui amplasarea tuturor ansamblelor, subansamblelor şi pieselor active ale mijloacelor mecanizate în aşa fel încât să poată fi observate uşor şi permanent de către conducătorii agregatelor iar în cazul când se produc defecţiuni să se poată interveni cu uşurinţă pentru remedierea lor.

5. fiabilitatea –reprezintă menţinerea parametrilor proiectaţi ai mijloacelor mecanizate pe o durată îndelungată de timp, respectiv pe toată durata exploatării lor. Fiabilitatea se extinde şi la intervenţiile care s-au făcut la mijloacele mecanizate, fie ca urmare a unor accidente în timpul folosirii, fie din cauza uzurii normale. Cheltuielile aferente acestor intervenţii nu trebuie să mărească costurile în utilizare, astfel încât eficienţa economică a mijloacelor respective să se menţină constantă sau chiar să sporească.

6. economicitatea poate fi considerată ca, cel mai complex indicator care caracterizează mijloacele mecanizate şi are în vedere reducerea consumurilor specifice de carburanţi, lubrifianţi şi piese de schimb în procesul exploatării.

Economie Agrară

95

7. mentenabilitatea reprezintă proprietatea unui produs de a putea fi întreţinut şi reparat într-o anumită perioadă de timp. Această proprietate este determinată de: • acesibilitatea la componentele produsului; • existenţa pieselor de schimb; • existenţa personalului calificat pt. Întreţinere şi reparaţii.

8. disponibilitatea reprezintă caracteristica cea mai complexă a produselor ce reflectă modul de manifestare a calităţii în utilizare; • exprimată cantitativ, reprezintă probabilitatea ca un produs să fie în stare de funcţionare la un anumit moment „t”; • calitativ se poate exprima şi cu indicatori statici ai fiabilităţii şi mentenabilităţii: D = media timpului de bună funcţionare/media timpului de reparare.

De asemenea, în cazul înlocuirii unor maşini cu altele, se apreciază în principal valoarea următorilor indicatori: 1. economia de muncă vie pe unitate de produs sau pe unitate de producţie; 2. reducerea cheltuielilor directe pe unitate de produs sau unitate de lucrare; 3. termenul de recuperare al investiţiilor.

Economia de muncă vie pe care o prilejuieşte introducerea unui tractor, a unei maşini sau sisteme de maşini se determină pe baza relaţiilor:

A) :,1

1

0

undeqmC

qmCoEmt −=

Emt – economia totală de muncă pe unitate de produs – ore-om; C0, C1 – consumul de muncă pentru executarea lucrărilor cu maşinile

vechi şi, respectiv cu maşinile noi la hectar, ore-om; qm0, qm1- producţia la hectar obţinută în condiţiile utilizării vechilor şi

respectiv noilor maşini.

B) RmnCs

RmvCsEm −= , unde:

Em – economia de muncă pe unitatea de măsură a lucrării (ha, t etc.). Cs – consumul de muncă aferent unui schimb de lucru = 8 ore-om Rmv, Rmn – randamentul pe schimb al vechii şi, respectiv, noii maşini în unităţi de măsură specifice diferitelor lucrări (ha, t etc.), randament care se poate stabili cu relaţia:

Gavril {TEFAN

96

R = 0,1 x L x V x Tu, în care: 0,1 – coeficient de transformare în ha a.n.; L – lăţimea de lucru în “m” a maşinii; V – viteza orară (km/h); Tu – timpul util de lucru al agretului (ore). Reducerea cheltuielilor directe de producţie prilejuită de introducerea

unei noi maşini agricole se calculează atât pe unitate de lucrare cât şi pe unitate de produs. În calcul se iau cele mai importante cheltuieli directe şi anume: cotele de amortizare a maşinilor, cheltuielile cu reparaţiile şi întreţinerea tehnică, salariile plătite, cheltuielile cu carburanţii şi lubrefianţii.

Reducerea cheltuielilor pe unitatea de lucrare se determină cu ajutorul formulei:

ECh = (Ch0 – Ch1) ± D, unde: ECh – economia de cheltuieli obţinută – lei; Ch0, Ch1 – cheltuieli directe pe unitatea de lucrare cu vechea şi,

respective, noua maşină; D – diferenţa de valoare a producţiei rezultate de pe urma pierderilor sau

schimbării calităţii produselor prin utilizarea noii maşini, se stabileşte cu relaţia:

QtEaEp = , în care:

Ep – economia de cheltuieli pe unitatea de produs – lei. Ea – economia anuală de cheltuieli totale care se calculează cu relaţia:

Ea = (Chn0 – Chn1)± D, în care: Chn0 – economia de cheltuieli rezultată ca diferenţă între executarea

lucrărilor nemecanizat şi executarea lucrărilor cu maşina veche; Chn1 – economia de cheltuieli rezultată ca diferenţă între executarea

lucrărilor nemecanizat şi executarea lucrărilor cu maşina nouă. Termenul de recuperare al investiţiilor se determină pentru fiecare tip

de mijloace mecanice posibil de achiziţionat prin raportarea investiţiei necesare (I) la economia anuală de cheltuieli (Ea) datorită introducerii mijlocului respectiv:

EaITr =

Nivelul acestui indicator trebuie să fie mai mic decât durata normată de funcţionare a mijlocului respectiv.

Economie Agrară

97

Când comparăm diferitele tipuri de maşini noi se calculează termenul de recuperare al investiţiilor suplimentare.

Dacă, spre exemplu, între două tipuri de maşini, 1 şi 2, care constituie în acelaşi timp două variante de investiţii I1 şi I2, se întâlnesc relaţiile:

I1 > I2 şi Ea1 > Ea2, atunci termenul de recuperare a investiţiilor suplimentare, Trs se va stabili pe baza formulei:

21

21

EaEaIITrs

−−

=

De asemenea, la ajustarea parcului de tractoare şi maşini agricole trebuie avute în vedere şi particularităţile locale: condiţiile naturale (climaterice, pedologice, orografice), condiţiile social-economice (organizarea teritoriului, forţa de muncă existentă şi gradul de calificare al acesteia) precum şi elementele privind zona agricolă, profilul şi specializarea producţiei. Pentru lucrările agricole din ţara noastră nu se recomandă utilizarea tractoarelor cu o putere mai mică de 40 CP, ţinând cont de textura solului. În ceea ce priveşte suprafaţa pretabilă la lucrări agricole mecanizate, se apreciază că aceasta permite atingerea unui grad de mecanizare de până la 90%: • zone cu terenuri mecanizabile în proporţie de 90%: Câmpia Română, Câmpia

de Vest, Podişul Dobrogei, sudul Podişului Transilvaniei; • zone cu terenuri mecanizabile în proporţie de 80-90%: Câmpia Jijiei, partea

nordică a Câmpiei Române, Depresiunea Braşovului;

• zone cu 40-70% terenuri mecanizabile pe culmile depresiunilor mai domoale din Subcarpaţi;

2. Construcţiile, după funcţiile pe care le îndeplinesc, se împart în două grupe: cu destinaţie economică şi cu destinaţie locuinţe.

A. cu destinaţie economică • direct productive, în care au loc procese de producţie (adăposturi pentru

animale, magazii, silozuri, sere, răsadniţe, ateliere etc.); • indirect productive, în care se desfăşoară activităţi de conducere, sociale,

culturale etc. Raportul dintre cele două grupe trebuie să fie în favoarea celor productive

iar în alegerea variantei constructive trebuie să se ţină seama de următoarele elemente:

Gavril {TEFAN

98

• să corespundă scopului privind comoditatea desfăşurării proceselor de producţie;

• să permită modificări ale funcţionalului în funcţie de cerinţele modernizării tehnologiilor de producţie, fără a solicita mari cheltuieli;

• întreţinerea să solicite cheltuieli minime; • investiţia specifică raportată la unitatea de suprafaţă (lei/m2), la unitatea de

volum (lei/m3) pe animal furajat (lei/cap) sau pe tona de produs (lei/t) să fie cât mai mică;

• termenul de recuperare a investiţiei în construcţii să aibă valori mai mici decât durata lor normată de funcţionare.

B. cu destinaţie locuinţe Modul de locuire este un aspect cu importante diferenţieri în teritoriu. El

depinde de tradiţia şi modelele culturale, de caracteristicile sociale ale populaţiei, de puterea economică a populaţiei, de resursele locale de materiale de construcţii şi de evoluţia populaţiei. Locuinţele existente sunt o caracterizare a acestor diferenţieri. Indicatorii economici folositi în analiza acestui factor sunt: suprafaţa locuibilă pe locuitor (în m²), ponderea clădirilor de locuit realizate din materiale durabile - beton, cărămidă, piatră (%), ponderea construcţiior noi - cu o vechime mai mică de 5 ani (%), gradul de confort (alimentarea cu apă, gaze naturale, electricitate etc).

3. Infrastructura în agricultură cuprinde: infrastructura tehnică (alimentarea cu apă potabilă, energie electrică, gaze naturale, racordarea la telefonie, şi accesibilitatea la reţelele de transport, starea drumurilor, organizarea pieţelor agricole, sistemul de creditare, asistenţa tehnică) şi infrastructura socială (sănătate, învăţământ, comunicare). Infrastructura funcţionează ca atractor sau respigător de dezvoltare prin costurile pe care le solicită.

4. Mijloacele de transport. Transporturile în agricultură reprezintă o activitate majoră plecând de la faptul că solicită cheltuieli foarte mari, uneori până la 50% din totalul cheltuielilor de producţie (exemplu: pomicultura). Din aceste motive la alegerea variantei de transport trebuie analizaţi următorii indicatori: volumul şi greutatea produselor care trebuie transportate; gradul de rezistenţă la transport a produselor şi materialelor agricole; modalitatea de transport a produselor (în vrac sau ambalate); distanţa de transport; starea căilor de comunicaţie; costul pe unitatea de produs transportată; fiabilitatea; consumurile

Economie Agrară

99

specifice de carburanţi şi lubrifianţi (economicitatea); comoditatea; viteza de deplasare; posibilitatea transportării a tot felul de materiale (solide, lichide, ambalate, vrac etc.); investiţia specifică; termenul de recuperare al investiţiei.

5. Amelioraţiile funciare se compun din două mari categorii de lucrări: a) lucrări de stopare a proceselor de degradare a solului şi de recuperare a

unor terenuri neproductive. Din această grupă amintim următoarele: combaterea eroziunii şi a alunecărilor de teren, desecări, îndiguiri, valorificarea solurilor sărăturate şi a celor nisipoase, combaterea acidităţii solurilor etc.

b) lucrări de stabilizare a producţiei agricole şi de creştere a fertilităţii solurilor. Din această grupă amintim următoarele lucrări: amenajările pentru irigaţii, lucrările agropedoameliorative, fertilizarea organică etc.

6. Şeptelul viu1 este format din totalitatea animalelor existente într-o zonă la un moment dat. O parte a şeptelului viu este considerată ca o componentă a capitalului fix de exploatare. Din capitalul fix de exploatare fac parte: - animalele de tracţiune (cai, boi de muncă etc.); - animalele de reproducţie şi de rentă (tauri reproducători, vaci de lapte, berbeci, scroafe etc.).

Cealaltă parte a şeptelului viu este formată din animalele în creştere destinate vânzării (tăuraşi la îngrăşat, viţei, miei, porci la îngrăşat etc.), având toate caracteristicile capitalurilor circulante.

Cunoaşterea încărcăturii în animale la unitatea de suprafaţă a unei exploataţii prezintă interes atât tehnic, cât şi economic. Ea permite, de exemplu, cunoaşterea: - importanţei relative a fiecărei specii de animale; - suprafeţelor de furaje necesare pe unitatea de animal.

Caracteristicile capitalului animal (şeptelul viu): a) animalele constituie un element de transformare – transformă furajele

şi alte produse vegetale în carne, lapte etc. b) este un “echipament” viu; se reînnoieşte el însuşi, în detrimentul

produsului final. c) este un ansamblu organizat: turma de bază. Turma de bază are o

structură ce corespunde fiecărei specii şi orientări de creştere. Pentru alegerea raselor de animale se apreciază următoarele aspecte:

1 Dona, I. - Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti, 2000

Gavril {TEFAN

100

• caracteristicile privind cerinţele faţă de factorii naturali şi faţă de condiţiile de microclimat;

• potenţialul genetic privind randamentele posibil de obţinut (producţia medie de lapte – l/zi furajare), sporul mediu zilnic de creştere în greutate – g/zi furajare, producţia medie de lână – kg/cap, producţia medie de ouă – buc/cap.

• consumurile specifice de furaje (Unităţi.Nutritive (UN)/l lapte, U.N./cap, U.N./kg spor de creştere în greutate vie, kg furaj/kg spor de creştere în greutate vie etc.);

• structura raţiilor furajere solicitate; • consumurile de forţă de muncă solicitate; • reacţia la intensivizare; • investiţia specifică; • termenul de recuperare al investiţiei.

7. Plantaţiile, în funcţie de specie (pomi, viţă de vie, hamei), formează ramuri de sine stătătoare ale producţiei vegetale şi se caracterizează prin următoarele aspecte: au durată mare de folosinţă (10 – 50 ani), fapt ce determină ca producţia (de

fructe, spre exemplu) să se caracterizeze printr-o rigiditate ridicată din punct de vedere al sortimentului pe specii şi soiuri de la un an la altul;

necesită un volum relativ mare de investiţii pe unitatea de suprafaţă, a căror recuperare se realizează după un număr mare de ani, în funcţie de perioada de la înfiinţare până la intrarea pe rod, de durata de exploatare şi eficienţa economică a producţiei;

durata de folosinţă a investiţiei este determinată de sistemul de exploatare (clasic, intensiv, superintensiv), specie, soi, frecvenţa accidentelor naturale etc;

în perioada de folosire, productivitatea este neuniformă cu implicaţii asupra acţiunii de amortizare a investiţiei iniţiale;

prin exploatare neraţională în pomicultură se poate instala fenomenul de periodicitate în rodire;

plantaţiile, în general, folosesc intensiv mijloacele de producţie, inclusiv pământul şi forţa de muncă, comparativ cu celelalte ramuri ale producţiei vegetale;

Economie Agrară

101

reprezintă filtre naturale contribuind la îmbunătăţirea mediului ambiant, precum şi perdele de protecţie împotriva poluării, incendiilor, furtunilor.

Indici tehnico-economici cu ajutorul cărora apreciem plantaţiile sub aspect economic sunt: densitatea la unitate de suprafaţă; producţia medie; costul de producţie; profitul pe unitatea de produs şi pe unitatea de suprafaţă; cheltuieli la 1000 lei Qm; investiţia specifică; durata de la plantare până la intrarea pe rod; durata de exploatare a plantaţiei; termenul de recuperare a investiţiilor iniţiale plus cheltuielile solicitate cu întreţinerea de la plantare până la intrarea pe rod.

8. Materialele consumabile sau consumurile intermediare (mijloacele circulante) cuprind: materii prime, seminţe şi material de plantat, îngrăşăminte, pesticide, carburanţi şi lubrefianţi, furaje, medicamente, ambalaje, etc. Dintre mijloacele circulante care influenţează direct nivelul producţiei agricole, respectiv eficienţa economică a acesteia, o importanţă deosebită o au materiile prime, mijloacele biologice, mijloacele chimice şi furajele. O semnificaţie deosebită pentru desfăşurarea de către fiecare agent economic a unei activităţi eficiente o are stabilirea cât mai corectă a necesarului de mijloace circulante pe categorii. Acesta trebuie astfel determinat, încât sa fie suficient pentru acoperirea nevoilor reclamate de tehnologiile de producţie aplicate în perioada respectivă. Stabilirea unui volum de mijloace circulante peste nevoi, imobilizează mijloace financiare ale agenţilor economici cu implicaţii negative asupra rezultatelor economice finale (aceste mijloace financiare ies din circuitul economic, deci se degradează din punct de vedere al valorii direct proporţional cu perioada cât sunt imobilizate). În acelaşi timp, stabilirea unui volum mai redus de mijloace circulante, sub nivelul cerinţelor tehnologice, creează dificultăţi de ordin tehnic şi organizatoric în desfăşurarea proceselor de producţie ceea ce se concretizează în final în diminuarea eficienţei economice a producţiei obţinute.

Baza de calcul a necesarului de mijloace circulante o constituie volumul producţiei programate prin fişele tehnologice care se întocmesc pe culturi şi categorii de animale. Spre exemplu, pentru stabilirea necesarului de carburanţi şi lubrifianţi se ia în considerare volumul lucrărilor executate mecanizat, exprimate în hectare arătură normală şi consumurile specifice în funcţie de tipul maşinilor utilizate; pentru stabilirea necesarului de furaje se are în vedere numărul de animale şi raţia zilnică.

Eficienţa economică a utilizării mijloacelor circulante se exprimă, în ansamblu, cu ajutorul indicatorului – viteza de rotaţie a mijloacelor circulante.

Gavril {TEFAN

102

Viteza de rotaţie este viteza cu care un mijloc circulant trece dintr-o formă funcţională în alta: bani – materiale pentru producţie – producţie neterminată – produse finite – bani. Se exprimă prin durata unui circuit, respectiv timpul parcurs de la avansarea lor ca bani pentru producţie până la reîntoarcerea lor în aceeaşi formă bănească.

Durata în zile a unui circuit (d) se calculează prin împărţirea numărului de zile din perioada de referinţă la numărul de circuite, respectiv de rotaţii:

d =CT

, în care:

T - numărul de zile din perioada pentru care facem calculul; C – numărul de circuite sau coeficientul vitezei de rotaţie a mijloacelor

circulante.

C =SP

, unde:

P - valoarea producţiei vândute şi încasate în perioada de referinţă; S – soldul mijloacelor circulante.

S = 1

21...1

2−

+−+++

n

SnSnSSo

În agricultură, soldul mediu al mijloacelor circulante este, de regulă, mai mare decât în alte ramuri ale economiei deoarece unele produse se obţin o singură dată pe an. Creşterea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante trebuie să stea în centrul atenţiei agenţilor economici din agricultură pe considerentul că, prin aceasta se asigură recuperarea la termene mai scurte a fondurilor băneşti avansate în producţie. De asemenea cu aceeaşi valoare a mijloacelor circulante, se obţin venituri mai mari în cursul unui an agricol.

Economie Agrară

103

CAPITOLUL 6

Munca în agricultură

6.1. Munca - concept, importanţă,

clasificare 6.2. Particularităţile muncii în agricultură 6.3. Oferta, cererea şi preţul muncii 6.4. Resursele de muncă din agricultură 6.5. Productivitatea muncii în agricultură 6.6 Factorii de creştere ai productivităţii muncii

6.1. Munca - concept, importanţă, clasificare a) Conceptul de “muncă” Munca este reprezentată pe ansamblu, de persoane care în decursul unei

perioade date exercită sau caută să exercite o activitate profesională remunerată. Munca are o dublă semnificaţie, ea reprezintă, în acelaşi timp o categorie economică şi o categorie socială. Din punct de vedere economic munca este un factor de producţie, iar din punct de vedere social reprezintă o parte a populaţiei totale. Ca factor de producţie, munca reprezintă un element al cheltuielilor de producţie caracterizat prin cantitate (număr de persoane), calitate (nivel de pregătire pe specializări profesionale) şi preţ (salariu/oră).

Raportată la populaţia totală, munca este reprezentată de persoanele cuprinse între anumite limite de vârstă (ex: 16-65 ani), limite care se diferenţiază în funcţie de mai multe criterii: nivelul de dezvoltare economică; zona geografică; speranţa de viaţă; vârsta medie; gradul de civilizaţie; modul de producţie; sex; domeniul de activitate; condiţiile de muncă; prevederile instituţionale cu privire la vârsta minimă de muncă; vârsta de pensionare şi legislaţia salarială.

Persoanele care se încadrează în limitele vârstei de muncă formează populaţia în vârstă de muncă care cuprinde: populaţia aptă de muncă şi inaptă. Populaţia aptă pentru muncă formează potenţialul de muncă al unei zone şi se împarte în: forţa de muncă activă sau efectivă (cuprinde persoanele încadrate în procesul muncii) şi forţa de muncă inactivă (cuprinde persoanele în curs de pregătire – elevi, studenţi, în stagiu militar, bolnavi, şomeri etc.).

Gavril {TEFAN

104

b) Importanţa economică a muncii Rezultă din următoarele aspecte: 1. – este singurul factor de producţie activ, capabil să organizeze un

proces economic, respectiv să pună în funcţiune toţi factorii de producţie care concură la realizarea unui bun sau a unui serviciu;

2. – este factorul determinant al nivelului rentabilităţii tuturor activităţilor economice – pentru faptul că reprezintă un element al cheltuielilor de producţie (în agricultură “munca” reprezintă 20-50% din totalul cheltuielilor de producţie, funcţie de tipul de exploataţie şi de sistemele de producţie intensive sau extensive care se practică) a cărui efect economic este direct influenţat de gradul de instruire şi de specializare a indivizilor care o compun.

3. – este factorul primordial al dezvoltării şi bunăstării oricărei societăţi omeneşti (se diferenţiază de ceilalţi factori de producţie prin faptul că este efectuată de oameni care au diverse motivaţii şi care pe ansamblu caută soluţii de reducere a timpului de muncă pentru a obţine un produs, presând astfel continuu în sens pozitiv asupra progresului tehnic prin noi inovaţii şi tehnologii.

c) Clasificare Din punct de vedere economic, respectiv al calculării costurilor de

producţie, munca se clasifică în: -munca autonomă -munca dependentă

1. Munca autonomă cuprinde activitatea profesională a întreprinzătorului şi a familiei sale în întreprinderea proprie fără a primi o plată (preţ) directă pentru aceasta, respectiv este un element de cost implicit şi reprezintă un venit al întreprinzătorului.

Acest tip de muncă este larg utilizat în agricultură şi în firmele mici, unde pune probleme de evaluare şi calcul. Motivele sunt determinate de următoarele aspecte: - este dificil să se stabilească numărul orelor de muncă pe care cultivatorul direct (fermierul) şi familia sa le realizează efectiv pentru activităţi legate de exploataţie (aceasta pentru că prezenţa permanentă în intreprindere se confundă cu necesarul efectiv de muncă); - nu există un criteriu unic de estimare a salariului orar sau anual pentru munca prestată de către fiecare membru al familiei în exploataţia agricolă care le aparţine.

Economie Agrară

105

În acest sens legislaţiile naţionale şi regionale ale ţărilor din U.E. indică cu caracter orientativ, un volum de muncă egal cu 2300 ore/om/an, volum care poate fi modificat în funcţie de structura producţiei.

În ce priveşte estimarea salariului orar, se iau în considerare alternativele posibile de utilizare a muncii în afara exploataţiei agricole. Astfel, dacă predomină cazurile de folosire a muncii în alte exploataţii agricole, munca prestată în propria fermă trebuie să fie evaluată pe baza salariului muncitorilor agricoli, iar dacă predomină posibilităţile de muncă în industrie sau sectorul terţiar, munca este evaluată conform salariului mediu al muncitorilor neagricoli.

Plecând de la aceste considerente valoarea muncii autonome va fi egală cu produsul dintre numărul de ore calculat în funcţie de volumul de muncă şi salariul orar calculat în funcţie de specificul zonei, respectiv de alternativele de muncă oferite de economia locală. Salariul astfel evaluat pentru munca autonomă din exploataţiile agricole are funcţiune de venit şi nu de cheltuieli, pentru că nu este avansat ca un preţ plătit la o terţă persoană.

Munca dependentă cuprinde activitatea profesională desfăşurată de persoanele angajate în intreprinderi cu scopul de a ceda munca lor în vederea obţinerii unui preţ care poartă denumirea de salariu. Acest tip de muncă este un element de cost explicit şi corespunde unei plăţi monetare pe piaţă.

Munca dependentă se plăteşte în raport cu gradul de calificare şi efortul depus, iar între părţi există un contract anual de muncă în care este prevăzut nivelul salariului negociat. 6.2. Particularităţile muncii în agricultură

Cercetările de natură sociologică au evidenţiat faptul că munca în

agricultură – ca factor de producţie – prezintă caracteristici şi particularităţi proprii1, 2.

A. Particularităţi tehnice a) Munca în agricultură este dificilă (grea). De cele mai multe ori ea se 1 Tofan A. – 2005, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea

2 Dona, I. - Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti, 2000

desfăşoară în condiţii grele de lucru, cu temperaturi pozitive sau negative la limita suportabilităţii umane. Cu foarte mici excepţii, se desfăşoară în exterior, pe spaţii deschise, sub influenţa directă a factorilor climatici.

Gavril {TEFAN

106

b) Munca în agricultură este diversificată, nu cunoaşte acea specializare a modelului industrial. În regiunile în care se practică policultura, diversitatea operaţiilor creşte proporţional cu numărul culturilor şi al tehnologiilor agricole practicate. Acest fapt determină în mod obiectiv ca lucrătorul agricol să posede cunoştinţe din domenii diferite. Chiar şi acolo unde se practică monocultura, în viticultură de exemplu, numărul şi complexitatea operaţiilor solicitate este extrem de ridicat.

c) Munca în agricultură este sezonieră (variabilă în timp), fiind dependentă de anumite perioade calendaristice. În sectorul vegetal, unde în fiecare decadă şi lună se execută lucrări agricole specifice, apare fenomenul de sezonalitate. În producţia vegetală există numeroşi timpi morţi care determină dificultăţi în salarizarea personalului angajat temporar.

d) Munca în agricultură este subordonată în mod obiectiv necesităţilor (trebuinţelor) fiinţelor vii. Indiferent de sistemul de creştere adoptat pentru animale, îngrijirea acestora este zilnică (hrănit, adăpat etc.). În cultura plantelor, executarea anumitor tratamente se face (sau ar trebui să se facă) numai la momentele oportune. Aceste tratamente nu sunt diferenţiabile în timp, neexecutarea lor poate să compromită în totalitate recolta respectivă.

B. Particularităţi economice şi sociale ale muncii în agricultură a) Munca în agricultură, în mod tradiţional, este cel mai adesea o muncă

de tip familial. În mod aparent această muncă nu costă nimic, în gospodăriile agricole individuale sau în cele familiale nici nu se cuantifică această muncă, de unde incitaţia de a nu face economie. În exploataţiile de tip familial, de dimensiuni mai reduse, munca are o importanţă şi o semnificaţie mult mai mare decât în celelalte activităţi umane. Lucrând pentru el, pe propria sa parcelă de teren agricol, agricultorul nu simpte greutatea şi dificultatea muncii executate, de unde randamentul în muncă este superior atât calitativ, cât şi cantitativ, comparativ cu al altor categorii de lucrători agricoli mai puţin motivate în efectuarea unor lucrări agricole.

b) Munca în agricultură este puţin specializată. Există o multitudine de lucrări pentru fiecare sezon agricol, dependente de condiţiile climatice. Această varietate se amplifică potrivit culturilor şi tehnologiilor aplicate. Caracterul variabil al muncii agricole, datorat factorilor biologici şi condiţiilor climaterice, generează o serie de consecinţe asupra perioadei optime de efectuare a lucrărilor. Pe lângă efortul fizic munca în agricultură presupune şi un efort intelectual care se

Economie Agrară

107

concretizează în stabilirea din timp a structurii de producţie, a materialelor ce trebuie procurate, alegerea tehnologiilor cele mai convenabile pentru condiţiile locale, studierea pieţei de desfacere a produselor etc. în exploataţiile agricole cu caracter comercial este necesar aplicarea unor cunoştinţe ce reclamă o anumită calificare; avem în vedere nu numai o pregătire tehnică ci şi una economică, ceea ce înseamnă ţinerea unei evidenţe contabile (fie chiar şi în partidă simplă), determinarea costurilor şi a rentabilităţii produselor ce urmează a fi vândute etc.

c) Munca în agricultură este dificil de controlat şi ceea ce este mai important, calitatea muncii în agricultură este mai greu de apreciat. În mod normal, efectele se stabilesc şi devin vizibile la sfârşitul ciclului de producţie, în momentul recoltării.

d) În agricultură, activitatea se desfăşoară pe spaţii extinse, de unde rezultă productivitatea scăzută în cazul organizării necorespunzătoare şi a lipsei de supraveghere.

e) Munca în agricultură este puţin sigură pentru salariaţi. Necesarul de forţă de muncă este sezonier şi lucrătorii preferă, cum este şi firesc, o slujbă (un serviciu) mai regulată, ca în industrie. Salariul agricol sezonier se află într-o permanentă nesiguranţă datorită deselor întreruperi ale lucrului cauzate, în general, de timpul nefavorabil. Apar deseori conflicte sociale generate de această stare de lucruri, a “timpilor morţi”. Rezolvarea este una singură: garantarea unui salariu minim pentru timpul nefavorabil. În agricultură, numărul salariaţilor cu contract de muncă pe durată nedeterminată este extrem de scăzut. Munca salariată de acest fel este mai puţin adaptată condiţiilor din agricultură unde munca cunoaşte ritmuri şi intensităţi extrem de diferite, unde nesiguranţa locului de muncă este aproape permanentă, unde, aşa după cum s-a arătat mai sus, aprecierea calităţii lucrărilor executatea este destul de greoaie şi unde procesele de producţie sunt dificil de controlat.

6.3. Oferta, cererea şi preţul muncii Plecând de la regulile aplicabile pieţei bunurilor şi serviciilor am putea

aprecia că oferta de muncă pe piaţă va creşte atunci când preţul său (salariul real) sporeşte. În realitate această regulă nu funcţionează în totalitate pentru că intră în joc două elemente care operează în direcţii opuse ca urmare a opţiunilor

Gavril {TEFAN

108

populaţiei active între muncă şi odihnă, respectiv cât timp va dedica uneia din aceste două alternative.

Astfel vom întâlni: -efectul de substituţie, care acţionează în sensul creşterii numărului de ore de

muncă oferite cu scopul sporirii salariului real, caz în care indivizii tind să substituie odihna prin muncă;

-efectul de venit, care acţionează în sensul reducerii numărului de ore oferite ca urmare a creşterii preţului pe oră, caz în care indivizii obţin un venit mai mare pentru un număr determinat de ore lucrate şi vor putea să consume o cantitate mai mare de bunuri şi servicii decât consumau anterior.

Analizând cele două situaţii s-a observat că la niveluri salariale relativ scăzute, dacă acestea cresc, cantitatea de ore de muncă oferite sporeşte (efectul de substituţie este mai puternic decât efectul de venit), obţinându-se de către intreprindere un plus de venit. Plusul de venit este dat de faptul că fiecare lucrător suplimentar va produce mai puţin decât cel precedent când capacitatea de producţie şi tehnologia rămâne neschimbată datorită scăderii productivităţii muncii şi costurilor suplimentare solicitate de acesta cu noul loc de muncă.

În această situaţie intreprinderea va înceta să angajeze lucrători suplimentari.

Dacă nivelul salariului real este suficient de mare, o nouă creştere are efect invers, respectiv scade numărul orelor de muncă oferite de lucrătorii angajaţi iar intreprinderea este nevoită să angajeze noi lucrători sau să modifice tehnologiile de producţie în sensul performanţei acestora, astfel încât cererea de muncă să rămână aceeaşi sau să scadă.

6.4. Resursele de forţă de muncă Resursele de forţă de muncă, în general, sunt determinate de relaţia ce se

creează între populaţia totală, populaţia activă şi populaţia ocupată. a). Populaţia totală Populaţia totală a unei unităţi administrativ-teritoriale (comuna, oraş,

judeţ, regiune, ţară) este rezultatul mişcărilor naturale determinate de fenomenele demografice (natalitate, mortalitate, sporul natural de creştere al populaţiei) şi de mişcările migratorii de la o zonă la alta şi se exprimă prin indicatorul “numărul de locuitori” (ex: la 31 decembrie 2003, populaţia totală a Romîniei era de

Economie Agrară

109

21.733 mii locuitori şi, prin comparaţie populaţia totală a UE de peste 372 mil. locuitori reprezintă punctul de plecare în definirea ofertei domestice muncă).

Indicatorul “numărul de locuitori” se referă la populaţia stabilă dintr-un teritoriu (ex: comună) şi este expresia cantitativă cea mai sintetică a potenţialului uman de care dispune fiecare zonă.

Elementele care definesc populaţiei totală a unui teritoriu sunt: densitatea populaţiei, factorii de creştere a populaţiei, gradul de înbătrânire şi gradul de înoire al forţei de muncă (populaţiei active).

A. Densitatea populaţiei este un element cu mare variabilitate în spaţiu, fiind un rezultat al condiţiilor geografice, istorice, economice şi sociale specifice fiecărei zone. Densitatea populaţiei este un factor care excplică problemele din teritoriu (economice, de locuire, de ocupare, de protecţie a mediului) şi care fundamentează (condiţionează) aspectele privind resursele de muncă dintr-o anumită zonă.

Indicatorul economic folosit pentru cuantificarea densităţii este “numărul de locuitori/km²”. Acest indicator exprimă distribuţia populaţiei pe teritoriul administrativ al unei zone, la un moment dat şi permite distincţia dintre diferitele modele de populare a teritoriului, identificând zonele de concentrare a populaţiei şi zonele cu populaţie rară, dispersată. Nivelul mediu al densităţii populaţiei în România este mai mic cu 37.3% comparativ cu densitatea medie din UE, respectiv 91 locuitori/km², faţă de 145 locuitori/km². B. Factorii de creştere ai populaţiei sunt: rata medie a natalităţii, rata medie a mortalităţii, sporul natural de creştere al populaţiei şi rata medie a migraţiei nete.

a. Rata natalităţii, reprezintă numărul mediu de născuţi vii ce revin la 1000 locuitori. Acest indicator se calculează ca medie a evenimentelor demografice pe mai mulţi ani, spre exemplu – 2000-2003 – cu scopul de a evidenţia un comportament relativ de durată şi de a elimina posibilele distorsiuni datorate unor evenimente conjuncturale, apărute într-un an. Valoarea indicatorului este dependentă în principal de structura pe vârste a populaţiei şi este influenţată de modelul de comportament demografic al zonei şi de condiţiile social economice. Rata natalităţii exprimă capacitatea populaţiei unei zone de a asigura propria regenerare. Declinul natalităţii – generalizat ca tendinţă la nivelul întregii ţări – are repercusiuni negative asupra echilibrelor demografice ale vârstelor, în viitor.

Gavril {TEFAN

110

Rata medie a natalităţii în spaţiul rural a fost de 11,0%o în perioada 2000-2003 şi este mai mare decât media natalităţii din mediul urban (8,7%o). Nivelul mediu, pe ţară, al natalităţii în această perioadă a fost de circa 9,8%o; ceea ce înseamnă un nivel inferior celui înregistrat în UE, de 11,1%o. În prezent rata natalităţii în rural depăşeşte de 1,26 ori rata din urban, Astfel, în multe zone din rural există un potenţial de înnoire şi de întinerire a populaţiei.

b. Rata mortalităţii, reprezintă a doua componentă principală a evoluţiei populaţiei. Se exprimă prin numărul de decese înregistrate la 1000 de locuitori se calculează ca medie a evenimentelor demografice pe mai mulţi ani. Cea mai mare influenţă asupra mortalităţii o exercită vârsta populaţiei; de aceea o rată înaltă a mortalităţii înseamnă un grad ridicat de îmbătrânire a populaţiei. Există o corelaţie şi cu condiţiile economice şi sanitare de viaţă, dar aceasta este mai puţin intensă. Rata medie a mortalităţii populaţiei rurale a fost în perioada 2000-2003 de 15,2%o, aproape dublă faţă de cea a populaţiei urbane (9,7%o). Mortalitatea foarte ridicată din rural influenţează nivelul mediu pe ţară al mortalităţii generale; aceasta atinge 12,3%o, în timp ce media pe UE era de 10,0%o.

c. Sporul natural de creştere al populaţiei reprezintă diferenţa dintre rata medie a natalităţii şi rata medie a mortalităţii. La nivel naţional indicatorul are următoarele valori: 9,8%0 – 12,3%0=-2,5%0 , în rural 11,0%0 – 15,2%0 = -4,2%0, în urban 8,7%0 – 9,7%0 = -1%0.

d. Rata migraţiei nete, a treia componentă a populaţiei este mişcarea migratorie. Pentru analiza acestui fenomen se utilizează indicatorul economic rata medie a migraţiei, care reprezintă soldul schimbărilor de domiciliu în perimetrul unei zone (ex: diferenţa dintre numărul celor ce şi-au stabilit domiciliul în comună şi al celor ce au plecat cu domiciliul din comună). Şi acest indicator se exprimă la 1000 locuitori din comuna respectivă. Soldul pozitiv exprimă atractivitatea unei comune, iar soldul negativ indică lipsa de atractivitate a comunelor.

C. Îmbătrânirea demografică, este una din problemele care tinde să aibă caracter de generalitate în spaţiul rural românesc. Pentru analiza acestui fenomen social se folosesc 2 indicatori: -indicele de îmbătrânire a populaţiei, calculat ca un raport între populaţia în

vârstă de 60 de ani şi peste şi populaţia în vârstă de 0-14 ani. Acest indicator arată capacitatea sau incapacitatea comunităţii rurale de regenerare demografică. Astfel, indicele de îmbătrânire a populaţiei este de 1,27 în

Economie Agrară

111

mediul rural, în timp ce în municipii şi oraşe este de 1,01 iar pe total ţară este de 1,14. Aceşti indicatori ilustrează afectarea puternică a populaţiei rurale de procesul de îmbătrânire, generaţia tânără neputând asigura înlocuirea decât a 81,3% din actuala populaţie vârstnică. Dacă la aceasta adăugăm şi procesele actuale de scădere a natalităţii şi de creştere a mortalităţii, scăderea pe cale naturală a populaţiei din spaţiul rural apare inevitabilă şi chiar alarmantă pentru unele zone pentru următorii 10 ani.

-ponderea populaţiei vârstnice în totalul populaţiei. În România, ponderea populaţiei vârstnice s-a apropiat în ultimele două decenii de nivelurile Europei Occidentale (în România 14,4% în 1977 şi 19,2% în 2003; în Europa de Vest circa 18-19% în prezent). Spre deosebire de evoluţiile din alte ţări, în care îmbătrânirea demografică cuprinde mai întâi mediul urban, unde este şi mai accentuată, în România îmbătrânirea este mult mai accentuată în spaţiul rural şi tinde să capete caracter de generalitate.

D. Înnoirea forţei de muncă Procesul de înnoire a forţei de muncă este analizat cu ajutorul indicelui de

înnoire a forţei de muncă, calculat ca raport între populaţia din grupa de vârstă de 15-29 de ani şi populaţia din grupa de vârstă de 30-40 de ani. Valoarea acestui raport semnifică – pentru prezent – existenţa unei presiuni pe piaţa muncii rurale, nepregătită să-i absoarbă pe tineri, iar pentru viitorii 15 ani nici contingentul local al populaţiei mature. La nivelul populaţiei naţionale, populaţia matură (30-40 de ani) este înlocuită de un contingent mai numeros cu 48%, indicele de înnoire fiind de 1,48. În oraşe, diferenţa dintre contingentul de 30-40 de ani şi cel de 15-29 ani este de 47%, indicele de înnoire a forţei de muncă în urban fiind de 1,47. În rural însă, contingentul actual de 30-40 ani va fi înlocuit de unul mult mai numeros. Indicele de 1,49 arată că în următorii 15 ani pe piaţa rurală a forţei de muncă s-ar putea găsi cu 49% mai multe persoane cu capacităţi productive ridicate, nivel de pregătire mai bun, spirit întreprinzător, aflate în prezent în grupa de vârstă 15-29 ani.

Evoluţia populaţiei totale se analizează în două secvenţe succesive: -bilanţul demografic global; -repartiţia populaţiei pe vârste.

Gavril {TEFAN

112

Bilanţul demografic global, este rezultatul mişcărilor naturale ale populaţiei şi poate fi caracterizat cu ajutorul următoarelor instrumente de măsură: natalitatea, mortalitatea şi sporul natural al populaţiei. Dinamica volumului populaţiei din teritoriul administrativ al actualelor comune se apreciază cu indicele de evoluţie (creştere) a populaţiei care se calculează ca raport între numărul de locuitori din anul prezent (sau anul pentru care se face analiza – ex: 2005) şi numărul de locuitori din anul considerat ca bază de calcul (ex: 1966 = 100,0). Evoluţia numărului de locuitori dintr-un teritoriu este expresia cea mai sintetică a calităţii condiţiilor de viaţă – materiale şi spirituale – din acel teritoriu. Faptul că în majoritatea comunelor din ţară (85%) în anul 2003 trăiau mai puţini locuitori decât în 1966 semnifică faptul că insatisfacţia locuitorilor faţă de condiţiile de viaţă oferite de spaţiul rural a fost generalizată.

Repartizarea populaţiei pe vârste, dă posibilitatea de a putea face aprecieri asupra resurselor prezente şi viitoare de forţă de muncă în cadrul populaţiei. Grafic, acest lucru se realizează cu ajutorul aşa-numitei piramide a vârstelor. Piramida vârstelor nu este altceva decât un grafic care reprezintă pe una din ordonate vârsta, iar pe cealaltă ordonată efectivele privind populaţia pe sexe. Se disting astfel trei mari categorii de populaţie: clasa tânără (sub 20 de ani), clasa adulţilor (20-60 ani), clasa persoanelor în vârstă (> 60 de ani).

În ţările cu natalitate ridicată şi o mortalitate ridicată, generaţiile tinere domină, populaţia creşte numeric, iar piramida are o bază largă. Cu o natalitate în scădere, populaţia tinde spre o diminuare accentuată, tinerii sunt mai puţin numeroşi ca adulţii. Piramida care ilustrează acest declin ia formă de urnă. Forma intermediară în ogivă este caracteristică unei populaţii staţionare sau îmbătrânite, clasa tânără putând să înlocuiască adulţii.

Piramida de vârstă a unei populaţii oferă imaginea repartizării populaţiei la un moment dat. Aceasta exercită o influenţă covârşitoare asupra producţiei şi asupra repartizării venitului naţional: grupul adulţilor formează clasa productivă, suportând cheltuielile de întreţinere a tinerilor şi a persoanelor în vârstă.

Scăderea natalităţii a dus la o diminuare relativ rapidă a populaţiei şi mai ales a proporţiei tinerilor în cadrul populaţiei în ultimii 6-7 ani. Pe ansamblu, populaţia tânără reprezintă 24,5%, populaţia adultă 56,3%, iar cea vârstnică 19,2%, ceea ce demonstrează că se poate trece peste acest pasaj de trecere la un alt sistem economic fără a provoca tensiuni viitoare între generaţii, dar cu condiţia stagnării tendinţei din aceşti ultimi ani.

Economie Agrară

113

Având în vedere structura pe vârste a populaţiei rurale, nivelul actual al mortalităţii pare să fi atins un maxim; în perioada viitoare, ar urma o tendinţă de relativă stagnare şi apoi de descreştere uşoară a valorii ratei mortalităţii. Deşi pare paradoxal, totuşi nivelul actual al mortalităţii va conduce la o întinerire a populaţiei rurale peste 10-15 ani, moment până la care populaţia se va reduce, pe cale naturală, cel puţin cu 10%, datorită ponderii mari a vârstnicilor care au peste 60 de ani în prezent. Se prevede o continuare a scăderilor de populaţie în zonele cu grad ridicat de îmbătrânire; astfel, populaţia rurală a anului 2015 va fi mai tânără dar mai puţin numeroasă decât în prezent (excluzând alte cauze de modificare a numărului populaţiei).

b. Populaţia activă Populaţia activă disponibilă se compune din persoane care declară la

recensământ că exercită o activitate profesională sau care, fără să lucreze, declară că sunt în căutare de loc de muncă. Populaţia activă disponibilă constituie resursele de mână de lucru sau mâna de lucru potenţială.

Volumul populaţiei active este influenţat de două categorii de factori: structurali şi conjuncturali. Dintre factorii structurali amintim: durata de şcolarizare, vârsta de pensionare, gradul de folosire a forţei de muncă feminine. Factorii conjuncturali sunt reprezentaţi de participarea la activitatea economică a tinerilor, a vârstnicilor şi a femeilor. Aceştia pot fi folosiţi într-o măsură mai mare sau mai mică, fenomen numit “flexiune conjuncturală”.

Elementele care caracterizează populaţia activă sunt: durata de muncă (săptămânală şi anuală) şi repartiţia populaţiei active după categoriile de activitate şi după categoriile socio-profesionale. Populaţia activă a României în anul 2003 era de 9.915 mii persoane respectiv 45,6% din populaţia totală.

Categoriile de activitate sau activităţile economice se împart în mod sistematic în următoarele trei sectoare: primar, secundar, terţiar.

Sectorul primar cuprinde agricultura, pomicultura, silvicultura şi de asemenea, industriile extractive de materii prime; sectorul secundar cuprinde industria, iar sectorul terţiar cuprinde activităţile de servicii (transport, comunicaţii, comerţ, finanţe, administraţie şi apărare naţională etc.).

Această grupare a activităţilor economice în câteva sectoare principale permite caracterizarea economiei unei naţiuni în timp şi spaţiu.

c. Populaţia ocupată

Gavril {TEFAN

114

Populaţia ocupată cuprinde, potrivit metodologiei balanţei forţei de muncă, toate persoanele care, în anul de referinţă, au desfăşurat o activitate economico-socială aducătoare de venit sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii. Populaţia ocupată a României în anul 2003 a fost de 9223 mii persoane ceea ce reprezintă 93,0% din populaţia activă şi 42,4% din populaţia totală.

Statutul profesional reprezintă situaţia unei persoane ocupate, în funcţie de modul de obţinere a veniturilor prin activitatea exercitată şi anume: salariat, patron, lucrător pe cont propriu, lucrător familial neremunerat, membru al unei societăţi agricole sau al unei cooperative (tab. 6.1.) .

Ramura cu ponderea cea mai mare în populaţia ocupată este agricultura (tab.6.2.). De regulă, ţările mai puţin dezvoltate înregistrează valori mari ale indicatorului „ponderea populaţiei ocupate în agricultură din total populaţie activă”, spre exemplu, Grecia – 23%, Portugalia – 11,2%, Spania – 9%. În contrast, ţările mai bogate cum ar fi Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg, au valori sub media uniunii (tab 6.3.).

Tabelul 6.1. Structura populaţiei ocupate dupa statutul profesional – 2003, %

Statutul profesional

Specificare Total

populaţie Salariat PatronLucrător pe cont propriu

Lucrător familial

Membru al unei

societăţi agricole

Total 100,0 62,5 1,3 21,2 14,8 0,2 Agricultură 100,0 5,6 0,1 52,6 41,2 0,5 Industrie 100,0 97,0 1,1 1,7 0,2 - Construcţii 100,0 87,9 1,7 9,8 0,6 -

Anuarul statistic al României În evoluţie, indicatorul „ponderea populaţiei ocupate în agricultură din

total populaţie activă” este în continuă descreştere (tab.6.4.) datorită creşterii eficienţei şi productivităţii sistemului agricol de producţie ca efect al progresului tehnic (ex: în perioada anilor 1980 peste 2 milioane de persoane din UE au părăsit agricultura). La acest fenomen se adaugă particularităţile muncii din agricultură (exemplu: munca în agricultură de cele mai multe ori se desfăşoară în condiţii grele de lucru, cu temperaturi pozitive sau negative la limita suportabilităţii

Economie Agrară

115

umane; munca în agricultură este sezonieră iar ca efect există numeroşi timpi morţi care determină dificultăţi în salarizarea personalului angajat), cu efect negativ asupra disponibilităţii forţei de muncă de a lucra în acest sector odată cu creşterea calităţii vieţii.

Tabelul 6.2. Structura populaţiei ocupate pe ramuri ale economiei – 2003, %

Specificare Total populaţie

Total 100,0 Agricultură 34,7 Industrie 24,8 Construcţii 4,8 Servicii 35,7 Anuarul statistic al României

Tabelul 6.3. Resursele de muncă -2002

din care forţă de muncă activă : din care în agricultură Nr.

crt. Ţara Populaţia

totală mii pers.

Total mii pers. % Total

mii pers. %

1. Austria 8.087 3.648 45,1 295,5 8,1 2. Belgia 10.189 4.126 40,5 107,3 2,6 3. Danemarca 5.284 2.895 54,8 144,8 5,0 4. Finlanda 5.145 2.533 49,2 217,8 8,6 5. Franţa 56.616 25.500 45,0 1.275,0 5,0 6. Germania 82.143 37.800 46,0 1.134,0 3,0 7. Grecia 10.541 4.210 39,9 968,3 23,0 8. Irlanda 3.644 1.474 40,5 156,2 10,6 9. Italia 57.511 22.851 39,7 1.600,0 7,0

10. Luxemburg 420 213 50,7 2,1 1,0 11. Marea Britanie 58.919 28.100 47,7 337,2 1,2 12. Olanda 15.619 6.400 41,0 256,0 4,0 13. Portugalia 9.943 4.530 45,6 507,4 11,2 14. Spania 39.323 12.475 31,7 1.122,8 9,0 15 Suiedia 8.863 4.552 51,4 145,7 3,2 - Total UE 372.247 161.307 43,3 8.270,1 5,1 - România* 21733 9223 42,4 3286,2 34,7

Sursa : Date prelucrate după Eurostat, *2003

Gavril {TEFAN

116

Tabelul 6.4. Evoluţia populaţiei ocupate în agricultură – 2003, %

Specificare 1950 1960 1970 1980 1990 2000 2003

Populaţia ocupată în agricultură -mii persoane

6208,7 6233,1 4848,6 3049,0 3055,0 3523,0 3286,1

Ponderea populaţiei ocupate în agricultură în total populaţie -%

74,1 65,4 49,1 29,5 28,2 40,8 34,7

Resursele de muncă din agricultura României exprimate prin populaţia

ocupată în această ramură evidenţiază faptul că, în comparaţie cu situaţia pe plan european dispunem de un mare potenţial de muncă în această ramură.(tab.6.5.). Astfel România cu 1,5 milioane persoane active în agricultură (calculate convenţional- lucrează efectiv cu timp total) ocupă locul 4 după Rusia (7,9 mil. pers.), Polonia (4,2 mil pers.) şi Ucraina (3,5 mil pers.). De asemenea în funcţie de ponderea agriculturii în populaţia totală România ocupă locul 6 după Albania (47,6%), Moldova (21,9%), Polonia (21,2%), Serbia (19,1%), şi Grecia (16,2%).

d. Şomajul, constituie un fenomen complex, statisticile curente permiţând numai o apreciere imperfectă, măsurarea lui fiind făcută în diferite moduri, în funcţie de o ţară sau alta. Există o definiţie internaţională a şomajului adoptată de Biroul Internaţional al Muncii (B.I.M.). În acest sens, şomeri sunt persoanele de 15 ani şi mai mult, care în perioada de referinţă îndeplinesc simultan următoarele condiţii: - nu au loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri; - sunt în căutarea unui loc de muncă utilizând în ultimele 4 săptămâni demersuri pentru a-l găsi (înscrierea la oficiile de forţă de muncă şi şomaj sau la agenţii particulare de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu,

Economie Agrară

117

apelarea la prieteni, rude, colegi, sindicat etc.) sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă şi-ar găsi imediat un loc de muncă.

Tabelul 6.5. Evoluţia populaţiei ocupate în agricultură – 2003, %

Specificare Populaţia

activă totală

Populaţia agricolă activă

Suprafaţa agricolă

Ponderea agriculturii în populaţia

activă totală

Suprafaţa agricolă pe o persoană activă din agricultură

Total mondial 2.993.067 1.326.642 5.021.734 44,3 3,8

Ţări dezvoltate 658.371 46.600 1.843.180 7,1 39,6

Ţări în curs de dezvoltare

2.334.696 1.280.042 3.178.554 54,8 43,9

Ţări în tranziţie 210.151 30.687 633.631 14,6 20,6

Europa - total 359.837 30.098 487.771 8,4 16,2

UE 177.337 7.305 140.318 4,1 19,2 Germania 40.288 967 17.033 2,4 17,6 Austria 3.728 183 3.390 4,9 18,5 Benelux 4.409 78 1.544 1,8 19,8 Danemarca 2.926 26 2.676 3,6 25,2 Spania 17.611 1.234 29.398 7,0 23,8 Finlanda 2.592 137 2.219 5,3 16,2 Franţa 26.893 857 29.631 3,2 34,6 Grecia 4.643 752 8.502 16,2 11,3 Irlanda 1.629 160 4.399 9,8 27,5 Olanda 7.370 241 1.931 3,3 8,0 Portugalia 5.109 630 4.142 12,3 6,6 Marea britanie 29.964 529 16.954 1,8 32,0

Suedia 4.792 146 3.144 3,0 21,5 România 10.726 1.547 14.852 14,4 9,6

Gavril {TEFAN

118

Şomajul se cuantifică cu indicatorii: “numărul de şomeri”, “rata şomajului”, “structura şomerilor pe categorii de vârstă”, “structura şomerilor pe categorii socio-profesionale”, “structura şomerilor după nivelul de instruire” şi “durata medie a şomajului”.

Numărul total al şomerilor definiţi în sens B.I.M. rezultă din statistica naţională, iar rata şomajului se calculează ca raport între numărul şomerilor şi populaţia activă ori 100. În România la sfârşitul anului 2003 rata şomajului era de 7,4% cu tendinţă de scădere.

Şomajul “ascuns”, este un fenomen caracteristic în special sectoarelor cu productivitate scăzută, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, este greu de cuantificat şi distorsionează dimensiunea reală a şomajului.

6.5. Productivitatea muncii în agricultură

Din punct de vedere economic munca reprezintă un element al cheltuielilor de producţie a cărui efect este cuantificat cu ajutorul indicatorului „productivitatea muncii“. Acest indicator măsoară eficacitatea cheltuirii muncii în procesul de producţie şi reprezintă timpul de muncă cheltuit pentru producerea unei unităţi de produs sau cantitatea de produse obţinute în unitate de timp. Productivitatea muncii se poate calcula folosind mai multe metode: metoda unităţilor naturale (fizice), metoda unităţilor convenţionale şi metoda unităţilor valorice.

a. Metoda unităţilor naturale (fizice) se utilizează în cazul unei producţii omogene sau a unui singur produs. Relaţia de calcul este următoarea:

QtTsau

TQtW = , în care:

W – productivitatea muncii;

Qt – producţia totală sau volumul total de lucrări;

T – fondul total de timp de muncă consumat – ore-om.

Inconvenientul acestei metode constă în faptul că nu se ia în calcul şi producţia secundară, care se obţine cu acelaşi fond de timp de muncă cheltuit. Metoda se limitează la determinarea productivităţii muncii pe produs, nefiind posibilă calcularea acesteia pe ramuri sau unităţi agricole.

Economie Agrară

119

b. Metoda unităţilor convenţionale se utilizează în cazul calculării productivităţii muncii la un grup de produse sau activităţi asemănătoare, care se transformă în unităţi convenţionale (unităţi nutritive, calorii etc) cu ajutorul unor coeficienţi de echivalenţă specifici. Relaţia de calcul este următoarea:

∑

∑

=

== n

ii

n

iii

T

KQW

1

1

în care:

Qi – cantitatea din produsul „i“, unde i = 1,2, ...., n;

Ki – coeficientul de echivalare a produsului „i“ în unităţi convenţionale;

Ti = fondul de timp de muncă consumat pentru produsul „i“.

c. Metoda unităţilor valorice se utilizează atunci când există o diversitate de produse de natură diferită, care au ca singur element comun – valoarea, exprimată prin preţ, dând astfel posibilitatea ca întreaga producţie obţinută (principală, secundară, neterminată) să se transforme în lei. Se exprimă cu ajutorul a doi indicatori (producţia finală, respectiv marja brută realizată la o unitate de timp de muncă cheltuită):

∑

∑

=

== n

ii

n

ifi

T

PW

1

1

∑

∑

=

== n

ii

n

i

T

MbW

1

1

în care:

Pfi – producţia finală a produsului „i“, unde i = 1, 2, ..., n;

Mb –Marja brută obţinută la produsul „i“, unde i = 1, 2, ..., n.

Preţurile de evaluare a produselor agricole pot fi diferite. De aceea, pentru a nu influenţa rezultatul final, toate produsele şi activităţile trebuiesc evaluate cu aceeaşi categorie de preţ.

Gavril {TEFAN

120

Metoda unităţilor valorice prezintă avantajul evidenţierii calităţii produselor, dând posibilitatea calculării productivităţii muncii atât pe produs, pe lucrare, pe ramură de producţie, pe sector, cât şi pe întreaga agricultură. De asemenea, permite compararea nivelului productivităţii muncii atât pe produs, cât şi pe unităţi şi ramuri de producţie din zone cu condiţii de climă şi sol asemănătoare.

Indicatorii productivităţii muncii se subdivid în: - direcţi sau de bază; - indirecţi sau parţiali.

a. Indicatorii direcţi sau de bază, sunt: - producţia obţinută în unitatea de timp; - volumul de lucări realizat în unitatea de timp; - timpul ce revine pe unitatea de produs; - timpul consumat pe unitatea de lucrare.

b. Indicatorii indirecţi sau parţiali, sunt: - consumul de muncă pe unitatea de suprafaţă, la diferite lucrări; - consumul de muncă ce revine la un grup de lucrări; - consumul de muncă pe unitatea - vită mare; - volumul de lucrări anual şi pe campanii agricole ce revine pe tractor

fizic sau convenţional; - volumul de lucrări pe mecanizator - anual.

Indicii productivităţii muncii, exprimă dinamica acesteia şi pot fi: - indici cu bază fixă; - indici cu bază în lanţ sau mobilă; - indici individuali când se referă la un singur produs sau lucrare; - indice agregat, atunci când se iau în discuţie mai multe produse sau

lucrări. a. Indicele productivităţii muncii- iW:

iW = ×WoW1

100, în care:

- W1 = nivelul productivităţii muncii în perioada curentă sau actuală; - Wo = nivelul productivităţii muncii în perioada trecută sau de bază.

b. Indicele individual- iw:

Economie Agrară

121

a. iWi = QT

QoTo

11

: ,

b. iWi = TQ

ToQo

11

: , în care:

- Q1 = producţia, în perioada curentă sau actuală, în expresie naturală sau valorică; - Qo = producţia în perioada trecută sau de bază, în expresie naturală sau valorică; - T1 = timpul consumat în perioada curentă sau actuală; - To = timpul consumat în perioada trecută sau de bază.

c. Indicele agregat:

a. iWa =ΣΣQ

T1 0

1×

:ΣΣQo p

To×

,

b. iWa = Σ

ΣT

Q p1

1×:

ΣΣ

ToQo p×

, în care:

- ΣQ1, ΣQo, T1, To = producţia şi timpul în perioadele 1 şi 0; - p = preţul constant comparabil.

În agricultură, productivitatea muncii este influenţată de factorii naturali. De aceea, în anumite zone de producţie, la acelaşi fond de timp de muncă consumat, se pot obţine rezultate diferite. Acest fapt impune ca indicatorii productivităţii muncii să se calculeze pe zone de producţie agricolă, unde condiţiile de realizare a producţiei sunt asemănătoare. De asemenea, pentru a elimina influenţa condiţiilor pedoclimatice este absolut necesară utilizarea datelor medii pe o perioadă de cel puţin 3-5 ani.

Analizând comparativ productivitatea muncii din agricultura României cu cea a ţărilor din UE constatăm următoarele:

-în medie productivitatea muncii din agricultura României reprezintă 35,5% din productivitatea muncii obţinută în UE;

Gavril {TEFAN

122

-productivitatea agricultorului român exprimată în EURO/lucrător agricol, comparativ cu productivitatea agricultorului din UE este în medie de 4 ori mai mică (tab.6.6), fapt determinat în special de numărul mare de persoane considerate ca având principala ocupaţie agricultura (tab.6.7.). Totuşi trebuie să privim cu o anumită precauţie acest indicator, care ne poate creea o imagine falsă despre agricultura României. Spre exemplu, dacă analizăm indicatorul producţia totală în kg produse agricole pe locuitor observăm că la unele produse România înregistrează valori superioare UE (tab.6.8.).

Tabelul 6.6.

Producţia finală (Pf) ce revine pe lucrător agricol –media 1997-2002

Ţara Pf

-mil. EURO

Populaţia activă din agricult.

-mii persoane-

Pf/ lucrător agricol

-EURO/ pers.-

Decalaj -nr ori-

Pf/hectar EURO/ha

UE - 15 213878 8.164 26.197 4,8 1.223 Austria 3.553 211 16.839 3,2 1.040 Benelux 6.430 87 73.908 13,6 4.517 Danemarca 6.199 119 52.092 9,6 2.305 Finlanda 2.147 156 13.763 2,5 988 Franţa 46.187 977 47.274 8,7 1.630 Germania 32.043 1.118 28.661 5,3 1.867 Grecia 8.834 814 10.853 2,0 2.524 Irlanda 4.430 166 26.687 4,9 1.020 Italia 35.694 1.479 24.138 4,5 2.406 Olanda 16.694 248 76.235 14,1 8.096 Portugalia 3935 683 5761 1,1 1.029 Spania 26.642 1.397 19.071 3,5 1.039 Suiedia 3.252 162 20.074 3,7 1.046 Marea Britanie 17.838 547 32.610 6,0 1.103 România 9.127 1.691 5397 1,0 671 Cehia 2.568 497 5.167 1,7 599 Polonia 11.996 4.506 2.663 0,9 651 Slovacia 1.559 278 5.680 1,9 638 Ungaria 4.346 551 7.887 2,6 705

Sursa : Date prelucrate după Eurostat

Economie Agrară

123

Tabelul 6.7.

Dotarea cu forţă de muncă a agriculturii UE şi a ţărilor candidate -1999 Ţara SAU -mii ha- Forţă de muncă-pers./100 ha SAU-

Austria 1479 14,2 Benelux 785 11,1 Danemarca 2373 5,0 Finlanda 2129 7,3 Franţa 19468 5,0 Germania 12060 9,3 Grecia 3915 20,7 Irlanda 1346 12,3 Italia 10927 13,5 Olanda 935 27,8 Portugalia 2900 23,5 Spania 19164 7,2 Suiedia 2799 5,8 Marea Britanie 6425 8,5 România 9900 33,2 Bulgaria 4511 40,5 Cehia 3331 14,9 Polonia 14424 31,2 Slovacia 1605 17,3 Ungaria 5047 10,9

Sursa : Date prelucrate după Eurostat

Tabelul 6.8. Producţia agricolă vegetală ce revine pe locuitor – media 2000/2003

România UE Nr. crt. Cultura

kg/persoană kg/persoană 1. Cereale total, din care: 788 573 a. -grâu 301 279 b. -orz 53 141 c. -porumb 420 94 2. Cartofi 133 126 3. Tomate 18 38 4. Mere 21 26 5. Pere 4 7 6. Prune 11 3

Sursa : Date prelucrate după Eurostat

Gavril {TEFAN

124

6.6. Factorii de creştere ai productivităţii muncii

Creşterea productivităţii muncii la nivelul agriculturii este asigurată prin: • investiţii în progres tehnic (mijloace mecanizate, mijloace biologice,

mijloace chimice); • prin creşterea calităţii muncii şi profesionalizarea fermierilor. Fermierul

român cu timp integral în agricultură (full-time) obţine un venit net mediu anual (este diferenţa dintre venitul agricultorului şi impozite, venitul agricultorului este egal cu marja brută minus amortismentele) de 1.300 EURO comparativ cu 16.700 EURO media acestui venit în UE;

• prin creşterea dimensiunii şi mărimii fermei; • prin o bună organizare a pieţelor de desfacere.

Factorii care stau la baza creşterii productivităţii muncii la nivel de întreprindere se împart în două grupe: a. Factorii generali, includ: 1. investiţii în creşterea şi modernizarea capitalului fix direct productiv; 2. utilizarea optimă a mijloacelor tehnice; 3. intensificarea producţiei vegetale şi animale prin prisma zonalităţii,

diversificării, cooperării şi integrării producţiei agricole. b. Factorii specifici, includ următoarele componente: 1. organizarea managerială a proceselor de producţie şi asigurarea unor raporturi

optime între resursele de muncă, mijloacele de muncă, materii şi materiale; 2. folosirea optimă a potenţialului de muncă, dezvoltarea aptitudinilor şi a

capacităţilor în procesul muncii; 3. optimizarea dimensiunii şi structurii activităţilor de producţie. 4. cunoaşterea în detaliu a evoluţiei pieţei de produse vegetale şi animale

(interne şi externe), preţul produselor industriale şi preţul produselor agricole.

Economie Agrară

125

CAPITOLUL 7

Investiţiile în agricultură

7.1. Investiţiile - concept, importanţă 7.2. Particularităţile investiţiilor în

agricultură 7.3. Clasificarea investiţiilor 7.4. Eficienţa economică a investiţiilor 7.1. Investiţiile - concept, importanţă

Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor prin care se achiziţionează bunuri de capital fix, se dezvoltă, se reface şi se modernizează capitalul fix existent. Investiţiile produc efecte economice pe perioade mai mari de un an şi poartă denumirea de cheltuieli de capital.

Investiţiile, în general, au două reprezentări : -întreprinderea care investeşte are o acţiune de stimulare a altor

intreprinderi (le dă acestora de lucru), de stimulare a cererii, de stimulare a activităţii economice în general;

-întreprinderea care investeşte îşi dezvoltă capacităţile de producţie instalate şi oferă bunuri posibile (stimulează oferta). Investiţia joacă rolul de bază în creşterea economică, deoarece ea acţionează simultan asupra cererii şi ofertei de bunuri.

Acţiunea asupra cererii Ce se întâmplă atunci când întrprizătorii au ca obiectiv să-şi dubleze

producţia?. Se vor adresea fabricanţilor de progres tehnic şi apar două situaţii în funcţie de locaţia fabricanţilor. a) Dacă fabricanţii sunt în străinătate întreprizătorii vor externaliza veniturile lor prin achiziţia de utilaje din exteriorul ţării. Deci, în acest caz producătorii străini îţi măresc vânzările, dar balanţa domestică comercială se deteriorează şi efectele investiţiei se opresc aici. b) Dacă fabricanţii de echipamente sunt naţionali, decizia de a investi va declanşa o serie de mişcări favorabile. Cifra de afaceri a furnizorilor de

Gavril {TEFAN

126

echipamente creşte şi, în consecinţă, salariile şi impozitele pe care ei le plătesc, profiturile pe care le realizează cresc în aceeaşi măsură. Salariaţii lor, eventual în număr mai mare, consumă mai mult. Distribuitorii şi producătorii de alimente, de îmbrăcăminte, televizoare, de automobile etc, văd cum vânzările şi încasările lor cresc. Pentru a face faţă unei cereri mai mari, aceştia îşi măresc producţia, fac noi angajări, măresc salariile şi comenzile către furnizorii lor. Per total, rezultă că investiţia naţională are un efect multiplicator asupra activităţii economice. Acest efect se numeşte efectul multiplicator al investiţiilor lui Keynes. Descoperirea acestei explicaţii, a constituit acum o jumătate de secol un avans major în exercitarea politicii economice.

Conform efectului multiplicator, când afacerile merg prost, acestea se pot relansa prin programe de investiţii. Trebuie sa reamintim ca în cazul în care fabricanţii sunt străini, va avea loc o fugă a comenzilot şi a efectelor multiplicatoare spre străinătate. Această fugă deteriorează echilibrul financiar al intreprinderilor şi pe cel al naţiunii, fără a determina relansarea activităţii sperate. Astfel, cunoaştem astăzi că toată relansarea economică a României se direcţionează în cea mai mare parte pentru simplul fapt că majoritatea achiziţiilor de capital fix se fac din exterior. Relansarea economică atât de dorită are la bază în special intrările de capital străin şi mai puţin efectul multiplicator explicat în sens tradiţional.

Acţiunea asupra ofertei Investiţiile aduc o mărire a capacităţilor de producţie1: - Dacă maşina se substituie unei maşini vechi, scoasă din uz, aceasta este

o investiţie de reînnoire sau de înlocuire. - Maşina nouă poate, de asemenea, să fie adăugată vechilor maşini

existente: aceasta este o investiţie de extensie sau netă. De exemplu, se achiziţionează un nou tractor. Suma dintre investiţiile nete şi de înlocuire formează investiţiile brute. În practică, distincţia este departe de a fi totdeauna clară. Intreprinderea a investit în acelaşi timp pentru a răspunde cererii, pentru reducerea defectelor de fabricare, pentru ameliorarea calităţii producţiilor şi livrarea de noutăţi şi pentru reducerea costurilor sale unitare (utilizează pentru aceeaşi producţie, mai puţini salariaţi, mai puţine materii prime şi mai puţină

1 Dona, I. - Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti, 2000

energie).

Economie Agrară

127

Cunoscând că investiţiile au atâtea virtuţi, se înţelege mai greu de ce se stagnează din acest punct de vedere de foarte mulţi ani în foarte multe ţări, inclusiv România. Cum se face că având atâţia muncitori neocupaţi, ţările nu încep relansarea investiţiilor, stimulând astfel ansamblul activităţilor economice?.

Dintre toate variabilele economice, investiţia este una dintre cele mai greu de explicat. Într-o economie descentralizată, investiţia totală depinde de deciziile numeroşilor şefi de intreprinderi. A investi nu este altceva decât a face un pariu cu viitorul. Dar, eşti din ce în ce mai puţin înclinat să pariezi când perspectivele de viitor sunt ameninţate de mari greutăţi. Decizia de a investi este o decizie ireversibilă, cel puţin pentru câţiva ani. Dacă conjunctura economică va fi mai puţin favorabilă decât previziunile, veniturile sperate nu se vor realiza, cu toate că cheltuielile legate de dobânzile bancare şi de rambursarea creditelor vor continua să curgă. Intreprinderea se va găsi în dificultate cu bancherul său, cu furnizorii săi şi foarte probabil va fi îndrumată spre lichidare. Pentru a evita de a fi prea îndatorate şi de a risca astfel să-şi piardă independenţa, societăţile preferă să se autofinanţeze în cea mai mare parte. Ele nu distribuie acţionarilor decât o parte din beneficiile lor şi reinvestesc restul. Autofinanţarea reprezenta prin anii ’60, 80% din investiţiile totale, chiar 100% în Statele Unite. Profiturile ridicate contribuie astfel uşor la demararea investiţiilor.

Un obstacol în calea investiţiilor îl constituie existenţa unor maşini subexploatate. Intreprinderile care nu folosesc la întreaga capacitate tehnica şi echipamentele de care dispun sunt obligate să răspundă la toate comenzile suplimentare ale clienţilor lor fără maşini suplimentare, deci fără să investească. Ele dispun de o marjă de capacitate neutilizată. Atâta timp cât această marjă nu va fi resorbită, intreprinderile nu vor putea să investească. Cheia investiţiei este încrederea în viitor, “starea de încredere”. Încrederea în viitor nu înseamnă siguranţă financiară aşa cum am fi înclinaţi să credem, înseamnă risc. Înclinaţia spre risc a întreprizătorilor determină volumul investiţiilor dintr-o economie.

În rezumat, în ciuda tuturor virtuţilor sale, investiţia poate să se găsească în mod durabil blocată. Mai multe variabile contribuie la mecanismele investiţiei: volumul economiilor, costul creditului, demararea crescândă a cererii, rentabilitatea profiturilor şi natural încrederea în viitor. Este suficient ca una din variabile să fie negativă pentru investiţia să stagneze. Aceasta se întâmplă când

Gavril {TEFAN

128

ansamblul economiei este bolnav. Şi dacă durează mult timp, concurenţa este neiertătoare. Întreprinderile şi ţările care nu investesc vor pierde teren în privinţa tehnicii, iar jocurile tehnologice sunt jocuri vitale.

Analizând evoluţia investiţiilor din agricultura României rezultă că în anul 2003 investiţiile brute au scăzut cu 80% faţa de anul 1985, iar efectele sunt uşor de constatat. 7.2. Particularităţile investiţiilor în agricultură Spre deosebire de alte domenii în care se produc bunuri şi servicii, investiţiile efectuate în agricultură prezintă anumite particularităţi care trebuie luate în considerare. 1. Obţinerea unităţii de produs se realizează cu un volum mai mare de capital fix, iar sporul de producţie nu este întotdeauna ascendent sau proporţional cu volumul capitalului fix angajat. 2. Capitalul tehnic - tractoare, maşini agricole - are o utilizare sezonieră pe parcursul anului cu efecte negative asupra randamentelor în exploatare. 3. Fondurile investite se recuperează după o perioadă mare de timp - plantaţii viticole, livezi, animale, construcţii speciale - sere, amenajări hidroameliorative etc. 4. Capitalul fix neproductiv deţine o pondere mai mare în balanţa generală a capitalului, ceea ce, influenţează nivelul profitabilităţii şi eficienţei economice în producţia agricolă. 7.3. Clasificarea investiţiilor Abordarea şi înţelegerea problematicii investiţiilor presupune cunoaşterea criteriilor de clasificare a acestora şi anume: destinaţia economică, sfera de acţiune, participarea la progresul tehnic, structura costurilor, sursele de finanţare. 1. Destianţia economică. După acest criteriu, investiţiile se împart în productive şi neproductive. a. Investiţiile productive, participă direct în procesul de obţinere a bunurilor: plantaţii viticole, livezi, animale de reproducţie.

Economie Agrară

129

b. Investiţiile neproductive, nu contribuie la obţinerea de produse vegetale şi animale, dar facilitează activitatea economică din aceste domenii – clădiri administrative, infrastructură, mijloacele de transport. 2. Sfera de acţiune. Acest criteriu împarte investiţiile în: specifice, comune şi generale. a. Investiţiile specifice, sunt cele care revin pe unitatea productivă - hectar, animal, pe unitatea de produs, sau pe unitatea de depozitare - metru pătrat, metru cub. b. Investiţiile comune, vizează realizarea de capital fix, utilizabil în mai multe activităţi sau domenii - magazii, depozite, remize. c. Investiţiile generale, au ca ţintă obiective de interes general - clădiri administrative, case de cultură, parcuri, baze sportive. 3. Participarea la procesul tehnic-tehnologic. Investiţiile - din acest punct de vedere - se împart în: investiţii de refacere şi investiţii de modernizare. a. Investiţiile de refacere, se referă la înlocuirea, lărgirea şi reconstruirea capitalului fix, fără modificări în nivelul tehnic. b. Investiţiile de modernizare îndeplinesc aceleaşi funcţii dar sunt dublate de ridicarea nivelului tehnic şi al parametrilor funcţionali şi de performanţă ai capitalului fix. 4. Structura costurilor. După acest criteriu investiţiile se împart în: investiţii cu consum mare de muncă vie şi investiţii cu consum mare de resurse materiale. a. Cu consum specific mare de muncă vie - toate lucrările hidroameliorative. b. Cu consum specific mare de resurse materiale - sere, tractoare, maşini agricole, spaţii de depozitare şi conservare a produselor vegetale şi animale. 5. Sursele de finanţare. Investiţiile se împart în proprii şi atrase. a. Investiţiile proprii -angajează disponibilităţile financiare ale exploataţiilor agricole. b. Investiţiile atrase - sunt finanţate de la bugetul de stat sau prin intermediul angajării de credite bancare.

Gavril {TEFAN

130

7.4. Eficienţa economică a investiţiilor Cercetarea alternativelor de investiţie presupune mai multe modalităţi de realizare, fiecare dintre acestea caracterizându-se printr-o varietate de informaţii referitoare la eforturi, efecte, raportul existent între acestea, durata de realizare, durata de obţinere a efectelor economice şi sociale.

Analiza economică a unui proiect de investiţie cuprinde , în linii mari, următoarele faze:

definirea obiectivelor investiţiei – este strâns legată de tipul de întreprinzător care trebuie să decidă investiţia; astfel, întreprinzătorul privat urmăreşte analiza convenienţei investiţiei având ca parametru obiectiv profitul calculat pe baza veniturilor (cifrei de afaceri) şi costurilor monetare pe care le prevede să le realizeze pe piaţă, iar întreprinzătorul public urmăreşte pe lângă maximizarea profitului şi bunăstarea socială în sensul că ţine cont nu numai de efectele interne ale investiţiei ci şi de efectele externe – influenţa asupra economiei locale, asupra peisajului, etc.;

analiza indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor care se pot clasifica în:

aindicatori generali (profitul, rata profitului, productivitatea muncii, etc.);

aindicatori specifici (prezintă anumite particularităţi specifice investiţiilor).

Alegerea celei mai eficiente variante de investiţie. A. Indicatorii eficienţei economice a investiţiilor

Pentru evaluarea eficienţei economice a investiţiilor se foloseşte un sistem complex de indicatori care poate fi împărţit în indicatori statici şi indicatori dinamici.

1. Indicatori statici 1.1. Investiţia specifică (Is) este un indicator parţial al eficienţei

economice care exprimă valoarea investiţiilor (în unităţi fizice sau valorice) ce revine pe unitatea de produs sau pe unitatea de producţie (animal, m2, ha, etc.):

Economie Agrară

131

QItIs = ,

unde:

It – valoarea investiţiei totale;

Q – volumul producţiei.

1.2 Sporul de producţie- ∆Q, în unităţi naturale sau valorice, se stabileşte utilizînd relaţia:

∆Q = Q1 - Qo, în care:

Q1 = producţia în varianta cu investiţii; Qo = producţia în varianta fără investiţii.

1.3. Sporul de profit- ∆Prt, pe hectar şi animal:

∆Prt = Prt1 - Prto, în care:

- Prt1 = profitul net în varianta cu investiţii; - Prto = profitul net în varianta fără investiţii.

1.4. Reducerea costului de producţie- ∆Cp:

∆Cp = ΣCho

Qo - ΣCh

Q1

1, în care:

- ΣCho, ΣCh1 = cheltuielile totale pe variante; - Qo, Q1 = producţia totală pe variante.

1.5. Creşterea profitabilităţii- ∆Pr:

∆Pr = Pr tCh

11Σ

- Pr toChoΣ

1.6. Creşterea rentabilităţi – ∆ r, se determină după relaţa:

∆ r = r1 – r0, unde

r1 – rata rentabilităţii după efectuarea investiţiei; r0 – rata rentabilităţii înainte efectuarea investiţiei; 1.7. Durata de recuperare a investiţiilor (Tr) – indicator sintetic de

apreciere a eficienţei economice a investiţiilor, reflectă intervalul de timp, exprimat în ani, în care investiţia se recuperează pe baza profitului net anual

Gavril {TEFAN

132

obţinut. Trebuie să fie mai mic de 10 ani sau mai mic decât viaţa economică a investiţiei.

Relaţiile de calcul utilizate sunt:

pentru obeictive noi de investiţii:

aPrItTr = ,

în care:

Pra – profitul net anual – lei.

pentru compararea variantelor de investiţii proiectate se calculează durata de recuperare a investiţiilor suplimentare (Trs):

01

01PrPrItItTr

−−

=

în care:

It1 – investiţia totală pentru varianta 1 – lei;

It0 – investiţia totală pentru varianta 0 – lei;

Pr1 – profitul net anual determinat de It1 – lei;

Pr0 – profitul net anual determinat de It0 – lei.

pentru modernizarea sau dezvoltarea unor obiective existente:

01 PrPrImTrs −

=

unde:

Im – investiţia pentru modernizare – lei;

Pr0 – profitul net anual înaintea efectuării lucrărilor de investiţii–lei;

Pr1 – profitul net anual după modernizare sau dezvoltare – lei.

Influenţa pe care o exercită progresul tehnic şi creşterea productivităţii sociale cere ca duratele de recuperare să fie din ce în ce mai scurte, pentru a nu se ajunge în situaţia să depăşească durata normală de funcţionare a utilajelor şi instalaţiilor.

Economie Agrară

133

1.8. Rata rentabilităţii capitalului investit (Rrc) sau coeficientul de eficienţă a investiţiilor reflectă profitul net anual realizat la fiecare 100 lei investiţie totală. Trebuie să fie de minim 5%. Se determină cu relaţia:

100Pr

×=It

Ci a ,

unde:

Pra – profitul net anual – lei;

It – investiţia totală – lei.

1.9. Randamentul economic al investiţiilor (Ri) reprezintă raportul dintre valoarea profitului obţinut pe întreaga durată de funcţionare a obiectivului (Prt) şi investiţia totală (It), se calculează cu relaţia:

ItPrRi t= ,

în care: Prt = Pr × nr. ani

1.10. Viteza de recuperare a investiţiilor (Vr) arată de câte ori se recuperează investiţia pe durata ei de funcţionare normată şi se calculează cu relaţia:

TrTVr = ,

unde:

T = durata normală de funcţionare a investiţiei – ani;

Tr – durata de recuperare – ani.

1.11. Rata îndatoririi – Rî, trebuie sa fie maxim de 60%. Se calculează după relaţia:

TAiTDiRi = , unde:

TDî – total datorii în anul i;

Tai – total active în anul i.

Gavril {TEFAN

134

După punerea în funcţiune a obiectivelor de investiţii acestea intră în categoria activelor fixe (imobiliare). Eficienţa economică a activelor fixe în funcţiune poate fi apreciată cu ajutorul următorilor indicatori:

venituri totale (Vt) sau valoarea serviciilor prestate la 1000 de lei active fixe (Af):

1001000 ×=AfVtAflei/Vt

Acest indicator reprezintă de fapt inversul investiţiei specifice deoarece Af ≈ It, iar VT ≈ Q.

valoarea adăugată brută (VAB) la 1000 lei active fixe:

AfVABAflei/VAB =1000

fondul de salarii (S) la 1000 lei active fixe:

10001000 ×=AfSAflei/S

profitul ce revine la 1000 lei active fixe:

10001000 ×=AfPrAfleiPr/

2. Indicatorii dinamici Analiza dinamică a eficienţei economice a investiţiilor permite cuantificarea factorului timp asupra întregului proces investiţional.

În analiza dinamică se aduc toate valorile dispersate în timp la un singur moment care, de regulă, este cel actual, prin tehnica actualizării. Valoarea viitoare (Cn) peste n ani, a unui capital actual (C0) se calculează cu ajutorul formulei dobânzii compuse în care:

Cn = C0 × qn

unde:

q – valoarea la care ajunge o unitate monetară (1 leu) într-un an – lei;

n – timpul sau durata împrumutului sau investiţiei – ani.

q = 1 + r × n

Economie Agrară

135

unde:

r – rata dobânzii –%; n – 1 an; qn = (1+r)n

unde:

qn – factor de întârziere a dobânzii compuse;

n – x ani.

De exemplu: se depozitează în bancă următoarele capitaluri: 300000 lei imediat iar 600000 lei la sfârşitul celui de-al doilea an. Cu o rată a dobânzii de 10%, care va fi capitalul final peste 5 ani?

Cn = C0 × qn

Cn = 300000 × q5 + 600000 × q3

Cn= 300000 × 1,6105 + 600000 × 1,3310

Cn = 1281750 lei

Valorile „q“ se găsesc calculate în tabele financiare. La analiza proiectelor de investiţii apare necesitatea urmăririi cheltuielilor şi a rezultatelor ce se vor obţine pe toată durata de viaţă a obiectivului.

Premisa fundamentală a metodei actualizării se referă la faptul că orice valoare se degradează în timp, în condiţiile în care nu este integrată unui proces economic de valorificare. Relaţia utilizată este următoarea:

C0 = Cn × nq1

unde:

l/qn – factor de anticipare a dobânzii compuse.

De exemplu: trebuie de achitat următoarele debite: 100000 lei peste 2 ani, 300000 lei peste 3 ani şi jumătate, 500000 lei peste 4 ani. Stabilind de comun acord cu creditorul pentru plata imediată a dobânzilor cu o rată de 9%, cât va trebui vărsat efectiv?

C0 = Cn × nq1

Gavril {TEFAN

136

C0 = 100000 × 21

q +

×+×

211300000 r +

+ 500000 × 41

q=660443 lei

21

q= 0,8416; 1 + r ×

21 = 0,7403; 4

1q

= 0,7084

Valorile 1/qn se găsesc calculate în tabelele financiare. Analiza dinamică a eficienţei economice a investiţiilor se realizează cu ajutorul indicatorilor raport venituri-costuri actualizate (V/C), valoarea netă actualizată (VNA) şi rata internă de rentabilitate (RIR).

2.1. Raportul venituri-costuri sau profit-costuri (R) permite compararea încasărilor realizate pe întreaga durată de funcţionare a obiectivului cu cheltuielile totale aferente (Investiţii + cheltuieli de producţie). Pentru a permite comparabilitatea acestor indicatori care se obţin în perioade diferite de timp, se apelează la tehnica actualizării.

Relaţia de calcul este:

n

n

tn

n

n

tn

qC

qV

R1

1

1

1

∑

∑

=

== sau

n

n

tn

n

n

trn

qC

qP

R1

1

1

1

∑

∑

=

==

unde:

Vn – veniturile totale în anul „n“ – lei;

Cn – costurile totale în anul „n“ – lei;

Prn – profitul total în anul „n“ – lei;

n – numărul de ani;

t – durata pe care se calculează actualizarea – ani.

În cazul în care pentru un proiect investiţional analizat, R este subunitar, înseamnă că la rata de actualizare folosită nu se recuperează cheltuielile făcute cu

Economie Agrară

137

realizarea şi funcţionarea obiectivului (acest raport trebuie să aibă valori mai mari decât 1 pentru ca investiţia să fie eficientă).

2.2. Valoarea netă actualizată (VNA) – exprimă diferenţa dintre veniturile şi costurile actualizate legate de investiţie:

nnn

n

t q)CV(VNA 1

1×−=∑

=

,

unde: suma ∑ indică faptul că sunt actualizate toate veniturile Vn şi toate costurile Cn care se pot verifica din anul t= 1 până la anul n în care investiţia îşi pierde valabilitatea.

De evidenţiat faptul că fluxul valorilor de actualizare este diferit în raport cu ciclul de viaţă al investiţiei (limitat sau nelimitat) de cadenţa încasării veniturilor şi efectuării cheltuielilor (anual sau periodic) în general spus de distribuţia veniturilor şi costurilor în timp.

Valoarea netă actualizată – VNA, este o valoare estimată la momentul prezent a unei sume de bani care va fi disponibilă la un moment viitor. Pentru ca investiţia să fie eficientă valoarea VNA trebuie să fie pozitivă. Ea se calculează pe baza relaţiei:

nn qS

rsVNA =+

=1

sau

Itr

FNnr

FNiVNA ni

n

i−

++

+= ∑

= )1()1(1

unde:

S – suma de bani utilizată sau profitul actual;

n – numărul de ani;

r – rata dobânzii;

Fni – flux de lichidităţi net din anul i.

La calcularea lui R şi a lui VNA rata de actualizare este cunoscută. Dacă însă se pune întrebarea invers, care este rata de actualizare la care valoarea

Gavril {TEFAN

138

actualizată a costurilor totale este egală cu valoarea actualizată a veniturilor totale ale unui proiect de investiţii este necesară calcularea următorului indicator.

2.3. Rata internă de rentabilitate (RIR) se exprimă procentual şi reprezintă acea rată de actualizare la care valoarea netă actualizată este egală cu zero, adică:

01

1=×−∑

=nnn

n

t q)CV(

Rata internă de rentabilitate este un indicator al capacităţii de randament al capitalurilor investite şi dacă este mai mare prin comparaţie decât rata dobânzii reale (fără a fi influenţată de fenomenul de inflaţie) sau RIR-ul unor investiţii alternative, atunci acel program de investiţie este convenabil.

Se poate determina prin încercări succesive sau prin interpolare cu ajutorul formulei:

.maxnnn

n

t.minnnn

n

t

.minnnnn

t.min.max.min

rpentruq

)CV(rpentruq

)CV(

rpentruq

)CV()rr(rRIR

11

1

11

1 −−−

−

−+=

∑∑∑

==

=

unde:

rmin. – rata de actualizare inferioară – %;

rmax. – rata de actualizare superioară – %.

În cazul plantaţiilor de pomi, vie , hamei etc pe lângă indicatorii prezentaţi mai sus se utilizează o serie de indicatori specifici pe care îi vom prezenta în continuare.

a) Indicatorii producţei•

• Semnificaţia simbolurilor este aceeaşi ca la lucrările anterioare.

Economie Agrară

139

a.1) Sporul valorii producţei finale (valoarea producţei agricole finale - Pf) la hectarul amenajat – rezultă prin diferenţa valorii producţei finale realizată la hectar amenajat (Pf1) şi valoarea producţei finale obţnută la hectarul folosinţei vechi (Pf0) după formula:

∆ Pf/ha1 = Pf/ha1 – Pf/ha0, iar Pf/ha = Pft/ S1, în care:

S1 – suprafaţa amenajată.

Valoarea producţei finale după înfiinţarea plantaţei se calculează pe toată perioada de viaţă a plantaţei, rezultatul raportându-se la numărul de ani de folosinţă, care cuprinde şi perioada până la intrarea pe rod. La calculul producţei finale după înfiinţarea plantaţei este necesar să se determine producţa medie ponderată pe categorii de plantaţii (ţinând seama de curba de existenţă a plantaţei) şi preţul mediu de contractare (de vânzare).

a.2) Sporul valorii producţei finale la 1 leu cheltuieli suplimentare de producţe – se determină după următoarea relaţe:

1

1

01

011ha/Chha/Ppf

ha/Chha/Chha/Pfha/PfChleu/Pf

∆=

−−

=∆∆

a.3) Sporul cheltuielilor anuale de producţe – rezultă ca o diferenţă între cheltuielile anuale de producţe după înfiinţarea plantaţei şi cele aferente vechii folosinţe:

∆Chtprod. = Chtprod.1 – Chtprod.0 sau la hectar

1SCht

ha/Ch .prod.prod

∆=∆

Cheltuielile totale de producţe se compun din: cheltuieli aferente investiţilor şi cheltuieli anuale de producţe propriu-zise. În plantaţile pomi-viticole, cheltuielile anuale aferente investiţilor sunt reprezentate de amortismente. În cazul când plantaţile se înfiinţează pe terenuri unde sunt sau pe care se execută lucrări de îmbunătăţri funciare (combaterea eroziunii solului, irigaţi etc.), amenajări cu apă pentru stropit, spaţi de depozitare, de conservare prin frig etc., în cheltuielile anuale aferente investiţilor se cuprind, pe lângă amortismente, valoarea reparaţilor capitale şi a cheltuielilor de întreţnere (după

Gavril {TEFAN

140

prevederile normativelor în vigoare). Amortismentul anual al plantaţei se determină pe baza investiţei totale şi a duratei normate de funcţonare (de amortizare), folosind formula:

TAIta = ,

în care:

a – amortismentul;

It – investiţa totală;

TA – durata normată de funcţonare a plantaţei (ani).

Cheltuielile anuale de producţe se determină pe baza devizelor pe culturi, pe specii şi tipuri de plantaţi şi cuprind cheltuielile constante şi variabile.

Calculul cheltuielilor cu lucrările agrotehnice, după amenajare, se face numai pentru perioada de după intrarea pe rod a plantaţei, deoarece, cheltuielile care se fac până la intrarea pe rod intră în valoarea de investiţie a plantaţei. Dacă la cheltuielile cu lucrările agrotehnice se adaugă cheltuielile investiţilor şi cele de funcţionare, se obţin cheltuielile totale de producţie.

a.4) Cheltuielile totale de producţe la 1000 lei producţe finală se utilizează în cazul realizării mai multor produse şi se determină înainte de amenajare şi după amenajare, astfel:

100010000

000 ×=

PfChtPflei/Ch

100010001

111 ×=

PfChtPflei/Ch

a.5) Profitul brut anual (la noua amenajare) rezultă prin diferenţa dintre valoarea medie anuală a producţei marfă (VQma)şi suma cheltuielilor medii anuale efectuate pentru obţinerea şi valorificarea producţiei (CTma), potrivit relaţiei:

Prbta = VQma – CTma

Economie Agrară

141

Cunoscând profitul brut total anual, se poate determina profitul mediu anual la hectar amenajat (Prba/ha), astfel:

1SbPrha/bPr ta

a =

b. Indicatorii eficienţei investiţilor

b.1) Investiţa totală – în cadrul plantaţiilor se compune din investiţii directe şi investiţii conexe.

Investiţiile directe se defalcă în cheltuieli pentru înfiinţarea plantaţiei şi cheltuieli pentru întreţinerea până la intrarea pe rod a plantaţiei.

Cheltuieli de investiţii pentru înfiinţarea plantaţiei cuprind: cheltuieli pentru amenajarea terenului, pentru producerea sau procurarea materialului săditor, pentru împrejmuiri, mijloace de susţinere, bazine pentru stropit, utilaje diverse şi maşini, mijloace de transport, drumuri de exploatare, cheltuieli pentru studii şi cercetări, costul proiectului, organizarea de şantier etc.

Investiţiile conexe nu fac parte din investiţiile pentru înfiinţarea plantaţei. Ele cuprind cheltuieli necesare pentru combaterea excesului de apă, amendarea solului, alimentarea cu apă, combaterea sărăturării solului, executarea drumurilor de acces, a spaţilor de conservare prin frig, etc.

b.2) Investiţa capitală anuală (Ia) – se determină pe baza investiţiei specifice şi a numărului de ani de funcţionare a plantaţiei, după relaţia:

nIsIa = , în care:

n = n1 + n0

b.3) Sporul de producţie finală pe ha la 1 leu investiţie specifică – se calculează în condiţiile aceloraşi produse, indicându-se dacă investiţia este eficientă dacă aduce spor de producţie faţă de vechea folosinţă. Se calculează după următoarea relaţie:

IsPfPfIsleulaha/Pf 011 −

=∆

Gavril {TEFAN

142

b.4) Efectul economic-total - Efet Efet = Prt1× n1 - ( no + n1)Prto× q, în care:

- Prt1 = profitul pe plantaţie; - n1 = durata de exploatare a plantaţiei; - no = durata pînă la intrarea în exploatare; - Prto = profitul la hectar pe folosinţa anterioară; - q = coeficientul de creştere a producţiei folosinţei anterioare.

b.5) Efectul economic anual- Efea:

Efea = Efetn1

3. Indicatori tehnico - economici. Se referă în mod special la plantaţii viticole, livezi şi hamei, cei mai importanţi fiind:

• orientarea rîndurilor faţă de curbele de nivel; • densitatea la hectar; • procentul de goluri; • structura suprafeţei pe epoci de recoltare şi soiuri; • sistemul de susţinere, tăiere şi conducere; • nivelul de mecanizare a lucrărilor; • conţinutul în zahăr al strugurilor.

Indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor se utilizează în complex la proiecţia unui sistem multiplu de variante, reţinînd prin prelucrarea electronică a datelor, varianta optimă ca nivel final de profitabilitate şi eficienţă economică. B. Eficienţa economică a investiţiilor Prin eficienţa economică a investiţiilor din exploataţiile agricole, se înţelege capacitatea acestora de a determina efecte pozitive, susţinute de:

• - modernizarea proceselor de muncă în cultura plantelor şi creşterea animalelor;

• - creşterea producţiei de bunuri - produse vegetale şi produse animale; • - sporirea productivităţii muncii; • - reducerea costurilor de producţie totale şi unitare.

Nivelul de determinare a eficienţei economice a investiţiilor poate fi: • - agricultura, ca domeniu de activitate; • - subramurile agricole - vegetale şi animale;

Economie Agrară

143

• - exploataţiile agricole - individuale, asociative, societăţi comerciale etc.; • - formele de organizare internă - ferme, secţii etc.

Condiţiile de eficienţă economică a investiţiilor sunt următoarele: • justificarea tehnico - economică a obiectivelor de investiţii; • angajarea prioritară a efortului investiţional, în obiective care să

determine modernizarea producţiei: sere, plantaţii - viticole, pomicole, hamei, sisteme de irigaţii, maşini, utilaje, instalaţii, animale de reproducţie;

• favorizarea cadrului intern al exploataţiilor agricole, pentru valorificarea la standarde ridicate, a factorilor endogeni şi exogeni;

• intrarea în producţie la termenul stabilit sau chiar anticipat, a obiectivului sau elementului de capital fix, în care s-a angajat investiţia.

Abordarea eficienţei economice a investiţiilor în exploataţiile agricole, presupune următoarea succesiune metodologică:

• - stabilirea priorităţilor de angajare a eforului investiţional; • - determinarea volumului investiţiei; • - precizarea surselor de finanţare - proprii, bănci, sau societăţii de credit; • - utilizarea variantei optime dintr-un sistem multiplu de variante.

Dată fiind importanţa domeniului de investiţii, în scopul asigurării unei finalităţi profitabile, diagnosticarea eficienţei economice, devine obligatorie pe faze de proiectare, execuţie şi după intrarea în funcţiune a obiectivului luat în considerare.

Gavril {TEFAN

144

CAPITOLUL 8

Eficienţa economică a producţiei agricole

8.1. Cheltuielile de producţie în agricultură – conţinut, clasificare, particularităţi

8.2. Costul de producţie 8.3. Tipologia costurilor de producţie 8.4. Producţia marfă 8.5. Preţul produselor agricole 8.6. Venitul producătorilor agricoli 8.7. Tipologiea veniturilor 8.8. Profitul producătorilor agricoli 8.9. Rentabilitatea în agricultură 8.10. Eficienţa economică în agricultură 8.1. Cheltuielile de producţie în agricultură – conţinut,

clasificare, particularităţi A. Conţinut

Cheltuielile de producţie (Cht) sunt elemente pasive ale bilanţului economic şi reprezintă expresia consumului total de bunuri materiale şi de forţă de muncă reclamat de obţinerea unui produs, lucrare sau serviciu. Astfel, cheltuielile totale de producţie solicitate de obţinerea unei anumite cantităţi de produs „y” reprezintă suma cheltuielilor efectuate pentru factorii utilizaţi „xi”.

Cht = P1x1 + P2x2 + .... + Pnxn, unde: P1, 2, 3...., n – preţul factorilor utilizaţi. În producţia agricolă propriu-zisă, vegetală şi animală, cheltuielile de producţie cuprind următoarele elemente:

cheltuielile materiale (Chm); cote de amortizare (Am); cote de întreţinere sau menţinere a mijloacelor fixe (Qm); cote de asigurare (Qa); impozite, taxe şi contribuţii (Imp); salarii (Sa);

Economie Agrară

145

dobânzi (D); arenda (Ar).

a) Cheltuielile materiale din agricultură includ: seminţele, materialul de plantat, îngrăşămintele organice şi minerale, erbicide, insectofungicide, biostimulatori, medicamente de uz veterinar, alte substanţe chimice, furajele, carburanţi şi lubrifianţii, energia, asigurarea produselor (care nu intră în cotele de asigurare), tarifele pentru lucrările executate cu mijloace mecanice, tarife de transport, telefon, articole de birou, apă, închirieri, consultaţii, diferite alte elemente materiale reclamate de activitatea economică ce se desfăşoară în această ramură.

În funcţie de conţinutul şi structura procesului productiv ponderea cheltuielilor materiale în total costuri poate ajunge până la 40 – 50 %, cu specificarea că în întreprinderile cu tehnologie avansată cheltuielile materiale înregistrează ponderi şi mai mari cum este, de exemplu, cazul creşterii animalelor în sistem intensiv sau cultura plantelor în sere etc.

b) Cotele de amortizare exprimă costul bunurilor cu folosinţă (uzură) parţială, deci a mijloacelor fixe (maşinile, construcţiile, plantaţiile, amenajările funciare). Scopul acestora constă în reconstituirea unui capital iniţial care, în urma uzurii anuale se depreciază, respectiv, amortizarea unui debit efectuat pentru a achiziţiona un mijloc fix. Cotele de amortizare sunt în substanţă acumulări care au rolul de a acoperi uzura anuală şi în final înlocuirea totală a bunurilor cu folosinţă repetată. Dacă „Vi” este valoarea iniţială a unui bun, „Vf” valoarea sa finală şi „n” durata de folosinţă economică, deprecierea totală a bunului corespunde diferenţei Vi – Vf.

Cota de amortizare este dată de relaţia:

nVV

A fim

−=

Valoarea iniţială corespunde preţului de achiziţionare a bunului de pe piaţă.

Valoarea finală corespunde valorii de lichidare a bunului la termenul duratei sale economice de folosire.

Durata economică a unui bun depinde de caracteristicile sale tehnice şi de modul de exploatare. Prezentăm duratele economice ale câtorva tipuri de

Gavril {TEFAN

146

mijloace fixe: 10 – 12 ani la tractoare agricole; 8 – 10 ani la pluguri şi grape; 6 – 8 ani la instalaţii de muls; 30 ani pentru grajduri; 50 ani pentru locuinţe.

Prevederile privind calculul cotelor de amortizare sunt cuprinse în Legea 15/1994.

c) Cotele de întreţinere (menţinere) se referă la plăţile pe care întreprinzătorul trebuie să le susţină anual cu scopul de a menţine performanţele tehnico-economice ale capitalului funciar şi agrar. Determinarea cotelor de întreţinere nu pune probleme deosebite, fiind vorba în fapt de un element de cheltuială care poate fi dedusă cu uşurinţă din contabilitate.

d) Cotele de asigurare exprimă cheltuielile efectuate (prime plătite la terţe persoane) de un întreprinzător cu scopul de a se proteja de eventualele evenimentele aleatorii, conjuncturale, care ar putea distruge, total sau parţial, factorii de producţie sau producţia (calamităţi naturale, incendii, epidemii ale animalelor, incidente în utilizarea maşinilor întreprinderii ş.a.).

e) Impozitele, taxele şi contribuţiile sunt cheltuieli care grevează activitatea economică a unei întreprinderi. Ele sunt plătite în favoarea statului, instituţiilor locale sau altor instituţii publice în contrapartidă complexului de servicii directe sau indirecte, care permit întreprinderii să-şi desfăşoare activitatea în bune condiţii.

f) Salarii şi stipendii. În ţările cu economie de piaţă, în mod tradiţional, se face distincţie între munca manuală, căreia îi corespunde salariul şi munca de conducere, căreia îi corespunde stipendiul.

Din punctul de vedere al calculării costului, importantă este şi distincţia între munca dependentă şi munca autonomă. În primul caz, munca reprezintă un element de cost obligatoriu corespunzător unei plăţi monetare, în timp ce, în al doilea caz, este vorba de un element de cost facultativ reprezentând un venit al întreprinzătorului.

g) Dobânzi (D) Dobânda reprezintă preţul folosirii capitalului agrar (de exerciţiu sau de

gestiune). Atunci când capitalul agrar al întreprinderii aparţine integral întreprinzătorului, dobânda reprezintă un cost implicit (funcţionează ca un venit) al cărei mărime se determină după relaţia:

D = Cag * r, unde:

Cag – capitalul agrar;

Economie Agrară

147

r – rata dobânzii. h) Arenda (Ar) În regim de piaţă liberă, arendaşul plăteşte anual către proprietarul

fondului funciar un preţ care poartă denumirea de arendă. Potrivit legii nr. 16/1994 elementele de stabilire a arendei sunt: suprafaţa,

potenţialul de producţie, structura parcelară, relieful şi gradul de accesibilitate a mecanizării, posibilităţile de acces, distanţa faţă de locurile de depozitare, industrializare sau comercializare, amenajările şi îmbunătăţirile funciare sau alte dotări.

B. Clasificare

Pentru organizarea şi conducerea activităţii economice din agricultură, o importanţă deosebită o are cunoaşterea modului de funcţionare a cheltuielilor de producţie şi a modului cum influenţează acestea nivelul producţiei obţinute.

A) Astfel, după natura lor funcţională, cheltuielile de producţie se clasifică în:

1. Cheltuieli explicite care reprezintă cheltuielile efective plătite la terţi (cheltuielile materiale, cotele, impozitele, contribuţiile, taxele şi salariile) şi au caracter de cheltuieli rigide, întrucât sunt anticipate fie ca prestaţii, fie ca preţ plătit;

2. Cheltuieli implicite sau cheltuieli-venit care se referă la remunerarea figurilor economice care participă la procesul productiv. În exploataţiile agricole ele includ: munca proprietarului (St) pământul şi construcţiile care aparţin familiei sau proprietarul fondului (arenda), banii familiei utilizaţi pentru funcţionarea unităţii de producţie (D).

Cheltuieli implicite au caracter elastic întrucât suma lor se realizează la sfârşitul ciclului productiv şi nu sunt plătite efectiv de către întreprindere, putând astfel, în funcţie de rezultatul economic, să fie considerate ca venituri.

De exemplu: plata arendei va fi cost elastic pentru întreprinzătorul – proprietar, dar va fi rigid pentru arendaş. Putem spune astfel că întreprinzătorul agricol neproprietar de pământ şi capital agricol va avea cel mai înalt cost rigid (unicul termen elastic este stipendiul) iar exploataţia ţărănească proprietară, minim de cost rigid limitat numai la cheltuielile materiale, fapt ce explică superioritatea acestui tip de exploataţie şi chiar răspunde la întrebarea „de ce se

Gavril {TEFAN

148

munceşte în agricultură în condiţiile în care venitul este mai mic în comparaţie cu alternativele existente pe piaţă“.

B) În funcţie de modul cum variază în raport cu volumul producţiei, cheltuielile de producţie (Cht) se împart în cheltuieli fixe (Chf) şi cheltuieli variabile (Chv). Sunt fixe cotele, salariile referitoare la lucrătorii cu timp nedeterminat, dobânzile asupra capitalurilor fixe, arenda şi impozitele. Sunt în schimb variabile unele cheltuieli materiale, dobânzile asupra capitalului circulant şi salariile lucrătorilor temporari sau ocazionali (tab. 8.1).

C) În funcţie de modul de includere în costul unitar al produselor obţinute, cheltuielile pot fi directe şi indirecte (tab. 8.1.).

Cheltuielile directe sunt acelea care se pot individualiza pe obiecte de calculaţie (culturi, categorii de animale) în momentul efectuării lor şi se pot include direct în costul produselor obţinute din acea activitate (cheltuielile cu furajele, medicamentele, îngrăşămintele, seminţele salariile directe, etc.). Practic, această grupă de cheltuieli cuprinde cheltuielile variabile de producţie şi influenţează direct nivelul producţiei obţinute.

Cheltuieli indirecte care nu se pot individualiza în momentul efectuării lor pe obiecte de calculaţie, întrucât se referă la mai multe obiecte (cuprinde grupa cheltuielilor fixe). Aceste cheltuieli necesită să fie colectate şi apoi repartizate, în cote părţi (se calculează coeficienţii de repartizare) asupra tuturor activităţilor la care se referă. Din cheltuielile indirecte fac parte: cheltuielile comune şi cheltuielile generale.

Cheltuielile comune sunt cheltuieli de administrare a fermelor şi cuprind salariile şefilor de fermă, ale economiştilor, cheltuielile cu amortismentul activelor fixe, cu reparaţiile, cu iluminatul etc., ale clădirilor unde îşi are sediul ferma.

Coeficientul de repartizare a cheltuielilor comune pe obiecte de calculaţie se calculează în funcţie de valoarea cheltuielilor comune şi directe pe total fermă.

100×=.f.d.h

.f.c.hc C

CK , în care:

Kc – coeficientul de repartizare a cheltuielilor comune – %;

Economie Agrară

149

Ch.c.f. – cheltuieli comune – lei;

Ch.d.f. – cheltuieli directe – lei.

Cheltuieli generale sunt cheltuieli de administrare a întreprinderii în ansamblul ei şi sunt formatate din salariile personalului administrativ şi de conducere a întreprinderii, amortizarea şi întreţinerea activelor de interes general, cheltuieli de poştă, telefon, deplasări, etc.

Coeficientul de repartizare a cheltuielilor generale pe obiecte de calculaţie se calculează în funcţie de valoarea cheltuielilor generale şi a cheltuielilor directe plus cheltuielile comune pe total fermă.

100×+

=hcfhdf

hgfg CC

CK , în care:

Kg – coeficientul de repartizare a cheltuielilor generale – %;

Chg – cheltuieli generale – lei.

Cunoscându-se cheltuielile totale de producţie şi producţia obţinută, se poate calcula costul de producţie.

D. În raport cu procesul de producţie cheltuielile sunt: cheltuieli de bază sau tehnologice (seminţe, pesticide, îngrăşăminte,

irigaţii, mecanizare etc.); cheltuieli de regie sau de organizare (cheltuieli administrativ-

gospodăreşti).

E. După destinaţie, avem: cheltuieli de exploatare (cheltuieli materiale, cheltuieli cu personalul,

amortizările, impozite, taxe, prestări servicii etc – tab. 8.2.); cheltuieli financiare (dobânzi, comisioane bancare etc); cheltuieli extraordinare (amenzi, penalizări etc).

F. După timpul când se efectuează, cheltuielile se împart în: cheltuieli din anul curent; cheltuieli din anul precedent (producţia neterminată); cheltuieli anticipate, respectiv cheltuieli pentru producţia viitoare.

Gavril {TEFAN

150

Tabelul 8.1 Structura cheltuielilor de producţie în sectorul vegetal

Produsul (

Nr.

crt.

Cheltuielile de producţie lei

A CHELTUIELI VARIABILE Materii şi materiale – total, din care: Sămânţă şi material de plantat Îngrăşăminte chimice, Îngrăşăminte organice Erbicide şi insectofungicide Furaje Medicamente şi servicii sanitar-veterinare

1.

Alte materii şi materiale Lucrări mecanice acu mijloace proprii 2.aexecutate de terţi

3. Irigaţii Transporturi acu mijloace proprii 4.aexecutate de terţi

5. Salarii (lucrători sezonieri) I. Total cheltuieli directe (1+2+3+4+5) B CHELTUIELI FIXE 6. Salarii (lucrători permanenţi) 7. Impozite şi asigurări sociale (lucrători permanenţi) 8. Închirierea utilajelor 9. Întreţinerea utilajelor

10. Amortizarea utilajelor 11. Ulei, lubrifianţi 12. Întreţinerea clădirilor 13. Amortizarea clădirilor 14. Maşina folosită la fermă 15. Asigurările fermei, Taxele fermei 16. Energie, apă, telefon, rechizite 17. Arenda, chirii, dobânzi la credite 18. Cheltuieli de aprovizionare 19. Uzura obiectelor de inventar, Alte costuri indirecte II. Total cheltuieli indirecte (6+7+...+19) III. Producţia neterminată la 1.I

IV Total cheltuieli de producţie (I+II+III) V Producţia neterminată la 31.XII VI Total general (IV-V) VII Valoarea producţiei secundare

VIII

Cheltuieli aferente produsului principal (VI-VII)

Economie Agrară

151

Tabelul 8.2

Structura cheltuielilor de producţie în sectorul vegetal

Produsul (

Nr.

crt.

Cheltuielile de producţie lei

A CHELTUIELI DE EXPLOATARE Cheltuieli materiale - total amaterii prime şi materiale consumabile aalte cheltuieli materiale aenergie, apă

1.

aCheltuieli privind mărfurile Cheltuieli cu personalul - total acheltuieli cu personalul angajat 2. acheltuieli cu asigurările şi protecţia socială

3. Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele 4. Cheltuieli privind prestaţiile externe

5. Cheltuieli cu impoyite,taxe şi vărsăminte asimilate

6. Alte cheltuieli de exploatare B CHELTUIELI FINANCIARE 7 Dobânzi 8 Alte cheltuieli financiare C CHELTUIELI EXTRAORDINARE 9 Amenzi

10 Alte cheltuieli extraordinare D Producţia neterminată la 1.I I Total cheltuieli de producţie (A + B + C + D) II Producţia neterminată la 31.XII III Total general (I-II)

Mărimea şi structura cheltuielilor se diferenţiază în funcţie de tipul de

producţie, sistemul de agricultură practicat, tehnologiile folosite etc., dar indiferent de situaţie, problema principală care trebuie urmărită rămâne optimizarea structurii cheltuielilor astfel ca nivelul lor să determine efect maxim asupra producţiei.

Optimizarea structurii cheltuielilor se referă la următoarele aspecte:

Gavril {TEFAN

152

1) Raportul între cheltuielile directe şi indirecte. Acesta trebuie realizat, de aşa manieră încât cheltuielile indirecte să reprezinte o pondere cât mai mică, pentru că ele nu influenţează în mod direct mărimea şi calitatea producţiei. Reducerea cheltuielilor indirecte trebuie să vizeze în special, activităţile gospodăreşti şi de birou, reducerea, respectiv eliminarea dobânzilor suplimentare la împrimuturi nerambursate în termen, amenzilor pentru nerespectarea disciplinei şi legalităţii, deplasări nejustificate etc. 2) Raportul între diferite cheltuieli directe. Este ştiut faptul că nu toate cheltuielile directe influenţează în aceeaşi măsură nivelul şi calitatea producţiei. Există cheltuieli directe care au o influenţă hotărâtoare asupra producţiei, indiferent de ramură (mijloace biologice de reproducţie: soiuri, rase, hibrizi; construcţii direct productive: sere, adăposturi pentru animale; mijloace mecanice) a căror pondere trebuie să crească până la nivelul atingerii celei mai înalte productivităţi şi eficienţe economice. Alte cheltuieli directe, cărora trebuie să li se acorde prioritate, sunt specifice diferitelor ramuri. Astfel, în ramurile vegetale, de exemplu, pe lângă soiuri şi hibrizi (productivitatea lor), acţionează ca factori de intensivizare, de creştere a productivităţii muncii şi a eficienţei economice, îngrăşămintele chimice, irigaţiile. În ramurile zootehnice, factorii cei mai dinamici sunt consideraţi rasele şi furajele, adăposturile şi instalaţiile. Ponderea acestor cheltuieli în agricultura ţării noastre, a fost şi continuă să se situeze la un nivel (sub 15,0 %) care indică o slabă dotare tehnică, ceea ce determină şi un nivel scăzut al productivităţii muncii şi al eficienţei economice.

C. Particularităţile cheltuielilor din agricultură Comparativ cu metodologia utilizată în industrie, calculul costurilor în

agricultură întâmpină o serie de dificultăţi1. Astfel: a. o serie de factori exercită influenţe asupra producţiei din mai mulţi ani

succesivi (ex: îngrăşămintele) iar repartizarea cheltuielilor cauzate de această acţiune pe ani, se face cu aproximaţie;

b. costul se calculează numai pentru produsul principal indiferent daca este sau nu însoţit de producţie secundară. Calcularea costului la produsul principal este posibilă în practică prin scăderea valorii producţiei secundare din suma cheltuielilor de producţie. Determinarea costurilor devine şi mai complicată în agricultură deoarece din fiecare proces de producţie rezultă mai multe produse, unele fiind utilizate la obţinerea altora (ex: produse vegetale folosite ca hrană

Economie Agrară

153

1 Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole, Ed. Tera Nostra, Iaşi, 2001 pentru animale);

c. din activităţile agricole se obţin adesea produse complexe. În aceste condiţii se poate calcula un cost global pe ansamblu dar este dificil să delimităm cu precizie costurile diferitelor elemente care compun acest ansamblu (ex: producţia ovinelor).

Analizând elementele componente ale costurilor de producţie din agricultură observăm că ele nu au, în mod obligatoriu, o dinamică proporţională cu evoluţia producţiei. De la un anumit punct, creşterea cheltuielilor nu mai este urmată de sporirea producţiei (legea randamentelor nonproporţionale).

Cheltuielile cu forţa de muncă la nivelul exploataţiilor agricole au adesea trăsăturile unor costuri fixe. Ele sunt relativ constante, indiferent de variaţiile randamentelor la hectar.

Cheltuielile de capital pot fi asimilate cu acele cheltuieli pe care trebuie să le facă annual agricultorii pentru a menţine fertilitatea terenului şi pentru a conserva şi păstra în stare de funcţionare construcţiile şi utilajele. Ignorarea acestor categorii de cheltuieli poate crea iluzia unor venituri mari făcând însă dificilă reluarea producţiei în perioada următoare.

Trăsătura dominantă a elementelor care compun costul produselor agricole o constituie faptul că ele rămân aproximativ aceleaşi în fiecare an. Această situaţie se explică prin faptul că agricultorul nu poate schimba cu uşurinţă structura producţiei.

De asemenea, în agricultură noţiunea de chletuieli la hectar nu este asemănătoare cu cea de cost unitar în industrie. Costul unitar de producţie în agricultură apare ca rezultat al raportului dintre cheltuielile totale la hectar şi randamentul la hectar (producţia medie).

În agricultură costurile au un rol nesemnificativ în formarea preţurilor. 5.2. Costul de producţie

Costul de producţie (Cp) reflectă cheltuielile de producţie ce revin pe unitatea de produs şi se poate calcula prin mai multe metode:

a) metoda diviziunii simple se aplică în cazul în care la o cultură se obţine un singur produs principal, fără produse secundare (ex.: cartofi, porumb masă-verde şi siloz):

Gavril {TEFAN

154

QChtCp= ,

în care:

Cht – cheltuieli totale de producţie – lei; Q – producţia totală – t;

b) metoda valorii rămase se foloseşte în ramurile în care pe lângă produsul principal se obţin şi produse secundare (ex.: cereale boabe):

QpVpsChtCp −

= ,

în care:

Vps – valoarea producţiei secundare – lei;

Qp – producţia principală – t:

Vps = Qs × Pv

în care: Qs – producţia secundară – t; Pv – preţul de vânzare – lei.

c) metoda coeficienţilor se foloseşte când există mai multe produse principale, ca de pildă la ovine:

QiKi)VpsCht(Cp ×−

= , unde:

Ki – ponderea produsului „i“ în valoarea totală a produselor principale (∑ ×PvQp ), stabilită pe baza preţurilor medii de vânzare.

100

1

×

×

×π=

∑=

n

iPvQp

PvQKi

unde:

Qpi – producţia principală pentru care se calculează costul de producţie – t.

Costul complet comercial (Cc.c) este un indicator de calcul al profitului brut şi exprimă valoarea cheltuielilor de producţie şi de desfacere a producţiei marfă pe unitate de măsură; se calculează cu relaţia:

Economie Agrară

155

Cc.c = Cp – Cd,

QmChtdCd=

unde:

Cd – cheltuielile de desfacere – lei/U.M.;

Chtd – cheltuieli totale de desfacere a producţiei marfă – lei.

Reducerea costurilor de producţie se poate realiza prin: diminuarea şi raţionalizarea grupei de cheltuieli „indirecte” care nu

influenţează nivelul producţiei; creşterea cheltuielilor totale de producţie pe baza alocării

suplimentare de factori în condiţiile în care se respectă următoarea relaţie:

xy txprety cos∗∆>∗∆ , unde:

∆y – sporul de producţie; ∆x – factorul alocat. 5.3. Tipologiea costurilor Costurile de producţie reprezintă totalitatea consumurilor de factori

exprimate valoric şi efectuate de o firmă pentru a obţine bunuri şi servicii. Costurile de producţie a unei firme vor depinde de factorii de producţie pe care îi utilizează. Cu cât foloseşte mai mulţi, cu atât mai mari vor fi costurile. Mai precis, relaţia depinde de două elemente:

• productivitatea factorilor. Cu cât este mai mare productivitatea fizica a acestora, cu atât mai mica va fi cantitatea solicitată din aceşti factori pentru producerea unui anumit nivel al producţiei şi deci mai mic va fi costul acestei producţii. Cu alte cuvinte, exista o legatura directă între QT, qm, qM (producţia marginală) şi costurile de producţie;

• preţul factorilor. Cu cât preţul acestora este mai mare, cu atât mai mari vor fi costurile de producţie.

În domeniul tipologiei costurilor se evidenţiază, în principal, trei mari categorii: costul total, costul mediu şi costul marginal, între acestea existând anumite relaţii, relaţii influenţate direct şi de volumul producţiei.

Gavril {TEFAN

156

Costul total poate fi definit ca ansamblul cheltuielilor ce corespund producţiei la un moment dat. În cadrul acestuia cheltuielile se diferenţiază în:

- cheltuieli fixe, (CF), independent de volumul producţiei (chirie, asigurări, dobânzi etc.). în agricultură îmbracă forma unor cheltuieli structurale;

- cheltuieli variabile, (CV), operaţionale, ce variază cu volumul producţiei. Unele costuri variabile pot avea o proporţionalitate constantă, altele pot avea o proporţionalitate crescândă sau descrescândă.

La rândul lor cheltuielile variabile se pot clasifica în. * directe – se individualizează pe produs sau grupe de produse omogene,

lucrări, servicii şi se pot include direct în costul acestora. * indirecte – comune mai multor produse. Costurile totale (CT) de producţie sunt date de suma costurilor variabile

(CTV) şi a costurilor fixe (CTF): CT = CTV + CTF. Mărimea costului total înregistrează modificări în măsura în care intervin

schimbări în costurile variabile. Costurile variabile, îşi modifică mărimea absolută în proporţii diferite, în funcţie şi în acelaşi sens cu volumul fizic al producţiei, distingându-se costuri: proporţionale, degresive, progresive, regresive şi flexibile. Costurile proporţionale, au drept caracteristică modificarea în funcţie de volumul fizic al producţiei, incluzând: sămânţa, materialul de plantat, furajele, îngrăşămintele chimice, îngrăşămintele naturale, carburanţii, lubrifianţii, salariile etc. Costurile degresive, cresc în proporţie mai mică faţă de volumul producţiei - costurile cu întreţinerea tractoarelor, maşinilor agricole şi a instalaţiilor. Costurile progresive, cresc în proporţie mai mare decât producţia datorită neutilizării la parametriii proiectaţi a unor capacităţi, precum şi a unor lipsuri manageriale în procesele de muncă. Costurile regresive, scad la creşteri importante ale volumului producţiei - întreţinerea capitalului fix, costuri generale ale exploataţiei agricole. Costurile flexibile- prezintă o evoluţie neregulată - liniară, neliniară, degresivă, proporţională sau progresivă, - sub influenţa modificării volumului fizic al producţiei.

Economie Agrară

157

Costul marginal (CM) este costul suplimentar pentru producerea unei unităţi suplimentare; adică este egal cu creşterea costurilor totale la o creştere a producţiei cu o unitate.

QCh

C tm ∆

∆=

Tabelul 8.3. prezinta costurile totale ale unei firme pentru diferite niveluri ale producţiei (QT).

Cunoaşterea costului marginal este deosebit de importantă în maximizarea profitului, un agent economic putând să-şi extindă producţia până la acel nivel la care se înregistrează egalitatea între costul marginal şi venitul marginal. Referitor la această categorie de cost trebuie făcută şi precizarea că are o evoluţie condiţionată de legea randamentelor descrescânde, producţia optimă fiind aceea pentru care costul marginal este egal cu venitul marginal iar profitul este maxim.

Analizând categoriile de costuri fixe, costuri variabile şi cost marginal în raport cu volumul producţiei se constată că:

- la orice creştere a volumului producţiei valoarea costului fix (CF) rămâne neschimbată însă costurile variabile cresc odată cu mărirea producţiei;

- costul marginal (Cm) la început scade dar, ulterior, creşte pe măsură ce se produce o unitate adiţională de produs. această situaţie se explică pe seama creşterii costului variabil ca urmare a creşterii producţiei. Costul fix nu influenţează costul marginal.

În agricultură utilizarea costului marginal în determinarea producţiei optime (cu profit maxim) întâmpină anumite dificultăţi generate pe de o parte de influenţa factorilor naturali, care deterrmină oscilaţii în volumul producţiei, iar pe de altă parte de variaţiile pe piaţa bunurilor agroalimentare care urmează cursul cererii şi ofertei.

O a treia categorie o constituie costurile medii (unitare) rezultate din raportul dintre costurile globale şi cantitatea totală de produse.

Costul mediu (Cm) este costul pe unitatea de produs: Cm = CT/QT

Deci dacă, costurile unei firme pentru a produce 100 de unităţi sunt de 2000 UM, costul mediu va fi de 20.

Gavril {TEFAN

158

Ca şi costurile totale, costurile medii pot fi imparţite în fixe şi variabile. Cu alte cuvinte, costurile medii sunt egale cu suma costurilor fixe medii (CFm = CTF/QT) şi costurilor variabile medii (CVm = CTV/QT). Cm = CFm + CVm

Costurile fixe medii (Cfm) conţin preţurile (valoarea) factorilor de producţie consideraţi ficşi (Chf) pentru un anumit nivel al producţiei (ex: preţul activelor fixe care determină o anumită capacitate de producţie la nivelul unui agent economic).

t

hffm Q

CC =

Costurile variabile medii (Cvm) conţin preţul factorilor de producţie variabili care determină creşterea sau descreşterea nivelului producţiei (ex: preţul activelor circulante).

t

hvvm Q

CC =

Interesant este faptul că pentru acel nivel al producţiei la care costul marginal este mai mic decât costul mediu, mărirea producţiei cu o unitate suplimentară contribuie la scăderea costului mediu unitar.

A. Costurile pe termen scurt

Pe termen scurt, cel puţin un factor de producţie rămâne fix (ex: intr-un ciclu de producţie suprafaţa cultivată rămâne neschimbată). De aceea, costurile lor totale vor fi fixe, în sensul că acestea nu variază cu nivelul producţiei. Inchirierea unei suprafeţe de teren este un cost fix; acesta nu variază, fie că firma produce mult fie că ea produce puţin. Costul total al utilizarii factorilor variabili, variază cu producţia. Costul cu materia primă este un cost variabil. Cu cât se va produce mai mult, cu atât mai mare va fi cantitatea de materii prime utilizată şi cu atât mai mari vor fi costurile totale. Exemplul 1 O firmă produce 100 unităţi output la un cost de 2000 UM. Ea îşi creşte producţia la 101 unităţi, iar costurile totale cresc la 2030 UM. Deci a avut loc o creştere de 30 UM pentru producerea unltimei unităţi de produs. Costul marginal al acesteia este: CM = ∆CT/∆QT = (2030 - 2000)/(101 - 100) = 30/1. În situaţia în care producţia poate fi crescută cu o unitate, raportarea la creşterea producţiei cu o

Economie Agrară

159

unitate nu mai este necesară (raportarea la 1); costurile suplimenatre reprezintă costurile marginale. Dar există şi situaţii în care producţia creşte, dar nu cu o singura unitate.

Tabelul 8.4. Costurile de producţie

QT CTF CTV CT 0 12 0 12 1 12 10 22 2 12 16 28 3 12 21 33 4 12 28 40 5 12 48 52 6 12 60 72 7 12 91 103

Cunoscandu-se CTF, CTV şi CT pentru fiecare output, este posibila derivarea CFm, CVM, Cm şi CM pentru fiecare output, conform definitiilor. De exemplu, folosind datele din tabelul 8.4., putem construi tabelul 8.5. Care va fi CM, CFm, CVm şi Cm?.

Evoluţia CM derivă direct din legea diminuarii retururilor. Iniţial, cu cât se utilizează mai mult din factorul variabil, unităţile suplimenatre produse vor costa mai puţin; CM scade. Peste un anumit nivel al producţiei apare efectul diminuarii retururilor. CM creşte iar qM scade. Unitaţi suplimentare de produs costă din ce în ce mai mult, intrucat solicită cantităţi mai mari din factorul variabil.

Tabelul 8.5. Relaţia costuri fixe – costuri variabile

QT CTF CFm CTV CVm CT Cm CM 0 12 - 0 - 12 - - 1 12 12 10 10 22 22 10 2 … 6 16 8 28 14 6 3 … … 21 7 33 5 4 … 3 38 9.5 40 10 7 5 … 2.4 52 10.4 6 … … 10 12 31 7 … 1.7 91 13 103

Gavril {TEFAN

160

Costurile fixe medii (CFm). Acestea scad continuu pe măsură ce creşte producţia intrucât costurile fixe totale sunt raportate la o producţie din ce în ce mai mare. Costurile variabile medii (CVm), depind de evoluţia qm. Pe măsura ce produsul mediu al muncitorilor creşte, costul mediu cu munca pe unitatea de produs (CVm) scade. De aceea, pe măsura ce qm scade, CVm trebuie să crească. Costurile totale medii (Cm), sunt suma valorilor CFm şi CVm. De notat că pe măsura ce CFm scade, distanţa dintre CVm şi Cm, scade. Relatia dintre costurile medii şi costul marginal. Atât timp cât noile unităţi de produs costă mai puţin decât media, producerea lor trebuie să tragă costul mediu în jos (vezi punctele 3, 4 şi 5 din tabelul 8.5). Respectiv, dacă CM este mai mic decât Cm, Cm trebuie să scadă. În mod similar, dacă unităţile suplimentare de produs vor costa mai mult decât media, producerea lor va trage media în sus. Adică, dacă CM este mai mare decât Cm (punctul 6 din tabel), Cm trebuie să crească. Intrucat toate costurile marginale sunt variabile, aceeaşi relaţie se aplică şi între CM şi CVm.

B. Costurile pe termen lung Atunci când firmele trebuie să adopte decizii pe termen lung, ele dispun de mai multa flexibilitate deci, nu sunt obligate să opereze cu capacităţi şi utilaje fixe (toţi factorii devin variabili). Toate inputurile sunt variabile şi deci legea diminuarii retururilor nu se aplică. Firmele pot avea, deci, economii sau dezeconomii de scară, sau costurile medii pot ramâne constante pe măsura ce îşi extinde scara producţiei. Intrucat nu exista factori ficsi pe termen lung, nu exista nici costuri fixe pe termen lung. De exemplu, firma poate inchiria mai mult teren pentru a-şi extinde capacităţile de producţie. Costurile generate de chirie vor creşte pe măsură ce îşi extinde capacităţile de producţie. Deci pe termen lung, toate costurile sunt variabile. Costurile medii pe termen lung (Cml). Se presupune că pe măsură ce firmele se extind, vor cunoaşte economii de scară, şi deci Cml vor descreşte. După un anumit punct, atunci când toate economiile au fost obţinute, Cml devine constant, firma va fi probabil, prea mare, şi va cunoaşte, dezeconomii de scară şi implicit un Cml crescător. În această etapă, producţia şi economiile financiare vor trece pe seama problemelor manageriale cauzate de talia imensă a organizaţiei.

Economie Agrară

161

Costurile marginale pe termen lung (CMl). Dacă au loc economii de scară, unităţi suplimentare de produs vor adauga mai puţin la costuri decât media. CMl trebuie să fie deasupra lui Cml şi deci să impingă media în jos pe măsura ce producţia creşte. Dacă au loc dezeconomii de scară, unităţi aditionale de produs vor costa mai mult decât media. CMl trebuie să fie sub Cml, impingândul în sus. Dacă nu exista nici economii, nici dezeconomi de scară, aşa încât curba Cml este orizontală, unităţile adiţionale de produs vor costa exact cât media şi deci nu va afecta media în nici un fel.

5.4. Producţia marfă a. Conţinut Producţia marfă din agricultură reprezinta totalitatea produselor vegetale

şi animale, a materialului saditor legumicol, pomicol şi viticol, a materialului de reproducţie şi animalelor vii, care se valorifică (se vând) în afara unităţilor producătoare. Rezultă astfel că producţia marfă este egală cu oferta de produse agricole. Valorificarea producţiei agricole cuprinde totalitatea acţiunilor tehnico-organizatorice şi economice care se desfăşoară în agricultură, respectiv conservarea, condiţionarea, ambalarea, depozitarea, transportul şi vânzarea propriu-zisă.

I.Conservarea. Este considerată cea mai importantă etapă a circuitului de valorificare a producţiei agricole şi reprezintă un complex de măsuri care determină împiedicarea proceselor vitale şi reducerea pierderilor în timpul păstrării masei de produse.

II. Condiţionarea. Cuprinde o serie de operaţii principale ca: sortarea, selectarea, calibrarea şi unele operaţii complementare (care se aplică numai în anumite condiţii), cum sunt perierea, spălarea, tratarea chimică etc. Operaţiile de condiţionare diferă ca număr şi moment de efectuare, ele depinzând de tipul, destinaţia şi calitatea produselor, de dotarea tehnică a depozitelor etc.

III. Ambalarea. Este operaţia de finalizare a unui flux tehnologic de condiţionare completă şi are ca scop protejarea produselor în timpul transportului, favorizarea unei manipulări mai uşoare a produselor şi promovarea produselor pe piaţă.

IV. Depozitarea. Include o anumită tehnologie care este în funcţie de tipul şi calitatea producţiei, de faza de maturare la care s-a făcut recoltarea şi de

Gavril {TEFAN

162

ritmul valorificării către veriga economică următoare. Principalele operaţii care se efectuează în depozite se referă la recepţie şi condiţionare.

V. Recepţia. Reprezintă aprecierea calitativă a producţiei conform STAS-urilor în vigoare, în funcţie de destinaţie (consum în stare proaspătă, materii prime pentru industriile prelucrătoare, furaje etc.).

VI. Transportul. Este operaţiunea care trebuie să răspundă la următoarele condiţii:

- respectarea condiţiilor de păstrare, respectiv de ordin igienico-sanitar;

- realizarea unei bune protecţii a produsului; - respectarea timpilor optimi de deplasare în funcţie de destinaţia

producţiei; - pentru transportul animalelor vii o atenţie deosebită trebuie acordată

realizării condiţiilor de întreţinere a animalelor în timpul deplasării (adăpare, hrană, curăţenie etc.)

VII. Vânzarea propriu-zisă. Reprezintă schimbul de proprietate al produselor şi generează încasarea veniturilor pentru agenţii economici producători sau furnizori de bunuri şi servicii. Vânzarea produselor agricole se realizează pe două căi:

a) pe piaţa liberă, la preţuri rezultate în funcţie de cerere şi ofertă, respectiv din negocierea dintre cei doi agenţi ai pieţei: producător şi consumator;

b) pe baze contractuale, la preţuri negociate prin contractele economice încheiate între furnizori (producători) şi beneficiari care pot fi agenţi economici de stat sau privaţi.

Relaţiile tuturor acestor agenţi economici cu furnizorii producţiei marfă sunt relaţii, în exclusivitate, comerciale, la baza lor stând contractele economice încheiate între părţi prin negocieri directe.

b. Funcţiile şi particularităţile producţiei marfă din agricultură Producţia marfă agricolă îndeplineşte numeroase funcţii dintre care o

semnificaţie deosebită o au următoarele: - asigurarea populaţiei cu mijloace de subzistenţă; - aprovizionarea industriilor prelucrătoare cu materiile prime din care se obţin

atât produse alimentare cât şi nealimentare;

Economie Agrară

163

- participă la extinderea şi dezvoltarea relaţiilor economice dintre localităţi, regiuni şi ţări;

- asigurarea rezervei naţionale de produse strategice pentru condiţii deosebite. Particularităţile producţiei marfă sunt determinate de însăşi

particularităţile agriculturii ca ramură economică, dintre care unele au influenţă majoră.

1) Creşterea ponderii producţiei marfă în producţia fizică totală, deci creşterea gradului de comercializare a produselor obţinute, ca urmare a influenţei următorilor factori:

- scăderea populaţiei agricole în condiţiile creşterii absolute a populaţiei neagricole, fapt ce determină diminuarea autoconsumului de produse agricole care acţionează ca un factor de creştere a gradului de comercializare a produselor agricole;

- creşterea veniturilor populaţiei, fapt ce influenţează direct cererea de consum pentru produsele agroalimentare;

- modernizarea tehnică şi economică a agriculturii implică achiziţionarea unui volum sporit de mijloace de producţie şi servicii din ramurile neagricole, ceea ce necesită mijloace financiare, deci o sporire a vânzărilor de produse agricole;

- specializarea zonală a producţiei agricole atrage după sine insâtensificarea schimbului de produse dintre zone.

2) Producţia marfă din agricultură are acelaşi conţinut şi se supune aceloraşi legi ca şi producţia marfă din celelalte ramuri ale economiei.

3) producţia marfă agricolă are un caracter dinamic, atât în ceea ce priveşte cantitatea, valoarea, calitatea, cât şi modul de valorificare.

4) Pe termen scurt, producţia marfă din agricultură are un caracter oscilant de la un an la altul, urmând fidel variaţiile anuale ale producţiei totale. Astfel, în perioada 2000-2004, producţia totală agricolă a înregistrat variaţii anuale cuprinse între limite foarte largi. Aşa spre exemplu, producţia totală de cereale a variat de la 10,4 mil.tone în anul 2000 la 18,8 mil.tone în 2001 şi 12,9 mil. tone în anul 2003 (tab 8.6). Oslaţia anuală a producţiei totale vegetale este direct proporţională cu variaţia suprafeţelor cultivate şi a producţiei medii de la un an la altul, respectiv cu opţiunile producătorilor agricoli pentru o cultură sau alta (tab.8.7.).

Gavril {TEFAN

164

5) pe termen lung, producţia marfă prezintă caracterul de afi relativ constantă datorită fplosirii stocurilor create în anii cu condiţii favorabile realizării producţiei agricole.

Tabelul 8.6. Producţia totală agricolă obţinută înb perioada 2000 – 2003, mii tone

Anii Cultura 2000 2001 2002 2003 1. Cereale pentru boabe-total 10.477 18.870 14.356 12.964 -grâu şi secară 4.456 7.763 4.441 2.496 -orz şi orzoaică 867 1.580 1.160 540 -ovăz 243 382 327 323 -porumb 4.897 9.119 8.399 9.577 -sorg 1,5 5,6 2,6 5,0 -orez 3,6 1,5 0,6 0,3 2. Leguminoase pentru boabe-total 36,9 61,2 55,3 60,6 -mazăre 14,2 21,7 20,5 23,5 -fasole 21,8 36,5 33,6 36,7 3. Plante tehnice, total - - - - a. Plante textile, total – din care: - - - - -in pentru fibră 0,9 0,4 0,8 0,7 -cânepă pentru fibră 1,4 2,8 5,6 3,2 b. Plante uleioase-total, din care: 868,5 1005,5 1194,5 1760,4 -floarea soarelui 720,9 823,5 1002,8 1506,4 -rapiţă 76,1 101,8 35,9 8,1 -soia 69,5 72,7 145,9 224,9 -in pentru ulei 1,0 2,0 1,8 1,5 -ricin - - - - c. Plante pentru alte industrializări - - - - -sfeclă pt. zahăr 666,0 875,5 954,6 764,5 -tutun 10,9 10,1 16,0 7,9 d.Plante medicinale şi aromatice - - - - 4. Cartofi total 3469,8 3997,1 4077,6 3947,2 -cartofi de toamnă 3132,1 3591,7 3696,7 3568,3 5. Legume-total: 2527,8 2877,4 2863,5 3358,3 -tomate 628,7 651,7 658,8 815,9 -ceapă uscată 296,3 396,5 340,8 350,4 -usturoi uscat 68,3 82,9 72,4 76,5 -varză 731,9 819,2 821,4 1019,2 -ardei 174,8 184,8 197,4 249,1 -radacinoase 253,9 301,7 303,3 332,8 6. Pepeni verzi şi galbeni 531,1 550,5 651,3 764,6 7. Plante de nutreţ-total - - - - -lucernă 5120,7 6476,8 6887,4 7237,6 - trifoi 2018,4 2494,5 2534,6 2421,3 b.anuale pt. fân şi masă verde 2840,4 3146,2 3816,9 4118,6 c.plante pt. siloz 444,0 542,2 517,5 545,7 -rădăcinoase pt. nutreţ 800,6 1035,2 1042,5 985,6

Anuarul statistic al României

Economie Agrară

165

Tabelul 8.7.

Producţia medie obţinută în perioada 2000 – 2003, kg/ha Anii Cultura 2000 2001 2002 2003

1. Cereale pentru boabe-total - - - - -grâu şi secară 2280 3304 1923 1428 -orz şi orzoaică 2105 2988 2005 1641 -ovăz 1050 1743 1368 1334 -porumb 1603 3066 2902 2993 -sorg 923 899 916 722 -orez 2495 1263 1284 2410 2. Leguminoase pentru boabe-total - - - - -mazăre 1082 1848 1266 1249 -fasole 580 1040 838 895 3. Plante tehnice, total - - - - a. Plante textile, total – din care: - - - - -in pentru fibră 2381 1464 2041 1811 -cânepă pentru fibră 2603 4701 5300 2662 b. Plante uleioase-total, din care: - - - - -floarea soarelui 821 1029 1105 1268 -rapiţă 1113 1235 481 473 -soia 594 1623 2033 1746 -in pentru ulei 738 1627 786 910 -ricin - - 563 - c. Plante pentru alte industrializări - - - - -sfeclă pt. zahăr 13787 22432 22930 16916 -tutun 966 1094 1764 1038 4. Cartofi total 12249 14393 14383 13995 -cartofi de toamnă 12706 14805 14976 14417 5. Legume-total: - - - - -tomate 12815 14175 13770 16608 -ceapă uscată 7990 10686 8979 9495 -usturoi uscat 4613 5658 4824 5172 -varză 16561 19629 18896 21113 -ardei 9119 10342 10341 12472 -radacinoase 10407 12535 12311 13159 6. Pepeni verzi şi galbeni 11488 14081 15453 17968 7. Plante de nutreţ-total - - - - -lucernă 15821 20056 19932 19669 - trifoi 14659 18786 17827 17025 b.anuale pt. fân şi masă verde 8983 11654 10858 10484 c.plante pt. siloz 8886 15266 11131 14396 -porumb siloz 8761 15261 10698 13977

Anuarul statistic al României 6) producţia marfă din agricultură se caracterizează prin perisabilitate

(legume, fructe, lapte proaspăt etc), aspect ce determină cheltuieli suplimentare

Gavril {TEFAN

166

mari în momentul valorificării pe piaţă. Nivelul cheltuielilor este condiţionat de o serie de factori cum ar fi: distanţa de la locul producţiei până la piaţă, desimea căilor de comunicaţie şi calitatea acestora, prezenţa şi însuşirile mijloacelor de transport, mijloacele tehnice de păstrare a produselor, momentul recoltării (maturitate tehnică sau maturitate comercială), ritmicitatea valorificării etc.

7) producţia marfă din agricultură se caracterizează prin sezonalitate fapt ce determină o fluctuaţie a preţurilor funcţie de momentul apariţiei produselor pe piaţă. Apariţia produselor pe piaţă are loc în cantităţi mici la început, sub forma trufandalelor, moment în care preţurile sunt mari. Pe măsură ce cantităţile de produse ajunse în piaţă sporesc preţurile scad ca efect al raportului dintre cerere şi ofertă (oferta poate deveni excedentară), după care producţia îcepe să se epuizeze de pe piaţă iar preţurile cresc respectiv ating nivelul din prima fază a pieţei.

5.5. Preţurile produselor agricole Preţul reprezintă evaluarea unui bun la un moment dat pe piaţă şi este

singura variabilă economică care produce venit. Toate celelalte variabile nu generează decât cheltuieli sau investiţii. În acest fel preţul este deosebit de important pentru producţie, dat fiind factorul care generează creşterea eficienţei economice şi a profitabilităţii acesteia.

Preţurile produselor agricole, în sistemele specifice economiei de piaţă, se formează pe baza legităţilor acestui tip de economie, respectiv a legii cererii şi ofertei şi a legii concurenţei, îndeplinind următoarele funcţii: a) permite compararea valorii unui produs sau serviciu în raport cu alte produse

sau servicii cu care se află în relaţii de concurenţă, de substituţie sau de indiferenţă;

b) permite cumpărătorului măsurarea sacrificiului monetar pe care trebuie să-l facă pentru procurarea produsului (serviciului) şi cât reprezintă acesta în ansamblul cheltuielilor consumatorului când ne referim la o familie sau în costul de producţie când ne referim la un agent economic;

c) permite utilizatorului înregistrarea tendinţei ce exprimă valoarea relativă a unui produs (serviciu). Astfel, preţul actual poate fi comparat cu preţul anterior, cu evoluţia nivelului general al preţului pe economie şi cu modificările preţului la produsele cu care se află în relaţie de concurenţă sau substituţie. De exemplu, după creşterea preţului la un produs înregistrează un

Economie Agrară

167

ritm inferior de creştere comparativ cu ritmul de creştere al preţurilor în general, rezultă că valoarea relativă a acelui produs este în scădere şi invers;

d) preţul este un indicator de tensiune economică, respectiv de competitivitate şi un stimulent pentru adoptări; fluctuaţiile preţurilor determină producătorii să se adapteze la noile exisigenţe ale pieţei, să urmeze evoluţia sa. Spre exemplu, creşterea preţurilor determină sporirea marjei de profit a producătorului şi acesta ca efect va creşte volumul producţiei, invers, scăderea preţurilor reduce profitul, fapt ce conduce la noile orientări în activitatea producătorului; acestă reacţie este influenţată direct de mobilitatea factorilor de producţie: în acest sens, dacă factorii de producţie sunt uşor de schimbat, producătorul are un câmp larg de acţiune, în ceea ce priveşte orientarea producţiei, iar dacă factorii de producţie sunt dificil de schimbat, producătorul va face eforturi suplimentare pentru a avea randamente mai bune în ceea ce priveşte producţia, fără să se orienteze spre altă activitate;

e) preţul este un element de selecţie a consumurilor şi consumatorilor; f) preţul este un elementt de rentabilitate a produsului întrucât permite

acoperirea costurilor relative ale produsului şi obţinerea unui anumit profit pentru intreprindere;

g) preţurile produselor agricole pot stimula sau reduce veniturile producătorilor agricoli;

h) preţul este considerat un mijloc de a reglementa intrările concurenţilor în sfera de distribuţie a unui produs. Astfel, preţul de vânzare ridicat va atrage participarea pe piaţă de noi intreprinderi, crescând astfel concurenţa pentru desfacerea produsului respectiv şi determinând totodată scăderea preţurilor. Un preţ de vânzare scăzut constituie o dificultate pentru noii concurenţi, care vor trebui să se alinieze la un asemenea preţ.

Ca mărime, preţul produselor agricole este influenţat de: a) costul de producţie; b) costul de desfacere (comercializare) a producţiei; c) factorii de majorare sau reducere a preţului, care depind de nivelul producţiei

pe piaţă (oferta) şi de gradul de solicitare a acesteia de consumatori (cererea); astfel, când preţurile produselor agricole se formează liber prin mecanismul ofertei şi cererii se înregistrează o corelaţie directă între nivelul producţiei şi preţul mediu la care se vinde această producţie; statistic se poate afirma că pe o piaţă agricolă oarecare (locală, naţională, regională), preţul mediu anual

Gavril {TEFAN

168

depinde de mărimea producţiei şi mai puţin de mărimea costului de producţie şi de desfacere, acestea având un rol secundar în stabilirea preţului de piaţă;

d) consecinţele politicii de preţuri ale agentului economic şi variantele sale tactice, adesea aleatorii, ca urmare a acţiunii legii concurenţei; acest element este dificil de cuantificat întrucât cel mai adesea în activităţile de piaţă el intervine asupra deciziilor inopinate, luate în circumstanţe imprevizibile care modifică mărimea preţurilor;

e) profitul producătorului sau a furnizorului de produse agricole, a cărui nivel este determinat de cele patru elemente prezentate mai sus, luând în considerare că nivelul preţului îl stabileşte piaţa şi nu producătorul (oferttantul) considerat ca element independent.

Rezultă că relaţia de calcul a preţului de vânzare este: Pv = Cp + Chd +/- Pr

unde: Pv – preţul de vânzare – lei/UM; Cp – costul de producţie – lei/UM; Chd – costul de desfacere – lei/UM;

Pr - profitul – lei/UM. Preţurile produselor agricole trebuie să acopere costurile de producţie şi

să asigure o marjă de profit care să determine creşterea economică. Nivelul marjei de profit nu trebuie să se bazeze pe creşterea preţurilor, ci pe reducerea continuă a costurilor pe unitatea de produs, pe creşterea continuă a producţiilor medii.

Preţurile produselor agricole prezintă următoarele particularităţi: a) sunt fluctuante în timp şi spaţiu în funcţie de o serie de factori cum ar

fi sezonalitatea, perisabilitatea, posibilităţile de stocaj, raritatea, calitatea, gradul de solicitare a acestora de către consumatori;

b) se diferenţiază de la o zonă la alta în funcţie de condiţiile diferite de producţie care au ca efect costuri diferite;

c) se diferenţiază în funcţie de cantităţile livrate – statul prin măsurile de politici agricole acordă prime de preţ pentru anumite cantităţi efectiv vândute pe piaţă. Scopul este de a concentra producţia şi de a creşte puterea economică a fermierilor;

d) se diferenţiază în funcţie de indicii calitativi ai producţiei brute dintre care menţionăm: greutatea hectolitrică, umiditatea, procentul de corpuri străine, conţinutul în substanţe utile (ulei, zahăr. proteine, grăsimi etc.) etc;

Economie Agrară

169

e) asupra preţurilor produselor agricole, o influienţă deosebită o au factorii psihologici prin crearea unei “cereri false” sau a unei “oferte false” de către factorii iteresaţi în mişcarea preţului în sens pozitiv sau negativ;

f) se diferenţiază în funcţie de forma de valorificare. Valorificarea producţiei pe bază de contract determină preţuri ferme şi stabile comparativ cu valorificarea la întâmplare;

g) preţurile produselor agricole sunt în general mai mici decât preţurile produselor obţinute în alte ramuri ale economiei, iar ritmul de creştere al acestora este inferior ritmului de creştere al preţurilor considerate ca medie pe economie. Astfel, există o neconcordanţă între preţurile produselor agricole şi preţul produselor industriale fapt ce determină un transfer de fonduri din agricultură spre industrie (fermierii cumpără factori de intensivizare realizaţi în industrie la preţuri mari şi vând produse agricole la preţuri mici). Această situaţie justifică susţinerea fermierilor prin măsuri de politică agricolă.

5.6. Veniturile producătorilor agricoli

Venitul exprimă valoarea bunurilor şi serviciilor vandabile obţinute într-o exploataţie agricolă. Termenul „vandabil“ exprimă faptul că se ţine cont de bunurile şi serviciile efectiv vândute pe piaţă plus cele destinate remunerării factorilor de producţie (autoconsumul, plăţi în natură) sau ţinute ca stocuri de magazie în aşteptarea vânzării. Nu intră în veniturile totale, întrucât ar comporta o dublă înregistrare, produsele intermediare folosite în procesele interne ale exploataţiei agricole (de ex.: furaje, îngrăşăminte organice). Venitul total corespunde astfel producţiei finale din care se scad refolosirile (R), adică:

VT = Pf – R

În fapt, la calcularea acestui indicator se ţine cont de cât a fost vândut în timpul anului şi, de asemenea, de eventualele variaţii ale stocurilor de magazie între începutul şi sfârşitul anului. Astfel, relaţia de calcul devine:

∑∑==

×±×=n

i

n

iPviSiPvi Qmi VT

11, în care:

Qm – producţia marfă – kg, l, buc.;

Gavril {TEFAN

170

Pvi – preţul de vânzare al produsului „i“ – lei/U.M.;

S – variaţia stocurilor de magazie – kg, l, buc.

La determinarea veniturilor exploataţiilor agricole trebuie făcută distincţia între veniturile exploataţiei şi veniturile din agricultură. Această diferenţiere relevă faptul că la nivelul unei exploataţii pot fi desfăşurate şi activităţi neagricole ce pot mări venitul total, cu efecte pozitive asupra viabilităţii exploataţiei. În ceea ce priveşte veniturile din agricultură trebuie menţionat faptul că mărimea acestora depinde de producţia obţinută, nivelul preţurilor practicate pe piaţa produselor agricole, cheltuielile cu factorii de producţie, dobânzile la eventualele credite contractate, politicile de sprijinire a agriculturii de către stat, alţi factori economici, naturali şi biologici ce îşi exercită influenţa asupra productivităţii muncii şi implicit asupra veniturilor agricole. Caracterul complex al determinării veniturilor agricultorilor este dat şi de nivelul autoconsumului, specificul zonal al producţiei, nivelul costurilor de producţie, starea economiei naţionale şi a mediului economic rural.

Veniturile exploataţiei agricole se compun din: a. venituri de exploatare care cuprind: -venituri din vânzarea producţiei proprii; -venituri din lucrări executate la terţe persoane; -venituri din vânzarea mărfurilor; -venituri din subvenţii; -variaţia stocurilor; -venituri din producţia imobilizată; -alte venituri. b. venituri financiare, spre exemplu dobânzi de încasat; c. venituri extraordinare, sunt cele care nu pot fi anticipate la începutul

anului (premii obţinute, despăgubiri, etc). Pentru evaluarea veniturilor fermierilor la nivel european se utilizează 3

indicatori: venitul brut standard(venitul total), venitul fermei (venitul net), marja brută şi valoarea producţiei la ha (venitul mediu la ha).

Venitul brut standard (VBS) se calculează după relaţia: VBS = VQ – CS, unde:

VQ = valoarea producţiei agricole brute, lei; CS = cheltuielile specifice, lei.

Economie Agrară

171

VQ = VQp + VQs + S, unde: VQp – valoarea producţiei principale, lei; VQp – valoarea producţiei secundare, lei;

S – valoarea subvenţiilor. CS = Cht – (Sa + MCL), unde,

Cht – cheltuielile totale, lei; Sa – cheltuielile aferente factorului muncă, lei;

MCL – cheltuielile cu mecanizarea, carburanţii şi lubrefianţii, lei. În cazul producţiei vegetale cheltuielile specifice cuprind: cheltuielile cu

seminţele şi materialul de înmulţire (achiziţionate sau produse în propria fermă), cheltuielile cu îngrăşămintele, cu produsele pentru protecţia culturilor (insecto-fungicide şi erbicide), costul apei pentru irigaţii, cheltuielile cu prelucrarea şi comercializarea producţiei, cheltuielile de asigurare etc.

Valoarea producţiei agricole brute se calculează la preţuri fără TVA. Venitul brut standard este utulizat pentru stabilirea profilului productiv al fermei şi pentru încadrarea acesteia în una din clasele de dimensiunea economică definite la nivelul UE. În acest sens intervin următoarele faze:

1. – operaţia de înmulţire a suprafeţei fiecărei culturi cu venitul brut standard obţinut la hectar;

2. – însumarea valorilor rezultate de la faza anterioară, obţinându-se VBS al fermei care indică dimensiunea economică a acesteia;

3. – gruparea rezultatelor obţinute în compartimente relativ omogene de produse (cereale, legume, fructe, rădăcinoase etc.);

4. – în funcţie de ponderea procentuală a fiecărei activităţi în venitul brut total al fermei este posibilă stabilirea profilului productiv al acesteia.

Principala sursă de informaţii pentru calculul şi analiza VBS în Uniunea Europeană, o constituie Reţeaua de Informaţii Contabile Agricole (R.I.C.A.). În cadrul acestei reţele un rol important îl pot avea institutele naţionale de economie agrară care întocmesc studii asupra costurilor de producţie la principalele produse agricole, calculul acestor costuri permiţând în final determinarea venitului brut standard. De asemenea, institutele de statistică pot oferi şi ele o serie de informaţii referitoare la suprafeţele cultivate, producţiile obţinute, calităţi, destinaţii etc.

Dat fiind utilitatea sa în aprecierea activităţii exploataţiilor agricole, în analiza potenţialului comercial al acestora precum şi la stabilirea tipului de exploataţie, VBS rămâne un indicator important atât pentru agricultura fiecărei

Gavril {TEFAN

172

ţări cât şi pentru studiile şi analizele desfăşurate în cadrul Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene.

Venitul fermei (venitul net al fermierului - Vn) se calculează ca diferenţă între valoarea producţiei agricole brute şi valoarea consumurilor intermediare (cheltuielile variabile) plus amortismentele. Practic venitul fermierului este egal cu indicatorul valoarea adăugată netă (VAN), respectiv reprezintă plus valoarea creată în procesul de producţie –care se află la dispoziţia fermierului.

Vn = VAN VAN = VQ – (CI + Am), unde:

CI - consumurile intermediare, lei; Am – amortismentele, lei.

Marja brută este un indicator care reflectă competitivitatea relativă a diferitelor activităţi de producţie, respectiv exprimă „profitabilitatea“ activităţilor de producţie individuale (producţia de grâu, producţia de porumb, producţia de lapte etc.).

Marja brută (Mb) se calculează după următoarea relaţie:

Mb = VQ – Cv, unde:

VQ –veniturile totale calculate ca sumă între valoarea producţiei principale şi a producţiei secundare – lei;

Cv – costuri variabile cuprind: cheltuieli cu sămânţa; cheltuieli cu fertilizarea terenului; cheltuieli cu protecţia plantelor (produse pesticide, insecticide, erbicide); chelcuieli cu pregătirea terenului: arat, grăpat, cultivat, semănat, plivit, aplicare erbicide, insectofungicide, pesticide şi îngrăşăminte, prăşit, irigat, recoltat; cheltuieli cu transportul; cheltuieli cu forţa de muncă: membrii familiei şi lucrătorii sezonieri; pierderi tehnologice.

Indicatorul „marja brută“ este folosit pentru:

compararea performanţei diferitelor activităţi de producţie (tab. 8.8); analiza structurii de costuri; calcularea profitului fermei.

Dacă cunoaştem care este marja brută pentru fiecare activitate de producţie, profitul poate fi calculat ca diferenţă între marja brută şi costurile fixe.

Pr = Mb – Cf, unde:

Pr – profitul fermierului – lei;

Economie Agrară

173

Cf – costurile fixe (munca familiei, energie, amortizarea fondurilor fixe, întreţinerea fondurilor fixe, arenda, asigurările, impozite etc.).

Pentru producţia animalieră cheltuielile variabile cuprind cheltuielile cu hrana animalelor, cu produsele veterinare şi profilactice, onorariul veterinarilor, cheltuieli cu forţa de muncă temporară.

Tabelul 8.8

Calculul indicatorului „marja brută“ în producţia vegetală

GRÂU (1 ha) Venitul total (VT): Valoare(lei) aproducţia (Qt): 4 t × preţ , 400 lei/t 1600

Cheltuieli (costuri) variabile: 1188 asămânţa proprie: 250 kg × 0,4 lei/kg 100 aîngrăşăminte: 200 kg × 0,7 lei/kg 140 apesticide: 93 lei 93 autilaje închiriate: 601 lei* 501 amunca angajată sezonier: 30 ore × 6,8 lei 204 adobânzi la capital: 1000 lei × 0,5 × 0,1 50

Marja brută: 412 PORUMB (1 ha)

Venitul total (VT): aproducţia (Qt): 5500 kg × preţ, 0,4 lei/kg 2200

Cheltuieli (costuri variabile): 1605 aseminţe: 30 kg × 2,5 lei/kg 75 aîngrăşăminte: 300 kg × 0,7 lei/kg 210 apesticide: 135 lei 135 autilaje închiriate: 835 lei 835 amunca angajată sezonier: 50 ore × 6,0/h lei 300 adobânzi la capital = costurile mijloacelor de producţie × 0,5 ori × rata dobânzii = 1000 lei × 0,5 × 0,1

50

Marja brută: 595 *utilaje închiriate – arat, discuit, semănat, fertilizare, tratamente, recoltare, transport etc.

Venitul mediu la ha sau pe animal (VT/ha, VT/cap.) – reflectă valoarea

producţiei obţinute pe hectar sau pe animal şi se calculează cu formula: VT/ha= qm1 × Pv

Gavril {TEFAN

174

sau VT/cap. = qm2 × Pv, unde:

Pv – preţul de vânzare – lei/kg; Producţia medie (qm) – exprimă randamentul obţinut (kg, l, buc.) pe unitate de

producţie (ha, animal) şi se calculează cu relaţia:

ScQtqm =1

sau

EmQtqm =2 ,

unde: Sc – suprafaţa cultivată; Em – efectivul mediu de animale. Producţia totală (Qt) – exprimă cantitatea de producţie (kg, l, buc.)

obţinută de un agent economic într-o perioadă de timp (de regulă un an calendaristic sau un ciclu de producţie) funcţie de cantitatea şi calitatea factorilor utilizaţi.

Qt = Sc × qm sau Qt = Em × qm 5.7. Tipologiea veniturilor Se disting trei concepte: veniturile totale (VT), veniturile medii (Vm) şi

veniturile marginale (VM). Veniturile totale sunt reprezentate de totalitatea câştigurilor firmei într-o perioadă de timp, realizate prin vânzarea unui anumit volum de produse (QT). Veniturile medii sunt reprezentate de volumul câştigurilor pe unitatea de produs vândută. Veniturile marginale sunt reprezentate de veniturile totale suplimentare câştigate prin vânzarea unei unităţi suplimentare, intr-un interval de timp. Vom analiza modul în care fiecare dintre aceste trei concepte de venituri (VT, Vm şi VM), variază în funcţie de nivelul producţiei. Relaţiile vor depinde de condiţiile de pe piaţă în care operează firma. O firmă care este prea mică pentru a putea influenţa preţul pe piaţă, va avea niveluri ale veniturilor diferite de firmele care pot alege preţul cu care vor aparea pe piaţă. Sa analizam ambele situaţii.

Economie Agrară

175

Evoluţia veniturilor atunci când preţul nu este afectat de nivelul producţiei

Veniturile medii. Dacă o firma este foarte mică, comparativ cu întreaga piaţă, ea va fi un acceptator de preţ şi îşi va vinde întreaga producţie la acest preţ. În aceste condiţii, veniturile medii sunt constante, la valoarea preţului acceptat.

Veniturile marginale, vor fi egale cu veniturile medii, întrucât vânzarea de unităţi suplimentare se face la acelaşi preţ. Veniturile totale. Tabelul 8.9. prezintă efectul asupra veniturilor totale a unor niveluri diferite ale vânzărilor la preţul constant de 5 UM. Intrucât preţul este constant, veniturile totale vor creşte cu o rată constantă, pe măsură ce cantităţi mai mari sunt vândute.

Evoluţia veniturilor atunci când preţul variaza cu producţia VT, Vm şi VM vor fi diferite atunci când preţul variază cu producţia. Dacă o firmă detine o parte importantă din piaţă, curba cererii va avea o pantă descrescătoare. Aceasta înseamnă că dacă doreşte să vandă cantităţi mai mari, va trebui să coboare preţul, sau dacă va ridica preţul, va trebui să accepte o scădere a vânzărilor.

Tabelul 8.9. Relaţia producţie - venituri

QT P=Vm=VM VT 0 5 0 200 5 1000 400 5 2000 600 5 3000 800 5 4000 1000 5 5000 1200 5 6000

Veniturile medii. Să ne amintim că veniturile medii sunt egale cu preţul. Dacă preţul trebuie scăzut pentru a creşte vânzările, veniturile medii vor scădea pe măsura ce producţia va creşte. Tabelul 8.10. oferă un exemplu, pentru o firma care cunoaşte o curba a cererii cu panta descrescatoare. Curba cererii, care ne arată cât de mult este vândut la fiecare dintre preţuri, este trasată folosind primele două coloane.

Gavril {TEFAN

176

Tabelul 8.10 Relaţia venituri medii – venituri marginale

QT P=Vm VT VM 1 8 8 2 7 14 3 6 18 4 5 20 5 4 20 6 3 18 7 2 14

6 4 2 0 -2 -4

Veniturile marginale. Atunci când o firmă cunoaşte o curbă a cererii cu panta descrescătoare, veniturile marginale vor fi imai mici decât veniturile medii sau chiar negative. De ce? Dacă o firmă doreşte să vandă mai mult într-o perioadă de timp dată trebuie să-şi reducă preţul. Şi aceasta nu numai pentru unităţile suplimentare pe care speră să le vândă, ci şi pentru unităţile pe care le-ar vinde normal pe parcursul acestei perioade. Veniturile marginale sunt date de preţul la care este vandută ultima unitate suplimentară, minus pierderea de venituri aparută ca urmare a reducerii preţului la acele unităţi de produs care altfel ar fi fost vândute la un preţ mai mare. Să presupunem că preţul este de 7 UM, în mod curent. Doua unităţi sunt vândute. Firma doreşte să vândă 3 unităţi de produs şi deci reduce preţul la 6 UM. Va câştiga, deci, 6 UM prin vânzarea ultimei unităţi, dar va pierede 1 UM la fiecare din celelalte două produse, care altfel ar fi fost vândute cu 7 UM. Câştigul net este deci de 6 - 2 = 4. Acesta este venitul marginal: venitul suplimentar realizat din vânzarea unei unităţi suplimentare. Există 2 situaţii:

1. o scădere a preţului va conduce la o creştere proportional mai mare a cantităţii solicitate şi deci a veniturilor. În această situaţie, veniturile marginale vor fi pozitive.

2. o scădere a preţului va conduce la o creştere proportional mai mica în vânzări. În acest caz, reducerea preţului va depăşi creşterea vânzărilor, iar veniturile vor scădea. Veniturile marginale vor fi negative.

Veniturile totale. Spre deosebire de cazul firmelor acceptatoare de preţ, VT nu creşte continuu odată cu creşterea producţiei, respectiv la inceput creşte,

Economie Agrară

177

pentru ca apoi să scadă. De ce? Atât timp cât veniturile marginale sunt pozitive, o creştere a producţiei va conduce la o creştere a veniturilor totale. Atunci când veniturile marginale devin negative, veniturile totale vor scădea. Venitul total înregistrează punctul maxim când VM = 0.

5.8. Profitul în agricultură A. Aspecte generale Profitul realizat de firme este plusul obţinut din faptul că acestea câştigă

mai mult din vânzări decât cheltuiesc pentru a produce bunurile respective. Profitul total al unei firme (Pr) este diferenţa între veniturile totale din vânzări (VT) şi costurile totale de producţie (CT):

Pr = VT - CT Maximizarea profitului, presupune să comparăm costurile cu veniturile şi să analizăm la ce nivel al producţiei, profitul va fi maximizat, şi de asemenea, care este nivelul acestui profit. Exista două cai prin care aceasta poate fi realizată. Prima, şi cea mai simplă metodă, este utilizarea curbelor costurilor totale şi veniturilor totale. A doua metodă constă în utilizarea curbelor veniturilor medii şi marginale şi curbelor costurilor medii şi marginale. Deşi aceasta a doua metodă este puţin mai compexă, este recomandată atunci când dorim să analizăm şi să comparăm maximizarea profitului în condiţii diferite de piaţă. Tabelul 8.11. ne prezintă valorile veniturilor totale şi a costurilor totale. Profitul total (Pr) se găseşte prin diferenţa dintre VT şi CT. Atunci când valorile Pr sunt negative, firma înregistrează pierderi.

Profitul total maxim se realizează la producerea a 3 unităţi; altfel spus acolo unde distanţa dintre costurile totale şi veniturile totale este maximă. La acest nivel al producţiei, profitul total este egal cu 4 UM, (18 - 14). Găsirea profitului maxim pe care il poate realiza o firmă prin metoda curbelor veniturilor medii şi marginale şi curbelor costurilor medii şi marginale presupune parcurgere a două etape. În prima etapă se caută nivelul producţiei la care profitul este maxim (folosind CM şi VM). Cea de a două etapă presupune aflarea valorii profitului la nivelul respectiv al producţiei (folosind Vm şi Cm) – tabelul 8.12. Mamaximizarea profitului are loc la nivelul producţiei la care VM este egal cu CM.

Gavril {TEFAN

178

Minimizarea pierderilor Se poate întâmpla că, la nici un nivel al producţiei să nu se realizeze profit. În această situaţie, nivelul producţiei la care VM = CM, va fi nivelul la care pierderile sunt minime. Firma va inceta să producă atunci când nu îşi mai poate acoperi costurile variabile: atunci când CVm (costul variabil mediu) este deasupra Vm (venitului mediu). Această situaţie este cunoscută sub numele de punctul de inchidere pe termen scurt. Pe termen lung toate costurile sunt variabile. De aceea, dacă firma nu poate acoperi costurile medii pe termen lung (şi deci profitul normal), îşi va inceta activitatea, situaţie cunoscută sub numele de punctul de inchidere pe termen lung (Vm < Cm).

Tabelul 8.11. Relaţia venituri – costuri - profit

Qt VT CT Pr 0 0 6 -6 1 8 10 -2 2 14 12 2 3 18 14 4 4 20 18 2 5 20 25 -5 6 18 36 -18 7 14 56 -42

Tabelul 8.12.

Maximizarea profitului QT P VT VM CT Cm CM PR Prm 0 9 0 6 - -6 - 1 8 8 10 10 … -2 2 7 14 12 … 2 1 3 6 18 14 4.8 4 1.3 4 5 20 18 4.5 2 0.5 5 4 20 25 5 -5 -1 6 3 18 36 … … … 7 2 14

8

… 4 2 0 -2 … 56 8

4 2 2 4 7 … 20 -42 -6

Prm – profitul mediu = PR/QT

Economie Agrară

179

B. Funcţii şi forme ale profitului Profitul are efecte benefice asupra societăţii în ansamblu servind la

satisfacerea nevoilor economice. Profitul are următoarele funcţii: * stimulează iniţiativa economică şi acceptarea riscului în afaceri; * orientează activitatea economică; * este sursa principală de finanţare a firmei; * este sursa pentru acordarea de stimulente şi finanţarea unor acţiuni

social-culturale. * măsoară eficienţa activităţii desfăşurate. Profitul are următoarele forme1: profitul normal, profitul economic.

profitul de monopol şi profitul neaşteptat (windfall profit) Profitul normal, este partea din profitul total care revine întreprinzătorului

ca o răsplată pentru munca prestată în firmă şi pentru diversele facilităţi puse necondiţionat la dispoziţia firmei.

Profitul economic, este partea din profitul total care revine întreprinzătorului pentru plata riscului asumat în afaceri. Este valoarea ce se obţine peste costul contabil plus profitul normal.

Profitul de monopol este profitul obţinut de firme ce au o poziţie de monopol pe piaţă;

Profitul neaşteptat (windfall profit) este datorat unor conjuncturi ale vieţii economice şi politice.

C. Particularităţi în determinarea profitului în explotaţiile agricole La nivelul exploataţiei agricole se disting anumite trăsături specifice în

cuantificarea profitului agricol. Astfel pentru a fi posibilă o comparaţia între rentabilitatea exploataţiilor

conduse de proprietari şi rentabilitatea exploataţiilor conduse de arendaşi se calculează indicatorul profit net, după relaţia:

Prn = Pr – (Saf + Arf + Imp), unde: Prn – profitul net, lei;

Saf - “salariul fictiv”, lei; Arf - “arenda fictivă”, lei;

Imp – impozitul pe profit, lei. Salariul fictiv reprezintă salariul ce s-ar cuveni agricultorului pentru

1 Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole, Ed. Tera Nostra, Iaşi, 2001

Gavril {TEFAN

180

munca depusă în exploataţia sa, iar arenda fictivă reprezintă valoarea ce ar fi încasat-o dacă şi-ar fi dat în arendă terenul propriu. După stabilirea profitului net, pentru cunoaşterea profitului real obţinut de agricultor din activitatea curentă desfăşurată în propria exploataţie, se calculează venitul familial.

În ceea ce priveşte indicatorul venitul familial, putem afirma că este criteriu cel mai important pentru aprecierea rentabilităţii exploataţiei pe ansamblu, fiind suma totală de care dispune în mod real exploataţia pentru remunerarea muncii familiale. Acest indicator poate fi asimilat cu profitul total al exploataţiei, în cadrul său fiind posibilă vizualizarea celor două forme ale profitului (profitul normal şi profitul economic).

5.9. Rentabilitatea în agricultură 5.9.1. Aspecte generale Rentabilitatea este o categorie economică legată de existenţa producţiei

de mărfuri şi a relaţiilor băneşti. Ca o unitate economică, o ramură, un produs, un serviciu să fie rentabile, ele trebuie să acopere toate cheltuielile de producţie şi de circulaţie din venituri proprii şi să realizeze un profit. Rentabilitatea reflectă tocmai capacitatea unităţilor economice de a obţine un profit. Rentabilitatea activităţii productive ne apare în practică ca un raport între profit şi cheltuielile de producţie sau ca raport între profit şi suma fondurilor fixe şi circulante.

r = ChtPr

= FcFf +

Pr, în care:

r = rentabilitatea; Pr = profitul, lei;

Cht = cheltuielile totale de producţie, lei; Ff = fondurile fixe, lei;

Fc = fondurile circulante, lei. Rata rentabilităţii sau rata profitului se determină utilizând formulele:

Rr = ChtPr

100

în care: Rr = rata rentabilităţii, în %. Atât rentabilitatea, cât şi rata rentabilităţii sau a profitului se calculează la

nivel de produs, de ramură, de subunitate (fermă, sector) şi pe unitate de

Economie Agrară

181

producţie. Rata rentabilităţii răspunde la întrebarea “câţi lei obţinem profit la fiecare 100 lei cheltuieli totale”.

Creşterea rentabilităţii în agricultură este determinată de o multitudine de factori care pot fi: din sfera producţiei, din sfera circulaţiei, din sfera repartiţiei şi din sfera consumului.

Toţi aceşti factori, în intercondiţionarea lor, trebuie avuţi în vedere la analiza rentabilităţii fiecărei activităţi productive, a fiecărui produs din agricultură. Scopul unei astfel de analize este de a aprecia şi explica rezultatele obţinute pe linia rentabilităţii, de a scoate în relieff factorii care le-au determinat şi a descoperi rezervele interne de creştere a acestui indicator.

Căile care pot contribui la sporirea rentabilităţii în agricultură sunt multiple. Dintre acestea subliniem pe cele mai importante: - creşterea volumului producţiei totale şi marfă pe baza sporirii randamentelor; - îmbunătăţirea structurii şi calităţii produselor; - creşterea productivităţii muncii pe baza generalizării în producţie a

progresului tehnico-ştiinţific; - sporirea gradului de folosire a capacităţilor de producţie; - creşterea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante; - reducerea costurilor unitare de producţie; - creşterea preţurilor de producţie prin îmbunătăţirea calităţii produselor.

Referitor la acest ultim factor de influenţă asupra rentabilităţii, trebuie subliniată importanţa şi rolul calităţii produselor obţinute în realizarea unor preţuri de producţie sporite. Obţinerea unor produse de calitate mai bună echivalează, de fapt, cu o sporire absolută a producţiei. De pildă, un conţinut sporit de ulei la seminţele de floarea-soarelui, un conţinut mai mare de zahăr la rădăcinile de sfeclă, un procent mai ridicat de grăsime la lapte etc., echivalează cu o cantitate mai mare de ulei, zahăr, unt etc.

Cercetările pe plan mondial demonstrează că 80 % din cazurile unei slabe rentabilităţi în agricultură şi în general, în economie se datoreşte nu execuţiei, ci conducerii necorespunzătoare. De aceea, în faţa activităţii de conducere a agriculturii, respectiv a unităţilor agricole, este nevoie să stea în permanenţă criteriul rentabilităţii.

Gavril {TEFAN

182

5.9.2. Pragul de rentabilitate şi marja de siguranţă Pragul de rentabilitate reprezintă cantitatea de produse sau cifra de afaceri

de la care ferma începe să obţină profit (punctul în care veniturile totale sunt egale cu cheltuielile totale, respectiv punctul în care profitul fermei este zero).

Există trei situaţii în care se recurge la analiza pragului de rentabilitate: - în activitatea curentă ca metodă de previzionare a profitului în funcţie de

volumul producţiei (cantitatea de produse); - în analiza evoluţiei profitului în funcţie de variaţia cifrei de afaceri; - în aprecierea oportunităţii modernizării instalaţiilor, echipamentelor şi tehnologiei de producţie cu ajutorul coeficientului de levier de exploatare. În primul caz, calculul pragului de rentabilitate urmăreşte aflarea

volumului de produse care permite acoperirea pe lângă cheltuielile variabile de producţie şi a cheltuielilor fixe. Practic la acest nivel agentul economic nu obţine profit dar nici nu înregistrează pierderi. Este important de ştiut acel rezultat pentru că de la acel nivel în sus se va putea obţine profit.

PR = prag de rentabilitate = valoarea lui Q în care venitul este egal cu cheltuielile totale. Q = volumul producţiei

Întrucât în punctul PR (QR)venitul obţinut este egal cu cheltuielile totale (CT), obţinem în final relaţia:

VT = CT Pv x Q = CVm x Q + CF, Pv = preţul de vânzare, lei/kg; CVm = costul

variabil mediu, lei/kg; CF = cheltuielile fixe totale, lei.

PR =CVmPv

CF−

În practica economică, dacă ne referim la utilizarea capacităţilor de producţie, întâlnim un nivel minim al volumului producţiei pentru care costul de producţie CT este egal cu venitul (V = pQ) nivel denumit prag de rentabilitate (QR) sau punct de echilibru economic (fig. 8.1).

În cazul în care, întreprinderea lucrează sub capacitatea QR, corespunzătoare pragului de rentabilitate, aceasta înregistrează pierderi. Rezultă deci că producţia are valori pe domeniul rentabilitate (de profit) al capacităţii de producţie (QR – Qmax) şi pe domeniul pierderilor, când întreprinderea lucrează sub capacitatea QR, adică Qmin – QR, unde, de fapt, Qmin = 0.

Aceasta serveşte la evidenţierea efectelor modificării cifrei de afaceri asupra rezultatului. Considerăm că cuantificarea matematică a acestei modificări

Economie Agrară

183

se realizează cel mai bine recurgând la calculul levierului de exploatare (marja de siguranţă a întreprinderii).

Fig. 8.1. Pragul de rentabilitate

Astfel, analiza diagramei profitului permite aprecierea marjei de siguranţă a întreprinderii, obţinându-se informaţii relative la măsura în care întreprinderea poate face faţă unei diminuări a cererii pieţei fără a înregistra pierderi. Prin urmare, marja de siguranţă este un indice care se dovedeşte util în evaluarea riscului de exploatare al întreprinderii, deoarece exprimă care este nivelul maxim până la care se poate diminua cifra de afaceri programată, astfel încât întreprinderea să nu se situeze sub pragul de rentabilitate, respectiv, sub cifra de afaceri care indică starea sa de echilibru. Simbolizând cifra de afaceri programată cu CAp şi cifra de afaceri corespunzătoare punctului de echilibru cu CAc, marja de siguranţă Ms se calculează după relaţia:

100⋅−

=p

cps CA

CACAM

Cunoscând punctul de echilibru economic pe fermă (ex: 277,7 ha), fermierul îşi poate evalua marja de siguranţă pe piaţă exprimată prin nivelul de rentabilitate în funcţie de rentabilitatea ramurii (puterea economică a concurenţilor) astfel încât volumul producţiei vândute să-i determine reluarea

Gavril {TEFAN

184

unui nou ciclu de producţie (reproducţia economică simplă) şi dezvoltarea fermei (reproducţia economică lărgită).

Tabelul 8.13 Determinarea pragului de rentabilitate a unui volum de activitate

exprimat prin cifra de afaceri Exemple Indicatori de

calcul Formula de calcul U.M. A B C

Cifra de afaceri curentă CA lei 10800 10800 10800

Costuri variabile CV lei 6600 6600 5000 Costuri fixe CF lei 2500 1500 2500 Ponderea costurilor variabile în cifra de afaceri

X =CACV

100 lei 61,11 61,11 46,3

Pragul de rentabilitate al cifrai de afaceri curente

PRCA=X

CF−100

100 lei 6426 3856 4655

Venitul mediu pe hectar Vm lei 1533 1533 1533

Suprafaţa fermei aferentă pragului de rentabilitate

ScPR=Vm

PRCA ha 4,19 2,50 3,03

Tabelul 8.14 Determinarea pragului de rentabilitate a unui volum de activitate exprimat

prin preţurile medii de vânzare şi costurile variabile medii Exemple

Indicatori de calcul Formula de calcul U.M. A B C

Preţul mediu de vânzare Pv lei/t 6000 6000 6000 Costul variabl mediu CV lei/t 4800 4800 5000

Costuri fixe CF Mii lei

2500 1500 2500

Marja brută medie Mb= Pv - CVm lei/t 1200 1200 1000

Pragul de rentabilitate al producţiei

PRQ=MbCF

mii tone

2083 1250 2500

Producţia medie qm t/ha 7,5 7,5 7,5

Suprafaţa fermei aferentă pragului de rentabilitate

ScPR=qm

PRQ ha 277,7 166,6 333,3

Economie Agrară

185

Punctul de echilibru economic al fermei (pragul de rentabilitate) reprezintă punctul de plecare în analiza “elasticităţii”, rezultatelor întreprinderii la variaţiile volumului de activitate. Aceasta face posibilă determinarea volumului de activitate optim al fermei în corespondenţă cu indicatorii care cuantifică direct rezultatul economic ce excede punctul de echilibru în concordanţă cu restricţiile privind performanţele tehnice ale capitalului fix şi restricţiile privind munca vie.

Astfel pentru cuantificarea “elasticităţii” rezultatului economic al fermei ce excede punctul de echilibru se utilizează următorii indicatori:

marja venitului total pe fermă (mV.T.) în funcţie de pragul de rentabilitate calculat – exprimă variaţia relativă a venitului total ca rezultat al creşterii volumului de activitate al fermei cu o unitate (1 ha);

100..

....

1

12 ×−

=TV

TVTVmVT , unde:

V.T.1 – venitul total corespunzător pragului de rentabilitate calculat pe fermă; V.T.2 – venitul total obţinut ca rezultat al creşterii volumului de activitate cu o

unitate (1 ha). rata de scădere a cheltuielilor fixe în raport cu creşterea volumului de

activitate cu o unitate (RC.F.) – exprimă scăderea relativă a costurilor fixe totale ca rezultat al creşterii volumului de activitate cu o unitate (1 ha);

b) 1001

12 ×−

=CF

CFCFRCF , `n care:

CF1 – cheltuielile fixe corespunzătoare punctului de echilibru ce revin pe unitate de producţie;

CF2 – cheltuieli fixe ce revin pe unitate de producţie ca rezultat al creşterii volumului de activitate cu o unitate (1 ha).

coeficientul sporului de marjă brută al fermei în raport cu creşterea volumului de activitate cu o unitate (Kmp) – măsoară cu cât creşte în valori relative venitul net al unei ferme atunci când volumul de activitate al acesteia creşte cu o unitate (1 ha).

c) 100/

××

=haVTqm

Km

mpmp , unde:

Gavril {TEFAN

186

mq - producţia medie ponderată pe total structură de producţie = p

m

phaVT /

Analiza atentă a indicatorilor calculaţi evidenţiază că, odată depăşit pragul de rentabilitate, rezultatul derivat din activitatea de exploatare variază în măsură mai mult decât proporţională în raport cu variaţia volumului de activitate.

Spre exemplu creşterea totală a nivelului de rentabilitate nu va fi dată numai de creşterea relativă a venitului ci şi de rata de scădere a cheltuielilor fixe în raport cu creşterea volumului de activitate, cu alte cuvinte este dată de suma indicatorilor Kmp şi RCF. La sfârşitul acestei etape de calcul am fi tentaţi să apreciem că odată depăşit pragul de rentabilitate al fermei, cu cât vom mări volumul de activitate (în cazul nostru suprafaţa cultivată cu atât venitul va tinde spre maxim. Acest principiu numit în literatura de specialitate principiul “profitului maxim infinit continuu” nu are cosrespondenţă în practica economică pentru că la un anumit nivel de creştere a volumului de activitate fermierul este obligat să achiziţioneze de pe piaţă muncă suplimentară respectiv mijloace fixe suplimentare (tractoare, maşini etc.). Astfel costurile marginale cresc, pragul de rentabilitate se modifică respectiv dimensiunea optimă a fermei va tinde spre un alt nivel.

De ce? – pentru că spre exemplu, orice lucrător suplimentar va produce mai puţin decât cel precedent pentru un anumit nivel de creştere al capacităţii de producţie respectiv, va determina scăderea venitului net al fermei datorită costurilor suplimentare solicitate de noul loc de muncă. Rezultă astfel că există o infinitate de puncte de echilibru şi mărimi optime ale fermei în funcţie de modificarea costurilor fixe şi al costurilor salariale ca efect al nevoii de dezvoltare” (fig. 8.2.).

Plecând de la aceste concluzii apreciez că dimensiunea optimă economică a fermei este dată de utilizarea maximă a capacităţilor de producţie considerate (existente), capacităţi care practic devin restricţii, funcţie de care se stabileşte în final dimensiunea optimă a fermelor.

Cunoaşterea pragului de rentabilitate se dovedeşte a fi utilă şi la stabilirea marjei şi a indicelui de siguranţă. Acestea din urmă pot da răspunsul la întrebarea “până unde poate descreşte volumul vânzărilor fără a se înregistra pierderi ?”

Economie Agrară

187

Marja de siguranţă (MS) indică în valori absolute diferenţa până la acea

cifră de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate în care profitul este nul. MS = CA – CAPR CA = cifra de afaceri current CAPR = cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate Indicele de siguranţă (IS) exprimă procentual excedentul cifrei de afaceri

curente faţă de cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate. IS = CA/CAPR x 100 Valorile celor două mărimi prezentate anterior se dovedesc a fi deosebit

de importante în condiţiile apelării la credite bancare, riscul băncii fiind cu atât mai redus cu cât valorile sunt mai mari. Se consideră că indicele de siguranţă este mulţumitor când are valori de peste 150%.

Fig. 8.2 – Modelul neliniar de analiză a punctului de echilibru

Gavril {TEFAN

188

5.10. Eficienţa economică în agricultură 5.10.1. Definiţie Eficienţa economică a activităţii de producţie din agricultură reprezintă o

categorie economică ce exprimă însuşirea de a produce efecte economice maxime cu minimum de cheltuieli de muncă vie şi materializată.

În sensul cel mai larg, eficienţa economică se referă la întreaga activitate economică, respectiv la sfera producţiei materiale, la procesul repartiţiei, al circulaţiei produselor, ca şi la diferitele forme de activitate economică din sfera neproductivă.

Eficienţa economică este legată direct de venitul net ca diferenţă între valoarea producţiei agricole vandabile şi cheltuielile totale de producţie, care privesc factorii pe care întreprinzătorul trebuie să-i achiziţioneze de pe piaţă (costuri explicite), fiind un raport între efortul făcut pentru obţinerea valorilor de întrebuinţare şi efectul economic realizat cu ajutorul acestui effort.

Formulele de calcul ale eficienţei economice, folosite în practică sunt:

(1) Eec = VnCht

EfectEfort

= sau Eec = ChtVn

EfortEfect

= , în care:

Eec – eficienţa economică; Cht – cheltuieli totale de producţie; Vn – venitul net. Plecând de la definiţia venitului net, rezultă că acesta variază în funcţie

de tipul de întreprinzător, respectiv în funcţie de factorii pe care acesta îi deţine în proprietate şi se întâlnesc în principiu 4 cazuri:

1. când este proprietar şi producător (lucrează sindur pământul) Vn = Pf – (Ch m + Am +Qm +Qa +Imp) = Sa + St +D + Ar +/- Pr 2. când este proprietar şi angajează forţă de muncă Vn = Pf – (Ch m + Am +Qm +Qa +Imp +Sa) = St +D + Ar +/- Pr 3. când este arendaş şi producător Vn = Pf – (Ch m + Am +Qm +Qa +Imp +Ar) = Sa +St +D +/- Pr 4. când este arendaş şi angajează forţă de muncă Vn = Pf – (Ch m + Am +Qm +Qa +Imp +Ar +Sa) = St +D +/- Pr 5.10.2. Criteriile de apreciere ale eficienţei economice în agricultură Criteriile de apreciere ale eficienţei economice din agricultură, sunt: a. criterii sociale: -gradul de satisfacere a nevoilor economiei naţionale cu produse agricole;

Economie Agrară

189

- gradul de satisfacere al populaţiei cu produse agroalimentare în raport cu consumul fiziologic.

- gradul de aprovizionare a industriilor prelucrătoare cu materiile prime agricole.

- nivelul calitativ al diferitelor produse agricole. b. criterii economice: - mărimea venitului; - mărimea profitului; - mărimea valorii adăugate: - productivitatea muncii. Datorită deosebirilor în ce priveşte ciclurile de producţie şi a factorilor

specifici, eficienţa economică prezintă mari diferenţe înte ramurile agricole. 5.10.3. Indicatorii de apreciere ai eficienţei economice în agricultură Indicatorii utilizaţi în aprecierea eficienţei economice din agricultură se

împart în 5 grupe: - indicatori de eforturi: capitalul fix, capitalul circulant, numărul de

salariaţi, cheltuielile de producţie, volumul investiţiilor, capitalul propriu, capitalul permanent.

- indicatori de efecte: capacitatea de producţie, producţia totală, producţia marfă, cifra de afaceri, producţia medie, preţul de vânzare, costul de producţie, productivitatea muncii.

- indicatorii eficienţei produselor: marja brută, profitul, rata profitului, cheltuieli totale la 100 lei venituri;

- indicatori de utilizare a factorilor de producţie: • pentru factorul muncă: productivitatea muncii vii, gradul de înzestrare

tehnică; • pentru factorul capital: cifra de afaceri la 100 lei capital propriu şi

permanent, eficienţa utilizării consumurilor intermediare, viteza de rotaţie a activelor circulante, gradul de utilizare a capacităţii de producţie, indicatorii eficienţei investiţiilor (termenul de recuperare a investiţiilor, ratele rentabilităţii investiţiilor);

- indicatorii financiari – se utilizează în analiza financiară a activităţii fermei, cei mai semnificativi fiind:

• de lichiditate

Gavril {TEFAN

190

• solvabilitate • echilibru financiar • gestiune • de rentabilitate La alegerea indicatorilor utilizaţi în determinarea eficienţei activităţii

economice din agricultură este necesar să se aibă în vedere următoarele cerinţe: a) – să se exprime cât mai exact dependenţa eficienţei de volumul

producţiei şi de cel al resurselor folosite; b) – să permită comparaţii atât în spaţiu, cât şi în timp; c) – să evidenţieze economia totală realizată pe seama modificărilor

intervenite în volumul consumului de muncă, de fonduri şi de materiale. În afară de aceste caracteristici comune, trebuie înregistrată o netă diferenţiere între indicatorii de eficienţă şi indicatorii de bilanţ. Indicatorii de eficienţă folosiţi în agricultură, deşi calculaţi pe baza bilanţului, se referă, în general, la aspecte tehnice şi tehnologice şi au rolul de a reliefa căile cele mai bune de utilizare a resurselor intreprinderii (se referă la toţi indicatorii mai puţin cei financiari). Indicatorii de eficienţă au fost prezentaţi în capitolele anterioare. În continuarie vom prezenta pe scurt aspecte ce caracterizează indicatorii financiari.

A. Indicatorii de lichiditate – exprimă capacitatea agenţilor economici de a acoperi obligaţiile de plată exigibile imediat sau pe termen scurt prin activele curente ce pot fi transformate în scurt timp în mijloace băneşti. Se poate opera cu indicatorii:

1. lichiditate totală, LT -. sevor fi lua în considerare activele ce pot fi transformate în bani într-o perioadă de timp de 30-90 zile. În practică se apreciază ca fiind bun un coeficient de lichiditate totală mai mare de 2.

100)(⋅

+−=

PcCiSnAcLT , unde:

LT = lichiditatea totală Ac = active curente (circulante) reprezentate prin numerarul din casierie,

disponibilităţile din cont, cecuri, stocurile de materii prime şi materiale, producţia în curs de execuţie, produsele finite, mărfurile, debitele de la clienţi/debitori (creanţile). Valoarea stocurilor se determină cu formula :

365PcsCA

S×

= , unde:

Economie Agrară

191

S – valoarea stocurilor; CA – cifra de afaceri; Pcs este perioada de conversie a materiilor prime în produse şi vânzarea acestora către clienţi.

Valoarea creanţelor se calculează astfel :

365PccCA

C×

= , unde Pcc – perioada de conversie a creanţelor în

numerar (se referă la termenile de plată acordate clienţilor). Sn = stocuri nevalorificabile, fără posibilitate de valorificare, comenzi

sistate, contracte reziliate sau în litigiu; Ci = clienţi insolvabili, incerţi sau în litigiu ; Pc = pasive curente reprezentând obligaţiile de plată pe termen scurt

(credite pe termen scurt, rate scadente în cursul anului la creditele pe termen mediu şi lung, dobânzi de achitat, creditori diverşi, furnizori, salarii, obligaţii către bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale etc.)

2. lichiditate imediată (LI) – operează cu aceeaşi formulă de calcul cu deosebirea că dintre activele circulante sunt luate în considerare doar cele care pot fi transformate în bani în maxim 30 zile. Nivelul lichidităţii immediate este bun când coeficientul obţinut din calcul este supraunitar.

B. Indicatorii de solvabilitate – arată în principal gradul în care capitalul propriu asigură acoperirea creditelor. Există mai multe modalităţi de calcul, în funcţie de tipul de solvabilitate dorit a se afla:

- solvabilitate generală (SG)

100×=CtAt

SG

At = total active Ct = total credite

În mod curent un nivel de 2 – 2,5 reflectă o situaţie favorabilă. - rata de solvabilitate (S)

100×=CP

CinvS

Cinv = credite pentru investiţii

CP = capital propriu Este admisibil un nivel de 35-50%. - solvabilitatea financiară (SF)

Gavril {TEFAN

192

100×=CACP

SF

SF = CP/CA x 100 CA = cifra de afaceri CP = capital propriu Se apreciază ca fiind corespunzătoare o pondere de 35-50% a capitalului

propriu în cifra de afaceri. C. Indicatori ai echilibrului financiar - rata autonomiei financiare (AF)

100×=CperCPAF , unde:

Cper = capital permanet; CP = capital propriu; Nivel normal: 50-75%. - rata de finanţare a activelor circulante (Rfac)

100×=AcFRRfac , unde:

Rfac= FR/AC x 100 FR = fond de rulment Ac = active circulante Fondul de rulment reprezintă capitalul permanent folosit pentru finanţarea

activelor circulante. Se calculează ca diferenţă între capitalul permanent şi activele imobilizate (corporale şi necorporale).

- Rata de îndatorare (r1), arată cât din volumul total al activelor (TA) este acoperit din credite bancare (Ct), trebuie să fie de maxim 60%.

100×=TACt

ri , unde Ct = total datorii.

D. Indicatori de gestiune - rotaţia activului total, RAt

100×=TACARAt , CA – cifra de afaceri

- rata imobilizărilor în active fixe, RAf

100×=AfCARAf

- rotaţia activului circulant, RAc

Economie Agrară

193

100×=AcCARAc , Ac – active circulante

- rotaţia stocurilor, RSt

100×=S

CARS , S - stocuri

E. Indicatori de rentabilitate, sunt din punct de vedere matematic expresia raportului dintre rezultate şi efort:

R = Rezultate/Efort x 100 R - rentabilitatea În această formulă numărătorul poate fi rezultatul din activitatea de

exploatare, valoarea adăugată, profitul brut, profitul net şi dividendele. Numitorul îl constituie eforturile angajate în obţinerea rezultatului şi poate fi exprimat prin capitalul propriu, capitalul permanent, activele imobilizate, activul total etc. Rezultă în final o diversitate de indicatori ce pot fi luaţi în calcul pentru caracterizarea rentabilităţii.

100Pr×=

CAnR

Prn – profitul net 1. Indicatorii rentabilităţii economice Din punct de vedere economic, rentabilitatea se poate exprima prin

surplusul monetar degajat de activul total. Dacă acest surplus este reprezentat de profitul brut sau net putem calcula următorii indicatori:

100×=TAPbRb

Rb = rata brută a rentabilităţii economice, Pb = profitul brut,

100Pr×=

TAnRn

Rn = rata netă a rentabilităţii economice, Prn = profitul net Rata rezultatului de exploatare – Rre:

100Re×=

VeRre , unde: Re – rezultatul de exploatare (diferenţa dintre

veniturile de exploatare –Ve şi cheltuielile de exploatare 2 Indicatorii rentabilităţii financiare

Gavril {TEFAN

194

Cu ajutorul acestor indicatori este posibilă o analiză a rezultatului obţinut în raport cu capitalul existent în exploataţia agricolă.

• Rentabilitatea capitalului permanent, RCper

100Pr×=

CperRCper , unde: Pr = profit, Cper = capital permanent, Cper

= Cp + Dlm, Cp = capital propriu, Dlm = datorii pe termen lung şi mediu • Rentabilitatea capitalului propriu (ROE – return on equity)

100Pr×=

CpnROE

• Rentabilitatea capitalului investit (ROI – return on investment)

100Pr×=

CinvnROI , Cinv – capitalul investit.

5.10.3. Factorii care determină creşterea eficienţei economice Creşterea eficienţei activităţii economice din agricultură depinde de o

multitudine de factori: economici, tehnici, organizatorici, conjuncturali şi naturali.

a) Dintre factorii economici de creştere a eficienţei activităţii din agricultură menţionăm:

- asigurarea optimă a producţiei cu fondurile şi mijloacele necesare şi utilizarea lor cât mai raţională;

- asigurarea optimă a unităţilor cu forţă de muncă tot mai calificată şi utilizarea ei cât mai deplină şi uniformă;

- creşterea cointeresării materiale a lucrătorilor în rezultatele muncii lor.

b) Dintre factorii tehnici care concură la ridicarea eficienţei economice, cei mai importanţi se referă la principalele direcţii ale progresului tehnic şi anume:

- creşterea gradului de mecanizare a lucrărilor agricole; - extinderea electrificării şi automatizării proceselor de muncă; - extinderea irigaţiilor şi a celorlalte lucrări de hidroamelioraţii; - introducerea pe scară largă în producţie a tehnologiilor moderne; - modernizarea mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţii;

Economie Agrară

195

- utilizarea pe scară largă în producţie a unui material biologic de mare capacitate productivă.

c) Ca factori organizatorici de creştere a eficienţei economice a activităţii din agricultură menţionăm:

- repartizarea teritorială judicioasă a producţiei agricole vegetale şi animale, în funcţie de cerinţele acesteia faţă de condiţiile naturale şi economice;

- profilarea, concentrarea, specializarea, cooperarea în producţie şi integrarea economică;

- organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii în cadrul unităţilor agricole.

d) Din categoria factorilor conjuncturali, o influenţă însemnată asupra eficienţei economice a activităţii din agricultură o au:

- sistemul de preţuri la produsele agricole şi la produsele industriale folosite în agricultură;

- tarifele de plată practicate pentru muncile efectuate în agricultură de către diferitele unităţi prestatoare de servicii din interiorul sau din afara agriculturii;

- sistemul de impozite şi de taxe practicat pentru activitatea economică din agricultură;

- sistemul de taxe şi penalizări. e) Dintre factorii naturali, condiţiile de climă, de sol şi particularităţile

biologice ale diferitelor plante şi animale au o mare influenţă asupra eficienţei economice a activităţii din agricultură.

Gavril {TEFAN

196

CAPITOLUL 9

Riscul şi incertitudinea în agricultură

7.1. Riscul – conţinut, evaluare 7.2. Incertitudinea – conţinut, evaluare, forme

7.3. Prevenirea şi diminuarea riscului şi a incertitudinii în exploataţiile agricole

7.1. Riscul – conţinut, evaluare Riscul în agricultură exprimă o calamitate naturală (secetă, îngheţ, grindină etc.) sau de altă origine (epizootii, incendii etc.) a cărui efect se caracterizează prin aceea că daunele produse pot fi strict localizate în timp şi spaţiu, se pot cuantifica şi recupera prin sistemul de asigurări.

Dauna este definită ca orice diminuare de valoare sau de productivitate a unui bun, cauzată de o faptă (frauduloasă sau neintenţionată) sau de o calamitate.

Fermierul pentru a se pune la adăpost de eventualele daune va încheia o poliţă de asigurare cu o campanie de profil.

Elementele principale ale unei poliţe de asigurare sunt:

fondul asigurat; riscul pentru care fondul este asigurat; prima plătită de către asigurat.

Raportul dintre asigurator şi asigurat presupune respectarea următoarelor principii:

contractul de asigurare este nul când riscul este nul; despăgubirea nu poate fi niciodată superioară daunei suferite; în caz de calamitate, asiguratul are dubla obligaţie de notificare şi de salvator al bunurilor.

Când valoarea asigurată (Va) este inferioară valorii reale a bunului (V0), în momentul calamităţii, ne aflăm într-o situaţie de subasigurare, caz în care despăgubirea (Desp.) se calculează cu relaţia:

Economie Agrară

197

dVV.Desp a ×=

0, unde:

d – dauna estimată – lei.

Raportul Va / V0 se numeşte coeficient de asigurare.

Exemplu:

valoarea reală a unui bun (V0) = 100 mii lei; valoarea asigurată (Va) = 80 mii lei; dauna estimată în urma sinistrului (d) = 35 mii lei.

leimiileimii

leimiileimiiDesp .28.100

.35.80. =×

=

Dacă valoarea asigurată este superioară valorii reale (supraasigurare) despăgubirea nu va depăşi valoarea reală a bunului, iar ca efect supraasigurarea nu are sens.

A. Estimarea daunelor produse de grindină Estimarea daunelor în producţia agricolă vegetală se calculează în raport

cu valoarea pe care ar fi avut-o produsele de pe suprafaţa agricolă (fondul) asigurată (asigurat), în momentul recoltării.

Înainte de a efectua efectiv calculul estimativ al daunei, trebuie să se îndeplinească câteva cercetări preliminare în urma cărora să rezulte:

că fondurile sinistrate sunt cele realmente asigurate (în acest scop, în poliţa de asigurare, sunt însemnate câmpurile şi parcelele, inclusiv cu numele „popular“ cu care sunt cunoscute);

să controleze dacă produsul este distrus de grindină şi nu din alte cauze (ex.: boli, dăunători etc);

să estimeze valoarea produsului care s-ar fi obţinut de la o anumită cultură, dacă n-ar fi fost calamitată;

să evalueze produsele şi cheltuielile pe care cultura, în urma grindinii, va fi capabilă să le producă;

să calculeze dauna după relaţia: d = Vpp – Chn – VTs, în care:

Vpp – valoarea produsului pierdut datorită grindinii – lei;

Gavril {TEFAN

198

Chn – cheltuieli neefectuate (economisite) în urma daunei – lei;

VTs – venitul total secundar, care va putea fi, eventual, obţinut de la o cultură care substituie pe cea calamitată (aceasta se întâmplă mai ales în caz de daună totală).

Faţă de această procedură prezentată mai sus, în practică expertul se limitează să evalueze dauna ca un procent din cantitatea totală a produsului.

Evaluarea procentuală a daunei se realizează în două moduri:

a) la vedere:

Când expertul are multă experienţă, prin analiza culturii sinistrate (de exemplu: la grâu – îndoirea tulpinii, ruperea spicelor, număr de boabe din spic rămase etc.) poate să aprecieze procentul de daună fără a mai face cercetări analitice aprofundate.

b) procedeul analitic

1. Dacă dauna nu a fost uniformă pe toată întinderea terenului, expertul va împărţi suprafaţa în grupe cu daună uniformă şi va atribui fiecărui grup un procent de daună. Dauna medie a întregului fond se va obţine calculând media aritmetică ponderată.

Presupunând că o suprafaţă de 29 ha este împărţită în 3 părţi: prima parte (15 ha), daună 42,8% (cultura grâului a cărui varietate cultivată produce în condiţii normale de cultură 35 boabe/spic, în urma calamităţii sau analizat 100 spice din diverse arii ale câmpului şi a rezultat că în medie lipsesc 15 cariopse/spic; dauna procentuală va

rezulta astfel: d = 1003515

× );

a doua parte (10 ha), daună 21,3%; a treia parte (4 ha, daună 15,6%.)

%,,ha,ha,had 63110041015

15604213010428015=×

++×+×+×

=

Dauna astfel calculată va fi diminuată cu cheltuielile neefectuate şi cu eventualele venituri secundare obţinute.

Economie Agrară

199

2.Dacă dauna a fost uniformă pe tot teritoriul, expertul va proceda la fel ca la punctul 1 cu notificarea că nu va mai împărţi suprafaţa în grupe omogene.

Dauna de grindină este totdeauna apreciată în raport cu faza de dezvoltare a plantelor (de ex.: la cereale boabe, grindina aduce prejudicii în mod direct proporţional cu scăderea numărului de zile rămase din momentul producerii grindinei şi până la recoltare:

dacă au rămas mai puţin de 20 de zile. dauna este de peste 90%); dacă au rămas mai mult de 60 de zile, dauna este sub 10%.

În concluzie, evaluarea daunelor produse de grindină se rezolvă printr-o estimare tehnică (analiza frunzelor, tulpinilor şi inflorescenţelor) care comportă din partea expertului cunoaşterea aspectelor biologice şi agronomice a culturilor agricole.

B. Estimarea daunelor produse de incendii 1. Daune de incendii pentru construcţii Despăgubirea se determină, de obicei, în baza cheltuielilor curente pentru

reconstrucţia părţii sinistrate a construcţiei diminuată cu un coeficient de depreciere în funcţie de vechimea construcţiei. Un alt procedeu constă în determinarea daunei prin aplicarea criteriului economic al valorii complementare:

d = V – (V1 + V2), unde:

V – valoarea construcţiei înainte de incendiu (fără valoarea ariei şi a fundaţiilor);

V1 – valoarea părţilor nesinistrate ale construcţiei;

V2 – valoarea materialelor recuperate (fără cheltuielile de recuperare).

Când bunul sinistrat a fost asigurat la o valoare mai joasă faţă de valoarea reală, despăgubirea va fi calculată în mod proporţional.

2. Daune de incendiu la furaje În evaluarea cantităţii de furaj distrusă de un incendiu, se pot întâlni,

foarte frecvent, două situaţii:

a) a rămas un semn evident al înâlţimii, la care ajungea furajul în fânărie; b) nu există acest semn.

Gavril {TEFAN

200

În primul caz, va fi suficient să se determine cubajul fânarului şi să se deducă partea care lipseşte. Furajul astfel determinat, va fi evaluat la preţul pe care îl avea pe piaţă la momentul sinistrului.

În ipoteza că n-a rămas nici un semn, expertul va putea determina cea mai probabilă cantitate de produs, care a fost distrusă în baza structurii culturilor existente în întreprindere, în momentul în care este cerută estimarea şi încărcătura de animale a întreprinderii.

Odată individualizată valoarea furajului distrus, se determină despăgubirea, care va fi în relaţie cu coeficientul de asigurare (asigurare normală sau subasigurare).

Dacă furajul de estimat este dispus în grămezi (stoguri) sau şire de diferite forme, volumul acestuia se determină prin relaţii corespunzătoare în raport de forma geometrică a grămezii sau şirei. Astfel, vom avea:

forma conică

AhV31

=

forma parabolică:

AhV158

=

forma cilindro-conică:

A)hh(V += 1231

forma biconică (trunchi de con, având deasupra un con):

)AA)(hh(hAV 12112 231

−++×=

A1 – suprafaţa de bază;

A2 – suprafaţa la jumătatea lui h1.

Greutatea unui m3 de fân sau de paie variază în funcţie de durata (momentul) în care produsul a fost aşezat în grămezi sau în şire:

fân proaspăt...........................40-60 kg;

fân cu o vechime de 6 luni....60-100 kg;

Economie Agrară

201

fân comprimat mecanic ........200-250 kg;

paie recoltate proaspăt ..........30-45 kg;

paie cu o vechime de 6 luni ..40-70 kg;

paie comprimate mecanic .....100-200 kg.

3. Daune la maşini şi unelte Evaluarea despăgubirii în caz de incendiu, referitoare la maşini şi unelte,

presupune în primul rând, stabilirea gradului de uzură a acestora în momentul producerii sinistrului. În acest sens, expertul va verifica numărul, tipurile, vechimea maşinilor şi uneltelor şi reparaţiile capitale care s-au efectuat. Funcţie de aceste elemente se determină gradul de uzură (%) şi se calculează valoarea reală a bunurilor. Despăgubirea se va stabili în raport cu coeficientul de asigurare şi cu valoarea reală a bunurilor.

7.2. Incertitudinea – conţinut, evaluare, forme

Incertitudinea exprimă oscilaţia favorabităţii factorilor de producţie în timp şi spaţiu, iar ca efect, se concretizează în nerealizarea producţiei planificate ca urmare a fluctuaţiilor producţiilor medii obţinute de la un an la altul.

Nerealizarea producţiei planificate se cuantifică cu indicatorul „riscul de nerealizare“ a producţiilor medii planificate pe culturi.

Mărimea „riscului de nerealizare“ (Rn) la o anumită cultură este dată de frecvenţa scăderii producţiei la hectar sub media planificată pe o perioadă de 5-10 ani şi de mărimea abaterilor de la această medie.

Riscul de nerealizare se calculează cu relaţia:

100FKRn ×

= , în care:

K – coeficientul de nerealizare a producţiei medii – %;

F – frecvenţa anilor deficitari – %.

100×∆

=qmqmK

Gavril {TEFAN

202

unde:

qm – producţia medie realizată în perioada de referinţă (5-10 ani) – kg/ha;

∆qm – cantitatea medie nerealizată în anii deficitari – kg/ha.

Exemplu: → grâu:

producţia medie realizată ca medie pe 5 ani – 3500 kg/ha; nr. anilor în care producţia medie a fost sub media anilor analizaţi – 2; cantitatea medie nerealizată în anii deficitari – 700 kg/ha.

%K 201003500700

=×=

%F 4010052

=×=

%Rn 8100

4020=

×=

Pentru a realiza producţia planificată fermierul trebuie să crească suprafaţa cultivată cu valoarea Rn, respectiv pentru exemplul luat cu 8%.

Coparativ cu alte ramuri ale economiei unde incertitudinea se manifestă numai la nivel de piaţă în agricultură fermierul se confruntă în special cu incertitudinea mediului productiv agricol (factorii naturali sunt puţin controlabili).

În acest sens, putem vorbi de trei tipuri de incertitudine:

incertitudinea mediului productiv agricol; incertitudinea instituţională; incertitudinea tehnologică.

Incertitudinea mediului productiv agricol, prezintă următoarele trăsături: - are cea mai mare influenţă asupra profitabilităţii şi eficienţei economice în

exploataţiile agricole; - este determinată de variaţiile de randament la toate culturile agricole, datorită

fluctuaţiei condiţiilor meteorologice, de la un an la altul. Variaţia randamentelor se datorează, înainte de toate, fluctuaţiei condiţiilor meteorologice şi în mai mică măsură condiţiilor tehnice şi tehnologice care evoluează relativ lent în timp;

Economie Agrară

203

- este determinată de variaţia preţurilor factorilor de producţie şi de abundenţa acestora pe piaţă.

Incertitudinea instituţională este determinată de: - - schimbări în politica economică generală; - - modificări şi reorientări în politica şi legislaţia agricolă; - - schimbări în obişnuinţele sociale şi în consumul de bunuri alimentare; - - schimbări imprevizibile pe piaţă în nivelul preţurilor de comercializare a

produselor vegetale şi animale, atât pe piaţa internă cât şi pe cea externă; Incertitudinea tehnologică este în relaţie cu problemele de inovare, de anticipare a viitorului generat de progresul tehnic, de anticipare a raportului ce se crează între preţurile diferiţilor factori de producţie. Incertitudinea tehnologică se caracterizează prin imprevizibilitatea costurilor necesare menţinerii întreprinderii la un anumit nivel “tehnic” care permite o bună viabilitate pe piaţă. În concluzie, abordarea şi înţelegerea incertitudinii şi a caracterului său complex, impune cunoaşterea tuturor formelor sale de manifestare pentru a preveni nesiguranţa economică. 7.3. Prevenirea şi diminuarea riscului şi a incertitudinii în

agricultură Atât riscul cât şi incertitudinea pot fi prevenite sau diminuate, prin modalităţi care vizează amplificarea eforturilor materiale şi managementul exploataţiilor agricole. a. Modalităţi care au la bază eforturi materiale. Acestea se regăsesc în conceptul de modernizare tehnică, în dezvoltarea cu precădere a acelor elemente care pot preveni sau diminua forţa distructivă a factorilor naturali: - - extinderea sistemelor de lucrări hidroameliorative - îndiguiri, desecări,

irigaţii; - - organizarea şi dotarea tehnică adecvată a staţiilor de prognoză pentru

avertizarea la fenomenele de grindină şi mană; - - utilarea tehnică corespunzătoare şi asigurarea unor insecticide şi fungicide

eficiente din punct de vedere economic şi ecologic. Factorii menţionaţi asigură stabilitatea, în primul rând a producţiei vegetale, ca indicator de micşorare a coeficientului de risc şi incertitudine.

Gavril {TEFAN

204

b. Modalităţi din domeniul managementului agricol. În această categorie se includ următoarele direcţii de acţiune, macro şi microeconomice: - - optimizarea în profil teritorial a structurii de producţie, bazată pe ramuri şi

culturi ce prezintă stabilitate a randamentelor pe unitatea de suprafaţă şi pe animal. Trebuie luată în considerare atât influenţa factorilor naturali cât şi a celor economici, inclusiv comercializarea. Alegerea ramurilor şi culturilor trebuie să aibă la bază determinarea coeficientului de variaţie a profiturilor;

- - diversificarea producţiei şi excluderea specializării înguste. Este imposibil ca o cultură (cu excepţia celor irigate) să asigure concomitent profituri mari şi stabile;

- - flexibilitate în organizarea şi conducerea activităţii economice a exploataţiilor agricole, în condiţiile pieţei libere, prin luarea în considerare a modului de manifestare a cererii şi ofertei de produse agricole;

- - prin prelucrarea datelor statistice privind fenomenele meteorologice dintr-o anumită zonă, se pot obţine informaţii cu privire la probabilitatea de aparie a acestor fenomene: inundaţii, îngheţ, grindină.

Economie Agrară

205

CAPITOLUL 10

Piaţa produselor agricole 10.1. Piaţa agricolă – conţinut, clasificare 10.2. Misiunea şi obiectivele firmelor pe piaţă

10.3. Filozofia afacerilor şi atitudinea managerială 10.4. Structura pieţei 10.5. Performanţa pieţei 10.6. Concurenţa pe piaţă 10.7. Cererea de produse agricole 10.8. Oferta de produse agricole 10.9. Tendinţe privind cererea şi oferta de produse agricole 10.10. Calitatea produselor agricole 10.11. Standardizarea produselor agricole 10.12. Pieţele bursiere de produse agricole 10.13. Tipologia preţurilor agricole 10.14. Vânzarea produselor agricole 10.15. Piaţa produselor agricole ecologice

10.1. Piaţa agricolă - concept, clasificare

Piaţa reprezintă sfera economică în care producţia agricolă apare sub formă de ofertă, iar nevoile de consum ( productiv-întreprinderile prelucrătoare sau final – populaţia) sub formă de cerere solvabilă de mărfuri. Termenul de piaţă are două sensuri distincte:

1. locul unde se desfăşoară o tranzacţie; 2. condiţiile desfăşurării tranzacţiilor. Numim pieţe agricole schimburile care se referă la produsele agricole şi

pieţe agroindustriale, schimburile ce se referă la produsele agricole transformate de către industriile de prelucrare (alimentară şi nealimentară).

În funcţie de localizarea lor în sistemul agroalimentar (1) pieţele agricole se împart în patru categorii:

a. Pieţele produselor agricole de bază la nivelul agriculturii; b. Pieţele produselor agroalimentare la nivelul industriei alimentare;

Gavril {TEFAN

206

c. Pieţele de consum la nivelul menajelor (gospodăriilor); d. Pieţele internaţionale pentru fluxurile de export şi import la nivel

mondial. Piaţa agricolă este un sistem complex şi dinamic, care are multiple

interdependenţe cu pieţele din amontele şi din avalul agriculturii. Astfel distingem: • pieţele inputurilor şi serviciilor necesare producţiei agricole; • pieţele de gros pe care producătorii agricoli îşi vând produsele; • pieţele ţărăneşti libere şi la târgurile periodice; • pieţele cu amănuntul (de detaliu – cele organizate sub formă de magazine).

Analiza pieţelor agricole (market analysis),–include analiza consumului, analiza ofertei, analiza preţurilor, analiza concurenţei, analiza tendinţelor şi schimbărilor din macromediul şi micromediul firmei .Analiza pieţei reprezintă punctul de plecare, respectiv fundamentul deciziilor viitoare. Cu alte cuvinte, oferă informaţii sistemului de management despre principalele oportunităţi şi ameninţări prezente pe piaţă. Aceste informaţii sunt utilizate ca fundament pentru identificarea acţiunilor viitoare ale firmei pe piaţă.

Prin analiza pieţei se va da răspuns la următoarele întrebări: • Care este nivelul şi tendinţa cererii de consum? • Care este nivelul şi tendinţa ofertei de produse? • Care este nivelul şi tendinţa preţurilor? • Care sunt concurenţii? • Care sunt caracteristicile filierelor de produse agricole? • Ce trebuie făcut? • Când trebuie făcut? • Cine este răspunzător pentru aceasta? • Cât va costa?

Principala caracteristică a pieţelor agricole este faptul că în formarea preţurilor acţionează teoria concurenţei imperfecte: preţul nu depinde numai de ofertă, cerere şi de preferinţele consumatorilor, ci şi de raporturile de forţe dintre agenţii economici participanţi pe aceste pieţe, precum şi de intervenţiile puterii publice.

Forţa economică a actorilor pieţei este dată de capacitatea acestora de a defini misiunea pe piaţă, filozofia afacerilor şi atitudinea managerială.

Economie Agrară

207

10.2. Misiunea şi obiectivele firmelor pe piaţă La înfiinţare, orice firma îşi propune o anumită misiune pe piaţă a cărei

caracteristici generale sunt cuprinse în „statutul firmei“. Această misiune poate avea diverse domenii de activitate, pe care practica economică le clasifică (spre exemplu: producţie, comerţ, servicii etc.) şi care, în fond, particularizează o organizaţie economică. Scopul misiunii firmei în orice economie şi în orice ţară este de a crea bunăstare şi de a îndeplini interesele membrilor săi. Particularizând, în contextul planificării afacerilor, misiunile generale propuse şi prezente în „statutul firmei“ au o valoare mică în luarea deciziilor. Acestea trebuie să aibă la bază analiza unui număr cert de variabile, care nu sunt prezente în definirea misiunii firmei, ci, în mediul economic în care aceasta îşi desfăşoară activitatea. În fapt, propunerile iniţiale sau misiunea firmei are la bază un studiu de piaţă concret, despre variabilele mediului economic în care firma urmează să-şi desfăşoare activitatea (spre exemplu: numărul, mărimea şi caracteristicile firmelor din domeniu, resursele şi furnizorii, consumatorii şi preferinţele acestora, preţurile, costurile etc.).Astfel, determinarea (identificarea) misiunii firmei nu este uşor de îndeplinit. Multe companii au nevoie de 2-3 ani pentru a-şi defini misiunea şi pentru a alege o anumită tehnologie de producţie sau un anumit stil de management care, în final, să o particularizeze pe piaţă. Dar, în mod precis, ce înţelegem prin misiunea firmei? Misiunea firmei este cel mai bine oglindită în definiţia afacerilor, cu alte cuvinte va fi definită astfel: „afacerile firmei noastre sunt…“. O bună definiţie a afacerilor trebuie să cuprindă trei dimensiuni, respectiv:

a) grupurile de consumatori pe care îi/sau urmează să-i servim; b) nevoile consumatorilor pe care îi/sau urmează sa-i servim; c) tehnologiile utilizate. În consecinţă, un exemplu de definire a misiunii firmei va fi: „…afacerile

firmei “X” sunt de a aproviziona cu produse de patiserie (nevoile consumatorilor) tradiţionale (tehnologia) restaurantele studenţeşti (grupul de consumatori) şi de a produce….“. Aceasta notificare demonstrează că în centrul definirii afacerilor (misiunea firmei) stă consumatorul şi nevoile acestuia şi nu profitul care, aşa cum se va specifica în continuare, determină miopie economică. Rezultă astfel că la baza definirii oricărei activităţi economice, stă consumatorul şi nevoile acestuia. Această nouă abordare a fenomenelor economice începând chiar cu misiunea

Gavril {TEFAN

208

firmei, a apărut în anii 1960, mai întâi în S.U.A., după care s-a extins mai târziu în Europa.

O dată definită misiunea firmei, următorul pas care trebuie făcut este stabilirea obiectivelor. Pentru aceasta este nevoie să analizăm şi să apreciem factorii prezenţi în mediul extern al firmei, respectiv resursele interne ale acesteia. Aceste elemente trebuie cu atât mai mult cunoscute, cu cât ele reprezintă baza deciziilor strategice şi operaţionale. Cu alte cuvinte, reprezintă variabilele care, în final, determină viabilitatea firmei pe piaţă. Analiza mediului intern şi a mediului extern al firmei se concretizează în identificarea „puntelor tari“ şi a „punctelor slabe“ ale firmei, respectiv în focalizarea oportunităţilor şi ameninţărilor pieţei .

Analiza mediului extern include evaluarea tuturor factorilor care determină direct sau indirect activitatea şi rezultatele economice ale firmei şi pe care aceasta nu-i poate controla. Astfel, mediul extern al firmei include: factorii sociali (mediul social); factorii economici (mediul economic); factorii tehnici (mediul tehnologic) şi factorii politici (mediul politic si legislativ). Aceşti factori formează ceea ce numim macromediul firmei. În contextul planificării afacerilor firmei, macromediul prezintă o serie de caracteristici, dintre care cele mai semnificative sunt:

a) macromediul se schimba permanent. O parte din aceste schimbări au loc la intervale relativ mari de timp şi sunt în general previzibile, altă parte se schimba foarte repede, fiind deci foarte greu de evaluat ;

b) schimbările din macromediu determină oportunităţi şi ameninţări pentru firme pe piaţă. Spre exemplu, pe termen lung, previziunile privind rezervele de petrol la nivel mondial determină oportunităţi pentru identificarea şi dezvoltarea surselor de energie alternative şi mari ameninţări pentru firmele din domeniu, care nu se vor mai diversifica;

c) schimbările sociale neprevăzute din diferite ţări, reprezintă semnificative ameninţări pentru firmele exportatoare pe aceste pieţe;

d) schimbarea tehnologiei într-un domeniu, reprezintă reale oportunităţi pentru firmele producătoare de tehnologii si ameninţări pentru firmele care trebuie sa ţină pasul cu progresul tehnic.

Rezultă astfel că orice schimbare din macromediu poate reprezenta o ameninţare pentru o companie si o oportunitate pentru alta. În particular, schimbările din mediul extern determină „puncte tari“ şi „puncte slabe“ pentru

Economie Agrară

209

fiecare companie. Spre exemplu, o perioada caracterizată prin rapide schimbări în plan tehnologic poate fi o oportunitate importantă pentru o companie care are la mână previziunile în ce priveşte evoluţia tehnologiei şi a pieţei si o semnificativă ameninţare pentru o companie lipsita de aceste informaţii. Similar, o companie poate fi puternică dacă este în stare să producă produse de calitate superioară, să identifice singură tendinţele pieţei, dacă are o politică de preţuri corectă etc. Cu alte cuvinte, analiza mediului extern furnizează informaţii activităţii de planificare a afacerilor cu scopul de a evalua şi preciza modul de acţiune în ce priveşte „punctele tari“ si „punctele slabe“ ale firmei.

Analiza mediului intern cuprinde evaluarea resurselor si activităţilor firmei cu scopul de a identifica forţa acesteia pe piaţă. Practic, pentru exemplu, activitatea de evaluare a mediului intern va include: a) analiza punctelor tari şi a punctelor slabe în ce priveşte piaţa; b) analiza punctelor tari şi a punctelor slabe în ce priveşte resursele financiare; c) analiza punctelor tari si a punctelor slabe în ce priveşte productivitatea şi procesul tehnologic; d) analiza punctelor tari şi a punctelor slabe în ce priveşte resursele umane; e) analiza punctelor tari şi a punctelor slabe în ce priveşte activitatea de cercetare şi dezvoltare a producţiei.

Aceste atribute caracterizează şi reprezintă punctele vitale, respectiv coloana vertebrală a fiecărei firme în parte.

Exemple: • suntem foarte puternici în ce priveşte canalele de distribuţie sau

numai în ce priveşte responsabilii acestora? • Suntem extrem de slabi în ce priveşte cercetarea şi dezvoltarea

producţiei, sau nici nu suntem cu adevărat adepţii acestui domeniu? Cu alte cuvinte trebuie să se dea un răspuns clar la următoarele întrebări: • În ce domenii suntem puternici? • În ce domenii suntem slabi? • În ce domenii suntem moderaţi? În final, răspunsul la aceste întrebări trebuie comparat cu resursele

financiare, cu potenţialul concurenţilor, cu oportunităţile şi ameninţările pieţei. În acest sens este periculos pentru companie să întocmească planurile operaţionale numai în funcţie de punctele tari pe care le are la îndemână fără ca să ia în

Gavril {TEFAN

210

considerare faptul că şi concurenţii sunt poate foarte puternici în domeniile respective sau fără să se ia în considerare oportunităţile şi ameninţările pieţei.

În mod clar, analiza pieţei face posibil ca firmele să ia decizii în condiţii de certitudine bazate pe fotografierea mediului economic în care îşi desfăşoară activitatea .

Apreciem că pentru a-şi menţine viabilitatea pe piaţă, firmele nu trebuie să fie numai „în pas“ cu schimbările din mediu, ci trebuie să anticipeze aceste schimbări.

Astfel, pentru decidentul afacerilor apar noi întrebări: a) Ce informaţii trebuie obţinute şi despre care factori? b) Care sunt previziunile şi care este costul acestora? c) Cum vor fi utilizate informaţiile obţinute? d) Ce previziuni, tehnic sunt posibil de aplicat? Răspunsul la aceste întrebări nu este uşor de dat, şi va diferi în funcţie de

specificul fiecărei firme. Concluzionând, previziunile sunt dificil de evaluat pentru că o multitudine de factori din mediul firmei se schimbă aleatoriu şi uneori foarte rapid pe de o parte, iar pe de altă parte, factorii se intercondiţionează între ei astfel încât chiar dacă un factor rămâne constant, el va acţiona în mod diferit în funcţie de modificările celorlalţi factori cu care se afla în relaţii directe sau indirecte.

Obiectivele firmei reprezintă punctul de plecare în procesul de planificare, având ca determinanţi misiunea firmei şi analiza pieţei.

Stabilirea obiectivelor determină firmele să-şi dea răspuns la următoarele întrebări:

a) Ce facem şi încotro mergem? b) Unde dorim să ajungem? Fără un răspuns clar la aceste două întrebări, o companie este lipsită de

orientare pe piaţă, respectiv va acţiona aleatoriu într-o direcţie nedefinită. Astfel, importanţa definirii obiectivelor firmei (pe general sau la nivel de

compartiment, exemplu: marketing) rezultă din următoarele considerente: • definirea obiectivelor susţine şi dă sens misiunii firmei (fără

obiective clar definite, firmele sunt lipsite de mijloacele care au ca scop concentrarea şi organizarea eforturilor acestora);

• obiectivele ajută compania să obţină o legătură corectă între diferite nivele de luare a deciziilor şi între diferite compartimente;

Economie Agrară

211

• obiectivele stimulează eforturile, reprezentând fundamentul motivaţiei individuale (prin definirea rezultatului ce urmează a fi obţinut);

• obiectivele reprezintă baza controlului într-o firmă; Concluzionând, apreciem că, stabilirea obiectivelor firmei trebuie să

respecte nivelul performanţei prezente şi viitoare, riscurile şi viitoarele ambiguităţi.

În mod curent, obiectivele firmelor se referă la: • profit; • vânzări; • piaţă; • dezvoltare şi acumulare economică; • tehnologie; • supravieţuire economică; • responsabilităţi sociale; etc.

10.3. Filozofia afacerilor şi atitudinea managerială Am văzut deja că misiunea firmei pe piaţă este nu numai să creeze

consumatori, ci să le satisfacă nevoile prezente şi viitoare (nevoi care sunt într-o permanentă mişcare) în condiţii normale de competitivitate, eficienţă şi prosperitate. În ordine, pentru început, în viaţa unei companii trebuie dovedită (identificată) aceasta filozofie. Astfel, pentru a examina şi demonstra importanţa acestei filozofii este necesar să răspundem la câteva întrebări pe baza experienţei câtorva mari companii din lume, spre exemplu: General Motors şi I.B.M.

Plecând de la considerentul că este foarte dificil să standardizezi această temă „filozofia afacerilor“ pentru simplul motiv că nici o companie nu face publică filozofia propriilor afaceri (de multe ori, nici chiar în raportul anual), totuşi un lucru este foarte clar, că multe mari companii, printre care şi cele menţionate mai sus, ştiu foarte bine să anticipeze viitorul.

I.B.M. reprezintă iniţialele de la numele unei companii numite International Business Machines, fondată în SUA în anii 1920, în prezent o companie multinaţionala de mare succes, care produce în special bunuri destinate departamentelor de birotică din toată lumea. IBM este probabil astăzi cea mai bună companie care produce calculatoare şi soft. În fapt, aceasta este piaţa pe care

Gavril {TEFAN

212

o domină cu succes. Răspunsul la întrebarea „Ce afaceri sunt în firma……?“, pare la prima vedere să fie sincer, pentru că înainte de toate însăşi numele companiei dă acest răspuns. Fără doar şi poate, aceasta este compania, acestea sunt afacerile – fabricarea calculatoarelor etc., sau, din contră, cumpăraţi mai întâi un calculator şi veţi vedea că această companie este prezentă pe piaţa calculatoarelor. Putem fi acuzaţi astfel ca suferim de miopia pieţei (market myopia).Cu toate acestea, pentru a clarifica conceptul de „filozofia afacerilor“, avem nevoie de indicaţii precise despre companii, respectiv despre atitudinea lor faţă de piaţă. În acest sens, majoritatea autorilor argumentează că o companie are nevoie mai întâi de toate să cunoască cât mai corect care sunt pieţele şi consumatorii, care sunt concurenţii şi oportunităţile oferite de piaţă, după care are nevoie să cunoască tipul de produs şi procesele de producţie optime prin prisma conceptului de economia produsului.

Astfel, uzând de cele specificate mai sus, filozofia afacerilor pentru IBM ar avea la bază următoarea definiţie:---“IBM este în lumea afacerilor un sistem economic de producţie ….. ca răspuns la nevoia de satisfacere a cerinţelor oamenilor de afaceri de a avea un sistem informaţional rapid şi corect. Această definiţie, desigur, este numai ipotetică – filozofia afacerilor nu este uşor de definit, ştiut fiind faptul că multe companii cheltuiesc timp, efort şi resurse financiare considerabile pentru a ajunge la o anumită filozofie economică proprie. Această ipotetică definiţie pentru IBM este dată pentru a demonstra influenţa consumatorilor (nevoile pieţei) sau ceea ce literatura de specialitate numeşte filozofia pieţei asupra producţiei, respectiv asupra filozofiei producţiei. Se demonstrează astfel că un potenţial succes trebuie să aibă ca punct de plecare următoarele elemente:

• Consumatorii şi nevoile acestora; • Concurenţii prezenţi şi potenţiali; • Forţa firmei de a satisface nevoile consumatorilor etc. În acest punct putem aprecia că definirea filozofiei firmei trebuie să aibă

ca fundament consumatorul respectiv, cheia succesului economic are la bază orientarea firmei spre piaţă.

Filozofia firmei (sau afacerilor) este o reflecţie a atitudinii manageriale. Astfel, atitudinea managerială devine interfaţa prin care o companie începe să aplice conceptul de satisfacere a nevoilor consumatorilor respectiv în funcţie de

Economie Agrară

213

pregătirea şi „predispoziţia“ managerului, compania va fi sau nu orientată spre piaţă în general şi spre nevoile consumatorilor în particular.

Dar care sunt practic problemele care apar şi în particular, ce poate face un manager pentru a aplica acest stil, această nouă atitudine. Problemele sunt legate îndeosebi de fricţiunile ce apar în general atunci când se schimbă ceva în structura decizională a unei firme. Spre exemplu, departamentul de producţie trebuie să recunoască că performanţa lor –oricât de bună ar fi, nu valorează prea mult pentru viaţa firmei daca nu au o piaţă solvabilă şi bine determinată. În acest sens, firmele trebuie să organizeze seminarii, specializări etc., cu personalul propriu, pentru a demonstra rolul informaţiilor de pe piaţă pentru viabilitatea firmei. Pentru a demonstra aceasta, apreciem că cele mai bune exemple pot fi luate din viaţa companiilor japoneze şi americane, companii care dau o importanta deosebită specializării şi informării salariaţilor proprii, despre viitoarele afaceri, despre filozofia si poziţia firmelor pe piaţă, prin seminarii şi întâlniri cu specialişti de marcă pe diferite domenii, între care relaţia consumator şi nevoile (problemele) lui ocupă un prim loc.

Pentru a asigura succesul şi prosperitatea firmei, practica economică a demonstrat că definirea structurii organizatorice a unei companii nu mai poate în prezent exclude departamentul de vânzări. Astfel, marile companii de succes cunosc şi influenţează ce-urile şi de ce-urile consumatorilor prin decidenţii de vânzări care trebuie să răspundă permanent la întrebări de genul ce, unde, cum, când – trebuie să acţioneze firma pe piaţă. Spre exemplu, Compania Coca-Cola ştie mai bine decât „mama“ câte cuburi de gheaţă merg puse într-un pahar de Coca-Cola (3,5), câte reclame vizualizăm în fiecare an (69), că preferăm cutiile de Coca-Cola paharelor de concentrat, că un milion de consumatori beau Coca-Cola în fiecare dimineaţă la micul dejun sau companiile din domeniul agroalimentar ştiu că fiecare dintre noi înghiţim anual 95 hot-dogs, 283 ouă, 3 kg iaurt etc. sau că petrecem 90 minute pe zi pregătindu-ne mâncarea şi alte 40 minute, servind-o. Şi apoi cheltuim 650 milioane pe tablete digestive.

Plecând de la aceste considerente, Stanton concluziona că: „activitatea de marketing din cadrul unei firme trebuie să aibă cel mai bun personal şi cel mai bun director …., iar directorul executiv al departamentului de marketing trebuie să concentreze toate resursele spre activitatea de planificare a afacerilor…., de asemenea, o serie de funcţiuni ale managementului, cum ar fi spre exemplu contractele de vânzări, inventarierea, planificarea şi controlul producţiei trebuie să

Gavril {TEFAN

214

devină funcţiuni ale departamentului de marketing“. Ideile lui Stanton despre structura organizatorică a firmelor prin prisma pieţei nu sunt unice, existând foarte mulţi autori care au demonstrat importanţa acestui lucru. În acest sens, nu este deloc surprinzător că în prezent, tot mai multe companii din lume sau angajat pe linia schimbărilor organizatorice, extinzând şi dând o importanţă deosebită departamentelor de comercializare.

Importanţa acestor departamente se regăseşte în planificarea afacerilor întreprinderilor.

Spre exemplu: … compania dvs. tocmai a întocmit planul anual de vânzări pentru anul

viitor. Întocmirea panului a început cu programarea viitoarelor vânzări în funcţie de tendinţele rezultate din analiza vânzărilor pe ultimii 5 ani. Aceste previziuni (vânzările viitoare) reprezintă baza viitorului buget al firmei transpus în nivelul producţiei şi în balanţa veniturilor şi a cheltuielilor. Planul include în continuare detaliile fiecărei activităţi şi procedurile de decizie cerute de producţie, preţuri, distribuţie, promovare pe piaţă …. Întrebarea este, compania dumneavoastră este orientată spre piaţă?

Răspunsul nu poate fi dat decât dacă cunoaştem fundamentul întocmirii planului, respectiv dacă au fost luate în considerare informaţiile despre piaţă şi consumatori. Continuăm exemplul:

… compania dvs. recent a angajat un nou director care a cerut modificări rapide în ce priveşte orientarea producţiei în funcţie de cerinţele consumatorilor, având în vedere că experienţa lui în marketing este substanţială. Presupunând că compania dvs. propune un plan de marketing pentru a cărui întocmire numeşte pe directorul compartimentului în cauză, veţi constata dacă detaliile planului au la bază informaţii despre variabilele pieţei, despre consumatori …, funcţie de care sunt anticipate viitoarele contracte (vânzări).

Astfel, veţi cere răspuns directorului de marketing la următoarele întrebări:

• Care sunt consumatorii firmei noastre? • Ce cumpără ei? • Ce este pentru ei valoros (pe ce pun accentul atunci când

cumpără un produs)? • Cum cumpără ei? • De unde cumpără ei?

Economie Agrară

215

Directorul de marketing va fi surprins, respectiv îi va fi foarte dificil să răspundă la aceste întrebări pentru simplul motiv că la întocmirea planului nu a luat în considerare aceste noţiuni. Evident, aceasta demonstrează că filozofia noului plan nu are în centrul atenţiei consumatorul şi nevoile acestuia. Rezultă astfel că compania are de parcurs un drum lung pentru a afirma cu adevărat că aplică principiile pieţii.

Exemplul de mai sus ilustrează că aplicarea conceptului de marketing la nivel de firmă necesită timp şi experienţă acumulată treptat, astfel încât să putem spune într-adevăr că la baza procesului de planificare a afacerilor a stat „consumatorul şi nevoile acestuia“. Astfel, în multe companii a fost probat acest mecanism şi în consecinţă, cercetările de marketing funcţionează. În acest sens, trebuie luate deciziile de management astfel încât rezultatele obţinute să fie cât mai aproape de datele anticipate prin activitatea de planificare.

Poate cea mai exactă identificare a implementării şi extinderii conceptului de piaţă la nivel de companie este dată de procesul şi procedurile de „fabricare“ a deciziilor (decision-making) şi în particular, ce decizii luate privesc producţia, preţurile, distribuţia şi promovarea. Pentru aceasta vom lua un nou exemplu:

… compania dvs. cheltuieşte 2% din total venituri anuale pentru cercetare şi fabricare de noi produse. În medie pe ultimii 10 ani compania a lansat pe piaţă 4 produse noi anual. Numai 3 din ultimele 25 produse lansate au avut succes pe piaţă, dar aceasta nu a avut efect negativ asupra companiei, ci dimpotrivă, a meritat determinând profituri foarte bune. cercetarea cedează astfel informaţii noi pentru activitatea de producţie a companiei, în sensul că indică tipul de produs spre care firma trebuie să se orienteze. În acest an compania are numai două produse pe care urmează să le lanseze pe piaţă; aceste produse pentru a fi lansate în condiţii cât mai reduse de risc au nevoie de o decizie asupra nivelului preţului cu care urmează a fi vândute. În fapte, nivelul preţului pentru produsele companiei ridică destule probleme. Toată producţia de bază trebuie să accepte un nou plus-cost, fără ca preţurile finale la produsele din fabricaţie să se modifice. Procedura este aceasta, departamentul de contabilitate calculează costurile unitare variabile pentru producţie (materii prime şi costurile muncii) la care se adaugă rata costurilor fixe recalculată. La acest cost total se adaugă profitul estimat pe baza termenului de recuperare al investiţiilor, al dezvoltării produsului şi a lansării pe piaţă. Rezultatul astfel obţinut este preţul final al produsului ….

Gavril {TEFAN

216

La prima privire, compania nu pare să fi greşit deloc, succesul pentru noile produse este lege, dar aceasta nu este neobişnuit atâta vreme cât dezvoltarea noului produs nu este riscantă. Dar oare compania vizează pentru aceasta, de conceptul de piaţă? şi ce rezultă din conceptul de mai sus?… Practic, putem aprecia cu certitudine că din informaţiile prezentate în exemplul luat rezultă că compania nu aplică principiile de piaţă şi cu atât mai puţin nu a dezvoltat un departament în acest domeniu. De ce?

– Pentru că nu se specifică nimic despre relaţiile care ar trebui să existe între sectorul de cercetare-dezvoltare şi marketing şi cu atât mai mult procedura de stabilire a preţului pe produs este cu totul împotriva conceptului de piaţă. Astfel, constatăm că studiul cererii de consum ocupă o mică parte în procesul de luare a deciziilor. În consecinţă, apreciem că, cheia funcţionării conceptului de piaţă-management şi anume că, în luarea deciziilor trebuie să avem în vedere următoarele două elemente: • principiile pieţei trebuie să funcţioneze în toate departamentele unei firme şi

nu numai în departamentul de marketing. Aceasta este problema care în prezent trebuie rezolvată şi ţine nu numai de educaţie, aşa cum s-a specificat mai devreme, dar şi de stabilirea unui sistem clar de luare a deciziilor a cărui fundament trebuie să fie toate variabilele pieţei;

• coordonarea efectivă a eforturilor companiei spre individualizarea nevoilor consumatorilor şi a pieţelor ţintă.

Efectul luării deciziilor în acest mod va fi evident un succes deplin, afirmaţie care are la bază experienţa practică a marilor companii (vezi exemplul IBM şi Coca Cola).

10.4. Structura pieţei Termenul de „structură a pieţei“ include totalitatea caracteristicilor pieţei

care determină inter-relaţiile dintre cumpărători şi producători, respectiv include organizarea instituţională a pieţei, numărul şi mărimea firmelor din sistem, condiţiile de intrare şi ieşire de pe piaţă şi măsura în care produsele competitive se diferenţiază intre ele.

Industria agroalimentară joacă un rol vital în relaţia dintre fermieri şi consumul agroalimentar al populaţiei. Cu cât industria agroalimentară este mai puternică şi mai dezvoltată, cu atât transferă mai multe fonduri în producţia

Economie Agrară

217

agricolă de bază, contribuind astfel la dezvoltarea şi menţinerea viabilităţii fermelor pe de o parte, iar pe de altă parte, la satisfacerea nevoilor consumatorilor.

Industria agroalimentara cuprinde totalitatea activităţilor de transformare a materiilor prime provenite din agricultură, într-o formă acceptată sau în noi produse ce satisfac şi convin nevoilor consumatorilor. Industria agroalimentară include, în fapt, un număr foarte mare de activităţi de prelucrare a materiilor prime agricole, de la cele mai simple forme (exemplu: sortare, calibrare, morărit etc.), la cele mai complexe (exemplu: separarea produselor agricole în principii nutritive şi apoi recombinarea acestora în produse finite). Statistic, produsele agroalimentare rezultate prin industrializare sunt definite în standardele naţionale şi internaţionale, standarde care limitează sau creează oportunităţi pentru noi produse.

Fundamentul analizei economice a previziunilor unui fenomen economic trebuie să aibă ca punct de plecare analiza economică a legăturii ce se creează între structura pieţei, între filierele produselor pe piaţă şi între nivelul performanţelor în literatura de specialitate, precum şi în practica economică a firmelor, sub numele de modelul „Structură – Filiere – Performanţe“, o importantă muncă în clasificarea şi impunerea acestui model a avut-o Michael Porter prin lucrări publicate între anii 1980-1985. Porter argumentează aceasta prin faptul că activitatea pieţei depinde de 5 forţe:

• nume (marcă); • puterea economică a furnizorilor; • puterea de cumpărare a indivizilor; • ameninţarea concurenţilor; • ameninţarea produselor substitutive şi competitive rivale. Combativitatea (performanţa) individuală a firmelor va fi parţial

determinată de structura pieţei pe care operează, dar, în aceeaşi măsură şi de influenţa deciziilor strategice luate pe filiera produselor din cadrul căreia firma face parte. Vom prezenta în continuare importanţa modelului de analiză a pieţei propus de Michael Porter – „Structură – Filiere – Performanţe“ (S.C.P.).

În contextul modelului S-C-P, termenul de „structură a pieţei“ include totalitatea caracteristicilor pieţei care determină inter-relaţiile dintre cumpărători şi producători (ofertanţi, vânzători), respectiv include organizarea instituţională a pieţei, numărul şi mărimea firmelor din sistem, condiţiile de intrare şi ieşire de pe piaţă şi măsura în care produsele competitive se diferenţiază între ele. Aceste

Gavril {TEFAN

218

elemente devin forţe importante pentru compartimentele de marketing ale firmelor pentru că analiza lor dă informaţii despre potenţialul (puterea) pieţei, spre exemplu, numărul şi mărimea firmelor producătoare şi numărul şi mărimea cumpărătorilor (volumul consumului) determină direct nivelul competiţiei pe piaţă. Disparităţile dintre puterea pe piaţă a cumpărătorilor pe de o parte şi a ofertanţilor pe de altă parte reprezintă sursa principală a dezvoltării economice, respectiv a creşterii performanţei firmelor. Spre exemplu, dacă puterea pe piaţă a ofertanţilor este mai mare decât a cumpărătorilor, aceştia pot menţine un nivel ridicat al preţurilor la produsele pe care le vând, sens în care vor menţine un nivel scăzut al cantităţilor oferite pe piaţă cu scopul de a încasa un profit supernormal.

Oglinda puterii pieţei şi prezenţa acestei puteri este reflectată prin restricţiile (barierele) de intrare a noilor producători pe piaţă. Termenul de „bariere de intrare“ include totalitatea factorilor care rezultă din existenţa competiţiei pe piaţă (nivelul concurenţei) şi care se concretizează în dezavantajele pe care le are o firmă nouă comparativ cu firmele care există deja în sistem.

Barierele de intrare pe piaţă sunt în general de 5 tipuri: 1. pentru a intra pe piaţă firmele au nevoie pentru început de mari costuri de

investiţie (pentru producţie, pentru distribuţie şi promovare etc.) pentru a deveni capabile să concureze cu firmele existente deja pe piaţă.

2. firmele prezente în sistem au în general costuri reduse pentru obţinerea bunurilor, comparativ cu noile firme – spre exemplu, prima categorie de firme are deja experienţă pe piaţă, are deja legături vechi cu furnizorii de materie primă (practica a demonstrat că furnizorii vând preferenţial la preţuri joase în funcţie de vechimea afacerilor cu anumite firme) şi are reţeaua de distribuţie bine definită.

3. accesul la licenţe (patente) sau la munca intelectuală bine pregătită este mai dificil şi mai scump pentru noile firme.

4. mărimea pieţei este restricţionată de cerinţele consumatorilor, respectiv de caracteristicile cererii de consum.

5. tradiţional, consumatorii devin loiali anumitor produse, fapt care determină cheltuieli foarte mari pentru a reorienta cererea acestora spre produse noi, sau spre produse similare, dar produse de noile firme.

Prezenţa în parte sau în totalitate a acestor factori, creează barierele de intrare pe piaţă, protejând profiturile firmelor care sunt deja în sistem. În general vorbind, prezenţa acestor bariere este impusă de legea concurenţei, lege care

Economie Agrară

219

determină o anumită conduită economică şi, foarte important, un nivel competitiv al preţurilor vis-à-vis de consumatori.

Astfel, cunoaşterea barierelor pieţei (numărul şi mărimea firmelor existente – „concurenţa“; volumul cererii de consum; nomenclatorul şi preţurile produselor; organizarea pe verticală şi pe orizontală a pieţei etc.) reprezintă cheia identificării oportunităţilor de intrare pe piaţă cu o anumită filozofie a afacerilor, cu anumite preţuri, … etc. Cu alte cuvinte, condiţiile instituţionale şi economice ale pieţei creează costuri de oportunitate pentru ca firmele să rămână sau să intre pe anumite pieţe.

Odată definite, caracteristicile structurale ale pieţei şi anume indicele de concentrare, natura şi nivelul restricţiilor de intrare pe piaţă („barierele de intrare“), tipurile şi comportamentul firmelor prezente în sistem, putem stabili nivelul rezultatelor economice viitoare, cu alte cuvinte nivelul performanţelor pe care le putem obţine pe piaţă. „Market conduct“ (strategia pieţei – managementul pieţei) exprimă strategia firmei, respectiv identificarea comportamentului acesteia pe piaţă cu scopul de a-şi atinge obiectivele specifice. În particular, o importanţă economică deosebită o prezintă politica preţurilor şi manierele de reacţie a firmelor la schimbările de strategie a altor firme din acelaşi sistem.

Modul de îndeplinire a obiectivelor firmei este implicit definit în conceptul de conduct (strategie). În modelul tradiţional de analiză şi planificare S-C-P, obiectivele firmelor erau canalizate în totalitate spre maximizarea profitului. În acest sens, firmele nu erau interesate de perfecţionarea competitivităţii dacă într-un fel aceasta afecta profiturile, ele erau convinse că maximizarea profitului reprezintă o condiţie de supravieţuire pe piaţă atât pe termen scurt cât şi pe termen lung. În condiţii de monopol, maximizarea profitului este un obiectiv raţional pentru că firma nu este ameninţată de concurenţi, nu există competiţie, iar simplul obiectiv „maximizarea profitului“ îi asigură din plin supravieţuirea pe piaţă. În schimb, în condiţii de concurenţă (cazul întâlnit pe pieţele libere) numai acest obiectiv „maximizarea profitului“ nu este de ajuns şi nu este singura posibilitate care asigură firmei supravieţuirea economică.

În acest sens, modelul tradiţional S-C-P trebuie completat cu alte noţiuni, respectiv cu noi funcţiuni obiectiv pentru firme, dintre care maximizarea vânzărilor şi administrarea optimă a resurselor disponibile, prezintă o importanţă deosebită şi satisfac pe deplin conceptul de maximizare, respectiv asigură supravieţuirea firmei pe pieţele cu condiţii de concurenţă. Astfel, condiţiile

Gavril {TEFAN

220

impuse de concurenţă ca rezultat al imperfecţiunilor pieţei fac ca maximizarea profitului să nu fie o condiţie esenţială de supravieţuire, sens în care firmele trebuie să-şi orienteze obiectivele principale spre satisfacerea nevoilor consumatorilor. Acest fapt se concretizează practic în maximizarea vânzărilor pe piaţă.

Rezultă astfel dimensiunile strategiei firmelor pe piaţă, a căror identificare concretizată în funcţiile obiectiv interesează în mod deosebit pentru că determină performanţă şi creştere economică. Revenind, putem afirma că politica preţurilor reprezintă fundamentul obiectivului „maximizarea vânzărilor“ care, pentru a-şi atinge scopul, trebuie acompaniat de o puternică companie promoţională concretizată în:

• promovarea produsului şi a calităţii acestuia; • promovarea vânzărilor prin tipurile de contracte comerciale şi

metodele de vânzare; • promovarea mărcii şi a distribuţiei fie proprii, fie a distribuitorului; • identificarea şi promovarea utilităţii produselor proprii. Identificarea şi definirea variabilelor concretizate în structura pieţei şi

strategia pieţei vor avea ca efect rezultatele şi nivelul performanţelor pe care firmele le pot înregistra pe piaţă.

10.5. Performanţa pieţei Definiţiile pentru structura pieţei şi pentru strategia firmelor pe piaţă sunt

clare şi mult mai simple în conţinut decât noţiunea de performanţă pe piaţă, care este mult mai complexă şi în acelaşi timp, mai dificil de definit, spre exemplu: acest concept se referă la performanţa pieţei sau la performanţa firmelor pe piaţă?

Distincţia între aceste noţiuni este foarte importantă pentru practica firmei. Astfel:

-noţiunea de performanţa pieţei se referă la noţiunea de eficienţă economică în termeni de costuri şi beneficii ca rezultat al operaţiilor economice pe piaţă;

-noţiunea de performanţa firmei cuprinde gradul (masura) în care firma îşi satisface (îndeplineşte) obiectivele proprii.

Şi într-un caz şi în celălalt lista criteriilor de performanţe trebuie completate cu următoarele elemente:

Economie Agrară

221

• nivelul preţurilor raportat la nivelul consturilor de producţie trebuie să asigure o întoarcere adecvată a capitalului investit în producţie.

• capacităţile de producţie trebuie utilizate pe cât posibil la maximum (prezenţa capacităţilor de producţie neutilizate datorită imperfecţiunilor care pot să apară pe piaţă, duc întotdeauna la ineficienţă economică. Astfel firmele trebuie să răspundă prompt la aceste distorsiuni, prin reorientarea resurselor rămase disponibile, spre alte activităţi).

• nivelul cheltuielilor cu promovarea şi nivelul cheltuielilor relative cu promovarea vânzarilor în total costuri de producţie este un indicator care exprimă “produsul convenabil” (eficienţa pe piaţă a unui produs) Ponderea mare a cheltuielilor cu promovarea, indică faptul că produsul în cauză nu are o piaţă adecvată (nu corespunde pieţei). Noţiunea de “produs convenabil” este foarte importantă, pentru că exprimă gradul de satisfacere al consumatorilor.

• ritmul rapid de progres în economie în general şi în industrie în special determină companiile să adopte noi tehnologii, cu implicaţii directe asupra performanţei economice. Progresul tehnic este în prezent o condiţie de supravieţuire pe piaţă.

Acestea sunt, evident, elementele care stau la baza deciziilor de alegere a strategiei firmei şi variabilele care exprimă performanţa pieţei.

Este absolul necesar ca aceste elemente să fie cunoscute şi analizate pentru că, reprezintă fundamentul strategiei firmei care va determina performanţa acesteia, iar suma performanţelor la nivel de firme înregistrate pe piaţă definesc performanţa pieţei. Pe scurt relaţia “strategia firmei – performanţa firmei – performanţa pieţei” măsoară nivelul performanţei întâlnit pe piaţa reprezentând astfel baza deciziilor pe care firmele trebuie să le adopte pentru îndeplinirea obiectivelor proprii.

10.6. Concurenţa pe piaţă

Activitatea de pe piaţă se desfaşoară nu într-un vid, ci într-un mediu

competitiv. Totodată, există două tipuri de concurenţă: completă şi imperfectă. Sistemul de concurenţă completă se caracterizează prin următoarele condiţii:

Gavril {TEFAN

222

- numărul mare de furnizori, însă nici unul din ei nu ocupă o poziţie dominantă pe piaţă; - numărul mare de cumpărători, dar nici unul din ei nu poate exercita o presiune considerabilă asupra vânzătorilor; - deosebirile neesenţiale dintre produsele şi serviciile unui vânzător şi produsele şi serviciile altora; - accesul liber pe piaţă şi mobilitatea resurselor; - existenţa informaţiei complete şi operative despre preţuri, produse, resurse.

Rezultatul concurenţei complete este stabilirea preţului de echilibru, care asigură balanţa intereselor producătorilor şi ale consumatorilor. El joacă rolul unui fel de “magnet” economic în formarea preţurilor. In cazul majorării preţurilor la produs, creşte oferta lui, însă odată cu apariţia surplusurilor de produse care nu sunt solicitate de cumpărători, preţurile scad. In situaţia opusă, când nivelul preţurilor scade considerabil, unii vânzători abandonează piaţa, iar deficitul de produse care s-a creat are drept consecinţă ridicarea preţurilor.

In economia actuală, din cauza inegalităţii forţelor economice ale agenţilor economici, a existenţei monopolismului, precum şi a diversităţii de bunuri şi servicii, este răspândită o concurenţă imperfectă mai dură. Intre rivalii economici se desfăşoară o luptă pentru realizarea unui avantaj competitiv comparativ.Firmele se străduiesc să depăşească concurenţii lor, propunând permanent cumpărătorilor bunuri şi servicii îmbunătăţite. Pentru aceasta firma trebuie să pună “accentul” pe următoarele direcţii: - calitatea produsului (produsele similare pot să se deosebescă unul de altul după diferite caracteristici. Săpunul poate avea o aromă mai fină sau o calitate îmbunătăţită, automibilul – design mai bun sau un consum mai scăzut de carburanţi, utilajul – un randament şi o securitate mai mare); - mărimea valorii (crearea unor avantaje de preţuri pentru cumpărători: reducerea preţului iniţial, acordarea creditului în condiţii preferenţiale): - diversitatea serviciilor (se pot acorda un şir de servicii, inclusiv servicii postvânzare. Compania de engineering poate efectua gratuit analiza posibilităţilor tehnice. Firmele care dau cu chirie televizoare pot propune folosirea fşrş platş a televizorului timp de o săptămână, iar dealerul de automobile – testarea gratuită a maşinii de către cumpărătorul potenţial);

Economie Agrară

223

- mişcarea raţională a produselor de la producători la consumatori (ea prevede utilizarea celei mai scurte căi dintre partenerii de afaceri. Astfel, firmele care dau cu chirie automobile deschid reprezentanţele lor nemijlocit la aeroporturi şi la gări pentru a contacta direct cu clienţii şi pentru a le oferi automobile într-un termen cât se poate de scurt. Edificator e şi exemplul companiei “Coca-Cola”, care deschide magazinele sale pretutindeni, atât în oraşe mari, cât şi în localităţi mici); - specificul promovării produselor şi serviciilor (aspectul prezentabil al produsului îl face mai atractiv în ochii cumpăratorilor. De exemplu, parfumurile într-un ambalaj original sau produsele de panificaţie prezentate ca “la mama acasă” au o şansă mai mare de reuşită. In realitate, lupta competitivă se desfăşoară în diferite direcţii. In condiţiile unei concurenţe imperfecte, este important de luat în consideraţie toţi concurenţii firmei, atât cei nemijlociţi, cât şi cei indirecţi.

Strategia firmei, conform cunoscutului specialist M.Porter, trebuie să ia în consideraţie toate forţele competitive ale pieţei. La ele se referă: concurenţa din cadrul ramurii; poziţia puternică a furnizorilor; pericolul din partea noilor concurenţi; poziţia puternică a furnizorilor; pericolul din partea noilor concurenţi; poziţia puternică din partea cumpărătorilor; pericolul din partea produselor înlocuitoare.

Pentru a obţine un profit mai mare decât cel mediu, întreprinderea trebuie să aiba o poziţie puternică în raport cu concurenţii ( nivelul scăzut al cheltuielilor în comparaţie cu cheltuielile altor firme; unicitatea produsului din punctul de vedere al consumatorului;cunoaşterea pieţei şi mărimea părţii valorificate a pieţei).

Michael Porter apreciază: • toate acţiunile firmelor trebuie orientate spre reducerea cheltuielilor şi

stablirea calităţii produsului. Pentru reducerea cheltuielilor este să se folosească în procesul de producţie clădiri de mărime eficientă, furnizori convenabili şi un control asupra tuturor cheltuielilor. Firmele cu cheltuieli minime sunt capabile să obţină profit, să creeze bariere înalte de penetrare pe pieţe, iar la apariţia produselor noi au o libertate de acţiune mai mare decât concurenţii lor.

• produsul firmei trebuie să se deosebească de produsul concurenţilor şi să fie irepetabil pentru consumator datorită unei diferenţieri profunde.

Gavril {TEFAN

224

Produsul devine cunoscut cu ajutorul imaginii firmei, al prezentării corespunzătoare, al folosirii materialelor de calitate bună, al unei munci intensive cu consumatorii.

• firma trebuie să tindă spre rolul de lider pe piaţă (după cheltuielile de producţie, după ponderea vânzărilor etc.). Pentru aceasta, firma trebuie să fie mai eficientă decât concurenţii. Aplicarea acestor recomandări nu asigură firma contra riscului unor

eventuale pierderi întrucât situaţia pe piaţă se modifică foarte repede. Astfel: • progresul tehnic poate devaloriza investiţiile precedente. • concurenţii îşi reduc cheltuielile. • concentrarea asupra reducerii cheltuielilor poate conduce la incapacitatea

de a “supraveghea” la timp conjunctura pieţei şi, drept efect, la înrăutăţirea altor indicatori ai activităţii firmei.

• diferenţierea produselor are consecinţe destul de contradictorii. Pe de o parte, concentrându-se asupra cheltuielilor, firma poate să obţină un decalaj considerabil în preţ, ceea ce pentru cunpărători uneori e mai important decât fidelitatea faţă de marcă. Pe de altă parte, caracteristica produsului, în urma diferenţierii (calitatea bună, design) în cazul modificării sistemului de valori ale consumatorilor, îşi poate pierde importanţa.

• concentrarea asupra segmentului provoacă concurenţă la nivelul subsegmentelor. 10.7.Cererea de produse agricole A. Consideraţii generale Cererea pentru un produs agricol “X” este reprezentată de cantităţile pe

care consumatorii sunt dispuşi să le cumpere la un anumit preţ “Y”, ţinând cont de venitul şi preferinţele lor. Devine astfel important să anticipăm care este raţionalitatea consumatorului în căutarea şi consumul acelei combinaţii de bunuri (X1, X2,…Xn) ce îi oferă maximum de satisfacţie în raport cu resursele de care dispune. Răspunsul la acestă problemă se fundamentează pe baza concluziilor rezultate din teoria consumului.

Actul de consum poate fi apreciat ca o măsură de distrugere (în sensul categoriei “bun fungibil sau bun durabil”), sau de achiziţie a unui bun. Ca formă

Economie Agrară

225

generală, este momentul de achiziţie a unui bun marfă şi este mai puţin important dacă produsul cumpărat este utilizat sau nu.

Consumul se clasifică în: • consumuri productive, numite şi consumuri intermediare, reprezintă valoarea bunurilor (produse şi servicii) utilizate de intreprinderi în activtatea lor productivă. Aceste bunuri sunt, fie încorporate în noi produse fabricate de intreprindere, fie distruse sau transformate în procesul de producţie. Pentru exploataţiile agricole, consumurile intermediare sunt reprezentate în special de îngrăşăminte, sămânţă, produse fito-sanitare, servicii furnizate prin centrele veterinare şi centrele de consultanţă etc. • consumurile neproductive numite şi consumuri finale, reprezintă valoarea bunurilor consumate de gospodării pentru satisfacerea nevoilor indivizilor care o compun. Un bun poate fi, deci, în acelaşi timp intermediar sau final, potrivit agentului economic care îl cumpără şi utilizează. spre exemplu; apa sau curentul electric consumat şi de intreprindere şi de gospodărie; serviciile veterinare de intervenţie la animalele din exploataţiile agricole sau pentru îngrijirea unui animal de la “ţară”; producţia exploataţiilor agricole este, pe de o parte producţie – destinată consumurilor intermediare (produse furnizate industriei agroalimentare), iar pe de altă parte, consumurilor finale (produse vândute ca atare gospodăriilor prin intermediul comercianţilor).

Teoria consumului, în varianta completă şi formalizată, îşi are originile în lucrările economiştilor promotori ai teoriei utilităţii marginale: K. Menger, S. Jevons şi Walras, la sfârşitul secolului al XIX-lea, care au elaborat-o concomitent şi independent1. Această teorie porneşte de la ipoteza conform căreia consumatorul are un comportament economic raţional, în sensul că acţiunile sale au loc în urma unui proces de decizie, prin care se urmăreşte obţinerea unui maximum de avantaje pornind de la resursele de care se dispune.

Prima problemă care a apărut în cadrul teoriei consumatorului a constat în identificarea funcţiei obiectiv care ar trebui optimizată în acest caz. Astfel, dacă în

1Davidovici I. Şi colab – 2002, Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert Bucureşti cadrul teoriei calculului economic al producătorului este limpede că funcţia obiectiv este maximizarea profitului, în cazul teoriei consumatorului s-a convenit că se urmăreşte maximizarea nivelului de utilitate (satisfacţie) pentru consumator. Dar, dacă în cazul profitului există întotdeauna o unitate de măsură pentru a-l cuantifica, oare cum se poate măsura utilitatea? Formularea principiului utilităţii îi

Gavril {TEFAN

226

este atribuită filosofului englez din secolul al XVIII-lea, J. Bentham (12). El a calificat utilitatea ca fiind o mărime cardinală şi crescătoare în raport cu cantitatea consumată.

Psihologul german Gossen a formulat în 1843 legea descreşterii utilităţii marginale furnizate de consumul unui bun: „suplimentul de utilitate furnizat de cantităţi crescătoare dintr-un bun evoluează descrescător până la a deveni nul în punctul de saţietate”. El a făcut diferenţierea între utilitatea totală, care este o funcţie crescătoare în raport cu cantitatea consumată (U‘x > 0) şi utilitatea marginală care este descrescătoare (U”x > 0). Această lege a fost reluată şi dezvoltată de către K. Menger şi A. Marshall. Fondatorii marginalismului au plecat toţi de la ipoteza că utilitatea este o mărime cardinală, deci se poate exprima printr-un număr ce decurge din consumul unui bun. Acest punct de vedere a fost reluat mai târziu de Alfred Marshall. Pentru a înţelege acest fenomen este necesară distincţia între consumul total şi consumul marginal. Consumul total este satisfacţia totală pe care o persoană o obţine din consumul tuturor unităţilor de produs într-o perioadă de timp dată. Economiştii numesc acest consum “utilitate totală” (utilitatea nu este o proprietate a unui produs, ci ea se formează în mintea consumatorului, iar ideile consumatorilor se schimbă, obiceiurile de consum se modifică).

Consumul marginal este satisfacţia adiţională, dată de consumul unei unităţi suplimentare de produs într-o perioadă de timp dată. Economiştii numesc acest consum “utilitate marginală”.

Revenind, dacă am putea măsura utilitatea, am putea întocmi un tabel în care să arătăm cu cât se modifică utilitatea totală (UT) şi marginală (UM) a unei persoane la diferite niveluri ale consumului. Tabelul 10.1. reprezintă o astfel de situaţie imaginară. Analizând tabelul putem spune că la consum 0, satisfacţia este 0 şi utilitatea totală este 0. Dacă la o unitate de produs se obţin 5 utili de satisfacţie utilitatea totală este 5, iar utilitatea marginală este tot 5. Acestea trebuie să fie egale întrucât o singură unitate din produs a fost consumată. Dacă se consumă o a două unitate, se obţin încă 3 utili (UM), obţinând în total 8 utili de utilitate totală. Utilitatea marginală scade după consumul primei unităţi. Consumul celei de a treia unităţi va aduce şi mai puţine unităţi adiţionale; utilitatea marginală scade la 1, obţinând astfel o utilitate totală de 9 utili. La cea de a patra unitate de produs,

Economie Agrară

227

consumatorul este saturat (UM=0). O a cincea unitate de produs reduce utilitatea totală (de la 9 la 8), iar utilitatea marginală este negativă.

Tabelul 10.1. Consumul total (UT) şi consumul marginl (UM)

Pachete consumate UT UM 0 0 - 1 5 5 2 8 3 3 9 1 4 9 0 5 8 -1

Rezultă astfel că: • UM are panta descendentă; aceasta ilustrează principiul diminuării

utilităţii marginale; • curba UT porneşte din origine; un consum 0 are o utilitate 0 şi atinge

maximul atunci când utilitatea marginală este 0. La o utilitate marginală 0, nici o altă unitate adiţională nu mai poate fi adăugată la utilitatea totală.

Exemplul prezentat în tabelul 101. este bazat pe presupunerea că alte elemente nu se modifică. În realitate, ele se modifică, chiar foarte frecvent. Consumul de unităţi dintr-un produs depinde de consumul celorlalte produse cu care se află în relaţii de asociere sau de substituţie. De fiecare dată când consumul celorlalte produse se modifică un nou calcul trebuie făcut. Apare astfel întrebarea: Cât de multe unităţi dintr-un produs ar trebui să consume un consumator pentru a-şi utiliza cât mai bine veniturile? Pentru a obţine un răspuns la această întrebare, trebuie să găsim o unitate de măsură reală pentru utilitate.

Una dintre soluţii ar fi măsurarea utilităţii în bani. În această situaţie, utilitatea devine suma de bani plasată de consumatori în consum. Utilitatea marginală devine suma de bani pe care o persoană este pregătită (acceptă) să o plătească pentru a obţine o unitate de satisfacţie în plus; cu alte cuvinte, cât valorează acea unitate suplimentară pentru consumator. Dacă în exemplul anterior, consumatorul este pregătit să plătească 0,25 unităţi monetare (u.m.)

Gavril {TEFAN

228

pentru o unitate de produs suplimentară, atunci putem spune că unitatea respectiva îi aduce 0,25 u.m. de utilitate: UM = 0,25 u.m. Dacă ar acţiona raţional, câte astfel de unităţi ar trebui să consume?. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să introducem conceptul de: surplusul consumatorului. Surplusul marginal al consumatorului (MCS) este diferenţa dintre valoarea pe care consumatorul este pregătit să o plătească pentru o unitate suplimentară de produs şi suma pe care o plăteşte. Deci dacă consumatorul este pregătit să plătească 0,25 UM şi de fapt plăteşte doar 0,20 UM, va obţine un surplus marginal al consumatorului de 0,05 UM MCS = UM- P Surplusul total al consumatorului (TCS) este suma tuturor surplusurilor marginale ale consumatorului obţinute din toate unităţile de produs consumate. Este diferenţa dintre utilitatea totală din toate unităţile şi cheltuielile cu acestea. Dacă, consumatorul nostru consumă 4 unităţi de produs, şi era pregătit să plătească 1,20 u.m. pentru ele, dar a cheltuit numai 0,80 u.m., atunci surplusul total al consumatorului este de 0,40 UM. TCS = TU – TE, care :TE reprezintă cheltuielile totale (P × Q) Rezultă următoarea concluzie: comportamentul raţional al consumatorului este atunci când acesta încercă să maximizeze surplusul consumatorului. Consumatorii vor continua să cumpere unităţi adiţionale atât timp cât vor câştiga surplusul consumatorului; cu alte cuvinte, atât timp cât preţul pe care sunt pregătiţi să-l plătească este mai mare decât preţul pe care îl plătesc (UM >P). Dar cu cât cumpără mai multe unităţi, are loc diminuarea utilităţii marginale. Ea va scădea până când MU = P, adică până când nu va mai exista surplusul consumatorului. În acel moment ei vor înceta să mai cumpere unităţi adiţionale. Nivelul optim al consumului lor a fost atins: surplusul consumatorului a fost maximizat. Dacă vor continua să cumpere unităţi adiţionale, vor plăti mai mult pentru fiecare unitate “ultimă”, decât ar dori (UM < P). În plus, aceasta înseamnă că fiecare unitate monetara cheltuită, va aduce mai puţină satisfacţie decât anterior. Cu alte cuvinte, utilitatea marginală a banilor se diminuează odată cu creşterea veniturilor. O schimbare în consumul unui produs va afecta utilitatea marginală a produselor complementare (sunt produsele aflate în relaţii de asociere) şi

Economie Agrară

229

substituenţilor. Va afecta, de asemenea, volumul din venituri disponibil pentru a fi cheltuit pentru alte produse. De exemplu, cum va afecta creşterea preţului la mere, utilitatea marginală (şi cererea) a portocalelor? Un preţ mai mare pentru mere va determina un consum mai redus de mere şi ca efect, va produce creşterea utilităţii marginale a portocalelor, întrucât un consum redus de mere va determina o cerere mai mare de portocale. Exceptând situaţia în care un bun ocupă doar o parte foarte mică din cheltuielile consumatorilor, o scădere a preţului său va însemna o creştere a veniturilor pentru consumatori. În acest timp, utilitatea marginală a banilor scade. De aceea nu trebuie să folosim în mod absolut, banii pentru măsurarea utilităţii marginale. Putem, totuşi, discuta despre utilitatea relativă pe care o obţinem pentru diferite produse pentru o creştere dată a cheltuielilor. Următoarele elemente prezentate, vor analiza alegerea între produse şi modul în care acestea interacţionează cu utilitatea marginală. Alegerea între produse aflate in relaţii de indiferenţă Se pune întrebarea - în ce mod o persoană raţională decide asupra combinaţiei optime de bunuri pe care le cumpără (combinaţia optimă a bunurilor consumate), cu alte cuvinte dacă veniturile unui consumator ar fi de 10.000 u.m./an, care este combinaţia optimă de bunuri şi servicii pe care acesta le va cumpăra (nu este vorba de alegerea între bunurile substituente)? Regula comportamentului consumatorului raţional este cunoscută ca principiul echi-marginal. Acesta spune că un consumator va obţine cea mai ridicată utilitate de la un nivel dat al veniturilor, atunci când utilitatea ultimei unităţi monetare cheltuite pentru fiecare bun este aceeaşi. Algebric, aceasta se prezintă după cum urmează: UMa/Pa = UMb/Pb = UMc/Pc = …… = UMn/Pn unde: a, b, c, …., n sunt diverse bunuri consumate Ceea ce am descris este modul în care consumatorul îşi va valorifica la maximum suma de bani în cumpăraturile pe care le face. Pentru orice pereche de bunuri putem spune că, dacă: UMa/UMb > Pa/Pb, atunci se va cumpăra mai mult din bunul a decât din bunul b. Pe măsură ce se vor cumpăra cantităţi mai mari din bunul a, în conformitate cu principiul diminuării utilităţii marginale, utilitatea marginală a bunului a va scădea (UMa). Invers, pe măsura ce veţi cumpăra mai puţin din bunul b, utilitatea sa marginală va creşte (UMb). Balanţa nu va mai fi ajustată decât atunci când raportul

Gavril {TEFAN

230

utilităţilor marginale al celor două bunuri va fi egal cu raportul preţurilor lor: UMa/UMb = Pa/Pb. În acest punct utilitatea totală va fi maximă pentru orice volum din venituri cheltuit pentru cele două bunuri. O altă cale de a compara alegerea între două bunuri este compararea rapoartelor utilităţilor marginale cu preţul lor (UM/P). Dacă: UMa/Pa > UMb/Pb, se va consuma mai mult a decât b. Pentru că satisfacţia raportată la fiecare UM cheltuită va fi mai mare la a decât la b. În aceste condiţii consumatorul va consuma cantităţi mai mari din a decât din b. Utilitatea marginală a lui a se va diminua, în timp ce utilitatea marginală a lui b va creşte, până când: UMa/Pa = UMb/Pb. În acest punct nu se mai poate câştiga nimic în plus, trecând de la un bun la altul. Aceasta este combinaţia optimă a bunurilor, pentru consum. Argumentele pot fi extinse la orice număr de bunuri: a, b, c, d, e, etc. Atât timp cât utilitatea marginală a unui bun raportată la preţul său este mai mare la un bun decât la altul, cantităţi mai mari din acesta vor fi consumate. Utilitatea sa marginală va scădea până la: UMa/Pa = UMb/Pb = UMc/Pc = ….. = UMn/Pn Acesta este principiul echi-marginal. Versiunea multi-produs a utilităţii marginale arată că la un nivel dat al veniturilor şi un preţ dat al bunului a şi al celorlalte bunuri, cantitatea pe care un consumator o va solicita din bunul a, va fi aceea care va răspunde ecuaţiei prezentate anterior. Dacă preţul bunului a scade, aşa încât: MUa/Pa >MUb,c,d,e,etc/Pb,c,d,e,etc, cheltuielile se vor orienta spre bunul a până când ecuaţia echi-marginală se va restabili. Schimbări viitoare în preţul bunului a, vor determina alte modificări în cantitatea solicitată, pentru a restabili ecuaţia. Dacă preţul altui bun se modifică, sau dacă utilitatea marginală (inclusiv a bunului a) se modifică, atunci cantităţile se vor modifica până când ecuaţia se va restabili. Aceste schimbări vor constitui o modificare a cererii pentru bunul a. Alegerea între produse substituibile Se pune întrebarea - în ce mod o persoană raţională decide asupra combinaţiei optime de bunuri pe care le cumpără (combinaţia optimă a bunurilor consumate), cu alte cuvinte dacă veniturile unui consumator ar fi de 10.000 u.m./an, care este combinaţia optimă de bunuri şi servicii pe care acesta le va cumpăra (nu este vorba de alegerea între bunurile aflate în relaţii de indiferenţă)?

Economie Agrară

231

Chiar dacă versiunea multiprodus a teoriei utilităţii marginale este utilă în demonstrarea logicii alegerii consumatorilor pentru produsele aflate în relaţii de indiferenţă, totuşi pentru produsele aflate în relaţii de substituţie, ea are un neajuns important. Utilitatea nu poate fi măsurată absolut în nici un sens. Astfel, o parte însemnată din economişti avândui ca promotori pe L. Walras şi V. Pareto, nu sunt de acord cu faptul că utilitatea ar putea fi exprimată printr-un număr şi au introdus noţiunea de ofelimitate, care atribuie o conotaţie morală utilităţii. V. Pareto a propus înlocuirea teoriei cardinale cu legea ordinală a utilităţii, deci înlocuirea cuantificării cu clasificarea. Teoria ordinală a utilităţii a fost dezvoltată în secolul XX de Hicks şi Allen (1934), Hicks (1939), Debreu (1956)1. Contribuţii notabile pentru dezvoltarea teoriei moderne a comportamentului consumatorului îi aparţin lui Sluttsky (1915).

Această teorie porneşte de la ideea conform căreia consumatorul, considerat raţional, clasifică diferitele bunuri care îi sunt oferite dintr-un coş de bunuri, după

criterii calitative şi cantitative. Această alegere se concretizează într-o scară ordonată de preferinţe. Combinaţii din cantităţile de bunuri oferite (spre exemplu

4 portocale şi 8 mere sau 2 mere şi 10 portocale) care dau acelaşi nivel de satisfacţie consumatorului formează o curbă de indiferenţă sau izoutilitate

În mod normal, curba de indiferenţă este convexă şi descrescătoare. Rata marginală de substituţie (RMS) între bunurile y şi x este egală cu

cantitatea din bunul y care este necesară pentru a compensa pierderea de utilitate ca urmare a diminuării cu o unitate a consumului din bunul x (RMS = -dy/dx = U’x/U’y). Rata marginală de substituţie dintre bunurile y şi x este descrescătoare în raport cu cantitatea consumată din bunul x, datorită convexităţii şi monotoniei relaţiei de preferinţă. Acest fapt se poate intrepreta astfel: cu cât cantitatea deţinută dintr-un bun (x), cu atât primul bun este mai puţin dorit decât al doilea.

În raport cu gradul de substituibilitate, două bunuri x şi y se pot afla în următoarele situaţii:

a) substituibilitate perfectă – când rata marginală de substituţie este

1Davidovici I. şi colab – 2002, Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert Bucureşti constantă, iar curba de indiferenţă are forma liniei drepte; b) substituibilitate imperfectă – când rata marginală de substituţie este

descrescătoare, iar curba de indiferenţă este covexă; c) complementaritate strictă – dacă curba de indiferenţă prezintă numai

o singură combinaţie semnificativă;

Gavril {TEFAN

232

d) bunurile sunt indiferente – dacă unul din bunuri nu este dorit de consumator;

e) utilitatea marginală este negativă – dacă bunurile sunt dăunătoare pentru consumator.

Consumatorul atinge situaţia de „optim” atunci când, având în vedere resursele de care dispune (restricţia bugetară) şi fiind date preţurile bunurilor de consum, obţine cel mai înalt grad de satisfacţie (utilitate). În punctul de optim, raportul dintre utilităţile marginale este egal cu raportul preţurilor bunurilor x şi y

).''(

PyPx

yUxU= Astfel:

a) creşterea venitului conduce la creşterea cantităţilor consumate din bunurile x şi y, dar în proporţii inegale (consumul din produsul y creşte mai mult decât consumul din produsul x);

b) creşterea venitului nu conduce la modificarea structurii consumului. Consumul la ambele produse x şi y creşte în aceeaşi proporţie;

c) creşterea venitului antrenează scăderea consumului la unul din bunuri (în cazul nostru x).

Acesta din urmă este cazul „bunurilor inferioare”, unde se înregistrează paradoxul lui Giffen: consumul scade când venitul creşte. Este de obicei cazul consumului de cartofi, fasole, mălai etc. Concluzionând, în analiza consumului exprimarea ordinală (analizei indiferenţei) ca de altfel şi exprimarea cardinală (analiza surplusului consumatorului şi principiul echi-marginal) prezintă unele limitări: 1. în practică, este imposibilă derivarea curbelor indiferenţei, întrucât

consumatorul va trebui să-şi imagineze o serie întreagă de combinaţii între produse şi să decidă în care dintre cazuri una sau alta dintre combinaţii ar oferi satisfacţie egală, mai mare sau mai mică.

2. consumatorii s-ar putea să nu se comporte raţional şi pot să nu acorde suficientă consideraţie satisfacţiei pe care ei cred că o câştigă consumând bunuri. Ei se pot comporta spontan;

3. curbele indiferenţei sunt bazate pe satisfacţia pe care consumatorii cred că o câştiga prin consumarea unui bun. Această credinţă poate fi influenţată foarte uşor de publicitate. Consumatorii pot fi, deci, plăcut sau neplăcut surprinşi atunci când consumă bunurile respective cu adevărat. Si deci “consumul optim” ar putea să nu aducă satisfacţie maximă pentru banii cheltuiţi;

Economie Agrară

233

4. anumite bunuri sunt cumpărate doar din când în când şi câte unul de fiecare dată. De exemplu, bunuri de folosinţă îndelungată. Curbele indiferenţei se bazează pe presupunerea că, creşterea marginală a unui bun poate fi anulată prin scăderea marginală a altui bun. Aceasta nu funcţionează în cazul bunurilor de folosinţă îndelungată.

B Comportamentul consumatorilor

Până de curând, teoria neoclasică a fost aplicată în mod nespecific tuturor bunurilor de consum, inclusiv bunurilor alimentare (aceasta sa fundamentat pe faptul că “…oamenii sunt în medie dispuşi să crească consumul lor când veniturile lor cresc, dar în mai mică proporţie..”, cu alte cuvinte consumul este determinat de venitul real (C/P=f(V/P) unde; P-nivelul general al preţurilor; V-venitul), respectiv consumul cantitativ total creşte până la un anumit punct, pe măsură ce veniturile cresc, iar ponderea cheltuielilor pentru consum (consumul valoric) scade în total venituri şi partea de “economii” creşte).

Această abordare, care privilegiază rolul venitului şi al preţului în explicarea comportamentelor alimentare, este în continuare larg utilizată de economişti, chiar dacă comportamentul alimentar al consumatorului din societatea occidentală s-a schimbat fundamental. În plus, ea este aplicată în ţările în curs de dezvoltare, pentru a explica evoluţiile alimentare, deşi aici contextul economic şi social este fundamental diferit. Teoria neoclasică consideră alimentul drept o „marfă”, deşi în ţările în curs de dezvoltare şi mai puţin dezvoltate autoconsumul reprezintă o parte importantă a consumului alimentar (uneori mai mult de 50 %)1.

Practic, există o dihotomie între comportamentele alimentare din ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare sau mai puţin dezvoltate, iar globalizarea sistemului agroalimentar nu rezolvă diferenţierile existente.

În modelul de consum alimentar occidental, consumatorul bogat acţionează mai puţin sub impulsul unei raţionalităţi economice, ceea ce primează de cele mai multe ori fiind raţionalitatea nutriţională. În această situaţie, teoria

1Davidovici I. şi colab – 2002, Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert Bucureşti neoclasică a optimizării comportamentului consumatorului devine puţin aplicabilă în previziunea cererii de consum alimentar. Numeroşi economişti şi-au pus problema dacă venitul real condiţionează consumul alimentar în ţările dezvoltate, una dintre concluzii fiind aceea că între 40 şi 60 % din consumul alimentar nu este explicat de venit.

Gavril {TEFAN

234

Modelul occidental se caracterizează printr-un consum alimentar ridicat, exprimat în termeni energetici. În mod uzual, raţia calorică consumată în ţările din „Nordul bogat” depăşeşte 3500 kcal (calorii finale), dintre care 30 – 40 % sunt calorii de origine animală. Aceste ţări se caracterizează printr-un model de consum de masă, în care puterea de cumpărare a clasei mijlocii este mare, iar majoritatea populaţiei are un consum alimentar ridicat.

La baza acestui model de consum se află un aparat productiv performant, care a realizat creşterea productivităţii pe filierele agroalimentare, modificarea structurii costului produsului final (prin creşterea ponderii industriei de prelucrare) şi diminuarea preţului real al alimentelor. Ţările din Europa de Vest au trecut în faza consumului alimentar de masă în anii 1970 – 1980, iar SUA şi Canada mai devreme.

Ponderea cheltuielilor cu alimentaţia în cheltuilelile de consum înregistrează valori în scădere: 22 % în ţările Europei de Vest, 12 % în SUA şi 15 % în Canada (1986).

O altă caracteristică majoră a modelului de consum occidental se referă la faptul că gradul de prelucrare şi sofisticare creşte atât de mult încât producţia de alimente trece din sfera producţiei de bunuri în sfera producţiei de servicii.

Ponderea alimentelor consumate în restaurate atinge valori impresionante: 40 % din cheltuielile alimentare în SUA, 33 % în Canada şi 15 – 25 % în statele din Europa de Vest.

O altă problemă pe care o ridică acest model se referă la măsura în care cererea alimentară din ţările bogate poate fi explicată prin evoluţia celor trei factori, consideraţi clasici: venitul real, preţul produsului, preţul produselor substituibile sau complementare. Concluziile cercetătorilor conduc spre constatarea că cele trei variabile nu mai influenţează cantitatea de alimente consumate.

În ţările puţin dezvoltate şi în curs de dezvoltare, consumul alimentar este puternic influienţat de venit. Influenţa preţurilor şi a veniturilor este

1Davidovici I. şi colab – 2002, Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert Bucureşti determinantă (tabelul 10.2.). Astfel:

1) Consumul alimentar, exprimat în calorii finale, creşte odată cu creşterea veniturilor, dar nu proporţional cu acestea. De asemenea, consumul exprimat în calorii finale atinge, la un anumit nivel al venitului, un prag de

Economie Agrară

235

saturaţie, pe când consumul de calorii iniţiale poate creşte în continuare, datorită, substituţiei caloriilor de origine vegetală cu calorii animale.

Tabelul 10.2. Efectele variaţiei preţurilor alimentelor asupra consumului

Efecte cantitative asupra consumului alimentar Variaţia preţului

la producător Consumator urban

Producător Ţăran fără

pământ

- + - + + - + -

Preluat din: Les politiques alimentaires, Padilla, M., p. 46. 2) Structura sortimentală şi nutriţională a raţiei se modifică o dată cu

creşterea veniturilor prin substituţia alimentelor „inferioare” (cereale, rădăcinoase, cartofi) cu alimente „superioare” (carne, lapte, grăsimi, zahăr). Aceste modificări ale comportamentului alimentar sunt perceptibile în ţările care au cunoscut o creştere semnificativă a veniturilor, unul din exemple fiind Japonia. În această ţară, creşterea nivelului de trai al populaţiei a produs o „occidentalizare” a modelului tradiţional de consum alimentar, care se manifestă prin substituţia orezului (bun perceput ca un „bun inferior”) cu carnea.

3) Cheltuielile alimentare cresc în valoarea absolută şi se diminuează în valoare relativă (legea statistică a lui Engel). Manifestarea acestei legi este evidentă dacă se urmăreşte coeficientul bugetar al alimentaţiei pe grupe de venituri la nivelul unei ţări sau acelaşi coeficient bugetar în ţări cu niveluri diferite de dezvoltare. Cunoaşterea tendinţelor consumului alimentar în raport cu veniturile este importantă pentru proiectarea politicilor agricole şi alimentare. În România, disparităţile între grupele extreme de venituri (decila 10: decila 1) sunt: de ordinul 8 pentru veniturile nominale, de ordinul 2,9 pentru cheltuielile alimentare şi numai de ordinul 1,7 pentru consumul exprimat în calorii. Consumul alimentar în termeni cantitativi are o amplitudine foarte slabă, desigur, caracterului prioritar al acestui tip de consum: cei săraci încearcă să-şi asigure o raţie alimentară cât mai bună, afectând o proporţie tot mai mare din venituri pentru alimente şi cumpărând calorii mai ieftine (preţul caloriei în decila 1 este de 1,7 ori mai mic decât cel din decila 10).

Gavril {TEFAN

236

În ţările în curs de dezvoltare există diferenţieri importante între comportamentele de consum din mediul rural şi urban. Ponderea cheltuielilor alimentare în total cheltuieli de consum este mai mare în mediul rural decât în urban, dar puterea de cumpărare alimentară în rural este mai mare decât în urban, la niveluri comparabile de venituri.

Acest aspect se confirmă şi în cazul ţării noastre, unde structura cheltuielilor de consum pe medii de rezidenţă indică o pondere mai mare a consumului alimentar în mediul rural -42%, comparativ cu mediul urban -39 %, în 2003. Explicaţia constă în faptul că populaţia rurală cunoaşte o pondere ridicată a consumului din surse proprii – deci alimentele nu sunt cumpărate (şi de cele mai multe ori nici nu pot fi vândute prea uşor!). În al doilea rând, populaţia rurală cheltuieşte mai puţin pe unele mărfuri nealimentare şi servicii (îmbrăcăminte, educaţie, igienă, recreere etc.). Deci sărăcia urbană nu are acelaşi conţinut cu sărăcia rurală.

Variaţia numărului populaţiei nu pare a influenţa hotărâtor cererea de alimente. Astfel, în SUA, populaţia a crescut între 1963 şi 2000 într-un ritm anual de 0,9% pe când chetuielile alimentare ale menajelor într-un ritm de 1,8% pe an. Deci creşterea cererii alimentare este determinată, în primul rând, de creşterea cheltuielilor menajelor.

În Europa de Vest, populaţia a crescut în anii 70 într-un ritm de 0,5 % pe an, iar în 1990 rata anuală de creştere a scăzut la 0,1 %, fiind prognozată pentru anul 2010 o rată de creştere egală cu zero.

Cercetările efectuate asupra modificărilor comportamentelor alimentare au evidenţiat următoarele tendinţe:

● trecerea de la masa luată în familie spre cea consumată în fast-food-uri, în maşină, pe stradă sau în locurile de divertisment;

● mâncarea consumată în locuri publice a devenit asemănătoare în multe ţări: predomină mâncarea de tip fast-food şi băuturile de tip Cola;

● interesul ridicat pentru nutriţie şi indicatorii de securitate al alimentelor;

● stilul de viaţă condiţionează preocupările privind aspectele nutriţionale ale alimentaţiei.

Există tendinţa de a se diminua consumul de calorii, sare, coloranţi, zahăr, grăsimi (în special animale) şi se reduce cererea pentru cafea, băuturi alcoolice şi

Economie Agrară

237

tutun. De asemenea, se acordă o atenţie sporită pentru reziduurile de pesticide, hormoni şi antibiotice din alimente.

Concluzionând, comportamentul consumatorilor este determinat de variabilele care caracterizează nivelul de dezvoltare al ţărilor (teritoriilor) la care ne referim. În interiorul aceluiaşi teritoriu, pentru identificarea comportamentului consumatorilor literatura de specialitate propune diferite modele, dintre care cele mai importante sunt:

1. Modelul Howard – Steth Modelul are la bază relaţia stimuli-răspuns şi presupune analiza unui set

de variabile care determină comportamentul consumatorilor. Modelul Howard-Steth grupează variabilele mediului în patru categorii:

1. variabile input; 2. variabile output; 3. variabile endogene; 4. variabile exogene;

1. Varabilele input cuprind totalitatea stimulilor care provin din mediul extern al consumatorilor. Aceste variabile sunt de trei tipuri:

• “Stimuli semnificativi” – cuprinde elementele cu care cumpărătorul se confruntă direct, spre exemplu preţul.

• “Stimuli simbolici” – cuprind elementele care caracterizează forma de prezentare a produsului (care este simbolul?), spre exemplu informarea despre produs prin publicitate.

• “Stimuli sociali” – sunt generaţi de mediul social al cumpărătorilor, spre exemplu: familia vecinii, prietenii, colegii etc.

2. Variabilele output cuprind răspunsul consumatorilor la acţiunea stimulilor din mediul extern şi se referă la: atenţie; grad de înţelegere (cuprindere); atitudine; intenţie; comportamentul de cumpărare. 3. Variabilele endongene cuprind două mari grupe: variabile de percepţie şi variabile învăţate. Variabilele de percepţie cuprind:

• sensibilitatea la informaţii (reacţia la nou şi capacitatea de selecţie a informaţiilor);

• înclinaţia percepută (deformarea sau modificarea informaţiei); • poziţia faţă de infromaţiile din mediu (este activ , le caută sau este pasiv). Variabilele învăţate se referă la:

o motivaţia;

Gavril {TEFAN

238

o potenţialul mărcii de a stârni atenţia ( percepţia cumpăratorului depinde de abilitatea producătorilor de a prezenta modul de satisfacere a nevoilor);

o mediatorii decizirei (cumpăratorul va fi influenţat de alternativele prezentate de “el şi de ea”);

o predispoziţia (exemplu: preţul, venitul etc.); o utilitatea şi gradul de satisfacere a nevoilor.

Variabilele exogene sunt variabilele care influenţează consumatorul semnificativ fără ca acesta să le poată controla.

Modelul Haward-Steth – aduce o contribuţie importantă la înţelegerea comportamentului consumatorilor. Criticile aduse acestui model se referă la faptul că nu face o distincţie între variabilele exogene şi celelalte variabile, deasemenea o parte din variabile sunt greu de evaluat pentru că nu au o definiţie clară.

2. Modelul Engel-Kollat-Blackwell

– consideră comportamentul consumatorului ca o rezultantă a următoarelor cinci activităţi: recunoaşterea problemelor; căutarea informaţiilor; evaluarea alternativelor; alegerea; outcome.

De asemenea modelul propune analiza urmatoarelor cinci categorii de variabile: volumul de informaţii; fabricarea informaţiilor (procesul de informare); evaluarea mărcii (produsului); factorii generali care determina “motivaţia”; micromediul comsumatorului.

Recunoaşterea problemelor – consumatorul descoperă diferenţa între un produs sau altul între situaţia prezentă şi situaţia ideală a afacerilor. Această identificare este influenţată de acţiunea factorilor (stimulilor) externi, spre exemplu dorinţa de a-şi satisface o nevoie (a se îmbrăca, a mânca etc.)

Căutarea informaţiilor – zilnic consumatorii sunt în contact cu un volum foarte mare de informaţii a căror sursă este mass-media, vânzătorii, prietenii,familia etc. In primul rând informaţiile stimulează astfel atenţia consumatorilor. In al doilea rând informaţiile sunt primite şi stocate în memoria acestora, iar în cele din urmă are loc procesul de selecţie şi alegere a acestora. Procesul de selecţie a informaţiilor depinde de predispoziţia consumatorului de a accepta ceea ce el înţelege că îl satisface (că este bun).

Economie Agrară

239

Evaluarea alternativelor – consumatorul va analiza în funcţie de informaţiile pe care le posedă caracteristicile fiecărui produs şi în consecinţă va răspunde pozitiv sau negativ vis-à-vis de un produs sau o marcă.

Alegerea – atitudinea consumatorului va fi influenţată de alegerea pe care o fac personele cu care el vine în contact direct, spre exemplu: prietenii, familia, colegii etc. De asemenea va fi influenţat de normele de viaţă şi poziţia lui în societate.

Outcomes – dacă rezultatele sunt percepute ca pozitive, atunci consumatorul este satisfăcut. Pentru aceasta consumatorul are nevoie de cât mai multe informaţii pentru a fundamenta o alegere sau alta.

Modelul Engel-Kollat-Blackwell – recunoaşte flexibilitatea variabilelor ce determină comportamentul consumatorilor şi lasă la latitudinea utilizatorilor – ce varibile din mediul consumatorului vor lua în cnsiderare sau nu.

In concluzie apreciem că majoritatea modelelor de comportament a consumatorilor iau în considerare analiza următorilor factori: clasa socială; stilul de viaţă; rolul informaţiilor din mediu; starea civilă (căsătoriţi, necăsătoriţi); personalitatea; importanţa produsului; “presiunea timpului” (gradul de ocupare, timpul liber etc.).

C. Determinanţii cererii de consum

În analiza determinanţilor cererii de consum trebuie făcută distincţia între cererea individuală, care se referă la un singur consumator, şi cererea agregată, reprezentând cererea unei colectivităţi (a unei naţiuni).

Creşterea cererii agregate a unui produs depinde de creşterea populaţiei şi creşterea cererii per capita1.

Prima formă generalizată a ecuaţiilor cererii i se datorează lui A. Marshall, fiind cunoscută ca funcţia marshaliană a cererii:

q1 = f1 (p1, p2, ..., pn, y) (1) qn = fn (p1, p2, ..., pn, y) Conform ecuaţiilor (1), cantitatea cerută din fiecare bun este dependentă

de preţurile tuturor celorlalte bunuri şi de venit. Aceste funcţii ale cererii trebuie să respecte:

1Davidovici I. şi colab – 2002, Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert Bucureşti 1. restricţia bugetară: p1q1 + p2q2 + ... + pnqn = y; 2. nenegativitatea cantităţilor: q1q2, ..., qn ≥ 0.

Gavril {TEFAN

240

L. Malassis şi G. Ghersi, de exemplu, specifică pentru cererea agregată de produse agroalimentare două tipuri de funcţii:

1. pentru ţările dezvoltate, unde majoritatea alimentelor îmbracă forma de marfă, iar autoconsumul este cvasiinexistent, creşterea cererii agregate depinde de:

– creşterea populaţiei (rn); – creşterea venitului per capita (rr); – coeficientul de elasticitate al cererii în raport cu venitul (er); – variaţia preţului produsului i (rpi); – coeficientul de elasticitate al cererii în raport cu preţul (epi). Deci variaţia cererii produsului i(rci) este: rci = rn + rr

3 er + rpi3 epi

2. În cazul ţărilor mai puţin dezvoltate sau în curs de dezvoltare, deoarece acestea se caracterizează prin existenţa, în paralel, a unui sector de subzistenţă şi a unui sector funcţionând în economia de piaţă, ecuaţia cererii agregate depinde de importanţa relativă a sectoarelor de subzistenţă (S) şi de piaţă (M) în cererea globală.

Dacă Ci este cererea agregată pentru produsul i, atunci: Ci = Si + Mi, iar:

CiSisi

CiMi

ii =−= )1( αα

În condiţiile acestea, variaţia cererii pentru produsul i se poate calcula după formula următoare:

rci =αi (rms + rcsi) + (1 - αi) (rnm + epi3 rpi)

unde: rms – creşterea populaţiei ce trăieşte în economia de subzistenţă; rcsi – creşterea consumului per capita în economia de subzistenţă; rnm – creşterea populaţiei în economia de piaţă; rrm – variaţia venitului per capita în economia de piaţă; er – elasticitatea cererii în raport cu venitul; rpi – variaţia preţului produsului; epi – elasticitatea cererii în raport cu preţul. Ambele formule de calcule al variaţiei cererii nu ţin cont de preţurile

produselor complementare sau substituibile.

Economie Agrară

241

Elasticitatea cererii faţă de venit este definită ca fiind proporţia modificării cantităţilor cumpărate sau a cheltuielilor pentru produsele alimentare ca urmare a unei modificări date a venitului consumatorului:

VVCCEv /

/∆∆

=

În mod uzual, elasticitatea de venit reprezintă variaţia cererii asociată unei variaţii a venitului (cu cât creşte procentual cererea de consum la o creştere a venitului cu 1%).

Se pot distinge patru situaţii diferite: 1) Ev > 1 – deci cererea este elastică faţă de venit (la o creştere a venitului

cu 1%, cererea de consum creşte cu o valoare mai mare de !%). Această situaţie nu apare în cazul alimentelor, în general, dar este posibilă pentru unele produse alimentare de calitate ridicată şi scumpe;

2) Ev = 1, (la o creştere a venitului cu 1%, cererea de consum creşte cu o valoare !%)această situaţie este aplicabilă la alimente pentru niveluri relativ scăzute ale consumului sau pentru anumite produse alimentare;

3) Ev < 1, (la o creştere a venitului cu 1%, cererea de consum creşte cu o valoare mai mică de !%)aceasta este situaţia tipică pentru majoritatea produselor alimentare specifice;

4) Ev < 0, cererea scade odată cu creşterea venitului. Această situaţie poate să apară pentru anumite produse alimentare de bază (cartofii, mălaiul), denumite „bunuri inferioare”.

Atunci când elasticităţile în funcţie de venit pot fi estimate cu precizie, ele sunt un element important pentru prognoza tendinţelor cererii. Este necesar să se estimeze modificările posibile ale veniturilor pe locuitor în două-trei variante probabile. Este, de asemenea, necesar să se ia în considerare şi mutaţiile în repartizarea venitului în cadrul populaţiei. Grupurile sociale a căror situaţie materială s-a deteriorat ca urmare a redistribuirii venitului (şomaj, creşterea impozitării) îşi vor micşora volumul de consum cu o cantitate diferită de creşterea consumului celor a căror situaţie s-a ameliorat. Pentru anumite produse (de exemplu, fructe – în cazul ţării noastre), elasticitatea cererii în raport cu venitul este mai mare la clasele cu venituri scăzute decât la cele cu venituri ridicate.

În ansamblu, este de aşteptat ca tendinţa de egalizare a veniturilor să mărească cererea pentru alimente şi, reciproc, repartiţia inegală să implice o

Gavril {TEFAN

242

concentrare a venitului la grupul social a cărui elasticitate a cererii pentru alimente este relativ scăzută.

Totodată, modificările cererii la nivelul consumatorului final sunt un reper incomplet pentru aprecierea efectelor la poarta fermei. De cele mai multe ori, cheltuielile alimentare suplimentare ale consumatorului sunt absorbite de valoarea adăugată suplimentară creată în sfera prelucrării, ambalării sau distribuţiei produselor alimentare.

Elasticitatea cererii faţă de preţ, este definită ca proporţia modificării cantităţii cerute ca răspuns la o modificare dată a preţului (cu cât creşte procentual cererea de consum la o scădere a preţului cu 1%).

PPCCep /

/∆∆

=

Coeficientul de elasticitate ep, este asociat de obicei unei modificări cu 1 % a preţului. În mod normal, coeficientul de elasticitate în raport cu preţul este negativ, subunitar, deci cererea este inelastică. Acesta este cazul pentru majoritatea mărfurilor alimentare.

Există şi situaţii în care ep este pozitiv. Acesta este cazul alimentelor care sunt considerate ca o componentă esenţială a consumului şi care, deşi sunt ieftine, ocupă o parte importantă a cheltuielilor. O creştere a preţului poate determina scăderea cheltuielilor pentru produse mai puţin importante, datorită scăderii venitului, precum şi creşteri ale cantităţii cumpărate din produsul respectiv. Este cazul „bunurilor inferioare” (cartofi, fasole), despre care am mai amintit.

Elasticitatea încrucişată a cererii, este definită drept proporţia modificării cantităţii cerute din produsul x, ca răspuns la o modificare procentuală dată a preţului produsului y.

pypycxcxE ypx /

// ∆

∆=

Creşterea sau descreşterea cantităţii cerute din produsul x, ca urmare a modificării preţului produsului y, depinde de relaţia dintre cele două produse care pot substitui sau pot fi complementare unul altuia.

Pentru produsele substituibile, creşterea preţului produsului y determină creşterea cererii pentru produsul x şi deci Epx/y este pozitiv.

Economie Agrară

243

Pentru produsele complementare, creşterea preţului produsului y determină scăderea cererii pentru produsul x şi deci Epx/y este negativ.

Majoritatea produselor alimentare sunt, substituibile. Deci elasticitatea cererii încrucişate este, de regulă, pozitivă, adică o creştere a preţului la produsul y determină creşterea cererii la produsul x.

D. Consumul de produse agricole Consumul de produse agroalimentare apare ca expresie a satisfacerii

nevoilor de consum ale populaţiei. Caracteristici:

- este limitat de limitele fiziologice ale consumatorilor; - este permanent şi repetabil; - are caracter ferm.

Nivel consumului– este influenţat de următoarele variabile: - veniturile consumatorilor – cu cât cresc cu atât mai mult va creşte

cererea pentru majoritatea bunurilor. Astfel de bunuri sunt numite bunuri normale. Sunt şi excepţii de la această regulă generală. Cu cât oamenii devin mai bogaţi, cu atât mai puţin vor cheltui pentru bunuri inferiare, ca de exemplu, margarina ieftină, şi vor trece la bunuri de calitate superioară. În România studiile evidenţiază următoarele două aspecte:

- pentru consumatorii cu venit mediu lunar de sub 150 EURO (reprezintă 40% din populaţie), toate bunurile sunt „normale”, respectiv pe măsură ce veniturile acestei categorii de populaţie cresc şi consumurile de bunuri alimentare cresc, excepţie face produsul vin;

- pentru consumatorii cu venit mediu lunar de peste 150 EURO se manifestă următoarele tendinţe: scade consumul de pâine şi margarină (devin bunuri inferioare); se stabilizează consumul de cartofi, legume, zahăr, ulei şi leguminoase boabe; creşte consumul de carne, fructe şi vin de calitate superioară. - preţul produselor - dacă mâine mass-media va anunţa că producţia de cafea din Brazilia şi Africa de Est a fost compromisă în acest an, preţurile vor exploda. Imediat după această ştire, preţurile la cafea vor fi dublate în comerţ. Ce este de făcut? De presupus că veţi reduce drastic, consumul de cafea. Să spunem de la şase căni pe zi la doar două. Sau poate veţi renunţa complet la consumul de cafea. Aceasta este o simplă ilustrare a relaţiei generale dintre preţuri şi consum:

Gavril {TEFAN

244

când preţul unui bun creşte, cantitatea de bunuri solicitată scade. Această relaţie este cunoscută ca legea cererii. Există două raţiuni ale acestei legi:

• Oamenii se vor simţi mai săraci. Nu vor ma putea cumpăra o cantitatea la fel de mare ca înainte din acelaşi bun. Puterea de cumpărare a veniturilor lor ( veniturilor reale) a scăzut. Acesta este efectul veniturilor generat de creşterea preţurilor.

• Bunul respectiv va fi acum mai scump decât celelalte bunuri. Oamenii vor trece la bunuri alternative sau substituienţi ai acelui bun. Acesta este efectul de substituţie generat de creşterea preţurilor. In mod similar, atunci când preţul unui bun scade, cantitatea solicitată va

creşte. Oamenii îşi vor putea permite să cumpere mai mult (efectul veniturilor) şi vor renunţa să mai consume bunuri alternative (efectul de substituţie).

Cu toate acestea, revenind la exemplul anterior - cu creşterea preţului la cafea, nu ne vom mai putea permite să cumpărăm sau să consumăm cantităţi la fel de mari ca înainte şi probabil că vom consuma cantităţi mai mari de ceai, cacao sau sucuri de fructe.

Mărimea cu care va scădea cantitatea din bunul respectiv va depinde de mărimea efectelui de venit şi de substituţie.

Mărimea efectului de venit depinde în primul rând de proporţia din venituri consumată pentru cumpărarea acelui bun. Astfel, cu cât consumăm mai multă cafea, cu atât mai mult va trebui să reducem cantitatea consumată după creşterea preţurilor. Cu alte cuvinte, cu cât proporţia din venituri cheltuită pentru acel bun este mai mare, cu atât mai mare va fi efectul creşterii preţurilor asupra veniturilor reale şi cu atât mai mult se va reduce cantitatea consumată din bunul respectiv.

Mărimea efectului de substituţie depinde în primul rând de numărul şi apropierea dintre bunurile substituibile şi bunurile substituite. Dacă ceaiul este un bun consumat cu plăcere, atunci creşterea preţului cafelei va genera o reducere drastică în consumul de cafea şi o creştere considerabilă a consumului de ceai.

Ca o precizare suplimentară, cererea exprimată cantitativ se referă la cantitatea pe care consumatorii doresc şi sunt capabili să o cumpere pentru un anumit preţ şi o perioadă dată de timp (o săptămână, o lună, un an etc.). Aceasta nu se referă la ceea ce consumatorilor le-ar face plăcere să consume.

Cererea este, de asemenea, afectată de către:

Economie Agrară

245

Gust. Cu cât bunul respectiv este mai dorit de către consumatori, cu atât ei îl vor cumpăra în cantităţi mai mari. Gusturile sunt influenţate de: publicitate, modă, observarea celorlalţi consumatori, consideraţii, legate de sănătăte şi de experienţa consumării bunului respectiv în ocazii precedente. Numarul şi preţul bunurilor substituente (bunurilor în competiţie). Cu cât este mai mare preţul bunurilor substituente, cu atât mai mare va fi cererea pentru bunul respectiv prin renunţarea la substituenţi. De exemplu, cererea de cafea va depinde de preţul ceaiului. Dacă preţul ceaiului va creşte, cererea pentru cafea va creşte. Numărul şi preţul bunurilor complementare. Bunurile complementare sunt acelea care se consumă împreună: cafea şi zahăr, maşini şi benzină, pantofi şi cremă de ghete ş.a. Cu cât preţul va fi mai mare pentru bunurile complementare cu atât mai puţine vor fi cumpărate şi cu atât mai mult va scădea cererea. De exemplu,cererea de chibrituri depinde de ţigările consumate. Dacă preţul ţigărilor creşte, cantitatea cumpărată scade şi cererea de chibrituri la fel.

Distibuţia veniturilor. Dacă venitul naţional este redistribuit de la săraci la bogaţi, cererea de bunuri de lux va creşte. In acelaşi timp, pe măsură ce cei sărăci devin şi mai săraci, cererea de bunuri inferioare va creşte.

Posibila schimbare a preţurilor. Dacă, consumatorii cred că există posibilitatea ca preţurile să crească, vor cumpără căntităţi mai mari din bunurile respective înainte ca aceasta să se producă.

Pentru a ilustra aceşti şase determinanţi, să folosim exemplul cererii de unt:

Gustul: dacă are loc o campanie puternică de publicitate, cererea creşte. Dimpotrivă, dacă ameninţarea colesterolului este prezentă, cererea va scădea.

Substituenţii: dacă preţul margarinei va creşte, cererea de unt va creşte întrucât consumatorii vor substitui una cu cealaltă.

Complementele:dacă preţul pâinii va creşte, consumatorii vor cumpără mai puţin unt pentru a-l întinde pe pâine.

Veniturile: dacă veniturile consumatorilr cresc, ar putea începe să consume unt în loc de margarină sau să-şi permită să întindă untul într-un strat mai gros.

Distribuirea veniturilor: dacă aceasta are loc dinspre cei cu venituri reduse, aceştia ar putea renunţa la consumul untului şi să înceapă să consume margarină în loc sau ar putea deveni mult mai economi în consumul de unt.

Gavril {TEFAN

246

Estimările: dacă la ştiri se va anunţa că este posibilă o creştere a preţului untului în viitorul apropiat, consumatorii sunt tentaţi să-şi stocheze cantităşi mai mari de unt prin refrigerare până când preţul este încă scăzut.

Evoluţii şi tendinţe: Evoluţia consumului de produse agroalimentare este influenţată de o

sumă de variabile dintre care cele mai importante sunt: 1. schimbările survenite de la o perioadă la alta în structura

bugetelor de familie pe tipuri de cheltuieli – consum alimentar, bunuri de folosinţă îndelungată, băuturi alcooloce şi tutun, energie, îmbrăcăminte şi încălţăminte, servicii şi alte produse. Spre exemplu: în Regatul Unit distribuţia bugetului de familie pe elemente de consum în perioada 1963-1993 a avut următoarea evoluţie:

- consum alimentar – 20 % în 1963 şi 12 % în 1993; - bunuri de folosinţă îndelungată - 6% în 1963 şi 10 % în 1993; - băuturi alcoolice şi tutun – 14 % în 1963 şi 8% în 1993; - îmbrăcăminte şi încălţăminte – 5 % în 1963 şi 6% în 1993; - energie – 7% în 1963 şi 7% în 1993; - servicii – 39 % în 1963 şi 45% în 1993; - alte produse – 9%în 1963 şi 12 % în 1993. 2. schimbările în stilul de viaţă al consumatorilor (exemplu: a

crescut cererea pentru produse semipreparate şi finite – “away-from-home eating”; în deceniul nouă tendinţa consumului populaţiei a fost descendentă pentru carne, lapte, brânză, ouă, uleiuri şi grăsimi, ceai şi cafea şi ascendentă pentru fructe, produse de origine vegetală, zahăr şi derivate, peşte, pâine şi produse din cereale.

Aceste observaţii (constatări) trebuie analizate prin prisma consumului total pe locuitor, caz în care s-au înregistrat creşteri semnificative la toate produsele alimentare cu specificaţia că ritmul de creştere al cererii de consum pentru fructe, peşte, cereale şi zahăr a fost superior ritmului de creştere a cererii de consum pentru produsele de origine animală (tab. 10.3., tab. 10.4.).

Aceste diferenţe reflectă schimbările preferinţelor consumatorilor faţă de anumite categorii de produse agroalimentare şi reprezintă în acelaşi timp o preţioasă informaţie pentru departamentele de marketing ale firmelor ce acţionează în domeniul industriei agroalimentare.

Economie Agrară

247

Tabelul 10.3.

Consumul pe locuitor la principalele produse agroalimentare în România şi UE, – kg/loc

România UE Produsul

1990 1996 2002 1990 1996 2002 Cereale 172,8 199,8 225,0 108,8 112,1 116,0 Cartofi 59,4 73,5 90,1 82,7 78,9 78,0 Zahăr 24,7 26,6 23,5 34,0 35,2 36,4 Ulei vegetal 12,6 10,0 13,0 18,1 19,9 21,5 Legume 124,9 140,0 147,7 122,9 121,8 125,7 Fructe 56,7 55,8 45,4 108,1 107,3 114,3 Vin 20,6 26,1 27,0 37,1 33,8 33,3 Carne 73,8 50,5 54,3 87,1 87,5 91,8 Lapte 99,4 195,3 215,0 236,1 240,7 246,2 Peşte şi fructe de mare

5,6 2,3 3,2 24,3 25,1 26,2

Sursa: Food balance sheet, FAO De asemenea schimbările şi tendinţele din mediul economic general (spre

exemplu: a crescut ponderea femeilor angajate în diferite activităţi, respectiv numărul femeilor casnice este foarte mic) au determinat şi determină un declin semnificativ al preparării “mâncării” în mod tradiţional acasă. A avut loc astfel mutarea centrului de greutate al modului de consum, din familie în sarcina firmelor care prestează servicii în acest sens, cu alte cuvinte cererea pentru produse gata preparate a crescut considerabil şi are în continuare o evoluţie ascendentă.

Pentru industria agroalimentară aceste schimbări reprezintă întradevăr mari oportunităţi, prin creşterea cererii pentru produse gata preparate, pentru produse ce se consumă în afara casei (outside the home) şi în general pentru produse proaspete sau conservate. Această ultimă observaţie este foarte importantă. Industria agroalimentară este abilitată să producă şi să distribuie noi produse care să satisfacă cerinţele stilului modern de viaţă al consumatorilor, aceasta fiind cheia competitivităţii pe piaţă. In prezent dezvoltarea industriei agroalimentare cunoaşte un ritm nemaiîntâlnit până în prezent. Spre exemplu în SUA au fost introduse în anul 2003 peste 8000 de noi produse pe piaţă; din

Gavril {TEFAN

248

acestea în jur de 80-90% au fost eliminate de pe piaţă în primul an. Luând în considerare costurile pentru cercetare, testare pe piaţă, promovarea vânzărilor etc., procesul de apariţie şi dezvoltare a unui nou produs este foarte lung, dar absolut obligatoriu pentru ca firma să se menţină şi să se dezvolte pe piaţă.

Tabelul 10.4.

Consumul pe locuitor la principalele produse agroalimentare în unele ţări europene – 2001, Kg/loc

Produsul România Ungaria Polonia Franţa Germania Italia Cereale 213,7 125,6 155,5 117,1 101,7 162,1 Cartofi 89,7 67,8 132,2 66,9 77,8 39,3 Zahăr 24,5 40,0 42,3 36,4 39,2 29,8 Leguminoase boabe

1,7 3,0 2,0 2,0 1,6 5,5

Ulei vegetal 12,3 14,3 14,1 17,7 22,8 27,5 Legume 155,8 110,8 119,2 129,9 92,7 177,9 Fructe 54,8 62,3 54,9 97,3 119,6 139,9 Vin 22,8 32,8 1,7 54,0 22,4 54,8 Bere 55,8 72,6 65,9 30,0 115,3 27,7 Carne 48,4 81,6 70,5 102,4 83,1 91,2 Grăsimi animale

3,6 26,8 14,0 19,0 21,8 10,8

Lapte 192,7 176,1 176,8 272,3 240,8 247,1 Peşte şi fructe de mare

2,4 4,4 13,1 31,1 14,5 24,7

Ouă 11,0 16,8 11,0 15,6 12,5 12,0 Sursa: Food balance sheet, FAO Referitor la România apreciem că consumul alimentar are tendinţă de

creştere, iar pe termen mediu este orientat spre: consum de cereale, cartofi şi legume mai mare decât alte ţări europene şi consum de carne, fructe, ulei, zahăr, vin, bere, ouă, peşte mai mic decât alte ţări europene. Structura consumului alimentar arată că în ţara noastră ponderea caloriilor de origine animală se situează la jumătate faţă de UE (tab. 10.5.).

Economie Agrară

249

Tabelul 10.5.

Consumul zilnic pe locuitor - calorii România UE

Specificare 1989 1996 2002 2002

Calorii total, din care: 2949 2953 3180 3579 - de origine animală 650 721 783 1385 Sursa: Food balance sheet, FAO

10.8. Oferta de produse agricole A. Consideraţii generale

Oferta pentru un produs “X” este reprezentată de cantităţile pe care producătorii sunt dispuşi să le producă la un anumit cost “K”, ţinând cont de profitul pe care îl vor obţine. Devine astfel important să anticipăm care este raţionalitatea producătorului în alegerea şi producerea acelei combinaţii de bunuri (X1, X2,…Xn) care îi oferă maximum de profit în raport cu resursele de care dispune. În acest caz trebuie să analizăm beneficiile şi costurile pe care firmele le vor înregistra producând diverse cantităţi de bunuri sau utilizând diverse metode de producţie. De aceea întrebările noastre vor fi:

• cât anume vom produce? • ce combinaţie din input-uri va fi folosită? • care va fi volumul profitului? Teoria tradiţională a ofertei, sau teoria firmei, presupune că scopul

firmelor este acela de a maximiza profitul. Deşi alte obiective pot coexista cu acesta, putem presupune că maximizarea profitului le depăşeşte pe celelalte. În anumite circumstanţe, totuşi, firmele s-ar putea să nu caute neapărat maximizarea profitului. Ele ar putea stabili ca obiectiv maximizarea vânzărilor sau ratei de creştere a vânzărilor. În paralel, s-ar putea că acestea să nu aibă un singur obiectiv, ci mai multe, şi chiar contradictorii, între managerii diverselor compartimente sau departamente. Nu este deci surprinzător că, firmele doresc să cunoască ce nivel al producţiei trebuie să atingă pentru a-şi maximiza profitul.

Gavril {TEFAN

250

Pentu aceasta firmele vor analiza costurile, veniturile şi profiturile posibil de obţinut pentru fiecare nivel al producţiei (vezi capitolul eficienţa economică a producţiei agricole). B. Determinanţii ofertei de produse agricole1 Oferta de produse agricole se caracterizează prin: • -cuprinde produse perisabile; • -are caracter sezonier; • -este instabilă pe termen scurt (ca urmare a oscilaţiilor producţiilor medii de

la un an la altul); • -este rigidă din punct de vedere a sortimentului (fapt determinat de structura

suprafeţelor cultivate); • -este puţin elastică; • -se diferenţiază în profil teritorial (există zone cu supraofertă şi zone cu

subofertă). Funcţia generală a ofertei este:

Qs = ∫ (Pg, Cg, a1, a2…an, j1, j2…jm, R, A, Pge

t+1)

Cu alte cuvinte: cantitatea ofertată (Qs), este determinată de preţul bunului (Pg), costul de producţie (Cg), profitabilitatea bunurilor alternative (a1, a2…an), profitabilitatea bunurilor oferite “împreună” (j1, j2…jm), natura şi alte şocuri (R), scopul producătorilor (A) şi preţul aşteptat al bunului ( Pg

e ) într-un

timp viitor t+1. Folosindu-ne de rezultatele unor anchete şi de analiza regresivă, ecuaţia ofertei poate fi estimată funcţie de determinanţi. De notat că nu toţi determinanţii pot fi cuantificaţi cu uşurinţă (că de exemplu, factorii naturali, şi scopurile producătorilor), motiv pentru care de obicei sunt excluşi din ecuaţii.

Cea mai simplă forma a ecuaţiei face legătura între ofertă şi un singur determinant. O funcţie a ofertei dependentă de preţ ar avea forma:

Qs = c + dP Folosind analiza regresivă, valorile lui c şi d pot fi estimate. Astfel o ecuaţie actuală a ofertei ar fi: Qs = 500 + 1000P

Economie Agrară

251

Dacă oricare dintre determinanţi, exclusiv preţul se modifică, va rezulta o nouă ecuaţie. De exemplu, dacă se modifică costurile de producţie, rezultatul va fi: Qs = 1000 + 1500P _______________________________________________ 1Davidovici I. şi colab – 2002, Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert Bucureşti Ecuaţii mai complexe ale ofertei vor include mai mulţi determinanţi. De exemplu: Qs = 200 + 80P - 20a1 - 15a2 + 30j, unde: P este preţul bunului, a1 şi a2 sunt profitabilitatea a două bunuri alternative care ar putea fi oferite ca înlocuitor, iar j este profitabilitatea bunului oferit împreună. Ca şi cererea, oferta nu este determinată numai de preţ. Ceilalţi determinanţi ai ofertei sunt: - Costurile de producţie, Cu cât costurile de producţie vor fi mai mari, cu atât mai mic va fi profitul, la oricare nivel al preţului. Cu cât costurile vor creşte, firmele îşi vor reduce producţia respectivă, probabil producând bunuri alternative ale căror costuri nu au crescut într-atât. Principalele motive pentru care costurile se modifică sunt: • schimbarea preţului input-urilor: costurile de producţie vor creşte dacă

salariile, materiile prime, chiriile, dobânzile sau preţurile oricăror altor input-uri vor creşte;

• schimbarea tehnologiei: schimbările tehnologice afectează fundamental costurile de producţie;

• schimbări organizaţionale: reduceri ale costurilor pot fi realizate în aproape orice structură prin reorganizarea producţiei;

• politica guvernamentală: costurile pot fi reduse prin subvenţii sau ridicate prin taxe.

- Profitabilitatea bunurilor alternative (substituibile în ofertă). Dacă un bun care este substituibil în ofertă devine mai profitabil decât anterior, producătorii se vor orienta de la bunul iniţial spre acest bun alternativ. Oferta primului bun va scădea. Alte bunuri pot deveni mult mai profitabile, dacă:

• preţul lor creşte; • costurile de producţie scad.

- Natura, şocurile şi alte evenimente neprevăzute. În această categorie vom introduce: clima şi bolile, care afectează producţia agricolă, războaiele, care

Gavril {TEFAN

252

pot afecta aprovizionarea cu materii prime, defectarea utilajelor, cutremure, inundaţii şi altele. - Scopurile producătorilor. O firmă care va urmări maximizarea profitului, va avea o ofertă diferită de o firmă care va urmări maximizarea vânzărilor. În majoritatea situaţiilor pe care le vom analiza, vom presupune că firmele urmăresc maximizarea profitului. - Estimările privind posibilele schimbări ale preţului. Dacă se aşteaptă ca preţurile să crească, producătorii vor prefera să-şi reducă vânzările. În schimb îşi vor consolida stocurile şi vor vinde doar atunci când preţurile vor fi crescut din nou. În acelaşi timp, şi-ar putea propune să producă mai mult, să-şi lărgească, capacităţile de producţie şi să fie deci pregătiţi pentru momentul în care preţul va creşte şi deci vor putea creşte şi ei oferta. - Elasticitatea preţului în ofertă Când preţul se modifică, va avea loc nu numai o modificare a cantităţii solicitate, ci şi a cantităţii oferite. Frecvent, suntem interesaţi să cunoaştem cât de receptivă este cantitatea oferită la schimbarea preţului. Unitatea pe care o folosim în aceasta situaţie va fi elasticitatea preţului în ofertă. Formula elasticităţii preţului în ofertă (PεS) este: procente (sau proporţii) ale modificării cantităţii oferite, raportate la procente (sau proporţii) ale modificării preţului. Adică: PεS = %∆QS/%∆P Cu alte cuvinte, formula este identică cu aceea a elasticităţii preţului în cerere, cu deosebirea că, de această dată, cantitatea este cea oferită şi nu cea solicitată. Adică o creştere a preţului cu 10% produce o creştere a cantităţii oferite cu 20%; elasticitatea preţului în ofertă va fi: 20%/10% = 2. Si dacă o creştere de 10% a preţului va produce o creştere a cantităţii oferite de doar 2%, elasticitatea ofertei va fi de: 2%/10% = 0,2. În prima situaţie, oferta este elastică (PεS > 1), în cea de a două este rigidă (PεS < 1). De remarcat, că spre deosebire de elasticitatea preţului în cerere, la ofertă, valorile elasticităţii sunt pozitive. Aceasta se explică prin faptul că preţul şi cantitatea oferită se modifică în aceeaşi direcţie şi sens.

Elasticitatea preţului în ofertă este determinată de: 1. Costurile marginale. Cu cât costurile adiţionale pentru obţinerea unei producţii mai mari sunt mai mici, cu atât mai multe firme vor fi încurajate să producă mai mult pentru o creştere a preţului dată şi cu atât mai elastică va fi

Economie Agrară

253

oferta. Oferta este elastică dacă firmele dispun de capacităţi de stocare din plin, dacă pot dispune cu uşurinţă de cantităţi mai mari de materii prime, dacă pot renunţa cu uşurinţă la producerea de bunuri alternative şi dacă pot evita introducerea de ore suplimentare. Dacă toate acestea pot fi realizate, costurile vor fi prea puţin afectate de creşterea volumului producţiei şi oferta va fi elastică. Cu cât mai puţin sunt îndeplinite aceste condiţii, cu atât mai rigidă va fi oferta (este cazul fructelor). 2. Durata de timp - imediat. Firmele, în marea lor majoritate, nu sunt capabile să mărească oferta imediat. Oferta este virtual fixă sau poate varia în limita stocurilor. Oferta este foarte rigidă în această situaţie. - termen scurt. Dacă fenomenele se pot desfăşura pe o perioadă de timp suficient de lungă, anumite input-uri vor putea creşte (că de exemplu, materiile prime) în timp ce altele vor rămâne fixe (utilajele). Oferta poate creşte puţin. - termen lung. Pe perioade de timp mari, există suficient timp că toate input-urile să crească şi că noi firme să apară pe piaţă. Oferta va fi în aceasta situaţie extrem de elastică. 3. Mărimea ciclului de producţie: filamentul Întrucât producerea bunurilor cere un interval de timp pentru a fi produse, va exista un interval între decizia de a produce şi momentul în care acestea vor apărea pe piaţă. Deci oferta actuală, la un moment dat, depinde de planificarea dintr-un moment anterior. De exemplu, recoltele fermierilor vor depinde de suprafeţele însămânţate. Pentru că deciziile producătorilor depind de preţ, oferta din momentul prezent va depinde de preţurile anterioare. Să presupunem că preţul iniţial este P1. La P1, producătorii planifică să ofere Q1. Deci în perioada de timp următoare, cantitatea oferită va fi Q1. Dar pentru a vinde cantitatea Q1, preţul scade la P2. Întrucât preţul a scăzut la P2, producătorii vor planifica să ofere cantitatea Q2 pentru perioada de timp următoare. Deci în perioada de timp următoare cantitatea Q2 va fi oferită pe piaţă. Preţul va urca acum la P3 pentru a “curăţi” piaţa. Acest proces va continua cu preţul şi cantitatea oscilând. În practică, se pot întâmpla următoarele situaţii:

• producătorii pot anticipa fluctuaţiile de preţ şi pot sau nu participa la preţurile curente;

Gavril {TEFAN

254

• cererea se poate deplasa între timp; • poate apărea un interval de pauză între confruntarea cererii şi ofertei; • planurile de producţie nu sunt îndeplinite; • producătorii pot face apel la stocuri. Pot stoca atunci când preţurile

sunt mici şi vinde stocurile atunci când preţurile sunt mari. Oferta pe piaţa nu va fluctua prea mult şi aceasta va reduce la rândul sau fluctuaţiile preţurilor.

4. Speculaţiile Curbele cererii şi ale ofertei se modifică continuu, iar preţurile nu rămân pe loc. Dacă preţurile se vor modifica de o maniera predictibilă în viitor, acest lucru va afecta comportamentul consumatorilor şi producătorilor în prezent. Convingerea că preţurile vor creşte îi vor determina pe consumatori să cumpere imediat, în timp ce convingerea că preţurile vor scădea îi va determina să aştepte. Inversul se aplică ofertanţilor. Dacă preţul bunului pe care vrei să-l vinzi este în scădere, o să doreşti să-l vinzi cât mai repede. Pe de altă parte, dacă preţurile cresc, se va aştepta cât mai mult timp posibil, pentru un preţ cât mai ridicat. Acest comportament al scrutării viitorului şi adoptării de decizii privind cumpărarea sau vânzarea de bunuri bazate pe predicţii proprii, se numeşte speculare. Speculaţia, afectează cererea şi oferta, care la rândul lor afectează preţul. Un bun exemplu de speculaţii sunt cele care operează pe piaţa bunurilor (produselor) agricole. Cazul fructelor, de exemplu. La momentul recoltării, oferta este suprasaturată. Dacă toate fructele ar fi aduse pe piaţă, preţul ar scădea la un nivel foarte redus. Mai târziu când cea mai mare parte a fructelor a fost vândută, preţul va urca foarte mult. Toate acestea sunt uşor previzibile. Dar cum vor reacţiona fermierii? Răspunsul este acela că ei speculează. La recoltare ei ştiu că preţul va scădea foarte mult dacă îşi vor pune toată producţia pe piaţa; deci o depozitează. Cu cât preţul scade mai mult, cu atât mai mult aceştia vor aştepta ca preţul să crească mai târziu. Dar această aşteptare a producătorilor va împiedica preţul să scadă. Cu alte cuvinte, aceştia stabilizează preţul. Mai târziu în cursul anului, aceştia vor scoate pe piaţă, graduat, produsul stocat, pe măsură ce preţul începe să crească. Cu cât preţul creşte mai mult cu atât mai mari vor fi cantităţile eliberate pe piaţă, ştiind că la noua recoltă, preţul va

Economie Agrară

255

scădea din nou. Dar aceste cantităţi mari oferite pe piaţă, vor împiedica din nou preţul să crească prea mult. Aceste speculaţii pot fi făcute mai degrabă de către comercianţi şi cei care deţin capacităţi de depozitare decât de către fermieri. În toamnă, când sunt suficiente fructe pe piaţă, iar preţul este scăzut, aceştia cumpăra cantităţi importante pe care le stochează. Când, în iarnă-primăvară, pe piaţă apare un deficit, aceştia vând produsul stocat. În acest mod aceştia stabilizează preţul în mod similar fermierilor, atunci când aceştia operau direct pe piaţă. Acest tip de speculaţie se numeşte stabilizatoare (acţiunile speculanţilor pot menţin fluctuaţiile preţului în limite minime). În alte circumstanţe, speculaţiile pot înrăutăţii fluctuaţiile preţului. Aceasta se întâmplă frecvent în momente de incertitudine, când determinanţii cererii şi ofertei se modifică puternic. Date fiind aceste condiţii, participanţii pot vedea în aceste schimbări unele mai sumbre şi vor reacţiona în consecinţa, înrăutăţind lucrurile. În acest caz speculaţiile se numesc destabilizatoare (când producătorii şi/sau consumatorii vor considera că schimbările preţului vor fi urmate de altele similare). 5. Incertitudinea şi riscul Atunci când este posibilă o schimbare a preţului, producătorii vor încerca să le anticipeze. Din păcate nimeni nu poate fi sigur de aceste lucruri. De exemplu, cazul anterior. Întrucât este posibilă o creştere a preţului fructelor, un cumpărător ar putea cumpăra cantităţi mari, pentru a le vinde mai târziu, când preţul acestora va fi mai mare. Dar este foarte posibil că preţul să nu crească, ci chiar dimpotrivă, să scadă. De aceea, acest tip de speculare este considerat un “joc de noroc”. Jocurile de noroc, pot fi în principal de două feluri. Prima categorie, este aceea în care se cunosc finalităţile. O monedă aruncată, poate cădea pe o faţă să pe cealaltă. Deci şansele sunt de 50/50. Dacă veţi paria pe una dintre feţe, atunci vă veţi afla în condiţii de risc. Condiţiile de risc sunt acelea în care probabilitatea de producere a evenimentelor este cunoscută. Cea de a două categorie este mai frecvent întâlnită. Aceasta este situaţia în care finalităţile sunt necunoscute sau prea puţin cunoscute. Specularea intră în această categorie. S-ar putea întâmpla ca un cumpărător să fie inspirat şi să cumpere produse a căror valoare va creşte. Dar care sunt şansele de reuşita? 80%, 90%? Nu se poate spune cu certitudine. Aceste condiţii sunt condiţii de

Gavril {TEFAN

256

incertitudine (atunci când probabilitatea de producere a evenimentelor este necunoscută). Deşi, aţi putea dezaproba astfel de situaţii, în mediul economic, ele sunt extrem de frecvente. Incertitudinea poate fi redusă. Producătorii pot stoca produsele. Chiar dacă astfel de acţiuni vor reduce gradul de incertitudine, ele nu îl vor putea elimina.

C. Producţia agricolă Producţia agricolă totală a României exprimată în kg/locuitor a înregistrat

următoarele tendinţe (tab. 10.6): - producţia de cereale boabe a înregistrat oscilaţii mari de la un an la altul

datorită preţurilor de pe piaţă (tab. 10.7.) şi a condiţiilor climatice; Tabelul 10.6.

Producţia agricolă pe locuitor - kg/loc Produsul 1999 2000 2001 2002 2003

Cereale 758,6 467,0 842,1 658,7 596,5 Grâu şi secară 208,5 198,6 346,5 203,8 114,9 Porumb 486,9 218,3 407,0 385,4 440,7 Cartofi 176,2 154,7 178,4 187,1 181,6 Sfeclă pt.zahăr 63,0 29,7 39,1 43,8 35,2 Legume 135,8 112,7 128,4 131,4 154,5 Fructe 41,7 58,0 60,4 43,7 96,1 Carne 67,7 63,0 63,3 75,2 78,2 Lapte - l 234,0 230,1 237,3 253,0 265,7 Lână 0,8 0,8 0,8 0,8 0,8 Ouă – buc. 252 255 268 295 306

Sursa: Food balance sheet, FAO

- producţia de floarea soarelui, de legume, de fructe, de carne, de lapte şi de ouă are o tendinţă de creştere;

- producţia de cartofi şi lână are o evoluţie constantă de la un an la altul;

- producţia de sfeclă pentru zahăr înregistrează o evoluţie de scădere.

Economie Agrară

257

Variaţiile mari ale producţiei agricole de la un an la altul are implicaţii negative asupra stabilităţii preţurilor, respectiv asupra consumului alimentar al populaţiei. Acest fapt evidenţiază minusurile existente în politicile de organizare şi stabilizare a filierelor de produse agroalimentare

Tabelul 10.7. Indicii preţurilor la produsele agricole (1998 = 100%)

Produsul 1999 2000 2001 2002 Producţia totală 104,0 85,2 122,7 96,5 -producţia vegetală 111,7 79,2 135,3 88,7 - producţia animală 94,5 96,7 102,1 110,2

Sursa: Food balance sheet, FAO 10.9. Tendinţe privind cererea şi oferta de produse agricole Atitudinea consumatorilor privind nivelurile mari de grăsimi saturate,

zahăr şi sare din produsele alimentare, şi conştientizarea riscurilor date de aditivii alimentari şi reziduurile de pesticide, a stimulat cererea de alimente sănătoase şi a condus la shimbări semnificative în sectorul alimentar, în sensul promovării active a alimentelor libere de aditivi şi reziduri agrochimice. Mai mult, daunele produse mediului de tipurile moderne de agricultură asociate cu utilizarea a mari cantităţi de agrochimicale, la care se adaugă consecinţele surplusului de hrană din Europa au determinat o considerabilă insatisfacţie în rândul populaţiei. Astfel, ca tendinţă pentru viitor, se doreşte un nou mod de dezvoltare, făcut de o agricultură mai puţin productivistă, dar mai calitativă prin diversificarea activităţilor a căror rezultat, este producţia biologică necontaminată chimic prin adoptarea unor sisteme de producţie mai extensive.

Dezvoltarea agriculturii biologice trebuie să cunoască faptul că, cererile consumatorului nu sunt întotdeauna compatibile cu protecţia mediului sau cu dezvoltarea unor sisteme de agricultură sustenabilă. În consecinţă literatura şi practica economică indică o reorientare a pieţei la noile provocări ale producţiei biologice.

În fapt, piaţa produselor biologice, apare, ca rezultat al factorilor exogeni în legătură cu paleta largă de preocupări (griji) publice cum ar fi, sănătatea, mediul şi utilizarea resurselor. Aceste preocupări au fost până acum ignorate

Gavril {TEFAN

258

de industria alimentară, lăsând consumatorii să-şi caute hrana ce le satisface propriile lor criterii de selecţie.

Apreciind atitudinea consumatorilor faţă de produsele biologice un număr de cercetări (de exemplu, AMB & B 1986; Fallours & Gordan, 1986; Presto, 1986; MAFF, 1987; NOP, 1987) făcute în Europa au indicat că sunt 3 areale importante în preocuparea consumatorilor, privind alimentele. 1. Sănătatea hranei în general, este acum un atribut semnificativ ce contribuie

la percepţia consumatorului asupra calităţii dietei; 2. Există o preocupare asupra riscurilor de contaminare a hranei cu reziduuri

de la agrochimicale; 3. Există o preocupare foarte răspândită asupra calităţii mediului şi asupra

impactului negativ al sistemelor de agricultură modernă din rural. Există, fără îndoială, o preocupare generală privind atributele de sănătate

ale alimentelor. Astfel 78% din subiecţii unei cercetări efectuată de Elm Farm Research Center în 1988 (EFRC, 1988), asupra a 500 de cumpărători de alimente din 3 oraşe din Berkshire, au fost de acord că trebuie să fie mai atenţi cu ceea ce mănâncă, 69%-cred că această preocupare trebuie reflectată în special de producători când îşi obţin şi vând produsele şi 65% din subiecţi cred că reziduurile de agrochimicale continuă să crească în alimente.

Într-un sondaj al Ministerului Agriculturii, Pescuitului şi Alimentaţiei din Anglia (MAFF, 1987), teama de utilizarea de aditivi alimentari şi de prezenţa reziduurilor agrochimice în produsele proaspete vine numai pe locul 2, după o preocupare generală pentru dietă şi sănătate pentru majoritatea celor întrebaţi. Un alt sondaj, a găsit 60% din subiecţi îngrijoraţi sau foarte îngrijoraţi de efectul pesticidelor în alimente şi 20% mai puţin îngrijoraţi.

Cât despre impactul agriculturii asupra mediului, 60% din subiecţi au fost de acord cu declaraţia: „Ruralul şi mediul sunt distruse de metodele de agricultură din zilele noastre”, 50% din subiecţi au auzit de agricultura biologică, percepând potenţialul ei ca o alternativă la sistemele de agriculură moderne şi numai 28% din cei 50% au fost capabili să dea o definiţie rezonabilă termenului de „agricultură fără chimicale”.

Într-un alt sondaj 58% din subiecţi spun că fermierii trebuie să evite folosirea metodelor moderne de agricultură şi să fie compensaţi financiar, iar 28% spun că fermierii trebuie să fie plătiţi pentru a nu le folosi. Un sondaj efectuat de Gallep pentru Daily Telegraphy în 1988 a găsit că 48% dintre subiecţi cred că

Economie Agrară

259

agricultura modernă a fost un lucru rău pentru mediu şi 25% au fost nedecişi. La o votare ulterioară (Daily Telegraphy), 79% din subiecţi au considerat ruralul Angliei ca fiind în pericol, 66% pregătiţi să cheltuiască un pic mai mult pentru a cumpăra produse animale obţinute biologic şi 62% erau în favoarea politicilor de reducere a intensităţii utilizării terenurilor. Concluzionând în mod cert există o preocupare considerabilă a consumatorilor pentru calitatea mediului.

În aprilie 1989 un sondaj condus de Organizaţia de Marketing MINTEL, a găsit că 26% din consumatori (21% bărbaţi şi 30% femei) cred că chimicalele artificiale trebuie eliminate , 42% că trebuie redusă semnificativ utilizarea lor şi 20% nu ştiu.

Câteva sondaje efectuate în Germania susţin concluziile sondajelor asupra consumatorilor din Anglia. Într-un astfel de sondaj (Vogtmam et al., 1984) - 99% din subiecţi au considerat că terenul agricol a fost deteriorat considerabil.

Într-un alt sondaj efectuat asupra a 2206 consumatori (Allensbracher Institute, 1985), 86% din populaţia totală asociază cuvintele „Protecţia mediului” cu “Agricultura biologică”, în timp ce 30% din subiecţi erau frecvent îngrijoraţi că alimentele conţin substanţe dăunătoare oamenilor (din care 4,5% preocupaţi ocazional). Acest sondaj a cercetat opinia subiecţilor asupra unui număr de atribute pozitive şi negative ale alimentelor biologice: - 57% din populaţia totală (87% din subiecţi au puternic interes pentru produsele biologice) consideră produsele biologice mai sănătoase, în timp ce 45% consideră că sunt niveluri mai mari de nutrienţi şi vitamine în alimentele biologice comparativ cu cele convenţionale (71% cu interes puternic) şi 34% au considerat că alimentele organice sunt mai gustoase. Oricum, răspunsul la atributele negative a arătat că 29% din subiecţi nu consideră alimentele organice mai bune decât cele convenţionale iar 24% consideră produsele biologice numai o modă sau un curent. Una din cele mai importante concluzii ce a rezultat, a fost că, consumatorii nu aşteaptă neapărat ca produsele biologice să fie „libere de reziduuri” şi sunt în cunoştinţă cu problemele create de contaminarea generală a mediului cu pesticide.

Într-un sondaj asupra a 250 de subiecţi din Edinburgh, efectuat de Edinburgh School of Agriculture (Dixon and Holmer, 1984, 31% din consumatorii care au trecut la hrana organică au făcut-o din motive de sănătate, 24% pentru gustul mai bun, 16% de frica reziduurilor de pesticide şi numai 10% din motive de mediu, dar interesant, 7% declară opoziţie la surplusurile agricole ca un motiv de a cumpăra alimente biologice.

Gavril {TEFAN

260

Un sondaj efectuat de Henley Centre’s Masures of Health (Winter, 1987/1988), a găsit că 50,3% din populaţia Angliei pretinde că, cel puţin o parte din alimente sunt produse biologice şi 13% pretind că mănâncă biologic frecvent. Dintre consumatorii frecvenţi de produse biologice, 59% au motivat sănătatea iar mediul nu a fost menţionat special ca un motiv, deşi îngrijorarea pentru utilizarea pesticidelor (menţionată de 29% de consumatorii frecvenţi) cuprinde ambele aspecte: sănătate şi mediu.

Asociaţia consumatorilor din Anglia (1990) a chestionat 1477 adulţi care au luat ca pe o mare responsabilitate algerea alimentelor pentru gospodării. Mai mult de 20% au cumpărat intenţionat alimente biologice. Din aceştia, o jumătate au ales produse biologice din motive de sănătate iar aproape 1 din 3 au spus că acesta a fost principalul motiv; 1 din 3 au cumpărat pentru că, cred că alimentele biologice sunt libere de reziduuri chimice; 1 din 5 au spus că acesta a fost principalul motiv de a cumpăra; 1 din 5 au menţionat gustul mai bun şi 1 din 6, motive de mediu, cu numai 4% menţionând binele animalelor.

Nu numai în Europa, cererea pentru alimentele produse biologic este foarte puternică şi în alte zone ale lumii se manifestă aceleaşi tendinţe. Astfel în California, 23% din cei chestionaţi, cumpără produse biologice (Jolly et al., 1989). În Noua Zeelandă, Lamb (1989) a constatat, ca urmare a unui sondaj, asupra a 410 gospodării din Christchurch, că piaţa produselor biologice a crescut de la 46% în mai 1987, la 65% în decembrie 1988, iar 1,2% din gospodării s-au identificat ca fiind cumpărători convinşi, deşi 24,5% din gospodării se văd, conştienţi de sănătate şi 8,6% vegetarieni sau vegetarieni “liberali” (consumatori de carne în cantităţi limitate).

Rezultă astfel că, creşterea cererii pentru produsele ecologice nu pare să fie o modă sau un curent, este o tendinţă în viitor. 10.10. Calitatea produselor agricole

Standardul ISO 8402 defineşte calitatea ca reprezentând “ansamblul caracteristicilor unei entităţi, care îi conferă aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau implicite”. Conform acestei definiţii:

* calitatea nu este exprimată printr-o singură caracteristică, ci printr-un ansamblu de caracteristici;

Economie Agrară

261

* calitatea este de sine stătătoare, ea există numai în relaţia cu nevoile clienţilor;

* calitatea este o variabilă continuă. David A. Garwin, profesor la Havard Bussines School a pus în evidenţă

cinci orientări principale în definirea calităţii produselor1: transcendenţă, spre produs, spre proces de producţie, spre costuri şi spre utilizator.

a) Orientarea transcendentă Potrivit orientării transcendente, calitatea reprezintă o entitate

atemporală, absolutul, fiind percepută de fiecare individ în mod subiectiv. Această orientare, nu permite definirea clară a calităţii produselor şi nici măsurarea ei, neavând, în opinia lui Garwin, utilitate practică.

b) Orientarea spre produs Orientarea spre produs este total opusă orientării transcendente, calitatea

fiind considerată o mărime care poate fi măsurată exact. Ea este definită ca reprezentând ansamblul caracteristicilor produsului. Diferenţele de ordin calitativ ale produselor se reflectă în diferenţele care apar între caracteristicile acestora. De exemplu, calitatea unui covor este considerată cu atât mai ridicată, cu cât desimea acestuia (numărul de noduri pe dm2) este mai mare. Acceptarea acestui principiu duce la concluzia că o calitate mai ridicată se poate obţine numai cu costuri mai mari.

c) Orientarea spre procesul de producţie Calitatea este privită din perspectiva producătorului. Pentru fiecare

produs există cerinţe specificate, care trebuie îndeplinite. Produsul este considerat “de calitate”, atunci când corespunde specificaţiilor. De exemplu, pentru produsul grâu sunt prevăzute o serie de cerinţe privind greutatea hectolitrică, corpurile străine, umiditatea etc. Dacă aceste cerinţe sunt satisfăcute, grâul este considerat de calitate corespunzătoare.

Potrivit acestei orientări, calitatea reprezintă, prin urmare, conformitatea cu cerinţele (“conformance to requirements”). Orice abatere faţă de specificaţii înseamnă o diminuare a calităţii. Dar, pentru un utilizator, este posibil ca un produs realizat potrivit specificaţiilor să nu fie un produs de calitate. De exemplu un ceas elveţian poate să nu fie considerat de aceeaşi calitate cu un ceas realizat în China, chiar dacă ambele corespund specificaţiilor.

Criticând acest mod de abordare, Deming dă un exemplu sugestiv: “Ascultaţi prima dată orchestra filarmonicii din Londra (Royal Philharmonic),

Gavril {TEFAN

262

interpretându-l pe Beethoven, apoi ascultaţi aceeaşi simfonie interpretată de o orchestră oarecare. 1 Marieta OLARU şi colab.,1999, Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed. Eficient, Bucureşti Ambele orchestre respectă specificaţiile. Nu fac nici o greşeală. Dar fiţi atenţi la deosebire!”

d) Orientarea spre costuri Calitatea produselor este definită prin intermediul costurilor şi, implicit,

a preţurilor la care sunt comercializate. Un produs este considerat, “de calitate”, atunci când oferă anumite performanţe la un nivel acceptabil al preţului.

O asemenea orientare este agreată, potrivit sondajelor efectuate, de un segment relativ important de consumatori. De pildă, în Germania, 17% din persoanele chestionate apreciază calitatea produselor în corelaţie directă cu preţurile de vânzare.

e) Orientarea spre utilizator Potrivit acestei orientări, calitatea produsului reprezintă aptitudinea de a

fi corespunzătoare pentru utilizare – “fitness for use”. Fiecare client are preferinţe individuale, care pot fi satisfăcute prin caracteristici de calitate diferite ale produselor. Acest punct de vedere este preferat de adepţii unei economii de piaţă. În producţia agricolă indicii de calitate influienţează nivelul preţurilor de vânzare. Spre exemplu la cereale, leguminoase boabe şi oleaginoase, principalii indici de calitate sunt greutatea hectolitrică, procentul de corpuri străine şi umiditatea. În cazul producţiei de seminţe, pe lângă aceşti indici, se au în vedere şi puritatea biologică, germinaţia şi starea fito-sanitară.

Recepţia cantitativă şi calitativă a produselor livrate se face la centrele de achiziţii sau silozurile unităţilor beneficiare ori la fabricile prelucrătoare.

Preţurile negociate prin contracte la produsele agricole se vor corecta în raport cu diferenţele dintre indicii de calitate efectivi şi cei prevăzuţi în STAS, astfel:

se majorează cu câte 1% pentru fiecare kg greutate hectolitrică în plus şi fiecare procent de umiditate şi corpuri străine în minus faţă de indicii calitativi de bază;

Economie Agrară

263

se micşorează cu câte 1% pentru fiecare kg greutate hectolitrică în minus şi fiecare procent de umiditate şi corpuri străine în plus faţă de indicii calitativi de bază.

Exemplul 1: O societate comercială agricolă livrează, pe bază de contract, cantitatea de 2730 tone grâu, având următorii indici de calitate:

greutate hectolitrică = 77 kg; corpuri străine = 6%; umiditate = 17%.

Pentru calculul veniturilor totale ce urmează a fi încasate de societatea comercială se parcurg următoarele etape:

a) se determină cantitatea utilă comparând indicii de calitate efectivi cu cei de din STAS -uri:

Specificare Greutatea

hectolitrică – kg-

Corpuri străine - %

Umiditatea - %

Indicii STAS 75 3 15 Indici efectivi 77 6 17 Diferenţe +2 -3 -2 TOTAL -3

Pentru exemplul luat rezultă că cantitatea predată se va micşora cu 3% ca urare a realizării unor indici de calitate inferioară:

tone,981100

32730=

×

b) cantitatea utilă (STAS) = 2730 – 81,9 = 2648,1 tone.

Astfel, dacă preţul de vânzare (negociabil) va fi de 400 lei pe t STAS, atunci veniturile de încasat sunt: 2648,1 t × 400 lei/t = 1059240 lei.

Cunoscând veniturile totale şi cantitatea STAS predată, se poate determina preţul mediu realizat, care se compară cu cel programat, evidenţiindu-se în acest fel abaterile pozitive sau negative, determinate de calitatea producţiei.

Preţul mediu realizat:

Gavril {TEFAN

264

tlei /3882730

1059240=

La porumb, preţul se majorează cu 1% pentru fiecare procent de corpuri străine în minus şi cu procentul corespunzător din tabelul Duwal pentru fiecare procent de umiditate în minus faţă de indicii calitativi de bază. Preţul se micşorează cu 1% pentru fiecare procent de umiditate în plus faţă de indicii calitativi de bază.

La porumbul care se livrează sub formă de ştiuleţi şi la care determinarea producţiei de boabe (randamentul) se face în bazele de recepţie cu mijloacele mecanice ale acestora, spărturile mai mici de jumătate de bob vor fi considerate corpuri străine în procent de maximum 1%. Spărturile peste această limită se preiau ca produs de bază.

Exemplul 2: O societate comercială agricolă vinde o cantitate de 80000 kg porumb ştiuleţi. Proba brută constituită a fost de 210 kg, iar în urma batozării cu mijloace mecanice ale bazei de recepţie, a rezultat cantitatea de 157,5 kg. Se determină randamentul în boabe:

%,,(%)lRandamentu 0075210

1005157=

×=

În urma analizei probei de porumb boabe constituită au rezultat următorii indici de calitate:

umiditate = 20; corpuri străine = 5% (păşuni, mătase, boabe stricate);

a) se determină cantitatea de porumb boabe:

80000 × 0,75 = 60000 kg.

b) se determină cantitatea utilă STAS:

Indici de bază 3% c. str. 17% umiditate;

Indici efectivi 5% c. str. 20% umiditate.

Diferenţe: -2 -3,6 (după formula Duwal)

Total = -5,6%.

Economie Agrară

265

Datorită faptului că porumbul predat este superior indicelui de bază la corpuri străine cu 2%, pentru stabilirea cantităţii utile se va face suma celor două influenţe: (-2) + (3,6) = -5,6%

Cantitatea utilă (STAS) = 60000 – 60000 × 0,036 = 56640 kg

c) dacă preţul de vânzare (negociabil) este de 400 lei pe tonă, veniturile vor fi: 56,6 t × 400 lei/t = 22656 lei

Dacă nu dispunem de tabelul Duwal, calculul pentru umiditate se face folosind formula Duwal:

b)ba(x

−−

=100

100 , în care:

x – procentul cu care se reduce sau se majorează cantitatea predată (datorită umidităţii);

a – umiditatea efectivă a porumbului predat;

b – umiditatea ca indice de bază (17%);

În cazul de mai sus:

%,)(x 61383

30017100

1720100==

−−

=

10.11. Standardizarea produselor agricole

Potrivit definiţiei formulate de standardul român SR 10000-1:1994

(echivalent cu standardul european EN 45020:1991), standardizarea reprezintă “activitatea specifică prin care sunt stabilite, pentru probleme reale sau potenţiale, prevederi destinate unei utilizări comune şi repetate, vizînd obţinerea unui grad optim de ordine într-un context dat“. Această activitate are ca scop principal elaborarea, difuzarea şi implementarea standardelor. Ghidul ISO/CEI 2:1996 defineşte standardul ca fiind “un document stabilit prin consens şi aprobat de un organism recunoscut, care furnizează, pentru utilizări comune şi repetate, reguli, linii directoare, sau caracteristici pentru activităţi sau rezultatele lor, garantînd un nivel optim de ordine într-un context dat”.

Gavril {TEFAN

266

Standardele au caracter facultativ, ele redând un acord liber consimţit între parteneri. Aplicarea lor devine obligatorie prin efectul unei legi cu caracter general sau printr-o referinţă exclusivă dintr-o reglementare. Prin reglementare se înţelege un document care conţine reguli cu caracter obligatoriu şi care este adoptat de către o autoritate, adică de un organism care exercită prerogativele legale.

Organismul recunoscut, care elaborează standardele, poate fi naţional, regional sau internaţional. Această recunoaştere poate fi făcută de autorităţile publice (prin contract sau printr-o reglementare) sau de către partenerii economici.

După nivelul de standardizare, deosebim următoarele categorii de standarde1: • -standarde de firmă, adoptate de societăţi comerciale, regii autonome sau de

alte persoane juridice; • -standarde profesionale, adoptate în anumite domenii de activitate, de

organizaţii profesionale, legal constituite; • -standarde teritoriale, adoptate la nivelul unei diviziuni teritoriale a unei ţări şi

care sunt puse la dispoziţia publicului; • -standarde naţionale, adoptate de către un organism naţional de standardizare

şi care sunt puse la dispoziţia publicului; • -standarde regionale, adoptate de către o organizaţie regională de

standardizare şi care sunt puse la dispoziţia publicului; • -standarde internaţionale, adoptate de către o organizaţie internaţională cu

activitate de standardizare şi care sunt puse la dispoziţia publicului. După conţinutul lor, standardele se clasifică în următoarele categorii:

• standarde de bază, care au o aplicare generală sau care conţin prevederi generale pentru un anumit domeniu; un asemenea standard poate fi utilizat ca standard cu aplicare directă sau ca bază pentru alte standarde;

• standarde de terminologie, care stabilesc termenii utilizaţi într-un anumit domeniu, de regulă împreună cu definiţiile lor, şi uneori cu note explicative;

• standarde de încercări, care descriu metode de încercare, însoţite uneori şi de alte prevederi referitoare la aceste încercări, cum ar fi: eşantionarea, utilizarea metodelor statistice, ordinea în care sunt efectuate încercările;

• standarde de produse, care specifică cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un produs sau o grupă de produse pentru a asigura aptitudinea

Economie Agrară

267

de utilizare a acestora (tab.10.8.) Un standard de produs poate să conţină, pe lîngă cerinţele referitoare la aptitudinea în utilizare, elemente privind terminologia, eşantionarea, încercările, ambalarea, etichetarea şi uneori,

1 Marieta OLARU şi colab.,1999, Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed. Eficient, Bucureşti cerinţe privind tehnologia; Un standard de produs poate fi complet sau parţial, după cum cuprinde toate cerinţele referitoare la acel produs sau numai o parte a acestora (în mod corespunzător putem avea standarde de dimensiuni, standarde de parametrii principali etc.); • standarde de procese, care specifică cerinţele pe care trebuie să le

îndeplinească procesele, pentru a asigura aptitudinea de utilizare a acestora; • standarde pentru servicii, care specifică cerinţele referitoare la servicii, pentru

asigurarea aptitudinii de utilizare a acestora; • standarde de interfaţă, care specifică cerinţe referitoare la compatibilitatea

produselor sau a sistemelor în punctele de legătură; • standard de date care trebuie furnizate (de către producător sau beneficiar),

conţinînd o listă de caracteristici ale căror valori vor fi indicate pentru descrierea unui produs, proces sau serviciu.

Pentru domeniul agro-alimentar standardele cuprind: • standarde de specificaţii pentru produse, care precizează structura produselor,

terminologia, caracteristicile organoleptice, fizico-chimice, microbiologice, şi, dacă este cazul, unele reguli de obţinere;

• standarde de mediu înconjurător al produsului: standarde de ambalare, standarde referitoare la anumite exigenţe tehnice privind depozitarea, transportul, condiţiile de conservare, standarde de igienă şi securitate a materialelor destinate domeniului agro-alimentar, standarde referitoare la controlul proceselor sau ingredientelor;

• standard de metode de analiză şi încercări: standarde de analiză senzorială, standarde de analize fizico-chimice, microbiologice etc.;

• standard de linii directoare, conţinînd recomandări privind metodele care urmează a fi utilizate în scopul optimizării calităţii produselor sau a calităţii serviciului. Din această categorie fac parte standardele care deţin tehnici de fabricaţie şi de conservare a produselor.

În România se elaborează următoarele categorii de standarde: • standarde naţionale: se identifică prin aplicarea siglei SR, care semnifică “

standard român”;

Gavril {TEFAN

268

• standarde profesionale: se aplică în anumite domenii de activitate, în cadrul organizaţiilor profesionale, legal constituite, care le-a elaborat;

• standard de firmă: se aplică la regii autonome, societăţi comerciale şi alte persoane juridice, care le-au elaborat;

Aplicarea standardelor naţionale (SR) are caracter voluntar. Standardele internaţionale şi europene pot fi publicate în România ca standarde numai după adoptarea lor ca standarde naţionale.

Tabelul 10.8 Indicii de calitate în funcţie de care se acordă preţurile la

unele produse agricole vegetale Indicii de calitate

Denumirea produsului Greutate hectolitrică – kg-

Corpuri străine - %

Umiditate - %

Grâu dur 78 3 15 Grâu 75 3 14 Secară, triticale 70 3 14 Porumb - 3 17 Orz 53 5 15 Sorg pentru furaje - 3 17 Orzoaică (90% germinaţie) 64 5 15 Ovăz 42 5 14 Orez nedecorticat 50 3 14 Fasole boabe - 5 14 Mazăre comestibilă - 10 14 Linte - 5 14 Bob - 5 14 Soia boabe - 4 14 Năut - 3 13 Floarea soarelui 40 4 13 Seminţe de ricin - 6 10 Seminţe de dovleac - 6 11 Seminţe de in pentru ulei - 6 11 Seminţe de cânepă - 4 10 Seminţe de rapiţă - 5 11

Potrivit O.G. nr. 39/1998, aplicarea unui standard naţional poate deveni

obligatorie, parţial sau în totalitate, pe întregul teritoriu al ţării, într-o anumită

Economie Agrară

269

zonă sau pe plan local, numai printr-o reglementare tehnică, adoptată de către o autoritate, în cazul în care considerente de ordin public, de protecţie a vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor fizice, a mediului înconjurător şi de apărare a intereselor consumatorilor fac necesară o asemenea măsură.

Reglementarea tehnică este o reglementare care prevede cerinţe tehnice fie în mod direct, fie prin referire la un standard sau la o specificaţie tehnică sau la un cod de bună practică sau care preia integral conţinutul acestora.

Specificaţia tehnică este un document care prescrie cerinţele tehnice pe care trebuie să le îndeplinească un produs, proces sau serviciu. O specificaţie tehnică poate fi un standard, o parte dintr-un standard sau poate fi independent de un standard.

Codul de bună practică este un document care recomandă reguli sau proceduri în ceea ce priveşte proiectarea, fabricarea, instalarea, întreţinerea sau utilizarea echipamentelor, structurilor sau produselor. Din punct de vedere a sferei de cuprindere standardizarea producţiei agricole se diferenţiază în limitată şi completă. a. Standardizarea limitată - are ca obiect măsurile ce se aplică de către exploataţiile agricole, după obţinerea produselor - sortare, calibrare, spălare, periere, ceruire -, în mod special pentru struguri şi fructe. b. Standardizarea completă - are drept conţinut complexul de măsuri, aplicabil atât pe întreg parcursul procesului de producţie, cât şi după obţinerea produsului brut. Standardizarea prin consecinţele pe care le are asupra producţiei de mărfuri, prezintă avantaje atât pentru producători cât şi pentru consumatori. Astfel:

1) Standardizarea contribuie la asigurarea şi îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor. În standarde se precizează nivelul minim al principalelor caracteristici de calitate, metodele de analiză şi încercări, modalităţi de efectuare a recepţiei calitative a loturilor de mărfuri, condiţiile de ambalare, transport, depozitare etc., prin a căror respectare se reduc rebuturile şi procentul produselor neconforme cu cerinţele pieţei;

2) Standardele asigură protecţia consumatorului şi a mediului înconjurător, prin limitarea strictă a nocivităţii unor produse sau procese (de ex. conţinutul în pesticide al produselor alimentare, noxe emanate în atmosferă etc.);

Gavril {TEFAN

270

3) Standardele facilitează schimbului de mărfuri şi informaţii tehnico-ştiinţifice. Prin terminologia tehnică adoptată, prin simbolizări, codificări etc., standardizarea contribuie la stabilirea unui limbaj comun între părţile contractante, facilitînd schimburile comerciale pe pieţele, naţionale, regionale şi internaţionale.

Asigurarea obiectivelor standardizării, este posibilă numai în măsura în care conţinutul acestora este corelat permanent cu modificările care intervin ca urmare a progresului tehnic, în producţia şi comercializarea produselor. În acest sens, standardele trebuie înlocuite în corelaţie cu modificările care intrvin în tehnologia mărfurilor. În perioadele de progres tehnic rapid, stabilitatea standardelor este scăzută, impunându-se revizuirea sau înlocuirea lor la intervale mici de timp.

10.12. Pieţele bursiere de produse agricole

Pieţele bursiere de produse agricole sunt pieţe constituite prin asocierea

voluntară a operatorilor (fermieri, procesatori, comercianţi, speculatori etc.), interesaţi să încheie afaceri după reguli precise şi cunoscute. În cadrul pieţelor bursiere, rolul preponderent revine contractelor la termen (futures). Contractele la termen sunt titluri standardizate reprezentând înţelegeri pe baza cărora se vând şi se cumpără la termen anumite mărfuri (plata sau livrarea mărfii se face ulterior, marfa nu există în momentul încheierii contractului şi urmează să fie livrată în viitor).

Obiectul acestor contracte este dat de toate produsele agricole standardizate şi stocabile - cereale (grâu, porumb, orz, ovăz, secară), seminţe oleaginoase, carnea (animale vii sau sub formă congelată), ouăle, laptele, lâna şi produsele tropicale (zahăr, cafea, cacao, bumbac, cauciuc) etc. Opus contractelor la termen, pe piaţă există contracte spot (engl. Cash/spot commodity) care sunt executate imediat în natură, adică prin livrarea efectivă a bunului şi plata contravalorii acestuia. Astfel spus, tranzacţiile spot au ca obiect o marfă prezentă, existentă în momentul încheierii contractului şi care urmează să fie livrată imediat.

Datorită volumului mare al tranzacţiilor efectuate în cadrul burselor de mărfuri agroalimentare, ele formeză, de fapt, cele mai importante pieţe mondiale pentru produsele respective. Ca o consecinţă, pieţele bursiere exercită o influenţă

Economie Agrară

271

majoră asupra comerţului mondial, îndeplinind o serie de funcţii economice, financiare şi comerciale. Dintre acestea, amintim1:

Funcţia de facilitare a tranzacţiilor. Aceasta este cea mai importantă funcţie, bursele fiind create tocmai pentru a oferi un loc de întrunire a comercianţilor. 1Davidovici I. şi colab – 2002, Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert Bucureşti

Funcţia de exercitare a unor influenţe determinate asupra evoluţiei comerţului internaţional cu produsele respective. Comerţul internaţional „la vedere“, realizat în afara instituţiilor bursiere, va urma aceeaşi evoluţie ascendentă sau descendentă ca în cazul pieţelor la termen. Cu alte cuvinte, se poate spune că bursele de mărfuri reprezintă adevărate „barometre“ ale comerţului mondial pentru produsele agroalimentare.

Funcţia de stabilire (formare) a preţurilor reprezentative pentru produsele agroalimentare. Această funcţie a stat la baza numeroaselor critici făcute de către consumatori, producători şi chiar politicieni cu privire la evoluţia preţurilor bursiere care, după opinia lor, nu reflectă realitatea şi le influenţează negativ viaţa de zi cu zi sau afacerile. Aceste critici sunt în mare parte adevărate, deoarece se poate crea cerere sau ofertă fictivă (falsă) prin interacţiunea dintre ordinele de vânzare şi de cumpărare care ajung pe piaţă.

Funcţia de stabilizare a preţurilor şi de reducere a amplitudinii fluctuaţiilor de curs. Preţurile mărfurilor tranzacţionate la bursă au o volatilitate (scăderi sau creşteri zilnice) mai mică decât cele care nu au o piaţă bursieră, urmare a faptului că volatilitatea preţurilor în bursă este îngrădită prin regulamente la o mărime determinată şi, în acelaşi timp, este temperată de acţiunea speculatorilor. Cercetările empirice au arătat că tranzacţiile la termen pe mărfuri agricole duc la o reducere a volatilităţii preţurilor la vedere, prezenţa speculatorilor atenuează amplitudinea fluctuaţiilor de preţ, reduce decalajul dintre cursurile extreme în interiorul unui sezon, precum şi amplitudinea fluctuaţiilor de preţ de la un sezon la altul.

Funcţia de minimizare a riscurilor de preţ pentru marfa efectivă. Această funcţie este îndeplinită prin operaţiunile de hedging. Operaţiunile de hedging numite de acoperire a preţului sunt realizate din dorinţa operatorilor (fermieri, comercianţi, procesatori etc.) de a se proteja împotriva riscurilor rezultate din modificările preţurilor pe piaţa produselor agricole.

Gavril {TEFAN

272

Riscul comercial (riscul de reducere sau creştere a preţului) se poate manifesta pe parcursul „vieţii“ unui lot de produse agricole, de la producere, la procesare, la distribuţie şi vânzare. Practic, cei care doresc să se acopere preţul (hedgeri) sunt societăţi comerciale sau operatori individuali ce deţin sau au prevăzut că vor deţine fizic o anume marfă (porumb, grâu, soia, carne, lapte etc.) şi care sunt preocupaţi de faptul că preţul mărfurilor respective se poate modifica înainte ca ei să vândă sau să cumpere aceste mărfuri.

Există două tipuri de hedging: la vânzare şi la cumpărare. Hedging-ul de vânzare este folosit de către cei care doresc să-şi

protejeze un preţ de vânzare din prezent pentru o marfă pe care o vor obţine în viitor. Exemplu: I) În aprilie 2005, un fermier se hotărăşte să asigure un preţ la porumb de 400 lei/t. Riscul comercial la care este supus constă în scăderea preţului la recoltare faţă de momentul prezent; astfel, fermierul pentru a încasa preţul prezent de 400 lei/t pentru producţia pe care o va obţine în septembrie, va vinde contracte futures de porumb la preţul curent de 400 lei/t. Scadenţa contractelor futures este în momentul recoltării (septembrie).

La recoltare, fermierul vinde cash porumbul pe piaţa locală la preţul spot de 300 lei/t, cu 100 lei/t mai puţin decât avea în obiectiv. Însă în perioada recoltării preţul futures a scăzut şi el cu 100 lei/t. Din această cauză, când fermierul răscumpără contractele futures la un preţ cu 100 lei/t mai mic decât preţul de vânzare iniţial, el câştigă 100 lei/t la tranzacţia futures. Astfel, câştigul pe piaţa futures acoperă preţul mai mic obţinut pe piaţa cash, fermierul obţinând astfel preţul de vânzare pe care şi-l propusese în aprilie, adică 400 lei/t.

Acest exemplu poate fi prezentat în tabelul de mai jos: Moment Piaţa cash Piaţa futures

10 aprilie Doreşte să blocheze un preţ de 400 lei/t

Vinde contracte futures cu 400 lei/t

Recoltare Vinde porumb la preţul de 300 lei/t

Cumpără contracte futures cu 300 lei/t pentru a-şi acoperi poziţia iniţială

Rezultat net Câştig: 100 lei/t

Rezultat: preţ de vânzare cash 300 lei/t cîştig futures 100 lei/t

Economie Agrară

273

preţ real de vânzare 400 lei/t Hedging-ul la cumpărare poate fi utilizat pentru stabilirea preţului unei

mărfi ce va fi achiziţionată în viitor. De exemplu, un procesator (fabrica de ulei) sau crescător de animale care îşi planifică să cumpere porumb în viitor va cumpăra contracte futures de porumb în momentul prezent pentru a se proteja de o viitoare creştere a preţului porumbului. Această acţiune îi permite să „blocheze“ preţul la porumb şi astfel să îşi stabilizeze profitul.

Exemplu: Ne aflăm în luna octombrie 2005 şi un procesator ştie că va cumpăra soia în luna martie 2006. Preţul pieţei în luna octombrie este de 750 lei/t, dar procesatorul crede că până în luna martie preţul va creşte. Pentru a se proteja de această creştere, procesatorul cumpără contracte futures de soia scadente în luna martie, la preţul de 750 lei/t. În luna martie cumpără soia cu 800 lei/t, preţul futures fiind acum de 800 lei/t.

Moment Piaţa cash Piaţa futures

10 octombrie Doreşte să blocheze un preţ la soia de 750 lei/t

Cumpără contracte futures cu 750 lei/t

5 martie Cumpără soia cu 800 lei/t

Vinde contracte futures cu 805 lei/t pentru a-şi acoperi poziţia iniţială

Rezultat net Câştig futures: 55 lei/t

Rezultat: preţ de cumpărare cash 800 lei/t cîştig futures 55 lei/t preţ real de cumpărare 745 lei/t

În exemplu de mai sus, procesatorul nu numai că a obţinut preţul la care a

dorit să cumpere, ci mai mult, a obţinut şi un profit de 5 lei/t, din cauză că preţul futures a crescut ceva mai rapid decât preţul cash la soia, lucru frecvent întâlnit în perioada lunilor martie - septembrie, când cotaţiile cresc datorită diminuării cantităţilor pe piaţă.

Funcţia de oferire de informaţii asupra nivelului preţurilor unor mărfuri la un anumit termen. Dacă un fermier doreşte să cunoască care va fi, cu

Gavril {TEFAN

274

aproximaţie, preţul recoltei peste un numit interval de timp, cea mai indicată variantă este studierea contractelor bursiere la termen cu scadenţa la momentul de timp care-l interesează.

Utilitatea economică a pieţelor bursiere reiese din avantajele oferite de participarea la comerţul de bursă.

Pieţele futures asigură opţiuni în materie de alegere a preţului, permiţând operatorilor să îşi fixeze preţurile pe o perioadă determinată, alegând ziua, săptămâna sau luna cea mai favorabilă de executare.

Pieţele bursiere pot contribui la creşterea surselor de finanţare. Prin utilizarea operaţiunilor futures în scop de acoperire, un fermier poate avea acces mai uşor la credite, căci băncile sunt înclinate să acorde împrumuturi când beneficiile viitoare sunt protejate contra evoluţiei adverse a preţurilor. La rândul lor, băncile vor putea acorda facilităţi pentru fermierii care şi-au acoperit riscul faţă de variaţiile nefavorabile ale preţului. Dacă ei fac dovada că au un contract la termen (futures) la bursa de mărfuri, vor beneficia de astfel de facilităţi. Exemplu: banca acordă un credit de 70 % din valoarea mărfii pentru cei care nu au contracte la termen la bursă, iar pentru cei care au, valoarea creditului va fi de 85 % din valoarea mărfii.

Folosind hedging-ul în planificarea necesarului de credite, se poate realiza, cu aceleaşi investiţii, un volum mai mare de afaceri, cu toate efectele derivate pe care le are asupra rezultatelor financiare ale fermierilor.

Bursa reprezintă şi o posibilitate de plasament de capital. Astfel, disponiblităţile temporate pot fi de multe ori fructificate mult mai eficient prin operaţiuni de bursă, al căror leveraj este considerabil mai mare decât nivelul dobânzii bancare.

Piaţa bursieră permite derularea optimizarea activităţii de stocare a mărfurilor, oferind fermerilor şi comercianţilor o mai mare libertate de acţiune şi o mai mare flexibilitate. Pieţele futures contribuie la gestiunea optimală a stocurilor, valorificând informaţiile furnizate de relaţia dintre cotaţiile la vedere şi cele la termen şi valorificarea acestei relaţii în timp. Astfel, mărimea stocurilor de marfă deţinute de un operator va varia în funcţie de anticiparea cursurilor.

Astfel, dacă se anticipează o creştere a preţurilor,, operatorul acumulează marfă în stoc, invers, dacă se anticipează o scădere a preţurilor, operatorul vinde marfă.

Economie Agrară

275

Pieţele la termen contribuie la înlăturarea poziţiilor de monopol. Datorită faptului că pieţele la termen se bazează pe principiul transparenţei tranzacţiilor, şi pe contracte standardizate acestea reduc posibilitatea ca cei cu poziţii dominante să monopolizeze piaţa.

10.13. Tipologia preţurilor agricole

10.13.1. Preţurile pe piaţa internă

În teoria şi practica economiei agrare se operează cu foarte multe tipuri de preţuri. Există numeroase clasificări ale tipurilor de preţuri aparţinând diferiţilor autori, în raport cu diverse criterii.

Vom întâlni, astfel: ● preţuri de echilibru – reprezentând un concept teoretic ce desemnează preţul

la care toate cantităţile cerute sunt cumpărate şi toate cantităţile oferite sunt vândute;

● preţuri efective – reprezentând preţurile ce apar pe pieţele reale. Ele sunt: • preţuri libere – care se formează prin acţiunea cererii şi ofertei; • preţuri administrate – reprezintă preţurile influienţate de diferite tipuri de

intervenţii ale statului. În general, preţul efectiv se situează undeva în jurul preţului de echilibru

şi este cu sau fără TVA (taxa pe valoarea adăugată). După stadiul filierei produsului, putem întâlni:

● preţ al inputurilor (factorilor de producţie); ● preţ de producţie (dat de costurile de producţie); ● preţ la poarta fermei (preţ la producător; cu ridicata), ce include preţul de

producţie plus marja de profit a producătorului; ● preţ de gros, ce include preţul la producător plus adaosul angrosistului; ● preţ de detaliu (cu amănuntul, la consumator); acesta include şi adapsul

comercial. Sistemul de preţuri agricole utilizat în România de-a lungul anilor cuprinde:

preţ de contractare – reprezintă preţul menţionat în contractele de vânzare-cumpărare;

Gavril {TEFAN

276

preţ de achiziţie – reprezintă preţul la care agenţii economici cumpără produse agricole necontractate;

preţ de livrare – reprezintă preţul la care circulă produsele în oricare stadiu al filierei;

preţul pe piaţa ţărănească – este un preţ mediu calculat de către Comisia Naţională pentru Statistică (CNS) pe baza preţurilor înregistrate decadal în 95 de localităţi pentru un nomenclator de 112 produse agroalimentare. Este considerat ca preţ al pieţei libere, întrucât exprimă cel mai bine raportul dintre cerere şi ofertă şi nu este supus intervenţiilor de stat.

10.13.2. Preţurile în cadrul schimburilor economice internaţionale

Diversitatea condiţiilor de piaţă internaţionale determină existenţa următoarelor tipuri de preţuri1:

Preţurile de acord comercial internaţional pentru produse agricole

Este vorba de preţuri-plafon sau prag pe care părţile semnatare trebuie să le respecte la încheierea de contracte în cadrul cotelor de import/export negociate. Ele sunt valabile pentru un sezon. De multe ori, părţile contractante nu le respectă cu stricteţe, aceste preţuri având mai degrabă o valoare orientativă şi de documentare.

Preţul la locul de producţie (FOB), numit şi franco-producător, presupune ca toate cheltuielile de transport de la producător la destinaţia produselor să fie plătite de cumpărător indiferent de distanţă.

Preţul la locul de destinaţie al mărfii (CIF), numit şi franco-cumpărător, presupune ca toate cheltuielile de transport de la producător la destinaţia produselor să fie plătite de producător sau furnizor.

În cadrul preţurilor franco întâlnim: - preţ franco-depozit-furnizor, când furnizorul suportă cheltuielile de transport

până la depozitul său, iar cumpărătorul toate celelalte cheltuieli; - preţ franco-vagon-staţia de încărcare, când furnizorul suportă cheltuielile de

transport până la staţia de încărcare, iar cumpărătorul toate celelalte cheltuieli;

Economie Agrară

277

- preţ franco-vagon-staţia de destinaţie, când furnizorul suportă cheltuielile de transport până la staţia de destinaţie, iar cumpărătorul toate celelalte cheltuieli;

- preţ franco-frontiera română, când furnizorul suportă cheltuielile de transport până la frontieră, iar cumpărătorul toate celelalte cheltuieli;

- preţ franco-port Constanţa, când furnizorul suportă cheltuielile de transport până la portul Constanţa, iar cumpărătorul toate celelalte cheltuieli.

1Davidovici I. şi colab – 2002, Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert Bucureşti Cotaţiile de bursă, numite uzual şi preţuri de bursă, reprezintă principala

categorie de preţuri practicate în cadrul tranzacţiilor comerciale internaţionale. Se formează pe baza cotaţiilor de la bursele caracteristice de mărfuri; se stabilesc şi se utilizează pentru mărfuri fungibile, caracterizate prin omogenitate şi variaţia redusă a parametrilor valorii de întrebuinţare: cereale, carne, zahăr, bumbac, cafea, cacao, ouă etc.

Preţurile cu care se operează la bursă pot fi de mai multe feluri: preţuri de ofertă şi preţuri de cumpărare, preţuri la livrările imediate (cash spot) şi preţuri la livrările la termen (cash forward), minimale, medii sau maximale.

În general, cotaţiile diferă de la o bursă la alta, dar, în condiţiile actuale de globalizare a pieţelor, există tendinţa de uniformizare a nivelurilor cotaţiilor diferitelor burse internaţionale pentru acelaşi gen de produse.

Cotaţii de preţuri

Cotaţiile de preţuri au la baza lor cotaţiile de bursă, la care se adaugă asigurarea, cheltuielile de transport, manipulare etc., până la destinaţie. Pentru unele produse comercializate, se utilizează un sistem specific de cotare. Astfel, spre exemplu, la cereale, seminţe de oleaginoase, uleiuri vegetale, s-a extins cotarea FOB Golf SUA – cotaţii cunoscute sub numele de flat price – de unde pornesc principalele fluxuri de marfă în lume. Cotaţiile FOB porturi braziliene sunt frecvent întâlnite la soia.

Sistemul de cotare FOB - simplifică procesul de stabilire a preţurilor de către vânzător dar, în timp, limitează zona de desfacere; deoarece preţul la destinaţie va fi influenţat de cheltuielile de transport. Astfel, cumpărătorii din regiuni îndepărtate vor prefera surse de aprovizionare mai apropiate de ei. În acest sens, în măsura în care unele regiuni sunt mari consumatoare de produse agricole

Gavril {TEFAN

278

sau noduri principale de tranzit, se foloseşte sistemul de cote CAF/CIF destinaţie (porturi la Mediterană, la Marea Neagră).

Preţuri de licitaţie

În ultimele decenii s-a încetăţenit practicarea, periodică ori ad-hoc, atât a licitaţiilor de export, cât şi de import de produse agroalimentare. Cu această ocazie, se formează preţurile de licitaţie, care, diseminate imediat, devin de referinţă pentru încheierea altor afaceri. Preţurile de licitaţie se mai numesc şi preţuri adjudecate, ca o consecinţă a adjudecării comenzii câştigătorului licitaţiei.

Preţurile de licitaţie se pot forma fie pornind de la un preţ minim, stabilit de vânzător împreună cu societatea de licitaţie, fie de la un preţ maxim, acesta fiind redus succesiv, iar primul cumpărător care acceptă un anumit nivel al preţului devine proprietarul mărfii.

Preţuri de tranzacţie sau negociate

În afară de comercializarea pe pieţele organizate, preţurile de vânzare-cumpărare internaţională se pot forma prin negocieri directe între comercianţi în procesul contractării.

Preţuri ajustabile (determinabile) Subspecie a preţurilor de tranzacţie, sunt specifice contractelor cu livrare

eşalonată, pe o perioadă mai lungă de timp sau cu livrare la un anumit termen viitor, când, în momentul contractării, îndeobşte la produse de bursă, este riscant să se fixeze preţul unor tranşe îndepărtate.

Preţuri de listă sau de catalog

Preţul de listă sau de catalog este preţul stabilit de către producători pe baza cheltuielilor de producţie, la care se adaugă profitul caracteristic pieţei. Preţul astfel calculat se înscrie apoi în cataloage şi se comunică firmelor importatoare, fiind punctul de plecare în desfăşurarea negocierilor eventualelor contracte de export/import.

10.13.3. Rolul preţului pe piaţă Preţul reprezintă variabila economică prin care firmele îşi recuperează

costurile solicitate de diferitele activităţi care au ca scop obţinerea şi valorificarea bunurilor pe piaţă. Spre exemplu: consturile solicitate de departamentul de

Economie Agrară

279

cercetare dezvoltare, costurile solicitate de achiziţionarea de materii prime, costurile cu personalul, costurile cu activitatea de promovare, distribuţii şi vânzare a produsului etc. Nu în ultimul rând prin, preţul produselor rezultă fonduri în exces care poartă denumirea de “profit” şi care reprezintă însăşi scopul existenţei firmelor pe piaţă. Astfel, preţul joacă următoărele roluri principale:

1. preţul uneşte toate elementele structural-economice din activitatea unei companii care au ca scop satisfacerea cerinţelor consumatorilor;

2. preţul reprezintă interfaţa transferului de putere dintre consumator şi producător;

3. preţul este generator de profit, respectiv prin nivelul preţului companiile îşi îndeplinesc obiectivele;

4. preţul este elementul principal al competitivităţii firmelor pe piaţă; 5. preţul influenţează natura colectivă a pieţei şi limitele cantitative ale

acesteia; 10.13.4. Factorii care determină nivelul preţului pe pieţele agricole Preţul reprezintă valoarea oferită de către cumpărători pentru munca

producătorilor. In acest sens nivelul preţului este influenţat de următoarele elemente: cost; cerere; obiectivele şi resursele firmelor; structura pieţei şi intensitatea concurenţei; factorii sociali şi legislaţia; complexitatea distribuţiei şi comerţul; alţi factori.

Costul, în condiţiile pieţei concurenţiale, joacă un rol scăzut în deciziile de preţ. Costul este variabila economică pe care firma o va modela în funcţie de preţ şi nu invers (preţul să fie modelat în funcţie de cost) aşa cum se întâmplă pe pieţele cu condiţii de monopol şi pe pieţele nesaturate. Excepţii de la această regulă o fac firmele orientate spre produse noi sau produse de marcă, caz în care preţul este stabilit în general pe baza costurilor, iar cumpărătorii acceptă acest preţ, pentru că nu au o bază de comparaţie.

Totuşi, nivelul costurilor determină o presiune de jos în sus asupra nivelului preţurilor. Astfel, pentru o firmă, preţul pieţei va fi convenabil dacă aceasta reuşeşte să controleze relaţia dintre costurile fixe - costurile variabile – volumul producţiei şi să cunoască cel puţin relativ nivelul costurilor înregistrat de firmele concurente.

Pe pieţele cu condiţii de monopol (poate fi şi cazul produselor “noi” sau produselor de “marcă”) sau poate pe pieţele nesaturate, preţul are ca bază de

Gavril {TEFAN

280

calcul costul, respectiv este egal cu costurile totale aferente unei unităţi de produs la care se adaugă o valoare ce exprimă profitul anticipat.

Cererea, prin volum (cantitate) este factorul decisiv în stabilirea nivelului preţului. Astfel P. Kotler concluzionă “cererea importantă? preţ bun”. Spre exemplu: firmele nu pot cere un preţ înalt dacă piaţa este în cădere (cerere mică). Nivelul preţului va oscila funcţie de informaţiile venite din analiza răspunsului la următoarele două întrebări: • care va fi evoluţia cantităţii cererii la fiecare modificare de preţ ? • care va fi efectul modificării volumului vânzărilor (+/-) în nivelul preţului?

Răspunsul la aceste întrebări se concretizează în ceea ce este cunoscut sub denumirea de elasticitatea preţului în cerere. Sensibilitatea preţului (elasticitatea) este determinată de “efortul total al pieţei” (toţi ofertanţii şi toţi consumatorii) ţi nu de un grup anume de consumatori. Devine astfel esenţial în studierea cererii să analizăm percepţia de evaluare şi reacţie a cumpărătorilor faţă de deciziile de preţ, iar cheia acestei analize este reprezentată de răspunsul la întrebarea – care sunt criteriile cumpărătorilor atunci când aleg un produs şi care este ierarhia acestora. Acest raţionament permite unei companii să selecţioneze cele mai potrivite pieţe ţintă şi să-şi dezvolte poziţia pe piaţă prin alegerea corectă a nivelului preţurilor funcţie de calitatea produselor, a serviciilor oferite etc.

Obiectivele şi resursele firmelor. O companie a cărui obiectiv este un “ROI” (return on investment - indicele de rentabilitate al capitalului investit) de 20% bazată pe o piaţă în creştere va avea o strategie diferită de preţ comparativ cu o altă companie a cărui obiectiv este un “ROI” de 10% şi achiziţionează pe o piaţă în stagnare. Rezultă astfel că obiectivele companiilor pot diferi foarte mult în funcţie de condiţiile particulare ale acestora.

Intensitatea concurenţei şi structura pieţei. Numărul concurenţilor pe piaţă afectează nivelul preţului pe următoărele căi: • când pe piaţă există multe firme care vând produse similare, concurenţa este puternică şi acţionează asupra preţului de sus în jos: • când pe piaţă există un singur ofertant nivelul preţului este stabilit de către acesta în mod liber sau constrâns de legislaţia guvernamentală (când preţul este stabilit în mod liber de către ofertanţi, asupra nivelului acestuia vor acţiona costurile medii totale, care exercită o “presiune de jos în sus”. Asupra acestor două situaţii extreme va acţiona structura pieţei prin organizarea instituţională şi mărimea firmelor din sistem. Astfel vom întâlni pe piaţă două cazuri. In primul

Economie Agrară

281

caz, dacă pe piaţă există una sau două firme dominante, nivelul preţului va fi determinat de către acestea, respectiv firmele mai mici se vor orienta în funcţie de preţul firmelor dominante (mari). In literatura de spacialitate acest preţ poartă denumirea de “preţ lider" In al doilea caz, dacă firmele prezente pe piaţă au aceeaşi putere economică (situaţie relativă) rezultă că concurenţa este foarte puternică, iar nivelul preţului va fi influenţat (se va diferenţia) de publicitate, calitate şi caracteristicile produselor. • Factorii sociali şi legislaţia. Considerentele sociale (spre exemplu: protecţia consumatorilor) prin prisma legislaţiei, influenţează nivelul preţului. In consecinţă multitudinea prevederilor legale (spre exemplu: taxe, impozite, limitele de preţ etc.), influenţează în sens negativ sau pozitiv nivelul preţurilor funcţie de interesele generale ale societăţii. Legislaţia ocupă un loc foarte important în nivelul preţurilor în special 1n sectorul bunurilor agroalimentare. Complexitatea distribuţiei şi comerţul

Este ştiut faptul că majoritatea companiilor producătoare utilizează pentru desfacerea bunurilor canalele de marketing, respectiv intermediarii. In acest sens trebuie să cunoaştem foarte bine care este nivelul preţului fără utilizarea intermediarilor ? şi care este nivelul preţului în situaţia în care utilizăm intermediarii ?, cum putem controla “preţul iniţial” astfel încât prin adaosurile intermediarilor şi a detailiştilor să rezulte un preţ final acceptat de consumatori ? putem evita canalele de distribuţie sau nu ? etc. Cunoaşterea răspunsului la aceste întrebări, indică influenţa distribuţiei şi comerţului en-detail asupra nivelului preţului final al bunurilor şi servciilor pe piaţă. Alţi factori

In afară de primele şase categorii de factori prezentate mai sus, asupra nivelului preţului influenţează şi alţi factori, care, în general, ţin de specialitatea fiecărei companii în parte. Spre exemplu: un mare producător de bunuri alimentare va fi nevoit să crească preţurile dacă materia primă devine mai scumpă, dacă preţul energiei creşte, dacă ratele de schimb valutar se modifică etc.

10.14. Vânzarea produselor agricole In procesul de vânzare intervin (fără a avea caracter de rigiditate) 7

elemente: Introducerea (deschiderea discuţiilor); Identificarea şi stimularea

Gavril {TEFAN

282

nevoilor; Prezentarea; Reacţia la obiecţii; Negocierea; Incheierea vânzării; Clauze post-vânzare.

Impărţirea procesului de vânzare în aceste faze are ca scop clarificarea şi evaluarea corectă a fenomenului de către vânzători şi cumpărători. 1. Introducerea (deschiderea discuţiilor). Vânzătorii experimentaţi cunosc importanţa impresiei iniţiale. Consecvent ei acordă o importanţă deosebită aparenţelor, manierelor şi remarcilor de început. Cumpărătorii se aşteaptă de la vânzători să fie oameni de afaceri plăcuţi în ceea ce priveşte înfăţişarea şi comportamentul. Un vânzător îmbrăcat şi tuns necorespunzător poate crea o lipsă de încredere pentru cumpărători. Mai departe, vânzătorii care nu respectă faptul că cumpărătorul este probabil o persoană ocupată (încearcă multe întrebări în afara subiectului), produce iritaţie din partea cumpărătorului.

Remarcile (frazele) de început reprezintă cu adevărat o ştiinţă iar conţinutul şi tonul acestora sunt capitole pentru decizia consumatorilor. In mod normal vânzătorii ar trebui să deschidă discuţia cu o prezentare succintă a afacerii sau a scopului întâlnirii şi nu trebuie să creeze impresia că sunt foarte ocupaţi sau lipsiţi de timpul necesar. Când cumpărătorul este deja bine informat despre subiectul întâlnirii (afacerii) şi când el indică bună voinţa de a discuta despre un alt subiect, vânzătorul trebuie să se conformeze şi să-l urmărească cu mare atenţie. Acest punct indică încheierea acestei faze a procesului de vânzare. De asemenea se poate încheia un raport formal în legătură cu discuţia avută. 2. Identificarea şi stimularea nevoilor. Cumpărătorul doreşte ca prin produsul cumpărat să-şi satisfacă nevoile. Astfel cheia succesului unei “vânzări” este identificarea nevoilor şi problemelor consumatorilor, iar în funcţie de circumstanţe acestea trebuie să fie îndeplinite în tot sau în parte prin produsul oferit. Astfel prin analiza nevoilor rezultă un set de sugestii (întrebări) la care vânzătorii trebuie să răspundă prompt. In funcţie de problemele de rezolvat, vânzătorii pot deschide discuţia cu următoarele întrebări: • ce credeţi despre calitatea şi caracteristicile produselor “x” ? • când cumpărăţi produsul “x” care este motivul principal ? …şi o pot închide cu: • puteţi să-mi lăsaţi tipul şi numele produselor pe care dumneavoastră le folosiţi

în mod curent ? • puteţi să faceţi o comandă, pentru a testa produsele ?

Economie Agrară

283

Vânzătorii trebuie să evite prezentarea produselor fără o cunoaştere îndeaproape a nevoilor consumatorilor.

Pentru stimularea acţiunii de a cumpăra este necesar să se prezinte un prospect cu caracteristicile şi preţul produsului, cu serviciile post-cumpărare, cu tipurile de contracte şi cu modalităţile de plată.

3. Prezentarea. Avantajele oferite de analiza nevoilor se concretizează în prezentarea produsului.

Vânzătorii trebuie să cunoască în această fază a vânzărilor, care produs nou sau care marcă este cea mai bună, respectiv cea mai bună pentru cerinţele consumatorilor. Cheia succesului în această etapă ţine de recunoaşterea (cunoaşterea) beneficiilor sau intereselor consumatorilor în legătură cu caracteristicile produsului.

Beneficiile la care se aşteaptă cumpărătorii prin achiziţionarea produselor trebuie analizate pe două planuri: beneficiul care poate fi obţinut prin cumpărara în funcţie de tipul produsului şi beneficiul care poate fi obţinut prin achiziţionarea produsului de la un anumit ofertant. Spre exemplu, prima situaţie se referă la calitatea produsului comparativ cu alte produse iar a doua situaţie se referă la avantajele de preţ oferite de diferiţi competitori (prin flexibilitatea de preţ dată vânzătorilor din reţea).

4. Atitudinea în legătură cu obiecţiile cumpărătorilor (reacţia la obiecţii). Obiecţiile cumpărătorilor nu trebuie întotdeauna să fie privite cu spaimă de către vânzători. Cele mai multe obiecţii sunt simple expresii ale intereselor cumpărătorilor. De ce cumpărătorul cere întotdeauna informaţii suplimentare de la vânzători, pentru că el doreşte să-şi satisfacă interesele. problema este aceasta, ei au fost convinşi în legătură cu caracteristicile produselor ? Când obiecţiile ajung la un nivel prea ridicat, foarte importantăeste reacţia vânzătorilor de a identifica şi stabili de comun acord cu cumpărătorul care sunt aşteptările lui.

Efectiv, o atitudine corecta a vânzărilor în legătură cu obiecţile cumparatorilor atrage după sine două tipuri de acţiune: pregătirea răspunsurilor la întrebările posibile şi dezvoltarea unui set de tehnici pentru a da răspuns la posibilele obiecţii într-o manieră care permite acceptarea situaţiei date de către cele doiă părţi – vânzător şi cumpărător.

In acest sens cele mai utilizate metode sunt metoda “agne counter” (armonie şi contraofensivă) şi metoda “anticipării permanente” (“forestalling”).

Gavril {TEFAN

284

Metoda “armonie şi contraofensivă” presupune respectul arătat de vânzători cumpărătorilor. Vânzătorul de la început va arăta multă bunăvoinţă, va asculta cu atenţie obiecţiile cumpărătorului şi va răspunde alternativ din ambele puncte de vedere (şi din punct devedere a consumatorului şi din punct de vedere al ofertantului). Se va menţine astfel un climat preponderent de armonie decât de conflict.

Spre exemplu: Cumpărătorul: Tractorul dvs. costă mult mai scump decât la firmele

concurente. Vânzătorul: Da, pentru început preţul tractorului este puţin mai ridicat

decât ale firmelor “x”, “y” etc., dar am plăcerea să va informez că această maşină este garantată un timp de “x” ani (mult mai mult decât concurenţa) şi că este mult mai economica din punct de vedere a consumului specific pe unitate de lucrare.

Metoda anticiparii obiecţiilor. Poate cumpărătorii continuă să aibă reţineri în legătură cu un anumit produs. Astfel, vânzătorii trebuie să anticipeze răspunsul la orice obiecţie printr-o prezentare cât mai completă a produsului, atât “luat ca entitate” cât şi comparativ cu alte produse similare. De asemenea trebuie prezentate posibilele obiecţii ale cumpărătorilor (ex. preţul) ca pe nişte neajunsuri iniţiale care se vor transforma mai târziu în beneficii. 5. Negocierea. Vânzătorii (sales people) trebuie să aibă la îndemână toţi termenii procesului de vânzare. Ei au posibilitatea de a negocia preţul, formele de plată, valoarea tranzacţilor şi termenii de livrare. Negocierea este în fapt, viaţa comerţului în funcţie de care rezultă nivelul profitului. Succesul negocierilor este influenţat de urmatorii doi factori: pregătirea şi priceperea (îndemânarea) de a pune în practică planul de negociere. Pregătirea include 4 elemente: evaluarea balanţei de putere între părţi; determinarea obiectivelor; analiza concesiilor (lista); analiza propunerilor (lista).

Poziţia vânzătorului va fi puternica dacă cumparatorul are puţine opţiuni în legătură cu interesele sale, dacă produsul ofera cele mai bune soluţii pentru îndeplinirea nevoilor consumatorilor şi dacă nevoia ce urmează a fi satisfăcută prezintă o importanţă mare pentru cumpărători. Vânzătorii trebuie să evalueze cele menţionate mai sus, să stabilească obiectivele şi lista concesiilor. Alegerea obiectivelor trebuie să fie o armonizare între ceea ce “este obligatoriu pentru viaţa firmei” şi ceea “ce se doreşte cu adevărat”. Obiectivul “trebuie obligatoriu” solicită un minim de cerinţe ca rezultat al vânzărilor, ex. un preţ scăzut care să

Economie Agrară

285

asigure un minim de profit. Obiectivul “ce se doreşte cu adevărat” presupune maximizarea profitului printr-o evaluare realistă a relaţiei dintre părţi.

În final obiectivele odată stabilite reprezintă baza de discuţie dintre cumpărători şi vânzători.

Anticiparea concesiilor este vitală pentru succesul negocierilor şi trebuie aplicate cu calm, treptat pe parcursul negocierii până în punctul în care acestea satisfac ambele părţi.

Lista propunerilor include o serie de facilităţi pentru cumpărători, care sunt prezentate treptat în acelaşi timp cu concesiile cu scopul de a obţine un rezultat cât mai bun.

Indemânarea de a pune în practică planul de negociere are la bază două principii: să înceapă negocierea de la un nivel înalt, dar realist şi să urmeze concesie după concesie. Deci la deschiderea negocierii, vânzătorul va pleca de la un preţ înalt, după care se aşteaptă reacţia cumpărătorului. In a doua etapă, cumparatorul se aşteaptă la concesii, care trebuie făcute treptat din aprope în aproape de către vânzător, în paralel cu propuneri avantajoase care nu privesc direct preţul de tipul…dacă acceptaţi acest preţ…modalitatea de plată poate fi….

Pe tot parcursul negocierii trebuie păstrată o atmosferă de armonie şi dacă nu se ajunge la un consens, negocierea poate fi amânată pentru altă dată, reluându-se de la început etapă cu etapă.

6. Incheierea vânzării – se concretizează în semnarea unui contract economic (comercial) în care sunt prevăzuţi toţi termenii megociaţi în prealabil (preţ, cantitate, mod de plată, date de livrare, drepturi şi obligaţii, termenii de reziliere a contractului etc.).

7. Clauze post-vânzare – include modurile de abordare şi rezolvare a problemelor neaşteptate care pot să apară în momentul aplicării contractului comercial.

Munca directorului de vânzări este în mod particular dificilă pentru că subordonaţii sunt uneori foarte dispersaţi din punct de vedere teritorial. Acest fapt poate produce probleme de comunicare şi control, motiv pentru care trebuie să existe o bună organizare a vânzătorilor din teren. Pentru aceasta trebuie parcurse următoarele etape: alegerea obiectivelor şi strategiilor de vânzare; recrutarea şi selecţia vânzătorilor; motivaţia vânzătorilor; organizarea vânzărilor; pregătirea vânzătorilor; controlul vânzărilor.

Gavril {TEFAN

286

a. Alegerea obiectivelor şi strategiilor de vânzare. Pentru început trebuie specificat că directorul de vânzări nu reprezintă singura persoană dintr-o companie care stabileşte obiectivele şi strategiile de vânzare. Astfel, în acest sens trebuie să-şi aducă contribuţia tot staful firmei şi în special statisticienii din cadrul departamentului de marketing care vor indica volumul şi tendinţele vânzărilor în funcţie de experienţa anterioară. De asemenea se vor lua în considerare performanţele comerciale ale fiecărui vânzător de zonă în funcţie de caracteristicile concrete din teren. Performanţele comerciale înregistrate dau posibilitatea anticipării volumului vânzărilor, a ratei de înlocuire (rata de circulaţie a mărfii), a profitului, a numărului de noi consumatori etc. Strategia vânzărilor trebuie astfel aleasă încât obiectivele propuse să poată fi atinse. Managementul vânzărilor joacă un rol cheie în determinarea celei mai bune strategii prin care obiectivele firmei să poată fi atinse.

b. Recrutarea şi selecţia vânzătorilor. Selecţia vânzătorilor are efect pe termen lung asupra viitorului afacerilor, motiv pentru care trebuie să se acorde o atenţie deosebită acestei acţiuni din partea managementului vânzărilor. Astfel trebuie să fie definit foarte exact “profitul vânzătorului” şi procedurile de selecţie, încât în final să rezulte alegerea optimă.

Recrutarea şi selecţia sunt două aspecte care trebuie să fie realizate în funcţie de răspunsul la urmatoarele două probleme: • pentru ce “muncă” facem recrutarea şi selecţia de personal; • ce condiţii trebuie să îndeplinească candidaţii care se vor prezenta la

interviu. Descrierea “postului de muncă” în mod uzual cuprinde următoarele

elemente: titlul postului; sarcinile şi responsabilităţile; persoana cu care va fi în contact permanent; cerinţe tehnice (să cunoască aspectele tehnice ale produsului pe care urmează să-l reprezinte pe piaţă); teritoriul în care va acţiona; autonomia de acţiune.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească candidaţii vor cuprinde analiza următoarelor elemente: - cerinţe de aspect fizic (ex. corectitudine în vorbire, înfăţişare etc.); - pregătirea profesională (diplome şi calificări, experienţa şi succese); - aptitudini şi calităţi (abilitatea de a comunica, motivaţia personală); - mentalitatea (maturitatea, asumarea responsabilităţilor); - interesele (obiectivele pe viitor);

Economie Agrară

287

- situaţia personală (căsătorit, necăsătorit etc.). Aceste elemente diferenţiază indivizii şi vor fi utilizate drept criterii de

selecţie în cadrul interviului. Obiectivele interviului dau posibilitatea intervievaţilor să-şi exprime

“punctele tari” şi “punctele slabe” în funcţie de criteriile de selecţie. Astfel în funcţie de profilul stabilit iniţial se vor alege cei mai potriviţi angajaţi pentru viitorul firmei. c. Motivaţia – depinde de nevoile individuale ale fiecărui vânzător de teren, iar identificarea şi satisfacerea acestora influenţează pozitiv performanţele angajaţilor. F. Henzberg concluziona „satisfacţia sau insatisfacţia unei munci depinde de următoarele elemente: natura muncii; condiţiile de muncă; securitatea personală şi relaţiile interpersonale; responsabilităţile exercitate; recunoaşterea muncii de către firmă; plata primită”.

In ce priveşte ultimul element literatura de specialitate apreciază faptul că pentru oamenii din vânzări“comisionul” reprezintă o motivaţie mult mai puternică decât “salariul” şi de asemenea şi performanţa muncii în primul caz este mai mare.

Practic, directorul de vânzări dispune de trei elemente pentru a-şi motiva angajaţii. Acestea sunt: salariu fix; comision; salariu plus comision.

Salariu fix. Această metodă de plată încurajează personalul de vânzări să considere toate aspectele procesului de vânzare mai degrabă ca pe o activitate care nu cere prea mult efort şi care funcţionează de la sine. De ce ? Pentru că ei vor primi o plată lunară indiferent de rezultate. Acest sistem, prezintă dezavantajul pentru intreprindere că nu motivează performanţa vânzătorilor şi avantajul pentru angajaţi că au siguranţa veniturilor.

Experienţa practică a demonstrat că acest sistem este aplicabil în industria primară unde volumul vânzărilor este foarte mare, unde numărul consumatorilor este scăzut, iar vânzarea este asigurată prin contracte iniţiale.

Comisionul – este direct proporţional cu performanţele înregistrate de fiecare vânzător şi solicită un efort semnificativ din partea acestora (vânzătorii pot cheltui timp şi bani cu deplasări în “gol” fără ca să înregistreze un rezultat semnificativ). Acest sistem determină o securitate scăzută a veniturilor angajaţilor în schimb îi motivează în munca lor pentru a avea rezultate cât mai bune. Sistemul este practicat în special în sectorul bunurilor de consum curent unde vânzătorii trebuie să vină în contact cu un numar foarte mare de consumatori.

Gavril {TEFAN

288

Salariu plus comision. Sistemul combină avantajele celor două metode de plată a angajaţilor prezentate anterior.

d. Organizarea vânzărilor – reprezintă un aspect major al deciziei manageriale şi are în vedere trei dimensiuni alternative:

- organizarea teritorială a vânzărilor; - organizarea vânzărilor de produse; - organizarea vânzărilor în funcţie de consumatori. Organizarea teritorială a vânzărilor presupune delegarea teritorială a

vânzărilor pe fiecare vânzător în parte şi are la bază dezvoltarea relaţiilor de “prietenie” cu consumatorii şi de satisfacere a nevoilor acestora în funcţie de caracteristicile fiecărei zone în parte. O potenţială slăbiciune a organizării teritoriale a vânzărilor poate consta în neatenţia acordată specializării vânzătorilor pe fiecare tip de produs sau grupe de produse ale companiei. O necunoaştere exactă a caracteristicilor produselor poate determina obiecţii din partea cumpărătorilor cu efecte negative asupra vânzărilor viitoare.

Organizarea vânzărilor pe produse – are loc în cadrul companiilor care prezintă o gamă largă de produse şi se realizează pentru a se evita situaţiile negative prezentate la punctul anterior.

Organizarea vânzărilor în funcţie de consumatori – presupune trei metode:

- organizarea în funcţie de structura pieţei; - organizarea în funcţie de mărimea pieţei; - organizarea în funcţie de tendinţele pieţii. Organizarea vânzărilor în funcţie de structura pieţei – reprezintă o

metodă a specializării vânzărilor în funcţie de tipul de piaţă pe care îl servesc şi presupune diferenţierea acestora în funcţie de caracteristicile şi cerinţele consumatorilor actuali sau potenţiali.

Organizarea vânzărilor în funcţie de mărimea pieţei. Multe companii înregistrează performanţe diferite pe zone geografice în funcţie de intensitatea concurenţei, caracteristicile consumatorilor etc. Astfel acestea sunt nevoite să revitalizeze anumite pieţe prin politici diferite de vânzăre, iar pentru un timp determinat pieţele în cădere să fie susţinute de pieţele “lider” ale companiei.

Organizarea vânzărilor în funcţie de tendinţele pieţei. Companiile trebuie să se adapteze permanent la schimbările pieţei: astfel această metodă de organizare a vânzărilor vine în întâmpinarea schimbărilor pieţei şi are la bază

Economie Agrară

289

contabilizarea tendinţelor comportamentului consumatorilor în ce priveşte consumul şi modul de achiziţie a produselor. Acest mod de organizare recunoaşte importanţa preferinţelor consumatorilor şi este un mod de a cuceri noi consumatori pe baza experienţei şi relaţiilor create în timp.

e. Pregărirea vânzătorilor – nu trebuie să se limiteze numai la noii angajaţi. Experienţa acumulată de vechii angajaţi nu este de ajuns, ci trebuie să existe un program permanent de informare în legătură cu noile schimbări, respectiv cu noile realităţi ale pieţei. De asemenea prin aceste programe trebuie analizate punctele pozitive şi punctele negative.

In mod curent un program de pregătire a angajaţilor trebuie să cuprindă 5 elemente: obiectivele, politica şi organizarea companiei; produsele; concurenţii şi produsele lor; tehnicile şi procedurile de vânzare; organizarea muncii şi pregătirea rapoartelor de activitate.

Primele trei elemente sunt esenţiale în comunicarea dintre staful firmei şi vânzătorii din teren. Primul element trebuie să cuprindă o scurtă istorie a activităţii companiei, ce evoluţie a înregistrat în timp şi unde intenţionează să ajungă în viitor. Politicile trebuie să cuprinda printre altele şi o analiză a funcţionări vânzărilor, spre exemplu, ce vânzători au fost analizaţi, care au fost rezultatele şi care a fost natura compensaţiilor.

De asemenea trebuie prezentat modul de organizare pe care compania l-a ales şi relaţiile dintre compartimentul de vânzări şi restul firmei.

Al doilea element – “prezentarea produsului” trebuie să cuprindă descrierea produselor pe care compania le produce, respectiv care este calitatea acestora, care sunt beneficiile pe care le conferă consumatorilor. Vânzătorii trebuie încurajaţi să analizeze un produs şi să identifice cheile de dezvoltare a acestuia în viitor.

In ce priveşte al treilea element se vor identifica concurenţii şi produsele lor, respectiv se vor analiza diferenţele existente între acestea şi compania noastră (analiza “punctelor tari” şi a “punctelor slabe”).

Programele de pregătire trebuie să se închee cu un stagiu practic de exerciţii de simulare a situaţiilor reale privind tehnicile şi procedurile de vânzare. In final ultima componentă a programului de pregătire “organizarea muncii şi scrierea rapoartelor” trebuie să cuprindă efortul companiei de a îmbunătăţi condiţiile de muncă pentru că performanţa angajaţilor va fi proporţională cu “condiţiile de nestres” pe care compania ar trebui să le asigure.

Gavril {TEFAN

290

f. Evaluarea şi controlul. Primul adevăr la care se aşteaptă evaluarea este dacă s-au îndeplinit sau nu obiectivele companiei. Programul de evaluare va identifica performanţele fiecarui vânzător în parte. Practic, evaluarea cuprinde analiza cantitativă şi calitativă a activităţii vânzătorilor. A. Măsurarea cantitativa a performanţei vânzătorilor

Vânzări: venitul; rata încasărilor; venitul pe o comandă; venitul pe vizitator (cumpărător); veniturile din noile comenzi.

Comenzi: numărul comenzilor făcute; comandă/cumpărător; valoarea media a unei comenzi; profitul mediu pe o comandă. Incasări: numărul şi valoarea încasărilor noi; numărul clienţilor pierduţi; numărul şi valoarea totală a încasărilor. Cumpărătorii: numărul cumpărătorilor pe perioadă; potenţialul cumpărătorilor. Profit: profitul brut; profitul net; ROI; rata profitului/comandă. Cheltuielile: cheltuielile cu vânzările; cheltuielile medii pe o comandă; cheltuielile pe unitate de teritoriu. B. Analiza calitativă cuprinde: îndemânarea în procesul de vânzare;

relaţiile cu consumatorii; organizarea proprie; cunoaşterea produsului; cooperarea şi atitudinea în muncă.

Pentru sistemul de evaluare şi control a eficienţei muncii este important pentru departamentul de vânzare să înţeleagă foarte bine aceste elemente. In final managementul trebuie să analizeze şi să critice fiecare rezultat cu scopul de a creşte performanţa viitoare.

10.15. Piaţa produselor agricole ecologice 10.15.1. Consideraţii generale Piaţa produselor ecologice până în anii 1990 s-a dezvoltat relativ încet şi a

fost dominată de fermieri individuali. Aceştea îşi vindeau produsele la porţile fermelor, prin distribuitorii locali en detail şi mai rar prin reţele locale de distribuţie. Calitatea produselor era variabilă, dar contactul direct între cultivator şi consumator a dus la încredere, respectiv a construit o bază de marketing fermă (solidă). Creşterea interesului pentru produsele ecologice a determinat schimbări majore în canalele de marketing, în special la fructe şi legume. Cultivatorii mici, individuali nu puteau oferi produse continuu tot anul şi nici nu au mai făcut faţă

Economie Agrară

291

cerinţelor pieţei (ex. sortarea, ambalarea, transportul etc). Pentru rezolvarea acestor probleme câţiva cultivatori au înfiinţat cooprative pentru a aduna resursele necesare unui marketing mai eficient.

Produsele ecologice sunt acum vândute în cele mai multe din lanţurile de supermarket din Europa de Vest, iar cererea principală a vânzătorilor este pentru continuitatea aprovizionării pe tot parcursul anului. Pentru a îndeplini asta, Anglia a devenit principalul importator european de produse ecologice, proaspete.

O lucrare recentă a Fresh Foods Trading Director and Safeway plc, care vinde acum o gamă largă de produse ecologice incluzând brânză, vin, iaurt, pâine, salate, preparate, fructe şi legume, raportează că în preţurile premiu (care determină profituri bune şi foarte bune) se încadrează între 33% şi 45% din produsele procesate şi peste 90 % din produsele proaspete.

Este absolut necesar ca aceste elemente să fie cunoscute şi analizate pentru că, reprezintă fundamentul strategiei firmei, iar suma performanţelor înregistrate pe piaţă la nivel de firmă definesc performanţa pieţei.

Estimările făcute asupra ponderii vânzărilor produselor ecologice în total vânzări pe piaţa alimentelor au evidenţiat că acestea deţin cote cuprinse între 1% şi 10%. Deşi este greu de determinat potenţialul cererii consumatorilor, sondajele au arătat că există o puternică şi susţinută cerere. Un factor clar ce limitează în mod curent penetrarea pieţei este lipsa disponibilităţii produselor.

Comentariile primite de la diferite sondaje de piaţă, demonstrează că există confuzie asupra potenţialului de dezvoltare al pieţei pentru produse ecologice.

Intenţiile consumatorilor de a cumpăra alimente ecologice sunt subestimate când vorbim de cifra de 10 % din vânzările cu amănuntul. Piaţa potenţială poate fi mult mai mare dacă produsele ar fi disponibile şi promovate corespunzător. Această provocare încă mai aşteaptă să fie atinsă.

O abordare ce poate fi experimentată este potenţialul pentru prezentarea disponibilităţii produselor ecologice şi sănătoase prin dezvoltarea în supermaketuri a conceptului de „magazin în magazin”. Aceasta va ajuta consumatorul să identifice şi să achiziţioneze o serie de produse care sunt diferite de cele normale disponibile în depozite. Mai multe magazine într-unul – este un concept care se dezvoltă şi pare să fie foarte popular.

Elanul de interes pentru alimentele ecologice arătat de multiple magazine oferă cea mai semnificativă piaţă pentru distribuitorii generali.

Gavril {TEFAN

292

Cererea viitoare pentru alimentele produse ecologic este în particular dificil de estimat, deşi unele studii arată că faţă de anul 1989 în anul 2000 cererea a crescut cu peste 900% la legume şi de 600% la fructe (tab. 10.9.).

Multe din discuţiile precedente despre piaţa produselor ecologice s-au concentrat asupra aspectelor legate de consumator şi vânzări. Din punctul de vedere al producătorilor disponibilitatea şi existenţa intermediarilor este adesea relevantă. Piaţa ecologică se împarte în 5 sectoare: fructe şi legume, cereale şi derivate din cereale, produse lactate, carnea şi băuturile alcolice.

Tabelul 10.9.

Evoluţia pieţei produselor ecologice în perioada 1989-2000 (%, din total piaţă-Anglia)

Specificare 1989 1990 2000 Legume 1.56 2.31 9.31 Fructe 0.63 0.91 6.03 Pâine 0.57 0.80 3.72

Cereale 0.30 0.39 2.75 Lapte şi derivate 0.25 0.36 4.80

Carne şi preparate 0.21 0.32 5.76 Agriculture in the EU, 2002 A. Fructe şi legume

Sectorul fructe şi legume este clar cel mai dezvoltat segment al pieţei ecologice. Toate supermarketingurile importante oferă acum legume ecologice cel puţin într-unul din magazinele lor. Sunt de asemeni multe magazine universale şi regionale, mulţi producători individuali care desfac produsele ecologice pe pieţele locale.

A fi membru a unei cooperative a producătorilor de produse ecologice a devenit foarte important. Aceasta deoarece odată cu creşterea ofertei, pieţele locale devin saturate şi producătorii individuali sunt puşi în situaţia de a-şi extinde aria de acţiune.

În mod curent există cooperative de desfacere ale cultivatorilor. Cum în cele mai multe cazuri marketingul este în seama cooperativei, aceasta are rolul de a coordona şi planifica producţia funcţie de nevoile cumpărătorilor. Membrii unei cooperative trebuie să aibă un înalt grad de disciplină pentru a îndeplini

Economie Agrară

293

standardele de calitate şi tendinţele pieţei. De asemeni sunt disponibile granturi pentru a ajuta financiar aceste cooperative. Cooperativa şi agentul de vânzări vor primi procente din încasări care se pot ridica la maxim 15 %.

B. Cereale şi produse procesate din cereale

Piaţa pentru aceste produse împreună cu cea a legumelor a înregistrat cea mai mare dezvoltare. Pe această piaţă pot fi obţinute preţuri bonus (creşteri de preţ) de până la 50% şi în unele cazuri de 100% comparativ cu produsele convenţionale, cu specificaţia că factorii de calitate joacă un rol foarte important. Nivelul preţurilor trebuie tratat cu precauţie deoarece transportul şi depozitarea reprezintă o parte importantă în preţ, suma obţinută în fond de producător fiind mai mică de 250 – 300 EURO/t. Există acum o largă paletă de companii cu interes în sectorul cereale ecologice şi deci producătorii ar trebui să nu aibă dificultăţi de desfacere.

C. Lapte şi produsele lactate. Acest sector este încă puţin dezvoltat comparativ cu cerealele şi

legumele dar este mai dezvoltat decât sectorul carne. Producţia majoritară de produse lactate ecologice este încă vândută prin canalele clasice şi se referă în special la iaurt, smântână şi diferite tipuri de brânză (unii producători au experimentat şi producerea de îngheţată). Puţini au încercat să vândă lapte crud, pentru că apar probleme legate de calitate, păstrare, pasteurizare, bacterii nepotrivite fermentaţiilor etc.

Implicarea procesatorilor mari transformă piaţa pentru lapte proaspăt, prin prelucrarea laptelui şi vânzarea lui prin sistemul “la uşă”, deoarece profitul vine mai degrabă din vânzările directe decât din vânzările indirecte prin magazine.

D. Carne

Sectorul carne este cel mai puţin dezvoltat pe piaţa de alimente ecologice dar şi aici lucrurile se schimbă rapid. Cel puţin 5% din supermarketuri au început să facă stocuri de carne ecologică, la care se adaugă şi alte pieţe de distribuţie. Un sondaj efectuat în acest sens concluzionează că 20 – 30 % din producători sunt gata să aprovizioneze piaţa cu carne produsă biologic. Sunt însă anumite cerinţe pe care supermarketurile le cer producătorilor înainte de a se

Gavril {TEFAN

294

implica în vânzarea cărnii ecologice şi anume: volum garantat, calitate garantată, abatoare autorizate, capacitate de stocare şi preţuri acceptabile.

Preţul este afectat de o serie de factori: nu toate părţile carcasei sunt vandabile, consumatorii sunt mai sensibili la preţ decât la legume, costurile cu transportul sunt foarte ridicate. Rezultă astfel preţuri prea mari fiind cumpărate mai puţin de 20% din cantităţile disponibile.

Producţia de carne ecologică nu depăşeşte 0,4 % din producţia totală.

Disponibilitatea pieţei privind carnea ecologică este dată în continuare de nivelul preţului şi de existenţa cerealelor produse organic precum şi de preţul acestora.

E. Băuturi alcolice

O trecere în revistă a produselor ecologice nu ar fi completă fără a lua în considerare vinurile, cidrul şi berea. Materialele brute (materia primă) trebuie să întrunească condiţii specifice de procesare (standarde) cu atenţie la utilizarea aditivilor şi conservanţilor.

Spre exemplu mari cantităţi de vin sunt importate din Franţa, Spania şi Germania şi sunt comercializate în Anglia de firme specializate în vinuri ecologice. În acest domeniu activează acum un număr considerabil de procesatori şi operatori de marketing.

Concluzionând apreciem că producţia ecologică este prezentă în toate ţările lumii. Ponderea fermelor ecologice în total ferme este în continuă creştere ca efect al campaniilor publicitare. Produsul ecologic a devenit astăzi o modă şi este susţinut puternic de interese comerciale. Unele studii arată ca o obţine produse ecologice este chiar nociv pentru mediu (se dezvoltă floră şi faună dăunătoare atât în, cât şi deasupra solului). Piaţa pentru produsele ecologice este de asemenea în creştere nu numai în Europa dar şi în America de Nord, Japonia şi în ţări cu economii în curs de dezvoltare unde, se pot găsi pieţe foarte dezvoltate.

10.15.2. Dezvoltarea producţiei ecologice Producţia ecologică s-a dezvoltat foarte rapid după 1990 în toate ţările

Europei. Terenul cultivat prin metode ecologice a crescut cu 46,2% în 2000 comparativ cu anul 1998, cap de afiş fiind Anglia cu o creştere de 437% urmată de Danemarca, Grecia şi Portugalia, toate cu o creştere de 150%. Aria totală sub

Economie Agrară

295

management organic a crescut cu 30 % pe an. La începutul anului 2000 mai mult de 3 milioane ha au fost cultivate ecologic şi există peste 100000 de operatori ecologici în ţările U.E.. Aceasta reprezintă mai mult de 2% din total teren agricol Sunt diferenţe semnificative între ţări privind extinderea agriculturii ecologice. În Austria aproape 10 % din terenul agricol este sub management organic comparativ cu Germania care deţine o importantă piaţă pentru produsele ecologice, dar cultivă prin metode ecologice numai 2,5 % din terenul agricol.

Creşteri importante ale acestui tip de agricultură se întâlnesc în Scandinavia şi în ţările mediteraneene.

Din 1987 unele ţări (Danemarca, Germania, Finlanda, Norvegia, Suedia, Austria) au introdus subvenţii pentru conversia fermelor şi pentru a promova agricultura ecologică. Programul U.E. agri-environment introdus de Regulamentul nr.2078/ septembrie 1992, promovează procese de producţie care protejează mediul. Tipul şi mărimea suportului dat de acest program variază între ţările membre.

În lume, Europa este cea mai mare piaţă pentru produsele ecologice. În anul 1997 venitul total al pieţei biologice (organice) înregistrat în vestul Europei a fost de peste 6 miliarde dolari SUA cu o rată de creştere cuprinsă între 5% şi 40% funcţie de ţară (tab.10.10.) În SUA şi Japonia, ce urmează ca importanţă din acest punct de vedere după Europa, sunt aşteptate rate similare de creştere. O estimare pentru anul curent aşează volumul total de vânzări al acestor 3 mari pieţe la 20 miliarde dolari SUA.

Tabelul 10.10. Piaţa produselor ecologice în Europa (1997)

Ţara Vânzări totale

mil.$

% din total piaţă agro-alimentară

Creşterea anuală

Germania 1800 1.2 10 Italia 750 0.6 20

Franţa 720 0.5 20-25 Belgia 620 - - Anglia 450 0.4 25-30 Elveţia 350 2.0 20-30 Olanda 350 1.0 15-20 Spania 320 - -

Gavril {TEFAN

296

Danemarca 300 2.5 30-40 Finlanda 260 - - Austria 225 2.0 15 Suedia 110 0.6 30-40 Europa 6255 - -

Agriculture in the EU, 2002 În funcţie de ţară şi grup de produse, partea pieţei ecologice variază

între 1 % şi 5 %. Faţă de UE, Germania are cel mai mare volum de piaţă în termeni absoluţi, iar Danemarca cel mai mare volum de piaţă în termeni relativi. În prezent rata de creştere anuală a pieţei biologice este cea mai mare în Anglia. Aceste produse au deja 15 % din piaţa totală a Europei (ex. în Danemarca -morcovi, ouă, unt, lapte). Cererea crescândă în Europa este un factor de dezvoltare pe viitor a acestei pieţe. În Germania, Elveţia, Austria şi Scandinavia, cea mai mare provocare este de a extinde gama de produse oferite consumatorilor şi de a dezvolta canalele de marketing.

În ţările din Sudul Europei, unde efortul de marketing era orientat în totalitate către export, provocarea este de a crea pieţe regionale şi de a promova produsele ecologice pe piaţa domestică. Acelaşi lucru este de asemeni valabil pentru ţările din Centrul şi Estul Europei.

10.15.3. Structurile de piaţă Consumatorii europeni cumpără direct de la fermă, din magazine

specializate de hrană naturistă şi din supermarketuri tradiţionale. Diferite ţări au urmat căi diferite de marketing. În timp ce în Germania, de exemplu, vânzările directe şi vânzările prin intermediul magazinelor specializate predomină, în Anglia şi Danemarca ţinta sunt supermarketurile (tab.10.11.).

Ţările unde produsele ecologice se vând prin reţele de magazine subvenţionate au rata de creştere a pieţei mai ridicată şi procent mai mare din piaţă decât ţările unde magazinele specializate sunt principalele canale de distribuţie pentru produsele ecologice. Al doilea factor foarte important este existenţa unuei mărci naţionale pentru produsele ecologice. Importanţa supermarketurilor va continua să crească în următorii ani, o mare parte din creşterea pieţei în sectorul produselor ecologice va veni din acest canal.

Economie Agrară

297

10.15.4. Reglementările referitoare la piaţa produselor ecologice în UE În ţările membre U.E. standardele privind produsele ecologice vegetale

sunt guvernate de Regulamentul 2092/91, care a intrat în vigoare în anul 1993 în timp ce produsele ecologice de origine animală sunt guvernate de Regulamentul 1804/99 pus în aplicare în august 2000.

Acestea constituie un pas important pentru protecţia producătorilor şi a consumatorilor (protejează producătorii de concurenţă neloială iar consumatorii de produse pseudo-biologice). Produsele vegetale şi animale şi mărfurile agricole procesate pot fi importate în U.E. numai dacă sunt etichetate cu termenul “organic” în engleză şi “ biologisch” sau “olcologisch” în germană şi dacă sunt conforme prevederilor Reglementărilor U.E.

Reglemetările U.E. în producţia ecologică cum ar fi Organic Farming Ordinance – pun la dispoziţie reguli minime ce guvernează producţia, procesarea şi importul produselor organice, incluzând proceduri de inspecţie, etichetare şi marketing pentru întreaga Europă. Cu alte cuvinte, acestea definesc ce reprezintă (constituie) un produs ecologic autentic, certificat. Fiecare ţară europeană este responsabilă pentru aplicarea şi auto-monitorizarea reglementărilor. Aplicările, supravegherea şi sancţiunile sunt hotărîte la nivel regional. În acelaşi timp, fiecare ţară are un anumit grad de libertate privind interpretarea Reglementării în producţia ecologică şi modul de implementare a acesteia în contextul naţional.

Tabelul 10.11.

Strctura vânzărilor produselor biologice pe tipuri de debuşee (%)

Debuşeul

Prin magazine şi supermarketuri de

produse alimentare

Magazine şi puncte de vănzare

specializate pe produse biologice

La poarta fermei

Altele

Portugalia 91 1 3 5 Suedia 91 0 7 2 Danemarca 90 2 8 0 Finlanda 89 5 5 1 Anglia 74 15 6 5 Austria 73 9 18 0 Elveţia 57 21 19 3 Norvegia 56 19 21 4 Luxemburg 40 28 28 4 Franţa 38 46 16 0

Gavril {TEFAN

298

Spania 29 49 22 0 Germania 26 46 19 9 Belgia 23 55 17 5 Italia 23 60 17 0 Cehia 15 0 3 82 Grecia 5 65 30 0 Olanda 2 96 1 1

Agriculture in the EU, 2002 10.15.5. Importul de produse biologice în Uniunea Europeană Uniunea Europeană are o politică agricolă comună (PAC), o politică

comercială comună şi reguli comune pentru importuri şi vamă. Produsele ecologice au aceleaşi tarife vamale, la toate vamele ca şi produsele convenţionale. Parteneriatul ACP (African-Caribbean-Pacific) – UE reprezintă o bază solidă pentru dezvoltarea schimburilor comerciale pe termen lung între U.E. şi 69 de ţări ACP. În acest sens exstă tarife preferenţiale pentru aceste ţări. De asemeni acordul prevede tarife preferenţiale pentru ţările în curs de dezvoltare. Produsele din ţările puţin dezvoltate sunt scutite de tarife vamale. Pentru a avea avantajul tarifelor preferenţiale, mărfurile importate trebuie să fie însoţite de certificate de origine. Politica Agricolă Comună oferă restricţii calitative şi taxe speciale pentru importurile agricole (după produs, sezon şi taxe de origine). Acestea se referă de asemenea şi la produsele ecologice. Importatorii trebuie să ceară licenţă de import. Recenta reformă a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (World Trade Organiyation – WTO) împinge mai departe liberalizarea comerţului cu produse agricole bazat pe rezoluţia Rundei Uruguai - GATT. Un element cheie aici este angajamentul ţărilor industrializate de a reduce tarifele vamale şi subvenţiile la export cu 13 – 24 %. Astfel, WTO va facilita accesul ţărilor cu economii incipiente şi cu economii în tranziţie pe pieţele ţărilor industrializate.

Regulile de import cuprinse în Reglementările U.E. pentru producţia ecologică au o mare semnificaţie pentru piaţa internaţională a acestor produse.

Articolul 11 din Reglementările U.E. pentru produsele ecologice stipulează că alimentele organice importate în U.E. din ţări terţe trebuie să fie produse, procesate şi autentificate în concordanţă cu standardele echivalente.

Ţările exportatoare trebuie să dea detalii cu privire la standardele şi procedurile de inspecţie implementate şi acestea vor fi evaluate de U.E. Astfel, condiţiile şi cerinţele legate de accesul produselor ecologice sunt comparabile cu

Economie Agrară

299

cele aflate în Swin Organic Ordinance (partea A, Cap.4). Aplicarea este responsabilitatea statelor membre U.E.

În prezent sunt 2 căi de autorizare a importurilor în U.E. I. Accesul prin lista ţărilor terţe – în acord cu art.11, paragraf 1-5. O ţară sau instituţie de certificare poate aplica să fie adaugată la această

listă prin reprezentanţe diplomatice la Brucxel. Pentru a fi adăugaţi pe această listă trebuie să dispunem deja de o legislaţie privind agricultura ecologică şi să avem pus în aplicare un sistem total funcţional de inspecţie şi monitorizare. În general UE trebuie să dea un atestat de echivalare şi alte certificate privind metodele organice de cultură. Toate acestea sunt evaluate şi decise de comisia Europeană. În prezent pe listă sunt incluse doar 5 ţări: Argentina, Australia, Ungaria, Israel şi Elveţia. Mărfurile importate din aceste ţări trebuie să fie însoţite de un certificat specific de inspecţie.

II. Accesul pe baza permisului de import în acord cu art. 11, paragraf 6, pentru toate ţările din afara listei (marea majoritate a importurilor în U.E.). Ca o regulă, instituţiile de certificare ce operează la nivel internaţional vor asista importatorii şi exportatorii pentru a aduna toate informaţiile şi evidenţele necesare cererii de permis de import. Cerinţele diferă de la o ţară la alta, dar următoarele sunt general valabile:

- exportatorul trebuie să ceară inspecţie unei instituţii de certificare aprobată şi acreditată în U.E. (acolo unde este posibil cu inspectori locali).

- contractele de inspecţie stabilesc programul pentru inspecţiile periodice efectuate de instituţiile de certificare naţionale care la rândul lor sunt obiectul evaluărilor anuale ale instituţiilor acreditate de U.E. şi destinate special acestui scop. Toate instituţiile de inspecţie acreditate în UE trebuie să satisfacă cerinţele standardului EN 45011 (identice cu ghidul ISO65), în ideea că importurile de mărfuri ecologice să fie aprobate de autorităţile europene. Conform cerinţei de echivalenţă, acestea se aplică şi tuturor instituţiilor de inspecţie din ţările terţe de unde se importă produsele certificate în Europa. Cu alte cuvinte, se aplică şi institutului de inspecţie locală în pieţele incipiente şi în tranziţie. Sunt 3 opţiuni:

1. Instituţia de inspecţie este acreditată de o instituţie de acreditare în acord cu Standardele EN 45011. Instituţia de acreditare trebuie să fie membră a EA – MLA (European co-operation for Accreditation) sau MF – MLA (Internaţional Accreditation Forum).

Gavril {TEFAN

300

2. Instituţia de inspecţie a fost aprobată de autoritatea competentă din ţara terţă în acord cu EN 45011 sau ghidul ISO 65.

3. Instituţia de inspecţie a fost evaluată de un expert calificat în acord cu EN 45011 sau ghidul ISO 65. Evaluarea a fost confirmată de autoritatea de supervizare în U.E.

Toate trei opţiunile sunt valabile în toate ţările U.E. Acum confirmarea evaluării de către experţi în cea de a 3-a opţiune este încercată numai de autorităţile din Germania. Confirmarea unei autorităţi germane este oricum recunoscută în U.E. În Germania a treia opţiune este luată mai întâi deoarece în multe ţări terţe, opţiunea 2 nu există şi în al doilea rând sunt şi foarte puţine innstituţii ce corespund opţiunii.

Ţările U.E. nu au nici o înţelegere cu privire la recunoaşterea IFOAM ca organizaţie de acreditare pentru 1 sau 3. Programul de acreditare IFOAM, IOAS (Serviciul Internaţional de Acreditare Organică) a fost până acum recunoscut în ţările Scandinave. Acreditarea IOAS nu este recunoscută în U.E. deoarece IOAS nu este membră a organizaţiilor menţionate (EA – MLA, IAF – MLA).

În unele ţări instituţiile naţionale pot fi exceptate de la aceste evaluări anuale dacă participă în programul de acreditare IFOAM. După ce permisul de import a fost eliberat de instituţia de inspecţie desemnată, exportatorul trebuie să asigure că mărfurile organice sunt însoţite de certificatul de inspecţie iar importatorul trebuie să poată să dea un certificat de inspecţie pentru fiecare expediere importată dintr-o ţară terţă.

În U.E. toate produsele ecologice pot fi comercializate liber. Oricum, procedurile legate de eliberarea permiselor de import nu sunt la fel în toate ţările U.E. Este recomandabil a cere asistenţă de la autorităţile competente înainte de a face afacerea.

În februarie 2000, comisia Europeană a introdus un “logo” pentru produsele ecologice care poate fi utilizat în UE de producătorii care obţin produse în acord cu prevederile Regulamentelor UE privind producţia biologică. Logo-ul poate fi utilizat numai pentru produsele unde 95 % din ingrediente sunt produse ecologic de origine UE, respectiv au fost procesate, ambalate şi etichetate în U.E. După interpretarea legală prezentată de Comisia Europeană cei 5 % rămaşi pot fi incrediente eclogice de origine ex-comunitară sau pot fi produse convenţionale. Regulamentul UE nu specifică nimic care să excludă folosirea logo-ului pentru produse ce provin din ţări terţe ce îndeplinesc condiţiile de echivalenţă. Utilizarea

Economie Agrară

301

noului simbol este voluntară şi poate fi de asemenea folosit împreună cu logo-uri guvernamentale sau private pentru identificarea ca produse ecologice.

Noul logo conţine 12 stele ca simbol al UE ce încadrează un spic de grâu şi înconjurate de un cerc pe care este specificat Biologischer Landbau – Okologischer Landbau. Poate fi folosit în culori galben/albastru sau alb/negru. Referinţele cerute de producţia ecologică sunt specificate pentru fiecare limbă, dar logu-ul poate fi deasemenea bilingv.

Unele ţări din Europa au deja propriul logo pentru producţia ecologică, sau există simboluri private de etichetare cu mult înainte ca Reglementarea U.E. să intre în vigoare. Aceste mărci de calitate, de ex. în Danemarca, Austria, Suedia şi Elveţia, sunt de încredere pentru consumatori şi au apărut datorită exploziei pieţei pentru produsele ecologice din aceste ţări.

Gavril {TEFAN

302

CAPITOLUL 11

Optimizarea structurii producţiei agricole

11.1. Structura de ramură a sistemului agricol de producţie 11.2. Principiile şi factorii care influenţează structura (pofilul) sistemului agricol de producţie 11.3. Optimizarea structurii sistemului agricol de producţie

11.1. Structura de ramură a sistemului agricol de producţie

Structura de ramură a sistemului agricol de producţie poate avea un caracter complex, atunci când sunt dezvoltate mai multe ramuri de producţie, sau un caracter de specializare, când numărul ramurilor este redus. Ca atare, producţia diferitelor ramuri în cadrul structurii de producţie diferă în funcţie de condiţiile concrete în care îşi desfăşoară activitatea fiecare fermă.

Pentru caracterizarea şi delimitarea ramurilor de producţie se utilizează, de obicei, o serie de criterii, dintre care amintim: natura materiilor prime folosite, specializarea forţei de muncă, tehnologia aplicată, caracteristicile şi destinaţia produselor obţinute.

Definirea ramurii de producţie la nivel de exploataţie agricolă trebuie să plece de la două premise bine precizate şi anume: ce se produce?, şi care sunt tehnologiile de producţie?.

În aceste condiţii, apreciem că pentru delimitarea ramurilor de producţie în unităţile agricole nu este suficient doar unul din criteriile menţionate, ci se impune folosirea lor cumulativă. Ramura de producţie poate fi astfel definită: “acea activitate productivă care se carecterizeară prin omogenitetea resurselor materiale şi umane folosite, a tehnologiilor aplicate şi a caracteristicilor şi destinaţiei produselor obţinute.

Dată fiind multitudinea de ramuri de producţie, pe care o întâlnim în unităţile agricole, este necesară o clasificare sau ordonare a ramurilor prin

Economie Agrară

303

folosirea diferitelor criterii de clasificare. Criteriile de clasificare mai importante sunt următoarele:

1) După natura şi caracteristicile produselor obţinute, deosebim ramuri ale producţiei agricole şi ramuri neagricole. La rândul lor, ramurile agricole se împart în: ramuri vegetale (cultura cerealelor, cultura plantelor tehnice, cultura plantelor furajere etc.) şi ramuri animale (creşterea taurinelor, creşterea porcinelor, creşterea ovinelor etc.), iar ramurile neagricole se împart în: ramuri industriale (industriale în diferite stadii a produselor agricole şi a materiilor prime neagricole), construcţii şi prestări servicii.

2) După importanţa economică produselor obţinute, ramurile de producţie se împart în:

a. ramuri de bază sau conducătoare (principale), care ocupă locul preponderent în activitatea întreprinderii agricole, utilizând cea mai mare parte a resurselor de producţie şi asigurând procentul cel mai rdicat din producţia marfă. Aceste ramuri indică profilul şi specializarea producţiei dintr-o zonă sau unitate de producţie;

b. ramuri complementare (secundare), care utilizează resursele rămase disponibile, neutilizate de ramurile de bază, contribuind pe această cale la întregirea ansamblului productiv al intreprinderii şi la sporirea livrărilor de producţie marfă;

c. ramuri ajutătoare ( terţiare) sunt acelea care, de regulă, nu dau producţie marfă, intreaga lor producţie fiind consumată în unitate. Ele se organizează pentru a servi la dezvoltarea producţiei în ramurile de bază şi complementare prin livrarea de produse şi servicii (furaje, tracţiune animală etc.), prelucrarea, depozitarea şi valorificarea diferitelor produse.

3) După gradul de continuitate a procesului de producţie, ramurile pot fi: - ramuri cu o producţie continuă care se caracterizează printr-un ciclu de

producţie neîntrerupt, concretizat în executarea proceselor de muncă tot timpul anului şi obţinerea de producţii şi venituri relativ constante;

- ramuri sezoniere la care, sub acţiunea factorilor natural-biologici, procesul de producţie continuă şi în perioadele de întrerupere a proceselor de muncă, iar obţinerea producţiei are loc, de regulă, o singură dată pe an;

- ramuri sau activităţi anexe producţiei agricole care fie prelucrează materii prime agricole (combinate viticole, semiindustrializarea fructelor, industrialitarea laptelui şi cărnii etc.) sau neagricole (lemn, piatră etc), fie că

Gavril {TEFAN

304

sprijină activitatea productivă din ramurile agricole (ateliere de reparaţii), prestări servicii sau pentru depozitarea şi desfacerea producţiei.

Din prima categorie fac parte, în general, ramurile creşterii animalelor, iar din cea de-a doua, ramurile producţiei vegetale.

4. După relaţiile ce se stabilesc în procesul de producţie avem: • -ramuri care se condiţionează reciproc (nu pot funcţiona unele fără altele,

ex: creşterea animalelor şi producţia de furaje); • -ramuri cumulative (care participă impreună la utilizarea completă a

resurselor din fermă, ex: îmbinarea ramurilor vegetale cu ramurile zootehnice contribuie la utilizarea completă a forţei de muncă pe parcursul anului);

• -ramuri competitive (ramurile care intră în competiţie la utilizarea resurselor de producţie din cadrul fermei, ex: grâul cu porumbul).

Caracterul complex al sistemului agricol de producţie şi-a dovedit superioritatea şi eficienţa faţă de caracterul specializat care imprimă producţiei agricole un grad ridicat de risc şi incertitudine.

11.2. Principiile şi factorii care influenţează structura (pofilul) sistemului agricol de producţie

Structura de producţie a unei ferme trebuie să reprezinte un întreg, constituit din elemente individualizate care nu pot funcţiona decât într-o strânsă intercondiţionare1. Astfel, trebuie să se asigure o succesiune organică a diferitelor stadii ale ciclului de producţie specific ramurilor şi cultirilor agricole.

Principiile combinării raţionale a ramurilor de producţie în unităţi agricole sunt următoarele:

-utilizarea completă şi economică a resurselor funciare. -atenuarea caracterului sezonier al muncii şi folosirea cât mai uniformă

forţei de muncă disponibile, prin dezvoltarea coplexă a producţiei (mai multe ramuri care folosesc uniform forţa de muncă pe tot parcursul anului);

- accelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante; - utilizarea cât mai economică a produselor secundare obţinute. De obicei, în cadrul ramurilor agricole, în afara producţiei principale, se

obţine un volum însemnat de producţie secundară. În producţia vegetală, de exemplu, doar 40-60% din recolta obţinută reprezintă masa produsului principal,

1 Tofan Al. – Organizarea unităţilor agricole. Ed. ECO’ART, Iaşi, 1995.

Economie Agrară

305

iar restul de 60-40% este reprezentat de diferite produse secundare ca: paie, coceni, coleţi, vrejuri, gozuri etc. Produsele secundare obţinute pot fi folosite economic în alte ramuri decât cele în care au fost produse, fapt care implică o îmbinare a diferitelor ramuri şi activităţi. În acest mod devine posibil ca, de pildă, prin dezvoltarea unor ramuri de producţie animală să se transforme aceste reziduri de valoare inferioară în produse cu valoare ridicată, cum sunt: carnea, laptele, lâna etc..

Datorită specificului producţiei agricole, unde lungimea ciclurilor tehnologice este considerabilă, are loc o imobilizare îndelungată a mijloacelor financiare ale întreprinderii. Resursele financiare se investesc tot timpul anului, dar recuperarea lor are loc, de regulă, o singură dată pe an, abia cu prilejul recoltării producţiei.În consecinţă, dacă structura de producţie este axată pe un număr foarte redus de ramuri, încasările din vănzarea produselor obţinute au un caracter neritmic, iar rotaţia activelor circulante este deosebit de înceată. În schimb, dacă activitatea întreprinderii este mai diversificată, îmbinându-se ramuri cu perioade diferite de obţinere a producţiei şi de încasare a veniturilor, are loc o anumită uniformizare a încasărilor, necesarul specific de fonduri pe unitatea de produs scade, iar viteza de rotaţie a activelor circulante sporeşte. Astfel, se poate reduce apelul la credite , dimensionându-se cheltuielile întreprinderii pentru plata dobânzilor. Gradul de complexitate a structurii de producţie a unei ferme rezultă din acţiunea conjugată a unui ansamblu de factori de influienţă, între care deosebim1:

1. Factori de amplificare a structurii de producţie, care acţionează în direcţia existenţei unei structuri de producţie mai complexe, cum sunt: - necesitatea unităţii agricole de a-şi asigura din producţie proprie nevoile

interne; - cerinţa de a avea o rotaţie raţională a culturilor; - micşorarea caracterului sezonier al producţiei întreprinderii şi folosirea cât

mai uniformă în cursul anului a mijloacelor mecanice şi forţei de muncă; - valorificarea în întreprindere a unor produse secundare obţinute în unele

ramuri prin dezvoltarea altora; - reducerea riscurilor legate de intervenţia negativă a factorilor naturali

(îndeosebi climatici) în producţia ramurilor vegetale;

1 Tofan Al. – Organizarea unităţilor agricole. Ed. ECO’ART, Iaşi, 1995.

Gavril {TEFAN

306

- diversitatea favorabilităţii terenurilor agricole ale întreprinderii pentru anumite folosinţe şi culturi.

2. Factori de simplificare a structurii de producţie, care acţionează în direcţia reducerii numărului de ramuri, cum sunt: - valorificarea eficientă a condiţiilor naturale de producţie, în cazul când

acestea sunt favorabile unui număr restrâns de ramuri şi culturi; - necesitatea folosirii tehnicii moderne de lucru şi a tehnologiilor de mare

randament şi productivitate; - cerinţele organizării raţionale a proceselor de producţie şi a specializării

lucrătorilor; - necesitatea de a obţine produse agricole în partizi mari, omogene, care să

faciliteze accesul pe piaţa de desfacere şi să ofere o anumită continuitate relaţiilor contractuale cu diferiţi beneficiari ai producţiei întreprinderii.

Acţiunea fiecărui dintre factorii menţionaţi se manifestă diferit în timp şi spaţiu, rezultând în final, pentru fiecare unitate agricolă, o structură de producţie optimă; corespunzătoare unei anumite etape de dezvoltare. Astfel, acţiunea factorilor de amplificare a structurii de producţie este mai puternică în faza de dezvoltare a fermei. Ulterior, ca urmare a creşterii nivelului de dotare tehnică, are loc o orientare treptată a activităţilor agricole spre criterii de eficienţă şi rentabilitate, sporind acţiunea factorilor de simplificare a structurii de producţie.

11.3. Optimizarea structurii sistemului agricol de producţie În optimizarea structurii sistemului agricol de producţie, abordările

tradiţionale admit faptul că obiectivul producătorului raţional (funcţia obiectiv) este maximizarea profitului. Abordări alternative pleacă de la premisa că obiectivul producătorului este maximizarea satisfacţiei sale, iar aceasta este reflectată într-un număr mai mare de variabile (profitul, vânzările, piaţa, dezvoltarea şi acumularea economică, tehnologiile, supravieţuirea economică, responsabilităţile sociale etc), care includ şi profitul. Astfel producătorul agricol pentru a-şi maximiza “satisfacţia”, va încerca răspuns la întrebarea – Care cultură sau structură de culturi din mulţimea culturilor sau structurilor de culturi posibile este optimă de a se efectua pentru resursele disponibile „pentru banii din buzunar“?

Economie Agrară

307

Răspunsul la întrebare, se fundamentează pe o serie de ipoteze indicate de literatura de specialitate1 şi anume: competitivitatea diferă foarte mult între teritorii, funcţie de starea factorilor de

producţie şi condiţiile de pe piaţă; guvernul prin politicile agricole poate creşte sau micşora oportunităţile de a

obţine avantaj competitiv de la un sector economic, sau altul; întreprinderile care îşi creează cu succes avantajul competitiv în agricultură

sunt acelea care se mişcă rapid pentru exploatarea unei noi pieţe sau a unei noi tehnologii.

Rezultă astfel că, variabilele care determină structura producţiei agricole dintr-un teritoriu sunt: starea factorilor de producţie; cererea şi condiţiile de pe piaţa internă; vigoarea sau dezvoltarea industriilor adiacente (care să susţină agricultura –

furnizorii de inputuri şi prelucrătorii de produse agricole); acţiunile guvernamentale.

I. Starea factorilor de producţie. Teoria avantajului competitiv al înzestrării cu factori de producţie concluzionează:

A. Înzestrarea cu factori de producţie a unui teritoriu joacă un rol mult mai complex în determinarea avantajului competitiv decât este de obicei recunoscut. Spre exemplu, structura producţiei agricole este influenţată de două mari categorii de factori:

- factori pedo-climatici şi factori economici. Astfel, o suprafaţă de pământ din cadrul unui spaţiu ecologic şi economic

dat, are o vocaţie ecologică şi economică pentru anumite culturi. Întotdeauna va exista însă o mulţime de combinaţii (soluţii) posibile din care se pot selecta anumite soluţii care să constituie un program optim de producţie.

Considerând că o suprafaţă de teren dată, are vocaţia de producţie (ecologică) pentru culturile Ci, Ci = (C1, C2, ......, Cm) pentru stabilirea variantei optime de structură a culturilor se pleacă de la (10, 15) stabilirea ordinii de favorabilitate ecologică a culturilor, respectiv mk);C.....CC(C ki ⟨⟩⟩= 21 ; semnul „>“ are semnificaţia „mai favorabil“. În acest sens, cercetările efectuate în ultimele decenii ale anilor 1900 au evidenţiat tot mai mult rolul factorilor climatici în asigurarea unor randamente ridicate în condiţiile în care tehnologiile

1 Otiman P.I., 1999, Economie rurală, Ed. Agroprint, Timişoara

Gavril {TEFAN

308

de cultură au înregistrat o perfecţionare „majoră“. Astfel, în condiţiile din ţara noastră, s-a constatat că la principalele culturi

agricole, producţia medie este mai mică în zona a II-a de favorabilitate faţă de zona I-a, cu valori cuprinse între 12,5% la cultura sfeclei pentru zahăr şi 44,5% la cultura de soia (tab. 11.1.).

De asemenea, în cadrul aceleeaşi zone de favorabilitate, în unităţile agricole cu aceeaşi înzestrare tehnică şi mod de organizare şi conducere a producţiei, randamentele la hectar oscilează în funcţie de gradul de manifestare a factorilor naturali de la un an la altul.

Spre exemplu, la cultura porumbului în condiţiile de la S.C.A. Secuieni – Neamţ, faţă de producţia medie calculată pe o perioadă de 15 ani (1975 – 1990), abaterile în funcţie de favorabilitatea anilor din punct de vedere climatic au valori cuprinse între 4,6% şi 15,4% (tab. 11.2.).

Aceste date confirmă influenţa factorilor pedo-climatici asupra nivelului producţiei agricole şi implicit asupra eficienţei economice a acesteia (nivelul cheltuielilor de producţie pentru aceleaşi condiţii de sol rămâne relativ acelaşi indiferent de gradul de manifestare al factorilor climatici iar producţiile medii oscilează), respectiv importanţa lucrărilor de bonitare a terenurilor agricole în funcţie de care lista culturilor favorabile „K“ va fi mai mică faţă de numărul maxim de culturi posibil (m) –K < m.

Tabelul 11.1.

Producţia medie (kg/ha) la principalele culturi agricole în funcţie de zona de favorabilitate pedoclimatică

Zona I Zona II Cultura kg/ha % kg/ha % zona I

Grâu 3100 100,0 2100 67,7Porumb 3700 100,0 2700 73,0Soia 1800 100,0 1000 55,5Floarea soarelui 2000 100,0 1600 80,0Sfeclă pentru zahăr 32000 100,0 28000 87,5Cartof 25000 100,0 17000 68,0

Economie Agrară

309

Tabelul 11.2.

Abaterea faţă de producţia medie a zonei la cultura porumbului în funcţie de favorabilitatea anilor din punct de vedere climatic

Clasa de favorailitateAbaterea faţă de producţia medie

(1975-1990) – % – Foarte favorabil +9,1 ÷ + 15,4Favorabil + 4,6 ÷ + 9,0Normal ± 4,5Nefavorabil -4.6 ÷ - 9,0Foarte nefavorabil - 9,1 ÷ -15,4

B. Înzestrarea cu factori de producţie are un caracter dinamic (şi „de

aceea, poate fi îmbunătăţită, creată şi specializată, deoarece „puţini factori de producţie sunt moşteniţi“ de un teritoriu. De obicei aceştia sunt creaţi prin investiţii (excepţie fac factori climatici care sunt foarte greu controlabili). Literatura de specialitate reformulează, de asemenea, conceptul de abundenţă a factorilor de producţie ca sursă a avantajului, postulând în schimb acest fapt un dezavantaj în comparaţie cu situaţia în care lipsa factorilor poate contribui la succesul unei ramuri naţionale prin stimularea inovaţiei. Întreprinderile care provin din naţiuni cu resurse limitate pot învăţa să exploateze mobilitatea factorilor de producţie prin convingerea forţei de muncă calificate să înveţe să deţină abilităţile necesare, prin licenţe sau achiziţii de tehnologie.

Din acest punct de vedere, factorii de producţie se împart în categorii mai puţin agregate decât împărţirea tradiţională în muncă/pământ/capital şi anume: resurse umane, resurse fizice, condiţii climatice, experienţă, localizare geografică, resurse de capital, infrastructură.

De asemenea, se propune o ierarhie a acestora, care face distincţie între factori de bază şi avansaţi şi între factori generali şi specializaţi. Factorii de bază nu necesită investiţii importante pentru a fi exploataţi (de exemplu, resursele naturale, clima, munca necalificată, poziţia geografică). Factorii avansaţi, pe de o parte, deseori reclamă investiţii consistente şi susţinute şi vizează o forţă de muncă înalt calificată şi o infrastructură modernă. Furnizarea locală a acestor factori avansaţi de producţie este considerată foarte importantă pentru abilitatea

Gavril {TEFAN

310

agriculturii de a obţine şi menţine succesul, deoarece este deosebit de dificil de a-şi procura factorii necesari de pe piaţa internaţională.

Mai mult, factorii avansaţi de producţie joacă un rol definitoriu în productivitatea ramurii.

Factorii de producţie generali pot fi utilizaţi în mai multe sectoare (cereale, leguminoase, plantaţii, de exemplu), în timp ce factorii de producţie specializaţi nu pot fi folosiţi decât de un număr restrâns de culturi (personalul specializat, experienţa şi cunoştinţele de producţie doar pentru o anumită grupă de culturi etc.). Aceşti factori de producţie specializaţi pot fi folosiţi ca o bază pentru susţinerea avantajului competitiv, deoarece ei sunt cei mai rari, cei mai dificili şi cei mai puţin accesibili.

Spre exemplu, lucrările de concepţie reprezintă acea categorie de activităţi prin care se stabilesc elementele componente ale tehnologiilor, importanţa lor, modul de execuţie, mijloacele necesare şi costul solicitat. Lucrările de concepţie se stabilesc de către specialişti în funcţie de rezultatele cercetărilor privind aportul măsurilor de ordin tehnic la realizarea producţiei agricole.

Dintre măsurile de ordin tehnic ce le poate întreprinde producătorul agricol, unele presupun efort financiar (sămânţă, lucrările solului, fertilizarea, întreţinerea culturii, combaterea bolilor şi dăunătorilor, irigarea), în timp ce altele presupun o repartizare mai raţională a aceloraşi resurse (rotaţia culturilor epoca de însămânţare).

Rezultă astfel că producătorii agricoli trebuie să înceapă să creeze şi să amelioreze factorii de producţie dacă doresc să-şi consolideze o poziţie dominantă în competiţia naţională şi internaţională, trebuie să contribuie la dezvoltarea de factori de producţie avansaţi şi specializaţi prin investiţii continue, în mod particular, atunci când agricultura se confundă cu dezavantaje în ceea ce priveşte factorii de producţie, este important ca concurenţa internă să fie stimulativă pentru alocarea şi folosirea cât mai adecvată a acestora. Doar astfel producătorii agricoli vor putea obţine avantaje competitive asupra concurenţilor străini şi vor reuşi să iniţieze inovaţia continuă pentru a putea să rămână în competiţie.

II. Cererea şi condiţiile pe piaţa internă, orientează producătorii spre o anumită structură de producţie. Ce se va produce depinde direct de caracteristicile cererii, de nivelul şi structura pieţei interne; de preţ şi de mecanismul prin care nevoile consumatorilor de pe piaţă sunt transmise producătorilor.

Economie Agrară

311

III. Furnizorii de inputuri şi industriile adiacente agriculturii. Al treilea determinant al structurilor de producţie îl reprezintă furnizorii interni de inputuri care pot crea avantaje pentru diferite sectoare. Acestea pot fi, de exemplu, asigurarea rapidă şi preferenţială a celor mai ieftine inputuri, furnizarea regulată etc.

Prezenţa industriilor adiacente care consumă produse agricole este, de asemenea, o sursă a avantajului competitiv, în strânsă interdependenţă tehnică. De vreme ce aceste industrii adiacente au un cuvânt important de spus în filierele agroalimentare, succesul acestora va duce la creşterea proporţională a cererii pentru produsele agricole. Acest efect de multiplicare a avantajului competitiv este considerat a fi cel mai puternic în stabilirea structurii producţiei agricole când firma care deţine avantajul competitiv are şi un avantaj în experienţă şi cunoştinţe.

IV. Acţiunile guvernamentale. Guvernul poate creşte sau micşora oportunităţile de a obţine avantaj competitiv, prin politici agricole.

Obiectivele politicilor agricole includ consideraţii privind stabilitatea politică şi socială, integrarea economiei naţionale, dezvoltarea securităţii alimentare, creşterea exportului, prevenirea malnutriţiei, creşterea veniturilor la nivel regional (ex: îmbunătăţirea producţiei agricole în regiunea “X” defavorizată din punct de vedere economic) şi naţional (ex: acoperirea unui deficit al balanţei de plăţi).

Măsurile de politică agricolă au impact direct asupra a trei mari actori economici – producătorii agricoli, consumatorii şi bugetul naţional şi indirect asupra structurii producţiei agricole prin orientarea producătorilor către produsele subvenţionate sau susţinute prin alte măsuri economice.

Sintetizând cele prezentate, apreciem că „alegerea unei variante optime de structură a producţiei” are la bază avantajele competitive şi presupune parcurgerea următoarelor etape:

A. Analiza stării factorilor naturali de producţie şi identificarea vocaţiei ecologice a terenurilor agricole pentru anumite culturi.

Pentru identificarea vocaţiei ecologice a terenurilor agricole pentru anumite culturi se calculează - indicele ecologic al culturilor agricole (IECi) – exprimă probabilitatea cu care o cultură agricolă întâlneşte condiţii favorabile de producţie pe criterii de eficienţă economică în funcţie de mărimea factorului ecologic cuantificată prin nota de bonitare (G Ştefan, 2000).

Gavril {TEFAN

312

Mărimea factorului ecologic este variabilă pentru diferite plante de cultură în funcţie de plasticitatea ecologică a acestora (23, 88). Pentru unele plante de cultură, domeniul economic al factorilor ecologici cu limită maximă este mai larg, aceste plante putând fi amplasate într-un număr mai mare de sole sau pe suprafeţe mai extinse într-un teritoriu dat.

Pentru determinarea IECi, G Ştefan propune următoarea relaţie de calcul:

×

−−= 100100

NbNbPEIE .minCi

Ci , unde:

100 – suprafaţa totală a zonei – %; PECi – prag bioeconomic de cultivare a unei culturi (este nota de bonitare la care producţia obţinută dă profit egal cu zero); Nbmin. – nota de bonitare minimă cu care este apreciat un teren pentru o anumită cultură – (nr. pct.) calculată în funcţie de PECi şi abaterea medie (Γ) a notelor de bonitare a terenurilor agricole pe sole faţă de nota medie pe total zonă. spre exemplu, pentru cultura grâului

74%,IECi =

×

−−= 100

3314622100

Valoarea rezultată indică faptul că pe 74% din terenurile arabile ale zonei analizate, cultura grâului întâlneşte condiţii bioeconomice favorabile de producţie, respectiv indică suprafaţa maximă ce poate fi ocupată de o cultură (Ci) pentru condiţiile de producţie date. Calculul IECi este realizat în cadrul programului de optimizare pe calculator pe baza informaţiilor referitoare la capacitatea de producţie a terenurilor agricole exprimată prin notele de bonitare pe sole şi culturi, a producţiilor medii obţinute pe sole şi culturi, a consumurilor intermediare la unitate de suprafaţă pe culturi, respectiv a veniturilor totale la hectar pe culturi. Prin prelucrarea şi compararea informaţiilor privind potenţialul bioeconomic al „solelor“, introduse în program pe culturi se calculează IECi pentru întreaga unitate teritorială considerată (zonă, microzonă, exploataţie agricolă etc.).

Să presupunem că o suprafaţă de teren dată, proprietatea unui agent economic agricol, are vocaţie ecologică (de producţie) pentru culturile Ci, Ci=(C1,C2,…,Cm).

Economie Agrară

313

Prima problemă care se pune în vederea stabilirii elementelor programului de producţie constă în elaborarea ordinii de favorabilitate ecologică, adică:

Ci=(C1>C2>…>Ck); k<m, K…?i unde semnul “>” are semnificaţia “mai favorabil”. Întotdeauna lista culturilor favorabile k va fi mai mică faţă de numărul

maxim posibil de culturi i=m. B. Dat fiind faptul că producţia vegetală are unele caracteristici

determinate de rotaţia (succesiunea) culturilor pe aceiaşi suprafaţă de teren, în fiecare caz se pune problama determinării coeficienţilor (maximi) de structură (rotaţie) – Ri pentru fiecare cultură. Astfel se calculează indicele de rotaţie a culturilor agricole (IRCi) - exprimă frecvenţa cu care o cultură poate reveni pe aceeaşi solă în funcţie de cerinţele faţă de asolament şi are de obicei valori subunitare, adică: 0 < IRCi ≤ 1. IRCi este utilizat în stabilirea suprafeţelor maxime ce urmează a fi ocupate de o anumită cultură în total teren cultivat. Calculul IRCi se realizează pe baza informaţiilor privind rezultatele tehnico-economice ale verigii tehnologice „asolament“.

Pentru unele culturi, care suportă monocultura, coeficienţii de rotaţie pot să aibă mărime maximă, adică egali cu 1, dar pentru cele mai multe culturi coeficienţii sunt subunitari, adică:

0<Ri ? 1, i=1,2,…,n În acest caz, listei Ci, i=1,2,…, k ? i, i se ataşează lista coeficienţilor de

rotaţie, obţinăndu-se o nouă listă: C(R)i=[C(R)1, C(R)2,….,C(R)k,…,C(R)m] k<m, k ? i C. Factorul fundamental al programului de producţie îl constituie

cererea pieţei. Dacă un produs este solicitat de piaţă acesta va intra în atenţia producătorului, iar dacă nu este căutat evident că nu poate fi inclus în programul de producţie.

Produsele-marfă solicitate de piaţă constitue o altă listă Mj: Mj=(M1,M2,…,Mn), care reprezintă importanţă pentru fundamentarea programului de

producţie. Din interferenţa celor două liste Ck şi Mj se obţine a treia listă care arată

din mulţimea de culturi k câte se găsesc pe lista produselor-marfă Mj, obţinându-se Ch, h ? [k,j], h ? j.

Gavril {TEFAN

314

D. Stabilirea volumul producţiei (Qh) din fiecare cultură, adică cât trebuie să fie producţia marfă Qh?.

Decizia cu privire la programul de producţie trebuie completată cu tehnologiile de producţie, costurile produselor şi preţurile probabile (posibile) de obţinut la produsele finite.

Toate elementele programului de producţie pot fi rezolvate cu ajutorul calculului marginal al producătorului prin funcţiile de producţie.

Economie Agrară

315

CAPITOLUL 12

Modele de agricultură

12.1. Agricultura integrată economic

12.2. Agricultura ecologică 12.3. Agricultura multifuncţională 12.1. Agricultura integrată economic

Agricultura integrată economic presupune o reexaminare fundamentală a

politicilor de dezvoltare, iar în esenţă se rezumă la “adoptarea unei filozofii de dezvoltare care conduce la antrenarea micilor agricultori şi a fermierilor în activităţi economice care înbină producţia agricolă, producţia neagricolă şi serviciile astfel încât să rezulte un acces mai facil la resursele productive, un portofoliu mai complex al locurilor de muncă, venituri mai mari (ex: îmbinarea producţiei agricole cu industriile prelucrătoare determină “plus de valoare adăugată” pentru economia spaţiul rural) şi o creştere fermă a calităţii vieţii”. Conceptul de agricultură integrată economic se diferenţiază de conceptul de agricultură integrată tehnic care presupune sisteme integrate de producţie (ex: cobaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor).

A. Conceptul de integrare economică

Integrarea economică reprezintă un proces care presupune conexiuni funcţionale simple şi eficiente între producţie, valorificare şi consum. Acest proces conduce la realizarea filierelor integrate pe produse sau grupe de produse agroalimentare.

O filieră este un sistem economic format din ansamblul relaţiilor funcţionale care leagă producătorii, prelucrătorii, transportatorii, depozitarii, comercianţii şi/sau bursele de mărfuri care au ca obiectiv comercializarea aceluiaşi produs.

B. Forme de integrare agroalimentară

Gavril {TEFAN

316

Principalele forme de integrare sunt următoarele: Integrarea verticală, urmăreşte gestiunea unui produs de la materia

primă până la produsul alimentar final, determinând în principal filiere de produse. La baza filierei există un centru decizional care controlează tot fluxul, centru numit întreprindere integratoare (întrepriderile integrate îşi pierd libertatea de decizie şi au diferite profile: producţie, prelucrare, transport, comerţ etc.). Procesul de integrare verticală constă în coordonarea întreprinderilor cu activităţi conexe, situate, fie în acelaşi sector, fie în sectoare diferite ale complexului economic. De obicei, în această formă de integrare există o întreprindere integratoare, mai multe întreprinderi integrate, cum la fel de bine poate fi şi o societate (asociaţie) a producătorilor agricoli care integrează activităţile din amonte sau din avalul producţiei agricole. Deci, integrarea verticală a produselor agricole este orice fel de coordonare dintre două sau mai multe unităţi care se situează pe trepte diferite şi succesive în lanţul operaţiunilor de: livrare de mijloace de producţie agricole, producţia ca atare, condiţionarea sau prelucrarea produselor agricole, colectarea, depozitarea, transportul şi desfacerea producţiei finite. Integrarea orizontală, urmăreşte organizarea producătorilor preponderent în sisteme cooperatiste (se referă la întreprinderi de acelaşi tip). Aceste organizări, reprezintă înţelegeri ale unor agenţi economici cu acelaşi profil, de regulă, la un anumit stadiu al filierei (exemplu – producătorii de grâu,), cu scopul de a le creşte puterea pe piaţă. Procesul de integrare pe orizontală are în vedere întreprinderi şi activităţi de acelaşi gen, plasate la nivelul aceleiaşi verigi a lanţului economic. Este de fapt un proces de „coordonare sub un centru de decizie unic, a fazelor identice ale unei activităţi productive sau comerciale”. În cazul integrării orizontale fermierii nu îşi pierd libertatea de decizie. Integrarea combinată sau circulară antrenează simultan sau succesiv activităţi din acelaşi stadiu, orizontal şi pe flux vertical.

Sistemele de integrare cuprind trei paliere, şi anume: - sistemul agenţilor operatori; - sistemul centrelor decizionale; - sistemul de relaţii. Sistemul agenţilor operatori cuprinde1, la rândul lui, cele şapte sectoare

principale ale activităţilor agroalimentare, şi anume: - agricultura, în speţă fermierii;

Economie Agrară

317

- industriile agricole şi alimentare, inclusiv restaurantele şi alte unităţi de acest tip (catering);

- industria şi serviciile pentru consumurile intermediare şi echipamentele celorlalte sectoare;

- comerţul internaţional; - unităţile socio-economice de consum. Sistemul centrelor decizionale cuprinde trei categorii, şi anume:

• tipul cooperatist, unde integrarea agricultorilor este o asociere a producătorilor independenţi, de regulă pentru activităţi în aval, prin structuri cooperatiste piramidale şi grupuri de iniţiere profesionale sau de alt tip (producători, grupuri regionale);

• tipul industrial, în care organizaţii puternice reprezentând, de regulă, mari întreprinderi, din sfera comerţului sau din domeniul industriilor prelucrătoare, care au capacitate investiţională, integrează activităţile agroalimentare de la producătorii agricoli până la consumatorul final;

• tipul autointegrării sau sistemul microintegrării, un sistem în curs de expansiune, unde producătorii agricoli caută nişe ale producţiei agroalimentare, de regulă inguste şi strict specializate, realizând produse de calitate în mici unităţi proprii, atât în producţia agricolă, cât şi în activitatea de transformare şi distribuţie intermediară. Aceasta permite realizarea de valoare adăugată considerabilă din activităţi postrecoltă şi dă o nouă semnificaţie dimensiunii exploataţiei. Astfel de activităţi sunt de semnalat în cazul produselor alimentare nepoluate, produselor de specialităţi regionale (brânzeturi, mezeluri). Micile ferme care realizează agroturismul sunt exemplele tipice.

Sistemul de relaţii între diferitele activităţi este determinat de cele trei modalităţi tipice integrării agroalimentare1, şi anume: - integrarea contractuală, care este apreciată ca o integrare parţială, unde coordonarea activităţii filierelor este realizată prin contracte; 1Gavrilescu D. şi colab., 2000 – Economie agroalimentară, Ed. Expert, Bucureşti - integrarea prin proprietate, sau integrarea propriu-zisă, sau integrarea înaltă, caracterizată prin fuziunea întreprinderilor, controlul majorităţii acţiunilor, organizarea de filiale etc.;

Gavril {TEFAN

318

- alte forme de integrare, care sunt rezultate ale combinaţiilor în diferite proporţii ale primelor două forme, precum şi a altor modalităţi de integrare, cum ar fi integrarea prin adeziune sau prin înţelegere. -

C. Integrarea agroalimentară – proces micro şi macroeconomic Deşi integrarea agroalimentară este un proces general, caracteristic şi

însoţitor al dezvoltării în ţările cu economie modernă, din punctul de vedere al planului macroeconomic, aceasta se realizează pe diferite paliere şi anume1:

Integrarea internaţională. Se manifestă prin marile organizaţii de tipul FAO, organizaţii de tip Uniunea Europeană sau alte tipuri de organizaţii şi înţelegeri regionale.

Integrarea la nivel naţional este concretizată prin sistemele agroalimentare naţionale sau prin complexele agroindustriale naţionale extrem de diferenţiate datorită, în special, politicilor care le susţin. Această formă de integrare poate fi caracterizată prin trei tipuri, şi anume:

- tipul expansionist, urmărind, în afara dezvoltării naţionale, obţinerea de surplusuri agroalimentare şi cucerirea pieţelor externe (SUA, Canada);

- tipul protecţionist, urmărind protecţia înaltă a producătorilor interni şi asigurarea unei autosatisfaceri cât mai mari din consumul intern (Japonia);

- tipul specializat, urmărind în diferite proporţii ambele obiective, (Elveţia).

Integrarea ca proces microeconomic urmăreşte organizarea agenţilor şi se manifestă pe două planuri majore, şi anume: o Integrarea prin firme naţionale sau transnaţionale. Acest nivel este

caracteristic marilor firme naţionale şi transnaţionale caracterizate transversal prin naţionalizarea sau internaţionalizarea filierelor şi promovarea produselor de marcă cu înaltă standardizare (Unilever, Coca-Cola, Nestlé). În prezent, se apreciază că 36% din afacerile agroalimentare pe plan mondial sunt asigurate de primele 100 mari societăţi naţionale şi

1Gavrilescu D. şi colab., 2000 – Economie agroalimentară, Ed. Expert, Bucureşti transnaţionale de acest tip.

o Integrarea pe filiere reprezintă organizarea proceselor microeconomice, de regulă, pe produs sau grupe de produs..

Economie Agrară

319

D. Avantajele integrării agroalimentare sunt: - asigură stabilitatea desfacerii producţiei şi implicit a veniturilor

producătorilor; - intensifică specializarea ca element de progres în productivitate; - simplifică circuitele tehnologice şi comerciale; - reduce costurile; - asigură un management mai eficient; - competitivitate puternică pe piaţă. Inconvenientele integrării agroalimentare sunt: - dependenţa excesivă a producătorului de integrator; - îngustarea sferei de acţiune a spiritului antreprenorial; - integrarea verticală slăbeşte puterea de negociere a agricultorului; - atenuarea şi reducerea elasticităţii comportamentale a fermei

familiale ca unitate de bază în producţia agricolă. E. Modele de integrare

a. Agricultura contractuală reprezintă acea formă de integrare în care se încheie contracte ferme între producători agricoli şi agenţii economici specializaţi în prelucrarea produselor agricole primare, constituind în esenţă un mijloc de control asupra producţiei agricole. Cu cât clauzele prevăzute în contract privind cantitatea şi calitatea producţiei, condiţiile de producţie, inclusiv procesele tehnologice obligatorii etc., sunt mai numeroase, cu atât producţia agricolă este mai controlată de beneficiar şi subordonată intereselor integratorului. În schimbul obligaţiilor ce şi le asumă, agricultorul trebuie să primească, în virtutea contractului, o serie de avantaje privind aprovizionarea cu factori de producţie, credite, asigurarea valorificării produselor, preţuri garantate etc. În aceste condiţii, contractul este un instrument de organizare şi reglementare a pieţei, făcând legătura dintre diferitele verigi ale lanţului economic.

Agricultura contractuală s-a răspândit în ultima jumătate de secol în toată lumea, devenind de fapt un instrument de reglare a legăturilor dintre verigile complexului economic agroindustrial.

b. Integrarea verticală totală constă în integrarea unui ansamblu complet de operaţiuni dintr-un anumit lanţ economic, ca de exemplu: producerea mijloacelor de producţie, aprovizionare, producţie, prelucrare, distribuţie la

Gavril {TEFAN

320

angrosişti şi vânzarea cu amănuntul (sau numai o parte din acest ansamblu), de aşa manieră încât integratorul să poată lua decizii privind toate stadiile lanţului de activităţi integrate. O astfel de integrare o putem întâlni şi când toate aceste activităţi fac parte din aceeaşi întreprindere.

Integrarea totală se realizează pe bază de contracte, deciziile fiind luate de către polul integrator în virtutea sistemului de contracte ce stabilesc relaţiile reciproce dintre participanţi. Întreprinderile şi asociaţiile (firmele) integrate, deşi autonome în mod juridic, în realitate sunt dominate economic, datorită diferenţei de putere economică şi financiară şi polul integrator.

c) Integrarea verticală ascendentă se caracterizează prin controlul executat de către firma prelucrătoare (pol integrator) asupra producţiei agricole, prin încheierea de contracte cu producătorii agricoli.

d) Integrarea verticală descendentă se caracterizează prin integrarea de către firma industrială de prelucrare (pol integrator) a activităţilor din avalul său (activităţi comerciale).

În timp ce integrarea ascendentă are drept scop asigurarea aprovizionării cu materii prime a polului integrator care prelucrează materiile prime agricole, integrarea descendentă urmăreşte asigurarea debuşeelor necesare pentru vinderea certă a produselor finite.

În centrul lanţului de activităţi ale integrării totale, sectorul industrial de prelucrare este promotorul integrării, întrucât el era capacitatea economică şi financiară necesară realizării acestui proces de integrare şi nu agricultura.

e) Agri-business-ul este o formă a integrării verticale care constă într-o formă de cooperare comercială, având drept scop introducerea unei metode sistematice de aprovizionare a pieţei cu unul sau mai multe produse. Principiul fundamental al agri-businessului constă în crearea unei legături directe între cererea şi oferta de produse agroalimentare. În condiţiile agriculturii private formată din milioane de mici exploataţii individuale, fiecare fermier produce ce crede el că i-ar oferi pământul şi condiţiile naturale de care dispune şi pe care le-ar putea vinde cu profit. Aceasta face ca fermierii să se găsească mereu în faţa unor circumstanţe neaşteptate. Pentru a elimina aceste incertitudini, agri-business-ul se bazează pe introducerea unui volum previzional de mărfuri care corespunde cu cererea. Graţie studiilor de piaţă, întreprinderea de comercializare va şti cu aproximaţie, pentru fiecare produs, cantităţile ce speră a fi vândute. Pe această bază, va intra în legătură cu producătorii agricoli solicitându-le cantităţile

Economie Agrară

321

respective. În acest mod sunt create condiţiile necesare de informare a producătorilor agricoli privind ce şi cât trebuie să producă pentru a beneficia de venituri rezonabile.

În condiţiile ţării noastre, dintre diferitele forme de integrare din perioada de tranziţie la economia de piaţă, forma contractuală de integrare de desfăşoară oarecum mai satisfăcător.

f) Holding-ul este o altă formă de integrare verticală, aplicabilă ruralului. Este cunoscut faptul că în condiţiile economiei naturale, exploataţia

agricolă autarhică îşi asigură singură ansamblul activităţilor agricole şi a celor legate de ea, cum ar fi: aprovizionarea cu factori de producţie (utilaje, mână de lucru, seminţe etc.), prelucrarea produselor agricole brute, comercializarea surplusurilor (vânzarea directă pe piaţă) etc.

Dezvoltarea economiei de piaţă a dus treptat la preluarea unor funcţii economice, tehnice şi comerciale de către sectoarele economice din amonte şi din aval, sectoare care au devenit autonome, diversificându-se şi specializându-se la rândul lor. În amontele producţiei agricole s-a dezvoltat un puternic sector al factorilor de producţie şi un un complex de servicii necesare agriculturii, în timp ce în aval se extinde şi se diversifică sectorul de prelucrare, conservare, păstrare, distribuire en-gros şi comercializare cu amănuntul. Această autonomizare şi diversificare din amontele şi avalul agriculturii, au favorizat constituirea pe baza principiului integrării verticale complexe agroindustriale denumite şi holdinguri agroindustriale. Aceste structuri se pot forma la nivel de localitate sau zona rurală, cu grade de complexitate diferite (de la foarte simple la foarte complexe), dar toate respectând principiile integrării, al complementarităţii şi eficienţei.

Holdingul l-am putea defini deci, ca un ansamblu organizat de activităţi agricole, industriale, servicii, transport, desfacere finală, aflate pe raza unei localităţi rurale sau grup de localităţi prin care să se valorifice eficient resursele agricole şi neagricole locale.

Privit din punct de vedere funcţional, holdingul agroindustrial constă dintr-un şir de stadii (etape) în care se produce şi prin care trece producţia agricolă până ajunge la consumator. Fiecărei etape îi corespunde o funcţie tehnică sau economică după cum urmează:

1. Etapa producerii mijloacelor de producţie necesare producţiei agricole şi cu care omul intervine în procesul de muncă din agricultură, etapă ce se realizează în amonte de agricultură. Evoluţiile din economiile ţărilor avansate

Gavril {TEFAN

322

pun în evidenţă faptul că asistăm la o reapropiere a producţiei factorilor de producţie de mediul rural, întrucât amplificarea diviziunii muncii, corelată cu creşterea vertiginoasă a nevoilor agriculturii, nu a mai putut fi satisfăcută de industriile urbane, fenomene stimulate şi de amplificarea formelor de integrare.

2. Serviciile necesare agriculturii sunt în mare parte funcţii desprinse de agricultură sau funcţii noi apărute ca urmare a modificării sistemelor de agricultură, noi tehnologii (irigare, chimizare, prognoză şi avertizare boli şi dăunători) etc.

Aprovizionarea constituie unul din serviciile deosebit de importante care face legătura dintre producţia factorilor de producţie şi producţia agricolă, fiind o funcţie economică de amonte. Prin ea se asigură producătorilor agricoli activele fixe şi activele circulante (seminţe, îngrăşăminte, carburanţi etc.), fără de care o agricultură modernă nu este de conceput. În aceeaşi sferă a serviciilor trebuie considerate şi serviciile bancare, transporturile, reţeaua sanitar-veterinară, învăţământul agricol, reţeaua fitosanitară. Diverse instituţii care deservesc agricultura.

3. Producţia agricolă propriu-zisă se constituie ca o funcţie tehnică, cuprinzând cele două ramuri fundamentale: producţia vegetală şi producţia animală şi reprezintă axul central al holdingului agroindustrial în jurul căruia gravitează toate celelalte activităţi din amontele şi avalul agriculturii.

4. Prelucrarea producţiei agricole este etapa plasată în avalul producţiei agricole, care presupune prelucrarea produselor agricole de la recoltare şi până la consumul final. După datele FAO, indicele mediu de prelucrare este cuprins între 50 – 60 %, diferenţiat pe produse şi ţări, de exemplu: SUA – 84 %, Japonia – 91 %, Anglia – 79 %, Norvegia – 65 %, Franţa – 62 %.

Opraţiunile de prelucrare a produselor agricole sunt foarte diferite, mergând de la simpla conservare (depozitare) până la prelucrarea destul de sofisticată. Rezultă că în sectorul prelucrării produselor agricole, lanţul economic are o mulţime de verigi care se succed până la realizarea produsului final destinat consumului. Această diversificare de prelucrare favorizează şi fenomenul de integrare, cu participarea din ce în ce mai mult a spaţiului rural.

5. Distribuţia producţiei agroindustriale, constituie o verigă intermediară între producătorii agricoli şi reţeaua comercială propriu-zisă, de cele mai multe ori sub forma comerţului en-gros şi semi-gros, plasată în diverse puncte ale lanţului distribuţiei.

Economie Agrară

323

6. Comercializarea propriu-zisă a produselor agricole este ultimul stadiu pe care îl străbate produsul înainte de a ajunge în sfera consumului, fiind totodată şi ultima verigă a lanţului economic general, funcţie îndeplinită de către comerţul cu amănuntul. Toate aceste forme de integrare sunt mai mult sau mai puţin prezente în viaţa economică, în funcţie şi de gradul de dezvoltare generală şi de politicile economice promovate.

g) Integrarea orizontală de tip cooperatist care constă în unirea liber consimţită a producătorilor agricoli în societăţi şi asociaţii agricole, cu scopul de a produce anumite produse (grâu, sfeclă pentru zahăr, floarea soarelui, îngrăşarea tineretului bovin, ovin etc.), de a utiliza în comun anumite utilaje şi maşini costisitoare (combine, utilaj de administrat pesticide şi erbicide etc.), de a executa anumite lucrări de interes general (irigaţii, plantaţii în masiv etc.), de a se aproviziona cu materiale necesare producţiei agricole (seminţe, îngrăşăminte, furaje combinate, combustibili etc.) sau pentru a-şi vinde produsele proprii, asociaţii pentru protecţia agricultorilor etc.

Asocierea în unităţi cu şi fără personalitate juridică, bazată pe contopirea patrimoniului de producţie a gospodăriilor ţărăneşti în societăţi agricole sau asociaţii, poate fi considerat ca un prim pas al procesului de integrare orizontală. Crearea unor astfel de cooperative în ţările occidentale reprezintă un fenomen de reacţie din partea agricultorilor împotriva consecinţelor integrării de tip capitalist şi de a face faţă concurenţei.

Expansiunea viitoare a mişcării cooperatiste este strâns dependentă de furnizarea creditelor atât pentru agricultură, cât şi pentru cooperative. Formarea marilor întreprinderi agricole – în urma procesului de integrare – pune în evidenţă nevoile existenţei unui credit operativ.

Concluzionând, integrarea economică creează oportunităţi pentru populaţia agricolă prin posibilităţile unor ocupaţii complementare.

12.2. Agricultura ecologică

Gavril {TEFAN

324

Agricultura ecologică se bazează pe un sistem agricol care pune în valoare resursele naturale astfel încât să se asigure păstrarea calităţii solului, utilizează tehnicile de cultură raţionale, elimină consumurile de substanţe chimice dăunătoare mediului şi sănătăţii umane. UE a stabilit un catalog pentru agricultura ecologică în care se autorizează produsele chimice pentru fertilizare şi tratamentele plantelor şi animalelor.

Statistic, produsele biologice sunt definite în standardele naţionale şi internaţionale, standarde care limitează consumul de factori de intensivizare (îngrăşăminte, pesticide etc) solicitat de procesele de producţie. Aceste produse au efecte care nu sunt imediat percepute de consumatori. Spre exemplu, dacă ne referim la estetica produsului final (formă, mărime, culoare etc), consumatorul va alege foarte greu să susţină producţia sănătoasă pentru mediu prin decizii de cumpărare, deoarece aceste produse la prima vedere nu sunt atractive pentru piaţă. În acest sens producătorii „bona fide” (de bună credinţă în sensul produselor biologice) au nevoie de protecţie, astfel încât să se evite renunţarea la producţia ecologică datorită nevandabilităţii produselor sau mai rău, ca alimentele produse convenţional să fie împachetate şi vândute ca ecologice (organice). Mulţi fermieri convenţionali pot vinde produsele (cu preţuri mari în unele cazuri), folosind etichete „cultivat cu dejecţii organice”. Dar, ar trebui să fie clar că utilizarea îngrăşămintelor organice este numai o mică parte a unui sistem total organic, care presupune cultivarea terenului agricol prin sisteme ecologice cu cel puţin doi ani înainte ca produsele obţinute să fie clasificate ecologice.

Asemenea constatări sunt dăunătoare adevăratului producător ecologic deoarece ele deformează piaţa şi produc confuzie în rândul consumatorilor, generând o lipsă de încredere.

O cale prin care interesele consumatorilor şi producătorilor pot fi protejate sunt standardele de producţie stabilite de organisme competente, independente şi fără interese comerciale directe. Dezvoltarea standardelor privind produsele biologice este legată de dezvoltarea agriculturii ecologice din anii 1940. Astfel prima instituţie în acest domeniu a apărut în Anglia în anul 1946 sub numele de Asociaţia Solului. Aceasta furniza suport logistc pentru un grup mic de producători consacraţi, a căror alimente produse organic au avut un impact mic pe piaţa comercială până la mijlocul anilor 1970. La sfârşitul anilor 1970, proporţia terenurilor lucrate organic în Anglia a fost de mai puţin de a - 20 - a parte din 1 %.

Economie Agrară

325

Pe parcursul anilor 1970, singura piaţă stabilită în Anglia era pentru cereale produse ecologic şi în particular pentru grâul panificabil. Organic Farmes and Growers Ltd (OF & G), o cooperativă de marketing înfiinţată în 1975, a fost principalul furnizor, vânzând grâul pentru făină în numele membrilor săi. Cum grâul panificabil era singurul produs organic vandabil la acea vreme, a existat o presiune considerabilă din partea cererii, astfel încât membrii OF & G sau specializat pe producţia de grâu. Acest fapt a condus la asolamente neechilibrate, rezultând un control redus asupra buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, efectul fiind producţii foarte mici.

Decât să se corecteze problemele de asolament prin introducerea unor noi culturi pentru care era o cerere mică pe piaţa ecologică, soluţia a fost crearea unei noi firme situată la „jumătatea drumului”(în sensul produselor biologice): OFG2, care mai târziu a fost înlocuită cu BFG2 şi mai recent cu „Guild of Conservation Food Producers Conservation Grade”. Noua firmă pentru a obţine producţii competitive foloseşte selectiv factori de intensivizare (nitratul chilean, superfosfat, potasiu şi o serie de erbicide), motivând că aceste inputuri au un impact mai scăzut asupra mediului şi afectează mai puţin calitatea alimentelor decât alte inputuri chimicale mai concentrate.

Alte organizaţii, cum ar fi British Organic Farmers (BOF), Organic Growers Association (OGA), Soil Association şi Elem Farm Research Center, au apreciat că această îndepărtare de la adevăratele standarde biologice a fost o eroare serioasă, nu numai pentru că consumatorii au fost induşi în eroare dar, mai important, pentru că inputurile permise nu au legătură cu dezvoltarea unei agriculturi ecologice. Această situaţie a fost efectul faptului că, fermele biologice nu au putut susţine economic producţia (datorită producţiilor mici au fost nevoite să apeleze la metodele de producţie convenţionale).

Pe parcursul anilor 1980 sa înregistrat o creştere semnificativă a cererii şi ofertei de produse ecologice, atât cantitativ, cât şi ca diversitate a produselor.

La sfârşitul anilor 1980, la Standardele Soil Association au aderat aproape 450 de producători. Standardele Soil Association au devenit, de asemenea, o cerinţă a câtorva dintre marile magazine.

Cele mai multe standarde ecologice cer ca terenul să fie lucrat organic cel puţin 2 ani după care produsele pot fi calificate ca ecologice.

Sunt 2 motive principale pentru asta.

Gavril {TEFAN

326

Primul, este de a reduce riscul reziduurilor de pesticide ce contaminează produsul ecologic. Cel de-al doilea, mai important, este de a asigura angajamentul producătorului că va produce ecologic şi că va respecta balanţa ecologică necesară funcţionării corespunzătoare a unui sistem ce urmează a fi instalat. Nu va fi în interesul adevăraţilor producători organici ca alţi producători să alterneze anual între producţia convenţională şi cea biologică, astfel obţinând beneficii şi de la ajutorul “chimicalelor” şi de la piaţa cu preţ ridicat, în timp ce consumatorii nu au beneficii semnificative pentru protecţia mediului şi îmbunătăţirea calităţii alimentelor.

Pe pacursul acestei perioade de conversie, producătorii pot avea producţii mari, dar nu pot primi preţuri ridicate şi de aceea pot suferi dificultăţi financiare. Pentru a ajuta aceşti producători, multe organizaţii biologice au introdus standarde de conversie (tranziţie). În Europa acestea includ câteva din marile companii cum ar fi Bialand în Germania şi organizaţii biodinamice. Biody este nivelul de conversie (distinct faţă de „conservation” grach) pentru standardele Demeter al mişcăriii biodinamice. Aceste nivele de conversie, în general, cer o declaraţie a conversiei fermei la managementul biologic total. Producţia vîndută sub aceste niveluri de conversie are în general preţuri mai mici decât cele din sistemul total organic.

În Anglia, „Soil Association” a ezitat asupra introducerii nivelurilor de conversie, deşi standardele permit în cazul animalelor să se consume o cantitate limitată de furaj de pe terenuri în conversie pentru ca produsele obţinute să poată fi calificate sub simbolul lor. Aceasta este recunoaşterea faptului că altfel în realitate va fi nevoie de 5 sau mai mulţi ani până când crescătorii de animale se pot califica sub simbolul Soil Association, asumând o conversie pas cu pas pe o anumită perioadă. Soil Association permite ca produsele de la fermele în conversie să fie vândute cu numele „Soil Association – Conversie Organică Aprobată”, dar nu sub simbolul Soil Association.

Mai recent unele firme au început să accepte, «cultivat după Standardele IFOAM» (Federaţia Internaţională a Mişcării pentru Agricultura Biologică). Aceste Standarde, revizuite ultima dată în 1989, intenţionează a fi o linie de bază, un punct de pornire de unde organizaţiile naţionale să-şi poată dezvolta propriile standarde. Standardele IFOAM sunt folosite, de asemenea, în unele cazuri, pentru a decide dacă produse cultivate după unele standarde naţionale sunt acceptate la comerţul interţări.

Economie Agrară

327

Existenţa mai multor standarde nu este utilă consumatorilor sau vânzătorilor şi produce confuzie pe piaţă. Astfel proporţia fraudei este foarte mare datorită absenţei unei definiţii universal acceptate pentru produsele ecologice. Recunoscând asta în UE, s-a definitivat un regulament ce defineşte hrana produsă ecologic. Astfel în “ Codex Alimentarius”, ferma ecologică este definită ca un sistem de management care promovează utilizarea unor practici de producţie care se caracterizează prin: -creşterea activităţii biologice a solului; -sporirea biodiversităţii; -menţinerea pe termen lung a fertilităţii solului; -reciclarea unor produse agricole care să se întoarcă ca nutrienţi în sol; -practici agricole care protejează mediul.

Reglementările de bază privind producţia ecologică în UE sunt prevăzute în regulamentele 2092/1991, 2078/1992 şi 2092/1999.

Suprafaţa cultivată în sistem ecologic pe plan mondial este de 15,8 milioane ha (pe primul loc se situează Australia cu 7,6 mil ha). În medie producţia ecologică creşte cu 20-30% pe an. În UE s-au cultivat în sistem ecologic 3,7 milioane ha, respectiv 2,9% din SAU (2001).

Danemarca este unul din pionerii promovării agriculturii ecologice, care. din anul 1987 a introdus prima legislaţie organică, urmată de o politică guvernamentală activă de promovare a sistemelor de cultură ecologică. Fermele ecologice din Danemarca ocupă 10,8% din terenul agricol total (în 2002, 300.000 ha). Dezvoltarea rapidă a acestui sector din ultimii ani este rezultatul unui suport guvernamental susţinut şi unei bune cooperări între agenţii guvernamentali, fermieri şi magazine. În particular a luat fiinţă “Coop Danemarca” (FDB), care reuneşte interesele statului, fermierilor şi comercianţilor. Datorită controlului guvernamental privind eticheta (simbol unic) hrana şi băuturile biologice sunt uşor de identificat în Danemarca. Eticheta este foarte bine cunoscută de consumator datorită publicităţii intensive.

În Germania primele ferme cu management ecologic au apărut la începutul secolului XX, când au apărut şi primele magazine cu produse “sănătoase” (Reformhauser).

Oricum agricultura ecologică a rămas un sector nesemnificativ până în anii 1980, iar produsele se vindeau numai în magazine specializate. Abia în 1990 când lanţurile convenţionale en detail au început să comercializeze produse ecologice, vânzările au început să crească. Astăzi, Germania privită ca piaţă pentru produse organice este cea mai mare din Europa (3,8 miliarde dolari) şi a

Gavril {TEFAN

328

doua din lume după SUA. Cererea va creşte în anii ce vin: cerinţele pentru sănătate şi mediu sunt în creştere, disponibilitatea se îmbunătăţeşte continuu şi gama de produse se diversifică.

În 2001 erau 11.200 de ferme ecologice în Germania, arealul cuprins fiind de 687.000 ha (2,9 % din holdingul agricol şi 3,8 % din total teren agricol).

În UK din 100.000 ferme, 1200 produc în acord cu cerinţele biologice începând cu anul 1997. Aceste ferme gestionează o suprafaţă de 3% din terenul arabil total. Piaţa biologică cu amănuntul pentru produsele organice a fost apreciată în Anglia, în valori absolute la 1600 milioane lire sterline în anul 2003 iar în valori relative la 3% din piaţa totală a produselor alimentare. Principalele produse biologice sunt: fructele, legumele, plantele medicinale şi aromatice.

Din vânzările totale de produse biologice 69% au loc prin supermarketuri şi 11% prin livrarea direct la domiciliu sau, comandă prin poşta a cutiilor cu fructe şi legume proaspete de sezon.

Piaţa biologică în Franţa a început să se dezvolte în anii 1970. În anii 1990 producţia şi consumul produselor biologice a început să cunoască un ritm mai rapid de creştere, dar cu o rată mai redusă decât în ţările învecinate.

Franţa cu cei 58 milioane de locuitori are, una din cele mai mari pieţe de alimente din Europa. Cu toate acestea consumul pe locuitor şi cota de piaţă a produselor biologice înregistrează valori foarte mici (din total vânzări de alimente, produsele biologice reprezintă 1%, respectiv 2,5 miliarde dolari). În structura vânzărilor de produse biologice lanţurile de supermarketuri au o proporţie de 42%, magazinele specializate 28% şi vâzările directe (la poarta fermei, prin corespondenţă etc) 30%. O cantitate în creştere se aşteaptă să fie vândută prin cantine şi restaurante, care se previzionează că vor câştiga importanţă pe piaţa ecologică.

Olanda este o ţară mică cu o populare densă unde agricultura are un rol marginal, în termeni de suprafaţă şi venituri. În locurile unde agricultura se practică, sistemul este intensiv. Principalele domenii de producţie sunt: fructe, legume, plante ornamentale şi flori. Cota de piaţă a produselor ecologice era de aproximativ 1,5% în 2000, deci asemănătoare cu a altor ţări UE. Aceasta se datorează în parte faptului că, în Olanda produsele biologice sunt relativ mai scumpe comparativ cu produsele convenţionale şi mult mai scumpe decât cele din ţările învecinate.

Economie Agrară

329

O jumătate din produsele biologice se comercializează prin vânzarea specializată. În ultimii ani interesul supermarketurilor pentru aceste produse a crescut în mod constant. Astăzi, majoritatea supermarketurilor vând produse organice în filialele lor. În ultimii 2 ani procentul produselor biologice comercializate prin supermaketuri a crescut de la 19% la 27%. Diferenţa, aproximativ 25% este comercializată prin restaurante, direct prin magazine de fermă şi pe pieţe săptămânale regionale.

În România, agricultura ecologică este reglementată prin următoarele norme jurudice: HG 917/2001; OG 34/2000; HG 677/2001; OM 70 şi 417/2002. Suprafeţele cultivate în sistem ecologic reprezintă 0,7% din SAU, respectiv 75.500 ha (2004). În evoluţie se înregistrează o tendinţă puternică de creştere, spre exemplu faţă de anul 2000 în anul 2004 suprafaţa cultivată ecologic a crescut de 5,3 ori. Potenţialul de producţie în sistem ecologic în România este de 15 – 20 % din suprafaţa agricolă utilă. Piaţa românească de produse ecologice este în formare; peste 95% din produse se exportă în Germania, Elveţia, Olanda şi Italia. Principalele produse exportate sunt: cereale, oleaginoase, fructe de pădure miere de albine, telemea de oaie.

12.3. Agricultura multifuncţională Dezvoltarea conceptului de multifuncţionalitate a agriculturii este legat de

dezvoltarea durabilă. În acest sens se apreciază că agricultura are 5 funcţiuni (14): • Prima dimensiune ţine de faptul că lumea agricolă produce atât bunuri

alimentare, cât şi bunuri nealimentare. Prin urmare, agricultorii asigură securitatea alimentară a întregii populaţii, precum şi materii prime pentru diferite industrii.

• A doua dimensiune ţine de necesitatea dezvoltării activităţilor de transformare a materiilor prime agricole, prioritar în mediul rural. În acest fel, o parte a populaţiei agricole poate fi absorbită în aceste activităţi aducătoare de venituri alternative.

• A treia dimensiune are în vedere faptul că agricultorii produc bunuri private pentru protecţia bunurilor publice (peisaje, biodiversitate, mediu, cultură etc.).

• A cincia dimensiune vizează faptul că o parte din ceea ce produce agricultorul poate fi comercializat, dar altă parte ţine de bogăţiile necomercializabile, care pot fi protejate de către acesta (mediul natural).

Gavril {TEFAN

330

Producerea şi prezentarea bunurilor necomerciale, de o mare bogăţie şi diversitate locală, pun în valoare meseria de agricultor în termeni noi.

Deşi populaţia agricolă este în scădere şi a devenit o minoritate, aceasta îndeplineşte funcţii multiple. Multifuncţionalitatea exprimă necesitatea recunoaşterii meseriei de agricultor, o meserie specializată şi complexă, dar care trebuie legată de cerinţele pieţei şi ale societăţii.

Aplicarea conceptului comunitar de multifuncţionalitate în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană impune abordarea agriculturii nu, pur şi simplu, ca o activitate oarecare de producţie, ci ca o activitate de conservare a resurselor şi a mediului pe cea mai mare parte a teritoriului naţional. În acest context, se schimbă locul şi viitorul lumii agricole în Europa. Multifuncţionalitatea agriculturii impune guvernelor şi Comunităţii Europene să ţină seama de faptul că nu sunt suficiente reglementările de piaţă pentru a proteja peisajele şi resursele locale, ci sunt necesare măsuri pe termen lung în vederea dezvoltării rurale durabile.

Uniunea Europeană îşi schimbă modelul de agricultură în procesul de reformă a Politicii Agricole Comune, din motive de protecţie a mediului, de stabilizare a populaţiei rurale şi de asigurare a securităţii alimentelor. Dezvoltarea durabilă impune modernizarea modelului agricol european, în parametri ce ţin de sănătatea oamenilor şi a animalelor şi protecţia capitalului natural.

Comisia europeană defineşte agricultura multifuncţională ca o agricultură competitivă care va trebui progresiv să concureze pe piaţa mondială fără subvenţii exagerate, să folosească metode de producţie prietenoase faţă de mediu, să producă produse de calitate, să menţină diversitatea peisajului şi a lumii rurale, să genereze şi să păstreze locurile de muncă.

Agricultura multifuncţională trebuie să promoveze următoarele deziderate: securitatea alimentară; respectul faţă de mediu şi menţinerea societăţii rurale.

1Davidovici I. şi colab., 2002, Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert, Bucureşti

Economie Agrară

331

CAPITOLUL 13

Politici agroalimentare 13.1. Politici agragroalimentare – delimitări, conţinut, obiective

13.2. Structura sectorului agroalimentar 13.3. Problemele principale ale sistemului agroalimentar 13.4. Echitate şi eficacitate în politicile agroalimentare 13.5. Instrumente ale politicilor agroalimentare 13.6. Fundamentarea şi efectele măsurilor de politică agroalimentară 13.7. Tendinţe ale politicilor agroalimentare şi de dezvoltare rurală 13.1. Politici agroalimentare – delimitări, conţinut, obiective

Politica, în sens general, este definită ca o intervenţie a statului în

economia de piaţă. Astfel, prin termenul de politică se înţelege “cursul acţiunii alese de guvern în ce priveşte un aspect al economiei (ex. industria, agricultura, servicii, venituri, preţuri etc.). În acest sens, politica agroalimentară este parte componentă a politicii economice generale (PEG).

P.E.G. = Pmonetară + Pfiscală + Ppreţuri + Pcomercială + Pagroalimentară + Pvalutară + Pinvestiţii + Pregională + Pindustrială + Alte politici Pentru delimitarea conceptului de politică agroalimentară, L. Malassis

(1992) sublinia următoarele1: • politicile agricole se raportează la activităţile şi la gospodăriile agricole; • politicile alimentare privesc produsele, consumurile şi, consumatorii; • politicile agroalimentare reprezintă ansamblul intervenţiilor care cuprind

lanţul alimentar în totalitatea sa, cu cele şapte componente principale: agricultura, industriile, distribuţia agricolă şi alimentară, restaurantele, industriile şi serviciile aferente, comerţul exterior agroalimentar şi consumul.

Datorită organizării sociale şi instituţionale actuale, aceste trei tipuri de politici nu îşi pot găsi în general corespondente operaţionale şi delimitate.

1Davidovici I. şi colab., 2002, Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert, Bucureşti

Gavril {TEFAN

332

Pentru a defini conceptul de politică agroalimentară există mai multe puncte de vedere: 1. politica agroalimentară reprezintă un ansamblu de măsuri juridice de execuţie

şi administrare, care influenţeză în mod direct sau indirect, condiţiile de realizare şi valorificare a producţiei agricole cu scopul îmbunătăţirii producţiei şi al nivelului de trai al populaţiei;

2. politica agroalimentară cuprinde ansamblul intervenţiilor de stat în influenţarea factorilor cererii şi ofertei de produse agricole şi alimentare;

3. politica agroalimentară este ansamblul acţiunilor politice direcţionate cu prioritate spre sectoarele de exploataţii agricole şi de agrobusiness, cu influenţe asupra deciziilor producătorilor individuali şi a firmelor.

Plecând de la aceste considerente putem concluziona că politica agroalimentară este definită ca ansamblul hotărârilor deciziilor şi acţiunilor pe care le aplică statul asupra factorilor cererii şi factorilor ofertei cu scopul îmbunătăţirii producţiei şi al nivelului de trai al populaţiei.

Sfera de acţiune a politicilor agroalimentare se extinde în mod corelat cu alte politici economice (fiscală, preţuri, industrie etc.) şi cuprinde următoarele noţiuni: politica preţurilor, politica de marketing, politica imputurilor, politica de credit etc.

Sfera de acţiune a politicii agroalimentare se extinde asupra mai multor domenii, cum ar fi: - aprovizionarea cu mijloace de producţie pentru agricultură; - asigurarea condiţiilor de producţie agricolă; - comercializarea produselor; - procesarea producţiei agricole; - relaţii de structuri de proprietate şi de exploataţii.

Politicile agroalimentare cuprind politici de preţ, de marketing, de imputuri, de cercetare etc.

Politica preţurilor cuprinde acţiuni desemnate a influenţa nivelul şi stabilitatea preţurilor.

Politica de marketing are în vedere drumul parcurs de produsele agricole de la poarta fermei la consumatorul domestic sau la consumatorul extern.

Politica imputurilor – influenţează preţurile plătite şi cheltuielile efectuate de către firme pentru obţinerea produselor.

Economie Agrară

333

Politica de cercetare – urmăreşte generarea şi difuzarea noilor tehnologii destinate să crească productivitatea resurselor.

Toate aceste politici sunt definite drept politici sectoriale şi au ca scop să influenţeze dezvoltarea socială şi economică a sectorului agroalimentar.

Obiectivele politicilor agroalimentare - sunt subordonate obiectivelor generale ale politicii economice precum şi valorilor normative de bază acceptate de societate într-o perioadă dată. (ex: libertatea, egalitatea şanselor, dreptatea, siguranţa, participarea, dezvoltarea etc.). De asemenea iau în considerare contribuţia sectorului agroalimentar la dezvoltarea economică.

Contribuţia sectorului agroalimentar la creşterea economică se concretizează în următoarele elemente:

- contribuţia de produs – asigurarea producţiei alimentare; - contribuţia de piaţă – concretizată în cererea fermierilor pentru producţiile

industriale; - contribuţia de factori – prin transferul de forţă de muncă şi capital; - contribuţia de devize – prin export – şi excedentul de balanţă comercială; - contribuţia la dezvoltarea sectorului managerial - favorizează procesul industrializării mediului rural.

Starea sectorului agroalimentar are implicaţii majore asupra economiei în ansamblu: influienţează productivitatea prin schimbări tehnologice în sectorului agroalimentar; influienţează venitul naţional; influienţează dezvoltarea altor sectoare ale economiei.

Obiectivele politicii agroalimentare includ consideraţii privind stabilitatea politică şi socială, integrarea economiei naţionale, dezvoltarea securităţii alimentare, creşterea exportului, prevenirea malnutriţiei, creşterea veniturilor unui grup particular de fermieri săraci; creşterea economiei regionale (ex: îmbunătăţirea producţiei agricole în regiunea “X” defavorizată din punct de vedere economic) şi naţionale (ex: acoperirea unui deficit al balanţei de plăţi).

Obiectivele pot fi împărţite după criterii de eficienţă, stabilitate, distribuţie şi libertate economică:

1. După eficienţă: - alocarea resurselor între sectoare (mobilitatea factorilor de

producţie); - alocarea resurselor în cadrul sectorului (structura exploataţiielor); - diviziunea muncii între regiuni;

Gavril {TEFAN

334

- diviziunea internaţională a muncii; - influenţele externalităţilor (mediul înconjurător şi locurile comune). 2. După stabilitate:

- preţuri de consum stabile; - preţuri de producţie stabile; - asigurarea satisfacerii cererii alimentare; - balanţa de plăţi echilibrată. 3. După distribuţie:

- între grupuri economice (fermieri, procesatori, producătorii de mijloace de producţie, consumatori);

- între gospodării (cerinţe sociale); - între regiuni (regiuni rămase în urmă); - între generaţia prezentă şi viitoare; - sprijin internaţional pentru dezvoltare, ajutor alimentar. 4. După libertatea economică:

- politica competitivităţii; - existenţa individuală. Arhitecţii politicilor din diferite perioade şi ţări se orientează după

principii generale cum sunt: - asigurarea stabilităţii politice şi sociale; - stabilitatea economică; - influenţarea transformărilor structurale necesare în economie; - creşterea economică; - echitate socială etc. În acest cadru general, politica agroalimentară are un caracter de politică

structurală, regională, cu interdependenţe stricte cu politica comercială, fiscală şi monetară.

De asemenea obiectivele politicilor agroalimentare se împart în două: - obiective ale creşterii economice - obiective care să îmbunătăţească distribuţia veniturilor. Obiectivele pot fi formulate explicit sau urmărite fără transparenţă. Spre

ex:, scopul creşterii competitivităţii pe plan mondial generează obiectivul favorizării unităţilor mai mari, în detrimentul firmelor mici, fără ca acest obiectiv să apară formulat clar.

Economie Agrară

335

13.2. Structura sectorului agroalimentar Analiza structurii sectorului agroalimentar este necesară pentru a defini

cât mai punctual direcţiile de acţiune prin politicile agroalimentare. Analiza structurală are ca obiect următoarele nivele1: A. Tipologic: -după activitate, sunt şapte domenii care asigură alimentaţia, şi anume:

agricultura, industriile agricole şi alimentare, distribuţia agricolă şi alimentară, restaurarea, industriile şi serviciile aferente (pe consumuri intermediare şi echipamente), comerţul internaţional şi unităţile socio-economice de consum.

-după produs, structura cuprinde practic produsul sau grupul de produse pe filieră, de la producţia de materie primă agricolă până la consumul final. De exemplu, la produsul pâine se urmăreşte producerea de grâu, făină şi pâine, precum şi activităţile adiacente acesteia.

-după proprietate sau management, structura cuprinde categoria producătorilor agricoli, inclusiv fermele comerciale, micile întreprinderi, marile întreprinderi private, cooperaţia, subsectorul de stat compus din domeniul privat al statului şi subsectorul public.

B. Funcţional: 1. Producţia agricolă În structura agroalimentară, agricultura este furnizorul principal de

produse agricole, produse alimentare (ouă, fructe, legume), materii prime pentru prelucrare în produse alimentare.

Ponderea materiilor prime destinate prelucrării este din ce în ce mai mică, pe măsură ce economia agroalimentară devine mai sofisticată.

Această dinamică este exprimată sintetic de faptul că locul agriculturii în valoarea produsului alimentar final manifestă o tendinţă de scădere, pe măsură ce societăţile alimentare se dezvoltă. Expunerea din tabelul 13.1. evidenţiază faptul că în SUA şi România (situate la poli opuşi din punct de vedere al stadiului de dezvoltare agroalimentară) ponderea agriculturii în valoarea produsului alimentar final este diferită – numai 19% în SUA şi aproape dublă în România.

2. Transformarea Transformarea materiilor prime agricole s-a constituit şi dezvoltat în

activităţi industriale de proporţii, cu schimbarea ocupaţiilor şi modificarea cererii

1Davidovici I. şi colab., 2002, Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert, Bucureşti

Gavril {TEFAN

336

nutriţionale, cu creşterea şi rafinarea cererii. Transformarea acţionează asupra produselor agricole neomogene,

perisabile, sezoniere, dispersate regional. Efectele principale sunt omogenizarea, conservarea, stocarea, diversificarea.

Tabelul.13.1. Locul agriculturii în valoarea produsului alimentar final

Activităţi postrecoltare Perimetrul economic Agricultura

Total Din care: servicii

SUA 19 79 39 Uniunea Europeană 26 74 37 România 36 64 21

Sursa:Davidovici I. şi colab., 2002, Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert, Bucureşti

3. Distribuţia Pe filierele agroalimentare, distribuţia se structurează în canale de gros şi

detail şi se desfăşoară din ce în ce mai frecvent pe circuite care integrează o diversitate de produse. Distribuţia face în fapt legătura între produsele agroalimentare şi consumatorul final.

Rolul, poziţia şi dinamica acesteia este direct proporţională cu dezvoltarea economiei agroalimentare. Suprapunerea în mare măsură a distribuţiei cu activitatea strict comercială determină şi natura dinamismului acestei funcţiuni.

Analiza comparativă a influenţei progresului economic asupra principalelor activităţi din filierele agroalimentare semnalează grade inegale de dezvoltare a acestora. Cel mai dinamic domeniu s-a dovedit a fi distribuţia, urmată de activitatea de transformare, iar domeniul cu cel mai lent « feed-back » este producţia agricolă. Concurenţa pentru dominarea pieţei a creat un mecanism activ de „ competitivitate verticală” în sistemele agroalimentare. Astfel dezvoltarea distribuţiei a creat numeroase fuziuni (integrarea lanţului agroalimentar), având ca efect scăderea costurilor de comercializare. Astfel sistemul agroalimentar a căpătat valenţele economiei de scală. Sistemele „hard discount” (reduceri mari pentru produsele cu garanţii de marcă ale fabricii, distribuite direct la consumator

) au mărit competiţia atât pe orizontală, cât şi pe verticală. Această luptă de

Economie Agrară

337

dominaţie este încă în progres şi se aşteaptă efecte dominant pozitive pentru calitatea şi preţurile produselor agroalimentare.

13.3. Problemele principale ale sistemului agroalimentar

Suma de probleme specifice sistemului agroalimentar ar putea să difere

de la o perioadă la alta şi de la o ţară la alta, dar natura problemelor este în esenţă aceeaşi şi vizează în principal următoarele aspecte:

1. – locul şi rolul producţiei agroalimentare în cadrul economiei naţionale;

2. – politica de exploatare a fondului funciar; 3. – filiera produselor agroalimentare; 4. – politica veniturilor; 5. – sistemul de finanţare; 6. – integrarea europeană. 1. Rolul producţiei agroalimentare în economie are în vedere susţinerea

agriculturii şi industriei alimentare ca ramuri care asigură ocuparea forţei de muncă din mediul rural şi relaţiile ce se crează între creşterea economică globală şi creşterea economiei agroalimentare;

2. Politica de exploatare a fondului funciar cuprinde: a) regimul juridic funciar; b) formele de exploatare; c) consolidarea sistemului de proprietate; d) promovarea integrării şi cooperării economice.

3. Filiera produselor agroalimentare include ansamblul activităţilor de aprovizionare, producţie, prelucrare, distribuţie şi vânzare cu amănuntul. Aceasta presupune sprijin pentru: reducerea costului social al alimentaţiei; garantarea calităţii produselor; intervenţii de reglementare în cazul unor distorsiuni majore privind preţurile; dezvoltarea instituţiilor pieţei, dezvoltarea comerţului şi a canalelor de marketing.

4. Politica veniturilor se referă la : a) subvenţii pe unitate de producţie; b) alocaţii de venit pe baza mecanismelor pieţei; c) promovarea activităţii antreprenoriale; d) îmbunătăţirea condiţiilor instituţionale ale realizării veniturilor – programe de management pentru stări critice; păstrarea puterii de cumpărare a consumatorilor.

5. Sistemul de finanţare a agriculturii: - crearea de instituţii specifice de finanţare;- sistem de finanţare care să ofere capitalizarea agricultorilor.

Gavril {TEFAN

338

6. Politica de integrare europeană vizează: îmbunătăţirea reciprocă a condiţiilor accesului la piaţă; - stabilirea concesiilor şi a compensaţiilor (compromisurilor). Motivele intervenţiei statului pe filiera produselor agroalimentare sunt:

* instabilitatea ofertei datorită influenţelor factorilor naturali; * modelul de agricultură; * imperfecţiunile pieţei – micii producători se impun greu pe piaţă faţă

de monopolurile de comercializare şi de prelucrare; * siguranţa alimentară; * conservarea resurselor naturale; * diferenţa de venituri între agricultură şi alte ramuri; * instabilitatea cererii. Intervenţia statului urmăreşte întotdeauna găsirea unui compromis

pentru armonizarea intereselor, de regulă contradictorii, ale celor trei actori principali ai politicilor agroalimentare – producători, consumatori şi guvern.

La nivelul producătorilor problemele diferă pe orizont scurt şi lung. Pe orizont scurt, problema majoră constă în instabilitatea preţurilor de

achiziţie a produselor agricole. În ţările dezvoltate, atât oferta cât şi cererea mai ales pentru produsele agricole inferioare, prezintă elasticitate redusă în raport cu modificarea preţului, ceea ce înseamnă că o variaţie relativ mică în volumul ofertei sau cererii implică variaţii mari de preţ (curba cererii şi a ofertei are formă abruptă).

Se observă că o variaţie relativ mică în producţie implică schimbări mari în preţ, respectiv oscilaţia preţului este accentuată chiar şi la mici modificări ale ofertei (sau ale cererii).

Pe termen lung, apar următoarele inconveniente pentru fermieri: - mobilitatea redusă a factorilor de producţie agricolă (plantaţii, maşini specializate, forţă de muncă) limitează elasticitatea ofertei şi posibilitatea orientării acesteia după cerere; - progresul tehnic determină creşterea productivităţii şi presează asupra reducerii preţului la produsele agricole; - elasticitatea cererii este redusă în raport cu veniturile (în ţările dezvoltate).

Toatre acestea generează în final reducerea veniturilor fermierilor. Politica agroalimentară încearcă să contracareze efectele acestor tendinţe

Economie Agrară

339

economico obiective prin măsuri de susţinere a preţurilor produselor agricole sau a veniturilor fermierilor şi procesatorilor. Aceste măsuri impun însă preţuri de consum mai ridicate şi cheltuieli bugetare susţinute.

13.4. Echitate şi eficienţă în politicile agroalimentare Într-un sistem economic dat, importanţa relativă a cheltuielilor alimentare

depinde în particular de capacitatea de cumpărare a consumatorilor, de politica economică globală şi de politica agricolă şi alimentară. Politicile macroeconomice sunt de obicei mai mult sau mai puţin discriminatorii. Ele tind să favorizeze unele sectoare ale economiei în raport cu altele sau să favorizeze fie pe producători, fie pe consumatori. Dacă obiectivul este dezvoltarea agroalimentară în vederea satisfacerii tuturor consumatorilor, se impune ca alternativă o politică agricolă sau o politică a consumului alimentar.

Dilema politicilor priveşte sprijinul pentru consum sau pentru producţie1. Prima variantă conduce la o politică de echitate pe termen scurt, a doua la o politică de eficacitate pe termen lung. Sărăcia agricolă este un factor fundamental de blocaj al dezvoltării agroalimentare; în schimb, avantajarea consumatorilor poate contribui la sărăcia rurală.

Politicile care urmăresc echitatea alimentară orientează resursele spre consum, respectiv au ca obiect creşterea capacităţii de cumpărare în ce priveşte consumul alimentar. Aceste politici se măsoară prin procentul populaţiei care atinge sau depăşeşte pragul nutriţional recomandat pe o scală a echităţii alimentare, de la 1 la 10 (10 - nivelul saţietăţii cantitative). Într-o societate săracă, 20-30 % din populaţie îşi va satisface nevoile alimentare, iar într-o societate de consum, acest procentaj atinge 80-90%.

Cercetările arată că în raport cu dezvoltarea, economia se industrializează, puterea medie de cumpărare creşte şi echitatea alimentară se îmbunătăţeşte. Creşterea şi dezvoltarea economică are la bază o investiţie iniţială şi nu un consum. Spre exemplu, în anii 1950, SUA au avut politici de orientare a resurselor spre informatizarea societăţii, respectiv spre consum. Efectul, în anii 1970, SUA a devenit cea mai informatizată societate din lume. La polul opus, Japonia a avut politici de orientare a resurselor spre informatizarea întreprinderilor, efectul concretizându-se în faptul că întreprinderile japoneze au o

1Davidovici I. şi colab., 2002, Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert, Bucureşti

Gavril {TEFAN

340

foarte bună productivitate, căreia cu greu îi fac faţă întreprinderile din SUA. Plusul de productivitate a creat noi resurse care în timp au determinat creşterea consumului şi informatizarea societăţii japoneze. Creşterea economică este o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru eliminarea sărăciei şi subalimentaţiei, oricare ar fi nivelul de dezvoltare. Pentru a atinge stadiul saţietăţii cantitative generalizate este absolut necesară o politică economică şi socială corespunzătoare.

Politicile care urmăresc eficienţa producţiei agroalimentare se măsoară prin productivitatea muncii care permite satisfacerea cererii efective corespunzătoare unui nivel dat de dezvoltare economică.

Orice decizie politică presupune un schimb între eficienţă şi echitate. Problema este să ştim dacă câştigul de echitate justifică pierderea eficienţei şi, de asemenea, până când este convenabil să amânăm echitatea în numele eficacităţii. În acest sens, concluzionăm ca la nivel european politicile agroalimentare au fost orientate în special spre echitate, iar în SUA spre eficienţă. Rezultatul este că în prezent Uniunea Europeană produce cea mai scumpă mâncare din lume, mult peste preţurile produselor agroalimentare din SUA. De ce? Pentru că, peste costul normal de producţie se adaugă şi subvenţia care, în unele cazuri este mai mare decât costurile tehnologice. Prin efect, produsele europene au un cost social foarte ridicat şi sunt necompetitive pe pieţele internaţionale. Acesta este unul din motivele principale prin care negocierile de liberalizare a comerţului mondial cu produse agricole este în impas (vezi negocierile din cadrul acordului pentru tarife şi comerţ GATT, în cazul „Rundei Uruguay”. Sub presiunea SUA, a început un proces susţinut, caracterizat prin voinţa politică a reducerii până la dispariţie a protecţionismului şi exacerbarea regulilor pieţei, respectiv a competitivităţii). Se pune astfel problema dacă UE trebuie să continuie politicile agroalimentare de subvenţii masive bazate pe echitate, sau trebuie să se orienteze spre noi politici mai puţin intervenţioniste care au ca fundament criteriile de eficienţă?.

Politicile agroalimentare în mod practic, trebuie să aibă ca scop creşterea eficacităţii producţiei alimentare şi ameliorarea echităţii între partenerii lanţului alimentar, coordonarea şi organizarea lanţului alimentar, subvenţii pentru dezvoltare şi reglare. Pe măsura progresului economic, dar mai ales pe măsura capitalizării, creşte gradul de organizare al filierelor. Organizarea acestora se manifestă prin accentuarea organizării pieţelor agroalimentare şi a conturării unui cadru din ce în ce mai larg pentru elaborarea politicilor agroalimentare. Procesele de integrare agroalimentară se cristalizează tot mai intens la nivelul organizării

Economie Agrară

341

microeconomice. În acest sens, Davidovici I. şi colab. (2002) arată că marile societăţi transnaţionale se dezvoltă de sus în jos şi acaparează pieţele, integrând producţia agricolă şi celelalte activităţi. În paralel, organizaţiile de tip cooperatist (agregate ale asocierii agenţilor economici cu precădere din agricultură) se dezvoltă de jos în sus şi manifestă, de asemenea, o tendinţă puternică de proliferare. Ca urmare, problema politicilor de integrare agroalimentară este, la ora actuală, din ce în ce mai frecvent prezentă la nivel regional ori transnaţional, la nivelul unor grupuri interstatale, la nivelul unor organizaţii internaţionale şi la nivel planetar. Această manifestare are ca efect un adevărat conglomerat de politici, al căror grad de coerenţă creşte din ce în ce mai mult.

În acest context, la nivel macroeconomic, politicile internaţionale devin din ce în ce mai coerente şi mai des convenite între grupuri de state, acestea contribuind direct şi la organizarea politicilor naţionale. Puternic legate de politicile macroeconomice, de potenţialul de producţie şi consum şi, nu în ultimul rând, de conjunctura internaţională, politicile naţionale vizează un determinism iniţial şi conjunctural dublat de „o reparaţie a intervenţiilor asupra lanţurilor agroalimentare şi o coerenţă globală a acestora”.

Intervenţiile statului sunt puternic particularizate în Japonia, în ţările Uniunii Europene (UE) şi SUA. Ele reprezintă cei trei poli definitorii ai tipurilor de politici agroalimentare din ţările dezvoltate (tabelul 13.2.).

Tabelul 13.2. Tipurile de finanţare publică a politicii agroalimentare

Cercetare Formare Dezvol-

tare

Protecţia produ-selor

Raţiona-lizarea şi structu-

rarea produc-ţiei

Preluc-rare,

distribu-ţie,

ajutorul consuma-

torului

Susţine-rea

preţului

Altele

SUA 4,2 2,8 8,3 54,4 18,6 11,7 Japonia 3,3 0,4 37,9 1,6 43,8 13,0 UE 6,0 0,2 26,2 10,2 56,8 0,6

Sursa: Gavrilescu, Dinu, 1996. Aceşti poli, judecaţi prin valoarea celor doi indicatori – „echivalent

subvenţie la producător” (ESP) şi „echivalent subvenţie la consumator” (ESC) –

Gavril {TEFAN

342

se prezintă astfel: Japonia şi UE finanţează veniturile agricultorilor, iar SUA subvenţionează prioritar avalul producţiei agricole şi consumatorii. În esenţă, în Japonia şi UE, finanţarea politicii agroalimentare şi implicit a integrării este făcută de consumatori, în timp ce în SUA – de contribuabili. Este de remarcat şi dimensiunea implicării şi costul politicilor de susţinere a integrării alimentare. La nivelul anului 1989, în SUA, pentru fiecare locuitor, valorile ESP şi ESC reprezentau circa 130 $, în timp ce în Japonia şi UE această valoare era dublă. Evident, acestea din urmă au o politică agroalimentară mult mai intens susţinută de economia naţională (tabelul 13.3.).

Tabelul 13.3. Ponderea contribuabililor şi consumatorilor în finanţarea politicii

agroalimentare (1989) SUA Japonia UE

Contribuabili 68,0 23,0 45,0 Consumatori 32,0 77,0 55,0 Total contribuţie pe locuitor ($/loc.)

115 231 235

Sursa: Gavrilescu, Dinu, 1996. Raportată la cazul ţărilor mai puţin dezvoltate economic, această situaţie

evidenţiază starea unor economii slabe în faţa unor politici de susţinere agroalimentară a ţărilor dezvoltate. Evident, numai susţinerea raportată la un locuitor depăşeşte PIB-ul pe locuitor al ţărilor celor mai sărace din lume (PIB/loc. mai mic de 100 $ SUA/an).

În cazul politicilor naţionale, se impune evaluarea celor mai evidente paliere definitorii, acestea fiind determinate, în afara politicilor de integrare agroalimentară, de politicile puterii de cumpărare alimentară, politicile alimentare de sprijin al consumurilor alimentare şi politicile alimentare ale calităţii.

Sectorul agroalimentar, considerat de către un număr din ce în ce mai mare de ţări ca strategic, a manifestat o pretabilitate evidentă pentru integrare, cu atât mai evidentă cu cât s-a dezvoltat economia agroalimentară. Aceasta s-a realizat, în principal, prin industrializarea şi capitalizarea sistemelor de producţie şi de distribuţie agroalimentară. Marile societăţi naţionale şi transnaţionale sunt, în esenţă, puternice conglomerate integrate agroalimentar, dar şi în alte activităţi cu sau fără legătură cu aceasta. De aceea, politicile de integrare ale societăţilor

Economie Agrară

343

naţionale şi transnaţionale sunt în prezent principalele forţe agroalimentare pe plan internaţional.

În esenţă, transformarea sistemelor agroalimentare europene, modernizarea acestor activităţi agroalimentare au redus locul agriculturii în producţia de alimente şi au determinat reorganizarea agroalimentară pe principii industriale şi comerciale. S-au creat importante societăţi naţionale care, pe măsura creşterii dimensiunilor şi a caracterului producţiei agroalimentare, au devenit internaţionale sau, mai exact, transnaţionale.

A avut loc o importantă concentrare a puterii pe criterii agroalimentare. Puternice „arene oligopolistice” se concentrează şi coexistă paralel cu partenerii slabi, pe care-i integrează1.

Acţiunea desfăşurată în paralel, atât orizontal, cât şi vertical, se petrece concomitent cu diversificarea.

Internaţionalizarea marilor firme agroalimentare, în paralel cu creşterea ponderii lor, o putem prezenta astfel: Evoluţiile cele mai recente estimează că 36% din cifrele de afaceri cumulate sunt asigurate de primele 100 mari firme (1988). Această pondere era de 28% cu 10 ani înainte şi se preconizează să atingă 50% înainte de sfârşitul secolului.

Depăşind elementul extrem de semnificativ al proliferării dimensiunii, este de menţionat că aceasta creează în structura politicilor de integrare agroalimentară o evidentă tensiune, generată în principal de raportul dintre contradicţia de interese dintre politicile de integrare naţională şi cele ale firmelor transnaţionale, la primele fiind prioritară o anumită strategie închisă şi cu dimensiuni sociale, iar în cel de-al doilea caz, maximizarea profitului. Evident, aici se naşte un cadru de echilibru necesar între o politică macroeconomică şi un exponent al „profitului” microeconomic.

Marile companii transnaţionale prezintă, datorită opţiunii pentru profit şi unor calităţi manageriale de excepţie, un permanent câştig de teren în faţa cooperativelor ca formă de integrare a producătorilor agricoli de jos în sus.

La nivel modial principalele organisme care au ca obiect politicile agroalimentare sunt: Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie – FAO, pieţele unice (cazul Uniunii Europene), pieţele regionale internaţionale, tratatele, convenţiile şi acordurile internaţionale.

1. Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţia – FAO, are sediul la

1Davidovici I. şi colab., 2002, Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert, Bucureşti

Gavril {TEFAN

344

Roma, Italia şi a fost fondată la 16octombrie1945, cu scopul de a ameliora producţia agricolă şi a contribui la asigurarea unei alimentaţii echitabile la nivel planetar.

2. Piaţa unică a UE este organizată pe baze regionale şi vizează o politică agricolă de susţinere a creşterii producţiei şi a veniturilor producătorilor.

3. Alte organizaţii internaţionale regionale. Piaţa comună a Caraibelor, Pactul ANDIN, Piaţa comună arabă, Comunitatea economică africană, Piaţa comună nord americană – NAFTA (SUA, Canada, Mexic) etc.

13.5. Instrumente ale politicilor agroalimentare

În politicile agroalimentare intervenţiile au ca obiect consumatorii şi

producţia alimentară (agricultura, industria, comerţul exterior şi interior, serviciile aferente).

Politicile care vizează consumatorul se numesc politici de consum. Ele au ca obiectiv să mărească puterea de cumpărare alimentară până la un prag care să permită satisfacerea nutriţională şi/sau să oprească capacitatea sa de a consuma, prin intermediul transferurilor directe în natură (autoconsum)1.

Politicile producţiei alimentare vizează să pună la dispoziţia consumatorilor produse alimentare în cantităţi suficiente şi de o calitate satisfăcătoare. Ele intră în cadrul securităţii alimentare prin intervenţii asupra capacităţii de a produce, de a stoca şi de a face comerţ, pentru a ajusta disponibilităţile existente la cerere. Aceste politici cantitative, care se referă mai mult la politicile agricole şi politicile comerciale, trebuie să fie dublate de o politică a calităţii să garanteze igiena şi securitatea produselor alimentare la consumator.

Cele două paliere ale politicilor agroalimentare (producţia şi consumul) sunt însoţite de politicile nutriţionale care au ca scop ameliorarea calităţii nutriţionale a raţiei alimentare, protecţia consumatorului şi reducerea riscurilor nutriţionale în societăţile abundenţei sau în societăţile penuriei.

Intervenţiile au la bază o serie de măsuri care se clasifică astfel: a) După natura intervenţiei: - directe: reglementările preţurilor; costul imputurilor; - reglementarea

exportului şi importului; - practicarea sistemului de asistenţă socială etc. 1Davidovici I. şi colab., 2002, Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert, Bucureşti

Economie Agrară

345

- indirecte: - influenţarea formării unor structuri de exploataţii agricole viabile; - politici vamale şi comerciale care influenţează favorabil piaţa internă; - dezvoltarea infrastructurii – transport, reţele informaţionale – comunicaţii; - dezvoltarea pregătirii profesionale, a reţelei de consultanţă, a reţelei de cercetare etc.

b) După nivelul la care se aplică măsura: - la nivelul fermei: - plăţi de compensare pentru fermieri care reprezintă

o subvenţie variabilă plătită pe unităţi de produs egală cu diferenţa dintre preţul orientativ (ţintă) garantat şi preţul madiu al pieţei;- subvenţia fixă pe unitate de produs; - subvenţia pe input (dobândă subvenţionată); - subvenţia investiţiei (pământ, maşini etc.); - contingente de producţie; - cote obligatorii cumpărate prin contracte; - prime pentru terenuri scoase de sub cultivare (set-oside) etc.

- la nivelul pieţei interne: - crearea sau dezvoltarea sistemului de comercializare şi depozitare în poziţie de monopol – care pot influenţa nivelul preţurilor interne; - cumpărări intervenţioniste la preţuri dinainte cunoscute şi constituirea de stocuri publice; - subvenţii la consumatori (TVA mic); - taxe de accize pentru unele produse prelucrate; - subvenţii acordate industriilor prelucrătoare; - dezvoltarea infrastructurii, învăţământului şi cercetării etc.

- la nivel de frontieră: - tarife de import; - subvenţii de export; - contingente la import; - bariere nontarifare (reglementări sanitar-veterinare, prevederi privind etichetarea produselor, cerinţe tehnologice speciale).

c) După piaţa influenţată: care afectează piaţa produselor; care afectează piaţa factorilor de producţie.

d) In funcţie de interesul producătorilor: care măresc veniturile; care micşorează cheltuielile de producţie.

Efectele măsurilor politicii agroalimentare - se măsoară în mod complex prin prisma bunăstării sociale (globale) a naţiunii, care implică distribuţia câştigurilor şi a pierderilor între cei trei actori – consumatori, producători şi guvern.

13.6. Fundamentarea şi efectele măsurilor de politică agroalimentară

Fundamentarea măsurilor de politică trebuie să aibă ca punct de plecare

cunoaşterea variabilelor şi a determinanţilor creşterii economice agroalimentare.

Gavril {TEFAN

346

I. Variabilele creşterii economice agroalimentare sunt: cererea şi consumul de produse agroalimentare, productivitatea agriculturii şi puterea de cumpărare a producătorilor agricoli (Davidovici I. şi colab., 2002)

I. A. Cererea şi consumul de produse agroalimentare – pe măsură ce societăţile se dezvoltă are loc o decuplare a cererii alimentare de cererea de produse agricole primare. Astfel, Louis Malassis evidenţiază faptul că cererea de produse agricole este determinată de industriile prelucrătoare iar cererea alimentară este determinată de consumatorul final. Rezultatul este că, în creşterea agroalimentară importanţa relativă a procesării şi distribuţiei creşte în defavoarea producţiei agricole. Practic, în condiţiile unei economii în creştere, ritmul de creştere al cererii de produse agricole este inferior ritmului de creştere al cererii de produse alimentare. Acest fenomen este numit „efectul Malassis”. În ţările Europei şi nu numai, valoarea adăugată creată în sectoarele din avalul agriculturii este mai mare decât valoarea adăugată din agricultură. În termeni de repartiţie a veniturilor, aceasta înseamnă că, atunci când consumatorul cumpără un produs alimentar o parte crescândă din preţ se îndreaptă către avalul agriculturii, în timp ce o parte din ce în ce mai mică se îndreaptă către fermier. În societăţile dezvoltate efectul Malasis se conjugă cu legea lui Engel efectul determinând declinul relativ al agriculturii în cadrul economiei şi reducerea relativă a veniturilor agricultorilor. Se pune astfel problema egalizării ritmului de creştere a veniturilor agricultorilor cu cel din restul economiei prin măsuri de politică agroalimentară. În opinia specialiştilor aceste măsuri trebuie să vizeze în primul rând creşterea productivităţii factorilor de producţie respectiv a agriculturii.

II. B. Productivitatea agriculturii Câştigul de productivitate sectorială reprezintă fundamentul creşterii

economice globale şi se concretizează în obţinerea unui volum mai mare al producţiei cu aceiaşi cantitate de factori sau atingerea aceluiaşi rezultat cu inputuri mai puţine. Creşterea productivităţii este determinată de cantitatea şi preţul consumurilor intermediare, de stocul şi preţul utilizării capitalului fix şi de cantitatea şi preţul muncii. Productivitatea obţinută se distribuie în două părţi: o parte în afara sectorului pentru plata factorilor achiziţionaţi şi o parte în interiorul sectorului sub formă de salarii şi profituri. Prima parte acţionează ca reductor al productivităţii şi restrânge posibilităţile de creştere ale agriculturii. În acelaşi sens acţionează şi scăderea preţurilor la produsele agricole. La creşterea productivităţii

Economie Agrară

347

acţionează reducerea preţului factorilor achiziţionaţi de agricultură şi creşterea preţurilor reale la produsele agricole. Relaţia dintre cele două tipuri de preţuri poartă denumirea de „foarfecele preţurilor”. Foarfecele preţurilor exprimă transferul de plus valoare dintre agricultură şi restul economiei, ca efect al ritmului diferit de creştere/scădere al preţurilor bunurilor şi serviciilor consumate de agricultură şi preţul produselor agricole (tab.13.4.). Când foarfecele preţurilor este subunitar are loc o pierdere de productivitate în agricultură prin transferul unei părţi a muncii agricultorului în restul economiei. Spre exemplu la nivelul UE această pierdere a fost în anul 2001 de 9%. Transferurile extrasectoriale diminuează veniturile rămase în cadrul ramurii şi, în codiţiile unei pierderi date se reduc profiturile agriculturilor respectiv rentabilitatea capitalului investit în agricultură. În consecinţă cu cât mediul concurenţial este mai dezechilibrat în defavoarea producătorilor agricoli cu atât această ramură devine mai puţin atractivă pentru plasamentele de capital. Pentru a contracara aceste efecte negative sunt necesare politici susţinute de compensare a pierderilor de rentabilitate a capitalului investit în agricultură.

Tabelul 13.4 Indicele preţurilor la produsele agricole şi la produsele consumate de

agricultură, UE– 1995 = 100% Specificare 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 Preţul produselor agricole

98,9 96,3 91,5 86,4 87,6 89,6 85,8

Preţul produselor consumate de agricultură

102,1 101,0 95,3 92,1 95,0 96,3 94,2

Foarfecele preţurilor

96,8 95,3 96,0 93,8 92,2 93,0 91,0

Zahiu Letiţia şi colab., 2005, Politici şi preţuri agricole, Ed. Ceres, Bucureşti

III. C. Puterea de cumpărare a producătorilor agricoli. Reluarea ciclurilor de producţie în agricultură presupune existenţa

veniturilor la dispoziţia agricultorilor. Cu cât nivelul veniturilor este mai mare cu atât cresc posibilităţile de achiziţionare a factorilor de intensivizare pentru agricultură şi prin efect va avea loc o creştere a producţiei agricole.

Gavril {TEFAN

348

Puterea de cumpărare a producătorilor agricoli este influienţată de: -nivelul producţiei agricole (Qt), acţionează ca amplificator când creşte şi

ca reductor când scade; -raportul de schimb al sectorului agricol (Pa) cu restul sectoarelor

economice (Pe), respectiv foarfecele preţurilor. Un raport de schimb Pa/Pe subunitar diminuiază puterea de cumpărare a agricultorilor şi, pe această bază scad posibilităţile de creştere sectorială;

-mărimea coeficientului care exprimă înclinaţia pentru consum a

gospodăriilor agricultorilor PaQaPcQcc

××

= (Qc – cantitatea bunurilor consumate

de gospodăriile agricultorilor, Pc – preţul bunurilor consumate de gospodăriile agricultorilor, Qa – producţia agricolă obţinută, Pa – preţurile produselor agricole). Cu cât ponderea plăţilor obligatorii ale gospodăriilor este mai mare, cu atât posibilitatea de achiziţie de factori pentru agricultură este mai mică.

Concluzionând apreciem că puterea de cumpărare a agricultorilor este determinată de jocul a trei variabile:

- producţia agricolă; - preţurile la produsele agricole şi preţurile la imput-urile externe; - plăţile obligatorii ale menajelor (impozite, arenda, dobânzi la credite,

salarii pentru munca nonfamilială, cheltuielile cu bunurile alimentare).

II. Determinanţii creşterii economice a sistemului agroalimentar sunt: pământul, forţa de muncă, capitalul, competitivitatea şi acţiunile guvernamentale1.

II. A. Pîmântul Pământul face parte din categoria factorilor de producţie limitativi cu

ofertă rigidă, a cărui disponibilitate determină scara la care pot fi mobilizaţi ceilalţi factori (munca, capitalul etc). Acest factor detrmină creşterea producţiei agricole pe două căi: extensivă (extinderea suprafeţei cultivate) şi intensivă (prin introducerea progresului tehnic în procesul de producţie).

II. B. Forţa de muncă Procesul de creştere economică este strâns legat de volumul disponibil de

forţă de muncă şi de productivitatea muncii. Din punct de vedere econometric interesează raporturile între creşterea populaţiei totale, creşterea populaţiei agricole şi producţia agricolă. Există 3 situaţii:

Economie Agrară

349

1Davidovici I. şi colab., 2002, Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert, Bucureşti -populaţia totală şi populaţia agricolă cresc în acelaşi ritm. Pentru această

situaţie cererea alimentară este susţinută numai de creşterea volumului forţei de muncă fără a fi necesară creşterea productivităţii muncii;

-populaţia totală creşte mai rapid decât populaţia agricolă. Este cazul economiilor dezvoltate, unde forţa de muncă din mediul rural migrează către sectoarele nonagricole. Modelul de creştere a producţiei agricole are la bază progresul tehnic şi creşterea productivităţii muncii. Acest model este specific tipului american şi european de agricultură;

-populaţia totală creşte într-un ritm mai scăzut decât populaţia agricolă. In această situaţie se pune problema ca sectorul agricol să aibă capacitatea de a absobi forţa de muncă (este cazul ţărilor în curs de dezvoltare unde există o rată mare a şomajului rural; a fost situaţia economiei României din perioada 1990-2000). Modelul de stabilizare şi ocupare a forţei de muncă rurale este aplicat în Japonia, China şi Vietnam. Acest model se caracterizează prin creşterea mai rapidă a productivităţii terenurilor în comparaţie cu creşterea productivităţii muncii. Astfel prin comparaţie, producţia agricolă pe hectar este de 10 ori mai mare în Japonia (productivitatea terenului mare) decât în SUA, iar producţia agricolă pe muncitor este de 10 ori mai mică (productivitatea muncii scăzută).

II. C. Capitalul Cantitatea (nivelul investiţiilor) şi calitatea (rentabilitatea) capitalului

reprezintă motorul dezvoltării producţiei agricole. Nivelul investiţiilor este determinat de rata de economisire a ramurii

(agricultorilor) şi de rata de fructificare netă a capitalului investit. Rata de economisire a ramurii este influienţată de veniturile agricultorilor care în general sunt scăzute. Rezultă astfel că principala sursă a investiţiilor agricole o reprezintă creditele. Dacă rata de fructificare a capitalurilor este mare, rezultă dobânzi mari, care contravin politicilor de investiţii. Rezultatul este o slabă creştere a sectorului agricol.

Referindune la efectele de multiplicare a investiţiilor marea majoritate a economiştilor au demonstrat că acesta este dinspre industria alimentară spre agricultură şi nu invers. Investiţiile din industria alimentară crează cerere de produse agricole – materie primă şi astfel contribuie la creşterea activităţii şi veniturilor fermierilor. Această situaţie este valabilă pentru cazurile în care

Gavril {TEFAN

350

industriile alimentare consumă produse agricole domestice. Dacă acestea apelează la importuri, efectul este de inhibare a dezvoltării producţiei agricole.

II. D. Competitivitatea internaţională Utilizarea resurselor pe criterii de competitivitate determină eficienţă şi

creştere economică. Competiţia este în general definită prin „rivalitatea dintre ofertanţii de bunuri şi servicii pe piaţă .... cu perdanţi şi învingători”. Efectul competiţiei dintre doi producători este direct şi indirect. Direct se manifestă prin creşterea productivităţii muncii, prin reducerea preţului produselor şi prin îmbunătăţirea raportului calitate/preţ. Indirect se manifestă prin creşterea puterii de cumpărare a consumatorilor (vor achiziţiona produse la preţuri mai scăzute).

În abordările tradiţionale (Adam Smith, David Ricardo) cheia definirii competitivităţii este relaţia cost/preţ. Conform acestor teorii, întotdeauna şi pentru orice produs va exista un loc unde costurile sunt cele mai mici, iar prin efect, acel loc va avea avantaj comparativ în raport cu restul lumii. Astfel pentru David Ricardo (modelul ricardian al avantajelor competitive), competitivitatea unei naţiuni se rezumă la abundenţa factorilor de producţie (înzestrarea cu factori) şi la tehnologii (productivitate). Cele două elemente determină costuri relative diferite, respectiv o naţiune va produce bunuri care au costurile cele mai mici în raport cu alte ţări (exemplu: să presupunem că o unitate de muncă din România produce 20 de tone de grâu sau 40 tone de vin, în timp ce, în Franţa o unitate de muncă poate produce 40 de tone de grâu şi 20 de tone de vin. În lipsa schimburilor comerciale, costul de oportunitate a 40 tone de grâu este de 20 tone de vin în Franţa, iar în România, costul de oportunitate a 20 tone de grâu este de 40 tone de vin. Prin urmare Franţa are avantaj competitiv la grâu, deoarece, pentru a obţine 40 de tone în plus trebuie să renunţe la 20 de tone de vin, pe când România, pentru a produce 20 de tone de grâu în plus va renunţa la 40 de tone de vin. România are avantaj competitiv la vin deoarece comparativ cu Franţa pentru a produce 40 de tone de vin trebuie să renunţe la 20 de tone de grâu, pe când Franţa pentru a produce 20 de tone de vin trebuie să renunţe la 40 de tone de grâu. Din comerţul cu cele două produse, Franţa va obţine profituri mai mari de la produsul grâu iar România de la produsul vin).

Teoria neoclasică (modelul Heckscher-Ohlin) renunţă la ipoteza referitoare la existenţa diferenţelor tehnologice între ţări şi a input-urilor unice ca determinaţi ai combinaţiei optime de produse. Adepţii acestei teorii au la bază înzestrarea diferită a ţărilor cu factori de producţie. Din acest punct de vedere

Economie Agrară

351

ţările se clasifică în: ţări abundente în capital (cantităţi mari de capital pe muncitor, iar preţul acestuia este scăzut) şi ţări cu forţă de muncă abundentă (munca este ieftină iar capitalul este scump). Conform teoriei Heckscher-Ohlin ţările cu muncă ieftină vor avea avantaj competitiv în raport cu ţările cu muncă scumpă, prin efect aceste ţări trebuie să producă şi să exporte bunuri care consumă multă forţă de muncă şi puţin capital. Invers, ţările abundente în capital vor avea costuri mici la produsele care solicită consumuri mari de capital respectiv trebuie să producă şi să exporte produse care consumă intensiv capital..

Teoria modernă având ca promotori economiştii business-ului se concentrează pe aflarea cauzelor pentru care o firmă naţională are succes în competiţia internaţională. Noile curente economice (exemplu: Michael Porter) arată că avantajul competitiv este determinat de: starea factorilor de producţie, cererea internă, vigoarea firmelor adiacente care susţin firma ce vinde pe pieţele internaţionale, structura economică (care determină natura rivalilor interni şi strategia firmei), climatul economic internaţional şi acţiunea guvernamentală. Elementele mai sus enunţate formează „ diamantul lui Porter”.

Dezvoltarea avantajelor competitive este rezultanta unui sistem care se autoreglează continuu. Ţările care au reuşit să se impună în competiţia internaţională sunt cele care au promovat soluţii constructive în problematica determinanţilor avantajului competitiv.

II. E. Politicile economice Politicile economice, prin conţinut influienţează creşterea sau scăderea

activităţii economice, cererea, oferta, nivelul şomajului, inflaţia, balanţa de plăţi etc. Politicile economice înglobează măsuri care cuprind:

-acţiuni care au la bază un efort bugetar (exemplu: plăţi directe către fermieri, subvenţionarea creditelor);

-acţiuni care au ca obiectiv organizarea aceloraşi resurse (modernizarea şi organizarea instituţiilor pieţei, serviciilor de consultanţă, de formare continuă etc).

Indiferent de obiectivul urmărit, măsurile de politică economică trebuie analizate din punct de vedere a efectelor pe care le produc.

Astfel, măsurile de politică agroalimentară au impact asupra a trei mari actori economici – producătorii agricoli, consumatorii şi bugetul naţional.

Analiza efectelor politicilor agroalimentare are la bază evidenţierea transferului monetar valoric între cei trei actori, respectiv trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

Gavril {TEFAN

352

1. cine câştigă şi cine pierde? 2. câştigurile unora acoperă sau nu pierderile celorlalţi? 3. costurile de realocare a resurselor sunt mai mici sau nu? faţă de

economiile sau câştigurile de devize rezultate din reducerea importurilor sau creşterea exporturilor. Efectele generate de măsurile de politică agricolă se grupează în: efecte

de preţ, efecte de producţie, efecte de consum, efecte asupra balanţei comerciale, efecte asupra bugetului de stat, efecte de redistribuire.

Exemplele pe care le vom lua se referă la piaţa unui produs pentru o ţară cu economie deschisă care nu afectează preţurile mondiale. În realitate situaţia este mult mai complexă, având în vedere determinanţii cererii şi ai ofertei pe piaţă (preţul, piaţa unui produs depinde de piaţa altor produse, piaţa produsului este influenţată de piaţa de input, piaţa internă este efectul politicilor vamale etc.).

Într-o economie de piaţă liberă, preţul joacă rolul cheie în transmiterea informaţiilor de la cumpărători la producători şi invers.

Susţinerea preţurilor Considerentele de avantaj competitiv pe pieţele mondiale şi securitatea

alimentară determină guvernele să susţină preţurile peste preţul de echilibru al pieţei libere (preţul mondial).

Care este efectul acestei măsuri?

Situaţia Elemente

iniţială nouă Natura

variaţiei Preţ P0 P1 Creşte Ofertă O0 O1 Creşte Cerere C0 C1 Scade Disponibil la export E0 E1 Creşte

Efectul asupra:

- consumatorilor: C1 – C0 = - (din cauza creşterii preţurilor consumul intern scade, consumatorii se vor simţi mai săraci)

- producătorilor: O1 – O0 = + (odată cu creşterea preţurilor producţia creşte, oportunităţile de a obţine profit cresc)

Economie Agrară

353

- exportului: E1 – E0 = +(odată cu creşterea preţurilor producţia depăşeşte cererea internă şi se crează disponibilităţi pentru export)

- bugetul de stat: B1 – B0 = - (bugetul statului va susţine preţul la producţia ce nu se consumă pe piaţa internă, respectiv exportul plus stocurile). Subvenţionarea pretului

În esenţă, fermierii beneficiază de o compensaţie directă, egală cu diferenţa dintre preţul de susţinere şi preţul pieţei. În acest cazl, există două preţuri: unul la fermieri (preţul la poarta fermei) şi unul la consumator (preţul de achiziţie al bunurilor de pe piaţă. Care este efectul acestei măsuri?

Situaţia Element

iniţială nouă Natura variaţiei

Preţ – la producător - la consumator

P0 P0

P1 P0

Creşte Constant

Ofertă O0 O1 Creşte Cerere C0 C0 constant Comerţ exterior E0 E1 Creşte

Efectul asupra:

• consumatorilor: C1 – C0 = 0 (preţul la consumator rămâne constant, respectiv cererea rămâne la acelaşi nivel);

• producătorilor: O1 – O0 = + (odată cu creşterea preţurilor producţia creşte, oportunităţile de a obţine profit cresc);

• exportului: E1 – E0 = +(odată cu creşterea preţurilor producţia depăşeşte cererea internă şi se crează disponibilităţi pentru export)

• bugetul de stat: B1 – B0 = - (bugetul statului va susţine preţul la producţia totală, respectiv consum intern + exportul + stocurile).

13.7. Tendinţe ale politicilor agroalimentare şi de dezvoltare rurală Pentru a armoniza politica de dezvoltare rurală cu priorităţile

Comunităţii, Reglementarea Consiliului Europei referitoare la sprijinul pentru

Gavril {TEFAN

354

dezvoltare rurală acordat de Fondul Agricol European pentru Dezvoltare Rurală (FAEDR) stipulează în Articolul 9 adoptarea liniilor strategice ale Comunităţii pentru dezvoltare rurală în perioada 2007 – 2013.

Viitoarea politică de dezvoltare ruală se focalizează pe trei zone cheie1:

• economia agroalimentară; • mediu şi economia rurală extinsă; • populaţia.

Noua generaţie de strategii şi programe de dezvoltare rurală va fi contruită în jurul următoarelor axe:

• axă de competitivitate pentru agricultură, alimentaţie şi silvicultură;

• axă pentru management şi mediu; • axă pentru calitatea vieţii/diversificare în zonele rurale; • axa leader (experienţa bunelor practici).

În cadrul axei competitivităţii o gamă de măsuri va viza capitalul uman şi fizic din sectoarele agricole, de alimentaţie şi silvice (promovând trensferul de cunoştinţe şi inovaţii) şi calitatea producţiei. Axa de administrare a terenului şi mediului oferă măsurile de protecţie şi sporire a resurselor naturale, precum şi de conservare a sistemelor agricole şi silvice cu mare valoare naturală şi a peisajelor culturale din zonele rurale ale Europei. A treia axă ajută la dezvoltarea infrastructurii locale şi a capitalului uman în zonele rurale şi la îmbunătăţirea condiţiilor de creştere şi creare de locuri de muncă în toate sectoarele şi a diversificării activităţilor economice. A patra axă bazată pe experientă „conducător” introduce posibilităţile de guvernare inovatoare prin abordărea dezvoltării rurale de la bază spre vârf. Zonele rurale sunt caracterizate de o mare diversitate a stiuaţiilor, variind de la zone rurale îndepărtate care suferă de depopulare şi declin până la zonele peri-urbane cu presiuni puternice din partea centrelor urbane1. Conform definiţiei OECD, care se bazează pe densitatea populaţiei, regiunile rurale2 reprezintă în UE-25 92% din teritoriu. Mai mult, 19% din populaţie locuiesc în zone predominant rurale şi 37% locuiesc în regiuni semnificativ rurale. Aceste regiuni generează 45% din Valoarea Adăugată Brută (VAB) din UE-25 şi furnizează 53% din ocuparea forţei de muncă, dar tind să

Economie Agrară

355

1 Comisia Europeană, 2005 – AGRISTR31 rămână în urmă în ceea ce priveşte un număr de indicatori socio-economici, inclusiv indicatorii structurali, comparativ cu zonele nerurale. În zonele rurale, venitul pe locuitor este mai mic cu în jur de o treime, ratele activităţii pentru femei sunt mai mici, sectorul serviciilor este mai puţin dezvoltat, nivelele de educaţie superioară sunt în general mai mici, şi un procent mai mic de gospodării au acces la internet. Îndepărtarea şi periferalitatea sunt probleme majore în unele zone rurale. Aceste dezavantaje tind să fie chiar mai semnificative în zonele predominant rurale, deşi viziunea generală la nivel UE poate varia substanţial între Statele Membre. Lipsa de oportunităţi, contacte şi infrastructură de pregătire sunt o problemă specifică femeilor şi tinerilor din zonele rurale îndepărtate.

1 Spaţiul rural privit din punct de vedere economic şi social este împărţit în: spaţiul rural periurban sau preorăşănesc, spaţiul rural intermediar şi spaţiul rural periferic, marginal sau defavorizat.

Spaţiul rural periurban sau preorăşănesc, cuprinde zona limitrofă marilor oraşe, pe o distanţă variabilă între 5 şi 10 km, în funcţie de forţa economică şi administrativă a centrului urban, considerat ca referinţă.

Zonele rurale periurbane sunt în general cele mai dinamice din punct de vedere economic, dar şi cele mai supuse unei presiuni continuie a oraşului (presiunea elementelor de urbanizare şi presiunea demogafică determinată de imigrările din satele mai îndepărtate şi de exodul urban temporar sau definitiv -locuinţe secundare, rezidenţiale sau turişti la sfârşit de săptămână).

Spaţiul rural intermediar, cuprinde cea mai mare parte a spaţiului rural şi se caracterizează prin:

a). structura economică este dominată de o agricultură performantă şi activităţi conexe, cu alte cuvinte este spaţiul agricol sau zona agrară a spaţiului rural;

b). factorii de producţie ( naturali şi socio economici) sunt favorabili, respectiv permit o dsezvoltare bună a producţiei agricole. Astfel, spaţiul rural intermediar cuprinde zonele producţiei de cereale, plante tehnice, legume şi zarzavaturi, fructe şi struguri, furaje, şi a producţiei animale. Aici se întâlnesc exploataţiile agricole performante bazate pe productivitate şi profitabilitate utilizând în acest scop tehnologii intensive şi de tip industrial în special, în creşterea animalelor de producţie. Specializarea, concentrarea şi integrarea exploataţiilor agricole, crearea unor filiere agroalimentare puternice care integrează producţia, prelucrarea şi comercializarea produselor agricole, standardizarea

Gavril {TEFAN

356

produselor şi a proceselor de producţie, preocupări importante pentru protecţia mediului şi pentru fasonarea peisajului etc., sunt fenomene şi procese economice caracteristice zonelor cuprinse în acest tip de spaţiu rural. Spre exemplu zone agricole întinse din Europa şi America au devenit strict specializate, - cordonul porumbului din statele Iowa, Minnesota, Wisconsin şi Ohio; soia în statul Missouri; cereale boabe în bazinul parizian, pajişti şi creşterea animalelor în Bretania; suine în Danemarca; flori în Olanda etc;

c). populaţia activă a spaţiului rural intermediar este ocupată preponderent în sectorul sectorul producţiei agricole şi se caracterizează print-o anumită stabilitate socio-economică (venturile sunt “satisfăcătoare”, nu sunt navetişti etc.).

Spaţiul rural periferic, marginal sau defavorizat, (sensul noţiunii de “periferic”nu este din punct de vedere spaţial ci din punct de vedere economic şi social) se caracterizează prin:

a). structura economică este dominată de o agricultură neperformantă- tributară unor tehnologii rudimentare şi defavorizată atât de factorii naturali- pedoclimatici cât şi de factori sociali şi economici care aparţin istoriei dezvoltării acestor regiuni rurale. Factorii naturali se împart în două categorii importante, şi anume: factori naturali cu acţiune defavorabilă permanentă, iremediabilă, cum ar fi altitudinea, panta şi clima din zona de munte şi factori naturali a căror acţiune defavorabilă poate fi corectată prin măsuri de îmbunătăţiri funciare, cum ar fi combaterea inundaţiilor prin îndiguiri, combaterea secetei prin irigaţii, combaterea acidităţii solurilor prin amendarea lor cu calcar etc.

b). factorii de producţie ( naturali şi socio economici) sunt defavorabili producţiei agricole, iar rezultatul, - aceste zone se află la periferia eficienţei economice a activităţilor agricole, care, în lipsa unor “compensări” a costurilor de producţie mai ridicate decât cele realizate pe terenurile mai fertile, nu vor putea face faţă concurenţei producţiei obţinute de pe acestea (efectul rentei diferenţiale).

2 Caracterul regiunii “rural” sau “urban” este conferit de ponderea populaţiei care trăieşte în aşezări rurale, de relaţia centru-periferie, de ponderea agriculturii, de dimensiunile aşezărilor, de densitatea populaţiei, de regionalitate, de legătura omului cu natura, şi de toate acestea considerate ca un tot (Kovács K., 1998). Astfel există trei categorii de regiuni: 1. regiune predominant rurală (predominantly rural region) - este regiunea unde peste 50

% din populaţie locuieşte în comune, sau/şi sate. 2. regiune semnificativ rurală (significantly rural region) – este regiunea unde 15 – 50

% din populaţie locuieşte la sat. 3. regiune predominant urbană (predominantly urban region) – este regiunea unde mai

puţin de 15 % din populaţie trăieşte în comunităţi rurale. În consecinţă o regiune este considerată rurală, dacă ponderea populaţiei care

trăieşte în aşezări rurale depăşeşte 15 %.

Economie Agrară

357

În UE-15, agricultura reprezintă 2% din PIB, în noile state membre 3% şi în România şi Bulgaria mai mult de 10%. În noile state membre de trei ori mai mulţi oameni muncesc în agricultură (12%) comparativ cu vechile state membre (4%).

Sectorul agroalimentar reprezintă o parte importantă a economiei UE, asigurând 15 milioane de locuri de muncă (8,3% din totalul ocupării) şi 4,4% din PIB pentru UE-25.UE est cel mai mare producător de alimente şi băuturi din lume, cu o producţie combinată de 675 miliarde euro. Totuşi, sectorul rămâne foarte polarizat şi fragmentat în ce priveşte mărimea, cu oportunităţi şi ameninţări semnificative pentru firme. Silvicultura şi industriile asociate ocupă aproximativ 3,4 milioane de oameni cu o cifră de afaceri de 350 miliarde euro (se exploatează 60% din creşterea anuală a pădurilor). Agricultura şi silvicultura reprezintă 77% din utilizarea pământului din UE-25. Problemele de emisii de amoniu, eutroficare, degradarea solului şi declinul biodiversităţii persistă în multe zone. Totuşi, o parte semnificativă a zonei agricole este destinată producţiei ecologice (0,9 milioane hectare pentru UE-15). Tendinţele pe termen lung în schimbările climatice vor modela din ce în ce mai mult modelele agricole şi silvice. Protejarea biodiversităţii a făcut primii paşi prin implementarea „Natura 2000”. Sistemele agricole cu mare valoare naturală joacă un rol important în conservarea biodiversităţii şi habitatelor precum şi a protecţiei peisajului şi solului.

Zonele rurale se confruntă cu provocări specifice în ce priveşte creşterea, locurile de muncă şi durabilittaea în anii viitori. Ele oferă reale oportunităţi prin potenţialul lor de creştere în următoarele sectoare: recreere rurală şi turism, loc de viaţă şi muncă, rezervor de resurse naturale şi de peisaje foarte valoroase.

Sectorul agroalimentar trebuie să folosească oportunităţile oferite de noile abordări, tehnologii şi inovaţii pentru a răspunde nevoii pieţei în dezvoltare atât în Europa cât şi la nivel global. Mai presus de toate, investiţiile în capitalul uman (resursa cheie) vor permite zonelor rurale să privească spre viitor cu încredere.

Cu ocazia relansării Strategiei de la Lisabona, Consiliul European a reafirmat că Strategia de la Lisabona trebuie văzută în contextul mai larg al dezvoltării durabile, că nevoile prezente trebuie îndeplinite fără a compromite abilitatea generaţiilor viitoare de a veni în întâmpinarea nevoilor. Noua

Gavril {TEFAN

358

perioadă de programare oferă o oportunitate unică de a refocaliza sprijinul noului fond de dezvoltare rurală, pentru creştere, locuri de muncă şi durabilitate. Politica de dezvoltare rurală trebuie să ajute zonele rurale să îndeplinească aceste obiective în perioada 2007 – 2013. Trebuie să existe o concentrare mai mare asupra investiţiilor viitoare în oameni, în expertiză şi capital în sectorul agricol şi silvic, asupra noilor modalităţi de a oferi servicii de mediu şi asupra creării de locuri de muncă prin diversificare, mai ales pentru femei şi tineri. Prin ajutarea zonelor rurale din UE să îşi relaizeze potenţialul ca locuri atractive pentru investiţii, muncă şi viaţă, politica de dezvoltare rurală îşi poate juca rolul în dezvoltarea durabilă a teritoriului Europei.

În cadrul obiectivelor stabilite în reglementarea privind dezvoltarea rurală, aşa cum sunt prezentate în concluziile Consiliilor de la Gotteborg şi de la Lisabona, rezultă următoarele:

-pentru îmbunătăţirea competitivităţii sectoarelor agricol şi silvic resursele disponibile trebuie să se concentreze asupra acţiunilor cheie, precum:

1. facilitarea inovaţiilor şi accesul la cercetare şi dezvoltare. Inovarea este din ce în ce mai importantă pentru sectoarele agricol, agroalimentar şi silvic. În vreme ce marile companii agroalimentare din Europa sunt adesea în vârful noilor tendinţe, introducerea de noi produse şi procese ar putea contribui semnificativ la performaţa procesatorilor mai mici şi a firmelor agricole. Îndeosebi noi forme de cooperare ar putea facilita accesul la cercetare şi dezvoltare, inovare şi acţiuni realizate conform Programului Cadru 7;

2. îmbunătăţirea integrării lanţului agroalimentar. Industria alimentară a Europei este una dintre cele mai competitive şi mai inovatoare din lume, dar se confruntă cu concurenţă mondială în creştere. Există suficientă acoperire în economia rurală pentru a crea şi comercializa noi produse, a păstra mai multă valoare în zonele rurale prin planuri de calitate şi pentru a face produsele europene mai cunoscute peste hotare. Utilizarea serviciilor de consiliere şi sprijin pentru realizarea standardelor Comunităţii va contribui la acest proces de integrare. Un sector agricol orientat către piaţă va ajuta şi mai mult la consolidarea poziţiei sectorului agroalimentar al Europei ca anagjator principal şi sursă de creştere economică;

3. încurajarea preluării şi difuzării ICT. Sectorul agroalimentar în întregime

Economie Agrară

359

a fost identificat ca deficitar în preluarea tehnologiilor ICT. Aşa se întâmplă mai ales în cazul firmelor mici. Adoptarea aplicaţiilor afacerilor electronice este încă la un nivel scăzut în afara companiilor multinaţionale şi a marilor lor furnizori2. Fondurile de dezvoltare rurală trebuie să completeze iniţiativele viitoare ale Comisiei precum i2020 în domeniile afacerilor electronice (mai ales în ce priveşte IMM-urile), abilităţile electronice şi învăţarea electronică3.

4. ocrotirea antreprenoriatului dinamic. Reformele recente au creat un nou mediu orientat spre piaţă pentru agricultura europeană. Aceasta aduce noi oportunităţi firmelor agricole. Dar realizarea acestui potenţial economic va depinde de dezvoltarea abilităţilor strategice şi organizaţionale;

5. dezvoltarea de noi puncte de desfacere pentru produsele agricole şi silvice. Noi puncte de desfacere pot oferi o valoare adăugată mai mare. Sprijinul pentru investiţii şi pregătire în domeniul producţiei nealimentare conform dezvoltării rurale poate completa măsurile luate conform primului pilon prin crearea de noi puncte de desfacere inovatoare pentru producţie sau pentru sprijinirea dezvoltării materialelor energetice regenerabile, biocombustibililor şi capacităţii de producţie;

6. îmbunătăţirea performanţelor de mediu ale fermelor şi silviculturii. Durabilitatea pe termen lung va depinde de abilitatea de a fabrica produse pe care consumatorii doresc să le cumpere, realizând în acelaşi timp standarde de mediu înalte. Investiţiile în performaţe de mediu sporite pot şi să conducă la câştig de eficienţă în producţie, în crearea de situaţii de succes;

7. restructurarea sectorului agricol. Dezvoltarea rurală este un instrument cheie pentru resptructurarea hărţii agricole. Ajustările agricole reuşite pot fi cheia îmbunătăţirii competitivităţii şi durabilităţii de mediu a sectorului agricol şi sporind locurile de muncă şi creşterea în domeniile legate de economie. Toate Statele Membre trebuie să promoveze anticiparea schimbării în cadrul sectorului agricol în contextul restructurării, şi să dezvolte o abordare proactivă a pregătirii şi reconversiei agricultorilor, mai ales în ceea ce priveşte abilităţile transferabile.

8. Pentru a spori reînnoirea generaţiilor în agricultură, trebuie avute în vedere combinaţii de măsuri disponibile conform axei 1 adaptate nevoilor tinerilor agricultori.

Gavril {TEFAN

360

-pentru îmbunătăţirea mediului şi a zonelor rurale resursele disponibile trebuie să se focalizeze asupra acţiunilor cheie, precum:

1. promovarea serviciilor de mediu şi a practicilor agricole ce nu dăunează animalelor. Cetăţenii europeni se aşteaptă ca agricultorii să respecte standardele obligatorii;

2. conservarea peisajului agricol. În Europa, mare parte din mediul rural valoros este produsul agriculturii. Sisteme agricole corespunzătoare ajută la conservarea peisajelor şi habitatelor variind de la mlaştini la pajişti uscate şi păşuni montane. În multe zone, peisajul este o parte importantă a moştenirii culturale şi naturale, a atractivităţii generale a zonelor rurale ca locuri de viaţă şi muncă;

3. combaterea schimbării climei. Agricultura şi silvicultura sunt în fruntea dezvoltării energiei regenerabile şi a resurselor naturale pentru instalaţii de bioenergie. Dezvoltarea acestor surse de energie trebuie să ţină cont de reducerea de emisii de gaze cu efect de seră şi conservarea efectului pozitiv al pădurilor;

4. consolidarea contribuţiei agriculturii ecologice. Agricultura ecologică reprezintă o parte a agriculturii durabile. În acest sens, contribuţia sa la obiectivele de bunăstare a animalelor şi mediului ar putea fi şi mai accentuată;

5. încurajarea iniţiativelor de mediu/economice de succes. Asigurarea de bunuri materiale, îndeosebi prin măsuri agricole şi de mediu, poate contribui la identitatea zonelor rurale şi a produselor lor alimentare. Ele pot forma o bază pentru creştere şi locuri de muncă asigurate prin turism şi activităţi conexe;

6. promovarea echilibrului teritorial. Programele de dezvoltare rurală pot aduce o contribuţie vitală la atractivitatea zonelor rurale. În combinaţie cu alte axe ale programelor, măsurile de administrare a terenurilor pot avea o contribuţie pozitivă la distibuirea spaţială a activităţii economice şi la coeziunea teritorială.

-pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale şi încurajarea diverificării resursele disponibile trebuie să se concentreze asupra următoarelor acţiuni:

1. creşterea activităţii economice şi a ratelor ocupării în economia rurală extinsă. Diversificarea este necesară pentru creştere, ocupare şi

Economie Agrară

361

dezvoltare durabilă în zonele rurale şi astfel contribuie la un mai bun echilibru teritorial, atât din punct de vedere economic cât şi social. Turismul, meşteşugurile şi asigurarea posibilităţilor de recreere rurală sunt sectoare de creştere în multe regiuni şi oferă oportunităţi atât pentru diversificarea în cadrul fermei cât şi de dezvoltare a micro firmelor din economia rurală extinsă;

2. încurajarea intrării femeilor pe piaţa muncii. Iniţiativele locale de dezvoltare a facilităţilor de îngrijire a copiilor în zonele rurale pot îmbunătăţi oportunităţile de angajare şi facilităţile de acces al femeilor la piaţa muncii. Aceasta poate iclude dezvoltarea infrastructurii de îngrijire a copiilor, potenţial în combinaţie cu iniţiativele de încurajare a înfiinţării de firme mici legate de activităţile rurale;

3. dezvoltarea micro afacerilor şi meşteşugurilor se poate face pornind de la abiltăţile tradiţionale sau poate introduce noi competenţe, îndeosebi când este combinată cu achiziţia de echipamente, cu pregătirea, ajutând la promovarea antreprenoriatului şi la dezvoltarea structurii economice;

4. pregătirea tinerilor în dezvoltarea abilităţilor tradiţionale poate răspunde cererii de servicii turistice, de recreere, de mediu şi de produse de calitate;

5. încurajarea adoptării şi difuzării ICT. Adoptarea şi difuzarea ICT este esenţială în zonele rurale pentru diversificare, precum şi pentru dezvoltare locală, asigurarea de servicii locale şi promovarea infrastructurii electronice. Economia de scală poate fi atinsă prin iniţiaitve ICT ale satului combinând echipament IT, reţelistică şi pregătirea în domeniul abilităţilor de calculator prin structuri ale comunităţii. Astefel de iniţiative pot facilita foarte mult adoptarea IT-ului de către fermele locale şi firmele rurale şi adoptarea afacerilor electronice şi comerţului electronic. Trebuie să se profite la maxim de posibilităţile oferite de internet şi comunicaţii, de exemplu sprijinte prin programe rurale ale Fondurilor Structurale, pentru a îndepărta dezavantajele localizării.

6. dezvoltarea furnizării utilizării inovatoare a surselor de energie regenerabilă poate contribui la crearea de noi puncte de desfacere pentru produsele agricole şi silvice, furnizarea de servicii locale şi diversificarea economiei rurale;

Gavril {TEFAN

362

7. încurajarea dezvoltării turismului. Turismule este un sector major de creştere în multe zone rurale. Utilizarea sporită a ICT în turism pentru rezervări, promovare, marketing, proiectarea serviciilor şi a activităţilor recreaţionale poate ajuta la îmbunătăţirea numărului de vizitatori şi la lungimea sejururilor, mai ales când acesta oferă legături cu facilităţi şi încurajează agroturismul;

8. îmbunătăţirea infrastructurii locale, mai ales în noile state membre. Investiţii semnificative vor fi făcute în infrastructura principală de telecomunicaţii, transport, energie şi apă în anii următori. Sprijin considerabil va fi disponibil din parte Fondurilor Structurale variind de la reţele transeuropene la dezvoltarea conexiunilor cu parcurile ştiinţifice sau de afaceri. Pentru ca efectul de multiplicare să fie complet în sensul locurilor de muncă şi al creşterii economice, infrastructura locală la scală mică sprijinită de programe de dezvoltare rurală poate juca un rol vital în conectarea acestor investiţii majore în strategiile locale pentru diversificare şi dezvoltare a potenţialului sectorului agricol şi alimentar.

-pentru construirea capacităţii locale de ocupare şi diversificare resursele alocate axei 4 (Conducător) trebuie să contribuie la priorităţile axei 1 şi 2 şi îndeosebi ale axei 3, dar pot de asemenea juca un rol important în prioritatea de îmbunătăţire a guvernării şi de mobilizare a potenţialului endogen de dezvoltare a zonelor rurale.

Sprijinul conform axei „Conducător” oferă posibilitatea, în contextul unei strategii de dezvoltare locală bazată pe nevoile şi punctele forte locale, de a combina cele trei obiective – competitivitate, mediu şi calitatea viaţii/diversificare. Pentru a îndeplini aceste priorităţi, statele membre trebuie să îşi focalizeze sprijinul asupra unor acţiuni cheie precum:

1. construirea capacităţii de parteneriate locale. Animarea şi promovarea dobândirii de abilităţi pot ajuta la mobilzarea potenţialului local;

2. promovarea parteneriatelor privat – public. În special Conducător va continua să joace un rol important în încurajarea abordărilor inovatoare ale dezvoltării rurale şi în unirea sectoarelor public şi privat;

3. promovarea cooperării şi inovării. Iniţiativele locale precum Conducător şi sprijinul pentru diversificare pot juca un rol esenţial în

Economie Agrară

363

conectarea oamenilor cu ideile şi abordările noi, încurajând inovarea şi antreprenoriatul şi promovând inclusivitatea şi oferirea de servicii locale. Comunicările on-line pot ajuta la diseminarea cunoştinţelor, la schimbul de practici bune şi la inovare în produse şi servicii rurale;

4. îmbunătăţirea guvernării. Conducător poate ajuta la implementarea abordărilor inovatoare de conectare a agriculturii, silviculturii şi economiei locale la diversificarea bazei economice şi la consolidarea structurii socio-economice a zonelor rurale.