Economia României între anii 1924-1929

Dupa anul 1924 în economia tarii se va realiza o serie de progrese. Va spori

numarul întreprinderilor industriale si al muncitorilor, va creste capitalul investit si forta

motrica, se va îmbunatati înzestrarea tehnica a întreprinderilor, iar productia va creste

însemnat, comparativ cu perioada anterioara, productia vegetala si animala se va ameliora

sensibil. Toate acestea vor imprima ca trasatura esentiala a perioadei avîntul industrial si

va influenta pozitiv dezvoltarea întregii economii nationale, inclusiv relatiile comerciale

externe ale tarii. Avîntul economic de dupa 1924 a fost influentat si de conditiile

economice externe favorabile. Între acestea mentionam îndeosebi cererea mereu în

crestere pe piata mondiala de produse românesti ca petrol, lemn si cereale, precum si

mentinerea preturilor la materii prime si combustibil pîna în 1929, la un nivel relativ

ridicat.

Dezvoltarea mai însemnata a economiei si îndeosebi a industriei a fost însotita

de întarirea pozitiilor economice ale marii burghezii autohtone si care a dus la

accentuarea opozitiei acesteia fata de capitalul strain prin punerea în aplicare a conceptiei

de politica economica a PNL, prin noi însine. Guvernele din acesti ani conduse de liberali

(cu exceptia sfîrsitului anului 1926 si prima parte a anului 1927, cînd guvernul a fost

condus de generalul Averescu) au elaborat o legislatie economica a carei fundamentare

juridica se gasea în Constitutia din anul 1923. Constitutia prevedea ca zacamintele

miniere precum si bogatiile de orice natura ale subsolului sînt proprietatea statului si ca la

exploatarea acestora se va tine seama de drepturile cîstigate. Lipsind pe micii proprietari

de dreptul asupra subsolului terenurilor ce le apartineau, statul putea concesiona

exploatarea acestora particularilor, adica marii burghezii industriale. În acelasi timp,

burghezia si mosierimea care facusera anterior investitii în lucrari de exploatare a

subsolului, beneficiau în virtutea drepturilor cîstigate de bogatiile miniere, creîndu-si o

pozitie economica mai solida pentru a se opune penetratiei capitalului strain.

Masurile de politica economica, care au contribuit la crearea avîntului economic

dupa 1924 pot fi grupate, în general, în trei categorii:

- legislatia cu privire la dezvoltarea industriei;

- tarife vamale comerciale protectioniste;

- politica de finantare si de credit pentru ramurile economiei nationale.

1

Legislatia industriala s-a concretizat prin adoptarea cîtorva legi, dintre care cea

mai importanta a fost legea minelor din iulie 1924. În baza ei statul exercita dreptul de

proprietate asupra tuturor bogatiilor miniere ale subsolului. Valorificarea acestor bogatii

se facea de catre stat, fie direct, fie prin concesionare. Se prevedea ca se acorda dreptul de

exploatare a zacamintelor subsolului, în primul rînd societatilor anonime miniere române,

adica acelora în care cel putin 60% din capitalul social sa fie detinut de cetateni români;

doua treimi din membrii consiliului de administratie, ai comitatului de cenzori, precum si

presedintele consiliului de administratie sa fie cetateni români. În afara acestor societati,

legea mai stabilea ca pot beneficia de dreptul de concesiune si alte categorii de societati

care se obligau ca în timp de 10 ani sa îndeplineasca conditiile stabilite pentru prima

categorie de societati. Legea minelor a provocat reactii din partea cercurilor financiare

straine care aveau capitaluri investite în industria extractiva a României, cautînd sa

determine statul român sa nu înfaptuiasca nationalizarea subsolului si a întreprinderilor

miniere (în anul 1925 se modifica procentul de 60% din capitalul social detinut de

cetateni români la 50,1%).

Aceluiasi scop de întarire a pozitiilor marii burghezii autohtone i-a servit si

Legea comercializarii si controlul întreprinderilor statului adoptata în 1924, prin care se

introduceau în întreprinderile statului principiile comerciale din întreprinderile particulare

de a participa la exploatarea unor întreprinderi ale statului cum erau Navigatia fluviala

româna, Serviciul maritim român, C.A.M. sau întreprinderi care se ocupau cu exploatarea

generatorilor de energie (carbuni, petrol, gaz metan, caderi de apa etc.). În conducerea

unor asemenea întreprinderi, 1/3 din numarul membrilor consiliului de administratie era

numita de guvern, restul fiind ales dintre membrii consiliului de administratie, comitet de

cenzori precum si presedintele, cetateni români.

Prin legea energiei, tot din 1924, se creau avantaje multiple acelora care-si

investeau capitaluri pentru producerea energiei electrice hidro si termoelectrice,

concesionarul fiind obligat sa rezerve statului o patrime din energia produsa. De

asemenea, prin legea pentru regimul apelor (din 1924) se cerea întreprinderilor ca

majoritatea capitalului sa fie autohton precum si presedintele si 2/3 din numarul

administratorilor si cenzorilor sa fie cetateni români.

2

Prin toate aceste legi se urmareau preocupari mai ample ale burgheziei pentru

valorificarea resurselor naturale ale tarii, dar în mod deosebit întarirea marii burghezii

autohtone si obligarea capitalului strain sa tina seama de interesele acesteia. Fara îndoiala

însa ca burghezia autohtona îsi apara interesele de grup si nicidecum ale statului, iar

valorificarea resurselor de care dispune tara n-a fost realizata la nivelul cerintelor

economiei nationale pentru o dezvoltare mai sustinuta a acesteia.

Tarifele vamale protectioniste. Politica tarifelor vamale a constituit un mijloc

important prin care burghezia cauta sa apere productia interna de concurenta straina,

contribuind în felul acesta la sustinerea procesului de industrializare a tarii. Burghezia

industriala va cere tot mai mult statului sa intervina în economie si pe calea tarifelor

vamale asa cum de altfel procedau si alte tari cu care România întretinea relatii

comerciale. Pentru a asigura o oarecare stabilitate si a evita consecintele deprecierii

monetare asupra veniturilor bugetare, prin tariful vamal din 1924 se prevedea ca taxele se

percepeau în lei-aur, iar încasarea lor se facea în lei-hîrtie, pe baza raportului de 1 leu-aur

egal cu 30 lei hîrtie, la fiecare 3 luni raportul se schimba în functie de fluctuatia

monetara. Tariful din 1924 era minimal si se aplica tuturor tarilor care aplicau, la rîndul

lor, acelasi tarif si clauza natiunii celei mai favorizate. Pentru alte tari tariful era de trei

ori mai mare decît cel minimal. Acest tarif a influentat nivelul importului, asigurînd

protectia articolelor textile, de tabacarie, hîrtie etc. egala cu 15-20% din valoare, iar

pentru majoritatea produselor importate o taxa de 5-10%. Protectia era însa insuficienta

pentru industrie si aceasta cu atît mai mult cu cît s-a aplicat într-o perioada de puternica

inflatie. De aceea, în anul 1926 tariful vamal a fost modificat la insistentele industriasilor

din ramurile metalurgica si textila, a caror structura si gama de produse erau schimbate

fata de perioada anterioara. S-au adaugat înca alte articole supuse taxelor vamale la

import, iar la articolele textile si metalurgice taxele vamale erau urcate cu 50% pîna la

100%.

S-a marit si coeficientul de multiplicare a taxelor vamale în aur de la 30, cît a

fost stabilit în 1924, la 40. În anul 1927 s-a aplicat un nou tarif, cunoscut sub numele

initiatorului lui tariful Manoilescu.

Acesta era minimal pentru tarile care aplicau acelasi tratament României si

general taxe vamale superioare cu 50% fata de cel minimal pentru tarile care nu acordau

3

clauza natiunii celei mai favorizate si tariful minimal. Ca si în cazul tarifului din 1924, s-

au prevazut taxe în aur, care pentru transformarea în lei-hîrtie urmau sa fie înmultite cu

un coeficient de 30 pentru articolele metalurgice si textile si cu 40 pentru celelalte

marfuri importate.

Aplicarea acestor tarife vamale a dus la cresterea gradului de protectie,

reprezentînd în anul 1928, de exemplu, 20,7% din valoarea întregului import fata de

numai 4,1% cît reprezentau taxele vamale din valoarea totala a importului în 1922. Totusi

gradul de protectie al industriei românesti era insuficient, taxele de import fiind mult

inferioare celor din Cehoslovacia, Polonia, Ungaria si alte tari cu care România avea

relatii comerciale. Cu toate acestea, politica vamala protectionista a avut drept urmare

oprirea patrunderii aproape nestingherite pîna atunci a marfurilor straine, creînd avantaje

burgheziei pentru dezvoltarea productiei autohtone.

În conditiile penuriei de capitaluri pe piata interna, statul a intervenit direct prin

sprijinirea dezvoltarii industriei pe calea finantarii, a acordarii de credite în volum mult

mai mare decît în anii anteriori.

În acest sens, în anul 1923 a fost înfiintata Societatea nationala de credit

industrial, la al carei capital participa statul si Banca Nationala. Scopul bancii era

încurajarea industriei mari prin acordarea de credite si înlesnirea mobilizarii creantelor

industriale prin reescontarea la Banca Nationala. Activitatea acestei noi banci a avut o

importanta deosebita în impulsionarea dezvoltarii industriei autohtone. Rolul ei în

creditarea industriei a crescut destul de repede, de la finantarea a numai 5% din totalul

întreprinderilor marii industrii prelucratoare în anul 1924 la 12% în anul 1928,

întreprinderi a caror productie reprezenta circa 31% din totalul productiei industriale.

Acelasi rol de sprijinire a industriei l-a avut si Banca Nationala, care acorda credite, fie

direct, fie prin intermediul societatii nationale de credit industrial. În 1928 volumul

creditelor acordate industriei de catre Banca Nationala reprezenta 32% din totalul

portofoliului ei.

Dezvoltarea industriei

4

Dezvoltarea mai accentuata a industriei, dupa 1924, a avut loc pe baza structurii

industriale mostenite din anii anteriori. Fata de perioada antebelica se constata, pe

ansamblu, o crestere a ponderii industriei mari în productia industriala a tarii (circa 80%)

concomitent cu o dinamica a celei mici si mijlocii. De asemenea, desi, productia

industriei extractive a înregistrat un spor mai mare decît cea a industriei prelucratoare, în

anul 1928 constatam ca întîietatea apartinea tot industriei prelucratoare, productia

industriei extractive fiind de 5 ori mai mica.

În cadrul industriei extractive primul loc îl ocupa industria petrolului care

singura detinea 2/3 din întreaga ramura miniera a tarii.

Schimbari semnificative apar în industria prelucratoare în sensul cresterii

ponderii industriei grele, de la 27% la 37% în productia totala a industriei prelucratoare.

Ramura industriala care a progresat cel mai mult a fost industria metalurgica. Au fost

înfiintate noi întreprinderi mari cu procese tehnologice complexe cum erau uzinele

Malaxa din Bucuresti, fabricile de la Copsa Mica, Cugir, I.A.R. din Brasov. Dezvoltarea

metalurgiei a fost stimulata de necesitatile mari de produse metalurgice ale economiei.

Cu toata aceasta crestere metalurgia continua sa ocupe un loc de mica importanta cu mult

în urma altor ramuri industriale. În 1928 ea dadea o valoare a productiei de circa doua ori

mai mica decît industria alimentara.

Ramurile industriei usoare, în primul rînd industria alimentara, textila si

pielariei detineau împreuna ponderea cea mai mare în valoarea productiei industriale

prelucratoare. În cadrul acestor ramuri, pozitia fruntasa, o ocupa în continuare, industria

alimentara, desi se constata o oarecare diminuare a ponderii ei. Cît priveste industria

textila, aceasta si-a sporit an de an participarea la productia industriala a tarii.

Pîna în 1925 industria lemnului a fost în plina ascensiune, dupa care curba

participarii ei la productia totala începe sa scada, nemairevenindu-si în toata perioada

interbelica. Îsi mentine o pondere relativ mare, în ansamblul productiei, industria

chimica, datorita faptului ca o însemnata parte a productiei ei era data de rafinariile de

petrol.

În ceea ce priveste înzestrare tehnica a industriei românesti se constata aceeasi

înapoiere, daca avem în vedere, de exemplu, ca în anul 1928 în industria alimentara

pentru un lucrator reveneau 5,3 CP, iar în industria metalurgica doar 2,3 CP.

5

În întreprinderile industriei metalurgice încep sa se produca material rulant

profit caile ferate, între care locomotive, vagoane de calatori si de marfuri, cisterne pentru

transportul petrolului etc. Cît de neînsemnata era ramura constructoare de masini reiese

din faptul ca aceasta întrebuinta doar 1,6% din întreaga cantitate de forta motrice a

industriei metalurgice, ceea ce demonstreaza ca România continua sa ramîna o tara

dependenta de tehnica din tarile dezvoltate industrial. Între diferitele ramuri industriale

existau inegalitati în dotarea cu echipament, în aprovizionarea si asigurarea cu forta de

munca calificata. Alaturi de cîteva întreprinderi caracterizate printr-un grad înalt de

concentrare a productiei, functionau un numar foarte mare de întreprinderi ramase cu

totul în urma sub raport tehnic si tehnologic.

Structura necorespunzatoare a industriei era însotita de imposibilitatea, cu unele

exceptii, a asigurarii consumului de produse industriale cerute pe piata interna. În acesti

ani productia industriala autohtona acoperea necesitatile interne în proportie de circa

60%. Sub aceasta medie se ascundeau însa mari inegalitati pe ramuri si subramuri si, în

acelasi timp, aceasta acoperire era realizata în conditiile unui nivel scazut al consumului

pe locuitor. Agricultura beneficia într-o masura redusa de produse industriale, era lipsita

de ajutorul industriei pe linia înzestrarii cu unelte si masini agricole.

Slaba dezvoltare a industriei ca si posibilitatile de import reduse faceau ca în

tara noastra consumul produselor fabricate sa fie foarte scazut situîndu-ne, sub acest

aspect, printre tarile cele mai înapoiate din Europa. Calculat la preturile anului 1928, în

marci germane, consumul pe locuitor în România era de79, în timp ce în Elvetia era de

622, în Anglia de 609, în Germania de 550, în Franta de 547, în Ungaria de 192, în

Iugoslavia de 141. În anii 1924-1928 consumul anual pe locuitor era în tara noastra de 5

kg zahar, 0,24 kg conserve, 0,28 litri bere, 0,62 kg bumbac, 9,8 kg produse laminate, 5,7

kg lemn constructii, 2 kg ciment etc.

România cu toata dezvoltarea industriei, continua si în aceasta perioada sa

ramîna o tara cu o structura predominant agrara. Astfel, din populatia activa în industrie

era angajata în anul 1929 doar 10% în timp ce în agricultura lucra 78%. Aceeasi

concluzie se impune daca avem în vedere ca industria contribuia, în acelasi an, la venitul

national cu numai 39 miliarde lei, iar agricultura si silvicultura cu 84 miliarde lei.

6

Industria participa la produsul social în proportie de 34,6% si cu o pondere de

22% în venitul national, ceea ce confirma aprecierea de tara cu economiei predominant

agrara.

Dezvoltarea agriculturii

Sectorul dominant al economiei punea si în aceeasi ani amprenta marilor

dificultati postbelice refacerii lente ca si amplificarii contradictiilor social-economice din

lumea satelor. Agricultura se caracteriza prin dezvoltarea mai sustinuta a capitalismului,

proces impulsionat de consecintele reformei agrare din 1921. De fapt, reforma agrara a

fost declarata înfaptuita în anul 1926. Marea proprietate mosiereasca mai detinea înca

19,5% din întreaga suprafata agricola a tarii, ceea ce explica ramînerea în continuare a

ramasitelor semifeudale. În acelasi timp, analiza structurii proprietatii taranesti arata ca

diferentierea taranimii s-a accentuat. Patura înstarita a acesteia detinea în 1927 circa 16%

din suprafata arabila, taranimea cu pamînt între 5-10 ha fiecare gospodarie circa 11%,

restul pamîntului fiind detinut de mica proprietate. Numarul gospodariilor taranesti fara

pamînt se ridica la aproape 700.000.

Lipsa sau insuficienta pamîntului pentru cultura obliga însa un numar însemnat

de gospodarii sa practice relatiile de dijma. Pe de alta parte, lipsa inventarului agricol, a

creditelor si povara impozitelor aveau consecinte negative asupra economiei rurale.

În ceea ce priveste suprafata arabila si structura culturilor reiese ca suprafata

însamîntata cu cereale ocupa o pondere cuprinsa între 85-87% dupa care urmau

suprafetele destinate fîneturilor cultivate si plantelor industriale. În cadrul culturilor

cerealiere au crescut mai mult suprafetele însamîntate cu porumb, orz si ovaz. Cresteri

însemnate se constata si în privinta suprafetelor însamîntate cu plante alimentare si plante

industriale.

Daca suprafetele însamîntate cunosc cresteri constante, productia nu a

înregistrat aceeasi evolutie, înregistrîndu-se variatii mari de la un an la altul (în crestere

pîna în 1926 apoi în scadere si din nou în crestere din 1929). Datorita slabei înzestrari

tehnice si a insuficientei folosiri a metodelor agricultura-tehnice avansate, agricultura se

regasea într-o accentuata dependenta de factorii naturali.

7

Caracterul înapoiat al agriculturii iese mai clar în evidenta daca cumparam

recoltele obtinute cu cele realizate din alte tari cu posibilitati comparabile. În timp ce

România obtinea în 1925 circa 860 kg grîu la ha, în Iugoslavia si Ungaria s-au obtinut

cîte 1.260 kg, iar în Bulgaria 1.320 kg. Aceleasi discrepante se întîlneau si în privinta

altor culturi.

Desi tara noastra dispunea de conditii naturale optime pentru cresterea

animalelor, datorita procesului de saracire a taranimii, a lipsei creditelor pentru

gospodariile taranesti, septelul a scazut continuu.

La sfîrsitul perioadei agricultura României, ca si a altor tari, a fost cuprinsa de o

criza de supraproductie manifestata prin scaderea preturilor la produsele agricole criza

care se va prelungi pîna la al doilea razboi mondial.

8