UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

(ULIM)

Petru ROŞCA

ECONOMIA

ÎNTREPRINDERIIManual

74

75

CZU 338. R-74

Roşca Petru Ion. Economia întreprinderii. Manual. ULIM, Chişinău, 2004. - 280 p.

Основное звено всей экономики – предприятие, а знание основ экономики предприятия – непременное условие подготовки квалифицированных специалистов. Получить эти знания поможет учебник “Экономика предприятия“. В работе дается широкое изложение вопросы деятельности предприятий в условиях рыночной экономики, характеристика производственных ресурсов и эффективность их использования, научно-технический прогресс и интенсификация производства, формы общественной организации производства, экономический механизм управления предприятия и другие.

Изучение экономики предприятия закладывает фундамент важнейшего комплекса практических экономических знаний, в целом необходимых каждому экономисту независимо от его специализации и место работы.

Учебник предназначен для студентов, преподавателей, руководителей и специалистов предприятий, предпринимателей и всех интересующих подобной проблематикой.

------------*------------

Redactor: Eugenia Balan

Bun de tipar 08.07.2004

Formatul 60 х 84 1/16

Coli de tipar 20. Tirajul 500 ex.

S. A. “ “, c.

76

Alte lucr[ri de acelaş autor:

1. Economia generală. Manual. Chişinău, 1997. – 264 p.2. Экономика народного хозяйства. Учебное пособие. Кишинэу, 1997. – 270 с.3. Economia reţiilor externe. Manual. Craiova. 2002. - 233 p.4. Economia întreprinderii. Manual. ULIM, Chişinău, 2004. –280 p.5. Culegere didactico-metodică: teste şi probleme la “Economia generală”. Chişinău, 1997. – 196 p.6. Учебно-методический сборник: тесты и задачи по курсу “Экономика народного

хозяйства”. Кишинэу, 1997. – 200 с.7. Previziune economică. Manual. Chişinău, 1998. – 272 p.8. Экономическое прогнозирование. Учебное пособие. Кишинэу, 1998. – 254 с.9. Previziunea dezvoltării socioeconomice în condiţiile de piaţă (metodologie, principii, experienţă

mondială). Chişinău, 2000. – 264 p.10. Prognostica. Terminologie. Chişinău, 1998. – 36 p.11. Прогнозирование социально-экономического развития в рыночных условиях (методология,

принципы, мировой опыт). Кишинэу, 2000. – 272 с.12. Программа и планы семинарских занятий по курсу “Мировая экономика” (в соавторстве).

Кишинэу, 2001. – 45 с.13. Relaţii economice internaţionale. Manual. Chişinău, 2002. – 280 p.14. Международные экономические отношения.Учебное пособие. Кишинэу, 2002. –316 с. 15. Evoluţia economiei Moldovei: rezultate, evaluări, prognoze. Chişinău, MoldNIITEI, 1998. – 86 p.16. Стратегия реструктуризации экономики республики Молдова (в соавторстве). Кишинэу,

МолдНИИТЭИ, 1995. – 45 с. 17. Экономическая эффективность внедрения новой техники в производство (на примере

пищевой промышленности). МолдНИИНТИ, Кишинэу, 1976. –56 с.18. Технический прогресс и эффективности внедрения новой техники. Из-во “Картя

Молдовеняскэ”, Кишинэу, 1979. – 107 с.19. Резервы интенсификации производства в пищевой промышленности. Из-во “Картя

Молдовеняскэ”, Кишинэу, 1984. – 124 с.20. Проблемы насыщения рынка потребительскими товарами. Колектив авторов. Отв.

редактор. Кишинэу, 1989. – 185 с. 21. Планирование производства товаров народного потребления и развития услуг в МССР (в

соавторстве). Из-во “Штиинца ”, Кишинэу, 1988. – 72 с.

77

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢINALĂ DIN MOLDOVA

(ULIM)

Petru ROŞCA

ECONOMIAÎNTREPRINDERII

Manual

Chişinău 2004

78

Recenzenţi:

Oleg STRATULAT - doctor în ştiinţe economice, profesor universitar, şef catedră "Finanţe", Universitatea Liberă Internaţională din Moldova.

Aurelia TOMŞA - doctor în ştiinţe economice, conferenţiar universitar, şef Catedră "Economie generală", Academia de Studii Economice din Moldova.

Lucrarea este elaborată în conformitate cu programa universitară de studiu la disciplina Economia întreprinderii (Economia firmei), fiind discutată la şedinţa Departamentului Ştiinţe Economice şi aprobată de Senatul Universităţii Libere Internaţionale din Moldova în calitate de manual pentru universităţile cu profil economic.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Roşca Petru IonEconomia întreprinderii. Manual / Petru Ion Roşca. - Ch., ULIM, 2004. -280 p.

ISBN 500 ex.

338 ( )

© Roşca Petru, 2004.

79

INTRODUCEREÎn condiţiile relaţiilor de piaţă în centrul activităţii economice se află

întreprinderea - veriga principală a întregii economii naţionale. Anume la nivelul întreprinderii se creează produsele necesare societăţii, se prestează serviciile cuvenite. De aceea studierea diverselor aspecte ale activităţii întreprinderii constituie o condiţie obligatorie pentru pregătirea specialiştilor calificaţi în domeniul economiei.

În condiţiile economiei de piaţă supravieţuieşte doar întreprinderea care se orientează în conjunctura pieţei, determină corect, în cunoştinţă de cauză cerinţele pieţei, creează şi organizează fabricarea unor produse solicitate, asigură venituri substanţiale lucrătorilor de calificaţie înaltă. Va face faţă unor asemenea sarcini doar acela, care a însuşit la perfecţie bazele economiei întreprinderii. Misiunea prezentului manual – „Economia întreprinderii” (Economia firmei) este tocmai de a contribui la însuşirea acestei discipline.

Ce trebuie să înţelegem, totuşi, prin termenul „economie”? Conform definiţiei clasice (a lui P. Samuelson) economia este ştiinţa despre faptul, cum se foloseşte societatea de anumite resurse limitate pentru obţinerea unor produse utile şi cum distribuie ea aceste produse diverselor categorii de oameni. De aceea se poate afirma că economia întreprinderii este ştiinţa despre faptul cum se realizează acest fenomen în cadrul fiecărei unităţi economice în parte.

Economia ca ştiinţă studiază bazele teoretice şi formele practice de funcţionare a structurilor de piaţă şi mecanismele de interacţiune a agenţilor activităţii economice a societăţii. În funcţie de nivelul la care se studiază procesele şi fenomenele vieţii economice, de regulă, se disting macroeconomia şi microeconomia.

Macroeconomia constituie compartimentul ştiinţei economice ce se ocupă de studierea fenomenelor şi proceselor economice de amploare, ce ţin de economia ţării în ansamblu. Ea examinează economia ca un tot întreg şi cercetează procesele economice care evoluează în cadrul ei, proporţiile structurale, formarea cererii şi ofertei globale, a produsului intern şi naţional brut, venitului naţional, analizează impactul politicii bugetare a guvernului şi al politicii monetare a băncii naţionale asupra creşterii economice, inflaţiei şi ratei şomajului. Cu alte cuvinte, această ştiinţă cercetează reglementarea proceselor economice de către stat.

80

Microeconomia constituie compartimentul ştiinţei economice ce se ocupă de studierea fenomenelor şi proceselor economice de mică amploare, a relaţiilor dintre producători, antreprenori şi stat. Ea cercetează comportamentul anumitor elemente şi structuri, cum sunt, bunăoară, ramurile industriale şi întreprinderile, pieţele de mărfuri şi cele financiare, băncile, diversele firme, gospodăriile casnice etc. În centrul atenţiei microeconomiei se află producătorii şi consumatorii, deciziile adoptate de aceştia privind volumul de producţie, volumul vânzărilor şi consumului, ţinându-se cont de necesităţi, preţuri, cheltuieli, profit, de impactul impozitelor asupra economiilor populaţiei etc.

Cu tematica, conţinutul şi structura sa manualul se încadrează în procesul învăţământului economic superior şi mediu de specialitate şi al perfecţionării activităţii de pregătire a specialiştilor de înaltă calificaţie, capabili să soluţioneze problemele complexe, cu care se confruntă în prezent economia.

Manualul conţine întregul set de date referitoare la funcţiile, locul şi rolul întreprinderilor (firmelor) de producţie în economia ţării, sunt examinate în mod detaliat aspectele activităţii economice şi ale organizării gestiunii întreprinderii corespunzător mărimii lor, specificului ramurii din care fac parte, formelor de proprietate, sunt explicate modalităţile, obiectivele şi principalele motive pentru crearea, extinderea şi lichidarea anumitor întreprinderi.

În procesul de alcătuire a manualului s-a apelat la experienţa managementului şi antreprenoriatului internaţional, au fost folosite materiale puse la dispoziţie de organele de stat, surse bibliografice, precum şi s-a beneficiat de experienţa autorului, care mulţi ani la rând a practicat activitatea pedagogică şi a deţinut funcţii importante în diverse instituţii economice de stat ale republicii.

Disciplina dată este legată strâns de asemenea discipline ca “Microeconomia”, “Macroeconomia”, “Economia ramurilor”, “Managementul”, “Marketingul”, “Gestiunea contabilă”, “Analiza activităţii economice”, “Finanţele întreprinderii” etc.

Manualul “Economia întreprinderii” (Economia firmei, Economia

unităţilor economice) este conceput în corespundere cu planul de

învăţământ şi programul la specialităţile economice şi este adresat

studenţilor şi specialiştilor care se ocupă de studierea economiei şi

activităţii antreprenoriale de producţie.

81

Este unul din primele manuale din Republica Moldova, ce examinează

în complex aspectele activităţii întreprinderilor în condiţiile economiei de

piaţă. Autorul va fi recunoscător cititorilor pentru propunerile lor privind

îmbunătăţirea structurii şi conţinutului manualului.

Capitolul I

ÎNTREPRINDEREA ÎN CONDIŢIILEECONOMIEI DE PIAŢĂ

1. Economia de piaţă şi modelele ei. Reglementarea de către stat a economiei în condiţiile relaţiilor de piaţă

2. Întreprinderea verigă principală în condiţiile economiei de piaţă3. Tipologia şi clasificatârea întreprinderilor 4. Relaţiile de producţie şi de piaţă ale întreprinderii, influenţa

concurenţei asupra activităţii ei 5. Constituirea şi înregistrarea juridică a întreprinderii

Reorganizarea şi sistarea activităţii întreprinderii

1.1. Economia de piaţă şi modelele ei. Reglementarea de către stat a economiei în condiţiile relaţiilor de piaţă

Economia de piaţă este o economie ce se bazează pe principii de antreprenoriat liber, diverselor forme de proprietate asupra mijloacelor de producţie, formarea preţurilor în condiţiile de piaţă, a relaţiilor contractuale între agenţii economici, intervenţia limitată din partea statului în activitatea de gospodărire.

Primele elemente ale economiei de piaţă au apărut odată cu apariţia concurenţei între producătorii liberi în scopul creşterii veniturilor în rezultatul producerii şi desfacerii bunurilor sociale.

Piaţa – 1) prezintă locul de vînzare-cumpărare a mărfurilor şi serviciilor; 2) relaţiile economice ce ţin de desfacerea mărfurilor şi serviciilor, în rezultatul cărora se crează cererea, oferta şi preţurile. Structura pieţei este foarte variată După forma de vânzare a mărfurilor se deosebesc pieţe de materii prime şi materiale, obiecte preţioase, mijloace de producere, bunuri imobiliare, mărfuri de consum şi servicii, produse informaţionale şi intelectuale (spirituale), invenţii, capital, valută, hârtii

82

de valoare, forţei de muncă ş.a. După cuprinderea teritorială se deosebesc pieţe mondiale, zonale, regionale, pe ţări, iar privitor la fiecare ţară – sunt pieţe interne şi externe. După nivelul de concurenţă sunt pieţe cu concurenţă înaltă (libere), concurenţă monopolistă (închise). Se deosebesc, de asemenea, pieţe legale (oficiale) şi nelegale (subrerane, tenebre). Pieţele hârtiilor de valoare sunt de două tipuri: primare şi secundare, unde are lor vânzare-cumpărare a hârtiilor de valoare [3, p.247].

Aşa dar, piaţa ca sistem dezvoltat a schmbului de mărfuri reprezintă un sistem de diferite elemente, pieţe aflate în interdependenţă într-o “mare” piaţă (fig. 1.1). Fiecare din pieţele menţionate, la rândul său, este compusă dintr-un şir de elemente mai mici. Piaţa îndeplineşte un şir de funcţii, în primul rând, funcţiile de informaţie, intermediere, formare a preţurilor, de reglare şi sanare.

Piaşa forţei de muncăPiaţa bunurilor de consum Piaţa serviciilor Piaţa mijloacelor de producţie

Structura pieţei Piaţa financiară (piaţa capitalului de împrumut)Piaţa hârtiilor de valoare Piaţa de tehnologii Piaţa bunurilor spirituale Alte pieţe

Fig. 1.1. Structura pieţei

Principiile de bază ale formării şi dezvoltării economiei de piaţă sunt libertatea, concurenţa, interesul individual, profitul şi autoreglarea echilibrului între cerere şi ofertă.

Mecanismul funcţionării economiei de piaţă, bazat pe liberalismul economic şi proprietatea privată, a fost argumentat şi expus de Adam Smith în cunoscuta lucrare “Avuţia naţiunilor”. Ulterior acest mecanism a fost completat şi dezvoltat de mai mulţi economişti.

Astăzi în literatura economică sunt formulate mai multe difiniţii ale economiei de piaţă, însă conţinutul lor este acelaşi. Economia de piaţă poate fi definităca un mod de organizare şi funcţionare a economiei în care raportul dintre cerere şi ofertă determină priorităţile în producerea bunurilor, metodele de organizare şi combinare a factorilor de producţie, iar preţurile reglează accesul la bunurile economice [10, p.11].

În evoluţia sa, economia de piaţă a cunoscut mai multe etape de dezvoltare. Economia de piaţă bazată pe concurenţa perfectă a existat şi

83

în secolul a XIX-lea. La această, activitatea economică era determinată de jocul liber al forţelor pieţei. Producătorii şi consumatorii acceptau preţurile stabilite de piaţă, bazată pe concurenţa unui număr mare de ageenţi economici şi pe libertatea lor în folosirea factorilor de producţie şi de realizare a câştigurilor.

În realitate, însă, o aşa concurenţă nu exista. Odată cu apariţia corporaţiilor şi companiilor gigante pe piaţă s-a impus o nouă formă de concurenţă – concurenţa de monopol – economia de piaţă s-a transformat în economie de piaţă bazată pe concurenţa imperfectă. În aceste condiţii firmele mari pot dicta preţurile la bunurile pe care le produc [3, p.246].

Neajunsurile economiei de piaţă bazată pe concurenţa imperfectă pot fi parţial înlăturate prin intervenţia statului. Astfel, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, a apărut economia de piaţă dirijată de stat, care se bazează pe imbinarea elementelor de autoreglare a pieţei cu intervenţia statului în economie.

Promotoriul economiei de piaţă dirijate a fost savantul-economist J.M.Keynes. Ştiinţa keynsionistă argumentează funcţionarea unor mecanisme economice, bazânduse pe următoarele condiţii [3, p.174]:

a) nivelul de ocupare a forţei de muncă este determinat de volumul producţiei;

b) cererea generală nu întotdeauna se stabileşte la nivelul mijloacelor de plată, de oarece o parte din aceste mijloace se rezervează în formă de economii;

c) volumul de producţie se determină după eficienţa activităţii de antreprenoriat conform nivelului cererii în perioada ce urmează, care corespunde caopitalului investit;

d) echilibrul dintre investiţii şi economii, confirmă comparabilitatea ratei dobânzei bancare şi a ratei eficienţei investiţiilor, când procesul de investire şi de economii devin practic independente.

Ştiinţa keznsionistă argumentează necesitatea reglementării de către stat a economiei. Trecând etapele menţionate, s-a creat economia de piaţă modernă, care astăzi funcţionează în majoritatea ţărilor lumii. Economia de piaţă modernă se bazează pe preponderenţa proprietăţii private, pe libera iniţiativă, pe existenţa concurenţei, pe formarea liberă a preţurilor, pe un sistem financiar modern etc. Rolul principal în mecanismele economiei de piaţă aparţine cererii şi ofertei, prin intermediul cărora se determină nivelul şi structura producţiei, utilizării forţei de muncă şi capitalului.

Economia de piaţă este o economie liberă, bazată pe cerere şi ofertă, schimbul liber, a liberei decizii economice, fără limitări şi constrângeri (o

84

economie a statului de drept), fără dirijare de către stat, fără directive decizionale, guvernamentale, o economie a profitului. Economia de piaţă modernă se sprijină, în primul rând, pe libera iniţiativă a tuturor agenţilor economici în desfăşurarea activităţii lor. Însă în practică noi niciodată nu vom putea vedea o economie de piaţă ideală. Piaţa întotdeauna într-o anumită măsură se completează, limitează sau reglează de către activitatea monopoliilor, organelor politice şi diferitor organizaţii.

Economia de piaţă (capitalistă) modernă în diferite ţări funcţionează în diverse forme. În prezent în literatura economică sunt ivedenţiate trei modele ale economiei de piaţă: a) modelul american; b) modelul economiei sociale de piaţă; c) modelul japonez, numit şimodel al economiei de piaţă orientată administrativ [10, p.15-19].

Modelul american al economiei de piaţă poate fi caracterizat drept un model tipic liberal, în care rolul principal în dezvoltarea economiei îl joacîă forţele pieţei. Sarcina statului în acest model se reduce la crearea condiţiilor necesare fiecărui membru al societăţii pentru a-şi manifesta capabilităţile şi se limitează prin crearea legislaţiei respective şi protejarea proprietăţii private. Statul efectuiază o anumită reglementare, în special, asigurarea ;I protejarea intereselor consumatorului. Acest model al economiei de piaţă se bazează pe un mare stoc de capital, pe resurse materiale imense, pe o monedă de circulaţie mondială, pe tradiţii progresiste de organizare a proceselor de producţie şi pe o libertate sporită în activitatea economică. Factorii nominalizaţi în ansamblu asigură un nivel înalt de eficienţă a acestui model. Însă în ţările în curs de tranziţie spre economia de piaţă majoritatea acestor factori lipsesc, ceea ce nu poate asigura aceeaşi eficienţă înaltă a implementării modelului american al economiei de piaţă.

Modelul economiei sociale al economiei de piaţă a fost constituit în anii de după acel de-al doilea război mondial şi astăzi funcţionează cu succes în majoritatea ţărilor din Europa de Vest. Obiectivul principal al acestui model este asigurarea respectării principiilor funcţionării economiei de piaţă cu condiţia asigurării echităţii sociale. Funcţiile principale ale statului se manifestă, în primul rând, în rezolvarea problemelor sociale. Acest model prevede asigurarea unui nivel de trai convenabil tuturor categoriilor populaţiei.statul este responsabil de realizarea unor politici monetare şi fiscale optime şi de asigurarea ocrotirii sănătăţii populaţiei, de educaţia ei şi respectarea drepturilor fiecărui cetăţean la locuinţă corespunzătoare. Desigur, în diferite ţări ale Europei de Vest modelul economiei sociale de piaţă are şi unele caracteristici specifice,condiţionate

85

de particularităţile acestora. Dar esenţa şi obiectivul principal ale economiei de piaţăsociale rămân aceleaşi.

Deşi economia socială de piaţă este aplicată în toate ţările din Europa de Vest şi cea de Nord, drept model de economie care respectă şi promovează mai insistent valorile social-democratice este considerat cel care funcţionează în Suiedia. Anume în Suiedia se promovează o politică de redestribuire echitabilă a veniturilor, în baza ei fiind creat un sistem eficient de asigurare socială a întregii populaţii. În această ţară este aplicată una din cele mai înalte rate ale impozitelor marginale.

Modelul japonez este un model deosebit al economiei de piaţă orientată administrativ. Rolul statului în economia japoneză este important. Statul, promovând o politică financiară stabilă şi acordând unele facilităţi susţine şi acţiunile de economisire şi de creştere a investiţiilor. După cel de-al doilea război mondial statul japonez, prin diverse măsuri administrative, a protejat piaţa internă până când corporaţiile locale s-au naturalizat, producţia lor devenind competitivă pe piaţa internaţională. Acest model a asigurat o rată accelerată a creşterii economiei naţionale, un succes spectaculos în domeniul exportului. Aceste succese în Japonia au fost obţinute datorită faptului că statul a stimulat, în primul rând, creşterea producţiei, şi nu consumul. După cum se ştie, în Japonia sistemul educaţional îi deprinde pe copii să înfrunte greutăţile încă la vârsta copilăriei, să muncească din greu şi cinstit şi să-şi minimizeze timpul pentru recreare şi consum. Este clar că acest model al economiei de piaţă nu ar avea succese în ţările europene.

Aceste trei modele ale economiei de piaă reprezintă diferite variante a economiei capitaluiste contemporane. Ele se deosebesc, în primul rând, prin rolul care îl are statul în activitatea economică. Orice economie de piaţă trebuie să se bazeze pe principiile funcţionării pieţei – libertatea, concurenţe, profitul, interesul individual şi autoreglarea. Principala funcţie a statului în activitatea economică este crearea legislaţiei necesare, capabile să asigure funcţionarea corectă a mecanismelor pieţei.

Ţările din Europa Centrală şi cea de Est, în curs de tranziţie spre economia de piaţă, sunt în drept să-şi aleagă modelul propriu al economiei de piaţă, care ar deveni punctul final al tranziţiei spre economia de piaţă.

Cercetările efectuate în acest domeniu ne permite să concluzionăm că pentru Republica Moldova, precum şi pentru alte ţări, cel mai eficient model ar fi cel al economiei sociale de piaţă, care funcţionează astăzi cu succes în diferite ţări din vestul Europei [10, с.18] .

86

Reglementarea de stat a economiei (R.S.E.) în condiţiile economiei de piaţă reprezintă un sistem de măsuri cu caracter legislativ, executiv şi de control, promovate de instituţiile autorizate de către stat şi anumite organizaţii obşteşti în scopul stabilizării şi adaptării sistemului economic-social existent la condiţiile noi. R.S.E. se prezintă ca reacţie la dificultăţile şi contradicţiile în dezvoltarea social-economică. În linii generale reglementarea de stat a economiei include: prognozarea, planificarea, finanţarea, bugetarea, fiscalitatea (inpozitarea), creditarea, administrarea, evidenşă, control. Reglementarea de către stat are loc cum în economiile centralizat administrate, aşa şi în condiţiile eonomiei de piaţă, însă formele de reglementare se deosebesc esenţial. În economia centralizată se pune accentul pe planificarea de directivă şi administrare, pe când în economia de piaţă – bugetare, fiscalitate, creditare, achiziţii de stat, limitări legislative [3, p.76].

Intervenţia statului în economia de piaţă contemporană presupune crearea mecanismelor economice, care reprezintă un complex de metode şi pârghii de reglementare a activităţii economice. Aceste metode şi pârghii pot fi de caracter economic, organizaţional sau de drept.

Mecanismul reglării de stat a economiei (RSE) se perfecţionează permanent, indiferent la ce principii se orientează guvernele, la principiile monetariste sau au înclinaţia de a folosi mijloace mai drastnice – instrumente dereglementare bugetară. În condiţiile contemporane practica RSE s-a dovedit a fi destul de rezultativă, pentru a nu admite criza totală şi apariţia şomajului de dimensiuni social-primejdioase.

Dacă să generalizăm metodele de reglementare a economiei din partea statului expuse în literatura contemporană, pot fi divizate următoarele direcţii [2 , p.221] :

Primul. Organele puterii de stat determină baza legislativă, în corespundere cu care se stabilesc normele fundamentale (regulile) de împroprietărire şi de funcţionare a pieţei.

Al doilea. Organele de stat de toate nivelurile reglementează compor-tamentul economic, fixînd regulile (normele) de activitate ale întreprinderilor, ce cuprind: cerinţele zonale limitînd folosirea pămîntului, repartizarea şi construirea obiectelor, regulile de securitate tehnică şi ocrotire ale sănătăţii la întreprinderi, iar în unele cazuri chiar interzic complet unele activităţi, de exemplu, realizarea heroinei. Unele reguli ţin de activitatea tuturor întreprinderilor, printre care: legile contra escrocheriei şi a discreditării de rasă la încadrarea în muncă, de asemenea legile antitrust

87

ce interzic încheierea acordurilor între concurenţi cu stabilirea preţurilor fixe etc.

Al treilea. Organele de stat de toate nivelurile efectuează politica fiscală prin intermediul căreia exercită o influenţă decisivă asupra întregii vieţi economice a ţării. Realizînd concepţia lor şi controlul asupra masei monetare în economie, organele de stat deseori încearcă să introducă corective în oscilaţiile economice, ce e drept, nu fără succes.

Al patrulea aspect. Prin intermediul veniturilor şi cheltuielilor statul desigur, joacă rolul principal la repartizarea resurselor în economie.

Soluţionând problema "ce", "cum" şi "pentru cine", statul selectează multe din cele ce se produc, începînd cu domeniul apărării, învăţămîntului şi terminînd cu arta. Statul influenţează asupra procesului de producţie prin intermediul reglementării şi al legislaţiei. El acţionează în interesul celor pentru cine se produc bunurile materiale cu impozite şi transferuri, prin intermediul cărora se ia venitul unora şi se transferă altora.

În afară de acţiunea directă statul exercită o influenţă indirectă la repartizarea resurselor prin impozite (subsidii care-s contrar opuse impozitelor) asupra preţurilor, ce se răsfrâng la nivel de producţie şi consum al mărfurilor. Deoarece, stabilind la careva produse, de exemplu la ţigări, impozite (accize), statul de fapt frînează fabricarea producţiei date, iar cînd introduce subsidii la anumite produse, de exemplu la lapte, el contribuie la sporirea volumului de producţie etc.

Al cincilea aspect. O pârghie nu mai puţin importantă de înrîurire a statului este grija pentru bătrâni şi bolnavi, ca una din principalele sarcini ale organelor de stat. Pot fi numite şi alte aspecte de activitate, unde rolul statului este destul de mare în condiţiile relaţiilor de piaţă.

În decursul dezvoltării lor istorice ţările cu economia de piaţă au creat un set de instrumente economico-financiare, prin intermediul cărora statul dirijează destul de efectiv economia. Reglementarea de către stat în ţările cu economie de piaţă dezvoltată se efectuează prin intermediul legislaţiei, mecanismului financiar-creditar, reglementării masei monetare, a politicii valutare şi vamale, stabilirii unor normative economice, înlesniri şi sancţiuni, preţuri, norme şi standarde, cote şi licenţe, interdicţii şi restricţii, prin prognozare şi planificarea indicativă, elaborarea şi realizarea programelor complexe cu destinaţie specială, a comenzilor de stat, investiţiilor capitale din mijloacele centralizate, operaţiuni pe piaţa hîrtiilor de valoare, repartizarea centralizată a unor resurse materiale, planificarea în cadrul întreprinderilor şi organizaţiilor, politica socială (în domeniul demografiei, angajării în cîmpul muncii, migraţiei, protecţiei sociale a

88

populaţiei, pregătirii şi reciclării cadrelor ş.a.), prin încheierea contractelor guvernamentale cu alte state şi organizaţii internaţionale, al politicii antimonopol şi anticriză etc.

În orice timp, dar mai cu seamă în perioada de ieşire din criză, relansarea economiei este imposibilă fără acţiuni bine determinate din partea statului.

1.2.Întreprinderea - verigă principală în

condiţiile economiei de piaţăLa toate etapele de dezvoltare a economiei principalulu ei element a

fost întreprinderea. Întreprinderea de producţie este o unitate specializată sepatrată, temelia căreia o constituie colectivul de munca profesionist organizat, capabil să producă, cu ajutorul mijloacelor de care dispune, articolele necesare consumatorilor (să execute lucrări, să presteze servicii) cu destinaţia, profilul şi în asortimentul cuvenit Din întreprinderile de producţie fac parte uzinele, fabricile, combinatele, carierele, minele, porturile, drumurile, bazele şi alte formaţiuni economice cu profil de producţie.

Mediul intern al întreprinderii îl constituie oamenii, mijloacele de

producţie, infoemaţia şi mijloacele băneşti. Rezultatul interacţiunii dintre

componentele mediului intern este producţia finită (lucrările efectuate,

serviciile prestate) (fig.1.2.).

Mediul intern Rezultatul activităţii

Fig. 1.2. Întreprinderea de producţie

Mediul exterior, care asigură nemijlocit eficienţa funcţionării

întreprinderii îl constituie, în primul rând, consumatorii de producţie,

furnizorii componentelor de producţie, precum şi organele de stat şi

populaţia din apropierea imediată a întreprinderii (fig. 1.3).

89

Oamenii Mijloacele(personalul) de producţie

Banii Informaţia

PRODUCŢIE PRODUCŢIA

Fig.. 1.3. Mediul exterior al întreprinderii de producţie

Întreprinderea poate avea diverse secţii şi alte subdiviziuni similare

sau secţii şi sectoare, unite într-un singur complex tehnologic şi în

rezultatul activităţii cărora se lancează unul şi acelaşi produs. Fiecare

întreprindere industrială se află în legătură strânsă cu alte diverse structuri

ale economiei naţionale. Ea primeşte de la furnizori materie primă,

materiale, energie electrică, combustibil şi materiale lubrifiante, maşini şi

utilaje tehnologice, concomitent drept intermediari se prezintă organizaţiile

de aprovizionare şi transport. Întreprinderea livrează produsele sale

diverşilor consumatori – individuali sau în grup.

În conformitate cu legislaţia în vigoare a Republicii Moldova organizaţiile comerciale - persoane juridice pot fi constituite sub formă de întovărăşiri şi societăţi economice, cooperative de producţie, întreprinderi de stat şi municipale. La rândul lor, întovărăşirile economice pot fi create sub formă de întovărăşiri complete sau în comandită (de încredere), iar societăţile economice – sub formă de societăţi pe acţiuni (de lip liber şi închise), societăţi cu răspindere limitată şi suplimentară.

Intenţionând să să-şi creeze o întreprindere, orice întreprinzător trebuie mai întâi să-şi formuleze o idee clară despre tipul şi activitatea viitoare a acesteia. Volumul de producţie preconizat sau serviciile ce vor fi prestate în viitor trebuie să fie asigurate cu toate resursele materiale necesare. Trebuie de asemenea să fie luate corect în calcul posibilităţile de

90

Organele centrale şi locale ale puterii

органы власти

Întreprinderea de producţie

Populaţia

Furnizoriide componenteale producţiei

Consumatorii de producţie

продукции

completare a capitalului propriu. Toate aceste aspecte urmează să fie fixate în documentul principal planul de business al antreprenorului1.

O sarcină importantă a întreprinderii este obţinerea venitului de la realizarea în rândurile consumatorilor a peoducţiei sale (lucrărilor executate, serviciilor prestate). Cu ajutorul venitului obţinut se satisfac cerinţele economice şi sociale ale colectivului de muncă şi ale posesorilor mijloacelor de producţie.

Întreprinderea industrială, ca sistem de producţie, are la temelia ei anumite legături între intrări – resurse şi ieşiri - producţie, care împreună formează un tot întreg în scopul organizării peoducţiei. Schematic acest proces se prezintă în modul următor (fig. 1.4).

RESURSELE PEODUCŢIA

INTRĂRI IEŞIRI

Fig. 1.4. Întreprinderea industrială ca sistem de producţie

Indiferent de forma de proprietate, de regulă, întreprinderea funcţionează în regim de autogestiune autorecuperare şi autofinanţare depline. Ea încheie în mod independent contracte cu consumatorii de producţie şi cu furnizorii de resurse necesare şi se achită cu ei.

Funcţiile principale ale întreprinderii de producţie sunt: fabricarea produselor pentru consumul individual şi de producţie; vânzarea şi realizarea producţie către consumator; deservirea postrealizare a producţiei; asigurarea tehnico-materială a producţiei la întreprindere; dirijarea şi organizarea muncii personalului la întreprindere; dezvoltarea multilaterală şi sporirea volumului de producţie la

întreprindere; activitatea antreprenorială; plata impozitelor, achitarea cotizaţiilor şi plăţilor obligatorii şi benevole

în buget şi îndeplinirea obloigaţiilor sale faţă de alte organe financiare; respectarea legilor statului, a standardelor şi normativelor în vigoare.

1 Conţinutul şi ordinea de alcătuire a planului de business se examinează detaliat într-un alt capitol al manualului. 91

MATERIALE

ENERGETICE

DE MUNCĂ

PRODUSUL X

PRODUSUL Y

PRODUSUL Z

PROCESELE DE PRODUCŢIE

Funcţiile întreprinderii se concretizează şi se precizează în dependenţă de: mărimea întreprinderii; aparteneţa ramurală; gradul de specializare şi cooperare; exisoenţa infrastructurii sociale; formele de proprietate; relaţiile cu oeganele locale ale puterii.

Administraţia şi personalul întreprinderii au obligaţia să aibă grijă ca produsele pe care le livrează să fie de calitate suficient de înaltă şi relativ ieftină. Şi una, şi alta sunt necesare pentru cucerirea şi menţinerea pieţei respective de desfacere.

Întreprinderea industrială constituie un sistem nu numai de producţie, ci şi social. De fapt în colectivele de muncă ale întreprinderilor de producţie se hotărăşte destinul stăriişi a evoluţiei economiei şi a politicii ţării.

1.3. Tipologia şi clasificarea întreprinderilorCriteriile principale de clasificare a întreprinderilor sunt: specializarea

ramurală şi pe obiecte; structura producţiei; capacitatea potenţialului de producţie (mărimea întreprinderii).

În funcţie de ramura economică întreprinderile se divizează în:

întreprinderi industriale de fabricare a maşinilor, utilajului, instrumentelor, dobîndirea materiei prime, producere a materialelor, energiei electrice şi a altor mijloace de producţie;

întreprinderi agricole de creştere a culturilor cerealiere, legumelor, fructelor, animalelor, culturilor tehnice;

întreprinderi de construcţii şi transport.Din punctul de vedere al necesităţilor umane cele mai importante

sunt întreprinderile de producere a obiectelor de consum, adică întreprinderile agricole, alimentare, ale industriei uşoare, industriei constructoare de maşini, chimice, de prelucrare a lemnului, ale gospodăriei comunale şi locative.

Ramurile mari ale economiei se divizează în ramurimai mici, specializate – bunăoară, industria se împarte în 2 ramuri specializate mari: de explorare şi de prelucrare. La rândul ei, ramura prelucrătoare se divizează în: industria uşoară, alomentară, grea etc.

Întreprinderile pot fi de specializare îngustă, care fabrică un asortiment limitat de produse, şi de profil larg, ce produc un asortiment larg de articole cu destinaţie diversă (cel mai adesea acestea pot fi întâlnite în industrie şi agricultură). În asemenea ramuri ca industria chimică, textilă şi siderurgie există întreprinderi combinate. Esenţa lor constă în faptul că

92

un anumit tip de materie primă sau de producţie finită la una şi aceeaşi întreprindere se transformă paralel sau consecutiv în alt tip, iar apor în tipul următor. Bunăoară, în cadrul industriei textile combinarea de acest tip se manifestă la fabricarea firelor, din care se produce aţă,iar din aţă – pânză.

Clasificarea întreprinderilor după capacitatea potenţialului lor de producţie (mărimra întreprinderii) a căpătat cea mai largă răspândire. De regulă, toate întreprinderole se împart în 3 grupe: mici, mijlocii şi mari. La raportarea întreprinderii către una din grupele date se folosesc următorii indicatori: numărul de lucrători, volumul valoric al producţiei, costul dondurilor fixe de producţie.

Sistemul sovietic centralizat de dirijare a economiei în trecut se sprijinea în temei pe asociaţiile de producţie mari şi le stimula dezvoltarea. Întreprinderile mari din contul concentrării producţiei, al specializării interne şi cooperării au anumite avantaje. Spre exemplu, pentru fabricarea unor articole în serii mari se aplică utilaje şi tehnologii, ce dispun, de regulă, de un potenţial economic mai mare, în comparaţie cu cele ce se utilizează la producerea articolelor în serii mici.

În condiţiile economiei de piaţă se creează condiţii pentru dezvoltarea

businessului mic şi mediu. Întreprinderile mici apar nu numai în calitate de

concurenţi ai monopolurilor, ci şi ca sateliţi ai acestora, ele pot realiza

orice cen de activitate, care nu este interzis de legislaţia în vigoare. O

funcţie importantă a întreprinderilor mici este scutirea întreprinderilor mari

de grişa pentru producerea mărfurilor în serii mici. Astfel, întreprinderile

gigante de construcţie a automobilelor din S.U.A, Japonia au zeci de mii de

de firme antreprenoriale mici, care asigură asamblarea pieselor, detaliilor, a

unor blocuri nu prea complicate. Trebuie să se ştie însă că această

cooperare a întreprinderilor specializate este posibilă doar asigurând un

grad înalt al disciplinei livrărilor, atât în ce priveşte termenele de livrare,

cât şi calitatea prosucţiei. În ţările menţionate antreprenoriatului mic îi

revine până la 50% din produsul naţional global.

Experienţa acumulată de-a lungulanilor de diverse ţări a arătat că fărăo reţea extinsă de întreprinderi mici nu e posibilă funcţionarea pieţei de mărfuri – întreprinderile mici sunt mai dinamice, mai uşor de manevrat.

93

Existenţa unui număr suficient de întreprinderi mici permite restructurarea intensă a complexului economic. Alre avantaje ale întreprinderilor mici ar putea fi: crearea unui număr considerabil de locuri de muncă şi atragerea în

activitatea lor a forţei de muncă libere; accelerarea realizării inovaţiilor tehnico-ştiinţifice; relansarea întreprinderilor ce staţionează şi a artizanatului; contribuţia la dezvoltarea economică şi socială a orăşelelor şi

localităţilor mici etc.Crearea întreprinderilor mici permite de asemenea comasarea unor

întreprinderi, separarea din componenţa lor a unor unităţi structurale pentru

a fi procurate ulterior în proprietate colectivă.

Structura întreprinderii constituie componenţa şi coraportul dintre verigile ei interne: secţii, laboratoare şi alte subdiviziuni, din care se compune obiectul economic unitar (fig.1.5). Structura întreprinderii este determinată de următorii factori principali: mărimea întreprinderii; ramura de producţie; nivelul tehnologic şi gradul de specializare al întreprinderii.

Locurile de muncă

Fig. 1.5. Structura întreprinderii

Nu există nici o structură standard stabilă. Ea este corectată în

permanenţă sub acţiunea conjuncturii economice şi de producţie, a

progresului tehnico-şriinţific şi a proceselor social-economice. Pentru

îndeplinirea diverselor obligaţiuni, la înmari şi medii se creează

94

Organele de conducere ale întreprinderii (directorul, adjuncţii directorului şi alţi

conducători)

Secţiile funcţiona-le, laboratoarele, alte

servicii nepro-ductive

Secţiile întreprinderii de

bază, filialele

Secţiile auxiliare şi de deservire,

depozitele

Alte organizaţii auxiliare,

Social-comunale)

subdiviziuni structurale speciale – secţii, ateliere. La întreprinderile mici

obligaţiunile în cauză se distribuie între personal prin acord reciproc.

Secţiile de producţie (filialele, sectoarele, atelierele) se împart în două grupe: secţiile producţiei de bază; secţiile auxiliare şi de deservire În secţiile producţiei de bazăse fabrică producţia destinată realizării. Sarcina secţiilor auxiliare este de a asigura funcţionarea ormală fără întreruperi a secţiilor producţiei de bază. Există următoarele forme de specializare a secţiilor: pe obiecte; pe metale (agregate); după tehnologie (stadii); teritorială.

Locul de muncă este zona în care se află lucrătorul şi în care îşi găseşte aplicare munca sa. În funcţie de specificul procesului de producţie şi caracterul muncţii executate locul de muncă poate fi: simplu (când 1 lucrător deswerveşte 1 agregat); multiplu (când 1 lucrător desrveşte câteva agregate, bunăoară, în

industria textilă şi cea constructoare de maşini); colectiv (în industria chimică, ptrolieră, siderurgică, ăn unele subramuri

ale industriei alimentare; la deservirea unor mijloace de transport de dimensiuni mari – avioane, nave maritime şi fluviale, locomotive; bunăoară, un laminor mare dela o uzină metalurgică deserveşte concomitent până la 120 muncitori);

staţionar (nemişcat – l maşini, utilaje, totodată obiectele muncii se transmit nemijlocit lalocul de muncă);

mobil (exemplu, maşina de perforare, automobilul,trenul etc..); spaţial (explorarea geologică, deriticarea încăperilor, paşterea

animalelor etc.). Condiţiile, în care se desfăşoară procesul de muncă, acţionează

nemijlocit nu numai asupra rezultatelor muncii, dar şi sănătăţii omului. De

aceea specialiştii studiază posibilităţile funcţionale ale oamenilor în scopul

de a de a le crea un mediu de lucru optimal, ce asigură un grad înalt al

productivităţii şi calităţii muncii şi concomitent confortul necesar şi

menţinerea stării de sănătate a lucrătorului.

1.4. Relaţiile de producţie şi de piaţă ale întreprinderii.

Influenţa concurenţei asupra activităţii ei

95

În condiţiile actuale ale economiei de piaţă antreprenorul şi, masi ales,

antreprenorul ocupat în sfera producţiei se confruntă cu o mulţime de

probleme.

Prima din ele este necesitatea de a se găsi pe sine în spaţiul economic, sau,cum se spune, de a-şi găsi “nişa economică ”. Pentru aceasta e necesară studierea pieţei, a cererii şi ofertei la mărfurile respective, posibilităţile de obţinere a unoe facilităţi – creditare, fiscale etc. Astfel se clarifică condiţiile generale pentru investirea mijloacelor.

Determinându-şi “nişa economică”, antreprenorul se poate decide asupra specializării întreprinderii sale. Mai trebuie apreciate posibilităţile viitorilor consumatori, acumulate datele privind multitudinea de concurenţi, soluţionată problema mijloacelor tehnice şi tehnologiei,cu care se va fabrica producţia.

O importanţă tot atât de mare va trebui acordată alegerii formei de antreprenoriat, în primul rând, asupra celei individuale sau colective. Alegând forma individuală, antreprenorul acţionează cu riscul propriu. Preferând forma colectivă, antreprenorul va împărţi responsabilitatea cu partenerii de întreprindere.

Conform legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova persoanele juridice - organizaţii comerciale, se pot constitui sub formă de: întreprinderi individuale; societăţi în nume colectiv, societăţi în comandită; societăţi pe acţiuni; societăţi cu răspundere limitată; cooperative de producţie; întreprinderi de arendă; întreprinderi de stat şi municipale. Principiile de constituire şi funcţionare a acestora sunt expuse în capitolul următor.

Alegere formei de antreprenoriat este o etapă de mare importanţă. De aceea nu trebuie să ne bazăm doar pe intuiţia şi preferinţele proprii. Trebuie săţinemcont şi de mediul economic, juridic, de ordinea publică,în care urmează să funcşioneze întreprinderea.

Pasul următor e formarea bazei de producţie. Antreprenorul trebuie să procure sau să ia în arendă încăperi de producţie şi auxiliare, utilaj, strunguri, instrumente, să procure materie primă şi materiale, semifabricate, piese de completare, să angajeze forţă de muncă etc.

O altă etapă importantă este atragerea mijloacelor financiare. Antreprenorul sau partenerii săi la început, de regulă, nu dispun de mijloace proprii suficiente. Deficitul de mijloace băneşti poate fi depăşit prin emitere de acţiuni, adică prin transmiterea parţială a dreptului de participare la

96

capitalul şi profitul întreprinderii, creanţe proprii,precum şi prin obţinerea unor credite de la băncile comerciale (pe termen scurt, mediu sau lung).

Emiţând sau procurând acţiuni, obligaţii, alte hârtii de valoare, întreprinderea apelează astfel la piaţa de valori, adică la piaţa hârtiilor de valoare. Totodată întreprinderea interacţionează cu multe organizaţii: burse de valori, instituţii financiar-creditare, fonduri de investiţii,investitori individuali etc.

Acesta este nomenclatorul aproximativ al relaţiilor de producţie şi de piaţă ale întreprinderii. Pe măsura dezvoltării relaţiilor de piaţă această listă se va extinde şi se va completa.

Concurenţa şi întreprinderea. Un factor de mare importanţă în economia de piaţă este spiritul rivalităţii, care determină în mare măsură formele de activitate economică a oamenilor. Cea mai evidentă manifestare a spiritului de rivalitate este concurenţa. Concurenţa reprezintă întrecerea economică dintre producătorii de mărfuri similare pe piaţă pentru atragerea a cât mai mulţi cumpărători şi obţinerea pe această cale a unui câştig maximal.

Mecanismul de piaţă al cererii şi ofertei familiarizează întreprinderile producătoare, iar prin intermediul acestora furnizorii de resurse, cu cerinţele cumpărătorilor. Însă anume concurenţa impune întreprinderile producătoare şi furnizorii de resurse săsatisfacă în modul cuvenit aceste doleanţe ale consumatorilor. Concurenţa generează extinderea producţiei şi reducerea preţurilor până la nivelul corespunzător cheltuielilor de producţie

Însă acestea nu epuizează acţiunea benefică a concurenţei asupra economiei şi eficienţei ei. Concurenţaimpune întreprinderile să utilizeze mai din plin realizările progresului tehnico-ştiinţific, să folosească tehnică şi rehnologii performante, metode moderne de organizare a producţiei şi muncii.

O noţiune contrară concurenţei este monopolul. În condiţiile de monopol pe piaţă există un singur vânzător şi mulţimea de cumpărători. Fiind producătorul unic al mărfii date, monopolistul fixează la această marfă pe piaţă un preţ monopolist înalt. Drept rezultat, societatea va suporta cheltuieli mari, deoarece un număr relativ mai mic de consumatori vor procura marfa, produsă şi oferită în condiţii de monopol, iar cei care procură această marfă vor plăti pentru ea maimult. În condiţiile concurenţei libere monopolistul va avea o ofertă mai mică.

Însă monopolistul nu poate ridica preţul la infinit. Înainte de a lua decizia cu privire la preţ, monopolistul studiază cererea pe piaţă, analizează cheltuielile întreprinderii sale, cheltuielile pentru desfacerea mărfii.

97

Conform curbei cererii pe piaţă, cu cât e mai mare preţul, cu atât e mai mică cererea şi viceversa; concomitent monopolistul sixeyză preţul mărfii şi stabileşte volumul de producere şi realizare a acesteia.

Sunt general cunoscute şi neajunsurile din partea firmelor mari, care nu sunt în stare să urmărească toate mărfurile lor din toate pieţele respective şi consideră riscantă orioce schimbare. Elenu sunt în stare să facă faţă ideilor, iniţiate de oamenii entuziaşri. O asemenea firmă ia cu greu dedcizia privind investirea mijloacelor băneşti într-un anumit proiect, care e posibil să înceapă a aduce venit doar, să zicem, peste şaptezeci de ani. Companiile mari prea mult şi prea repede.

În opinia multor specialişti în condiţiile de piaţă cele mai competitive sunt întreprinderile mici. Contrar companiilor mari firmele mici acţionează după principiul “orientării spre necesităţi”. Ele au o necesitate vitală de a propune pieţei mereu ceva nou şi util. E bine cunoscută flexibilitatea, caracteristică firmelor mici. În cazul eşecului într-o anumită sferă de activitateele se reprofilează rapid într-o alta, cu mai mare eficienţă.

1.5. Constituirea şi înregistrarea juridică a întreprinderii.

Reorganizarea şi sistarea activităţii eiCrearea noilor întreprinderi şi extinderea celor în funcţiune sunt

determinate de următorii factori:

existenţa cererii nesatisfăcute la un anumit produs (serviciu); existenţa resurselor necesare pentru organizarea lansării produsului dat; gradul de dezviltare al progresului tehnico-ştiinţific în ramura de

producţie respectivă.Cererea la producţie este determinantă, în cazul că marfa nu are cerere

pe piaţă, întreprinderea poate da faliment. O asemenea producţie rămâne nerealizată,iar cheltuielile pentru fabricarea ei neacoperite.

Decizia cu privire la formarea noilor întreprinderi o ia proprietarul

capitalului. La prima etapă capitalul e necesar pentru fondarea şi

organizarea întreprinderii, achiziţionarea rezervelor suficiente de materie

primă, materiale, angajarea forţei de muncă. Cu ajutorul investiţiilor iniţiale

de capital, utilizate sau preconizate pentru scopurile propuse, se formează

capitalul statutar al întreprinderii.

98

Majorarea capitalului statutarare loc di contul profitului, lăsat la întreprindere pentru dezvoltarea producţiei, iar în unele cazuri – din contul alocaţiilor bugetare. În afară de aceasta, întreprinderea poate obţine mijloace din contul emiterii şi realizării acţiunilot şi a altor hârtii de valoare, precum şi să obţină credite, ce vor fi stinse ulterior din contul profitului. Mijloace suplimentare pot fi obţinute de asemenea de la vânzarea surplusului de bunuri.

Din contul mijloacelor băneşti suplimentare întreprinderea îşi acumulează fondurile fixe şi circulante, măreşte sporeşte volumul şi îmbunătăţeşte calitatea producţiei, îşi sporeşte veniturile.

La constituirea noii întreprinderi se urmăresc în temei următoarele obiective: mărirea volumului de producţie cerută de consumatori şi obţinerea

veniturilor de pe urma realizării ei. implicarea în producţie a forţei apte de muncă libere şi soluţionarea în

acest mod a problemei sociale privind asigurarea cu locuri de muncă; implicarea în producţie a resurselor naturale suplimentare disponibile; fabricarea unor tipuri principial noi de produse industriale cu utilizarea

realizărilor avansate ale ştiinţei şi tehnicii; satisfacerea intereselor personale ale unor cetăţeni şi grupe de

persoane, care creează întreprinderi nu prea mari (mici societăţi) pentru acrivitatea individuală sau în comun.

Faptul constituirii întreprinderii se fixează în documentele respective. În primul rând, se înregistrează documentul principal – Statutul întreprinderii, în care sunt indicate: statutul juridic al noii întreprinderi, sarcinile, fundamentarea şi principiile ei de creare, fondatorii, adresele lor, contribuţia bănească a fiecărui fondator, termenul şi genurile de activitate, drepturile şi obligaţiile întreprinderii ca persoană juridică.

În Statut e arătată mărimea capitalului statutar (social) şi sursele lui de formare, se indică genul şi sfera de activitate a întreprinderii, se oferă garanţii pentru protecţia mediului ambiant şi a sănătăţii oamenilor, se stabileşte forma de dirijare a întreprinderii şi filialelor ei, se indică sistemul de evidenţă şi dare de seamă, adresa noii întreprinderi şi denumirea ei.

Statutul întreprinderii se aprobă de către fondatori şi împreună cu cererea fondatorului se înregistrează de către Camera Înregistrării de Stat a Departamentului pentru informaţiile tehnologice la locul unde se află întreprinderea. Procedura de înregistrare în Republica Moldova e stabilită prin Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (articolul 28) [1].

99

După aceasta întreprinderea obţine dreptul de a avea ştampilă proprie şi îşi deschide un cont de decontări la bancă. Instituţia care nu are ştampilă şi cont de decontări nu este persoană juridică şi nu face parte din categoria întreprinderilor.

Decizia referitoare la reorganizarea sau lichidarea întreprinderii o ia de asemenea proprietarul sau arbitrajul, în cazul că întreprinderea a dat faliment.

Cauzele sistării activităţii întreprinderii sau ale restructurării ei radicale pot fi următoarele: fuziunea unei întreprinderi cu alta sau anexarea la altă întreprindere,

divizarea întreprinderii sau reorganizarea ei într-un nou formă organizatorico-juruducă;

lipsa sau scăderea bruscă a cererii la pprodusele întreprinderii (serviciile prestate de ea);

activitatea în pierderi a întreprinderii; pericolul ecologic, pe care îl prezintă întreprinderea pentru mediul

ambiant şi populaţie; posibilitatea de a folosi clădirile, construcţiile, utilajul şi alte mijloace

disponibile pentru lansarea unor produse mai necesare consumatorilor. În ultimul caz se efectuează conversiunea producţiei, adică trecerea

acesteia la fabricarea unor produse cu un cu totul alt conţinut şi destinaţie. Un exemplu de conversiune pe scară largă este trecerea în masă a întreprinderilor din industria de apărare a ţărilor din C.S.I. în ultimii zece ani la fabricarea producţiei cu destinaţie civilă.

ConcluziiÎntreprinderea este un agent economic creat de antreprenor sau

asociaţia antreprenorilor pentru fabticarea anumitor produse, îndeplinirea unor lucrări sau prestarea serviciilor respective în scopul de a satisface necesităţile societăţii şi a obţine profit.

Antreprenorul contemporan trebuie să fie competent în sfera de activitate preferată, să reacţioneze flexibil la situaţie, să fie consecvent, perseverent, pregătit pentru confruntarea cu anumite dificultăţi, să poată învăţa şi trage concluzii din greşelile sale.

Principalele probleme ale antreprenorilor încerători sunt: găsirea “nişei sale economice”, determinarea direcţiei de specializare a

100

întreprinderii, alegerea formei de antreprenoriat, formarea bazei de producţie, atragerea mijloacelor financiare.

Forţa motrice a societăţii cu economie de piaţă este concurenţa. Ea stimulează extinderea producţiei, ridicarea calităţii şi reducerea preţurilor până la nivelul corespunzător cheltuielilor de producţie impune întreprinderile să utilizeze mai din plin realizările progresului tehnico-ştiinţific, să folosească tehnică şi rehnologii performante, metode moderne de organizare a producţiei şi muncii.

Un avantaj considerabil în comparaţie cu firmele mari îl au întreprinderile mici. Lor le sunt caracteristice dinamismul, capacitatea de manevrare, competitivitatea producţiei. Ele creează noi locuri de muncă, relansează artizanatul, contribuie la dezvoltarea economică şi socială.

Subiecte de autoevaluare1. Care sunt trăsăturile caracteristice ale economiei de piaţă?2. Caracterizaţi formele şi metodele de implimentare a statului în

domeniul economiei în condiţiile relaţiilor de piaţă.3. Care e scopul funcţionării întreprinderilor în condiţiile economiei de

piaţă?4. Relataţi despre esenţa relaţiilor de producţie şi comerciale ale

întreprinderii.5. Caracterizaţi tipologia şi clasificarea întreprinderilor conform Legii

Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.6. Desfăşuraţi conţinutul lucrărilor privind constituirea şi înregistrarea

juridică a noii întreprinderi.7. Caracterizaţi structura întreprinderii industriale.8. Care sunt circumstanţele în care derulează procesul de reorganizare şi

sistare a activităţii întreprinderii?

Bibliografie1. Legea Republicii Moldova “Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi №

845-XII din 03.01.1992. Monitorul Oficial № 2/33 din 28.02.1994.2. Roşca Petru. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.3. Roşca Petru. Culegere didactico-metodică teste şi probleme la “Economia

generală”, Chişinău, ULIM, 1997. –196 p.4. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii

“Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.5. Oprei Ion – Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov, 1994. –135p.6. Puiu Ion – Organizarea întreprinderii - Baze şi aplicaţii. Editura ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti, 1976. –318p.

101

7. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M., ş.a. – Economia întreprinderii. Editura Academiei de Studii Economice, Catedra de Comerţ, Bucureşti, 1997. – 296p.

8. Rusu Pintilie - Economia întreprinderii – Note de curs. Universitatea din Bacău, 1997. –252p.

9. Stoica Nataluia – Economia şi organizarea producţiei. Manual pentru licee industriale cl. a XII-a şi scoli profesionale., Bucureşti, 1997. –145p.

10. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: 2002. – 480с.

11. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М., 1998. – 416 с.

12. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф. В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.

13. Anuarele statistice ale Republicii Moldova din ultimii ani.

102

Capitolul 2.

ANTREPRENORIATUL ŞI FORMELE LUI

1. Antreprenoriatul şi formele lui. Legislaţia Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.

2. Businessul mic în economie, problemele lui şi căile lor de soluţionare3. Antreprenoriatul în proporţii mari. 4. Întreprinderile mixte.

2.1. Antreprenoriatul şi formele lui. Legislaţia Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi

Antreprenoriatul – constituie o parte inseparabilă a activităţii economice a conducătorilor şi specialiştilor de la întreprinderi, organizaţiile comerciale şi financiare. Însă până mai nu demult această importantă funcţie administrativă era oâprea puţin reflectată în literatura economică. Ştiinţa ocolea acest acest tip important de activitate umană, lăsându-l la cheremul artizanatului.

În scopul de a acorda ajutor antreprenorilor specialiştii americani Robert Husrici şi Maicl Pirers au scris o serie de cărţi sub o singură denumire - “Antreprenoriatul”. Concomitent ei au înţeles că lipseşte o definiţie clară a acestei noţiuni. Studiind acest aspect, începând cu evul mediu, ei au ajuns la concluzia că “antreprenoriatul este procesul de creare a ceva nou, ce are valoare, iar antreprenorul este omul care îşi depune în acest scop toare eforturile, îşi asumă întregul… risc, obţinând drept recompensă bani şi satisfacţia realizărilor sale ” [3, с.20].

Antreprenoriatul, businessul este astfel activitatea, desfăşurată din proprie iniţiativă, de sine stătător, cu riscul şi responsabilitatea materială proprie a cetăţenilor, persoanelor fizice şi juridice, orientată spre obţinerea sistematică a venitului şi profitului de la folosinţa bunurilor, vânzarea mărfurilor, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor. Antreprenoriatul urmăreşte de asemenea scopul de a ridica imidjul antreprenorului (al businessmanului), - se spune în “Dicţionarul economic contemporan ” [vezi 6, с.300].

În Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (articolul 1) [vezi 1], esenţa acestei activităţi este formulată astfel. Antreprenoriatul este activitatea, desfăşurată din proprie iniţiativă, de sine stătător, cu riscul şi responsabilitatea materială proprie a cetăţenilor

103

şi asociaţiilor lor de producere a bunurilor, vânzarea mărfurilor, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor în scopul de a asigura o sursăpermanentă de venit.

În sensul strict al cuvântului antreprenori sunt doar oamenii de afaceri, comportamentul cărora pe piaţă se impune prin caracterul său întreprinzător. Căutarea a ceva nou, organizarea muncii personalului de la întreprindere şi orientarea ei spre găsirea unor noi posibilităţi pentru activitatea economică, însuşirea noilor pieţe, trecerea la fabricarea noilor mărfuri şi prestarea noilor servicii – aceasta este esenţa activităţii antreprenoriale.

Administratorul care nu se manifestă ca antreprenor, care aşteaptă pur şi simplu să-i treacă ziua de lucru, este un rău lucrător. Antreprenorul caută şi găseşte căi de dezvoltare şi ridicare a gradului de eficienţă şi îmbunătăţire a calităţii producţiei, de majorare a profitului întreprinderii, indiferent de faptul dacă el este sau nu proprietarul sau un funcţionar angajat al întreprinderii date. Fimele, care nu acordă atenţia cuvenită antreprenoriatului, îşi pierd poziţiile pe piaţă din cauza flexibilităţii lor insuficiente în administrare şi organizarea producţiei.

În condiţiile economiei de piaţă câştigă cel, care reacţionează rapid la cerinţele societăţii, îşi extinde participarea pe piaţă din contul implementării tehnologiilor avansate şi producerea mărfurilor cu cerere sporită. Astăzi în lumea marelui business se consolidează opinia, precum că obţinerea succesului e posibilă numai în cazul, cînd persoana respectivă se simte cu adevărat antreprenor.

Printre cele mai importante obiective ale antreprenorului sunt: producerea mărfurilor şi prestarea serviciilor, obţinerea venitului, prestigiul întreprinderii, dezvoltarea businessului. După cum se vede pe eig. 2.1, toate aceste obiectivă sunt interdependente.

Fig. .2.1. Obiectivele antreprenoriatului

104

Antreprenoriatul

Mărfurilr şi serviciile Venitul

(interesul)Dezvoltarea businessului

Ridicarea prestigiului

Etapele de dezvoltare a antreprenoriatului. Antreprenoriatul a început cu dezvoltarea micului business. La început a apărut în sfera meşteşugăritului şi comerţului şi pe parcursul secolelor a căpătat trăsături contemporane. Treptat, aproximativ prin secolul XV, s-a format comunitatea întreprinzătorilor, ce se compunea din meşreşugari, negustori, cămătari şi alţii de felul acesta. Anume atunci a apărut termenul “antreprenoriat”, ce viza toate persoanele implicate în activitatea de dezvoltare a producţiei, comerţ, obţinere a veniturilor.

În cea de a doua jumătate a secolului XIX a apărut înănecesitatea de a se face distincţie între antreprenor şi capitalist - proprietarul de capital. Noile metode de finanţare corporativă au contribuit la formarea unuinilor antreprenorilor, în care capitaliştii nu totdeauna îşi rezervează rolul de antreprenor, iar antreprenorii nu totdeauna sunt capitalişti. Bineânţeles, deosebirile dintre capitalişti şi antreprenori se anihilează, atunci când capitalistul preferă stilul antreprenorial de administrare [4, p.40]. .

Noţiunea veche de “antreprenoriat” în ultimul timp a căpătat, astfel, un conţinut nou. În lumea contemporană antreprenorul este omul capabil să înţeleagăperspectivele şi cerinţele pieţei şi să îmbine această înţelegere cu cunoştinţele sale în domeniul dirijării producţiei şi al utilizării resurselor de producţie în scopul de a obţine profit.

Sfera şi formele antreprenoriatului. Antreprenorul poate să-şi deschidă o afacere în orice sferă economică profitabilă. Cele mai atrăgătoare genuri de activitate din punctul de vedere al antreprenorului sunt: producţia; comerţul; finanţele; complexul intelectual.

În diferite perioade de timp în aceste sfere activitatea se poate solda cu venituri reale, însă cea mai importantă din ele este producţia. La sfera de prosucţie în mod tradiţional se atribuie: industria; agricultura; transportul public şi de producţie; cerviciile cu caracter de producţie (bunăoară, lucrările de reparaţie) etc. În opinia unor autori, la sfera de producţie ar mai purea fi atribuite şi comerţul, finanţele, învăţământul şi alte sfere de activitate [vezi 4, p.41].

Orice activitate antreprenorială se desfăşoară în limitele unei anumite forme de întreprindere. Alegerea formei celmai adesea depinde de interesele şi profesia antreprenorului.

Forma antreprenoriatului constituie un sustem de norme, ce determină relaţiile interne dintre partenerii de ântreprindere, pe de o parte, şi relaţiile acestei întreprinderi cu alte întreprinderi şi organele de stat – pe de altă parte. Conform legislaţiei în vigoare [1] în republică se practică următoarele forme principale de antreprenoriat:

105

а) întreprinderi individuale;b) societate în nume colectiv;c) socierare în comandită; d) socierare pe acţiuni;e) societate cu răspundere limitată;f) cooperativă de producţie;g) întreprindere de arendă;h) întreprindere de stat şi municipală.Întreprindrea individuală este întreprinderea ce aparţine

cetăţeanului cu drept de proprietate privată sau membrilor familiei sale cu drept de proprietate comună.

Societatea în nume colectiv reprezintă o întreprindere, fondată de două sau mai multe persoane juridice şi (sau) fizice, care şi-au unit bunurile pentru a desfăşuea împreună o anumită activitate antreprenorială sub firmă comună în baza contractului de constituire, încheiat între ele.

Societatea în comandită reprezintă o întreprindere, fondată de două sau mai multe persoane juridice şi (sau) fizice, care şi-au unit bunurile pentru a desfăşuea împreună o anumită activitate antreprenorială sub firmă comună în baza contractului de constituire, încheiat între ele. Ea cuprinde cel puţin un acţionar şi un comanditist, nu este persoană juridică şi în relaţiile de drept se prezintă ca persoană fizică.

Societatea pe acţiuni şi Societatea cu răspundere limitată sunt întreprinderi create de două şi mai multe persoane juridice şi (sau) fizice, care şi-au unit bunurile pentru a desfăşuea împreună o anumită activitate antreprenorială sub firmă comună în baza contractului de constituire, încheiat între ele. Oricare din ele poate fi creară şi de o singură persoană juridică sau fizică. În societăţile cu răspundere limitată şi pe acţiuni de tip închis (cu excepţia celor agricole) numărul de participanţi nu poate depăşi cifra de 50.

Societatea pe acţiuni (S.A.) funcţionează, de regulă, o perioadă nelimitată de timp, dacă statutul ei nu prevede altceva. Capitalul social al S.A. reprezintă o anumită sumă de bani, ce se compune din cotizaţiile acţionarilor. Suma se formează prin subscriere publică sau difuzarea acţiunilor în rândurile fondatorilor. În primulcaz se formează S.A. liberă (deschisă), în cel de al doilea – S.A. închisă. Acţiunile societăţii deschise pot trece de la o persoană la alta fără acordul celorlalţi acţionari. Acţiunile societăţii închise se repartizează între participanţii ei şi transmiterea acţiunilor se efectuează numai cu acordul celorlalţămembri ai societăţii.

106

Acţiunea este o hârtie de valoare, ce confirmă depunerea de către posesorul ei a unei anumite sume de bani în capitalul societăţii pe acţiuni şi care oferă dreptul la primirea anuală a unui venit sub formă de dividende sau profit de la societatea dată. Acţiunile pot fi de diverse tipuri, dar principalele din ele sunt: acţiunile nominale (nominative), la purtător, ordinare şi privilegiate.

Acţiunea nominală (nominativă) intră în posesia acţionarului prin înregistrarea ei şi semnătura acestuia în registrul respectiv. La transmiterea ei în tegistru se vor face notificările necesare.

Acţiunea la purtător aidoma mijloacelor băneşti aparţine proprietarului ei real şi nu se repartizează altei persoane. Transmiterea liberă a acţiunii înseamnă schimbarea automată a posesorului ei.

Acţiunile ordinare permit obţinerea venitului în funcţie de rezultatele activităţii S.A., precum şi participarea la administrare şi votul în cadrul adunării generale a acţionarilor.

Acţiunile privilegiate diferă de cele ordinare prin suma venitului, stabilită din timp, ce urmează a fi obţinută cu acţiunea dată indiferent de rezultatele activităţii S.A., şi prin plata primordială a sumelor restituibile în caz de lichidare a asociaţiei. Principalul neajuns al acestor acţiuni constă în faptul că ele nu oferă dreptul de vot la adunarea generală a acţionarilor.

Organele de conducere ale societăţii pe acţiuni pot avea o structură cu 2 sau 3 trepte. Structura din 2 trepte include comitetul de conducere şi adunarea generală a acţionarilor; cea din 3 trepte include suplimentar şi consiliul de observatori.

Adunarea generală a acţionarilor este în drept să decidă asupta oricăror probleme ce ţin de acticitatea societăţii. Dirijarea activităţii curente şi reprezentanţa în în organizaţiile din exterior revin comitetului de consucere (consiliului de directori, consiliului administrativ).

Consiliul de observatori este organul ce exercită controlul asupra activităţii comitetului de conducere. În unele cazuri el îndeplineşte şi alte funcţii, pe care i le încredinţează adznarea generală. Membru al consiliului de observatori nu poate fi concomitent şi membru al comitetului de conducere. Consiliului de observatori i ce pot atribui funcţiile de numire şi înlocuire a membrilor comitetului de conducere.

Cooperativa de producţie este o întreprindere fondată de trei şi mai mulţi cetăţeni, care şi-au unit bunurile pentru desfăşurarea activităţii antreprenoriale sub o firmă comună în baza contractului încheiat între ei.

Întreprinderile de arendă sunt create de membrii colectivelor întreprinderilor de stat (municipale) sau ai unităţilor (subgiviziunilor) lor

107

structurale în scopul desfăşurării activităţii antreprenoriale în comun sub o singură firmă în baza statutului şi contractului de arendă a bunurilor întreprinderii de stat (municipale). Întreprinderea de arendă este persoană juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile sale cu toată averea de care dispune. Participanţii la întreprindere poartă răspundere pentru obligaţiile ei în limitele cotei (cotizaţiei) lor din proprietatea întreprinderii.

Întreprinderile de sata şi municipale. Întreprinderile de stat şi muncipale se constituie şi se înzestrează cu bunuri de către Guvern sau organele administraţiei se stat, autorizate în acest scop. Întreprinderile municipale se constituie şi se înzestrează cu bunuri de către organele administraţiei publice locale. Întreprinderile de stat şi muncipale sunt persoane juricice şi răspund pentru obligaţiile lor cu toată averea de care dispun.

Organele administraţiei de stat şi organele administraţiei publice locale nu poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderilor de stat şi municipale, iar ultimele nu poartă răspundere pentru obligaţiile organelor administraţiei de stat şi ale organelor administraţiei publice locale.

Trebuie menţionat că în republică în anii de reformă economică a crescut brusc numărul agenţilor economici şi la 01.01.2002 erau înregistraţi în total 314370 agenţi economici, inclusiv: 6307 – societăţi pe acţiuni; 34578 – societăţi cu răspundere limitată; 3319 – cooperative de toate tipurile; 1439 – întreprinderi de stat; 307 - întreprinderi municipale (vezi tabelul 2.1).

Tabelul 2.1. Numărul de agenţi economici înregistraţi în Republica Moldova, pe forme organizatorico-juridice (la 1 ianuarie)

Indicatorii 1993* 2000 2002**Agenţi economici înregistraţi – total, unităţi 20950 193814 314370Inclusiv: întreprinderi cu drept de persoană fizică 5625 148146 262012 din ele: – întreprinderi individuale 5110 57226 58473 – gospodării ţărăneşti (de fermieri) 481 90701 203319Întreprinderi cu drept de persoană juridică 15825 41392 46267 inclusiv – societăţi pe acţiuni 206 6561 6307 – societăţi cu răspundere limitattă 7470 28659 34578 – cooperative de toate tiputile 2227 3496 3319 – întreprinderi de arendă 486 116 114 – întreprinderi de stat 2760 1544 1439 – întreprinderi municipale - 208 307Întreprinderi mixte 1255 1553

Sursa: * – arhiva curentă a Ministerului Economiei al Republicii Moldova** – Anuarul statistic al Republicii Moldova. 2002/ Chişinău, 2002, p. 263-264.

Datele exemplificate vorbesc despre faptul că în perioala de referinţă în republică a crescut brusc numărul întreprinderilor individuale,

108

societăţilor pe acţiuni şi în special al gospodăriilor ţărăneşti (de fermieri), care conform Legii nr. 1592-XII din 27.02.1998 au obţinut statutul de «persoană fizică ”.

Există de asemenea antreprenoriatul mixt, ca activitate comună a câtorva parteneri din diverse ţări, adică întreprinderile mixte.

Întreprinderile mixte sunt organizaţii economice, fondate de un număr mare de persoane juridice, instituite de întreprinderile naţionale sau împreună cu parteneri din străinătate în baza responsabilităţii comune pe teritoriul uneia dintre ţările, unde se află fondatorul. Ele pot avea forma de societate în nume colectiv, societate cu răspundere limitată, societate pe acţiuni [6, p.368]. Astfel, la 1 ianuarie 2000 în republică erau 653 agenţi economici cu proprietate mixtă (publică şi privată), 1255 întreprinderi mixte şi 718 întreprinderi cu capital străin.

2.2. Micul business în economie, problemele sale şi căile lor de soluţionare

Întreprinderile individuale, familiale şi micro-întreprinderile se organizează ca întreprinderi mici, deoarece pentru aceasta nu sunt necesare sume mari de capital iniţial.

Activitatea antreprenorială a întreprinderilor nu prea mari în domeniile tradiţionale este unificată sub o singură noţiune – “întreprindere mică ”. Raportarea la întreprinderile mici, conform normelor de drept în vigoare, se efectuează potrivit unui singur criteriu – numărul mediu al lucrătorilor, inclusiv persoanele care lucrează cu contract de antrepriză, prin cumul. În Federaţia Rusă, spre exemplu, acest număr nu trebuie să depăşească în industrie, construcţii şi transporturi – 100 persoane, în agricultură – 60, în ştiinţă, deservirea ştiinţifică – 60, în alte ramuri – 50 persoane [3].

Experienţa acumulată de-a lungul anilor de diferite ţări a demonstrat că fără o re-ea extinsă de întreprinderi mici este imposibilă funcţionarea pieţei – întreprinderile mici sunt deosebit de dinamice şi manevrabile. În cadrul businessului mic iau naştere tehnologii principial noi, care ulterior se dezvoltă şi formează noi unităţi de producţie. Micul business permite crearea condiţiilor pentru cointeresarea fiecărui lucrător în rezultatele finale ale muncii sale. Asnfel, în S.U.A. din 19 milioane de companii independente de diverse forme mai mult de 90% sunt întreprinderi mici. În Japonia din 10 milioane de companii, raportate la întreprinderile mijlocii şi mici, 99% de asemenea fac parte din sectorul micului business. Acestui sector în S.U.A. îi revin circa 50% din volumul intern brut, iar în Japonia – mai mult de 50% [5, p.19].

109

Pentru economia contemporană este caracteristică îmbinarea pe scară largă a diverselor, ca volum de producţie, întreprinderi – mari, mijlocii şi mici. O funcţie importantă a întreprinderilor mici este scutirea întreprinderilor mari şi mijlocii ce fabrică produse industriale în serii mari de producerea articolelor în serii mici. O asemenea diviziune a muncii contribuie la creşterea rentabilităţii producţiei, atât în cadrul întreprinderilor mari, câr şi în cele ale businessului mic. Bunăoară, în Japonia până la 70% din întreprinderile micului business cooperează cu monopolurile, în S.U.A. – 30 – 40% [4, p.51].

În perioada de tranziţie la economia de piaţă în Republica Moldova au fost create de asemenea condiţii pentru dezvoltarea micului business. Conform Legii cu privire la szsţinerea micului budiness [2] în republică agenţii micului business includ două categorii de întreprinderi – întreprinderile mici şi microîntreprinderile. Drept microîntreprinderi sunt considerate întreprinderile cu 1-19 lucrători, iar ca întreprinderi mii – cele cu 20-75 lucrători. Totodată, se elaborează propuneri cu privire la introducerea unor modificări în legea dată. Se propune în special modificarea criteriilor de raportare a întreprinderilor la micul business, micşorarea limitei privind numărul de lucrători şi introducerea unui nou criteriu – volumul de producţie. Prin aceasta se urmăreşte scopul reducerii numărului de întreprinderi ce pretind la susţinere din partea statului.

În Republica Moldova micul business trebuie şi poate juca un pol important, deoarece în ţară sunt create o serie de condiţii favorabile pentru dezvoltarea lui: în structura sectoarelor economice, formate încă înainte de începerea

reformei, o mare pondere aveau ramurile cu condiţii favorabile pentru micul business (în special – agricultura, industria alimentară, de prelucrare şi uşoară);

în condiţiile de insuficienţă în republică a resurselor de materie primă întreprinderile mici se acomodează mai uşor la prelucrarea resurselor locale şi a diverselor deşeuri;

procesele de privatizare au scos la iveală la întreprinderi multe utilaje şi dispozitive neinstalate. Întreprinderile mici, de regulă, sunt mai mobile, ele pot utiliza mai repede şi mai eficient asemenea utilaje;

micul business poate absorbi o patre din şomajul, format în rezultatul sraţionării întreprinderilor mari şi al reorganizării acestora;

existenţa în republică a unui număr mare de oraşe mici şi localităţi de tip urban, ce dispun de resurse de muncă libere, influenţează favorabil dezvoltarea micului business;

110

întreprinderile mici îşi pot găsi nişele lor pe piaţa internă pentru o mai deplină şi diferenţiată satisfacere a cererii populaţiei privind mărfurile de condum, diversele servicii etc.Toate acestea, precum şi existenţa cadrului legislativ respectiv au

contribuit la dezvoltarea în republică a micului business. Conform situaţiei de la 01.10.2000 numărul agenţilor micului business (care au orezentat gări de seamă) în Moldova este de 19,4 mii întreprinderi, în comparaţie cu 15,9 mii la aceeaţo dată în anul 1999. Din ele 63% au avut în primul semestru al anului 2000 încasări nete de la realizarea producţiei, cu profit au funcţionat – 30%. Numărul mediu de lucrători în intreprinderi a fost de 27 persoane, încasările nete de la realizare, calculate la un lucrător, au constituit 29 mii lei (vezi tabelul 2.2.). De menţionat că majoritatea întreprinderilor mici (circa 65% din numărul lor) sunt situate în municipiul Chişinău.

În unele lucrări economice se caracterizează pe larg activitatea micului business în republică, amplasarea lui pe teritoriul ţării şi rolul pe care îl joacă acesta în dezvoltarea sosial-economică [vezi 8, p. 110-144].

Таблица 2.2. Indicatorii principali ai activităţii întreprinderilor mici în Republica Moldova (01.07.2000г.)*Indicatorii principali

Numărul de întreprinderi, mii unităţi 20.4Numărul toral mediu al lucrătorilor, mii persoane 540,3Numărul mediu al lucrătorilor, care lucrează la o singură întreprindere, persoane 26,5Vânzări nete la o singură întreprindere, mii lei 762,2Vânzări nete la un lucrător, mii lei 28,8Întreprinderile fără vânzări nete, % 37,3Întreprinderi cu profit, % 29,5

* Источник: Conform datelor de la Ministerul Economiei, Direcţia principală susţinerea micului business

Problemele micului business. În acenaşi timp, dezvoltarea micului business în republică, ca şi în alte ţări cu economie tranzitorie, se confruntă cu multe probleme. Principala din ele este lipsa unui program de stat viabil pentru susţinerea întreprinderilor mici. În ţările dezvoltate, spre exemplu, structurile de stat la toate nivelurile au direcţii speciale, responsabile pentru dezvoltarea micului business. Acestea nu comandă cu micul business, ci doar reacţionează la cererea acestuia, prezintă informaţia cu privire la starea pieţei, elaborează avize de expertiză la cererea celor care intenţionează să pornească o adacere proprie.

Celemai slabe locuri în sistemul micului business din republică sunt: posibilitpţile financiare limitate, dificultăţile în asigurarea tehnico-materială; omperfecţiunea legislaţiei, lipra de experienţă pentru activitatea în structurilr economie de piaţă etc.

111

Întreprinderile mici au nevoie de infrastructura corespunzătoare specificului micului business. E vorba de bănci,burse, firme de audit şi de asigurare. Centre informaţionale, centre comerciale pentru asigurareacu resurse materiale, firme leasing etc.

O probşemă aparte este asigurarea întreprinderilor mici cu credite la dobânzi acceptabile pentru utilizarea lor. Creditele actuale se acordă de către băncile comerciale la dobânzi excesive, ceeace nu le permite întreprinderilor mici să se folosească de ele pe scară largă.

Lipseşte sistemul de efectuare a unei analize ample a activităţii întreprinderilor, nu există o evidenţă eficientă a rezultatelor activităţii lor, practic nu se fac dări de seamă la indicatorii ce prevăd dreptul întreprinderilor mici de a se folosi de anumire facilităţi fiscale.

Întreprinderile mici se confruntă cu mari dificultăţi în ce priveşte asigurarea lor tehnico-materială. Lipsesc maşinile, utilajele şi tehnologiile destinate lor, ţinând cont de specificul şi posibilităţile lor de utilizare.

Un neajuns esenţial îl constituie lipsa conducătorilor (managerilor) în întreprinderile de dimensiuni mici, care să cunoască în profunzime specificul, particularităţile lor, care să posede toate calităţile necesare pentru activitatea în condiţiile actuale.

În sfârşit, de mare folos pentru dezvoltarea antreprenoriatului mic ar fi crearea unor fonduri financiare specializate, precum şi a diverselor formaţiuni non-guvernamentale, care să nu urmărească obţinerea unor rezultate pur comerciale.

Concomitent susţinerea de către stat a antreprenoriatului mic este considerată drept una din direcţiile prioritare ale reformei economice, care contribuie la înviorarea concurenţei, saturarea poeţei de consul cu mărfurile şi serviciile necesare, crearea noilor locuro de muncă, formarea unei largi pături de proprietari şi antreprenori.

Principala funcţie a statului constă în crearea unui sistem de stimulare a proceselor inovaţionale-productive în cadrul antreprenoriatului. Creând unele înlesniri antreprenorilor în domeniul inovării, ststul procedează ca un creditor capabil, alocând mijloacele băneşti spre măsuri foarte eficiente cu un termet minimum de recuperare a investiţiilor şi cu efect de reîntoarcere constant. Sistemul statal de stimulare economică a activităţii inovaţionale include următoatele principale subsisteme: de finanţare (bugetală şi comercială), financiar-creditară, sistemul fiscal şi altele, care crează un mediu atractiv al acestui tip de activitate, râdicând considerabil stabilitatea măsurilor inovaţionale [21, с.261-262].

112

Bineînţeles, economia nu se poate baza numai pe întreprinderile mici. Marea producţie contemporană are la temelie, în primul rând, întreprinderile antreprenoriale mari, ce contribuie la prosperarea economică genetală, inclusiv a businessului mic.

2.3. Întreprinderile antreprenoriale mariFirmele mari au temeiuri mai mari să conteze pe succese în activitatea

lor antreprenorială, deoarece în comparaţie cu cele mici dispun de o serie de avantaje. În primul rând, ele pot utiliza tehnica cea mai nouă foarte scumpă, dar înalt productivă, obţinând astfel reducerea preţului de cost al producţiei, îmbunătăţirea calităţii ei şi cucerind prin aceasta pieţele de desfacere, ceea ce le asigură venituri mari. Tehnica nouă, foarte scumpă, de regulă, nu e accesibilă micului business din cauza gradului scăzut de rentabilitate la întreprinderile mici, ce se explică prin volumul mic al producţiei, pe care nu au putere să-l majoreze.

În afară de aceasta, întreprinderile şi organizaţiile mari au posibilitatea ca din contul concentrării capitalului să facă investigaţii marketing de amploare, ceea ce le diminuează pierderile în cazul tranzacţiilor riscante. Specializarea internă şi cooperarea le permit acestor întreprinderi să tidice nivelul calificativ alpersonalului, să utilizeze cu maximum de eficienţă urilajele, să reducă pierdetile pentru depozitarea şi transportarea producţiei, pentru reclamă etc.

Conform datelor statistice 500 din cele mai mari corporaţii ale S.U.A. (în total în S.U.A. sunt peste 4,5 milioane de unităţi industrial-comerciale) şi acelaşi număr al lor din Europa Occidentală au concentrat în mâinile lor aproximativ ¼ din capitalul naţional şi circa 25% din populaţia ocupată în aceste regiuni ale lumii [44, p.59].

În urma transformărilor ce au avut loc, la etapa actuală antreprenoriatul a devenit o parte componentă a activităţii conducătorilor şi specialiştilot din firmele mari, bănci, holdinguri. Aici antreprenoriatul e pus pe baze ştiinţifice.

Concentrarea resurselor financiare şi umane într-un număr relativ mic de corporaţii le permite ultimelor să efectueze diversificarea intrafirmă a capitalului, trecându-l dintr-o ramură economică în alta, ceea ce, de rând cu avantajele pe care le au de pe urma concentrării resurselor, contribuie la activitatea lor normală chiar şi în cele mai nefavorabile condiţii economice.

În catul reducerii cererii la unele tipuri de produse, pe care le fabrică supracotporaţia, ea sporeşte volumul producţiei, la care se menţine cererea pe piaţă. Difereţierea de rând cu progresul tehnico-ştiinţific s-au dovedit a

113

fi direcţia principală a antreprenoriatului desfăşurat de marele capital contemporan.

În scopul coordonării activităţii, protecţiei intereselor comerciale generale şi al sporirii eficienţei capitalului întreprinderile pot pe baze contractuale crea uniuni sub formă de аsociaţii (corporaţii), consorţiuri, sindicate şi alte uniuni.

După statutul lor juricic formaţiunile economice date pot fi divizate în 2 grupe: care funcţionează pe baze juridice şi economice stabile şi asociative sau antreprenoriale – cu drept de alipire sau retragere liberă, precum şi de activitate antreprenorială liberă în cadrul asociaţiei.

Cea mai largă răspândire au căpătat asemenea structuri economice, ca asociaţiile economice, financiar-industriale, holdingurile, sindicatele şi consorţiile. Fiecare structură organizatorică îşi are particularităţile proprii, ce se caracterizează prin existenţa unor drepturi patrimoniale şi juridice interne.

Compania holding – este corporaţia, compania, ce dirijează sau controlează activitatea altor întreprinderi şi companii. În practica ţărilor străine compania holding ocupă un loc de frunte datorită faptului că dispune de pachetul de acţiuni al întreprinderilor, firmelor pe care le controlează. Concomitent compania holding poate să nu posede potenţial de producţie propriu şi să nu practice activitatea de producţie (holding pur).

Asociaţia (corporaţia) – este o uniune benevolă a unor întreprinderi de producţie, ştiinţifice, de proiectare, construcţii şi alte organizaţii, ce au, de regulă, responsabilităţi limitate, iar uneori pur nominale. Ea reprezintă cea mai «moale» formă de unire, activitate comună, asistenţă reciprocă a agenţilor economici.

Consorţiul este o asociaţie provizorie de companii, bănci în baza acordului comun de realizare a unui proiect ce necesită investiţii de capital mari sau pentru a acorda împreunî împrumuturi de proporţii. Consorţiul poartă răspundere solidară faţă de clienţii săi. Din consorţiu pot face parte organizaţii cu forme de proprietate diferite. Participanţii la consorţiu îşi menţin pe deplin independenţa economică şi pot adera la alte organizaţii. Fondurile financiare şi materiale ale consorţiilor se creează atât din contul membrilor săi, cât şi prin intermediul atragerii creditelor şi a mijloacelor bugetare.

Sindicatul – 1) este o asociaţie de întreprinderi, ce fabrică produse omogene, create pentru organizarea desfacerii lor în comun printr-o reţea comercială unică. Sindicatul fondează o societate comercială comună, care încheie contracte de vânzare cu fiecare membru al sindicatului. Sindicate

114

pot crea şi băncile. Membrii sindicatului bancar procură hârtii de valoare de la oricare participant al grupului; 2) grupul dialeri-investitori convin să cumpere o nouă emisie a hârtiilor de valoare pentru a le difuza printre investitori.

Grupul financiar-industrial (G.F.I.) – un grup de întrepronderi juridice, financiare şi instituţii investiţionale, înregistrate la nivel republican (federal), unirea resurselor materiale şi capitalului cărora a fost efectuată în corespundere cu actele normatove în vigoare. Spre exemplu, la finele anilor 1990 în Federaţia Rusă activau circa 50 de G.F.I. înregistrate oficial. Organizaţia principală a G.F.I. poate fi atât o structură de producţie, cât şi o bancă sau companie financiară.

Blocuri (noduri) industriale – sunt nişte grupe de întreprinderi şi organizaţii, care se află pe teritorii alăturate şi folosesc în comun infrastructura de producţie şi social-comunală, resursele naturale şi alte resurse. Ele creează o producţie comună de nivel interramural şi local teritorial, menţinându-şi fircare independenţa. În blocurile (nodurile) industriale se formează condiţiile pentru dezvoltarea integrării microteritoriale, cooperarea şi specializareai producţiei, organizarea unei mai depline utilizări a suprafeţelor şi capacităţilor de producţie, organizarea întreprinderilor interramurale, a gospodăriei de deservire.

Antreprenoriatul a încetat, astfel, de a fi o prioritate de acţiune a unor persoane aparte, transformându-se în grija cotidiană a conducătorilor şi specialiştilot din întreprinderile mari şi atingând interesele statului şi relaţiile internaţionale. Aceasra se explică prin faptul că uniunile antreprenoriale mari în multe ramuri economice pot mult mai flexibil şi mai sigur, decât fiecare întreprindere în parte, sărealizeze obiectivele şi avantajele antreprenoriatului.

Însă ar di incorect să arătăm numai părţile pozitive ale noilor formaţiuni de producţie. La formarea lor apar multe probleme. În primul rând, aceasta se explică prin imperfecţiunea legislaţiei: nu sunt suficient elucidate metodele de coorsonare a activităţii complexelor cu organele administrative centrale şi locale; nu sunt stabilite limitele independenţei acestor complexe; nu este elaborat cadrul juridic al deservirii informaţionale a complexelor, precum şi privind dezvoltarea cooperării, menţinând relaţiile de producţie tradiţionale.

În afară de aceasta, la formarea complexelor de producţie mari, de regulă, se acutizează problema monopolismului. Soluţionarea acestei probleme constă în organizarea unor untăţi de producţie paralele cu producţie de acelaşi tip şi dezvoltarea relaţiilor economice externe. Însă

115

crearea structurilor paralel şi amplasarea prin concurs a comenzilor necesită timp îndelungat. De aceea organele de stat consideră drept metodă accesibilă şi primordială limitarea monopolismului, elaborarea unui sistem de măsuri economice şi juridice pentru reglementarea proceselor de integrare a producţiei în cadrul concernelor şi asociaţiilor.

2.4. Întreprinderile mixreAntreprenoriatul mixt – este activitatea antreprenorială în comun,

desfăşurată de către câţiva parteneri, inclusiv parteneri sin diverse ţări. Întreprinderea mixtă este o organizaţie economică, fondată de un număr mare de persoane juridice, creată din întreprinderi naţionale sau împreună cu parteneri din străinătate în baza proprietăţii mixte pe teritoriul uneia dintre ţările unde se află fondatorul ei. Poate avea formă de societate în nume colectiv, societate cu răspundere limitată, societate pe acţiuni [ 6, p.368].

Întreprinderea mixtă constituie o formă internaţională de organizare şi desfăşurare a activităţii economice concrete, bazată pe capitalul unificat al unor fondatori străini şi locali din două sau mai multe ţări. Întreprinderile mixte permit unirea mijloacelor băneşti şi a altor tipuri de resurse din diverse ţări şi desfăşurarea în comun a activităţii economice de producţie pe teritoriul uneia dintre ele sau în fiecare din aceste ţări.

Întreprinderile mixte posedă proprietate şi mijloace financiare comune, fiecare dintre fondatorii şi participanţii lor având dreptul să exercite funcţii administrative. Profitul şi riscul, în legătură cu activitatea în comun, se distribuie, de regulă, proporţional cotei de mojloace investine de către fiecare participant.

Interesele partenerilor locali şi străini la crearea şi folosirea întreprinderilor mixte în cele mai dese cazuri nu coincid. Pentru antreprenorii străini participarea la întreprinderea mixtă constituie o formă de exportare a capitalului. Ei o folosesc drept mijloc de pătrundere pe pieţele străine. Interesul ţării care primeşte o asemenea întreprindere adesea rezidă în posibilitatea de a acumula experienţă tehnică şi economice, de a însuşi rehnologii avansate, metode noi de organizare a producţiei şi administraţiei, a-şi majora exporturile, a produce articole care să le înlocuiască pe cele de import [ 8, p.634].

Totodată, cu toate că există interese diferite activitatea mixtă este reciproc avantajoasă pentru toţi participanţii. Ea permite împărţirea riscului (financiar, politic) între parteneri, precum şi consolidarea poziţiei lor

116

datorită unirii mijloacelor financiare, resurselor tehnologice, a experienţei de conducere etc.

Există diverse forme juridico-organizatorice ale antreprenoriatului mixt internaţional: societate pe acţiuni, companie pe acţiuni, societate cu răspundere limitată.

În Republica Moldova întreprinderile mixte au început să apară la începutul anilor 90. La finele anului 2000 în republică au fost înregistrate ??? întreprinderi mixte, însă nu toate au funcţionat în mod efectiv. Deosebilile între sistemele economice, complicaţiile în ce priveşte reglementarea unei activităţi economice normale, dificultăţile privind convertibilitatea valutelor, restricţiile la export şi import, impuse unor mărfuri, au devenit bariere greu de trecut în calea formşrii şi funcţionării multor întreprinderi mixte.

Dar din cele afirmate până aici nu rezultă că întreprinderile mixte din Moldova nu au perspective. Ele, binînţeles, vor continua să existe şi cu timpul se vor înscrie în structura generală a întreprinderilor moldoveneşti. Pentru acrivitatea economică în comun la nivel de întreprinderi cea mai caracteristică la etapa iniţială a devenit forma structurală de societate pe acţiuni.

Întreprinderile mixte au apărut în comerţ, industria uşoară şi alimentară, în domeniul turismului, inginiringului, prestării serviciilor de consultanţă şi de intermediere. Ele sunt capabile să contribuie la soluţionarea unor asemenea probleme, ca aprovizionarea pieţei interne cu diverse mărfuri şi servicii, extinderea potenţialului de export al ţării, însuşirea tehnicii şi tehnologiilor avansate, crearea noilor locuri de muncă etc.

Spre exemplu, în Republica Moldova la 1 iulie 2000 cota întreprinderilor cu participarea capitalului străin în numărul total al întreprinderilor a constituit 1,6%, iar numărul întreprinderilor mixte – 4,1%, uar volumul vânzărilor nete a constituit respectiv – 11,3% şi 19,1% [10, p.119]. Conform datelor statistice în anul 1999 în structura producţiei industriale a republicii pe forme de proprietate cota întreprinderilor mixte în numărul lor total şi în volumul de producţie a fost de 10%, inclusiv pe genuri de activitate: explorarea carierelor – respectiv 5,5% şi 13,6%; industria de prelucrare – 6,4% şi 14%; energetică, gaze şi aprovizionarea cu apă – 54,0% şi 3,3% [ 12, p.291].

Concluzii117

1. Antreprenoriatul este o trăsătură caracteristică a economiei de piaţă. Este business – sctivitate independentă din iniţiativa cetăţenilor, persoanelor fizice şi juridice, realizare în nume propriu, cu riscul propriu şi răspunderea materială a proprie, orientată spre obţinerea sistematică a veniturilor şi profitului de la folosinţa bunurilor, vânzarea mărfurilor, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor.

2. Deschiderea unei afaceri este posibilă în orice sferă economică ce aduce venit. Cele mai atrăgătoare din ele, din punctul de vedere al antreprenorului pot fi considerate: producţie; comerţul; finanţele; complexul intelectual.

3. Principalele forme de antreprenoriat sunt: cele individuale; colective şi corporative. La rândul lor, aceste forme se clasifică în: mici şi medii; de proporţii mari. În practica mondială sunt caracteristice urmăroarele forme colectice ale activităţii de afaceri: societăţile economice; asociaţiile economice; societăţile pe acţiuni; alte asociaţii şi uniuni.

4. Conform legislaţiei în vigoare în Republica Moldova există următoarele forme principale de antreprenoriat: întreprinderi individuale; societăţi în nume colectiv; societăţi în comandită; societăţi pe acţiuni; societăţi cu răspundere limitată; cooperative de producţie; întreprinderi de arendă; întreprinderi de stat şi municipale.

5. În urma schimbărilor ce au avut loc în economie şi în legătură cu tranziţia la relaţiile de piaţă, antreprenoriatul la etapa actuală a devenit o parte componentă a conducătorilor şi specialiştilor din firmele mari, bănci, holdinguri. Aici activitatea antreprenorială e pusă pe baze ştiinţifice.

6. Mari avantaje în comparaţie cu asociaţiile mari are antreprenoriatul mic şi mijlociu. Acestor întreprinderi le sunt caracteristice dinamicitatea înaltă, manevrabilitatea, caracterul concurenţial al producţiei şi democratizarea acestuia. Acestui sector îi revine în S.U.A. şi Japonia circa 50% din produsul naţional global.

7. Simbioza tradiţională ce s-a format între întreprinderile mari şi firmele mici şi mijlocii în ţările dezvoltate a permis creşterea generală a rentabilităţii producţiei atât în întreprinderile mici, cât şi cele ale micului business.

8. Întreprinderile mixte constituie o formă internaţională de organizare şi desfăşurare a activităţii economice concrete, bazată pe capitalul unificat al unor fondatori străini şi locali din două sau mai multe ţări. Întreprinderile mixte permit unirea mijloacelor băneşti şi a altor tipuri de resurse din diverse ţări şi desfăşurarea în comun a activităţii economice de producţie pe teritoriul uneia dintre ele sau în fiecare din aceste ţări.

118

Întreprinderile mixte sunt capabile să contribuie la soluţionarea unor asemenea probleme, ca aprovizionarea pieţei interne cu diverse mărfuri şi servicii, extinderea potenţialului de export al ţării, însuşirea tehnicii şi tehnologiilor avansate, crearea noilor locuri de muncă etc.

Subiecte de autoevaluare1. Ce este antreprenoriatul şi care sunt formele lui principale de

dezvoltare?2. Caracterizaţi formele antreprenoriatului conform legislaţiei în vigoare

a Republicii Moldova.3. Expuneţi rolul businessului mic şi mijlociu în dezvoltarea economiei.

Care sunt problemele micului business şi căile lor de soluţionare?4. Caracterizaţi formele de cooperare a micului business cu

întreprinderile mari. Ce avantaje are fiecare în parte?5. Care e rolul întreprinderilor mixte în dezvoltarea economiei naţionale.

Bibliografia1. Legea Republicii Moldova “Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi”

№ 845-XII din 03.01.1992. Monitorul Oficial № 2/33 din 28.02.1994.2. Legea Republicii Moldova “Cu privire la susţinere a antreprenoriatului şi

micului business” № 112-XIII din 20.05.1994, Monitorul Oficial № 2//7 din 25.08.1994.

3. Programul de Stat de susţinere a antreprenoriatului şi micului business în Republica Moldova pentru anii 2002-2005. Hotărârea Guvernului R.M. nr.850 din 27.06.2002, Monitorul nr. 96-99/954 din 05.07.2002.

4. Roşca Petru. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.

5. Respublica Moldova: dimensiunile reformelor. Colectiv de autori. Coordonatori: T.Golenco, V.Zabulica ş.a., Chişinău, Pontos, 2002.- 344 p.

6. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002. Chişinău: Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. - 306 p.

7. Anuarul statistic al Republicii Moldova – Статистический ежегодник Республики Молдова, 1999. – Chişinău: Statistica, 2000. – 526 p.; deasemenea şi alte ultimele ediţii.

8. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.

9. Oprei Ion – Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov, 1994. –135p.

119

10. Cotar Gheorghe – Evaluarea întreprinderii. Metode şi tehnici. Editura ECCE S.R.L., Bucureşti, 1992

11. Puiu Ion – Organizarea întreprinderii - Baze şi aplicaţii. Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976. –318p.

12. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M., ş.a. – Economia întreprinderii. Editura Academiei de Studii Economice, Catedra de Comerţ, Bucureşti, 1997. – 296p.

13. Sectorul privat de întreprinderi mici şi mijlocii din România. Raport anual – 1994. Fundaţia CRIMM. ASE – Bucureşti, 1994. –98p.

14. Rusu Pintilie - Economia întreprinderii – Note de curs. Universitatea din Bacău, 1997. –252p.

15. Stoica Nataluia – Economia şi organizarea producţiei. Manual pentru licee industriale cl. a XII-a şi scoli profesionale. Editura Didactică şi Pedagogică – R.A., Bucureşti, 1997. –145p.

16. Хизрич Р., Питерс М. Предпринимательство. М.: Прогресс-Универс, 1992.

17. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-М, 1998. – 416 с.

18. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф. В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.

19. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.

20. Курс экономики: Учебник / Под ред. Б.А.Райзберг. – ИНФРА-М, 1997. –720

21. Cырбу И.М. Основы предпринимательской деятельности. Курс лекций. Из-во М.Э.А., Кишинэу, 2002. –527с.

120

Capirolul 3

EFICIENŢA ECONOMICĂŞI SOCIALĂ A PRODUCŢIEI

1. Esenţa, criteriile şi indicatorii eficienţei economice a producţiei 2. Efiţienţa economică totală şi comparativă a cheltuielilor3. Direcţiile principale de sporire a eficienţei producţiei

3.1. Esenţa, criteriile şi indicatorii eficienţei

economice a producţiei

După esenţa sa economia de piaţă este un mijloc de stimulare a creşterii productivităţii muncii, de sporire pe toate căile a eficienţei producţiei. Concomitent, are importanţă definirea direcţiilor principale de sporire a eficienţei producţiei, factorilor creşterii ei, metodelor de calculare a eficienţei. Pentru determinarea corectă a celor mai importante direcţii de sporire a eficienţei producţiei sociale trebuie formulate criteriile şi stabiliţi indicatorii ei.

Drept criteriu generalizator al eficienţei economice a producţiei sociale serveşte nivelul productivităţii muncii sociale,(Psoc), care se calculează ca raport dintre venitul naţional produs (VN) şi numărul mediu al lucrătorilor ocupaţi în ramurile producţiei materiale, Pm:

Psoc = VN / Pm (3.1)Venitul naţional al ţării este egal cu produsul naţional global minus

defalcările de amortizare (uzura fondurilor fixe) şi impozitele indirecte. Venitul naţional reprezintă unul dintre cei mai importanţi indicatori generalizatori ai dezvoltării economice a ţării. Venitul naţional al unei ramuri separate se calculează ca diferenţa dintre producţia globală şi cheltuielile materiale de producţie.

Cei mai importanţi indicatori ai eficienţei economice a producţiei sociale sunt: volumul de muncă, consumul specific de materiale, volunul de capital necesar şi fondointensivitatea. Însă aceşti indicatori în perioada de tranziţie diminuează esenţial.

Volumul de muncă – este mărimea invers proporţională indicatorului de productivitate a muncii sociale şi se determină ca raport dintre cantitatea muncii, cheltuite în sfera producţiei materiale, şi volumul producţiei fabricate:

121

t = T / Q, (3.2)unde t – volumul de muncă al producţiei;

T – volumul de muncă în sfera producţiei materiale Q – volumul total al producţiei fabricate (de regulă, al produsului

global). Consumul specific de materiale al produsului social se calculează

ca raportul dintre consumul de materie primă, materiale, combustibil, energie şi alte obiecte ale muncii şi produsul social global. Consumul specific de materiale al producţiei în ansamblu pe ramură (asociaţie, întreprindere) se determină ca raportul dintre cheltuielile materiale şi cantitatea producţiei fabricate:

m = М / Q, (3.3)unde m - nivelul consumului specific de materiale al producţiei;

М - volumul total al consumului de materiale pentru fabricarea producţiei în expresie valorică;Q, - volumul total al producţiei fabricate (de regulă, al produsului

global).Dacă ţinem cont de faptul că în unele ramuri ale industriei (uşoare,

alimentare etc.) în structura preţului de cost al producţiei până la 60-70% revin cheltuielilor pentru materia primă, materialele principale şi suplimentare, combustibil şi energie, devine clar că reducerea consumului specific de materiale are o mare însemnătate pentru economia naţională a ţării. Într-o anumită măsură indicatorii privind volumul de capital necesar şi

fondointensivitatea sunt similari.Volumul capitalului necesar producţiei arată raportul dintre mărimea

investiţiilor capitale şi creşterea volumului de producţie, determinată de aceasta:

КQ = К / Q, (3.4)unde КQ – volumul de caputal necesar pentru producţie;

К - volumul total al investiţiilor capitale;Q - creşterea volumului producţiei fabricate.

Volumul capitalului poate fi calculat şi în raport cu creşterea venitului naţional produs.

Fondointensivitatea producţiei se calculează ca raportul dintre valoarea medie a fondurilor fixe de producţie ale economiei naţionale şi volumul total al producţiei fabricate:

f = F / Q, (3.5)unde f – fondointensivitatea producţiei;

122

F - valoarea medie a fondurilor fixe de producţie ale economiei naţionale;

Q - creşterea volumului producţiei fabricate (de regulă, al progucţiei globale).

Fondointensivitatea, ca şi volumul capitalului, poate fi calculată şi în raport cu vtnitul naţional produs. În economia naţională, în unele ramuri, mai ales în industrie, ce aplică pe larg indicatorul randamentul (eficienţa) fondurilor, opus indicatorului fondointensivitate. Randamenrul fondurilor (Fo) se calculează ca raportul dintre volumul producţiei fabricate Q şi valoarea medie a fondurilor fixe de producţie (F).

Fo = Q / F, (3.6)Conform datelor din ultimii câţiva ani indicatorul randamentului

fondurilor în ansamblu pe economie şi în ramurile industriei are tendinţa negativă de diminuare, iar indicatorul fondointensivităţii – de creştere.

3.2. Eficienţa economică totală şi comparativă a cheltuielilorIndicatorii menţionaţi mai sus au un caracter limitat de utilizare, toţi

(în afară de indicatorul productivităţii muncii sociale) nu oferă o imagine

completă multilaterală cu privire la eficienţa economică a producţiei şi

cheltuielilor, ci doar caracterizează gradul de utilizare al unui anumit tip de

resurse.

Pentru a avea o imagine completă despre eficienţa cheltuielilor este necesară caracteristica generalizată a indicatorilor valorici şi în expresie naturală. Or, acestui scop serveşte eficienţa economică comparativă a cheltuielilor.

În planificare şi proiectare eficienţa economică totală este definită ca raport dintre eficienţă şi investiţiile capitale, iar ceа сomparativă – ca raport dintre diferenţa cheltuielilor curente şi diferenţa investiţiilor capitale, în diverse variante. Concomitent eficienţa totală şi comparativă se completează reciproc. Eficienţa economică totală a cheltuielilor se calculează ţinându-se cont de locul efectuării cheltuielilor. Astfel, în ansamblu pe economia naţională eficienţa economică totală a cheltuielilor este determinată ca raportul dintre creşterea venitului naţional produs (sau producţia netă) în preţuri comparabile VN şi investiţiile productive de capital К, care au generat această creştere:

123

Eet = VN / К,. (3.7)În ansamblu pe economia naţională, unele ramuri economice, precum

şi формe de reproducţie a fondurilor fixe (reutilarea tehnică, reconstrucţia şi extinderea întreprinderilor şi organizaţiilor) eficienţa economică totală a cheltuielilor se calculează ca raportul dintre creşterea profitului (reducerea cheltuielilor de producţie) sau a venitului autogestionar (V) şi investiţiile capitale К:

Eп= V / К., (3.8)La noile întreprinderi, secţii în stadiu de construcţie, alte obiecte şi

unele activităţi indicatorul eficienţei Ep se calculează ca raportul dintre profitul planificat şi investiţiile capitale (costul de deviz):

Ep = (Q – С)/ К, . (3.9)unde Ep – costul total de deviz al obiectului în stadiu de construcţie (conform proiectului);

Q – volumul anual de producţie în preţurile de vânzare angro ale întreprinderii (fără impozitul pe circulaţia mărfurilor) conform proiectului;

С – cheltuielile de producţie (preţul de cost) pentru volumul anual al producţiei (conform proiectului) după încheierea compltă a construcţiei şi însuşirea noilor capacităţi.

În fiecare caz aparte indicii obţinuţi în rezultatul calculării eficienţei economice totale a cheltuielilor se compară cu indicii normativi (pentru economia naţională în ansamblu En = 0,16) şi indicii similari din perioada precedentă, precum şi cu indicatorii eficienţei producţiei de la alte întreprinderi şi firme. În opinia unor autori, nornativele eficienţei economice totale a cheltuielilor în ansamblu pe economia naţională, ca şi pentru unele ramuri ale economiei sunt întrucâtva reduse. Într-adevăr, drept mărime, inversă eficienţei economice totale a cheltuielilor, serveşte termenul de recuperabilitate a cheltuielilor То. La norma eficienţei economice totale a cheltuielilor în ansamblu pe economia naţională En = 0,16) termenul de recuperabilitate a cheltuielilor То = 1/0,16 = 6,25 ani. Dacă se ţine cont de faptul că uzura morală a multor tipuri de maşini şi utilaje intervine după 7-8 ani, devine clar că pentru acumularea profitului practic nu mai rămâne timp.

La compararea variantelor de soluţii tehnice şi economice, amplasarea întreprinderilor şi a complexelor lor, construcţia noilor întreprinderi şi reconstrucţia altora, selectarea produselor interschimbabile, implementarea noilor tipuri de mijloace tehnice etc. se calculează eficienţa economică comparativă a cheltuielilor. Indicatorul principal al variantei

124

optime, determinat prin calculul eficienţei economice comparative, este minimul cheltuielilor exprimate.

Cheltuielile minime convenţionele în cazul fiecărei variante reprezintă suma cheltuielilor curente (preţul de cost) şi a investiţiilor capitale, aduse la aceeaşi uniformitate în corespundere cu nopma de eficienţă după formula:

Chmci = Сi + Еn . Кi min (3.10)unde Chmci – cheltuielile minime convenţionale în cazul variantei

date; Сi – cheltuielile curente (preţul de cost) la aceeaşi variantă;Еn – coeficientul normativ al eficienţei economice comparative a

investiţiilor capitale.

După cum s-a menţionat mai sus, în ansamblu pe economia

naţională Еn = 0,16, iar în unele ramuri şi regiuni poate oscila. O asemerea

diferenţiere este necesată pentru stimularea progresului tehnico-ştiinţific,

luarea în consideraţie a nivelurilor regionale şi ramurale ale salariului,

decalajului dintre nivelurile preţurilor, duratei programelor de construcţie şi

a diferenţelor regionale.

De menţionat specificul determinării eficienţei economice a cheltuielilor la unele etape ale efectuării şi dirijării lor. Astfel, la efectuarea cheltuielilor pentru baza tehnico-materială a cercetărilor ştiinţifice şi experimentale de proiectare, orientate spre perfecţionarea producţiei materiale, de rând cu rezultatele economice se evidenţiază de asemenea şi cele de ordin social şi ecologic.

Un loc considerabil în economia ţării îl ocupă infrastructura de producţie. Din aceasta fac parte obiectele tuturor tipurilor de transport, comunicaţii, ale sistemului enetgetic, de aptovizionare cu petrol, gaze, apă, de asigurare tehnico-materială (depozite, magazii etc.). Tot aici intră sistemul de prelucrare a informaţiei tehnicii de calcul, complexele reţelelor inginereşti şi de comunicaţie. În calitate de efect al cheltuielilor pentru dezvoltarea infrastructurii de producţie este acceptat efectul de producţie, precum şi efectul obţinut în economia naţională.

Eficienţa economică a cheltuielilor la obiectele de ocrotire a naturii se stabileşte prin calcularea efectului de ocrotire a naturii, obţinut în rezultatul păstrării stării fireşti a resurselor naturale, îmbunătăţirii stării ecologice a

125

mediului ambiant sau reducerii pierderilor de pe urma poluării, şi a cheltuielilor pentru crearea şi dezvoltarea obiectelor de protecţie a naturii.

Calculul atât al eficienţei economice totale, cât şi comparative a cheltuielilor, nu trebuie să se limiteze la indicatorii generalizatori menţionaţi mai sus. Pentru argumentarea multilaterală şi analiza eficienţei cheltuielilor, găsirea rezervelor, ridicarea gradului de eficienţă, la luarea unor decizii definitive trebuie folosiţi indncatori suplimentari ce caracterizează anumite aspecte ale efectului preconizat: productivitatea muncii, randamentul fondurilor, investiţiile capitale specifice, economia de materie primă, materiale, combuctibil, energie, reducerea cheltuielilor de producţie, consecinţele sociale.

În condiţiile economiei de piaţă principalul criteriu al activităţii întreprinderilor, firmelor este profitul şi rentabilitatea în raport cu fondurile. Dar ce e de făcut pentru a nu admite “alunecarea” întreprinderilor spre… obţinerea profitului cu orice preţ? Pentru că întrepriderile îşi pot majora veniturile nu numai din contul activităţii mai bune, creşterii volumului de produse necesare societăţii şi reducerii preţului ei de cost, ci şi din contul rentabilităţii producţiei, ridicării arbitrare a preţurilor fără îmbunătăţirea respectivă a calităţii produselor etc.

Un supliment optim la indicatorul profitului ar fi evidenţierea în acest context a ponderii venitului obţinut de la reducerea preţului de cost. Aceasta ar orienta sectorul primar spre realizarea unor măsuri de ordin tehnic şi material, menite să asigure creşterea producţivităţii muncii, economisirea şi utilizarea raţională a materiei prime, materialelor, combuctibilului, energiei, utilizarea mai eficientă a fondurilor fixe şi capacităţilor de producţie, iar drept rezultat – reducerea cheltuielilor de producţie în ansamblu. Aceasta nu ar exclude nici creşterea volumului de producţie şi, în consecinţă, reducerea ponderii cheltuielilor convenţional constante din componenţa preţului de cost al producţiei.

Trebuie de asemenea să se conteze pe faptul că odată cu încetăţenirea unor relaţii civilizate de piaţă, lichidarea deficitului, a monopolului anumitor producători întreprinderilor le va rămâne o singură cale pentru majorarea profitului – creşterea volumului de producţie şi reducerea cheltuielilor de producţie.

1. Direcţiile principale de sporire a eficienţei producţieiTranziţia la relaţiile de piaţă necesită realizări de profunzime în

economie. Trebuie efectuată o cotitură radicală în direcţia intensificării

126

producţiei, reorientării întreprinderilor, organizaţiilor, firmelor spre o mai

deplină şi primordială urilizare a factorilor calitativi ai creşterii economice.

Nivelul eficienţei producţiei se formează cub acţiunea diverşilor factori interdependenţi, care pot fi clasificaţi după trei criterii principale (vezi schema 3.1), [1, p.37]:

а) sursele de sporire a eficienţei;b) direcţiile principale de dezvoltare şi perfecţionare a producţiei;c) sferele de realizare a acestor direcţii la diverse niveluri ale

producţiei.Clasificarea factorilor după aceste surse permite de a se stabili prin ce

modalităţi poate fi obţinută sporirea eficienţei, şi anume: prin reducerea volumului de muncă, a cantităţii de materiale, fondointensivităţii, economiei de timp, utilizarea paţională a resurselor naturale. Însă aceasta nu oferă răspuns la întrebarea: cu ce mijloace şi cu ajutorul căror activităţi poate fi obţinută diminuarea cheltuielilor şi economisirea resurselor?

Pentru a răspunde la această întrebare, toţi factorii se clasifică după direcţiile principale de dezvoltare şi perfecţionare a producţiei. Cei mai importanţi dintre ei sunt: accelerarea progresului tehnico-ştiinţific, implementarea realizărilor ştiinţei şi tehnicii, ridicarea nivelului tehnic al producţiei şi a calităţii articolelor fabricate; perfecţionarea structurii ramurale, ridicarea gradului de concentrare, specializare, cooperare, combinare şi organizare teritorială etc.

Aceste direcţii se realizează şi se generalizează în factorul complex al

intensificării mondiale a producţiei în baza accelerării progresului tehnico-

ştiinţific. Nivelul intensificării se calculează cu ajutorul metodei de

indexare prin compararea ritmului de creştere a cheltuielilor şi resurselor cu

ritmul de creştere a producţiei. Astfel, cota de creştere a producţiei din

contul ridicării gradului de productivitate a muncii se stabileşte după

formula:

Ап = ( 1 - Ч ) . 100, (3.11)

Аunde: Ап - cota de creştere a producţiei din contul ridicării gradului de

productivitate a muncii;

127

Ч – ritmul de creştere a numărului de lucrători în perioada dată;А – ritmul de creştere a volumului de producţie în aceeaşi perioadă

de timp, % .În mod similar se determină cota de creştere a producţiei din contul

economisirii resurselor materiale şi al reducerii fondointensivităţii. În

funcţie de sfera de realizare factorii de sporire a eficienţei producţiei se

divizează în interramurali (ai economiei naţionale), regionali, ramurali şi de

intraproducţie [4, с.90]:

Cel mai important factor de sporire a eficienţei producţiei sociale a fost şi rămâne în continuare progresul tehnico-ştiinţific (P.T.Ş.). Până mai nu demult P.T.Ş. decurgea, în esenţă, pe cale evolutivă. Prioritate se acorda perfecţionării tehnologiilor în vigoare, modernizării parţiale a maşinilor şi utilajelor. Asemenea măsuri se soldau cu anumite, dar neesenţiale rezultate.

Au fost insuficiente stimulentele pentru elaborarea şi implementarea noilor mijloace tehnice. În condiţiile actuale sunt necesare modificări calitative revoluţionare, trecerea la tehnologii principial noi, la tehnica de ultimă generaţie – la reutilarea radicală a tuturor ramurilor economiei naţionale în baza celor mai avansate realizări ale ştiinţei şi tehnicii.

128

Схема 3.1. Direcţiile principale şi factorii de sporire a eficienţei producţiei sociale

Direcţiile cele mai importante ale progresului tehnico-ştiinţific sunt [2, p.47]: însuşirea pe scară largă a tehnologiilor progresiste: utilizarea

dispozitivelor cu membrană, laser, plazmă, a tehnologiilor cu aplicarea suprapresiunilor şi a încărcăturilor cu impulsuri etc.;

automatizarea producţiei – dezvoltarea accelerată a tehnicii roboţilor, liniilor cu rotoare şi sub formă de conveiere-rotoare în cadrul unor

129

unităţi de producţie flexibile automatizate, ceea ce va asigura un grad înalt de productivitate a muncii;

crearea şi utilizarea noilor tipuri de produse metalice, mase plastice, compuşi, prafuri metalice, ceramică şi de alte materiale progresiste în domeniul construcţiilor.Este necesar să se acorde o atenţie mai mare dezvoltării producţiei, să

se aloce mijloacele cuvenite pentru procurarea tehnicii noi şi renovarea

producţiei, pentru însuşirea şi lansarea noilor articole, să fie create

premisele organizatorice, economice şi motivaţia socială pentru munca de

creaţie a savanţilor, proiectanţilor, inginerilor şi lucrătorilor.

Unul din factorii importanţi pentru intensificarea şi ridicarea eficienţei producţiei este regimul de economii. Economia de resurse trebuie să se transforme într-un factor decisiv de satisfacere a cerinţelor crescânde privind aprovizionarea cu combustibil, energie, materie primă şi materiale. Sporirea eficienţei producţiei depinde în mare măsură de utilizarea mai eficientă a fondurilor fixe.

Un alt factor important de intensificare a producţiei şi ridicare a eficienţei ei îl constituie perfecţionarea structurii economiei. Într-un ritm mai accelerat trebuie dezvoltate ramurile ce asigură progresul tehnico-ştiinţific şi soluţionarea rapidă a problemelor sociale. Urmează să fie echilibrate proporţiile dintre ramurile economiei, efectuată redistribuirea mijloacelor în favoarea ramurilor ce asigură necesităţile sociale, să fie asigurată creşterea în permanenţă a cantităţii mărfurilor de larg consum şi înviorată întreaga sferă a serviciilor.

Un loc important în ce priveşte ridicarea eficienţei producţiei îl deţin factorii economico-organizatorici, inclusiv administraţia. În primul rând, e vorba de dezvoltarea şi perfecţionarea formelor raţionale de organizare a producţiei – concentrarea, specializarea, diversificarea, cooperarea şi combinarea producţiei. Necesită o dezvoltare şi perfecţionare în continuare infrastructura de producţie şi socială, ce influenţează substanţial nivelul de eficienţă al producţiei. Referitor la administrare, aici e vorba de perfecţionarea tuturor formelor şi metodelor de dirijare, planificare, stimulare economică – a întregului mecanism economic.

Un pol semnificativ în soluţionarea problemelor ce ţin de eficienţa administrării, creării şi implementării tehnicii şi tehnologiilor de economisire a resurselor este chemată să-l joace ştiinţa. Aceasta urmează să activizeze cercetările fundamentale şi aplicate în promovarea P.T.Ş. pentru

130

reducerea volumului de muncă, cantităţii de materiale şi enerţie destinate producţiei, consolidarea regimului de economii şi îmbunătăţirea calităţii producţiei.

Un rol important pentru intensificarea economiei, reducerea cheltuielilor specifice de resurse îl are îmbunătăţirea calităţii producţiei. Această sarcină trebuie să devină a întregului popor, obiectul unei permanente atenţii şi al controlului, factorul principal în aprecierea activităţii fiecărui colectiv de muncă.

Toate acesrea şi alte măsuri trebuie şi pot contribui la sporirea eficienţei producţiei şi intensificarea ei în condiţiile relaţiilor de piaţă.

Concluzii1. În condiţiile economiei de piaţă sporirea eficienţei economice şi

sociale a producţiei este foarte mare.2. Drept criteriu generalizator al eficienţei economice serveşte nivelul

productivităţii muncii sociale.3. Cei mai importanţi indicatori ai eficienţei producţiei sociale sunt:

volumul de muncă, consumul de materiale, volumul capitalului, fondointensivitatea.

4. Pentru a avea o imagine completă despre eficienţa cheltuielilor este necesară caracteristica generală a indicilor valorici şi în expresie naturală. Acestui scop serveşte eficienţa economică comparativă a cheltuielilor.

5. În condiţiile economiei de piaţă principalele criterii de apreciere a activităţii întreprinderilor şi firmelor sunt profitul şi rentabilitatea în raport cu fondurile.

6. Cei mai importanţi factori şi direcţiile principale de sporire a eficienţei producţiei sunt: progresul tehnico-ştiinţific, regimul de economii, ridicarea nivelului de utilizare a fondurulor fixe de producţie, perfecţionarea structurii economiei, politica investiţională optimă etc.

Subiecte de autoevaluareÎn ce constă esenţa eficienţei economice a producţiei sociale, ce

serveşte drept criteriu generalizator?Redaţi conţinutul celor mai importanţi indicatori ai eficienţei

economice a producţiei sociale.Cum se calculează eficienţa totală şi comparativă a cheltuielilor?

131

Enumeraţi factorii şi direcţiile principale de sporire a eficienţei economice a producţiei, redaţi conţinutul acestora.

Bibliografie1. Roşca Petru – Economia generală. Manual, ULIM, 1997, p.29 -34.2. Roşca Petru – Culegere didacttico-metodică teste şi probleme la “Economia

generală”, ULIM, C hişinău, 1997, p.20-24.3. Экономика предприятия:Учебник для вузов / В.Я.Горфинкель и др. М.:

Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, с.37-51.4. Райсберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный

экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.

5. Голик М.П. – Анализ влияния научно-технического прогресса на эффективностьпромышленного производства. М, Финансы и статистика, 1997. – 160 с.

6. Respublica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002. Chişinău , Statistica , 2002 (S.A. “CRIO”). - 306 pag.

132

Capitolul 4

PLANIFICAREA ŞI PROGNOZAREAACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII

1. Bazele metodologice ale planificării2. Principalele compartimente şi indicatorii planului de dezvoltare a

întreprinderii (firmei)3. Elaborarea programului de producţie4. Conţinutul şi modul de elaborare a planului de business

4.1. Bazele metodologice ale planificăriiEficienţa activităţii întreprinderii în condiţiile economiei de piaţă în

mare măsură depinde de faptul, cât de corect vor fi prevăzute perspectivele (în plan apropiat şi îndepărtat) de dezvoltare a întreprinderii, adică de pronosticul acestei dezvoltări. În legătură cu aceasta este necesară studierea experienţei mondiale în domeniul elaborării şi utilizării pronosticurilor activităţii economice, aplicarea ei, ţinându-se cont de specificul ţării.

În aceste condiţii elaborarea de către întreprindere a programelui său de producţie se va efectua în baza contractelor directe încheiate între producători şi consumatori, luându-se în consideraţie necesităţile de producţie, inclusiv ale statului.

Astfel, activitatea eficientă a întreprinderilor în condiţiile economiei de piaţă devine posibilă doar în virtutea elaborării planurilor de dezvoltare, programelor de producţie, pronosticurilor dezvoltării sicial-economice a întreprinderilor. Pentru a dezrădăcina reprezentările eronate din mintea oamenilor despre plan ca directivă din partea instanţelor superioare, va fi necesară participarea activă nemijlocită a colectivelor întreprinderii la toate stadiile de întocmire a planului respectiv.

La soluţionarea problemelor privind întocmirea şi realizarea programelor de producţie ale întreprinderilor poate contribui în mare măsură folosirea marketingului, a metodelor, principiilor şi tehnicii acestuia. Totodată, este raţional să fie perfecţionată şi utilizată o metofologie experimentată de planificare.

De aceea în condiţiile actuale la elaborarea planurilor de dezvoltare a întreprinderilor o mare importanţă are perfecţionarea în continuare a

133

metodologiei de planificare, adică a totalităţii de procedeie şi modalităţi de întocmire a planurilor.

Principalele direcţii de perfecţionare a metodologiei planificării sunt: Ridicarea gradului de argumentare tehnico-ştiinţifică şi

economică prin calcule a planurilor; Aplicarea pe scară largă a normativelor şi normelor tehnico-

economice progresiste, a decontărilor bancare; Perfecţionarea în continuare a sistemului de indicatori în scopul

ridicării gradului de eficienţă a producţiei – reducerea consumului de materiale şi a fondointensivităţii, creşterea productivităţii muncii, sporirea cantităţii produselor de calitate superioară, asigurarea intensităţii şi echilibrării minuţioase a planurilor.

Aproape în toate ţările cu economie de piaţă dezvoltată planificarea şi dirijarea activităţii întreprinderii adesea sunt unificate printr-o singură noţiune – aceea de “management”. Bunăoară, în literatura didactică din instituţiile de învăţământ superior din Japonia administrarea şi planificarea sunt prezentate ca pe fig. 4.1 [ sursele: 13 şi 8, p.309].

+

+

Fig. 4.1. Coraportul dintre planificare şi dirijarea activităţii de producţie a întreprinderii

Unii autori [vtzi 8, p.308-343] descriu destul de detaliat particularităţile planificării activităţii întreprinderilor în condiţiile economiei de piaţă. Planificarea - este modalitatea, prin care se poate atinge obiectivul preconizat în baza executării echilibrate şi consecvente a tuturor operaţiunilor de producţie. Planificarea – este procesul de elaborare a planului, incluzând previziunea, fundamentarea, concretizarea şi descrierea activităţii obiectului economic în perspectivă apropiată şi îndepărtată.

Fundamentarea planurilor de dezvoltare a întreprinderii se efectuează pe baza sistemului de norme şi normative tehnico-ştiinţifice progresiste. Prin normă se înţelege mărimea maximal admisibilă a consumului de materie primă, materiale, combustibil, energie etc. pentru fabricarea unei

134

Dirijarea activităţii de afaceri şi economice

(managementul)

Planificarea activităţii economice

Controlul asupra executării activităţii de afaceri şi economice

Dirijarea producţiei Planificarea de producţie

Controlul asupra producţiei

unităţi de producţie (sau executarea unui anumit volum de muncă) de calitatea stabilită. Normativul este mărime relativă. El caracterizează gradul de urilizare a uneltelor de muncă, obiectelor muncii, consumul acestora la o unitate de suprafaţă, greutate, volum etc.

Normele şi normativele aplicabile trebuie să fie progresiste, adică la elaborarea lor să se ţină cont de nivelul contemporan de dezvoltare a ştiinţei, tehnicii, tehnologiei, al organizării producţiei şi muncii; de necesitatea urilizării din plin a capacităţilor de producţie şi a experienţei de producţie avansate. Normele şi normativele tehnico-economice se elaborează la următoarele categorii principale [9, p.54]:

normele consumului de muncă vie (cantitatea de timp consumată pentru o unitate de produs, norme de muncă la un produs într-o anumită unitate de timp, norme de deservire, norme numerice);

norme privind consumul de materiale (norme specifice pentru consumul de materie primă, materiale, combustibil, energie, piese de completare);

normative pentru folosirea uneltelor de muncă (normative la utilizarea maşinilor, utilajului, mrcanismelor, instalaţiilor, instrumentelor);

normative pentru organizarea procesului de producţie (durata ciclului de producţie, volumul producţiei nefinisate, rezervele de materie primă, materiale, combustibil);

norme referitoare la durata de însuşire a capacităţilor de proiect ale întreprinderilor, secţiilor, agregatelor, instalaţiilor, unităţilor de producţie ce se dau în exploatare.

Diversele norme şi normative ce ţin de eficienţa producţiei sunt redate în schema 4.1.

Destinaţia categoriilor de norme şi normative diferă. Normele consumului de muncă vie servesc în temei pentru determinarea nivelului de productivitate a muncii, de utilizre a timpului de muncă, stabilire a mărimii salariului. În baza normelor specifice ale consumului de resurse materiale şi a programului de producţie se stabileşte cantitatea necesară de anumite tipuri şi mărci de resurse materiale. Normativele pentru folosirea uneltelor de muncă permit calculul nivelului de utilizare a capacităţilor de producţie. Normele şi normativele servesc la determinarea preţului de cost al produselor.

Sistemul de norme şi normative referitoare la eficienţa producţiei:Normativele eficienţei comparative a fondurilor fixe

135

Normativele eficienţei comparative a fondurilor circulanteNormativele eficienţei comparative a fondurilorNormativele de economisire a resurselor materialeNormativele de economisire a fondului salarial

Normativele randamentului fondurilor1. Subsistemul normativelor materiale2. Subsistemul normelor privind utilajele necesare şi utilizarea lor3. Subsistemul normelor în domeniul construcţiilor4. Subsistemul normelor privind capacităţile de producţie5. Subsistemul normelor referitoare la muncă şi salariu6. Subsistemul normelor şi normativelor financiare7. Subsistemul normelor social-economiceSubsistemul normanivelor pentru ocrotirea naturii

Schema 4.1. SISTEMUL DE NORME ŞI NORMATIVE [1, p.66]

Notă: (*) - fiecare din aceste subsisteme include o întreagă serie de norme şi

136

normative speciale în domeniul respectiv.

Necesitatea fundamentării tehnico-economice a planurilor şi eficienţei producţiei au predeterminat sistemul de indicatori ai planului. Indicatorii aplicabili în planidicare se divizează în: cantitativi şi calitativi, volumetrici şi specifici.

Indicatorii cantitativi ai planului se exprimă prin mărimi absolute. Din aceştia fac parte: volumul de mărfuri, producţia globală, volumul de realizare, numărul de lucrători, numărul muncitorilor, fondul salarial, suma profitului, cheltuielile pentru diverse resurse de producţie (materie primă, materiale, combustibil etc.).

Indicatorii calitativi sunt mătimi relative. Ei exprimă eficienţa producţiei, a unor factori ai ei. E vorba de productivitatea muncii, reducerea preţului de cost al produselor, rentabilitate, randamentul fondurilor, calitate etc. Între indicatorii cantitativi şi cei calitativi există o strânsă interacţiune şi interdependenţă.

În sistemul de indicatori ai planului întreprinderii industriale se disting indicatorii volumetrici şi specifici. Indicatorii volumetrici stabilesc mărimile absolute ale producţiei în ansamblu, ale unor procese şi factori implicaţi în aceasta. Spre exemplu, volumul producţiei în ansamblu, volumul consumului de muncă, resurse materiale etc. Indicatorii specifici stabilesc raportul dintre doi sau câţiva indicatori interdependenţi, bunăoară, consumul de materie primă la unitatea de producţie, investiţiile de capital la unitatea capacităţilor de producţie etc.

Pentru calcularea indicatorilor planului în industrie se aplică măsurători în expresie naturală, de muncă şi valorică.

Măsurătorii în expresie naturală se întrebuinţează la planificarea volumului de producţie şi a resurselor materiale. Pentru măsurarea volumului de producere a articolelor omogene, ce se disting prin consumul de materiale, capacitate sau alt criteriu, se aplică măsurătorul în expresie convenţional-naturală. Spre exemplu, tractoare calculate la 15 cai-putere, conserve, calculate la capacitatea de 0,5 litri, săpun, calculat la grăsimea de 40%, etc.

O largă aplicare şi-au găsit măsurătorii în expresie de muncă ai volumului de producţie, exprimat, de regulă, în norme de ore. Măsurătorii de muncă în îmbinare cu cei în expresie naturală se folosesc la calcularea productivităţii muncii, mărimii salariului, stabilirea normelor de lucru etc.

În condiţiile economiei de piaţă o mare însemnătate au măsurătorii în expresie valorică (monetari). Cu ajutorul lor se stabileşte dinamica

137

dezvoltării producţiei, ritmurile şi proporţiile producţiei, pe ei se sprijină toate compartimentele planului. În expresie valorică se planifică volumul de fabricare, de realizare şi global al producţiei.

4.2. Compartimentele principale şi indicatorii planului de dezvoltare al întreprinderii (firmei)

Planul de dezvoltare a întreprinderii cuprinde următoarele compartimente principale [9, p.56]:

planul de fabricare a ptoducţiei industriale (programul de producţie);

planul de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii;planul de sporire a eficienţei economice a producţiei;planul investiţiilor şi construcţiilor capitale;planul de asigurare tehnico-materială;planul privind munca şi cadrele;planul pentru cheltuielile de producţie şi realizarea producţiei;planul financiar;planul dezvoltării sociale a colectivului întreprinderii;planul de măsuri pentru protecţia naturii şi utilizarea raţională a

resurselor naturale. Compartimentul central al planului de dezvoltare a întreprinderii

este planul de fabricare a producţiei (programul de producţie), în care se stabilesc sarcinile de fabricare a unor anumite tipuri de produse în expresie naturală şi valorică, se prevede îmbunătăţirea în continuare a calităţii producţiei.

Un aspect important al dezvoltării întreprinderii îl constituie planul de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. În acesta se includ activităţile de efectuare a cersetărilor ştiinţifice, însuşire a noilor tipuri de producţie, implimentare a tehnologiilor performante, mecanizare şi automatizare a proceselor de producţie, organizare ştiinţifică a muncii, inrtoducere a tehnicii de calcul în administrarea întreprinderii, măsurile privind standardizarea şi asicurarea metrologică etc. Indicatorii principali ai acesrui plan sunt: producţia însuşită pentru prima dată în ţară; nivelul mecanizării şi automatizăţii muncii, cu evidenţierea producţiei de bază şi a celei auxiliare; reducerea relativă a numărului de lucrători; creşterea productivităţii muncii şi reducerea preţului de cost al producţiei din contul implemetării realizărilor progresului tehnico-ştiinţific, îmbunătăţirea calităţii producţiei etc.

138

Un alt aspect important al planificării dezvoltării întreprinderii este elaborarea planului de ridicare a eficienţei economice a producţiei, în care se includ indicatorii: ritmurile de creştere a producţiei nete şi marfare (globale); renrabilitatea generală; cheltuielile la 1 leu producţie-marfă; ritmul de creştere a productivităţii muncii şi cota de creştere a producţiei nete şi marfare (globale) din contul ridicării productivităţii muncii; obţinerea producţiei nete şi marfare (globale) la 1 leu valoare medie anuală a fondurilor fixe de producţie (randamentul fondurilor); ronaţia fondurilor circulante; indicatorii volumului de capital şi consumului de materiale.

Planul construcţiilor capitale prevede construcţia noilor întreprinderi, extinderea şi reconstrucţia celor existente; construcţia şi lărgirea unor secţii şi obiecte la întreprinderile în funcţiune; reutilarea tehnică a întreprinderii în funcţiune – modernizarea utilajului, înlocuirea utilajelor uzate cu altele noi, mai productive; perfecţionarea tehnologiilor de producţie; mecanizarea şi automatizarea proceselor de producţie. Indicatorii principali ai acestui plan sunt: darea în exploatare a fondurilor fixe şi a capacităţilor de producţie, a unor obiecte cu destinaţie de producţie; sporirea capacităţilor de producţie la întreprinderile în funcţiune din contul reutilării tehnice şi efectuarea unor măsuri tehnico-organizatorice; volumul investiţiilor capitale şi al lucrărilor de construcţii-montaj; volumul obiectelor de construcţie nefinisate.

Planul de asigurare tehnico-materială reprezintă un sistem de calcule materiale ce reflectă producerea şi consumul la cele mai importante tipuri de producţie industrială, planurile de realizare a acesteia. Determinarea necesităţilor de resurse materiale ale întreprinderii şi de utilizare a acestora trebuie să se facă în baza unor norme progresiste, tehnic fundamentate de consumare a materiei prime, materialelor, combustibilului şi energiei, precum şi în baza unor normative ştiinţific fundamentate de utilizare a utilajului, maşinilor, mecanismelor. Aceşti indicatori se elaborează contând pe reducerea consumului specific de materiale, combustibil şi energie.

La elaborarea planului privind munca şi cadrele sarcina principală este de a prevedea ridicarea sistematică a productivităţii muncii drept condiţie principală pentru majorarea volumului de producţie şi a gradului de eficienţă a producţiei. Un alt indicator important din compartimentul dat este fondul salarial, precum şi calculul de balanţă al necesarului suplimentar de muncitori şi funcţionari şi surse de asigurare a acestora.

Un compartiment generalizaror al planului întreprinderii, în care îşi găsesc reflectare rezultatele compartimentelor precedente, este planul

139

pentru cheltuielile de producţie şi realizarea producţiei. În el sunt reflectate preţul de cost al rpoducţiei şi profitul. Acest plan se întocmeşte pe baza planului de producţie şi realizare a producţiei, implementării realizărilor ştiinţei şi tehnicii şi a altor compartimente ale planului general.

În planul financiar se stabilesc indicatorii financiari cei mai importanţi: calculul necesarului de mijloace circulante proprii şi sarcinile privind accelerarea rotaţiei acestora; interacţiunea întreprinderii cu bugerul de stat; crearea şi utilizarea fondurilor fixe de producţie; sarcina referiroare la profit. O parte importantă a planului financiar este planul creditar.

În planul de dezvoltare socială a colectivului întreprinderilor şi asociaţiilor se prevăd măsurile pentru soluţionarea celor mai actuale probleme pentru colectivele întreprinderii (asociaţiei) privind dezvoltarea lor socială, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, trai şi odihnă.

O mare însemnătate pentru prevenirea poluării mediului ambiant are compartimentul planului întreprinderii – planul de măsuri pentru protecţia naturii şi utilizarea raţională a resurselor naturale, ce include asemenea direcţii ca: protecţia şi utilizarea raţională a resurselor acvatice, prorecţia bazinului aerian, protecţia şi utilizarea raţională a terenurilor, protecţia şi utilizarea raţională a resurselor minerale.

Toate compartimentele planului întreprinderii industriale se află în strânsă interdependenţă.

4.3. Elaborarea programului de producţieProgramul de producţie sau planul de producţie este cel mai

important compartiment din planul de dezvoltare a întreprinderii. Indicatorii programului de producţie sunt: ritmul de creştere a volumului global al producţiei, fabricarea celor mai importante tipuri de produse în expresie naturală (cu indicaţia “inclusiv producţie pentru export ”), inclusiv indicatorul privind calitatea producţiei [9, p.59-64].

Temeiul pentru determinarea în plan a volumului de producţie în expresie valorică îl constituie planul de fabricare a producţiei industriale în expresie naturală.

Sarcina de fabricare a producţiei industriale în expresie naturală se stabileşte în unităţi de măsură, ce ţin cont de specificul consumului la anumite tipuri de articole (tone, metri, kilowat-ore, bucăţi, complete etc.). Unităţile de măsură stabilite în plan sunt obligatorii pentru toate verigile de dirijare a producţiei. Aceasta e necesar pentru a asigura îndeplinirea programului de producţie, în asortimentul prevăzut, realizarea planului de

140

livrări prin cooperare şi livrări contractuale, precum şi pentru îmbinarea programului de producţie cu indicatorii de calitate a producţiei.

O parte necesară a planului de producţie în expresie naturală este sarcina privind îmbunătăţirea în continuare a calităţii producţiei. Calitatea celor mai importante tipuri de produse trebuie să corespundă la parametrii ei rehnico-economice celor mai avansate realizri ale tehnicii naţionale şi străine la toate stadiile de proiectare şi fabricare a producţiei. În planurile de fabricare a producţiei întreprinderilor sunt prevăzute sarcini privind scoaterea din producţie a articolelor învechite, adică a produselor ce nu corespund cerinţelor actuale ale economiei naţionale şi populaţiei ţării, care sunt uzate moral; se indică termene concrete de înlocuire a articolelor învechite, precum şi noile tipuri (modele) de articole, ce le vor înlocui pe cele uzate.

Indicatorii valorici ai programului de producţie sunt: volumul de realizare şi producţia globală de mărfuri.

După volumul de realizare a producţiei se apreciază activitatea economică de producţie a întreprinderii, asociaţiei, ramurii. Volumul producţiei realizabile se calculează după formula:

Рr = Pm + Spn.1 – Spnп.2, (4.1)unde Рr - este volumul producţiei-marfă, conform planului;

Spn.1 , Spnп.2, – stocurile de producţie nerealizată la începutul şi finele perioadei planificate.

Un important indicator al planului, ce permite stabilirea volumului total al producţiei industriale, structura ei, ritmurile de creştere a productivităţii muncii, randamentul fondurilor şi alţi indicatori economici, este producţia-marfă şi producţia globală.

Volumul producţiei-marfă include valoarea: articolelor finite, destinate realizării în exterior, a construcţiilor capitale proprii şi obiecnelor neindustriale din întreprinderea proprie; a semifabricatelor de producţie proprie şi producţiei unităţilor de producţie auxiliare, prevăzute pentru realizare în esterior; costul lucrărilor cu caracter industrial, executate la comandă din exterior sau pentru gospodăriile şi organizaţiile din întreprinderea proprie.

Volumul producţiei globale Qg, ce include întregul volum al lucrărilor, preconizate pentru executare în perioada respecrivă, indicată în plan, se calculează după formula:

Qg = Pm – Sî + Sf, (4.2)

141

unde Sî, Sf – stocurile de producţie nefinisată, semifabricate şi instrumente de producţie proprie la începutul şi finele perioadei planificate.

Volumul producţiei realizate, precum şi al producţiei-marfă, se stabilesc: în plan – în preţurile angro în vigoare ale întreprinderilor; în darea de seamă – а) în preţurile comparabile ale întreprinderilor la o anumită dată (aşa numitele preţuri constante), necesare pentru determinarea dinamicii de producţie; б) în preţurile angro ale întreprinderilor, în vigoare în perioada de referinţă (pentru calcularea preţului de cost).

În scopul de a se elimina munca precedentă şi a se scoate în profil rezultatele activităţii de producţie, dinamica de producţie şi indicatorii ce depind de întreprindere, o serie de întreprinderi (firme) efectuează planificarea şi îşi apreciază activitatea în funcţie de producţia netă, în locul volumului de realizare a producţiei.

Volumul producţiei nete se stabileşte prin scăderea din producţia-marfă (în preţurile angro ale întreprinderilor) a cheltuielilor materiale în aceleaşi preţuri (adică în preţurile acceptate la elaborarea planului), precum şi a sumei defalcărilor de amortizare a fondurilor fixe. Aplicarea indicatorului producţiei nete permite excluderea calculului repetat al produselor, stabilirea cu mai mare exactitate a mai multor indicatori importanţi ai calităţii – productivitatea muncii, randamtntul fondurilor etc..

Pentru argumentarea programului de producţie al întreprinderii este necesar să se dispună de calculele privind capacităţile ei de producţie. Spre exemplu, la întreprinderile (companiile) industriale din S.U.A. pentru aprecierea activităţii economice se foloseşte un sistem special de indicatori, ce poate fi divizat în trei grupe principale [11]: indicatorii de estimare; indicatorii cheltuielilor de producţie; indicatorii relativi ai activităţii economice.

Printre indicatorii de estimare cei mai importanţi sunt: circulaţia (circulaţia mărfurilor sau volumul vanzărilor); venitul global; venitul convenţional-net; producţia convenţional-netă; venitul după plata dobânzilor la împrumuturi şi credite; venitul după plata impozitelor; venitul după achtarea tuturor plăţilor suplimentare; lichiditatea după efectuarea noilor investiţii capitale, lichiditatea după plata dividentelor.

Sfera de aplicare a anumitor indicatori de apreciere a activităţii economice de producţie a întreprinderilor şi companiilor din S.U.A. se limitează, de regulă, numai la necesităţile gestiunii contabile.

La indicatorul din grupa a doua – cheltuielile de producţie – pot fi raportate cheltuielile pentru plata muncii, amortizare, cheltuielile pentru aprovizionarea tehnico-materială etc.

142

O importanţă deosebită la aprecierea activităţii economice de producţie a întreprinderilor şi companiilor au indicatorii din grupa a treia - relativi. Aici e vorba de diferiţi coeficienţi, ce caracterizează eficienţa resurselor de producţie utilizabile şi destinaţia lor principală - de a servi drept bază pentru comparaţii (interramurale şi între firme).

Principalul indicator – indicele randamentului (profitului obţinut) de la capitalul investit se calculrază prin două metode: pe baza capitalului acţionar al întreprinderii şi pe aşa numita bază economică. În primul caz numitorul fracţiei reflectă suma capitalului acţionar, rezervele financiare şi profitul nedistribuit al întreprinderii, iar numărătorul – mărimea venitului obţinut înainte de impunerea fiscală. În cazul al doilea – numitorul fracţiei, în afară de capitalul acţionar, cuprinde şi suma împrumuturilor pe termen lung ale întreprinderii, iar adesea şi suma datoriilor pe termen scurt şi depăşirea creditului (overlraft), numărătorul indicând mărimea venitului convenţional-net.

Printre alţi indicatori relativi ai activităţii economice, în opinia unor autori [9, p.63], trebuie menţionate două grupe principale: indicatorii eficienţei producţiei şi indicatorii privind structura cheltuielilor.

Indicatorii eficienţei producţiei: cota venitului global sau net în circulaţie (volumul vânzărilor) al întreprinderii, producţia convenţional-netă în circulaţie a firmei, raportul dintre mărimea producţiei convenţional-nete şi cheltuielile salariale. În afară de aceşti indicatori principali, din prima grupă fac patre şi o serie de indicatori privind productivitatea muncii, capitalul, energia, care se folosesc pe larg în sfera businessului. Însă, de regulă, aceştia nu sunt indicatori valorici, ci în expresie naturală. În fiecare sferă a businessului ei îşi au specificul lor.

Indicatorii structurii cheltuielilor – aceştia sunt: cota capitalului avansat în volumul vânzărilor, cota rezervelor în costul total al materialelor şi semifabricatelor utilizate.

O mare însemnătate în sistemul de indicatori ai activităţii economice a întreprinderilor din S.U.A. se acordă indicatorului generalizator al eficienţei producţiei – indicelui eficienţei factoriale totale (IEft). Se consideră că acesta este cel mai exact criteriu într-un plan de lungă durată. Se calculează după formula:

IEft = Qcn/ V +Аm +Мp, (4.3)unde Qcn – volumul producţiei convenţional-nete;

V - costul forţei de muncă (fondul de salarii pentru muncitori şi funcţionari);

143

Аm– suma defalcărilor de amortizare în anul curent în preţurile constante ale anului cînd au fost procurate urilajele (la toate tipurile de utilaj);

Мp – costul materiei prime, materialelor şi serviciilor, procurate din exterior.

Trebuie menţionat faptul că dinamica eficienţei factoriale totale şi comparaţiile interfirmă ale întreprinderilor după nivelul acestui indicator permit administraţiei companiei să judece despre competitivitatea firmei şi eficienţa cu care se utilizează toate tipurile de resurse.

Aplicarea experienţei de calculare a indicilor activităţii economice a întreprinderilor din S.U.A. poate fi de real folos în condiţiile de formare a relaţiilor de piaţă în economia Republicii Moldova.

4.4. Conţinutul şi modul de elaborare a planului de business

În cazul antreprenoriatului cele mai frecvente sunt planurile şi programele de realizare a unei anumite tranzacţii şi promovării elementelor principale din care se compune operaţia de business. Dacă se efectuează câteva tranzacţii în interacţiune, acestea trebuie planificate respectiv; planificarea activităţii antreprenoriale în cazul dat va viza un proces neîntrerupt, iar pentru obţinerea rezultatelor scontate este necesară elaborarea prealabilă a planului, programului de acţiune. Elaborarea prealabilă a proiectului antreprenorial a primit denumirea de plan al businessului [12, p.548].

Planificarea activităţii antreprenoriale, aplicată pe scară largă în

practica ţărilor dezvoltate, acum şi în ţările cu economie tranzitorie, se

bazează pe planul de business. După cum afirmă businessmanul canadian

D.Doil, “planul businesului antreprenotial constituie temelia contractului

dintre antreprenor şi finansistul-investitor. Planul de business este un

procedeu general acceptat în management, ce se foloseşte de către

corporaţiile şi instituţiile de toate dimensiunile pentru a stabili obiectivele şi

a propune căile de atingere a acestora “[14, p.10, 11].

Planul de business are câteva funcţii. În primul rând, acesta e un document intern, în care se stabilesc obiectivele şi se descrie strategia generală referitor la faptul cum intenţionează întreprinderea să le realizeze.

144

În acest caz planul se foloseşte pentru analiza minuţioasă a ideii respective, verificarea veridicităţii ei, estimarea gradului ei de realizabilitate, a eficienţei de pe urma traducerii ideii în fapt. În al doilea rând, planul de business se foloseşte adesea pentru atragerea investitorilor sau obţinerea creditelor bancare pentru realizarea proiectului [1, p.67].

Structura şi conţinutul planului de business nu sunt strict reglementate. Spre deosebire de planul tehnico-industrial financiar (planul activităţii de producţie al întreprinderii) planul de business poate avea 6, 7, 12, 18 şi mai multe compartimente. El este orientat spre atingerea succesului mai ales în activitatea economico-financiară. Deşi planul de business nu are conţinut şi structură strict reglementate, la elaborarea lui trebuie să se ţină cont de următoarele condiţii [9, p. 64-69].

1. Planul de busines trebuie să fie întocmit profesionist. După conţinut şi exterior se judecă despre competenţa antreprenorului, care a elaborat planul de business. Acest document trebuie să fie simplu, clar şi accesibil pentru folosinţă.

2. Planul de business trebuie să fie divizat pe capitole (compartimente). Primul compartiment (capitol) va desrie obiectivele şi sarcinile afacerii antreprenoriale. Planul de business trebuie să fie întocmit astfel, încât fiecare investitor să poată găsi uşor capitolele, părţile, punctele ce îl interesează. În acest scop trebuie prevăzute subdiviziuni funcţionale pentru fiecare capitol. Pentru o mai completă şi intuitivă percepţie a informaţiei se recomantă ca în plan să figureze tabele, scheme, diagrame. grafice.

3. Este nevoie de aprecierea obiectivă a plaanului de business. În primul rând trebuie să ia cunoştinţă de el membrii colectivului antreprenorial. Contabilul sau contabilul-şef urmează să verifice minuţios toate calculele financiare. Dacă e posibil, planul va fi însoţit şi de avizul auditului. Cu alte cuvinte, nici unul din investitorii potenţiali nu trebuie să găsească vreo greşeală în planul de business.

4. Trebuie ţinută la control difuzarea planului de business, deoarece el conţine date confidenţiale referitoare la activitatea antreprenorului sau grupului de antreprenori. Fiecare exemplar al planului trebuie numerotat. În orice caz la prima familiarizare a investitorului potenţial cu planul trebuie mai întâi ca acestuia să i se pună la dispoziţie o scurtă descriere sau tabelul cu datele respective şi, dacă investitorul îşi exprimă interesul de colaborare, abia atunci i se va prezenta planul detaliat. Drept optim ca structură şi conţinut se consideră planul de business, ce cuprinde şapte compartimente principale (fig. 4.2).

145

Fig. 4.2. Planul de busines al antreprenoriatului

După cum se vede din această schemă, compartimentul central al

planului de business este “Obiectivele şi sarcinile tranzacţiei

antreprenoriale ”.

Compartimentul 1. Obiectivele şi sarcinile tranzacţiei antreprenoriale (proiectului)

Obiectivul principal al businessului este obţinerea profitului. Planificând tranzacţia preconizată, în primul rând trebuie clarificată suma profitului pe care se contează şi argumentată capacitatea proiectului de a se solda cu o asemenea sumă.

Este important în acest caz, ca şi în genere la întocmirea planului de business, să fie luat în consideraţie factorul temporal. Cu alte cuvinte, în afară de suma profitului preconizat, trebuie să se ştie, cum se va distribui aceasta în timp, dacă nu cumva ptofitul va veni prea târziu, având în vedere necesităţile de resurse băneşti ale antreprenorului şi impactul inflaţiei, ce reduce valoarea simplelor calcule aritmetice.

În procesul de estinare iniţială a raţionalităţii proiectului antreprenorial trebuie să se ţină cont de faptul că suma profitului necesar să fie obţinut urmează a fi mult mai mare, decât aceea pe care ar fi putut-o obţine antreprenorul, dacă amplasa mijloacele cheltuite într-o bancă de economii. În caz contrar sensul proiectului se reduce la efectuarea unei simple tranzacţii financiară.

146

Obiectivele şi satcinile tranzacţiei antreprenoriale

Rezumatul, parametrii esenţiali şi indicatorii planului de business

Caracteristica produselor, mărfurilor, serviciilor,

acordate consumatorului

Analiza şi estimarea conjuncturii pieţei, desfacerea, cererea, volumul vânzărilor

Planul (programul) de acţiuni şi măsurile organizatorice

Asigurarea cu resurse a tranzacţiei

Eficienţa tranzacţiei

De rând cu obiectivul principal, autorii planului de business trebuie să reflecte şi alte obiective şi sarcini:

obiective sociale – lichidarea deficitului de mărfuri şi servicii; asanarea mediului ecologic; îmbunătăţirea climatului psihologic în ţară; crearea noilor valori spirituale şi culturale; dezvoltarea potenţialulzu tehnico-ştiinţific şi de creaţie; extinderea contactelor de afaceri, a relaţiilor internaţionale;

ridicarea statutului antreprenorului – dezvoltarea şi consolidarea potenţialului economic al antreprenorului (inclusiv potenţialul de producţie, tehnico-tehnologic, ştiinţific, de pregătire profesională, precum şi spiritual). Aceasta serveşte drept condiţie şi garanţie a posibilităţii de promovare a tranzacţiilor viitoare, ridicare a prestigiului antreprenorului, datorită faptului că devine mai cunoscut, are o reputaţie mai bună, calitatea superioară a mărfurilor şi serviciilor;

alte obiective şi sarcini speciale – dezvoltarea contactelor, deplasări în străinătate, aderarea la diverse asociaţii etc. Sarcinile speciale ale antreprenoriatului – în particular, filantropia, se manifestă prin transferarea unei părţi, iar uneori şi a întregului profit rezidual în favoarea altor antreprenori, organizaţiilor filantropice, fondurilor, bugetului. Asemenea acţiuni urmăresc, de regulă, scopul de a obţine anumite investiţii sau facilităţi.

Compartimentul 2. Rezumatul, parametrii şi indicatorii principali ai planului de business

Acesta e compartimentul generalizator al planului de business, în care sunt descrice ideile principale şi conţinutul planului în miniatură. El trebuie să fie cât mai concret, laconic şi convingător, deoarece are misiunea să ofere o imagine relativ completă privind conţinutul întregului plan al businessului. Şi, deoarece acest compartiment esre de bază, el se elaborează şi se precizează în toată perioada de întocmire a planului, se consideră încheian numai după ce a fost întocmot întregul plan al businessului.

Compartimentul generalizator al planului de business cuprinde: obiectivul principal al proiectului (tranzacţiile); caracteristica pe scurt a produsului antreprenorial, rezultatului final prevăzut în plan şi particularităţile lor distincte; căile şi modalităţile de realizare a obiectivelor propuse; termenele de realizare a proiectului (tranzacţiilor); cheltuielile necesare pentru realizare; eficienţa şi rezultatele preconizate; domeniul de aplicare a rezultatelor.

Indicatorii generalizarori principali: volumul de fabricare şi realizare a producţiei şi serviciilor, încasările, mijloacele proprii şi împrumutate,

147

profitul, rentabilitatea. Indicatoti speciali: calitatea mărfurilor şi serviciilor realizabile; calităţile lor distincte, acomodarea la anumite gusturi şi cerinţe ale consumatorilor, termenul de recuperabilitate a investiţiilor capăitale, gradul scăzut al riscului, obţinerea garantată a rezultatelor preconizate.

Compartimentul 3. Caracterisnicele produselor, mărfurilor, serviciilor acordate consumatorului de către antreprenor

În acest compartiment al planului de business trebuie să figureze:

datele concrete, care să permită în măsura cuvenită “să fie perceput” produsul antreprenorial. Spre exemplu, modelul experimental, caracteristicile acestuia, descrierea, alte modele, fotografii etc.;

informaţia privind cercul de consumatori ai produsului antreprenorial şi cerinţele pe care acesta le va satisface (pronosticul cererii solvabile la marfa în cauză, datele despre regiune, categoriile de populaţie, organizaţiile, care vor deveni preponderent, conform analizei şi prognozei efectuate, cumpărători şi consumatori ai mărfii; datele privind dinamica consumului preconizat la această marfă în diverse perioade de timp, ţinându-se cont de factorii ce influenţează cerinţele la marfa dată). Rezultatele analitice de prognoză ale estimării parametrilor se includ în planul de business;

prognozarea preţurilor, la care se presupune a se vinde produsul activităţii antreprenoriale (producţia, marfa, lucrările, serviciile). Ţinând cont de rata înaltă a inflaţiei, preţurile prvăzute pentru realizarea produsului activităţii antreprenoriale reprezintă cel mai dificil element la întocmirea planului de business.

Compartimentul 4. Аnaliza şi estimarea conjuncturii pieţei, desfacerii, cererii şi volumului de vânzări

Acest compartiment constituie o continuare nemijlocită a studierii

cerinţelor şi prognozării preţurilor. În el sunt predeterminate volumele de

fabricare şi realizare a mărfurilor pe perioade de timp în procesul realizăţii

produsului antreprenorial.

Investigaţiile, analiza şi estimarea pieţei în procesul de elaborare a planului de business se bazează, pe de o parte, pe propuneri, adică poartă caracter de prognoză, iar pe de alta, - pe înţelegerea prealabilă cu cumpărătorul potenţial sau cu organizaţiile comerciale, de desfacere a mărfurilor.

În cazul unor proiecte mici pe termen scurt sau al unor proiecte antreprenoriale mari pe termen lung situaţia este diferită. În primul caz se

148

poate stabili cu un grad înalt de veridicitate cercul cumpărătorilor, consumatorilor produsilui antreprenorial dat, ceea ce permite să se prevadă volumul de vânzări. În catul al doilea situaţia e mai complicată. Modificarea cererii la marfă, vânzarea acesteia, consumul se stabilesc în prosecul de elaborare a planului de business pe baza propunerilor, estimărilor, calculelor, pronosticurilor.

În afară de estimarea analitică şi prin calcule a pieţei de desfacere planul businessului trebuie să prevadă şi modalităţile de activizare a pieţei prin intermediul marketingului şi al altor genuri de activitate.

La elaborarea acestui compartiment este necesar să se ţină cont de concurenţi, de posibilităţile şi capacităţile lor, de politica preţurilor. De aceea lucrul asupra planului de business trebuie să includă şi corectarea volumului preconizat al vânzărilor, luând în consideraţie concurenţa.

Compartimentul 5. Planul (programul) de acţiuni şi măsurile organizatorice

Conţinutul acestui compartiment în multe privinţe depinde de genul activităţii antreprenoriale (de producţie, comercială, financiară). Programul de acţiuni antreprenoriale în mod obişnuit include: activitatea marketing (reclama, determinarea pieţei de desfacere, concurenţii şi consumatorul, evidenţa cererii din partea acestuia); fabricarea producţiei (antreprenoriatul de producţie); achiziţia, păstrarea, transportarea, realizarea mărfii (particularităţile antreprenoriatului comercial); deservirea cumpărătorului, inclusiv postrealizare.

Măsurile organizatorice sunt o parte indispensabilă a programului de acţiuni, chemate să contribuie la reglementarea executării planului de business. Acestea sunt modalităţile de dirijare a realizării planului, structurilr organizatorice de administrare a proiectului, menodele de coordonare a aacţiunilor executanţilor, precum şi măsurile de stabilire a unor forme speciale de retribuţie a muncii, de stimulare, selectare şi pregătire a cadrelor (asigurarea cu cadre), de evidenţă şi control etc.

Compartimentul 6. Asigurarea cu resurse a tranzacţieiÎn acest compartiment se expun datele cu privire la tipurile şi volumul

resurselor necesare pentru realizarea proiectului antreprenorial, sursele şi migloacele de obţinere a resurselor.

Asigurarea cu resurse include: resursele materiale (materiale, semifabricate, materie primă, energie, clădiri, utilaje etc.); resursele de muncă; resursele financiare (mijloace băneşti curente, investuţii capitale, credite, hârtii de valoare); resursele informaţionale (informaţia statistucă şi tehnico-ştiinţifică).

149

Compartimentul 7. Eficienţa tranzacţiei (proiectului)Acest compartiment de încheiere a planului de business conţine

caracteristica eficienţei tranzacţiei antreprenoriale. Printre indicatorii generalizatori de bază ai eficienţei sunt indicatorii profitului şi ai rentabilităţii tranzacţiei. În afară de aceasta, se ţine cont de eficienţa socială şi tehnico-ştiinţifică (obţinerea unor rezultate ştiinţifice noi). Tot aici e raţional să fie analizate consecinţele pe termen lung ale tranzacţiei antreprenoriale.

4.5. Practica internaţională de fundamentare a proiectelor

În practica internaţională de fundamentare a proiectelor se aplică mai mulţi indicatori generalizatori, ce permit pregătirea deciziei privind raţionalitatea investirii anumitor mijloace. Printre aceştia: valoarea curentă netă; rentabilitatea; coeficientul intern al eficienţei; perioada de restituire a investiţiilor capitale; scurgerea maximală de capital; norma activităţii rentabile [5, p.69-70].

Indicatorii valorii curente nete (aşa numitul efect economic integral) constituie diferenţa dintre venitul total de la realizarea producţiei, calculat pentru perioada de realizare a proiectului, şi suma tuturor tipurilor de cheltuieli în aceeaşi perioadă, ţinându-se cont de factorul temporal (cu decontarea veniturilor şi cheltuielilor provizorii).

Rentabilitatea se calculează ca raport al profitului faţă de investiţiile capitale sau raportul profitului faţă de capitalul acţionar. Indicatorul se calculează pentru fiecare an de realizare a proiectului antreprenorial şi ca mărime anuală medie. Concomitent se ţine cont şi de impunerea fiscală.

Coeficientul intern al eficienţei se determină ca valoare inferioară a rentabilităţii ce asigură egalitatea cu zero a efectului integral, calculat pentru termenul economic al vieţii investiţiilor. Proiectul este considerat rentabil, dacă coeficientul intern al eficienţei nu e mai jos de valoarea lui inferioară iniţială.

Perioada de restituire a investiţiilor capitale se aplică pe scară largă în practica internaţională ca termen de recuperabilitate a investiţiilor capitale. În acest caz indicatorul reprezintă numărul de ani, pe parcursul cărora venitul de la vânzări, minus cheltuielile administrative funcţionale, compensează principalele investiţii capitale. Întrebarea, dacă trebuie sau nu perioada de restituire să fie cu decontări sau fără acestea, rămâne deocamdată discurabilă.

150

Scurgerea maximală de capital – constituie valoarea cea mai negativă a primului indicator (valoarea curentă netă), ce se calculează prin total cumulativ. Reflectă dimensiunile necesare ale proiectului financiar şi trebuie să fie îmbinat cu sursele de acoperire a tuturor cheltuielilor.

Norma rentabilităţii – mărimea minimală a partidei de producţie fabricată, în cazul căreia se asigură “profitul nul ”, venitul de la vânzare este egal cu cheltuielile de producţie:

Norma rentabilităţii = Cheltuielile constante , Preţul specific – Cheltuielile variabile specifice

Puţin altă structură a planului de business e acceptată în cazul obţinerii creditelor de la băncile occidentale. În acest caz planul de business include, de regulă, următoarele compartimente [9, 70-71].

1. Introducere şi informaţia generală. Se examinează forma juridică şi se oferă o descriere scurtă a acnivităţii, se descrie şi se explică istoria activităţii întreprinderii, evenimentele recente şi curente, prin care a trecut.

2. Estimarea aportului. Se arată câteva aspecte importante ale activităţii întreprinderii, incluzând poziţia ei pe piaţă, reputaţia, sistemul de vanzări etc.

3. Descrierea producţiei şi a pieţei de desfacere.4. Investigaţiile şi elaborările. Se descriu principalele direcţii de

cercetare, inclusiv cele mai importante programe şi iniţiative.5. Producţia şi capacităţile de producţie. Se descrie starea producţiei

şi a capacităţilor de producţie ale întreprinderii.6. Personalul şi relaţiile de muncă.7. Organizarea şi administraţia. În afară de schemele organizatorice

generale, se includ, pe scurt, datele biografice ale persoanelor oficiale de rang superior şi ale altor colaboratori ai administraţiei.

8. Materiale juridice. Se descriu pe scurt cele mai importante foste şi actuale acţiuni în şudecată şi arbitraj, în legătură cu activitatea de producţie.

9. Informaţia financiară. Se examinează rapoartele financiare din ultimii cinci ani şi se face pronosticul pe cinci ani al stării financiare.

10. Lichiditatea. Se expune analiza datoriilor, starea mijloacelor circulante, se dă descrierea articolelor de impunere fiscală a companiei şi referitor la datoriile ei.

11. Contractele. Se face descrierea tuturor contractelor sau acordurilor, în care este implicară întreprinderea.

151

12. Alte aspecte ale gestiunii contabile. Se expune pe scurt proprietatea neînregistrată (apartamente, hoteluri, spitale, profilactorii etc.).

De menţionar rolul marketingului ca sistem strategic de ditijare şi planificare la întreprindere. La majoritatea întreprinderilor elaborarea planului de activitate marketing se face în paralel cu întocmirea planului de activitate antreprenorială, a planului de business. Mai sus s-a demonstrat că planul activităţii marketing se integrează organic în planul de business. Dacă însă e vorba de soluţionarea unor probleme de perspectivă în domeniul marketingului, planul de activitate marketing se elaborează în cadrul planului strategic al întreprinderii, companiei pentru trei-cinci ani. Concomitent la baza elaborării planului strategic se află datele de la analiza perspectivelor de dezvoltare a întreprinderii, avându-se anumite propuneri privind modificarea mediului exterior în care funcţionează. Elementul central al acestei analize este determinarea poziţiei firmei în concurenţa pentru pieţele de desfacere a producţiei sale.

Concluzii1. În condiţiile economiei de piaţă activitatea eficientă a

întreprinderii, firmei în mare măsură depinde de elaborarea unor planuri optime de dezvoltare.

2. Necesitatea fundamentării tehnico-economice a planurilor presupune existenţa unui sistem de indicatori pentru fiecare plan. Indicatorii, ce se aplică în planificare, se divizează în cantitativi, calitativi, volumetrici şi specifici.

3. Pentru calcularea indicatorilor planului se folosesc măsurători în expresie naturală, de muncă şi valorică. Prioritatea măsurătorilor în expresie naturală constă în faptul că ei asigură obţinerea valorilor cantitative şi a caracteristicilor calitative ale unor sau altor indicatori.

4. Planul de dezvoltare a întreprinderii, firmei include, de regulă, zece compartimente-tip. Numărul de compartimente şi conţinutul lot se poate modifica, în funcţie de mărimea şi specificul întreprinderii, firmei.

5. Compartimentul central al planului de dezvoltare a întreprinderii este programul de producţie, la baza căruia se află planul de fabricare a producţiei în expresie naturală.

6. La întreprinderile industriale din S.U.A. se aplică un sistem specific de indicatori. Noţi aceşti indicatori pot fi uniţi în trei grupe: indicatori de estimare, indicatorii cheltuielilor de producţie, indicatorii relativi ai activităţii economice.

152

7. În practica din străinătate, iar în ultimul timp şi în practica întreprinderilor autohtone, o largă răspândire şi-a găsit planificarea activităţii antreprenoriale. Drept document al acestei planidicări serveşte planul de business.

Subiecte de autoevaluare1. Cum se modifică planificarea şi prognozarea activităţii întreprinderii în

condiţiile economiei de piaţă?2. Ce compartimente şi indicatori ai planului întreprinderii cunoaşteţi?3. Expuneţi conţinutul şi particularităţile indicatorilor ce se aplică la

întreprinderile industriale din S.U.A.4. Expuneţi conţinutul planului de business antreprenorial.

5. Explicaţi modul de elaborare a planului de business.

Bibliografie1. Roşca Petru – Economia generală. Manual, ULIM, Chişinău, 1997. –

264p.2. Roşca Petru – Previziune economică. Manual, ULIM, Chişinău, 1998. –

272p. 3. Roşca Petru – Previziunea dezvoltării socioeconomice în condiţiile de

piaţă (metodologie, principii, exterienţă mondială). ULIM, Chişinău, 2000. –264p

4. Bob Constantin A. ş.a. – E conomia întreprinderii. Bucureşti, ASE, 1997. – 296p.

5. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Edit. Universităţii “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.

6. Bărbulescu C. (coordonator) - Economia şi gestiunea întreprinderii. Editura Economică, Bucureşti, 1995.

7. Oprei Ion – Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov, 1994. –135p.

8. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-М, 1998. – 416 с.

9. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф. В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.

10. Райзберг Б.А.и др. Современный экономический словарь. – 3-е изд.– М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.

11. Корнеева И.В., Хруцкий В.Е. Показатели хозяйственной деятельности // США – экономика, политика, идеология. 1990, № 12, с 97-104.

12. Курс экономики: Учебник / Под ред.Б.А.Райзберга. – ИНФРА-М, 1997. –720 с.

153

13. Эйити Я., Харухито Т. Организация и управление производством. Курс менеджмента. – Изд. МИД Японии, 1995.

14. Дойл Д. Как создавать предприятие: пер. с англ. – Таллин,1991. –с.10, 11.

15. Respublica Moldova: dimensiunile reformelor. Col. de autori. Coord.: T.Golenco, V.Zabulica ş.a., Ch., 2002.- 344 p.

16. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002. Ch.: Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. - 306 p.

Capitolul 5 PERSONALUL ÎNTREPRINDERII,

LOCURILE DE MUNCĂ, PRODUCTIVITATEA MUNCII

1. Personalul întreprinderii, structura lui şi indicatorii utilizării resurselor de muncă

2. Normarea muncii 3. Productivitatea muncii4. Motivarea şi retribuţia muncii. 5. Locurile de muncă. Problemele şomajului.

5.1. Personalul întreprinderii, structura lui şi indicatorii utilizării resurselor de muncă

Resursele de muncă la întreprindere constituie unei permanente preocupări din partea administraţiei întreprinderii. Rolul resurselor de muncă ale întreprinderii creşte esenţial în perioada relaţiilor de piaţă. Crearea unui colectiv de muncă bine închegat este una din sarcinile principale ale antreprenorului. Acest colectiv trebuie să constituie o echipă unitară de parteneri şi adepţi ai aceloaşi idei, capabilă să concapă şi să realizeze intenţiile conducerii întreprinderii. Numai ea poate garanta succesul activităţii antreprenoriale întru prosperarea întreprinderii.

154

Forţa de muncă (personalul) întreprinderii este principala resusă a oricărei întreprinderi, de calitatea şi eficienţa utilizătii căreia în mare măsură depind rezultatele activităţii întreprinderii şi competitivitatea ei. Resursele de muncă pun în mişcare elementele materiale ale producţiei, creează produsul, valoarea şi produsul adăugător sub formă de profit.

Cadrele sau personalul întreprinderii şi modificările din componenţa lor au anumite caracteristici cantitative, calitative şi structurale, ce pot fi calculate şi reflectate, cu un grad relativ de exactitate, prin intermediul următorilor indicatori de valoare absolută şi relativă [1, p.208-209]: numărul scriptic şi efectiv al lucrătorilor întreprinderii şi (sau) al

subdiviziunilor interne, al unor categorii şi grupuri de lucrători conform situaţiei de la o anumită dată;

numărul scriptic mediu al lucrătorilor întreprinderii şi (sau) al subdiviziunilor interne conform situaţiei de la o anumită dată;

numărul scriptic al lucrătorilor întreprinderii şi (sau) al subdiviziunilor interne într-o anumită perioadă de timp;

ponderea lucrătorilor din anumite subdiviziuni (grupuri, categorii) în numărul total al lucrătorilor întrrptinderii;

ritmul de creştere (completare) a numărului de lucrători la întreprindere într-o anumită perioadă de timp;

categoria medie a lucrătorilor de la întreprindere; ponderea funcţionarilor cu studii superioare sau medii de specialitate în

numărul total al funcţionarilor şi (sau) al lucrătorlor întreprinderii; vechimea medie în muncă la specialitatea respectivă a conducărotilor şi

specialiştilor de la întreprindere; fluctuaţia cadrelor, având în vedere primirea şi dispinibilizarea

lucrătorilor; donarea cu fonduri a muncii lucrătorilor şi (sau) a angajaţilor la

întreprindere etc.Caracteristica cantitativă a resurselor de muncă (personalului)

întreprinderii se determină, în primul rând, cu ajutorul unor asemenea indicatori ca numărul scripric, numărul efectiv şi numărul scriptic mediu al lucrătorilor.

Numărul scriptic al lucrătorilor întreprinderii – este numărul scriptic al lucrătorilor întreprinderii la o anumită dată, inclusiv persoanele primite sau eliberate din lucru în această zi.

Numărul efectiv – numărul scriptic al lucrătorilor care s-au prezentat lalucru. Diferenţa dintre numărul efectiv şi scriptic al lucrătorilor

155

caracterizează numărul de întrerupri de o zi întreagă (concedii, îmbolnăviri, deplasări etc).

Nimărul scriptic mtdiu al lucrătorilor în timp de o lună se calculează prin însumarea numărului scriptic de lucrători în fircare zi calendaristică a lunii, inclusiv zilele de sărbătoare şi de odihnă, и împărţirea sumei obţinute la numărul de zile calendaristice ale lunii.

Pentru a reduce fluctuaţia cadrelor o mare importanţă are sisnemul de retribuţie a muncii. Acesta trebuie săfie flexibil, săsnimuleze sporirea producţivităţii muncii, să aibăun suficient efect motivaţional. Creşterea retribuţiei muncii nu trebuie să depăşească ritnul de creştere a productivităţii şi eficienţei muncii Omare însemnătate are de asemenea organizarea proceselor de producţie.

Organizarea muncii şi a dirijării colectivului întreprinderii cuprinde: angajarea colaboratorilor în cazul că există locuri de muncă vacante; repartizarea lucrătorilor în corespundere cu sistemul de producţie; distribuirea în rândurile lor a obligaţiilor respective; pregătirea şi perfecţionarea cadrelor; stimularea muncii; perfecţionarea organizării muncii; preocuparea pentru problemele lucrătorilor, care au devenit un surplus al forţei de muncăla întreprinderea dată din diferite cauze.

La selectarea cadrelor o mare importanţă are contractul de muncă. Ctructura personalului. Numărul total al persoanelor care lucrează

la întreprindere se divizează în două categorii: personalul industrial de producţie, ocupat în producţie şi deservirea acesteia; personalul organizaţiilor neindustriale – în temei, lucrătorii gospodăriei locativ-comunale, ai instituţiilor de copii şi sanitar-medicale, ce aparţin întreprinderii.

În categoria muncinorlor sunt incluşi lucrătorii întreprinderii, implicaţi nemijlocit în crearea valorilor materiale sau în prestarea serviciilor de producţie şi transport. Muncitorii se împart în: de bază şi auxiliari. Coraportul lor se reliefează în indicatorul analitic al activităţii întreprinderii.

Indicatorii privind utilizarea resueselor de muncăCoeficientul numărului muncitorilor de bază Кn..m.0. se determină după

firmula:Kn..m.0 = 1 – Ns.m. / Nр. , (5.1)

unde Ns.m. – numărul scriptic mediu al munncitorilor auxiliati la întreprindere, în secţii, sectoare, persoane;

156

Nр - numărul scriptic mediu al personalului la întreprindere, în secţii, sectoare, persoane;

Specialiştii şi conducătorii efectuează organizarea şi ditijarea procesului de producţie la întreprindere.

Din categoria funcţionarilor fac parte lucrătorii ce se ocupă de finanţe şi decontări, aproviziore, desfacere a mărfurilor şi alte funcţii.

Calificaţia lucrărilor se stabileşte în funcţie de nivelul cunoştinţelor de specialitate necesare şi experienţa practică a lucrătorilor şi caracterizează gradul de complexitate al genului concret de activitate pe care o desfăşoară. Corespunderea capacităţilor, calităţilor fizice şi psihice ale lucrătorului dat cerinţelor pentru profesia respectivă înseamnă valabilitatea sa profesională.

Structura personalului întreprinderii, secţiei, sectorului se caracterizează prin coraportul dintre diverse categorii şi numărul său total. Pentru scopurile de analiză a structurii personalului se determină şi se compară ponderea fiecărei categorii de lucrători dр i în numărul total al personalului scriptic de la întreprindere Р:

dр i = Р i / Р, sau dр i = (Р х100 ) / Р , (5.2)unde Р i – numărul scriptic mediu al lucrătorilor de categoria 1, persoane.Fluctuaţia cadrelor la întreprindere, starea acesrora poare fi determinată în baza următorilor coeficienţi [2, p.70-80].

Coeficientul plecării cadrelor Кp.c. (%) se calculează ptin coraportul dintre numărul lucrătorilor eliberaţi din lucru din toate cauzele posibile în perioada dată Рe, şi numărul scriptic mediu al lucrătorilor în aceeaşi perioadă Р :

Кp.c. = (Рe / Р) х 100 , (5.3)Coeficientul angajării cadrelor Кacк. (%) este coraportul dintre

numărul lucrătorilor abgajaţi în serviciu în perioada dată Рa, şi numărul scriptic mediu al lucrătorilor în aceeaşi perioadă Р :

Кa.c. = (Рa / Р ) х 100, (5.4)Coeficientul stabităţii cadrelor Кsc. este recomandabil la esnimarea

nivelului de organizare şi dirijare a producţiei atât la întreprindere în ansamble, cât şi la anumite subdiviziuni:

Кs.c. = 1 - Рe / Р +Рn , (5.5)unde Рe – numărul lucrătorilor plecaţi de la întreprindere din proprie

iniţianivă şi din cauza încălcării disciplinei de muncă în perioada de referinţă, persoane;

Р - numărul scriptic mediu al lucrătorilor la întreprinderea dată în perioada precedentă perioadei de referinţă, persoane;

157

Рn - numărul noilor angajaţi în perioada de referinţă, persoane.Coeficientul fluctuaţiei cadrelor Кf.c. se determină prin împărţirea

numărul lucrătorilor de la întreprindere (secţie, sector), plecaţi sau disponibilizaţi în perioada dată Рe , la numărul scriptic mediu al lucrătorilor în aceeaşi perioadă Р(%):

Кfcк. = (Рe / Р ) х 100, (5.6)

5.2. Normarea munciiPentru o bună organizare a muncii la întreprindere trebuie să se

cunoască volumul de muncă necesar pentru îndeplinirea unei sau altei lucrări, cu alte cuvinte – să se stabilească măsura muncii pentru fiecare lucrător, adică norma muncii.

Normarea muncii – determinarea timpului necesar, maximal admisibil, pentru executarea unei lucrări sau operaţii concrete în condiţiile întreprinderii date (unei cantităţi minimal admisibile de produse, fabricate într-o anumită unitate de timp: oră, schimb).

Normarea muncii la întreprindere este fundamentul organizării juste a muncii şi retribuţiei acesteia, ea trebuie să se efectueze pe baza implementării unor norme progresiste, tehnologic fundamentate. Se disting metodele statistice-experimentale şi analitice de normare a muncii. Cea mai progresistă este metoda analitică, deoarece aceasta presupune aplicarea conceptelor ştiinţifice la formarea normelor, pe când metoda statistică-experimentală fixează doar situaţia creată la întreprindereîn perioada de plan precedentă, pe care o consideră drept bază de comparaţie cu perioada nouă.

Metoda analitică prevede efectuarea unor operaţiuni, cum sunt: studierea procesului de muncă, divizat în elemente componente; studierea tuturor factorilor ce acţionează asupra cheltuielilor de muncă; proiectarea unor modalităţi şi metode mai perfecte de executare a operaţiunii respective; elaborarea unor măsuri care să îmbunătăţească deservicrea locurilor de muncă; calculul timpului pentru executarea muncii; implementarea normelor în producţie [2, p. 80-82].

Metoda analitică de normare, la rândul ei, poate fi diferenţiată în analitică de calcul, bazată pe normanivele de timp, şi analitică de cercetare, în corespundere cu care normele se stabilesc prin studierea nemijlocită a condiţiilor de muncă cu folosirea pe larg a cronometrajului, fonografia zilei de muncă, studierea selecrivă a pierderilor timpelui de muncă.

158

Cronometrajul – este metoda de studiere a cheltuielilor de timp operativ prin observări şi măsurare a duratei de executare a elementelor repetabile din fiecare operaţie de muncă.

Fotografia zilei de nuncă – este o menidă de studiere a timpului de muncă prin obsrvări şi măsurarea duranei lui pe parcursul unei părţi sau zile întregi de muncă, şi anume: a timpului de deservire a locului de muncă, a timpului de pregătire pentru lucru şi a întreruperilor. În funcţie de numărul persoanelor cuprinse concomitent în câmpul de observări, se disting fotografia individuală a zilei de muncă, în grup, debrigadă şi în masă. Se mai distinge fonografia zilei de muncă: staţionară, mobilă şi a lucrătorului la mai multe strunguri.

Etapele de fotografiere a zilei de muncă: Pregătirea pentru observări – se ia cunoştinţă de lucrător şi locul său

de muncă, de caracterul şi condiţiile îndeprinirii lucrărilor respective, se determină elementele activităţii de muncă necesar să fie fixate;

observarea – procesul de efectuare a observărilor asupra întregului timp de lucru; notificarea prin cifre sau sub formă de grafic a momentelor de încheiere a tuturor elementelor muncii; menţionarea tuturor elementelot de muncă înregistrare;

analiza datelor după încheierea observărilor – determinarea duratei de timp pentru executarea anumitor anumitor elemente ale muncii şi indexatra, gruparea cheltuielilor de timp; întocmirea bilanţului concret al rimpului de lucru; analiza timpului de lucru pentru fiecare categorie de personal;

măsuri, concluzii – elaborarea măsurilor pentru utilizarea mai eficientă a timpului de lucru, proiectarea bilanţului normativ al timpului de lucru; determinarea creşterii posibile a productivităţii muncii.Şi cronometrajul, şi fotografierea zilei de muncă permit determinarea

şi fundamentarea normei de timp – timpul cheltuit pentru o unitate de produs sau lucru la un anumit articol sau operaţie, de către un lucrător sau grup de lucrători în numărul şi calificaţia respectivă, în anumite condiţii tehnico-organizatorice. Norma de timp se stabileşte în om-ore sau om-minute.

În componenţa normei de timp pentru o unitate de produs sau lucrare în cazul lucrărilor manuale, manuale şi la maşină, numai la maşină se includ următoarele elemente ale cheltuielilor de timp:

tn= tо + ta + td + tp.p. + tn.p. + t tот + tн.т. , (5.7)unde tо – timpul de bază; ta –timpul auxiliar; td – timpul de deservire a

locului de muncă; 159

tp.p. – timpul de pregătire şi părăsire a locului de muncă; tn.p. – timpul pentru odihnă şi necesităţi personale;

tî.n. – timpul întreruperilor nelichidabile, prevăzute de tehnologii şi organizarea procesului de producţie.

5.3. Productivitatea munciiEficienţa utilizării resurselor de muncă la întreprindere se exprimă prin calculul productivităţii muncii, rezultând din indicii obţinuei de întreprindere, în care sunt reflectate atât părţile pozitive, cât şi neajunsurile din activitatea întreprinderii.

Productivitatea muncii, caracterizând eficienţa cheltuielilor de muncă în producţia materială, este determinată de cantitatea produselor fabricate într-o unitate de timp sau de timpul cheltuit pentru o unitate de produs. Se disting productivitatea muncii vii şi productivitatea muncii globale, sociale.

Productivitatea muncii vii este determinată de timpul de lucru cheltuit pentru produsul dat, la întreprinderea dată, iar productivitatea muncii sociale – de timpul cheltuit pentru munca vie şi socială. Pe măsura progresului tehnico-ştiinţificşi perfecţionării producţiei cota timpului cheltuit pentru munca socială creşte, deoarece avansează dotarea lucrătorulşui cu diverse noi unelte de muncă (dela cele mai simple maşini până la complexe electronice). Însă tendinţa principală constă în faptul că mărimea cheltuielilor de timp atât pentru munca vie, cât şi pentru cea socială la unitatea de produs se reduce. Anume în aceasta rezidă esenţa sporirii productivităţii muncii sociale.

Există diverse varinte de calculare a productivităţii muncii. În funcţie de metoda de exprimare a volumului de producţie se disting următoarele variante de de calculare a productivităţii muncii: în unităţi naturale; unităţi convenţional-naturale, enităţi ale timpulşui de muncă, în unităţi valotice. După durata timpului de lucru se deosebeşte productivitatea muncii – într-o oră, o săptămână, o lună, un an [4, p.170].

Nivelul productivităţii muncii este caracterizat de doi indicatori: producţia fabricată într-o unitate de timp (indicator direct); volumul de muncă pentru obţinerea producţiei (indicatorul

opus).Aceşti indicatori pot fi redaţi prin următoarele formule [2, p.83].

q = Q / Т ; t = T / Q, (5.8)

160

unde q – cantitatea producţiei într-o unitate de timp; t –volumul de muncă pentru fabricarea producţiei date;

Q – volumul producţiei industriale, lei; Т – cheltuielile de muncă viepentru fabricarea producţiei, lei.

Cantitatea de producţie fabricată – e cel mai răspândit şi mai universal indicator al productivităţii muncii. În funcţie de unitatea în care se măsoară volumul producţiei se distinge determinarea cantităţii în expresie naturală şi în unităţi normative de timp.

Cea mai evidentă este productivitatea muncii, caracterizată prin indicatorul de fabricare a producţiei în expresie naturală. E vorba de asemenea unităţi demăsură ca tona, metrul, becata etc., care, de regulă, sunt caracteristice pentru întreprinderile, ce fabrică produse omogene.

Dacă întreprinderea sau secţia fabtică mai multe tipuri de produse sau producţie omogenă de diferite mărci, apoi cantitatea producţiei se calculează în unităţi convenţionale. Bunăoară, conservele – în borcane convenţionale (de 0,5 litri).

Indicatorul cantităţii de producţie în expresie monetară se aplică pentru determinarea producctivităţii muncii la întreprinderile ce fabrică prosuse neomogene.

În cazul aplicării timpului normativ de lucru cantitatea de producţie se stabileşte în norme pe oră, la locurile de muncă, în brigăzi, sectoare, precum în secţii la fabricarea produselor neomogene şi în cazulproducţiei nefinisate, ce nu poate fi măsurată în unităţi nici în expresie naturală, nici în monetară.Volumul de muncă pentru fabricarea producţiei exprimă

timpulconsumat laounitate de produs. Volmul total de muncă poate fi calculatg ca sumă a volumului de muncă tehnologică (tteh); volumului demuncăpentru deservicrea producţiei (td); volumulmuncii administrative (tg), adică e vorba de volumulmuncii consumate de toate categoriile personalului industrial de producţie:

tt = tteh + td + tg , (5.8)O etapă importantă a activităţii analutice la întreprindere este găsirea

rezervelor de productivitate a muncii, elaborarea măsurilor rehnico-organizatorice pentru realizarea acestor resurse şi implementarea nemijlocită a acestor măsuri. Rezervele interne de producţie includ rezervele de reducerea a volumului de muncă, rezervele eficientizării timpului de muncă lucrat, rezervele de perfecţionare a structurii personalului, rezervele de economidire a ibiectelor muncii,rezetvele de economisite a mijloacelor de muncă.

161

În practică s-a încetăţenit următoarea clasificare a rezervelor de productivitate a muncii:

1) Ridicarea nivelului tehnic al ptoducţiei: mecanizarea şi automatizarea producţiei; implementarea noilor tipuri de utilaje; implementarea unor noi procese tehnologice; îmbunătăţirea calităţilor constructive ale articolelor; ridicarea calităţii materiri prime şi etilizarea noilor materiale de construcţie.

2) Perfecţionarea sistemului de organizare a priducţiei şi muncii: mărirea normelor şi a zonelor de deservire; reducerea numărului de muncitori, care nu îndeplinesc normele; simplificarea structurii administrative; mecanizarea lucrărilor de evidenţă şi calcul; modivicarea perioadei de muncă; ridicarea nivelului de specializare a producţiei.

3) Schimbarea condiţiilor externe, naturale: schimbarea condiţiilor geologice de dobândire a cărbunelui, petrolului, zăcămintelot; modificarea conţinutului de substanţe utile.

4) Modificări structurale în producţie: modificarea ponderii unor tipuri de produse,modificarea volumului de muncă al programului de producţie; modificarea cotei de semifabricate şi piese decompletare procurate; modificarea ponderii noilor produse.

Sporirea productivităţii muncii din contul majorării volumului de producţie şial modificării numărului de lucrători se calculează după următoarea formulă:

W = 100 - Q + Np , (5.9) 100 Np

unde Q – procentul de creştere a producţiei fabricate la întreprindere în perioada dată;

Np – procentul de reducere a numărului de lucrători la întreprindere.

Sporirea productivităţii muncii lucrătorilor la întreprindere W(%) din contul majorării ponderii livrărilor deproducţie prin cooperare se determină după formula:

W = qc1 - qc0 , (5.10) 100 - qc1

unde qc1, qc0 - ponderea livrărilor prin cooperare în producţia globală a întreprinderii, respectiv în perioada de bază şi de plan, %.

Sporirea productivităţii muncii din contul unei mai bune utilizări a timpului de lucru se calculează după formula:

W = Ft1 - Ft0 х 100, (5.10) Ft1

162

unde Ft1, Ft0 - fondul anual efectiv al timpului de lucru pentru un lucrător, respectiv în perioada de bază şi de plan, om-ore.

De menţionat că indicatorul productivităţii maximale a muncii ţine de economia de piaţă, unde munca se prezintă drept unuldin factorii de producţie şi există piaţa muncii.

Unele întreprinderi, soluţionând problema numărului de lucrători pe care urmează să-i angajeze, trebuie să stabilească preţul cererii de muncă, adică nivelul retribuţiei muncii. Preţul însă la orice factor de producţiedepinde de productivitatea maximală a muncii.

Productivitatea maximală a muncii – înceamnă creşterea volumului de producţie fabricată, generată de utilizarea unităţii suplimentare de muncă în celelalte condiţi nemodificate. Productivitatea maximală a muncii se calculează pornind de la produsul maximal al muncii, prin care se subînţelege creşterea volumului de producţie ca rezultat al angajării unei noi unităţi suplimentare de muncă.

Prin urmare, conducerea întreprinderii, în scopul de a optimiza toate resursele implicate, va aplica sau va limita munca, spre a atinge productivitatea ei maximală. Şi nimic n-o va împiedica să facă acest lucru, deoarece în pericol se află însăşi existenţa întreprinderii în condiţiile de concurenţă.

În această situaţie apare problema surplusului forţei de muncă, adică a şomajului, ocupaţiei incomplete. Problema utilizării raţionale a forţei de muncă devine importantă atât pentru conducătorii întreprinderii, adică a patronatului, cât şi pentru organele administraţiei de stat, care trebuie să rezolve problemele ce ţin de protecţia socială a cenăţenilor,rămaşi temporar fără un loc de lucru.

5.4. Motivarea şi retribuţia munciiTrezirea interesului lucrătorilor de la întreprindere pentru realizarea

sarcinilor şi obiectivele ce stau în faţa ei constituie o necesitate obiectivă şi este conştientizată de noţi conducătorii de întreprinderi. Însă o perioadă îndelungată de timp ştiinţa privind dirijarea personalului a exagerat importanţa stimulentelor materiale. În rezultatul cercetărilor efectuate s-a stabilit că asigurarea lucrătorilor cu condiţii materiale de muncă (salariu, indemnizaţii etc.) nu în toate cazurile conduce la sporirea productivităţii muncii. Dură cum arată experienţa acumulată, cei mai eficienţi factori stimulatorii sunt corespunderea muncii executate cu cerinţele omului ca personalitate şi posibilităţile de a se afirma.

163

Motuvarea muncii – constituie una din cele mai importante funcţii ale managementului, ce reprezintă stimularea lucrătorilor pentru activitatea de atingere a obiectivelor întreprinderii prin intermediul satisfacerii cerinţelor lor proprii. Principalele pârghii ale motivării sunt stimulentele şi motivele. Prin stimulent în mod obişnuit se înţelege oferirea unui avantaj material de o anumită formă, bunăoară salariul mărit. Spre deosebire de stimulent, motivele constituie o necesitate internă: dorinţă, atracţie, orientare, cerinţă interioară etc. Pe fig. 5.1. este redatăuna din cele mai răspândite în străinătate clasificări ale cerinţelor după A. Maklow vezi 1, p.223-226].

Auto-

afirmarea

Stima

Sociale

Securitatea

Fiziologice

Fig. 5.1. Ierarhia cerinţelor după A. Maklow

Există şi alte clasificări ale cerinţelor lucrătorilor (bunăoară, divizarea acestor cerinţe în materiale, spirituale şi sociale). Teoria cerinţelor a lui Maklow şi adepţilor săi (Herţberg, Mac Gregor şi a.) îşi găseşte expresie în sistemele concrete de motivare (stimulare) a muncii.

Principalele forme de motivare (stimulare) a lucrătorilor de la întreprindere sunt:

1. Salariul, ce caracterizează estimarea contribuţiei lucrătorului la rezultatul activităţii întreprinderii. Salariul trebuie să fie comparabil şi competitiv cu retribuţia muncii la întreprinderile similare din ramura economică, regiunea dată. Plus veniturile de la participarea în profitul şi capitalul acţionar al întreprinderii.

2. Sistemul de facilităţi interne al întreprinderii: hrana subvenţionată şi cu facilităţi; vânzarea producţiei întreprinderii către lucrătorii ei cu anumire redeceri de preţ (de regulă, cu 10% şi mai mult); achitarea completă sau parţială a cheltuielilor pentru deplasarea lucrătorului la locul

164

de lucru tur-retur; acordarea pentru proprii lucrători a împrumiturilor fără dobândă sau cu dobândă mică; asigurarea sănătăţii lucrătorilor din contul întreprinderii; premierea eficientă, adaosurile la salariu pentru vechimea în muncă şi altele.

3. Facilităţile nemateriale (de ordin neeconomic) şi privilegiile acordate personalului: acordarea dreptului la graficul fluctuant, flexibil de lucru; acordarea zilelor libere, prelungirea concediilor plătite pentru anumite realizări şi succese în muncă; ieşirea mai devreme la pensie etc.

4. Măsurile ce ţin de conţinutul muncii, de independenţa şi responsabilitatea lucrătorului, care stimulează avansarea sa calificativă.

5. Crearea unei atmosfere sociale favorabile, lichidarea barierelor statutare, administrative, psihologice dintre anumire categorii de lucrători, promovarea încrederii şi spiritului de înţelegere reciprocă în interiorul colectivului de muncă. Stimularea morală a lucrătorilor.

6. Avansarea lucrătorilor pe linie de serviciu, planificarea carierei lor, plata pentru instruirea şi ridicarea calificaţiei lor.

Aceste măsuri destinate ridicării gradului de motivare a muncii permit utilizarea mai eficientă a potenţialului de muncă al întreprinderii şi sporesc copetitivitatea ei pe piaţă.

Retribuţia munciiSalariul este o formă de plată a muncii şi un stimulent important

pentru lucrătorii întreprinderii, deoarece exercită funcţie reproductivă şi stimulatorie (motivaţională).

Organizarea retribuţiei muncii nemijlocit la întreprindere constă din următoarele elemente principale: formarea fondului de retribuţie a muncii; normarea muncii; stabilirea sistemului tarifar; determinarea formei şi structurii salariului.

Fondul de retribuţie a muncii reprezintă sursa de mijloace, destinate pentru plata salariului şi achitarea plăţilor cu caracter social.

Normarea muncii oferă posibilitatea de a se lua în consideraţie aportul individual al lucrătorului la rezultatele generale ale activităţii întreprinderii.

Sistemul tarifar permite comparabilitatea diverselor tipuri concrete de muncă, ţinând cont de complexitatea condiţiilor de executare a lucrărilor, adică de calitatea muncii. Acest sistem constă din următoarele elemente de bază: reţele tarifare, prin care se face diferenţierea în retribuţia muncii în

funcţie de categoria muncii şi aparteneţa ramurală a întreprinderii;

165

salarii tarifare, ce stabilesc mărimea absolută a retribuţiei muncii simple (categoria 1) în unitatea de timp (zi, oră);

indicatoare tarifare şi de calificaţie, ce divizează deversele tipuri de lucrăti pe grupe în funcţie de complexitatea lor;

coeficienţi regionali la salariu, ce compensează diferenţele din costul vieţii în diverse regiuni (condiţii) natural-climaterice;

adaosurile la salariul tarifar şi pentru cumulul de profesii, extinderea zonelor de deservire, munca în afara orelor de lucru, munca în zilele de sărbătoare şi de odihnă, munca dăunătoare sănătăţii, munca în schimbul al doilea şi al treilea etc.În majoritatea întreprinderilor se aplică două forme de retribuţie a

muncii: salarizarea pe unitatea de timp şi retribuirea în acord.Salarizarea pe unitatea de timp este forma de retribuţie a muncii, prin

care salariul lucrătorilor se calculează conform salariului tarifar sau retribuţiei pentru timpul real de lucru la întreprindere.

În cazul retribuţiei în acord salariul lucrătorilor se calculează conform unor tarife stabilite din timp pentru fiecare unitate de muncă sau produs fabricat. Retripuţia sau plata în acord stimulează, în primul rând, îmbunătăţirea indicatorilor de volum şi cantitate ai muncii.

Plata în acord se divizează în sisteme după modalitatea de: stabilire a tarifului pentru plata în acord (directă, indirectă, progresivă, în acord, de antrepriză); achitare cu lucrătorii (individuală şi colectivă); stimulare materială (cu plata premiilor sau fără acestea).

Spre exemplu, sistemul de plată în acor a salariului prevede stabilirea unui anumit volum de lucrări şi a şi a fondului total de slarii pentru această muncă. Mijloacele, prevăzute pentru retribuţia muncii, se plătesc după încheierea întregului complex al lucrărilor indiferent de termenul executării. Acesr sistem stimulează, înrâi de toate, executarea întregului complex de lucrări cu un număr mai mic de lucrători şi într-un termen mai redus.

Retribuţia muncii funcţionarilor se efectuează în conformitate cu salariul de funcţie stabilit în statele de personal şi conform sistemului de premiere în vigoare.

Sursa principală de plată a salariului pentru toate categoriile de lucrători este fondul de retribuţie a muncii, mijloacele căruia se formează din contul preţului de cost al producţiei obţinute.

Mărimea planificată a fondului de retribuţie a muncii (FRM) poate fi determinată prin diverse modalităţi:

1. Metoda calculului direct:

166

Frm = Nsm х Slm, (5.11)unde Ns.m. - numărul scripttic mediu, planificat, al lucrătorilor, persoane;Slm – salariul mediu al 1 lucrător în întreaga retioadă cu toate adaosurile la salariu şi suplimentele de paltă, lei.

2. Metoda normativă de calcul: Frm = Q х Ns1p , (5.12)

unde Q – volumul total al producţiei obţinute, în perioada planificată, lei;

Ns1p –normativul salariului la 1 leu producţie obţinută, lei.La determinarea normativului salariului la 1 leu producţie

întreprinderea trebuie să ţină cont de modificările în productivitatea muncii, rata preconizată a inflaţiei şi de modificarea planificată a salariului real al lucrătorilor.

Întreprinderile stabilesc independent forma şi sistemul de retribuţie a muncii lucrătorilor conform salariilor tarifare şi normelor de plată unice. Legislaţia în vigoare a Republicii Moldova [7, 8, 9 şi a.] stabileşte foemele de plată şi tarifele minimale de stat pentru retribuţia muncii (vezi tab. 5.1), care sunt obligatorii pentru încheierea contractelor de muncă şi fixarea mărimii salariului lucrătorului.

Conform calculelor salariul mediu în anul 2002 în Moldova a fost de 681 lei, crescînd în comparaţie cu anul 2001 cu 25% [13, p. 109].

Oricât de perfecte ar fi formele de retribuţie a muncii, ele de cele mai multe ori sunt revăzute atât din iniţiativa lucrătorilor, cât şi a întreprinderilor înseşi sau a organelor de stat, ce se ocupă de problemele retribuţiei muncii. Problemele ce ţin de perfecţionarea retribuţiei muncii trebuie să se afle permanent în atenţia întreprinderilor şi organelor respective.

Tabelul 5.1. Tarifele minimale de retribuţie a muncii [4, p.169]

Categoriile de lucrătoriTarifele minimale de retribuţie a muncii în

mărime multiplă faţă de salariul minim

Personalul de deservire 1,0 Muncitor, în funcţie de gradul complexităţii muncii executate:

- relativ necomplicată sau 1,0

- muncă simplă conform specialităţii 1,26- muncă complicată conform specialităţii 1,59- muncă deosebit de complicată conform specialităţii 2,07

Funcţionar 1,59

167

Specialişti- cu studii medii de specialitate 2,69- cu studii superioare 3,50

Conducător de subdiviziune 3,85 Specialist principal 4,67 Conducător de întreprindere 5,14

5.5. Locurile de muncă. Problemele şomajuluiProblema plasării în câmpul muncii a populaţiei constituie un aspect

important al economiei de piaţă. Tranziţia la economia de piaţă în ţara noastră a necesitat introducerea unor modificări în cadrul legislativ şi modificarea indicatorilor statistici. Au apărut noi noţiuni, necaracteristice anterior pentru economia noastră, cum sunt: “rata şomajului ”, “durata şomajului ”, “lucrători înăimiţi ”, “patronat”, “populaţie economic activă ” etc.

Conform legislaţiei în vigoare cu privire la muncă faţă de conducătorii de întreprinderi sunt înaintate următoarele cetinţe:

1. Patronatul are obligaţia să prezinte la timp, în nu mai puţin de trei luni, organelor de stat abilitate cu problemele ocupării firţei de muncă şi organelor sindicale respective informaţii cu privire la disponibilizările în masă posibile.

2. În nu mai puţin de două luni patronatul este obligat să comunice în forma stabilită organelor serviciului de ocupare a forţei de muncă despre disponibilitarea viitoare a lucrătorului concret.

3. Conducătorii au obligaţia ca la încheierea contractelor colective de muncă să prevadă: măsuri, orientate spre reducerea timpului de muncă fără reducerea

numărului de lucrători; facilităţile şi compensaţiile pentru lucrătorii disponibilizaţi supra

numărului prevăzut de legislaţie; modul de organizare a pregătirii profesionale, reciclării şi perfecţionătii

lucrătorilor disponibilizaţi înainte de survenirea termenului de reziliere a contractului de muncă;

garanţiile pentru acordarea ajutorului la angajarea unor categorii de lucrători disponibilizaţi;

obligaţia privind încheierea cu organele asigurării de stat sau firmele de asigurare a unor contracte colective de asigurare a muncitorilor şi funcţionatilot pentru cazurile de pierdere a locului de muncă;

168

alte măsuri, care să contribuie la protecţia socială a lucrătorilor, în caz de disponibilizare în masă.În cazul diminuării pe scurtă durată a volumului de producţie este

raţional să fie prevăzute măsuri, care să permită evitarea reducerii numărului de lucrători, bunăoară: oprirea temporară a angajătii noilor lucrători în locurile vacante de muncă; trecerea lucrătorilor întreprinderii la regimul cu ziuă incompltă de luctu; acordarea pentru lucrători a concediilor fără plată etc.

Şomajul – este partea negativă a dezechilibrului dintre cererea şi oferta resurselor de muncă, caz în care o parte din populaţia aptă de muncă nu are un loc de muncă; adică cererea de resurse de muncă e mai scăzută în comparaţie cu oferta.

Rata şomajului variază în diverse ţări şi ca perioadă de timp, fiind strâns legată de starea lucrurilor în economie. Bunăoară, în Ispania rata şomajului a fost în anul 1997 de 20,8%, în Belgia - 13,3%, în Finlanda – 14,5%, în Danemarca - 7,8%, în Italia – 12,3%, în Franţa - 12,5%, în Germania - 12,7% etc. La momentul actual se observă tendinţa de creştere a şomajului şi în ţările din Europa de Est şi Centrală [12, p.509].

Conform articolului 4 al Legii Republicii Moldova [8, p.73-74] drept şomeri se consideră persoanele apte de muncă la vârsta aptă de muncă, care din cauze ce nu depind de ele nu au un loc de lucru cuvenit, venitul legitim şi sunt înregistrate la oficiul forţei de muncă la locul de reşedinţă în calitate de persoane ce caută de lucru şi care doresc să se angajeze.

Şomajul poate fi benevol şi forţat. Şomajul benevol are loc în cazul când economia se aflăla un nivel înalt de dezvoltare, deoarece numai acest fapt îl poate determina pe cineva să-şi permită benevol a nu lucra o anumită perioadă de timp şi a nu accepta nimic din ceea ce i se propune.

Şomajul forţat reprezintă situaţia în care oamenii au dorinţa de a se angaja, însă nu au această posibilitate din cauza lipsei locurilor de muncă, ceea ce duce la pierdeti sociale enorme. Şomajul forţat se manifestă în diverse forme: şomaj ciclic, structural, tehnologic, cu întreruperi (angajarea cu contract ptovizoriu, lrgată de îngrijirea copiilor etc.), şomajul sezonier (în agricultură, construcţii etc.).

În rata şomajului se ţine cont atât de mărimea absolută, adică de numărul total al şomerilor, precum şi de numărul relativ al şometilor conform situaţiei de la o anumită dată. Rata şomajului (procentajul şomerilor) se stabileşte ca raport dintre numărul şomerilor şi numărul total al angajaţilor. Spre exemplu, conform datelor statisticii oficiale în Republica Moldova rata şomajului în anul 2000г. a fost de 1,7%, iar

169

conform estimărilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii ea a fost în limitele a 10% [vezi 10, p.281].

În Republica Moldova problema asigurării populaţiei cu locuri de muncă este destul de acută. Este necesar să fie efectuate măsuri pentru crearea locurilor de muncă, restructurarea întreprinderilor şi reglementarea activităţii lor, pentru o cât mai eficientă utilizare a capacităţilor de producţie disponibile.

Obţinerea statutului de şomer – constituie un fenomen nou în societatea noastră şi aici sunt importante o serie de măsuri compensatorii în stare să reducă stresul psihologic al omului care nimereşte în această situaţie.

Susţinerea socială a şomerilor, care este astăzi un factor important de reducere a consecinţelor negative ale şomajului şi influenţare asupra nivelului de trai, se efectuează prin garantarea unui anumit venit minimal al şomerilor, plătindu-li-se indemnizaţia de şomaj, nivelul căreia diferă de la ţară la ţară atât ca mărime, cât şi ca perioadă de plată. În Republica Moldova indemnizaţia de şomaj se plăteşte diferenţiat pe categorii de lucrători în funcţie de vechimea în muncă, nivelul studiilor, numărul de copii etc. (un anumit % din salariul mediu pe ţară, ţinându-se cont de salariul mediu allucrătorului în ultimele sale 3 luni de lucru (vezi Hotărârea Guvernului nr 690 din 23.09.1992, alte acte legislative şi normative).

Concluzii1. În condiţiile relaţiilor de piaţă se modifică atitudinea faţă de

resursele de muncă la întreprindere. Lucrătorul devine nu pur şi simplu unul din factorii procesului de producţie, ci obiectivul şi sursa unei permanente preocupări din partea conducerii întreprinderii. Procesul de producţie ”se umanizează”.

2. Un important indicator al eficienţei utilizării lucrătorilor la întreprindere este productivitatea muncii sau în opunere cu acesta – indicatorul volumului de muncă.

3. Dacă anterior întreprinderea avea grijă doar de selectarea cadrelor, repartizarea utilizarea raţională a resurselor de muncă, în părezent apare o problemă socială de mare importanţă privid asigurarea cu locuri de muncă şi, în primul rând, angajarea persoanelor care dintr-o cauză sau alta au nimerit în situaţia de şomer. Această sarcină aparţine atân societăţii în ansamblu, cât şi fiecărei întreprinderi aparte.

170

Subiecte de autoevaluare1. Desfăşuraţi conţinutul criteriilor de selectare şi promovare a

lucrătorilor.2. Ce cuprind în sine noţiunile de organizare a muncii şi dirijare a

colectivului de muncă în cadrul întreprinderii?3. Care e structura personalului la întreprindere?4. Cum se calculează volumul de muncă pentru fabricarea producţiei şi

productivitatea muncii?5. Povestiţi despre rezervele şi căile de sporire a productivităţii muncii la

întreprindere.

Bibliografie1. Legislaţia Republicii Moldova Cu privire la salarizare şi protecţia socială a

populaţiei.2. Legea Republicii Moldova “Cu privire la bugetul de stat pe anul 2003”. Ch.,

2002.3. Roşca Petru. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.4. Roşca Petru. Previziune economică. Manual. Chişinău, ULIM, 1998. – 272 p.5. Roşca Petru. Culegere didactico-metodică teste şi probleme la “Economia

generală”. Chişinău, 1997. – 200с.6. Republica Moldova: dimensiunile reformelor. Col- de autori. Coordonatori

T.Golenco, V.Zabulica ş.a. Ch., 2002 - 344p.7. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova N 690 din 23 septembrie 1992.

Regulamentul cu privire la registrarea şomerilor şi asigurare a indemnizaţiilor pentru şomaj.

8. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002. Chişinău: Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. - 306 p.

9. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-М, 1998. – 416 с.

10. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф. В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М., ЮНИТИ, 1996, – 667 с.

11. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М., 2002. – 480с.

12. Anuarul statistice al Republicii Moldova anul 1999. Ch., 2001. – 526p.

171

Capitolul 6

FONDURILE FIXE ŞI CAPACITĂŢILE DE PRODUCŢIE ALE ÎNTREPRINDERII

1. Componenţa şi structura fondurilor fixe2. Uzura fizică şi morală a fondurilor fixe, amortizarea lor3. Indicatorii privind utilizarea fondurilor fixe de producţie 4. Capacitatea de producţie a întreprinderii5. Direcţiile principale de îmbunătăţire a utilizării fondurilor fixe şi

capacităţilor de producţie

6.1. Componenţa şi structura fondurilor fixeFiecare întreprindere dispune de capital social, ce constă din fonduri

fixe şi mijloace circulante. Problema ridicării gradului de eficienţă al utilizării acestora ocupă un loc central în condiţiile economiei de piaţă. De soluţionarea ei depinde poziţia pe care o poate deţine întreprinderea în producţia industrială, starea ei financiară, competitivinatea ei pepiaţă.

Fondurile fixe – constituie o parte din fondurile de producţie, întruchipată material în mijloacele de muncă, care Fondurile fixe îşi menţin forma naturală o lungă perioadă de timp, transmit pe părţi valoarea lor în producţie, care se compensează numai după efectuarea câtorva cicluri ale producţiei. Ele se completează din contul investiţiilor capitale.

În funcţie de destinaţie fondurile fixe se împart în fonduri fixe de producţie şi fonduri fixe neproductive. Conform clasificării în vigoare din fondurile fixe de producţie fac parte următoarele grupe: 1) clădirile; 2) construcţiile; 3) instalaţiile de transmitere; 4) maşinile şi utilajul; 5) mijloacele de transport; 6) instrumentele şi uneltele; 7) inventarul de producţie şi accesoriile; 8) inventarul de gospodărie; 9) vitele de muncă şi productive; 10) plantaţiile multianuale; 11) mijloacele capitale pentru ameliorarea terenurilor (fără construcţii); 12) alte fonduri fixe.

Unul din elementele fondurilor fixe (maşinile şi utilajul), care participă nemijlocit la procesul de producţie, se raporteazăla partea activă a fondurilor fixe; altele (clădirile de producţie şi construcţiile), ce asigură funcţionarea normală a elementelor active ale fondurilor fixe, se raportează la partea pasivă a fondurilor fixe.

Evidenţa şi planificarea fondurilor fixe se efectuează în expresie naturală şi monetară. La estimarea fondurilor fixe în expresie naturală se

172

stabileşte numărul maşinilor şi productivitatea acestora, mărimea suprafeţelor de producţie şi alte mărimi cantitative. Aceste date se folosesc pentru calculul capacităţii de producţie a întreprinderii şi ramurilor, schiţarea programului de producţie, întocmirea bilanţului utilajului etc.

Estimarea monetară, sau valorică, a fondurilor fixe este necesară pentru planificarea reproducţiei lărgite a foncurilor fixe, determinarea gradului de uzură şi a mărimii defalcărilor de amortizare, a volumului de privatizare.

În practica economică se disting valoarea iniţială (de bilanţ), valoarea de restabilire, valoarea reziduală, de lichidare şi medie anuală a fondurilor fixe.

Valoarea iniţială a fondurilor fixe – este suma cheltuielilor pentru construcţia sau procurarea fondurilor, transportarea şi montajul lor.

Valoarea de restabilire – sunt cheltuielile pentru producerea fondurilor fixe în condiţiile actuale; de regulă, aceasta se stabileşte în timpul reestimării foncurilor. Ultima reestimare a fost efectuată conform situaţiei de la 1 ianuarie 1995.

Valoarea reziduală reprezintă diferenţa dintre valoarea iniţială sau de restabilire a fondurilor fixe şi suma uzurii lor.

Valoarea de lichidare – este valoarea de realizare a fondurilor fixe uzate şi scoase din producţie (adesea aceasta e costul fierului vechi, deşeurilor).

Valoarea anuală medie a fondurilor fixe se stabileşte pe baza valorii iniţiale, ţinându-se cont de punerea lor în funcţiune şi lichidarea lor, după următoarea formulă:

Ffma = Ffi + Ffp.e х nlf - Ffl x nlnf (6.1) 12 12

unde Ffm.a. – valoarea anuală medie a fondurilor fixe;Ffi – valoarea iniţială (de bilanţ) a fondurilor fixe;Ffp.e – valoarea fondurilor puse în funcţiune;nlf – numărul de luni în care au funcţionat fondurile fixe date în

exploatare;Ffl – valoarea de lichidare a fondurilor fixe;nlnf – numărul de luni în care au funcţionat fondurile fixe ieşite din

procesul de producţie.

În afară de estimarea valorică fondurile fixe se mai caracterizează prin capacitatea de a-şi transmite valoarea asupra producţiei fabricate. Dacă însemnăm valoarea iniţială (de bilanţ) a fondurilor fixe prin Ff i şi luăm în

173

consideraţie termenul de funcţionare tf, apoi în cazul transmiterii uniforme partea de valoare în fiecare an va constitui:

С = Ffi / tf ( fig.6.1).

V

С = Ffi / tf. V1

V = V1

Fig. 6.1. Circuitul valoarei fondurilor fixe [2, p.149].

6.2. Uzura fizică şi morală a foncurilor fixe, amortizarea lorÎn procesul exploatării fondurile fixe de producţie se uzează. Există

două tipuri de uzurp – fizică şi morală.Prin uzura fizică se înţelege pierderea treptată de către fondurile fixe a

valorii lor iniţiale, ce are loc nu numai în procesul funcţionării lor, ci şi în timpul staţionării (distrugetea fin cauza unor acţiuni din exterior, a fenomenelor atmosferice, coroziei). Uzura fizică a fondurilor fixe depinde de calitatea lor, de perfecţiunea lor tehnică (construcţie, tipul şi calitatea materialelor, calitatea construcţiei clădirilor şi a montării strungurilor, utilajului); de particularităţile procesului tehnologic (viteza şi forţa de tăiere, transmitere etc.); timpul de acţiune (numărul zilelor lucrătoare în an, numărul de schimburi în 24 de ore, numărul orelor de lucru într-un schimb); gradul de protecţie a fondurilor fixe contra fenomenelor exterioare (arşiţă, ger, umiditate, depuneri atmosferice); calitatea îngrijirii fondurilor fixe şi deservirea lor, decalificaţia lucrătorilor şi atitudinea lor faţă de aceste fonduri.

Se distinge uzură completă şi parţială a fondurilor fixe. În cazul uzurii complete fondurile fixe în funcţiune se lichidează şi se înlocuiesc cu altele noi (construcţii capitale sau înlocuirea curentă a fondurilor uzate). Uzura parţială se compensează prin reparaţii.

174

Valoarea iniţială(de bilanţ)

Valoarea anuală a producţiei

V

Defalcările de amortizare

pentru restabilire

Uzura morală – este reducerea valorii maşinilor şi utilajelor sub acţiunea scăderii cheltuielilor social necesare pentru reproducerea lor (uzura morală în prima sa formă); reducerea valorii lor ca rezultat al implementării unor noi maşini şi utilaje progresiste şi mai eficiente din punct de vedere eonomic (uzura morală în forma a doua).

În condiţile actuale o tot mai mare importanţă capătă evidenţa uzurii morale. Apariţia unor noi, mai performante tipuri de utilaje cu productivitate sporită, condiţii mai bune de deservire şi exploatare adesea face înlocuirea fondurilor fixe vechi ânainte de termen mai raţională din punct de vedere economic. Înlocuirea cu întârziere a fondurilor fixe uzate moral duce la faptul că în ele se va obţine producţie mai scumpă şi de o calitate mai proastă în comparaţie cu producţia fabricată cu maşini şi etilaje mai perfor,ante. Iar acest lucru este cu totul inadmisibil în condiţiile economiei de piaţă.

Sursele principale de acoperire a cheltuielilor, legate de înnoirea fondurilor fixe, în condiţiile tranziţiei la relaţiile de piaţă, de autofinanţare a întreprinderilor sunt mijloacele proprii ale întreprinderilor. Ele se acumulează în decursul întregii perioade de exploatare a fondurilor fixe sub forma defalcărilor de amortizare.

Amortizarea – este compensarea bănească a uzurii fondurilor fixe prin includerea unei părţi din valoarea lor în cheltuielile de producţie. Prin urmare, amortizarea este expresia bănească a uzurii fizice şi morale a fondurilor fixe. Amortizarea se efectuează prin înlocuirea completă a fondurilot fixe în cazul lichidării lor. Suma defalcărilor de amortizare depinde de valoarea fondurilor fixe, perioada lor de exploatare, cheltuielile pentru modernizare.

Raportul dintre suma anuală a defalcărilor de amortizare şi valoarea fondurilor fixe, exprimată în procente, se numeşte norma de amortizare. Conform normelor stabilite defalcările de amortizare se includ în preţul de cost al producţiei finite.

Calculul normei de amortizare se efectuează după formula:Na = Ffi – Ffl х 100, (6.2.) Та х Ffi

unde Ffi – valoarea iniţială a fondurilor fixe, lei; Ffl – valoarea de lichidare a fondurilor fixe, lei; Та – termenul normativ de exploatare (perioada de amortizare) a

fondurilor fixe, ani.Suma defalcărilor de amortizare (lei) pentru restabilirea completă a

fondurilor fixe se calculează după formula:

175

Аа = Nа х Ffma (6.3)unde Ffma - valoarea anuală medie a fondurilor fixe, lei.Mărimea defalcărilor de amortizare se determină prin trei metode de

defalcare: regulată, accelerat regulată şi accelerată. În tabelul 6.1. este expus un model de calculare a defalcărilor de amortizare prin metoda defalcărilor regulate.

Metoda regulată de determinare a mărimii defalcărilor de amortizare este orientată spre uzura fizică şi morală permanentă a fondurilor fixe. O asemenea admisiune este îndreptăţină referitor la uzura fizică. Însă uzura morală a fondurilor fixe în majoritatea cazurilor se produce în ritm accelerat, şi nu regular.

Tabelul 6.1. Exemplu de calculare a defalcărilor de amortizare regulateTipurile fondurilor fixe Valoarea medie de

bilanţ, mil. leiNorma anuală a defalcărilor de amortizare, %

Mărimea anuală a defalcărilor de

amortizare, mil. lei (col.2 х col.3 х 0,9)

Utilaj 50 12 6Clădiri 200 5 10Mijloace de transport 5 20 1,0Итого 17,0

Sursa: [3, p.96].

Pentru înlocuirea utilajului învechit sunt necesare defalcările de amortizare respective. În acest scop se aplică metoda amortizării accelerate a fondurilor fixe, când pentru primii trei ani se aplică norme majorate, ce permit de a se trece în preţul de cost al producţiei circa a 2/3 din costul lor iniţial. Valoarea ce rămâne după aveasra se trece conform normelor snabile de amortizare pe toată perioada anilor de amortizare.

Compararea metodei regulate cu cea de amortizare accelerată a fondurilor fixe este făcută pe figura 6.2.

Fp(b)100 mii lei

Fа =37 mii lei A

Fb =10 mii lei B

176

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 t (anii) Uzura morală (pe ani)

Fig. 6.2. Metoda regulată şi accelerată de amortizare a fondurilor fixe [2, p.157].

În prezent capătă răspândire metoda amortizării neregulate. Bunăoară, în cheltuielile de producţie din anul întâi se includ – 50%, în al doilea an – 30%, în al treilea – 20%. Aceasta permite întreprinderii ca în condiţiile inflaţiei să-şi recupereze mai repede cheltuielile şi să orienteze mijloacele spre renovarea parcului de urilaje.

Modernizarea utilajului este avantajoasă din punct de vedere economic, dacă în rezultatul efectuării acesteia creşte volumul anual al producţiei, sporeşte productivitatea muncii şi se reduce preţul de cost al producţiei. Concomitent este necasar ca rentabilitatea de asemenea să crească. Ultimul deziderat poate fi atins, dacă adaosul relativ al profitului va depăşi majorarea valorii fondurilor fixe de producţie în rezultatul cheltuielilor efectuate pentru modernizare.

6.3. Indicatorii privind utilizarea fondurilor fixe de producţiePentru a caracteriza utilizarea fondurilor fixe de producţie se aplică

mai mulţi indicatori, ce pot fi divizaţi în trei grupe: indicatorii utilizării extensive, intensive şi integrale a fondurilor fixe de producţie.

1) Indicatorii utilizării extensive a fondurilor fixe de producţie. Din aceştia fac parte: corficientul utilizării extensive a utilajului; coeficientul de înlocuire a utilajului; coeficientul de încărcare a utilajului; coeficientul regimului de timp al funcţionării utilajului.

Coeficientul utilizării extensive a utilajului (KUEU) se stabileşte prin coraportul dintre numărul efectiv de ore în care a funcţuionat utilajul şi numărul de ore conform programului său de funcţionare, adicăКex = tfu / tnfu (6.4)

unde tfu - timpul de facto în care a funcţionat utilajul, ore;tnfu - timpul normativ de funcţionare a utilajului (se stabileşte în funcţie de regimul de lucru al întreprinderii, ţinându-se cont de timpul minimal necesar pentru executarea reparaţiilor de prevenire planificate), ore;

Exemplu. Dacă într-un schimb cu durata de 8 ore, având timp planificat pentru reparaţii 1 oră, timpul real de lucru al strungului a constituit 5 ore, coeficientul său de exploatare intensivă va fi egal cu 0,71 ( 5 ) .

177

( 8 - 1 ) Aceasta înseamnă că fondul planificat de timp a fost folosit doar la nivel de 71%.

Utilizarea extensivă a utilajului se mai caracterizează de asemenea prin coeficientul funcţionării lui pe schimburi, ce se calculează ca raport dintre numărul total al schimburilor în care pe parcursul zilei s-a lucrat cu utilajul de tipul dat şi numărul de strunguri care au funcţionat în schimbul cel mai mare.

Exemplu. Dacă în secţie sunt instalate 270 unităţi de utilaj, din care în primul schimb au funcţionat 200, în al doilea – 190 strunguri, aceasta înseamnă că coeficientul de schimb va fi 1,44 ( 200 + 190).

270În prezent coeficientul de schimb la întreprinderi nu este suficient de

înalt. Mărirea numărului schimburilor de lucru la utilajul dat permite o creştere substanţială a volumului de producţie.

Coeficientul de încărcare a utilajului de asemenea caracterizează utilizarea utilajului în timp. Acest coeficient, spre deosebire de coeficientul schimburilor ţine cont de datele privind volumul de muncă pentru producerea articolelor resppective. În practică el e aplicat ca echvalent al mărimii coeficientului schimburilor majorat de două ori (în regimul de lucru cu două schimburi) sau de trei ori (în regimul cu trei schimburi). În exemplul nostru

Кî.u. = 1,44/2 = 0,72. (6.5) Pe baza indicatorului folosirii pe schimburi a utilajului se

calculează şi coeficientul de utilizare a regimului timpului de lucru pe schimburi a utilajului. Acesta se calculează prin împărţirea coeficientului atins în perioada dată de funcţionare pe schimburi a utilajului la durata schimbului, stabilită la întreprinderea (secţia) dată. Astfel, dacă durata schimbului la întreprindere e de 8 ore, coeficientul de utilizare a regimului timpului de lucru pe schimburi a utilajului va constitui:

Кu.t.l..u = 1,44/8 = 0,18. (6.6)Însă indicatorii de utilizare extensivă a utilajului nu permit a se

concluziona asupra efectului de utilizare a utilajului. Pentru că utilajul poare avea sarcină incompletă, poate funcţiona şi în gol şi în acest timp,în genere, să nu produccănimic, ori, fiind în regim de lucru, să producă articole necalitative.

2) Rezultatele obţinute trebuie să fie de calculele celui de al doilea grup de indicatori – privind utilizarea intensivă a fondurilor fixe, reflectând

178

nivelul utilizării lor în funcţie de capacitate (de productivitate). Cel mai important dintre ei este coeficientul utilizării intensive a utilajului.

Coeficientul utilizării intensive a utilajului se stabileşte prin raportul dintre productivitatea reală a utilajului tehnologic principal şi productivitatea lui normativă, adică productivitatea progresistă tehnic fundamentată.

К u.i. = Qf / Qn. (6.7)unde Qf – producţia reală, obţinută la utilajul dat, într-o unitate de timp;

Qn. – producţia normativă, tehnic fundamentată, obţinută la utilajul dat, într-o unitate de timp (se stabileşte în baza datelor din paşaportul utilajului).

3) Din cea de a treia grupă de indicatori ai utilizării fondurilor fixe fac parte: coeficientul utilizării integrale a utilajului, coeficientul utilizării capacităţii de producţie, indicatorul randamentului fondurilor şi al fondointensivităţii producţiei.

Coeficientul utilizării integrale a utilajului se determină ca produsul dintre coeficientul utilizării intensive şi coeficientul utilizării extensive a utilajului şi caracterizează în complex exploatarea acestuia ca timp şi productivitate (capacitate).

În prezent Кex = 0,7, Кint. = 0,8, prin urmare, coeficientul utilizării integrale a urilajului va fi egal cu:

Кu. itegr.. = Кex. Х Кint. = 0,71 х 0.8 = 0,57. (6.8)Astfel, ţinând cont de aceşti doi factori, strungul a fost folosit doar la

capacitatea de 57%.Rezultatul unei mai bune utilizări a fondurilor fixe va fi, în primul

rând, majorarea volumului de producţie. De aceea indicatorul generalizator al eficienţei utilizării fondurilor fixe de producţie trebuie să fie fondat pe principiul comensurabilităţii producţiei cu întreaga totalitate a fondurilor fixe utilizate la fabricarea ei. Acesta şi va fi indicatorul producţiei obţinute ce revine la 1 leu valoare a fondurilor fixe, - randamentul fondurilor. Calcularea lui se face cu ajutorul formulei:

Rf = Q / F, (6.9)unde Q – volumul producţiei-marfă, globale sau realizabile, lei;

F - valoarea anuală medie a fondurilor fixe de producţie ale întreprinderii, lei.

Valoarea anuală medie a fondurilor fixe de producţie se calculează în modul următor:

Ffm.a. = Ffi + ФFfp.f х n1 - Ffl х n2. , (6.10)

179

12 12unde Ffi - valoarea fondurilor fixe de producţie ale întreprinderii la

începutul anului, lei;Ffp.f , Ffl – valoarea fondurilor fixe de producţie ale întreprinderii puse

şi scoase din în funcţiune în decursul anului, lei;;n1 и n2 – numărul de luni de la momentul punerii în funcţiune sau

lichidării fondurilor fixe.Sporirea randamentului fondurilor constituie o sarcină importantă

pentru întreaga economie naţională. Principalii factori ce contribuie la ridicarea randamentului fondurilor sunt redaţi pe figura 6.2.

Fondointensivitatea producţiei – este o mărime inversă randamentului fondurilor. Ea arată cota valorii fondurilor fixe ce revine la un leu producţie fabricată. Dacă randamentul fondurilor trebuie să aibă tendinţă de creştere, apoi fondointensivitatea – invers, tendinţă de reducere.

Fig. Factorii de creştere a randamentului fondurilor

Eficienţa activităţii întreprinderii în mulre privinţa este determinată de nivelul dotării cu fonduri a muncii, ce se calculează prin coraportul dintre valoarea fondurilor fixe de producţie şi numărul muncitorilor (lucrătorilor, personalului industrial de producţie) de la întreprindere. Această mărime trebuie să crească în permanenţă, deoarece de ea depinde dotarea tehnică, deci, şi productivitatea muncii.

6.4. Capacitatea de producţie a întreprinderii

180

Factorii de creştere a randamentului fondurilor

Dep

ăşir

ea n

ivel

ului

de

prod

ucti

vita

te a

ut

ilaj

ului

ca

rezu

ltat a

l reu

tilă

rii t

ehni

ce

şi r

econ

stru

cţie

i şi d

ării

în e

xplo

atar

e a

noil

or în

trep

rind

eri

Dep

ăşir

ea c

oefi

cien

tulu

i de

lucr

u pe

schi

mbu

ri a

uti

laju

lui

Per

fecţ

iona

rea

util

izăr

ii ti

mpu

lui ş

i ca

paci

tăţil

ot d

r pr

oduc

ţie

Acc

eler

area

însu

şiri

i noi

lor

cara

cină

ţi d

e pr

oduc

ţie

Red

ucer

ea c

ostu

lui u

nită

ţii d

e ca

paci

tate

a

într

epri

nder

ilor

nou

pus

e în

fun

cţiu

ne,

reco

nstr

uite

şi r

euti

late

tehn

ic

Зам

ена

ручн

ого

труд

а м

ашин

ным

Volumul fondurilor fixe de producţie şi gradul lor de utilizare determină mărimea capacităţii de producţie a întreprinderii.

Capacitatea de producţie a întreprinderii – este cantitatea maximală de producţie obţinută într-o anumită unitate de timp în expresie naturală, de nomenclatura şi asortimentul planificat, cu utilizarea din plin a utilajului şi suprafeţelor de producţie, aplicarera tehnologiilor avansate, perfecţionarea sistemului de organizare a producţiei şi muncii, asigurarea calităţii superioare a producţiei.

Capacităţile de producţie se calculează, de regulă, în aceleaşi unităţi de măsură, în care e planificată produccera articolelor resprctive în expresie naturală (tone, bucăţi, metri) sau în unităţi convenţional naturale. Dacă întrepribderea fabrică mai multe tipuri de diverse produse, capacităţile de producţie se snabilesc pentru fiecare tip aparte.

Capacitatea de producţie a ramurii industriei de fabricare a unui anumit produs este egală cu capacitatea sumară a întreprinderilor din componenţa ei, care fabrică aceeaşi producţie, indiferent de regimurile de lucru pe care le au.

Capacitatea de producţie a întreprinderii se stabileşte în funcţie de capacităţile secţiilor, sectoarelor, agregatelor ei principale de producţie, adică se compune din capacităţile de producţie ale unităţilor ei principale de producţie. În cazul că unele sectoare auxiliare nu corespund programului de producţie preconizat, se elaborează măsurule tehnico-organizatorice necesare pentru lichidarea “locurilor vulnerabile ”.

Elementele principale ce determină mărimea capacităţii de producţie a întreprinderii sunt:

componenţa utilajului şi cantitatea lui pe tipuri; indicatorii tehnico-ecoomici de urilizare a maşinilor şi utilajului; fondul de timp pentru funcţionarea utilajului; suprafaţa de producţie a întreprinderii (secţiilor principale); nomanclatorul şi asortimentul planificat al producţiei, care

acţionează nemijlocit asupra volumului de muncă pentru fabricarea producţiei cu utilajul în componenţa dată.

Capacitatea de producţie a întreprinderii principale poate fi calculată după formula:

Cp = n х Ftmax , (6.11)Np.m.

unde Cp – capacitate de producţie a secţiei, sectorului în unităţile de măsură acceptate;

n – numărul utilajelor de bată în secţie, unităţi;

181

Ftmax – fondul de timp maximal posibil pentru funcţionarea utilajului de bază, ore;

Np.m. – norma progresistă privind volumul de muncă pentru prelucrarea articolului respectiv cu ajutorul utilajului de bază, ore.

Capacitatea de producţie a întreprinderii nu este o mărime constantă. Odată cu utilizarea tehnicii noi, implementarea tehnologiilor avansate, a unor noi materiale, extinderea specializării şi cooperării, perfecţionarea structurii producţiei, ridicarea gradului de calificaţie a lucrătorilor, perfectarea sisnemului de organizare a producţiei şi muncii capacităţile de producţie se modifică. De aceea ele trebuie să fie periodic revăzute.

Se întrebuinţează câteva noţiuni, ce caracterizează capacităţile de producţie:

capacitatea de producţie de intrare – capacitatea la începutul anului, care arată posibilităţile de producţie de care dispune întreprinderea la începutul perioadei planificate;

capacitatea de producţie de ieşire – capacitatea la finele anului, determinată prin însumarea capacităţii de intrare şi a noilor capacităţi, sumă din care se scade capacitatea trecută la pierderi;

capacitatea de producţie proiectată – capacitatea prevăzută în proictul de construcţie, reconstrucţie şi extindere a întreprinderii.

Pentru a determina corespunderea programului de producţie capacităţilor disponibile se calculează capacitatea anuală medie de producţie, de care dispune întreprinderea ramura industrială în medie într-un an. Aceasta se determină prin adăugarea la capacitatea de la începutul anului a capacităţii anuale medii noi şi scăderea capacităţii anuale medii ieşite din uz. Pentru calcul se foloseşte formula:

Cpm.a. = Cpi + Cp.ex. х n1 - Cpl х n2 , (6.12) 12 12

unde Cpm.a - capacitatea anuală medie a întreprinderii;Cpi. - capacitatea întreprinderii la începutul anului (de intrare);Cpl - capacitatîţile puse în funcţiune pe parcursul anului;Cpl - capacităţile de producţie lichidate (ieşite din uz) în decursul

anului; n1 и n2 - numărul lunilor complete de la momentul punerii

capacităţilor în funcţiune până la finele anului şi de la momentul ieşirii din uz a capacităţilor până la finele anului.

182

Pentru a îmbina volumul planificat al producţiei cu capacităţile de producţie necesare la întreprindere se elaborează bilanţurile capacităţilor de producţie pentru fabricarea şi prelucrarea produselor.

Nivelul utilizării capacităţilor de producţie se măsoară cu ajutorul mai multor indicatori. Principalul din ei este coeficientul utilizării de facto (planificate) a capacităţilor de producţie Кu.c.p., care se determină prin coraportul dintre producţia fabricată de facto (conform planului) într-o anumită perioadă de timp şi capasitatea anuală medie de producţie în aceeaşi perioadă de timp şi se calculează după formula:

Кu.c.p. = Qf / Cpm.a. , (6.13)unde Qf - cantitatea producţiei fabricate de facto în cadtul

întreprinderii pe parcursul anului în expresie naturală sau unităţi valorice de măsurare;

Cpm.a. – capacitatea anuală medie de producţie în aceleaşi unităţi de măsură.

Un alt indicator este coeficientul de încărcare a utilajului – coraportul dintre fondul de timp cheltuit de facto (strunguri-ore) de întregul utilaj sau pe grupe şi fondul de timp disponibil la acelaşi cerc de utilaje în aceeaşi periaodă de timp. Acest indicator evidenţiază surplusul sau insuficienţa de utilaje.

6.5. Direcţiile principale de îmbunătăţire a utilizării fondurilor fixe şi capacităţilor de producţie

E greu de supraestimat importanţa economică a utilizării eficiente a fondurilor fixe şi a capacităţilor de producţie. Soluţionarea acesteu probleme înseamnă majorarea volumului de producţie necesare societăţii, ridicarea gradului de eficienţă a potenţialului de producţie disponibil şi satisfacerea mai din plin a cerinţelor populaţiei, îmbunătăţirea bilanţului de utilaje în ţară, reducerea preţului de cost al producţiei, creşterea rentabilităţii producţiei, a acumulărilor de mijloace la întreprinderi.

Utilizarea mai din plin a fondurilor fixe şi a capacităţilor de producţie conduce de asemenea la diminuarea necesităţilor de lansare a noilor capacităţi la modificarea volumului de producţie, iar,prin urmare, la o mai bună gestionare a profitului întreprinderii (creşterea cotei defalcărilor din profit în fondul pentru consum, orientarea celei mai mati părţi a fondului de acumulare spre mecanizarea şi automatizarea proceselor tehnologice etc.).

183

Funcţionarea reuşită a fondurilor fixe şi a capacităţilor de producţie depinde de faptul pe cât de complet se realizează factorii extensivi şi intensivi, de îmbunătăţirea utilizării lor.

Îmbunătăţirea extensivă a utilizării fondurilor fixe şi capacităţilor de producţie presupune că, pe de o parte, se va mări durata de funcţionare a utilajului existent în perioada calendaristică dată, iar pe de alta, ca creşte ponderea utilajului existent în componenţa întregului complex de utilaje al întreprinderii. Este important de asemenea să se obţină reducerea staţionării utilajelor, reducerea surplusului de utilaje şi a utilajelor neinstalate, să se organizeze funcţionarea lor în mai multe schimburi, să se asigure reparaţia la timp a utilajelor etc.

Posibilităţi şi mai mari are îmbunătăţirea utilizării intensive a fondurilor fixe şi capacităţilor de producţie, în ce priveşte ridicarea gdarului de încăcare a utilajului în unitatea de timp. Ridicarea gradului de încărcare intensivă a utilajului poate fi obţinută prin modernizarea lui şi stabilirea unui regim optim de funcţionare, prin lichidarea “locurilor vulnerabile ” din producţie etc.

O direcţie de mare importanţă pentru ridicarea eficienţei în utilizarea capacităţilor de producţie este сperfecţionarea structurii fondurilor fixe de producţie. Deoarece majorarea volumului de fabricare a producţiei se realizează numai în secţiile principale, este important să se consolideze situaţia lor, să se majoreze cota lor în valoarea totală a fondurilor fixe, menţinând concomitent coraportul raţional cu unităţile de producţie auxiliare. O mare rezervă de creştere a randamentului fondurilor constituie însuşirea rapidă a noilor capacităţi de producţie.

În condiţiile actuale a apărut încă un factor, ce condiţionează creşterea gradului de eficienţă a utilizării fondurilor fixe şi a capacităţilor de producţie. E vorba de dezvoltarea аformei acţionare de gospodărire şi privatizarea întreprinderilor. În ambele cazuri colectivul de muncă devine proprietar al fondurilor fixe, are posibilitatea de a dispune independent de mijloacele de producţie, inclusiv de a forma de sine stătător structura de producţie a fondurilor fixe, precum şi profitul întreprinderii, ceea ce îi permite să majoreze utilizarea lui cu destinaţie specială.

Concluzii

184

1. Fondurile fixe de producţie, ce constau din clădiri, construcţii, maşini, utilaje şi alte mijloace de muncă, participă la procesul de producţie timp îndelungat, menţinându-şi forma naturală, iar valoarea lor se transmite asupra produsului fabricat treptat, pe părţi.

2. Fondurile fixe constituie baza tehnico-materială a producţiei. De volumul lor depinde capacitatea de producţie a întreprinderii şi nivelul utilării dotării tehnice a muncii.

3. Capacitatea de producţie a întreprinderii – este cantitatea maximal posibilă de fabricare a producţiei cu utilizarea tuturor rezervelor întreprinderii.

4. În procesul exploatării fondurile fixe sunt supuse uzurii fizice şi morale, ceeace se soldează pentru întreprindere cu pierderi considerabile.

5. Diminuarea pierderilor de pe urma uzurii fondurilor fixe e posibilă prin eficientiuarea utilizării lor, ridicării nivelului indicatorilor de bază – al randamentului fondurilor, coeficientului de schmburi, coeficientului de utilizare a capacităţilor de producţie.

6. Îmbunătăţirea acestor indicatori poate fi realizată din contul progresului tehnico-ştiinţific, al perfecţionării structurii fondurilor fixe, reducerii staţionărilor de tot felul ale utilajelor, perfecţionării sistemului de organizare a producţiei şi muncii, detvoltării noilor forme de gospodărire.

7. De rând cu profitul o sursă de bază pentru perfecţionarea fondurilor fixe de producţie ale întreprinderii constituie defalcările de amortizare.

Subiecte de autoevaluare1. Ce sunt fondurile fixe şi care e rolul lor în reproducţia lărgită?2. Ce se înţelege prin structura fondurilor fixe de producţie şi prin ce se

explică faptul că ea diferă în funcţie de ramura industrială?3. În ce constă esenţa şo importanţapoliticii actuale de amortizare?4. Ce indicatori extensivi şi intensivi cunoaşteţi referitor la utilizarea

fondurilor fixe de producţie?5. Care sunt noţiunile, tipurile, metodele de calculare a capacităţii de

producţie a întreprinderii, ramurii industriale?6. Ce direcţii de îmbunătăţire a utilizării fondurilor fixe şi capacităţilor de

producţie ale întreprinderii în condiţiile actuale cunoaşteţi?

185

Bibliografia1. Roşca Petru. Economia generală. Manual. ULIM, 1997. – 264 p.2. Roşca Petru. Culegere didactico-metodică teste şi probleme la “Economia

generală”. Chişinău, 1997. – 200с.3. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.:

ИНФРА-М, 1998. – 416 с.4. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф.

В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М., ЮНИТИ, 1996, – 667 с. 5. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный

экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М., 2002. – 480с.6. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii

“Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.7. Oprei Ion – Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov, 1994. –135p.8. Cotar Gheorghe – Evaluarea întreprinderii. Metode şi tehnici. Editura ECCE

S.R.L., Bucureşti, 19929. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M., ş.a. – Economia

întreprinderii. Editura Academiei de Studii Economice, Catedra de Comerţ, Bucureşti, 1997. – 296p.

10. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002. Chişinău: Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. - 306 p.

11. Anuarele statistice ale Republicii Moldova din ultimii ani.

186

Capitolul 7 FONDURILE ŞI MIJLOACELE

CIRCULANTE ALE ÎNTREPRINDERII

5. Componenţa fondurilor circulante ale întreprinderii6. Estimarea utilizării fondurilor circulante în poducţie7. Economisirea elementelor fondurilor circulante la întreprindere8. Mijloacele circulante şi căile de accelerare a rotaţiei lor

7.1. Componenţa fondurilor circulante ale întreprinderiiDe rând cu fondurile fixe o mare importanţă pentru activitatea

întreprinderii are disponibilitatea de o cantitate optimă de mijloace circulante. Mijloacele circulante constituie totalitatea mijloacelor băneşti, avansate pentru crearea fondurilor de producţie şi a fondurilor circulante, ce asigură rotaţia neîntreruptă a mijloacelor băneşti. Mijloacele circulante asigură permanenţa producţiei şi realizarea produselor întreprinderii.

Fondurile circulante de producţie sunt unul din elementele procesului, partea principală a preţului de cost al producţiei. Acesrea sunt obiectele muncii (materia primă, principalelle materiale şi semifabricate, materialele auxiliare, combustibilul, tara, piesele de schimb etc.); mijloacele de muncă având termenul de valabilitate nu mai mare de 1 an sau valoarea de pânăla 1000 lei (obiectele şi instrumentele de mică valoare şi uzare rapidă); producţia nefinisată şi cheltuielile pentru perioadele viitoare.

Fondurile de circulaţie – sunt mijloacele întreprinderii depuse în rezervele de producţie finită, mărfurile expediate, dar neplătite, precum şi mijloacele în proces de calcul şi mijloacele băneşti din casă şi de la conturi.

Fondurile circulante de producţie se prezintă în producţie în forma lor naturală şi în procesul de fabricare a producţiei sunt consumate integral. Ele îşi transmit valoarea asupra produsului obţinut. Fondurile de circulaţie sunt legate de deservirea procesului de circulaţie a mărfurilor. Ele nu participă la formarea valorii, ci sunt purtătoarele ei. După încheierea ciclului de producţie, obţinerea produselor finite şi realizarea lor valoarea mijloacelor circulante se compensează în componenţa încasărilor de la realizarea produselor (executarea lucrărilor, prestarea serviciilor). Aceasta creează posibilităţi pentru reluarea sistematică a procesului de producţie, care se efectuează prin rotaţia permanentă a mijloacelor întreprinderii.

187

În calea lor mijloacele circulante trec consecutiv 3 etape: monetară (de pregătire); de producţie (procesul nemijlocit de producţie); şi marfară (producţia finită). Numai după transformarea formei marfare a valorii producţiei fabricate în formă monetară (bănească) mijloacele alocate în avans se recuperează din contul unei părţi din încasările de la realizarea producţiei. Cealaltă sumă constituie acumulările de mijloace băneşti, ce se utilizează în conformitate cu planul lor de distribuţie. O parte din acumulări (ptofit), sunt destinate pentru extinderea mijlocelor circulante, se alătură acestora şi efectuează împreună cu ele următoarele cicluri de circulaţie.

Ronaţia mijloacelor circulante are loc în corespundere cu schema de mai jos:

B – Mp … P … Pf – B1, (7.1)unde B - mijloacele băneşti, alocate în avans de întreprindere;Mp - mijloacele de producţie; P - producţia; P f – producţia finită;B1 – mijloacele băneşti obţinute de la vânzarea producţiei şi care inclur

în cine profitul realşizat. Punctele (…) înseamnă că circulaţia mijloacelor e neîntreruptă, dar

procesul rotaţiei lor continuă în sfera producţiei.Mijloacele de circulaţie se află concomitent la toate etapele şi în toane

formele de producţie, ceea ce asigură activitatea regulată şi fără întreruperi a întreprinderii.

Fondurile circulante de producţie ale întreprinderii se compun din trei părţi: rezervele de producţie; produsele nefinisate şi semifabricatele de producţie proprie; cheltuielile pentru perioadele viitoare.

Retervele de producţie sunt obiectele muncii, pregătite pentru plasare în procesul de producţie; constau din materie primă, materialele de bază şi auxiliare, combustibil, carburanţi, semifabricate şi piese de competare procurate, tară şi materiale pentru ambalaj, piese de rezervă pentru reparaţia fondurilor fixe.

Produsele nefinisate şi semifabricatele de producţie proprie – sunt obiectele muncii ce au intrat în procesul de producţie: materialele, detaluule, blocurile şi articolele în proces de prelucrare şi asamblare, precum şi semifabricatele de producţie proprie, nefinisate completamenre în unele secţii şi trecute pentru prelucrare în continuare în alte secţii ale aceleiaşi întreprinderi.

Cheltuielile pentru perioadele viitoare constituie elementele nefinisate ale fondurilor circulante ce includ cheltuielile pentru pregătirea şi însuşirea produselor noi, ce se fabrică în perioada dată (reimestru, an),dar se raportează la producţia unei perioade viitoare.

188

Fondurile circulante de producţie în calea cor sunt legate de asemenea de fondurile de circulaţie, care deservesc sfera de circulaţie. Ele includ producţia dinită ce se află în depozite, mărfurile expediate, mijloacele băteşti şi mijloacele în proces de decontare către consumatorii de producţie, în special datoriile debitoare. Totalitatea mijloacelor băneşti ale întreprinderii, destinate pentru formarea fondurilor circulante, constituie mijloacele circulante ale întreprinderii.

Componenţa şi clasificarea mijloacelor circulante sunt redate pe figura 7.1.

Semnul grupării

Destinaţia funcţională

Rolul înproducţie

Principiilede organizare

Surselede formare

Fig. 7.1. Componenţa şi clasificarea mijloacelor circulante [1, p. 167].

Ritmicitatea, complexitatea şi eficienţa producţiei în multe privinţe depinde de mărimea optimă a mijloacelor circulante (şi a foncurilor circulante de producţie, şi a fondurilor de circulaţie).

Coraportul dintre anumite elemente ale fondurilor circulante (%) sau părţile lor componente se numeşte structura fondurilor circulante (fig. 7.2).

Accelerarea rotaţiei mijloacelor circulante ale întreprinderii permite scoaterea din circulaţie a unei părţi din mijloace, pe când la încetinirea rotaţiei apare necesitatea atragetii unor mijloace suplimentare. Deaceea una din sarcinile principale în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă este

189

Mijloacele circulante

Fondurile circulante de producţie

Fondurile de circulaţie

Rezervele de producţie

Produsele nefinisate şi cheltuielile

pentru perioadele viitoare

Producţia finită

Mijloacele băneşti şi

mijloacele în decontări către consumatori

Normate

Proprii

Nenormate

De împrumut

intensificarea producţiei cu respectarea strictă a principiului de economisire a resurselor. Economisirea resurselor materiale în mare măsură contribuie la reducerea preţului de cost al procuсţiei industriale, deoarece cheltuielilor materiale le revin circa ¾ din totalul cheltuielilor de producţie. Iar aceasta exercită o influenţă pozitivă asupra situaţiei financiare, precum şi asupra tuturor aspectelor activităţii de producţie şi economice a întreprinderii.

Fig. 7.2. Structura fondurilor circulante de producţie [2, p.113].

7.2. Estimarea utilizării fondurilor circulante în poducţie Eficientizarea utilizătii fondutilot circulante este una din sarcinile

ptincipale ale întreprinderilor industriale. Cu cât mai bine vor fi folosite materia primă, combustibilul, materialele auxiliare, cu atât mai mic va fi consumul lor la obţinerea unui anumite cantităţi de producţie, creându-se posibilitatea de a spori volumul de producţie industrială. Se disting indicatorii consumului de resurswe materiale şi indicatorii nivelului folosirii utile a resurselor materiale.

Consumul de resurse materiale reprezintă consumul lor de producţie. Consumul de producţie cuprinde întreaga cantitate a resueselor materiale, consumate de întreprindere pentru executarea nemijlocită a programului de producţie.

Consumul total al resurselor materiale – este consumul unor tipuri de resurse materiale sau al resurselor materiale în ansamblu pentru

190

Fondurile circulante de producţie (100%)

În rezervele de producţie (79%) În procesul de producţie (30%)

Mat

eria

pri

mă

şi

mat

eria

lele

de

bază S

emif

abri

cate

pr

ocur

ate

(10%

)

Mat

eria

le a

uxili

are

(8%

)

Com

bust

ibil

şi

ener

gie

elec

tric

ă

(8%

)

Pro

ducţ

ie r

efin

isat

ă

(19%

)

Sem

ifab

rica

te d

e pr

oduc

ţie

prop

rie

(6%

)

Che

ltuie

li p

entr

u pe

rioa

dele

vi

itoa

re (5

%)

Pie

se d

e co

mpl

etar

e pe

ntru

re

para

ţii c

uren

te

(3%

) Tară

şi m

ater

iale

pe

ntru

am

bala

j (3

%)

Obi

ecte

de

mic

ă va

loar

e şi

uzu

ră

rapi

dă (

14%

)

realizarea programului de producţie în perioada de referinţă. Consumul total al resurselor materiale se estimează în expresie naturală; consumul sumar al diverselor tipuri de resurse materiale – în expresie valorică.

Consumul specific m al unui anumit tip concret de resurse este consumul lor mediu la unitatea de producţie finită. El se determină prin împărţirea întregii cantităţi a resurselor materiale, consumate pentru fabricare producţiei date în perioada de referinţă Q , la numărul de unităţi valabile ale acestei producţii N. Nivelul consumului de materiale la unitatea de producţie se numeşte indicatorul consumului de materiale al producţiei, ce se estimează în expresie naturală sau în expresie valorică.

m = Q / N , (7.2)Indicatorul consumului de materiale interacţionează nemijlocit cu

indicatorii ce caracterizează consumul anumitor tipuri de resurse materiale (consumul de metale, consumul de energie, de combustibil), ce se estimează în expresie naturală, natural-valorică şi valorică.

Pentru elaborarea programului de producţie şi analiza activităţii întreprinderilor industriale în fiecare ramură a industriei se aplică diverşi indicatori ai nivelului de folosire utilă a resurselor materiale, ce reflectă mai amplu condiţiile de utilizare în producţie a resurselor materiale şi care cuprind toate stadiile consumului lor în cadrul producţiei.

În ramurile, unde are loc prelucrarea primară a materiei prime, se aplică asemenea indicatori:

conţinutul de substanţe utile în materia primă incipientă (fier în rocă, zahăr în sfeclă, ulei în seminţele de floarea-soarelui, suc în struguri etc.);

gradul de folosire a substanţei utule, ce se conţine îm materia primă incipientă, şi procentul pierderilor în procesul de prelucrare a acesteia;

ieşirile finale de producţie valabilă, estimate prin împărţirea volumului anual al produsului valabil la volumul materiei incipiente şi calculate în procente (rezultatul trebuie înmulţit cu 100).

Piecare ramură aplică indicatorii săi specifici ai nivelului de folosinţă urilă a resurselor materiale. Astfel, în industria chimică drept un asemenea indicator serveşte raportul consumului teoretic de materiale la consumul de facto a materialelor (de un anumit tip) pentru obţinerea unor produse chimice concrete sau al unui proces chimic. În metalurgie se întrebuinţează indicatorii – coeficienţii consumului, ce reprezintă raportul greutăţii materialelor consumate la tona de produs valabil. În industria constructoare de maşini se aplică pe scară largă indicatorii: coeficientul de utilizare a metalului, nivelul deşeurilor (в %) etc. Nivelul deşeurilor este legat nemijlocit de coeficientul folosinţei utile: cu cât mai scăzut este nivelul

191

deşeurilor, cu atât mai ridicat este coeficientul de folosinţă utilă a metalului [vezi 2, p.114-118].

Bunăoară, la prelucrarea metalelor nivelul deşeurilor se calculează prin coraportul dintre cantitatea deşeurilor, ce s-au format în procesul prelucrătii la rece a metalului, şi cantitatea metalului întrebuinţat. Rezultatul arată, cota din metalul întrebuinţat, care s-a transformat în deşeuri (%):

Pd = CMd х 100, (7.3)Dt

ende Pd – nivelul deşeurilor, %; CMd – cantitatea metalului întrebuinţat, cg; Dt – cantitatea deşeurilor.

Fiecare întreprindere industrială trebuie să se afle într-o permanentă căutare de rezerve pentru ridicarea gradului de eficienţă a utilizării mijloacelor circulante, acordând o atenţie sporită reducerii duratei ciclului de producţie, rezervelor de producţie şi termenului de realizare a producţiei.

7.3. Economisirea elementelor fondurilor circulante la întreprindere

În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă una din sarcinile importante ale fiecărei întreprinderi devine economisirea resueselor materiale, deoarece anume resursele materiale constituie cea mai mare parte a cheltuielilor de producţie, de care depinde nemijlocit mărimea profitului. Iar profitul în condiţiile relaţiilor de piaţă este principala sursă de asigurare a vitalităţii întreprinderii.

Se disting sursele şi căile de economisire a resurselor materiale. Sursele de economisire arată, pe contul a ce se poate economisi. Căile (sau direcţiile) de economisire arată, cum, cu ajutorul căror măsuri se pot face economii.

Fiecare întreprindere dispune de anumite rezerve pentru economisirea resurselor materiale. Din punctul de vedere al sferei de apariţie şi utilizare a rezervele de pe urma economisirii resurselor materiale pot fi divizate în trei grupe: în ansamblu pe economia ţării; în ansamblu pe undustrie – interramurale; în cadrul producţiei (secţiei, uzinei, ramurii).

Din rezervele în ansamblu pe economia ţări, fac parte cele care au o importanţă deosebită pentru întreaga economie: stabilirea unot ptoporţii pogresiste în structura ramurală a industriei; perfecţionarea structurii unor complexe economice aparte; perfecţionarea întregului mecanism economic în condiţiile relaţiilor de piaţă.

192

Rezervele în ansamblu pe industrie – interramurale sunt rezervele condiţionate de particularităţile de dezvoltare ale anumitor ramuri industriale şi regiuni economice. Sin acestea fac parte: implementarea unor noi mijloace şi sisteme eficiente de explorare a zăcămintelor, de extragere, îmbogăţire şi prelucrare a bogăţiilor subterane; dezvoltarea specializării, cooperării şi combinării în industrie; crearea şi dezvoltarea întreprinderilorcu diverse forme de proprietate;ridicarea gradului de calitate al materiei prime incipiente şi materialelor de construcţie etc.

În cadrul producţiei drept rezerve sunt considerate posibilităţile de eficientizare a utilizării resurselor materiale, adică cele ce se referă nemijlocit la perfecţionarea tehnicii, tehnologiilor şi sistemului de organizare a producţiei, însuşirea unor tipuri şi modele de articole mai perfecte, ridicarea calităţii şi competitivităţii lor.

În funcţie de caracterul acţiunilor direcţiile principale de realizare a rezervelor de economisire a resurselor se divizează în tehnice de producţie şi economico-organizatorice.

Direcţiile tehnice de producţie cuprind măsurile privind pregătirea calitativă a materiei prime pentru utilizarea ei în producţie; perfecţionarea conatrucţiei maşinilor, utilajelor şi articolelor; folosirea unor tipuri mai economicoase de materie primă (înlocuirea metalelor feroase cu materiale sintetice), combustibil; implementarea unor noi tehnici şi tehnologii avansate etc. [2, p.120]. Modalităţile de pregătire a materiei prime pentru producţie sunt: îmbigăţirea cărbunelui pentru industria cocso-chimică sau a minereului în metalurgie şi siderurgie; curăţirea prealabilă şi standardizarea lânii şi a bumbacului în industria textilă sau a pieilor în industria pielăriei; uscarea materialului lemnos pentri industria de prelucrare a lemnului etc.

În cadrul ramurilor prelucrătoare ale industriei, unde, materialulu are formă de foi (confecţii, industria încălţămintei, industria constructoare de maşini în cazul folosirii laminatelor plate), economia de materiale se face utilizând scheme raţionale de croire. La soluţionarea acestei probleme se aplică pe larg metode economico-matematice şi tehnică electronică de calcul, datorită cărora se pot elabora scheme optimale.

Un rol important îl are utilizarea tipurilor locale de materie primă şi combustibil, a materiei prime secundare şi regenerarea (restabilirea) materiei pime întrebuinţate, a materialelor de bază şi auxiliare, uneltelor de muncă.

Din direcţiile economico-organizatorice principale de economisire a resurselor materiale fac parte: complexele de acţiuni legate de ridicarea

193

nivelului ştiinţific al normării şi planificării volumului de materiale pentru producţia industrială, elaborarea şi implementarea unor norme şi normative tehnic fundamentate pentru consu,ul de resurse materiale; complexele de activităţi în scopul stabilirii unor proporţii progresiste ce rezidă în dezvoltarea accelerată a producţiei de noi tipuri,mau eficiente, de materie primă şi materiale, resurse termo-energerice etc.

Direcţia principală în ce priveşte economisirea resurselor materiale la fiecare întreprindere industrială este majorarea cantităţii de produse finite din una şi aceeaşi cantitate de materie primă şi materiale la locurile de muncă (în brigăzi, secţii, sectoare). Aceasta depinde de dotarea tehnică a utinăţilor de producţie, de nivelul măiestriei lucrătorilor, organizarea pricepută a asigurării tehnico-materiale, de faptul cât de întemeiate sunt normele de consum şi rezervare a resurselor materiale.

O importanţă tot atât de mare are reducerea pierderilor în procesul de producţie, din contul căreia se pot face 15-20% din economiile de resurse materiale [2, p.123]. Pentru aceasta este necesar să fie asigurată respectarea strictă a regulilor de păstrare şi prelucrare a producţiei, să fie pregătită raţional combustibilul, materia primă, materialele pentru prelucrare ulterioară în procesul de producţie, să se atragă atenţia colectivelor de muncă asupra problemelor ce ţin de calitatea muncii şi a articolelor fabricate.

7.4. Mijloacele circulante şi căile de accelerare a rotaţiei lorDin mijloacele circulante fac parte mijloacele băneşti, nevedare

întreprinderii pentru crearea rezervelor de producţie în depozite şi în producţie, pentru achitarea cu furnizorii, bugetul, plata salariului etc. Se disting componenţa şi structura mijlocelor circulante.

Prin сomponenţa mijloacelor circulante se înţelege totalitatea elementelor, ce formează mijloacele circulante. Divizarea mijloacelor circulante în fonduri circulante de producţie şi fonduri de circulaţie este determinată de specificul urilizării şi distribuţiei lor în sfera de producţir şi realizare. Mărimea mijloacelor circulante, ocupate în producţie, depinde în temei de durata ciclului respectiv de producere a articolelor, de nivelul tehnic de dezvoltare, perfecţiunea tehnologiei şi organizarea muncii. Suma mijloacelor de circulaţie depinde mult de condiţiile de realizare a producţiei şi de nivelul organizării sistemului de aptovizionare şi desfacere a produselor.

Mijloacele circulante, care deservesc procesul de circulaţie a producţiei, se numesc fonduri de circulaţie. Din acestea dac parte produsele

194

finite pregătite pentru realizare, ce se află în depozitele întreprinderii; producţia expediată, dar care încă nu e plătită de consumatori; mijloacele băneşti ale întreprinderii; mijloacele de la conturi.

Sursele de formare a mijlocelor circulante pot fi: profitul, creditele (bancare şi comerciale, adică plăţile amânate), capitalul acţionar (social), coizaţiile acţionarilor, mijloacele bugetare, resursele redistribuite (asigurările, structurile de dirijare pe sernicală), datoriile creditare etc.

Coraportul dintre elementele mijloacelor circulante, exprimate în procente, se numesc structura mijloacelor circulante. Deosebirile din structura mijloacelor circulante ale ramurilor industriale se explică prin mai mulţo dactori, bunăoară, prin particularităţile de organizare a procesului de producţie, condiţiile de aprovizionare şi despacere, locul de aflare a furnizorilor şi consumatorilor, structura cheltuielilor de producţie.

În cadrul mijloacelor circulante trebuie să se facă distincţie între partea “normată “ şi cea “nenormată”. Fondurile circulante de producţie şi o parte a fondurilor de circulaţie (sub formă de produse finite în depozinele întreprinderii) reprezintă mijloacele normate, cealaltă parte – mijloacele “nenormate“ [6, p.44].

Comun în structura mijloacelor circulante ale duverselor ramuri industriale este predominarea mijloacelor, amplasate în sfera producţiei. Acestora le revin mai mult de 70% din totalul mijloacelor circulante (fig.7.3).

195

Mijloacele circulante (100%)

Fondurile circulante de producţie

(100%) (70%)

Fondurile de circulaţie

(100%) (30%)

În r

ezer

vele

de

prod

ucţi

e (7

0%)

În p

toce

sul d

e pr

oduc

ţie

(25%

)

Che

ltuie

lile

pen

tru

peri

oade

le v

iito

are

(5%

) Pro

ducţ

ie f

init

ă la

de

pozi

t (31

%)

Măr

furi

le e

xped

iate

, da

r ne

plăt

ite

Mijl

oace

le b

ăneş

ti

(26%

)

Dat

orii

lr d

ebit

oare

(1

4%)

Mijl

oace

în

deco

ntăr

i

Mij

loac

ele

la

cont

uril

e ba

ncar

e

Fig. 7.3. Componenţa şi structura mijloacelor circulante [2, p.124].

După sursele de formare mijloacele circulante se împart în proprii şi de împrumut.

Mijloacele circulante proprii – sunt mijloacele care se află permanent la dispoziţia întreprinderii şi se formează din contul resurselor proprii (profitului etc.). În procesul mişcării lor mijloacelor circulante proprii pot fi înlocuite cu mijloace, care sunt, în esenţă, o parte din mijloacele proprii, avansate pentru retribuţia muncii, dar care temporar sunt libere (în legătură cu plata de o singură dată a salariului). Aceste mijloace se numesc echivalente cu cele proprii, sau pasive stabile.

Mijloacele circulante de împrumut sunt creditele bancare, datoriile creditoare (creditele comerciale) şi alte pasive.

Activitatea eficientă a întreprinderii înseamnă atingerea rezultatelor maximale cu cheltuieli minime. Мinimizarea cheltuielilor este în primul rând optimizarea structurii surselor de formare a mijloacelor circulante ale întreprinderii, adică îmbinarea raţională a resurselor proprii cu cele creditare.

Mijloacele circulante ale întreprinderii se află permanent în mişcare, efectuând o anumită rotaţie. Din sfera circulaţiei ele trec în sfera de producţie, iar apoi din sfera de producţie – din nou în sfera de circulaţie etc. Rotaţia mijloacelor băneşti începe din momentul achitării de către întreprindere a plăţii pentru resursele materiale şi alte elemente nesesare producţiei şi încheie odată cu restituirea acestor cheltuieli sub formă de încasări de la realizarea produselor. După aceasta mijloacele băneşti se folosesc din nou pentru procurarea resurselor materiale necesare întreprinderii şi plasarea lot în producţie.

Timpul în care mijloacele circulante efectuează o rotaţie deplină, adică trec perioada de producţie şi perioada de de circulaţie, se numeşte perioada de rotaţie a mijloacelor circulante. Acest indicator caracterizează viteza medie de mişcare a mijloacelor la întreprindere sau în cadrul ramurii. El nu coincide cu termenul real al producerii şi realizării produselor.

Dirijarea mijloacelor circulante constă în asigurarea neîntreruperii procesului de producţie şi realizare a produselor cu o cât mai mici mijloace circulante. În condiţiile actuale, când întreprinderile se află la autogestiune

196

Mijloacele circulante nenormate (20%)Mijloacele circulante normate (80%)

şi autofinanţare completă, determinarea corectă a necesarului de mijloace circulante are o importanţă deosebită.

În legătură cu aceasta o mare însemnătate capătă procesul de normare a mijloacelor circulante, care face parte din planificarea financiară curentă la întreprindere. Normarea mijloacelor circulante constă în stailirea simei mijloacelor circulante necesare pentru formarea rezervelor permanente minimale şi concomitent suficiente de valori materiale. Necompletarea normei de mijloace circulante poate duce la diminuarea producţiei, nerealizarea programului de producţie din cauza întreruperilor în procesul de producere şi realizare a mărfurilor. Rezervele supranormative scot din circulaţie mijloacele băneşti şi vorbesc despre neajunsurile existente în asigurarea tehnico-materială, despre neritmicitatea producţiei realizării mărfurilor.

În procesul de normare a mijloacelor circulante se stabilesc normele şi normativele mijloacelor circulante.

Nirmele mijloacelor circulante caracterizează rezervele minimale de mărfuri şi valoti materiale la întreprindere şi se calculează în zile-retervă, norme de rezervare a detaliilor, bani la unitatea de calcul etc.

Normativul mijloacelor circulante reprezintă produsul normei mijloacelor circulante şi al indicatorului, norma căruia se stabileşte. Se calculează în bani.

Normativul mijloacelor circulante Nm.c. reprezintă următoarea sumă:Nm.c. = Nr.p.. + Np.n.f. + Nr.p.f. , (7.4)

unde Nr.p. - normarea rezervelor de producţie; Np.n.f. – normarea producţiei nefinisate;Nr.p.f. - normarea rezervelor de producţie finită. Utilizarea eficientă a mijloacelor circulante ale întreprinderilor

industriale este caracterizată de trei indicatori.Corficientul rotaţiei, care se calculeazăprin împărţirea volumului de

realizare a producţiei în preţuri angro la suma reziduală medie a mijloacelor circulante la întreprindere:

Кr.m.c. = Рr / Srm m.c. (7.5)unde Кr.m.c – coeficientul rotaţiei mijloacelor circulante, rotaţii;

Рr - volumul de realizare a producşiei, lei;Srm m.c.- suma reziduală medie a mijloacelor circulante, lei.

Coeficientul de încărcare a rotaţiei, mărime care se află prin împărţirea numărului de zile din perioadă la coeficientul rotaţiei Кз:

Кî:= Srm m.c / Рr , (7.6)

197

Durata medie a unei rotaţii (dm.r.) se calculează prin împărţirea durateiperioadei (T – 360 zile într-un an) la coeficientul rotaţiei:

dm.r. = T / Кr.m.c., (7.7)unde T – numărul zilelor din perioadă (360; 90).Efectul acceletării rotaţiei mijloacelor circulante se manifestă în

eliberarea, reducerea lor datorită unei mai eficiente utilizări. Se disting eliberarea absolută şi relativă a mijloacelor circulante.

Utilizarea eficientă a mijloacelor circulante joacă un rol important în asigurareaactivităţii normale a întreprinderiio, în ridicarea nivelului de rentabilitate al producţiei. Spre regret, resursele financiare proprii, de care în prezent dispun întreprinderile, nu sunt suficiente de a asigura complet nu numai reproducţia lărgită, ci nici pe cea simplă. Datoriile reciproce ale întreprinderilor constituie o trăsătură caracterisrică a economiei tranzitorii.

Accelerarea rotaţiei mijloacelor circulante este sarcina primordială a întreprinderilor în condiţiile actuale şi poate fi realizată pe următoarele căi.

La stadiul de creare a rezetvelor de producţie – prin implementarea unor norme de rezerve economic fundamentate; apropierea livrărilor de materie primă, semifabricate, piese de completare etc. de consumatori; practicarea pe scară latgă a relaţiilor directe de lungă durată; extinderea sistemului depozitar de asigurare tehnico-materială, precum şi a comerţului angro cu materiale şi utilaje; mecanizarea complexă şi automanizarea lucrărilor de încărcare-descărcare în depozite.

La stadiul producţiei nefinisate – prin accelerarea progresului tehnico-ştiinţific (implementarea tehnicii şi tehnologiilor avansate, în special a prodicţiei fără deşeuri şi cu puţine deşeuri, complexelor robotizate, liniilor escalatoare, chimizarea producţiei); dezvoltarea standardizării, unificării, tipizării; perfecţionarea formelor de organizare a producţiei industriale; folosirea unor materiale de construcţie mai ieftine; perfecţionarea sistemului de stimulare economică a utilizării cu economie a materiei prime, materialelor şi resurselor termo-energetice; majorarea ponderii producţiei de larg consum.

La stadiul circulaţiei – prin apropierea producţiei de consumatori; perfecţionarea sistemului de decontări; majorarea volumului de realizare a producţiei prin intermediul executării comenzilor în cadrul relaţiilor directe; fabricarea înainte de termen a producţiei; obţinerea producţiei din materiele economisite; selectarea minuţioasă şi operativă a producţiei pentru expediere, pe partide, asortiment, corespinzător normelor de

198

tranzitare, descărcarea mărfurilor în strictă corespundere cu prevederile contractelor încheiate.

Concluzii

8. Pentru funcţionarea normală a fiecărei întreprinderi sunt necesare mijloace circulante, ce reprezintă mijloacele băneşti pe care le foloseşte întreprinderea pentru procurarea fondurilor de circulaţie.

9. Fondurile circulante, adică resursele materiale, spre deosebire de fondurile fixe, se utilizează într-un singur ciclu de producţie şi valoarea lor trece asupra produsului nmediat şi integral.

10. Utilizarea raţională şi economicoasă a fondurilor circulante este sarcina primordială a întreprinderilor, deoarece cheltuielile materiale constituie ¾ din preţul de cost al producţiei industriale. Reducerea consumului de materiale la unitatea de produs (consumul de resurse materiale în expresie naturală şi valorică) se poate atinge pe diverse căi, printre care principala este implementarea tehnicii şi tehnologiilor noi, perfecţionarea sistemului de organizare a producţiei şimuncii.

11. Trăsătura principală a actualei perioade de tranziţie este insuficienţa de mijloace circulante, resimţină de întreprinderi. Accelerarea rotaţiei mijloacelor tehnice, care se determină cu ajutorul coeficientului rotaţiei şi duratei unei rotaţii în zile, se poate atinge prin aplicare diverselor măsuri la stadiul de creare a rezervelor de producţie, producţiei nefinisate şi la stadiul circulaţiei.

Subiecte de autoevaluare1. Care este esenţa şi componenţa fondurilor circulante şi a mijloacelor

circulante?2. În ce constă importanţa economică a economisirii resurselor materiale?3. Povestiţi despre rezervele principale şi căile de economisire a

fondurilor circulante în industrie.4. Ce indicatori ai utilizării fondurilor circulante se calculează în diverse

ramuri industriale?5. Care e destinaţia, componenţa şi structura mijloacelor circulante?6. Cu ajutorul căror indicatori poate fi calculată eficienţa utilizării

mijloacelor circulante la întreprindere?7. Numiţi căile de accelerare a rotaţiei mijloacelor circulante în industrie

la etapa actuală de dezvoltare a economiei.

199

Bibliografie1. Roşca Petru. Economia generală. Manual, ULIM, 1997. – 264 p.2. Roşca Petru. Culegere didactico-metodică teste şi probleme la “Economia

generală”. Chişinău, 1997. – 200с.3. Antonin N., ş.a. – Finanţele întreprinderii. Editura Didactică şi pedagogică,

Bucureşti, 1993.4. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii

“Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.5. Cotar Gheorghe – Evaluarea întreprinderii. Metode şi tehnici. Editura ECCE

S.R.L., Bucureşti, 19926. Rusu Pintilie - Economia întreprinderii – Note de curs. Universitatea din

Bacău, 1997. –252p.7. Şcerban Petre – Analiza activităţii economico-financiare. Manual pentru profil

economic. Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., - Bucureşti, 1996. –182p.8. Ворст И, Ревентлоу П. Экономика фирмы: Учебник. Пер. с датского. –

М.: Высшая школа, 1994. – 272 с.9. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.:

ИНФРА-М, 1998. – 416 с.10. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф.

В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.

11. Современный финансово-кредитный словарь/Под ред. М.Г.Лапусты, П.С.Никольского. – М.:, 1999.

12. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.

13. Финансы предприятий: Учеб. пособие / Колл. авт. под ред. Е.И.Бородиной. – М.: ЮНИТИ, 1995.

14. Справочник директора предприятия. – М.: ИНФРА-М, 1999.15. Справочник финансиста предприятия, 4-е изд./Под ред. М.Г.Лапусты. –

М.: ИНФРА-М, 1999.16. Ковалева А.М., Лапуста М.Г., Скамай Л.Г. Финансы фирмы: Учебник. –

М.: ИНФРА-М, 2001. - 416с.17. Бланк И.М. Основы финансового менеджмента. Т.1. К.: Ника-центр,

1999.18. Бланк И.М. Основы финансового менеджмента. Т.2. К.: Ника-центр,

1999.19. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002.

Chişinău: Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. - 306 p.20. Anuarele statistice ale Republicii Moldova din ultimii ani.

200

201

Capitolul 8

COSTUL PRODUCŢIEI. PROFITUL ŞI RENTABILITATEA. PREŢURILE ŞI

TARIFELE.

1. Cheltuielile întreprinderii. Clasificarea cheltuielilor la fabricarea producţiei.

2. Încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor). Profitul şi rentabilitatea.

3. Căile de reducere a cheltuielilor la fabricarea producţiei.4. Preţurile şi tarifele.

8.1. Cheltuielile întreprinderii. Clasificarea cheltuielilor la fabricarea producţiei

În procesul activităţii sale întreprinderea efectuează cheltuieli materiale şi băneşti pentru reproducţia simplă şi lărgită a fondurilot fixe şi mijloacelor circulante, fabricarea şi realizarea produselor, dezvoltarea socială a colectivelor de muncă etc.

Cea mai mare pondere în totalul cheltuielilor întreprinderii o deţin cheltuielile pentru fabricarea producţiei. Întreprinderea suportă, de asemenea, cheltuieli la realizarea (desfacerea) producţiei, adică suportă cheltuieli extraproductive sau comerciale (pentru transport, ambalaj, păstrare, reclamă etc.).

Cheltuielile de producţie şi cheltuielile comerciale alcătuiesc costul total sau comercial al producţiei. Determinarea reală a acestuia la întreprindere este necesară pentru:

investigaţiile marketing şi adoptarea în baza acestora a deciziei privind începerea procesului de fabricare a unui nou articol (prestării unui nou tip de servicii) cu cheltuieli mai mici;

stabilirea gradului de impact al anumitelor articole de cheltuieli asupra costului producţiei (lucrărilor, serviciilor);

formarea preţurilor; calcularea corectă a rezultatelor financiare ale activităţii, iar respectiv

şi a impozitului pe venit.

202

Costul producţiei (lucrărilor, serviciilor) este astfel estimarea valorică a resurselor naturale, materiale, termoenergetice, fondurilor fixe, resurselor de muncă şi a altor resurse utilizate în procesul de fabricare şi realizare a produselor (lucrărilor, serviciilor).

Cheltuielile ce formează costul producţiei (lucrărilor, serviciilor) se grupează conform conţinutului lor economic în următoarele elemente: cheltuieli materiale (minus deşeurile restituibile), cota acestora în suma

totală a cheltuielilor constituie 60-90%; doar în ramurile industriei extractive cota lor e mai mică;

cheltuielile pentru retribuţia muncii personalului principal de producţie al întreprinderii, inclusiv primele pentru rezultatele de producţie;

cheltuielile pentru necesităţile sociale sunt defalcările în fondurile sociale extrabugetare (de pensii, asigurări sociale, angajare a forţei de muncă, de asigurare medicală obligatorie);

amortizarea fondurilor fixe – uzura fondurilor fixe de producţie, egală cu suma defalcărilor de amortizare. Tot aici intră şi amortizarea accelerată a fondurilor fixe, precum şi indexarea lor;

alte cheltuieli sunt impozitele, defalcările în fondurile extrabugetare speciale, plăţile pentru degajările maximal admisibile (degajarea substanţelor poluante), asigurarea obligatorie a bunurilor întreprinderii etc.Structură a cheltuielilor este redată în figura 8.1.Cheltuielile incluse în costul de producţie pot fi clasificate după

diferite criterii. În funcţie de modul de includere în costul de producţie ele pot fi cheltuieli directe şi indirecte.

Cheltuielile directe sunt cheltuielile proprii unui produs şi pot fi nemijlocit incluse în costul lui de producţie. Cheltuielile care sunt proprii mai multor tipuri de produse sunt numite cheltuieli indirecte (cheltuelile de secţie, administrative şi altele). Ele se repartizează pe diferite tipuri de produse prin diferite metode, de exemplu, proporţional cu salariile directe calculate pentru fabricarea fiecărui tip de producţie.

La stabilirea costului a unor anumite tipuri de producţie (lucrări, servicii) se foloseşte gruparea cheltuielilor la unitatea de produs pe articole de calcul, necesară în procesul de formare a preţurilor la diverse tipuri de articole. În calitate de grupare-tip se foloseşte următorul nomenclator al articolelor de calculaţie: 1. Materia primă şi materialele. 2. Semifabricatele, piesele de completare procurate, serviciile întreprinderilor cooperatiste. 3. Deşeurile restituibile (se scad). 4. Combustibilul şi energia în scopuri tehnologice. 5. Salariul de bază al muncitorilor din cadrul

203

producţiei. 6. Salariul suplimentar al muncitorilor din cadrul producţiei. 7. Defalcările pentru asigurarea socială. 8. Cheltuielile pentru pregătirea şi însuşirea producţiei. 9. Uzura instrumentelor şi accesoriilor cu destinaţie specială şi alte cheltuieli sociale. 10. Cheltuielile pentru întreţinerea şi exploatarea utilajului. 11. Cheltuielile comune ale secţiei. 12. Cheluielie generale ale întreprinderii. 13. Pierderile în urma rebutului. 14. Alte cheltuieli de producţie. 15. Cheltuieli ne legate de producţie.

Fig. 8.1. Structura cheltuielilor întreprinderii [3, p.189].

204

Cheltuielile întreprinderii

Incluse în preţul de cost al

producţiei pe elemente

1. Cheltuieli materiale

2. Cheltuieli pentru retribuţia

muncii3. Defalcări

pentru necesităţile

sociale4. Amortizarea fondurilor fixe

5. Alte cheltuieli

Cheltuieli mixte

Dobânda la credite

Cheltuieli de deplasare

Cheltuieli de reprezentanţă

Cheltuieli pentru instruirea personalului

Cheltuieli pentru reclamă

Formarea fondurilor de asigurare etc.

Raportate la rezultatele financiare (contul “Venituri şi pierderi”)

Cheltuielile pentru comenzile anulate şi cheltuielile din cadrul procesului de producţie ce nu s-a soldat cu produsele preconizate

Cheltuielile pentru întreţinerea capacităţilor de producţie şi obiectelor conservate (în afara cheltuielilor compensate din contul altor surse)

Pierderile necompensate de către cei vinovaţi în urma staţionărilor cauzate de factori exteriori

Pierderile în urma operaţiunile cu ambalajulCheltuielile de judecată şi arbitrajAmenzile, penalităţile, despăgubirile şi alte

tipuri de sancţiuni pentru încălcarea condiţiilor stipulate în contractele economice,precum şi cheltuielile pentru compensarea daunelor cauzate

Sumele datoriilor problematice în decontările cu alte întreprinderi, precum şi cu alte persoane, necesar să fie rezervate conform legislaţiei în vigoare

Pierderile în urma trecerii la pierderi a datoriilor debitoare, la care a expirat termenul de prescripţie, şi a altor datorii irecuperabile

Pierderile în urma opraţiunile din anii precedenţi, descoperite în anul curent

Pierderile incompensabile de pe urma calamităţilor naturale (distrugerea şi deteriorarea rezervelor de producţie, a articolelor finite şi altor valori materiale, pierderile în urma staţionării producţiei etc.), inclusiv cheltuielile legate de prevenirea sau lichidarea consecinţelor calamităţilor naturale

Pierderile incompensabile de pe urma incendiilor, avariilor, altor situaţii extraordinare, cauzate de fenomene extremale

Pierderile cauzate de furturi, vinovaţii conform deciziei de judecată nu au fost stabiliţi

O serie de impozite (pe proprietate, pentru reclamă etc.)

Efectuate din contul profitului net

Plata cheltuielilor “mixte” supra normelor stabilite

Plata dobânzilor la împrumuturile cu termenul expirat etc.

Cheltuielile pentru întreţinerea obiectelor social-culturale, amenajarea oraşului

Cheltuielile în legăturră cu întreţinerea, prestarea serviciilor gratuite pentru instituţiile de învăţământ

Ajutoare materiale, cadouri, concedii suplimentare, adaosuri la pensie etc.

Veniturilede la hârtiile de valoare ale întreprinderii

O serie de impozite locale (taxa pentru dreptul la comerţ, pentru tranzacţiile bursiere etc.)

Formarea diverselor fonduri ale întreprinderii etc.

Una dintre condiţiile principale pentru sporirea gradului de eficienţă a activităţii întreprinderii este reducerea costului producţiei (lucrărilor, serviciilor). Factorii ce asigură reducerea preţului de cost sunt: aplicarea tehnologiilor avansate, economisirea materiei prime, combustibilului, energiei electrice, creşterea productivităţii muncii, reducerea pierderilor în urma rebuturilor şi staţionărilor, îmbunătăţirea utilizării fondurilor fixe de producţie, reducerea cheltuielilor de desfacere a producţiei, reglementarea cheltuielilor pentru întreţinerea aparatului administrativ, modificarea structurii programului de producţie ca rezultat al realizărilor de asortiment etc.

8.2. Încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor). Profitul şi rentabilitatea.

Realizarea producţiei finite, a lucrărilor executate, serviciilor prestate permite stabilirea rezultatului financiar al activităţii întreprinderii. Încasările de la realizarea producţiei constituie suma mijloacelor băneşti obţinute de întreprindere pentru produsele fabricate, lucrările executate, serviciile prestate. Aceasta e principala sursă de mijloace pentru compensarea cheltuielilor şi formarea veniturilor întreprinderilor.

În afară de încasările de la realizarea producţiei de bază, întreprinderea poate obţine încasări din alte realizări (vinderea fondurilor fixe, a materialelor etc.), precum şi de la operaţiunile extrarealizare (darea bunurilor în arendă, activitatea mixtă, veniturile din operaţiunile cu hârtii de valoare etc.).

Un moment important în procesul încasărilor este încasarea operativă a mijloacelor. Mărimea încasărilor de la realizare depinde de volumul producţiei fabricate, asortimentul acesteia, calitatea şi nivelul preţurilor, ritmicitatea expedierii, formele de decontare etc.

În prezent pentru întocmirea dărilor de seamă financiare metoda determinării încasărilor de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor) se stabileşte doar după expedierea producţiei, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor şi prezentarea documentelor de decontare cumpărătorului (clientului). La declararea politicii sale în domeniul evidenţei întreprinderea alege metoda de determinare a încasărilor de la realizare numai pentru scopurile impozitării: fie conform termenelor de plată a producţiei expediate (în cazul achitării prin transfer – pe măsura acumulării mijloacelor de la realizarea mărfurilor la conturile bancare, iar în cazul achitării cu bani în numerar – pe măsura acumulării mijloacelor în casă), fie

205

conform termenelor de expediere a producţiei şi prezentarea cumpărătorilor a documentelor de decontare [3, p.192].

Potrivit standardelor internaţionale, veniturile şi cheltuielile se acumulează, adică se iau la evidenţă pe măsura apariţiei lor şi nu pe măsura încasării banilor sau executării plăţilor, ceea ce înseamnă că se foloseşte metoda de calculare a încasărilor după expedierea producţiei. Însă aplicarea acestei metode în perioada de tranziţie adesea duce la deficitul resurselor financiare reale din cauza neachitării la timp a plăţilor de către cumpărători.

Un factor important, ce influenţează mărimea încasărilor de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor), este modul de formare a preţurilor. În final preţul mărfii se stabileşte pe piaţă; asupra lui acţionează esenţial coraportul dintre cerere şi ofertă şi el reprezintă un compromis dintre dorinţa vânzătorului şi posibilităţile cumpărătorului. Dar punctul de plecare la formarea preţului de realizare este calculaţia (calcularea costului).

Deopotrivă cu metoda de calculaţie se utilizează şi alte metode de formare a preţurilor la articolele nou însuşite: parametrică, bazată pe dependenţa preţului de parametrul principal al articolului (capacitate, tonaj, viteză de acţiune etc.); statistică, bazată pe analiza şirului dinamic al preţurilor la articolele similare sau înrudite etc. Însă în toate condiţiile preţul trebuie să compenseze cheltuielile producătorului, de aceea folosirea calculaţiei este absolut necesară. De regulă, se calculează 2 variante de preţ la fiecare marfă, producerea căreia se preconizează în anul planificat: de realizare, ce îi asigură producătorului condiţii normale de lucru, şi minimal, ce compensează cheltuielile întreprinderii cu profit minim.

Preţul proiectat în cazul aplicării metodei de calculaţie se determină după forma-model expusă în tabelul 9.1. Pentru stabilirea limitei de jos se calculează preţul minimal în cazul nivelului dat al preţului de cost comercial la unitatea de produs, ce diferă de preţul de realizare preconizat, deoarece în el se include profitul minimal, necesar în mod obiectiv pentru menţinerea vitalităţii întreprinderii.

ProfitulÎntreprinderea, realizând producţie cumpărătorilor, încasează anumite

mijloace băneşti. Însă aceasta încă nu înseamnă că obţine profit. Profitul este sursa principală de resurse financiare ale întreprinderii şi depinde nemijlocit de obţinerea venitului global. Venitul global al întreprinderii constituie încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor) minus cheltuielile materiale, adică include salariul şi profitul.

206

În componenţa profitului global intră profitul de la toate tipurile de activitate: profitul de la realizarea mărfurilor; profitul de la realizarea producţiei-marfă şi a serviciilor cu caracter nemarfar; profitul de la realizarea fondurilor fixe şi a altor bunuri; veniturile şi cheltuielile extrarealizare. În figura 8.2.este redată schema de formare a profitului global al întreprinderii. [1, p.77].

Fig. 8.2. Formarea profitului global al întreprinderii (firmei).

Rezultatul financiar finit (profit sau pierderi) se compune din rezultatul financiar de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor), fondurilor fixe şi a altor bunuri ale întreprinderii şi veniturile de la operaţiunile extrarealizare, din care se scade suma cheltuielilor pentru aceste operaţiuni.

Profitul (pierderea) de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor) se stabileşte ca diferenţa dintre încasările de la realizare cu preţurile în vigoare fără TVA şi accize şi cheltuielile pentru producerea şi realizarea producţiei.

Întreprinderile, ce desfăşoară activitate de export, la calcularea profitului din încasările de la realizarea producţiei exclud tarifele de export (fig. 8.3).

+

207

Taxa pe valoarea adăugată (TVA), obţinută de la cumpărători

Accize(la unele grupe de mărfuri)

Profitul de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor)

Încasările de la realizarea producţiei(lucrărilor, serviciilor)

Profitul global

Profitul de la realizarea mărfurilor

Încasările de la realizarea

producţiei-marfă (lucrărilor, serviciilor)

Taxa pe valoarea adăugată, accizele

Profitul de la realizarea altor produse şi servicii

cu caracter nemarfar

Cheltuieli pentru producţie şi

realizare, incluse în preţul de cost

Profitul de la realizarea fondurilor fixe şi a altor bunuri

Venituri (cheltuieli)

extrarealizare

Venituri de la participarea cu cotă în activitatea altor întreprinderi;Venituri de la darea în arendă a bunurilor;

Dividende, dobânzi de la acţiuni, obligaţii şi alte hârtii de valoare aparţinând întreprinderii;

Sancţiunile economice plătite şi alte venituri (cheltuieli) extrarealizare

= - +

+

+

Fig. 8.3. Încasările întreprinderii de la realizarea producţiei.

Cea de-a doua componentă a profitului global (total) al întreprinderii este profitul de la realizarea fondurilor fixe şi a altor bunuri (fig. 8.4).

= - +

Fig. 8.4. Profitul de la realizarea fondurilor fixe.

Componenta a treia a profitului global o constitui profitul de la operaţiunile extrarealizare, adică de la operaţiuni ce nu ţin nemijlocit de activitatea de bază a întreprinderii cum ar fi: darea în arendă a bunurilor, veniturile de la hârtiile de valoare ale întreprinderii, suma mai mare a amenzilor încasate faţă de cea a amenzilor plătite, profitul de la activitatea mixtă, profitul rămas din anii precedenţi şi descoperit în anul curent etc.

Pentru ridicarea gradului de eficienţi a activităţii întreprinderii, o importanţă deosebită are evidenţierea rezervelor de majorare a volumului de producţie şi realizare, de reducere a preţului de cost al producţiei (lucrărilor, serviciilor) şi sporire a profitului.

Pentru determinarea direcţiilor principale de găsire a rezervelor pentru majorarea profitului, factorii ce acţionează asupra obţinerii acestuia sunt clasificaţi după diverse criterii (fig. 8.5).

208

Preţul de cost al producţiei(lucrărilor, serviciilor)

Tarifele de export

Cheltuielile pentru reclamă, transport;

pregătirea de realizare etc.

Valoarea reziduală

Profitul de la realizarea fondurilor

fixe şi a altor bunuri ale

întreprinderii

Încasările de la realizarea

fondurilor fixe, surplusului de

utilaje, materiale, piese de

completare etc.

Factorii ce acţionează asupra mărimii profitului

Interni Exteriori

Fig. 8.5. Clasificarea factorilor ce acţionează asupra mărimii profitului.

Din factorii exteriori fac parte condiţiile naturale, reglementarea de stat a preţurilor, tarifelor, dobânzilor, cotelor şi facilităţilor fiscale, a sancţiunilor de amendă etc. Aceşti factori nu depind de activitatea întreprinderii, dar pot avea un impact substanţial asupra mărimii profitului.

Factorii interni se împart în factori de producţie şi reproductivi. Factorii de producţie caracterizează existenţa şi utilizarea mijloacelor de muncă, resurselor de muncă şi financiare şi, la rândul lor, pot fi extensivi şi intensivi. Factorii extensivi influenţează procesul de obţinere a profitului prin intermediul modificărilor cantitative: a volumului de mijloace şi obiecte ale muncii, resurselor financiare, timpului de funcţionare a utilajului, numărului de personal, timpului de lucru etc.

Factorii intensivi acţionează asupra procesului de obţinere a profitului prin modificări “calitative”: creşterea productivităţii utilajului şi a calităţii acestuia, utilizarea unor noi tipuri de materiale şi perfecţionarea tehnologiei lor de prelucrare, accelerarea rotaţiei mijloacelor circulante, ridicarea gradului de calificaţie şi productivitate a muncii personalului, reducerea volumului de muncă şi de materiale, perfecţionarea sistemului de organizare a muncii şi o mai eficientă utilizare a resurselor financiare etc.

Din factorii extraproducţie fac parte, bunăoară, activitatea de aprovizionare şi realizare, condiţiile sociale şi de muncă etc.

Un rol deosebit în sistemul de indicatori economici ai eficienţei activităţii antreprenoriale îl are indicele rentabilităţii. Rentabilitatea poate fi calculată în mod diferit. Se deosebeşte rentabilitatea generală, rentabilitatea producţiei şi rentabilitatea vânzărilor [1, p.82].

Indicatorul rentabilităţii generale (rentabilitatea fondurilor de producţie), denumit oficial rentabilitatea activelor se calculează după formula:

R = (P : А) х 100, (8.1)unde: R – rentabilitatea activelor, %;

P – suma profitului după achitarea impozitelor, lei;

209

De producţie Extraproducţie

Extensivi Intensivi

А – suma activelor firmei, lei.În afară de rentabilitatea activelor în procesul analizei activităţii

antreprenoriale se foloseşte pe larg indicatorul rentabilităţii producţiei, calculat ca raportul dintre profitul de la realizarea producţiei şi valoarea totală a acestei producţii după formula:

R = (P : Сt) х 100, (8.2)unde: R – rentabilitatea producţiei, %;

P – profitul global al întreprinderii, lei;Сt –costul total al producţiei relizate, lei.

Având în vedere că profitul depinde atât de costul produsului, cât şi de preţul la care se realizează acesta, rentabilitatea producţiei poate fi calculată ca raportul dintre profit şi valoarea producţiei realizate la preţuri libere sau reglementate, adică încasările de la vânzări. De aceea în cazul dat acest indicator se numeşte indicatorul rentabilitatea vânzărilor.

8.3. Căile de reducere a cheltuielilor la fabricarea producţieiÎn condiţiile concurenţei libere preţurile la produsele fabricate de către întreprinderi, firme se echilibrează automat. Ele se află sub influienţa legilor de creare a preţurilor în condiţiile de piaţă. Totodată fiecare producător tinde spre a obţine un profit maximum posibil. De aceea, pe lângă factorii de sporire a volumului de producţie, înaintarea lor spre pieţele necomplete etc., apare insistent problema reducerii cheltuielilor la fabricarea şi desfacerea acestei producţii.

Reducerea costului producţiei concomitent cu sporirea calităţii ei crează condiţiile necesare pentru sporirea eficienţei producţiei. Sursele de reducere a costurilor indică unde trebuie căutate posibilităţile de reducere a cheltuielilor la fabricarea producţiei. Cunoscând ponderea diferitor tipuri de cheltuieli pot fi determinate principalele direcţii, factori de reducere a costului producţiei.

Printre principalele căi de reducere a costului produselor pot fi numite:

folosirea raţională a resurselor materiale (materiei prime, materialelor, combustibilului, energiei ş.a.);

modificarea volumului şi a structurii producţiei; reducerea cheltuielilor de muncă şi sporire a productivităţii muncii; îmbunătăţirea organizării muncii şi economisirea timpului de muncă; reducerea cheltuielilor la deservirea producţiei şi în domeniul

gestionării; perfecţionarea tehnicii şi tehnologiilor;

210

perfecţionarea normării; folosirea raţională a capitalului fix şi mijloacelor circulante; micşorarea şi reducerea completă a rebutului etc.

Deoarece în structura costului producţiei ponderea cheltuielilor resurselor materiale constituie 60 – 90%, o deosebită însămnătate are folosirea raţională a acestor resurse. Pe prim plan stă problema folosirii tehnologiilor noi care asigură economisirea resurselor materiale şi energetice. Una dintre principalele surse de reducere a costului producţiei este aplicarea normelor progresive de folosire a materiei prime şi materialelor la unitatea de producţie, de economisire a resurselor energetice ş.a.

O pondere considerabilă în structura cheltuielilor la fabricarea producţiei revine remunerării muncii (10-15%, iar în ţările dezvoltate 20-25%). Deaceea problema reducerii intesităţii de muncă a producţiei, sporirii productivităţii muncii, reducerii personalului administrativ şi de deservire este foarte actuală pentru orice întreprindere.

La frmele din ţările dezvoltate se analizează şi aşa factori de reducere a cheltuielilor la fabricarea producţiei ca determinarea şi menţinerea la un nivel optim a mărimii partidelor de materiale procurate, a volumului de producţie fabricate, rezolvarea unor aşa probleme cum, de a produce desinestătător sau de a procura de la alte firme specializate diferite piese de completare.

Costul producţiei poate fi redus şi în rezultatul micşorării cheltuielilor neproductive ce ţin de realizarea producţiei, reducerea tarifelor la transportare şi folosirea raţională a mijloacelor de transport, reducerea timpului de staţionare a lor, reducerea sau lichidarea completă a cheltuielilor neproductive (sancţiunilor, penalităţilor, despăgubirilor).

În agricultură, de exemplu, în afară de factorii menţionaţi un rol deosebit la reducerea costului producţiei îl are micşorarea perderilor la strânsul roadei, păstrarea şi transpoprtarea ei, reducerea diferitor cheltuieli neproductive etc.

Impactul unor grupe de factori asupra costului producţiei poate fi determinat prin calcule. Aşa, economia în rezultatul realizării măsurilor pe grupa de factori “sporirea nivelului tehnic al producţiei” poate fi calculat comparând nivelul de cheltuieli la unitatea de producţie până şi după aplicarea măsurilor îmulţind diferenţa opţinută la volumul producţiei fabricat după introducerea tehnicii noi.

Suma de economisire (în lei) se calculă după formula:211

E = (С0 – Сn) Qn, (8.3)unde E – economisirea cheltuielilor curente directe; С0 – cheltuielile

curente directe la unitatea de producţie până la aplicarea procedeului; Сn – cheltuielile curente directe la unitatea de producţie după aplicarea tehnicii noi; Qn –producţia în unităţi naturale de la aplicarea tehnicii noi sau careva procedeu până la sfârşitul perioadei analizate.

Ca rezultat al realizării factorilor “folosirea rafională a materiei prime, materialelor, combustibilului şi energiei” poate fi opţinută economisirea de la reducerea cheltuielilor materiale. Ea poate fi calculată după formula:

Em = (N0P – N1 P)Q1 (8.4)где Em – economisirea cheltuielilor materiale, lei; N0 şi N1 – norma de

consum a materiei prime; materialelor la unitatea de producţie până şi după aplicarea măsurilor; P – preţul la unitatea de materie primă, materiale, combustibil; energie; Q1 - volumul producţiei în unităţi naturale după introducerea tehnicii noi până la sfârşitul perioadei analizate.

Reducerea fondului de salarizare şi a defalcărilor în fondul social în rezultatul reducerii cheltuielilor de muncă la unitatea de producţie poate fi determinată aplicând formula:

Es = (T0 S0 – Т1S1) . (1+ β/100) . (1 + ή/100) Q1, (8.5)unde Es – reducerea fondului de salarizare şi a defalcărilor în fondul

social în rezultatul reducerii cheltuielilor de muncă la unitatea de producţie, lei; Т0 и Т1 – cheltuielile de timp la unitatea de producţie concomitent până şi după aplicarea măsurilor; S0 şi S1 – tariful de salariu al muncitorilor până şi după aplicarea măsurilor; β – procentul mediu de salariu adăugător pentru categoria dată de muncitori; ή – cota stabilită de defalcări în fondul de asigurare socială; Q – volumul producţiei în unităţi naturale după introducerea tehnicii noi până la sfârşitul perioadei prognozate.

Economisirea sau mărirea cheltuielilor (în lei) de la sporirea calităţii producţiei (Ec) se determină aplicând formula:

Ec = (Ch1 – Ch0) Q1, (8.6)unde Ch0 şi Ch1 – cheltuielile la unitatea de producţie după şi până la

sporirea calităţii producţiei; Q1 – volumul producţiei în unităţi naturale după introducerea tehnicii noi până la sfârşitul perioadei prognozate.

Economisirea de la reducerea defalcărilor în fondul de amortizare în rezultatul îmbunătăţirii folosirii fondurilor fixe poate fi calculată aplicând formula

Eа = (А0/ Тп0 – А1 / Тп1) Еп1 (8.7)

212

unde Eа – economisirea de la reducerea defalcărilor în fondul de amortizare în rezultatul îmbunătăţirii folosirii fondurilor fixe, mii lei; А 0 şi А1 – suma totală de defalcări în fondul de amortizare concomitent în perioada de bază şi termenului de prognozare, mii lei; Pm0 şi Pm1 – volumul producţiei marfă amortizare concomitent în perioada de bază şi termenului de prognozare, mii lei.

Impactul schimbărilor ctructurale în producţie (modificarea asortimentului) asupra cheltuielilor se determină în baza datelor privitor la preţuri şi cheltuielile unitare la fabricarea unor produse în perioada de bază şi termenul de prognozare. Mărimea cheltuielilor variabile se determină conform calculului preţului de cost (calculaţiei) al producţiei în perioada de bază, iar la producţia nouă conform calculaţiei în perioada prognozată. Economisirea sau mărirea cheltuielilor (E) se determină aplicând formula:

E = Q 0 С0 - Q nС0 Qn P0, (8.8) Q0 P0 Qn P0

unde Q0 şi Qн – volumul producţiei în unităţi naturale fabricate în perioada de bază şi perioada de prognozare; С0 - costul unitar al producţiei (după cheltuielile variabile) în perioada de bază; P0 – preţul unitar al producţiei în perioada de bază.

Impactul dării în exploatare a secţiilor noi (lichidarea secţiilor vechi) se determină aplicând formula:

Ep = Q [ (С1 - С0) / 100 ], (8.9)unde Ep – economisirea sau mărirea cheltuielilor în rezultatul dării în

exploatare a întreprinderii sau secţiei noi; Q – volumul producţiei fabricate în întreprinderea (secţia) nouă în perioada prognozată; С0 şi С1 – cheltuielile la un leu a producţiei marfă concomitent în perioada de bază şi perioada de prognoză.

Impactul diferitor factori asupra cheltuielilor la fabricarea producţiei este prezentat într-un tabel general a reducerii costului producţiei pe baza factorilor tehnico-economici.

Metodica de calcul a impactului factorilor tehnico-economici se aplică deasemenea când se analizează costul de fact al producţiei.

Studierea surselor şi a factorilor de reducere a costului producţiei are o mare însemnătate teoretică şi practică. Deoarece fiecare procent de reducere a costului producţiei în cadrul economiei naţionale asigură economisirea a sute de milioane lei.

8.4. Preţurile şi tarifele

213

Preţul ca expresie bănească a valorii mărfurilor a apărut şi a evoluat odată cu apariţia şi dezvoltarea producţiei de mărfuri. După cum este cunoscut din economia politică, deşi preţurile au o existenţă îndelungată, natura economică a acestora a fost analizată mai tîrziu, odată cu apariţia teoriei economice clasice. Toţi cei care au făcut aprecieri asupra naturii economice a preţurilor au un element comun în analiza efectuată, în sensul că susţin aceeaşi structură a preţurilor: cheltuieli materiale, salarii, profit.

În cadrul economiei de piaţă, locul şi rolul preţurilor decurge din faptul că ele permit informarea operativă a agenţilor economici despre activităţile remunerate şi îi orientează spre desfăşurarea unor activităţi rentabile. Pentru a fi viabil pentru producător (vînzător), preţul de piaţă trebuie să le asigure recuperarea costului şi obţinerea profitului normal, care-l recompensează pe întreprinzător.

Totodată, preţurile oferă posibilitatea reglării activităţii productive şi alocării resurselor în conformitate cu necesităţile sociale. Agenţii economici, care nu reuşesc să răspundă acestor două imperative, desfăşoară de fapt o activitate nerentabilă şi sînt eliminaţi din mecanismul economico-social, dînd faliment.

Preţul – este categoria fundamentală prinn intermediul căreia se apreciază necesitatea produselor fabricate sau a serviciilor prestate. El exprimă suma de bani la care vânzătorul este de acord să vândă (preţul vânzătorului), iar cumpărătorul este gata să procure (preţul de cumpărare) unitatea de produse.

Mecanismul de farmare a preţurilor în economia contemporană se află sub influienţa rmătoarelor legi [1, c.181]:

Prima lege arată influenţa cererii şi ofertei asupra preţurilor. Dacă cererea creşte, iar oferta rămîne neschimbată, preţurile cresc. Dacă creşte oferta, iar cererea rămîne neschimbată, preţurile vor fi în scădere.

Cererea şi oferta pot avea şi o influenţă inversă: să scadă cererea şi să scadă şi oferta, împrejurare în care preţurile vor avea şi ele o evoluţie diferită de cea prezentată anterior.

Aşadar, evoluţia cererii într-un sens sau altul determină la nivelul preţurilor o evoluţie de acelaşi sens, pe cînd evoluţia ofertei conduce la o mişcare de sens invers în nivelul preţurilor: creşte oferta, scade preţul; scade oferta, creşte preţul.

A doua lege arată influenţa preţurilor asupra cererii şi ofertei. Atunci cînd preţul creşte, cererea, ca tendinţă, se restrînge, adică vor fi mai puţini cei dispuşi să cumpere şi, invers, la o creştere a preţului oferta tinde să crească. Sînt mulţi doritori să vîndă la preţuri ridicate.

214

În situaţia opusă, dacă preţurile scad, cererea de bunuri şi servicii va creşte, în schimb oferta se reduce, fiind puţini cei ce vor dori să vîndă la un preţ redus.

A treia lege arată că schimbul vînzare-cumpărare de bunuri şi servicii are loc atunci cînd cererea şi oferta coincid ca mărime şi tind spre echilibru. Acest preţ este unul - al pieţei, un preţ de echilibru. El satisface şi producătorul şi cumpărătorul şi asigură efectuarea celor mai numeroase tranzacţii.

Înfluenţa dintre cerere, ofertă şi preţuri poate fi reprezentată grafic într-o diagramă care are următoarea formă (graf. 8.6.). Dacă în sistemul de coordonate vom prezenta pe verticală preţul mărfii – P, iar pe orizontală – volumul producţiei (oferta) – Q, atunci cererea concomitent va creşte odată cu reducerea preţului iar oferta contrar va creşte odată cu creşterea preţului. Intersecţia curbelor cererii şi a ofertei în punctul Е corespunde preţului de echilibru – P1, caruia îi corespunde cantitatea de echilibru a bului – Q1.

PО

ЕP1

СQ

Q1

Fig. 8.6. Model de interacţiune între cerere, ofertă şi preţ

În condiţiile economiei de piaţă preţurile îndeplinesc diferite funcţii, inclusiv [vezi 7, p. 195-196].

Funcţia de calcul şi de evidenţiere a cheltuielilor şi rezultatelor activităţii economice care reflectă costul la marfa corespunzătoare.

Funcţia de stimulare reprezintă influienţa preţurilor asupra creşterii ori deducerii producţiei şi costului ei.

Funcţia deredistribuire. Prin intermediul acestei funcţii a preţurilor se asigură redistribuirea veniturilor între diferite sectoare ale economiei naţionale, între diferite categorii de agenţi economici şi între diferite pături sociale.

Funcţia asigurării balanţei între cerere şi ofertă. Modificarea preţului face ca cererea şi oferta să se modicice în sens invers. Preţurile bunurilor

215

economice se formează pe piaţă în funcţie de oferta şi cererea acestora. Cu cât este mai mare preţul unui produs, cu atât sunt mai interesante firmele în producerea lui, şi invers.

Se deosebesc următoarele tipuri de preţuri: preţurile cu ridicata; preţurile de achiziţie a producţiei agricole; preţurile cu amănuntul; tarifele de transport; tarifele serviciilor; preţurile de export; preţurile de import; preţurile producţiei de construcţie şi altele.

Preţurile cu ridicata sunt preţurile stabilite de întreprinderile (firmele) care vând produse cu ridicata (în cantităţi mari) altor firme ori firmelor intermediare. Ele trebuie să acopere cheltuielile de producţie ale întreprinderii şi să asigure profitul care le-ar permite să funcţioneze şi să se dezvolte în continuare în condiţiile pieţei. Conform legislaţiei în vigoare preţurile cu ridicata include impozitul pe valoarea adăugată şi accizele.

Preţurile de achiziţie a producţiei agricole de asemenea trebuie să acopere chelruielile de producţie ale producătorilor şi să le asigure obţinerea unui profit.

Preţurile cu amănuntul sunt preţurile mărfurilor care se vând cu amănutul în sistemul de comerţ. Preţul cu amănutul include preţul cu ridicata, adaosul firmelor intermediare şi impozitul pe valoarea adăogată.

Formarea şi structura preţului cu amănutul este prezentată în următoarea schemă (fig. 8.7).

Preţul de cost Profitul TVA Acciz

Preţul cu ridicata Adaosul firmelor

intermediare TVACheltuieli

Profit

Preţul cu ridicata a firmelor intermediare – de livrare Adaosul

comercial TVACheltuieli

Profit

Preţul cu amănuntul

Fig. 8.7. Formarea preţurilor.

Conform schemei, orice produs trece mai multe etape până ajunge la consumator. Cu cât mai puţine etape va trece produsul, cu atât mai mici vor fi adaosurile la preţul finit de comercializare cu amănuntul a acestui produs. După cum se vede, preţul produsului la fiecare etapă include preţul etapei precedente şi un adaos.

216

În scopul reducerii preţurilor de comercializare cu amănuntul a mărfurilor, unele firme îşi comercializează direct produsele, organizând unităţi comerciale proprii.

Tariful – înseamnă următoarele: 1) tarifele de plată a diferitor servicii prestate populaţiei de către întreprinderi; 2) tarifele de remunerare a muncii; 3) tarifele vamale ş.a.

Aşa, tarifele de transport reprezintă costul transportării mărfurilor şi a pasagerilor. Aceste tarife include, de asemenea, cheltuielile întreprinderilor (firmelor) de transport, profitul şi impozitul pe valoare adăugată. Aceeaşi structură o au şi tarifele serviciilor.

Preţurile de export sunt preţurie producţiei comercializate pe piaţa mondială. Aceste preţuri se formează ca şi preţurile cu ridicata. Dar conform legislaţiei în vigoare, în aceste preţuri nu se include taxa pe valoare adăugată.

Preţurile de import se stabilesc la valoarea lor vamală, care include valoarea mărfurilor procurate, cheltuielile de transport şi de asigurare, taxele vamale, accizele şi taxa pe valoare adăugată.

Preţurile producţiei de construcţie reprezintă devizele de cheltuieli ale lucrărilor de construcţie şi ale obiectivelor construcţie, calculate în conformitate cu cataloagele preţurilor în vigoare ori cu preţurile contractuale.

Toate tipurile de preţuri sunt într-o interdependenţă. Modificarea unui grup de preţuri cauzează modificarea preţurilor din toate grupurile. Prin urmare, modificarea preţurilor cu ridicata poate genera şi modificarea preţurilor cu amănuntul, şi invers. Un rol deosebit în formarea sistemului de preţuri revine preţurilor la resursele energetice. Modificarea preţurilor la resursele energetice se reflectă în stabilirea preţurilor la majoritatea bunurilor şi serviciilor. O legătură strânsă există, de asemenea, între preţurile de achiziţie a produselor agricole şi preţurile la produsele alimentare.

În practica economică există preţurile libere şi preţurile administrate. Preţurile libere sînt cele care se formează în condiţiile concurenţei

deschise, libere, în care, nici unul dintre agenţii pieţei nu poate influenţa sau decide în mod unilateral stabilirea nivelului şi dinamicii preţurilor. Ele respectă în mod fidel condiţiile de formare a ofertei şi a cererii, semnalînd prin evoluţia lor raportul dintre modul de alocare şi consumare a factorilor de producţie şi dinamica necesităţilor sociale.

Preţurile administrate sînt acelea, ale căror nivel şi dinamică se află sub influenţa firmei (firmelor) cu o poziţie cheie, care controlează piaţa.

217

Majoritatea preţurilor la bunurile de consum practicate, ale preţurilor la bunurile de capital, credite (dobîndă, taxa scontului) pe piaţa financiară (cursul acţiunilor) şi pe piaţa muncii (salariul) sînt preţuri administrate. În toate ţările cu economie de piaţă, statul are rol activ în formarea şi evoluţia preţurilor, utilizînd, în special, pîrghii economice: achiziţii de stat, subvenţii acordate unor producători, politica de comerţ exterior, sistemul stocurilor strategice, alocaţii şi asistenţa socială de la buget, investiţii publice etc.

Stabilirea preţurilor la produsele noi. Orice agent economic îninte de a introduce în producţie un bun sau de a presta servicii îşi face calcule de cost şi de cîştig, adică de preţ. Prognozarea preţurilor reprezintă cercetarea în perspectivă a evoluţiei proceselor şi fenomenelor economice ce determină preţurile şi fundamentarea pe baza informaţiilor furnizate a tendinţelor acestora.

Pentru ca preţurile să-şi poată îndeplini în mod corespunzător funcţiile este necesar ca ele să reflecte cît mai aproape de realitate cheltuielile de muncă socială. Preţul, spre deosebire de alte unităţi de măsură, este o mărime dinamică, pentru că serveşte la măsurarea unor fenomene şi procese economice dinamice, care prin evoluţia lor condiţionează nivelul preţurilor. De aceea este necesară determinarea şi cunoaşterea nu numai a nivelului preţurilor la un moment dat, ci şi a evoluţiei lor într-o anumită perioadă. Întreprinderile (firmele) trebuie permanent să studieze structura preţurilor, coraportul dintre cheltuieli şi profit cuprinse în preţul respectiv şi pe această bază să prognozeze nivelul preţurilor în perspectivă. Totodată trebuie să se aibă în vedere, în temei, următorii factori: influienţa modificării produselor (valoarea de întrebuinţare, schimbarea

calităţii, viteza de înnoire a sortimentelor); influenţa modificării costurilor (consum de fonduri, schimbări în

structura materialelor, evoluţia productivităţii muncii); influenţa modificării condiţiilor pieţei (evoluţia cererii şi ofertei pe

piaţa internă şi externă, evoluţia preţurilor); influenţa modificărilor în relaţiile de repartiţie (evoluţia veniturilor

băneşti ale populaţiei, diversificarea necesităţilor de consum şi a posibilităţilor de utilizare a veniturilor).Este cunoscut faptul că fiecare întreprindere tinde de a maximiza masa

profitului. Dar maximizarea profitului nu înseamnăstabilirea preţurilor ridicate. Profitul poate fi maximizat şi pe baza extinderii pieţei, astfel încât volumele de producere vor creşte, ceea ce va duce la reducerea costurilor de producţie, deci la maximizatrea profitului.

218

Esenţial în politica preţurilor este acceptarea de către consumatori a produsului la preţul stabilit.

Concluzii1. Costul de producţie sau preţul de cost al producţiei (lucrărilor,

serviciilor) este estimarea valorică a resurselor naturale, materiei prime, materialelor, combustibilului, energiei, fondurilor fixe, resurselor de muncă utilizate în procesul fabricării produselor (executării lucrărilor, serviciilor), precum şi a altor cheltuieli pentru fabricarea producţiei şi realizarea ei.

2. Cheltuielile la fabricarea şi comercializarea producţiei pot fi modificate în dependenţă de sporirea sau reducerea volumului de producţie, de nivelul de folosire a resurselor materiale, financiare şi a forţei de muncă.

3. Încasările de la realizarea producţiei constituie suma mijloacelor băneşti obţinută de întreprindere în urma vânzărilor produselor fabricate, lucrărilor executate şi serviciilor prestate. Aceasta e sursa principală de mijloace utilizată pentru compensarea cheltuielilor şi formarea veniturilor întreprinderii.

4. Principalele surse de reducere a costului producţiei sunt economisirea tuturor resurselor materiale şi de muncă care se folosesc la fabricarea producţiei.

5. Profitul este sursa principală de resurse funanciare a întreprinderii, care ţine nemijlocit de obţinerea venitului global. Venitul global al întreprinderii sunt încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor) minus cheltuielile materiale, adică includ retribuţia muncii şi profitul.

6. Un rol deosebit în sistemul de indicatori economici în activitatea de antreprenoriat îi revine rentabilităţii ca coraport dintre profit şi cheltuieli. Rentabilitatea poate fi calculată diferit. Se deosebeşte rentabilitatea economică sau (rata rentabilităţii), rentabilitatea vânzărilor, rentabilitatea financiară, rentabilitatea capitalului, rentabilitatea resurselor consumate etc.

7. Preţul este o categorie economică fundamentală prinn intermediul căreia se apreciază necesitatea produselor fabricate sau a serviciilor prestate. El exprimă suma de bani la care vânzătorul este de acord să vândă (preţul vânzătorului), iar cumpărătorul este gata să procure (preţul de cumpărare) unitatea de produse.

Tariful este taxa de plată pentru diferite tipuri de servicii prestate populaţiei, de plată a muncii, taxele vamale etc.

219

8. Sunt preţuri libere şi preţuri reglamentate (administrate). Se deosebesc preţuri cu ridicata, preţuir de achiziţie a produselor agricole, preţuri cu amănuntu; preţurile de export, preţurile de import, preţurile la producţia de conctrucţie; tarife (taxele) la diferite tipuri de servicii prestate populaţiei, taxele vamale etc.

Subiecte de autoevaluare1. Caracterizaţi structura cheltuielilor suportate de întreprindere.2. Caracterizaţi gruparea cheltuielilor la fabricarea producţiei după

articolele de calculare.3. Expuneţi conţinutul noţiunilor de profit şi factorii ce influenţează

mărimea acestuia.4. Însămnătatea reducerii costurilor de producţie în condiţiile economiei

de piaţă.5. Expuneţi esenţa preţurilor şi a tarifelor, tipurile lor.6. Caracterizaţi politicu formării preţurilor în condiţiile de piaţă.

220

Bibliografie 17. Roşca P. Economia generală. Manual. ULIM, Chişinău, 1997. – 264 p.18. Ковалева А.М., Лапуста М.Г., Скамай Л.Г. Финансы фирмы:

Учебник. – М.: ИНФРА-М, 2001. – 416 с.19. Зайцев Н.Л. Экономика промышленного предприятия. – М.:

ИНФРА-М, 200220. Экономика предприятия: Учебник для вузов/Под ред. проф.

Горфинкель, проф. Е.М.Кудрякова. – М., 1996.21. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. –

М.: ИНФРА-М, 1998. – 416 с.22. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный

экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480 с.

23. N. Ciornâi, I. Blaj. Economia firmelor contemporane. Manual. UTM, Chişinău, 2003. –311 p.

24. Roşca P. Culegere didactico-metodică. Texte şi probleme la “Economia generală”. Ch., 1997. –196 p

25. Ворст И, Ревентлоу П. Экономика фирмы: Учебник. Пер. с датского. – М, 1994. – 272 с.

26. Antonin N., ş.a. Finanţele întreprinderii. Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1993.

27. Şcerban Petre. Analiza activităţii economico-financiare. Manual pentru profil economic. Bucureşti, 1996. –182 p.

28. Справочник директора предприятия. – М.: ИНФРА-М, 199929. Tomiţă Ion ş..a. Preţuri şi tarife. Reprografia Universităţii din Craiova,

1993. - 192p.30. Экономика предприятия. Под ред.А.Е.Карлика и М.Л.Шухгальтера.

–М.: ИНФРА-М, 2002.31. Экономика предпринимательства. –М.: ВЛАДОС, 2001.32. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice

2002. Ch., 2002, S.A.”Crio”. - 306 p.

221

Capitolul 9

FINANŢELE ÎNTREPRINDERII

4. Esenţa şi funcţiile finanţelor întreprinderii. Mecanismul financiar.5. Resursele financiare ale întreprinderii.6. Caracteristica generală a impozitelor plătite de întreprindere.7. Impozitarea şi distribuirea profitului întreprinderii.8. Planificarea financiară.

9.1. Esenţa şi funcţiile finanţelor întreprinderii.

Mecanismul financiar

Pornind de la axioma că finanţele în general sunt relaţii economice cu caracter monetar, care apar între diferite persoane fizice şi/sau juridice, prin intermediul cărora se formează, repartizează şi utilizează fondurile de mijloace băneşti, deducem că finanţele întreprinderii reprezintă relaţiile prin intermediul cărora se realizeatză raporturile băneşti între interne şi externe ale agentului economic.

Sistemul financiar al Republicii Moldova include: finanţele de stat (Bugetul de stat, Bugetul asigurărilor sociale de stat şi

alte fonduri extrabugetare (fondul de asigurare medicală obligatorie etc.);

finanţele administrării publice locale (bugete locale, fondurile extrabugetare locale etc.);

finanţele întreprinderilor.La nivelul finanţelor de stat are loc elaborarea şi realizarea politicii de

stat unice a ţării, de care în mare măsură depinde şi eficienţa activităţii întreprinderilor.Finanţele întreprinderilor au o anumită poziţie în structura sistemului financiar al ţării, deoarece anume la nivelul întreprinderilor se formează masa principală a resurselor financiare ale statului. De exemplu, în partea de venit a bugetului de stat al Republicii Moldova 85% constituie încasările fiscale.

Finanţele întreprinderii exercită următoarele funcţii: asiguratorie, distributivă (stimulativă) şi de control [1, p.16].

Funcţia asiguratorie constă în formarea sistematică în volumul necesar a mijloacelor băneşti din diverse surse pentru asigurarea activităţii

222

curente a întreprinderii şi realizarea obiectivelor ei strategice de dezvoltare.

Funcţia distributivă a finanţelor constă în faptul că finanţele contribuie la formarea şi utilizarea tuturor veniturilor şi fondurilor băneşti, de care dispune întreprinderea. Exercitând funcţia distributivă, finanţele deservesc întregul proces de reproducţie, asigurându-i funcţionarea fără întrerupere şi influenţând asupra tuturor stadiilor acestuia. În afară de aceasta, distribuţia corectă a mijloacelor băneşti stimulează îmbunătăţirea activităţii generale a întreprinderii.

Capacitatea finanţelor de a reflecta calitativ procesul de reproducţie permite controlul lui. Temelia funcţiei de control o constituie mişcarea resurselor financiare atât sub formă de fonduri, cât şi în afara fondurilor. Funcţia de control se realizeată prin două modalităţi – prin indicii financiari din gestiunea contabilă, statistică şi operativă; implicarea financiară.

La baza organizării finanţelor întreprinderii stau următoarele principii: independenţa în domeniul activităţii economico-financiare; autofinanţarea; interesul faţă de rezultatele activităţii; responsabilitatea pentru aceste rezultate; formarea rezervelor financiare; divizarea mijloacelor în mijloace proprii şi de împrumut; primordialitatea executării obligaţiilor bugetare şi fondurile extrabugetare de stat; controlul financiar asupra activităţii întreprinderii.

În componenţa relaţiilor financiare se delimitează următoarele grupe de relaţii băneşti ale întreprinderilor: cu fondatorii – privind formarea veniturilor primare, formarea şi

utilizarea fondurilor cu destunaţie intraeconomică (a capitalului social, fondului de dezvoltare a producţiei, fondurilor de stimulare etc.);

cu partenerii – în vederea repartizării finanţelor; concomitent mişcarea resurselor financiare se efectuează în mod neformal (plata şi încasarea amenzilor în caz de încălcare a obligaţiilor contractuale, plata diverselor cote şi cotizaţii, participarea la distribuirea profitului de la activitatea mixtă, procurarea hârtiilor de valoare ale altor întreprinderi şi ale statului, obţinerea dividendelor din acestea etc.);

cu consumatorii de producţie, cu care întreprinderea la încheierea contractului, alege independent forma şi tipul contractelor, stabileşte condiţiile de îndeplinire a obligaţiilor şi modul de sancţionare, formează preţurile la producţia şi serviciile proprii şi apreciază temeinicia preţurilor propese de furnizori. Factorii enumeraţi mai sus influenţiază esenţial asupra rezultalelor financiare finite;

223

cu societăţile de asigurare – referitor la diversele tipuri de asigurare obligatorie şi benevolă;

cu sistemul bancar – privind deservirea de casă şi prin intermediul conturilor în legătură cu obţinerea sau stingerea împrumuturilor, plata dobânzilor, precum şi punerea la dispoziţia băncilor în folosinţă provizorie a mijloacelor băneşti libere; efectuarea decontărilor prin virament;

cu statul – privind formarea şi utilizarea fondurilor bugetare şi extrabugetare. Această grupă de relaţii monetare se realizează prin plata în buget sau în fondurile extrabugetare a diverselor impozite, taxe, cotizaţii etc. Pe de altă parte, se efectuează finanţarea din buget a sferei reproductive, programelor cu destinaţie specială etc.;

cu structurile administrative superioare – relaţii reciproce “pe verticală” şi “pe orizontală” în legătură cu redistribuirea intraramurală a resurselor financiare.Mecanismul financiar constă din 5 elemente interdependente ce

contribuie la organizarea, planificarea şi stimularea utilizării resurselor financiare: metodele financiare, pârghiile financiare, cadrul juridic, asigurarea normativă şi informaţională [3, p.182].

Metodele financiare sunt modalităţile de influenţă a relaţiilor financiare asupra procesului economic, care acţionează în două direcţii: în direcţia circulaţiei resurselor financiare şi relaţiilor de piaţă, ce ţin de compararea cheltuielilor cu rezultatele, stimularea materială şi responsabilitatea pentru utilizarea eficientă a mijloacelor băneşti. Acţiunea metodelor financiare se manifestă în acumularea fondurilor băneşti.

Pârghiile financiare sunt instrumente de acţiune financiară.Cadrul juridic a funcţionării mecanismului financiar include actele

legislative, hotărârile, ordinele şi alte documente de drept.Asigurarea normativă a funcţionării mecanismului financiar cuprinde

instrucţiunile, normativele, normele, cotele tarifare, instrucţiunile metodice şi explicative etc.

Asigurarea informaţională a funcţionării mecanismului financiar constituie diversele informaţii de ordin economic, financiar, comercial etc.

Complexitatea activităţii financiare a firmelor antreprenoriale în condiţiile de formare a economiei de piaţă necesită reglementarea de stat a ei, care se efectuează în următoarele direcţii [1, p.26]: reglementarea aspectelor financiare ale creării organizaţiilor

antreprenoriale; reglementarea fiscală;

224

reglementarea modului de amortizare a fondurilor fixe şi formelor de efectuare a decontărilor între firme şi organizaţii;

reglementarea operaţiunilor valutare realizate de firme; reglementarea activităţii investiţionale a firmelor; reglementarea operaţiunilor creditare; reglementarea procedurilor de declarare a falimentului firmelor.

9.2. Resursele financiare ale întreprinderii

Resursele financiare constituie mijloacele de care dispune întreprinderea şi care sunt destinate pentru executarea cheltuielilor curente şi a cheltuielilor privind reproducţia lărgită, pentru îndeplinirea angajamentelor financiare şi stimularea economică a lucrătorilor.

Resursele financiare ale firmei antreprenoriale pot fi definite ca totalitatea veniturilor băneşti şi încasărilor din exterior, aflate la dispoziţia întreprinderii şi destinate pentru îndeplinirea angajamentelor financiare şi executarea cheltuielilor curente şi a cheltuielilor privind reproducţia lărgită.

O parte a resurselor financiare, pe care întreprinderea le pune în circulaţie şi care aduc venit din această circulaţue, se numeşte capital, prezentându-se drept formă modificată a resurselor financiare. Cu alte cuvinte, capitalul constituie o parte substanţială a resurselor financiare, avansată şi investită în producţie cu scopul de a obţine profit.

Formarea resurselor financiare se efectuează în baza mai multor surse. Formarea iniţială a resurselor financiare are loc în momentul constituirii întreprinderii, când se formează capitalul ei social (acţionar sau depozitar). Capitalul social este proprietatea întreprinderii, creată din contul mijloacelor depuse de fondatori. Legislaţia în vigoare stabileşte cotele minimale ale capitalului social pentru întreprinderile de diverse tipuri şi forme juridico-organizatorice.

Resursele financiare se formează în temei pe contul profitului (de la activitatea de bază şi alte genuri de activitate), precum şi în urma încasărilor de realizare a bunurilor, a pasivelor stabile, diverselor încasări cu destinaţie specială, cotizaţiilor acţionare şi a altor cotizaţii achitate de membrii colectivului de muncă. La pasivele stabile se raportează capitalul de rezervă şi alte capitaluri; împrumuturile pe termen lung; datoriile creditoare puse de întreprindere în permanentă circulaţie (la salariu din cauza diferenţei dintre termenul de plată şi plata reală, la decontările în fondurile extrabugetare, în bugetul de stat, la achitarea cu cumpărătorii şi furnizorii etc.).

225

Resursele financiare considerabile, mai ales în cadrul întreprinderilor noi în stadiu de construcţie şi a celor ce se reconstruiesc, pot fi mobilizate pe piaţa financiară cu ajutorul vânzării acţiunilor, obligaţiunilor şi altor tipuri ale hârtiilor de valoare, emise de întreprinderea dată; al dividendelor şi dobânzilor la hârtiile de valoare ale altor emitenţi; veniturilor de la operaţiunile financiare; creditelor.

Întreprinderile pot obţine resurse financiare de la asociaţiile şi concernele din care fac parte; de la organizaţiile de resort, în cazul când îşi menţin structura ramurală; de la organele administraţiei publice sub formă de subvenţii bugetare; de la organizaţiile de asigurare.

Structura resurselor fainanciare ale întreprinderii este redată pe desenul 9.1.

Desenul 9.1. Structura resurselor financiare ale întreprinderii [3, p. 185].

Un asepect important al activităţii financiare a întreprinderii este formarea şi utilizarea fondurilor monetare în procesul activităţii economice de producţie. Cu ajutorul acestora se efectuează asigurarea activităţii economice cu mijloace băneşti, precum şi extinderea producţiei; finanţarea progresului tehnico-ştiinţific; însuşirea şi implementarea tehnicii noi; stimularea economică; achitarea cu bugetul şi băncile.

226

Resursele financiare ale întreprinderii

Formate din contul mijloacelor proprii şi echivalente

Profitul de la activitatea de bază

Venitul de la realizarea bunurilor

Vetitul de la operaţiunile extrarealizare

Pasivele stabileÎncasările cu destinaţie

specialăCotele acţionare şi alte

cotizaţii ale membrilor colectivului de muncă etc.

Mobilizate pe piaţa financiară

Vânzarea hârtiilor de valoare proprii

Dividende şi dobânzi de la hârtiile de valoare ale altor emitenţi

Credite

Acumulate în procesul de redistribuţie

Compensaţiile de asigurare

Resursele financiare, obţinute de la concerne, asociaţii, structurile ramurale

Resursele financiare ce se formează de la participarea cu cotă

Subvenţiile bugetare etc.

Fonduriler băneşti ale întreprinderii pot fi divizate în patru grupe [1, p.61]: fondurile de mijloace proprii; fondurile de mijloace atrase; fondurile de mijloace împrumutate; fondurile băneşti operative. În afară de acestea, la întreprindere mai pot fi create şi alte fonduri de mijloace băneşti: pentru stingerea creditelor bancare, însuşirea tehnicii noi, lucrărilor de cercetare ştiinţifică, defalcări ale organizaţiei de resort.

Utilizarea resurselor financiare de către întreprindere se efectuează în următoarele domenii:

cheltuieli curente pentru producţie şi realizarea produselor (lucrărilor, serviciilor);

investirea mijloacelor în alocaţii de capital pentru extinderea producţiei şi reutilarea ei tehnică, cu utilizarea activelor nemateriale;

investirea resurselor financiare în hârtii de valoare; plăţile către sistemul financiar-bancar, defalcările în fondurile

extrabugetare; formarea diverselor fonduri băneşti şi rezerve (pentru

dezvoltare, precum şi fondurilor de stimulare şi cu caracter social); în scopuri de caritate, sponsorizare etc.

9.3. Caracteristica generală a impozitelor plătite de întreprindere

Impozitele sunt plăţile obligatorii în buget şi fondurile extrabugetare cu mărimi şi termene stabilite prin lege. Sistemul fiscal este totalitatea diverselor tipuri de impozite, la formarea şi calculul cărora se realizează următoarele principii: omogenitatea, o singură sumă se impozitează o singură dată, principiu

care în realitate adesea se încalcă; echitatea fiscală, atitudinea statului faţă de contribuabili din punctul de

vedere al regulilor generale, aceleaşi pentru toţi; determinarea, modul de impozitare (taxele, termenele, cadrul

impozitării) ce se stabileşte din timp; gratuitatea, adică statul nu acordă contribuabililor nici un fel de

echivalent în schimbul mijloacelor depuse de aceştia în buget.Deosebirile în ce priveşte mărimea cotelor impozabile în diverse state

sunt esenţiale. Dar deseori o deosebire şi mai mare se observă referitor la majorarea suplimentară a bazei impozabile şi a termenelor de plată a impozitelor în buget. De exemplu, în Republica Moldova, deşi cota impozitului pe venit e mai mică decât în unele ţări dezvolate, baza

227

impozabilă s-a dovedit a fi în medie de 1,5-2 ori mai ridicată 20%, decât în multe alte state.

Conform Codului fiscal, în Republica Moldova se disting 2 niveluri ale impozitelor: impozite generale de stat şi impozite locale (tabelul 9.2.).

Impozitele generale de stat se stabilesc prin actele legislative ale Republicii Moldova şi se percep pe întregul teritoriu al statului. Cotele concrete ale acestor impozite se stabilesc de către Legea cu privire la bugetul de stat.

Tabelul 9.2. Sistemul fiscal al Republicii Moldova [15, p.92].Impozite de stat (republicane) Impozite locale

În sistemul impozitelor (taxelor) de stat (republicane) intră:

a) impozitul pe venit;b) taxe pe valoarea adăugată;c) accizele;d) impozitul ptovat;e) taxa vamală;f) plăţile percepute în fondul rutier.

Sistemul de impozite şi taxe cuprinde:a) impozitul funciar;b) impozitul imobiliar;c) impozitul pentru utilizarea resurselor naturale;d) taxa pentru amenajarea teritoriului;e) taxa pentru dreptul de a organiza licitaţii şi loterii

locale; f) taxa hotelieră;g) taxa pentru amplasarea reclamei;h) taxa pentru dreptul de a folosi simbolurile locale;i) taxa pentru amplasarea obiectelor comerciale;j) taxa pe piaţă;k) taxa pentru parcarea autotransportului;l) taxa balneară;m) impozit pentru posesorii de câini;n) taxa pentru dreptul de filmare;o) taxa pentru trecerea frontierei de stat;p) taxa pentru dreptul de comerţ pe teritoriul vamal;q) taxa pentru dreptul de prestare a serviciilor de

transportare a călătorilor.

Pentru întreprindere sunt foarte importante sursele din care va putea plăti diversele impozite. Impozitele în funcţie de sursele lor de acoperire se grupează în modul următor [3, p.199]:

1. Impozitele, cheltuielile mărimea cărora se include în preţul de cost al producţiei (lucrărilor, serviciilor): impozitul funciar; impozitul rutier; impozitul pentru transport, impozitul pentru posesorii mijloacelor de transport.

2. Impozitele, cheltuielile volumul cărora se include în încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor): TVA, accizele, tarifele de export.

3. Impozitele, cheltuielile volumul cărora se include în rezultatele financiare: impozitul pe profit, pe bunurile întreprinderilor, pentru reclamă, amenajarea şi curăţirea teritoriului, întreţinerea fondului locativ

228

şi a obiectelor din sfera socială, pentru necesităţile instituţiilor de învăţământ, taxa pentru parcarea automobilelor etc.

4. Impozitele, cheltuielile volumul cărora se acoperă din profitul rămas la dispoziţia întreprinderilor. Ele cuprind impozitele locale: pentru revânzarea automobilelor şi tehnicii de calcul, taxa de licenţă pentru dreptul comercial, taxa pentru tranzacţiile bursiere, impozitul pentru construcţia obiectelor cu destinaţie de producţie în zonele balneare etc.

9.4. Impozitarea şi distribuţia profitului întreprinderilorUnul dintre principalele impozite pe care le plătesc întreprinderile este

impozitul pe venit, calculat din profitul impozabil la cota de 20%, din care 10% se transferă în bugetul republican, iar până la 10% - în bugetele locale.

=

Desenul 9.7. Articolele de venit impozabile [3, p.200].

În scopul impozitării din venitul global se exclud: profitul de la alte genuri de activitate la care cota impozabilă diferă de 20%; defalcările în fondul de rezervă; facilităţile etc. (des.9.7).

Referitor la impozitul pe venit sunt prevăzute o serie de facilităţi. Din profitul impozabil se scad sumele: alocate pentru finanţarea investiţiilor capitale cu destinaţie de

producţie, construcţia de locuinţe, precum şi pentru stingerea creditelor bancare în aceste scopuri;

cheltuielilor efectuate de întreprinderi pentru întreţinerea obiectelor din sfera socială ce se află la balanţa lor, precum şi cheltuielile în aceste scopuri în cazul participării cu cotă;

229

Renta:veniturile de la hârtiile de valoare (15%);veniturile de la participarea cu cotă în alte

întreprinderi (15%);veniturile de la businessul jocurilor de noroc (90%);veniturile de la saloanele video (70%);profitul de la activitatea de intermediere (45%);profitul de la activitatea de asigurare şi bursieră

(43%);profitul de la unele tranzacţii bancare şi de broker

(43%);defalcările în fondurile de rezervă (nu mai mult de

50% din profitul impozabil);profitul de la realizarea produselor agricole (în afafă

de întreprinderile agricole industriale);diferenţele de curs pozitive (mărirea cu suma

diferenţelor de curs negative); facilităţile etc.

Profitul impozabil(calculat)

Profitul global

cotizaţiilor în scopuri filantropice, dar nu mai mult de 3% din profitul impozabil;

alocate de întreprinderi pentru executarea cercetărilor ştiinţifice şi a lucrărilor de proiectare, dar nu mai mult de 10% în total din profitul impozabil, etc.Cota impozitului pe profitul întreprinderii se reduce cu 50%, în cazul

când numărul handicapaţilor constituie nu mai puţin de 50% din numărul total al lucrătorilor ei.

Nu plătesc impozitul pe profit în primii 2 ani de activitate întreprinderile mici care se ocupă de producerea şi prelucrarea produselor agricole, fabricarea produselor, mărfurilor de larg consum, a materialelor de construcţie, tehnicii medicale, medicamentelor etc. Facilităţile se acordă atunci, când încasările de la genurile de activitate menţionate depăşesc 70% din suma totală a încasărilor. Concomitent, suma totală a facilităţilor enumerate aici şi a unei serii de alte facilităţi nu trebuie să diminueze suma de facto a impozitului, calculată fără a se ţine cont de facilităţi, cu mai mult de 50%.

Distribuţia profitului întreprinderii la modul cel mai general este redată în desenul 9.8.

Desenul 9.8. Distribuţia profitului întreprinderii.

Există şi o variantă mai simplă de utilizate a profitului net, când nu se formează fonduri planificate de acumulare şi consum. Însă la întreprinderile mari existenţa acestora ajută la repartizarea mai raţională a mijloacelor financiare şi exercitarea controlului asupra utilizării lor.

Fondul de acumulare, format în baza profitului, se utilizează pentru procurarea şi construcţia fondurilor fixe de producţie şi neproductive şi efectuarea altor investiţii capitale cu caracter irecuperabil. Din fondul de

230

Profitul global

Profitul net Impozitul pe profit

Fondul de acumulare

Fondul de consum

Fondul de rezervă

Profitul pentru distribuire între fondatori

(acţionari)

acumulare se finanţează unele cheltuieli cu caracter irecuperabil: pentru efectuarea cercetărilor ştiinţifice; pentru măsurile de ocrotire a naturii etc.

Fondul de consum se utilizează pentru finanţarea necesităţilor de ordin social şi stimularea materială a lucrătorilor: plata premiilor, ce nu ţin de activitatea de producţie (pentru munca îndelungată, cu ocazia sărbătorilor etc.); acordarea asistenţei materiale; plata foilor balneare, a tratamentului; plata dividendelor etc.

Fondul de rezervă este destinat pentru acoperirea pierderilor neprevăzute, cauzate de calamităţile naturale şi a pierderilor de balanţă. Defalcările în fondul de rezervă al societăţii pe acţiuni,bunăoară, nu trebuie să constituie mai puţin de 15%, iar în fondul de rezervă al întreprinderii mixte – nu mai puţin de 25% din capitalul ei social. Anume la aceste niveluri are loc diminuarea profitului impozabil, dar cu nu mai puţin cu 50%. Plafonul de sus al mărimii fondului de rezervă nu e stabilit. Însă, ţinând cont de caracterul limitat al utilizării mijloacelor, probabil nu ar fi raţională crearea unor fonduri de rezervă ce ar depăşi cu mult sumele care au facilităţi la impozitarea profitului.

9.5. Planificarea financiarăÎn condiţiile actuale întreprinderea conform planului finaciar îşi

stabileşte singură direcţiile de utilizare a profitului, ce îi râmâne la dispoziţie după achitarea impozitelor.

Scopul întocmirii planului financiar este de a se stabili volumul posibil al resurselor financiare, capitalului şi rezervelor în baza pronosticării rezultatelor financiare. Un element important al planificării financiare este strategia ei, adică determinarea centrelor de venit (profit) şi a centrelor de cheltuieli ale agentului economic. De exemplu, în ţările occidentale multe firme respectă regula “douăzeci pe optzeci ”, adică 20% cheltuieli de capital trebuie să genereze 80% profit. Prin urmare, celelalte 80% alocaţii de capital generează numai 20% profit.

Planificarea presupune desfăşurarea activităţii de producţie, comerciale şi financiare a întreprinderii (firmei), astfel încât să influenţeze rezultatele financiare finale în ansamblu. Planificarea financiară la firma antreprenorială include trei subsisteme principale: planificarea financiară de perspectivă, curentă şi operativă [1, c.339].

În corespundere cu aceasta există planuri financiare de perspectivă (planuri strategice, inclusiv pe 3-5 ani), curente (pe un an) şi operative (pe decadă, lună, trimestru).

231

Planul financiar de perspectivă stabileşte indicatorii cei mai importanţi, proporţiile şi ritmul reproducţiei lărgite. Planul pentru cinci ani constituie principala formă de realizare a obiectivelor şi sarcinilor de dezvoltare a întreprinderilor, strategiei investiţiilor şi acumulărilor preconizate. Planul financiar de cinci ani, de regulă, constituie secretul comercial al întreprinderii.

Planificarea financiară curentă include bilanţul anual al veniturilor şi cheltuielilor, devizele de cheltuieli şi formare a fondurilor de mijloace băneşti: fondul salarial, fondul mijloacelor pentru dezvoltarea şi perfecţionarea producţiei (fondul de acumulare); fondul de mijloace pentru necesităţile sociale; fondul de rezervă şi alte fonduri.

Planificarea financiară operativă constă în întocmirea şi utulizarea calendarului de plăţi, care este un document financiar detaliat, ce reflectă circulaţia operativă a mijloacelor băneşti ale întreprinderii. Întocmirea şi folosirea calendarului de plăţi este realizarea funcţiei distributive şi de control a finanţelor întreprinderii.

La alcătuirea calendarelor trimestriale de plăţi se evidenţiază tendinţele şi problemele ce ţin de activitatea întreprinderii. Rezultatele analizei se utilizează la elaborarea planului ordinar al activităţii financiare curente, modelul căruia este redat mai jos (tab.9.3).

Tabelul 9.3. Planul financiar al întreprinderii(Bilanţul veniturilor şi cheltuielilor) [3, p.204-205].

Nr.d/o Denumirea indicatorului Suma un. mon.

Veniturile şi încasările de mijloace1 Profitul de la realizarea producţiei, mărfurilor, lucrărilor, serviciilor 386002 Profitul de la realizarea altor active, inclusiv rezerve materiale şi active

nemateriale2300

3 Profitul de la realizarea şi înstrăinarea fondurilor fixe 78004 Veniturile de la participarea cu cotă în alte întreprinderi 24005 Veniturile de la acţiuni, obligaţii şi alte hârtii de valoare 8006 Diferenţele de curs, veniturile de la vânzarea (procurarea) valutei la licitaţii 6007 Defalcările de amortizare 94208 Împrumuturile bancare pe termen lung 27009 Plata de arendă supra costului bunurilor realizate prin leasing 30010 Împrumuturile pentru completarea fondurilor circulante 148011 Alte venituri şi încasări de mijloace 5000

Total venituri şi încasări 71400 Cheltuielile şi defalcările de mijloace

1 Impozitul pe ptofitul întreprinderii 161002 Impozitul pe bunurile întreprinderii 4003 Dividendele acţionarilor 86004 Investiţii capitale (alocaţii pe termen lung) 108005 Alocaţii financiare pe termen lung 13006 Stingerea împrumuturilor pe termen lung şi plata dobânzilor la acestea 8707 3900232

Completarea mijloacelor circulante8 Stingerea împrumuturilor pentru completarea mijloacelor circulante 2009 Ieftinirea mărfurilor 18010 Rezerva de stingere a datoriilor compromise 15011 Defalcările în fondul de acumulare 872012 Defalcările în fondul pentru cercetările ştiinţifice şi lucrările de proiectare 547013 Defalcările în fondul mijloacelor pentru necesităţile sociale 180014 Defalcările în fondul pentru asistenţă materială 45015 Fondul de asigurări (de rezervă) 386016 Alte cheltuieli şi defalcări 5000

Total cheltuieli şi defalcări 71400

Planul financiar al întreprinderii este însoţit de un tabel de verificare (tab. 9.4). Tabelul de mai jos, de exemplu, permite a se răspunde la întrebările privind distribuţia pe articole a veniturilor obţinute şi orientarea corectă în prevederile planului financiar al întreprinderii.

La întocmirea planului-business al întreprinderii (firmei), de asemenea, o atenţie deosebită se atrage planificării financiare, ce prevede măsurile pentru asanarea ei financiară. Concomitent, planul-business conţine următoarele compartimente: caracteristica generală a întreprinderii; datele concise privind planul de asanare financiară; analiza stării financiare a întreprinderii; măsurile pentru reastabilirea solvabilităţii şi de menţinere a activităţii eficiente; piaţa şi concurenţa; activitatea în sfera marketingului întreprinderii; planul de producţie; planul financiar.

Planul financiar conţine materiale generalizatoare referitoare la toate celelalte compartimente în expresie valorică şi include o serie de documente, printre care: pronosticul volumului de realizare; pronosticul veniturilor şi cheltuielilor; pronosticul încasărilor şi plăţilor băneşti; bilanţul generalizator al activelor şi pasivelor; planul privind sursele şi utilizarea mijloacelor; calculul punctului de atingere a rentabilităţii (autorecuperabilităţii) [vezi 1, p.356].

În procesul activităţii financiare a întreprinderii este necesar să se ţină cont de impactul diverselor riscuri. Activitatea financiară a întreprinderii (firmei) este supusă multor riscuri, care influenţează negativ asupra rezultatelor activităţii ei. Riscurile financiare apar în urma circulaţiei fluxurilor financiare şi se manifestă în temei pe pieţele de resurse financiare.

Principalele tipuri de riscuri financiare sunt redate în desenul 9.9.

233

Tipurile riscurilor financiare

Desenul 9.9 Principalele tipuri de riscuri financiare [1, p.368].

234

Ris

cul i

nfla

ţiei

Ris

cul f

isca

l

Ris

cul c

redi

tar

Ris

cul d

epoz

itar

Ris

cul v

alut

ar

Ris

cul d

obân

zilo

r

Ris

cul b

usin

essu

lui

Tabelul 9.4. Tabelul de verificare ce însoţeşte bilanţul de venituri şi cheltuieli [ 3, p. 207].

Venituri şi încasăriCheltuieli şi defalcări

Profitul de la realiza

rea produc

ţiei

Profitul de la

realizarea altor active

Profitul de la

realizarea

fondurilor fixe

Venituri de la

participarea cu cotă

Venituri de la

hâttiile de valoare

Venituri de la

valută

Defalcări de

amortizare

Împrumuturi bancar

e pe termen lung

Arenda şi plăţile de leasing

Împrumuturile

pentru completar

ea mijloacel

or circulante

Alte venituri

Toralccheltui

eli

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13

Impozitul de profit 12188 740 2500 3600 120 192 16100Impozitul pe bunuri 4000 4000Dividendele acţionarilor

8600 8600

Investiţii capitale 1200 6600 2700 300 10800Alocaţii financiare 892 408 1300Stingerea datoriilor la împrumuturi

870 870

Completarea mijloacelor circulante

2420 1480 3900

Stingerea împrumuturilor pentru completarea mijloacelor circulante

200 200

Ieftinirea mărfurilor 180 180Rezerva de stingere a datoriilor

150 150

Fondul de acumulare 1080 2100 2-40 680 2820 8720Fondul pentru necesităţile sociale

1800 1800

Fondul pentru CŞLP 2802 668 2000 5470Fondul de asistenţă materială

450 450

Fondul de asigurări (de rezervă)

3860 3860

Alte cheltuieli 5000 5000Total venituri 38600 2300 7800 2400 800 600 9420 2700 300 1480 5000 71400

235

Ne vom limita aici doar la o succintă enumerare a criteriilor lor esenţiale.

Principalele riscuri financiare pot fi clasificate conform următoarelor criterii: după posibilităţile de asigurare: risc asigurat; risc neasigurat; după nivelul admisibilităţii financiare: risc admisibil; risc critic; risc

catastrofal; după sfera de apariţie: risc din exterior; risc intern; după posibilităţile de previziune: risc prognozabil; risc neprognozabil; după durata acţiunii: risc permanent; risc provizoriu; după consecinţele posibile: risc ce se poate solda cu pierderi financiare;

risc ce duce la scăparea câştigului; riscul ce poate aduce pierderi sau venituri suplimentare; după volumul în care apare: riscul unei singure operaţiuni financiare;

riscul diverselor genuri de activitate financiară; riscul activităţii financiare a firmei în ansamblu;

după posibilitatea clasificării ulterioare: risc simplu; risc complex.Sarcina firmei antreprenoriale este de a risca în mod raţional, în

limitele dincolo de care ar putea falimenta.

Concluzii1. Finanţele sunt relaţiile băneşti ce exprimă formarea şi utilizarea

fondurilor băneşti în procesul rotaţiei lor. Finanţele întreprinderii exercită funcţii de distribuţie (stimulatorie) şi control. Relaţiile băneşti ale întreprinderii ţin de formarea şi distribuţia veniturilor şi acumulărilor băneşti a agenţilor economici şi utilizarea acestora pentru îndeplinirea obligaţiilor faţă de sistemele financiar şi bancar în vederea finanţării cheltuielilor curente şi cheltuielilor pentru extinderea producţiei, asigurarea socială şi stimularea materială a lucrătorilor.

2. Preţul de cost al producţiei (lucrărilor, serviciilor) este estimarea valorică a resurselor naturale, materiei prime, materialelor, combustibilului, energiei, fondurilor fixe, resurselor de muncă utilizate în procesul fabricării produselor (executării lucrărilor, serviciilor), precum şi a altor cheltuieli pentru fabricarea producţiei şi realizarea ei.

3. Încasările de la realizarea producţiei constituie suma mijloacelor băneşti obţinută de întreprindere în urma vânzărilor produselor fabricate, lucrărilor executate şi serviciilor prestate. Aceasta e sursa principală de

236

mijloace utilizată pentru compensarea cheltuielilor şi formarea veniturilor întreprinderii.

4. Profitul este sursa principală de resurse funanciare a întreprinderii, care ţine nemijlocit de obţinerea venitului global. Venitul global al întreprinderii sunt încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor) minus cheltuielile materiale, adică includ retribuţia muncii şi profitul.

5. Impozitele sunt cotizaţiile obligatorii vărsate în buget şi fondurile extrabugetare, în mărimile şi termenele stabilite de lege.

6. În condiţiile actuale întreprinderea cu ajutorul planului financiar îşi stabileşte de sine stătător direcţiile de utilizare a profitului ce îi rămâne la dispoziţie după achitarea impozitelor.

Subiecte de autoevaluare1. În ce constă esenţa şi care sunt funcţiile finanţelor întreprinderii?2. Care este conţinutul şi structura resurselor financiare ale întreprinderii?3. Care este structura cheltuielilor suportate de întreprindere?4. Cum se tratează noţiunea de profit şi care sunt factorii ce influenţează

mărimea acestuia?5. Care este caracteristica generală a impozitelor pe care le plăteşte

întreprinderea?6. Care este sistemul de impozitare şi cum se distribuie profitul

întreprinderii?7. În ce constă funcţia de planificare financiară la întreprindere?

Bibliografie 1. Ковалева А.М., Лапуста М.Г., Скамай Л.Г. Финансы фирмы: Учебник. –

М.: ИНФРА-М, 2001. - 416с.2. Курс экономики: Учебник / Под ред.Б.А.Райзберга. – ИНФРА-М, 1997. –

720 с.3. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.:

ИНФРА-М, 1998. – 416 с.4. Бланк И.М. Основы финансового менеджмента. Т.1. К.: Ника-центр,

1999.5. Бланк И.М. Основы финансового менеджмента. Т.2. К.: Ника-центр,

1999.6. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный

экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.

7. Petru Roşca. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.

237

8. Petru Roşca. Culegere didactico+metodică. Texte şi probleme la “Economia generală”. Ch., 1997. –196 p

9. Современный финансово-кредитный словарь/Под ред. М.Г.Лапусты, П.С.Никольского. –М, 1999.

10. Финансы предприятий: Учеб. пособие / Колл. авт. под ред. Е.И.Бородиной. – М, ЮНИТИ, 1995.

11. Ворст И, Ревентлоу П. Экономика фирмы: Учебник. Пер. с датского. – М, 1994. – 272 с.

12. Antonin N., ş.a. – Finanţele întreprinderii. Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1993.

13. Şcerban Petre – Analiza activităţii economico-financiare. Manual pentru profil economic. Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., - Bucureşti, 1996. –182p.

14. Справочник директора предприятия. – М.: ИНФРА-М, 1999.15. Справочник финансиста предприятия, 4-е изд./Под ред. М.Г.Лапусты. –

М.: ИНФРА-М, 1999.16. Zamăn Gh., Vileanu G. – Procesele investiţionale şi economia de tranziţie a

României. Bucureşti: Economistul, nr.110-113, 1998.17. Налоговый кодекс Республики Молдова, Ch., 1997. – 184p.18. Гражданский кодекс Республики Молдова19. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002.

Ch., 2002, S.A.”Crio”. - 306 p.20. Stratulat Oleg. Conceptul şi funcţiile finanţelor. Chişinău, ASEM, 1996. -56 p.21. Stratulat Oleg. Mecanismul financiar. Chişinău, ASEM, 1996. -79 p.

238

Capitolul 10

ACTIVITATEA INVESTIŢIONALĂ LA ÎNTREPRINDEREA INDUSTRIALĂ

9. Rolul investiţiilor şi al construcţiilor capitale în reproducţia fondurilor fixe

10. Organozarea lucrărilor de proiectare şi construcţii-montaj în cadrul construcţiilor capitale

11. Componenţa şi structura investiţiilor capinate12. Planificarea investiţiilor capitale şi a construcţiilor capitale13. Eficienţa economică a investiţiilor capitale şi căile de sporire a acesteia

10.1. Rolul investiţiilor şi al construcţiilor capitale

în reproducţia fondurilor fixe

Principala formă de reproducţie lărgită a fondurilor fixe o constituie construcţiile capitale – procesul de creare şi renovare a fondurilor fixe prin construcţia unur noi obiecte, extinderea, reconstrucţia sau reutilarea rehnică a întreprinderilor şi obiectelor în funcţiune.

Investiţii – înseamnă investirea pe termen lung a unor mijloace atât în unteriorul ţării, cât şi dincolo de hotarele ei, în scopul de a crea noi întreprinderi şi de a moderniza întreprinderile existente, a însuşi tehnica şi tehnologiile avansate, a majora volumul producţiei şi a obţine profit. Politica în domeniul investiţiilor stabileşte direcţiile prioritare ale investiţiilor capitale, de care depinde ridiicarea gradului de eficienţă a economiei, asigurarea unei cât mai substanţiale creşteri a volumului de producţie şi venitului naţional la fiecare leu cheltuit.

Investitor – este antreprenorul, organizaţia sau statul, care efectuează investiţii capinale pe termen lung într-o anumită afacere sau întreprindere în scopul de a obţine ptofit.

Investiţii capitale – sunt cheltuielile materiale, de muncă şi resursele băneşti orientate spre restabilirea şi suplimentarea fondurilor fixe. Sursa principală a investiţiilor capitale o constituie fondul de acumulări, destinat consolidării fondurilor fixe. Дalte surse sunt: fondul de amortizare, mijloacele implicate ale populaţiei pentru construcţia caselor de locuit.

239

Investiţiile au o structură ramificată. În opinia unor savanţi [7, p.206], capitalul se divizează în fizic şi monetar (bănesc), investiţiile de asemenea în moc tradiţional se împart în investiţii materiale şi băneşti. Investiţiile materiale sunt obiectele de producţie şi neproductive în stadiu de construcţie, utilajele şi maşinile, destinate pentru înlocuirea sau extinderea parcului de mijloace tehnice, majorarea rezervelor materiale etc. Investiţiile băneşti – constituie capitalul alocat pentru crearea investiţiilor materiale şi asigurarea producţiei de mărfuri investiţionale.

Investiţiile globale în producţie mai sunt denumite produs investiţional, destinat menţinerii şi majorării capitalului de bază (fondurilor fixe) şi a rezervelor. Investiţiile globale se compun din două componente. Una din ele se numeşte amortizare şi reprezintă resursele de investiţii necesare pentru compensarea uzurii fondurilor fixe; reparaţia lor, restabilirea nivelului lor iniţial, ce a precedat utilizarea lor în producţie. A doua componentă sunt investiţiile nete, adică invrstirea capitalului în scopul majorării, suplimentării fondurilor fixe prin construcţia clădirilor, instalaţiilor, unităţilor de producţie şi instalarea suplimentară a utilajelor,modernizarea capacităţilor de producţie în funcţiune

.De rând cu investiţuule în sfera producţiei materiale o mare parte din ele se alocăîn sfera socio-culturală, ştiinţă, învăţământ, ocrotirea sănătăţii, cultura fizică şi sport,informatică, protecţia mediului, pentru construcţia noilor obiecte în aceaste ramuri, perfecţionarea rehnicii şi tehnologiilor aplicate aici, efectuarea unor inovaţii

În funcţie de sfera în care se investesc mijloacele şi caracterul rezultatelor preconizate investiţiile se împart în reale şi financiare.

Investiţuule reale sunt mijloacele investire în ramurile economiei şi genurile de activitate economică ce asigură obţinerea capitalului real, adică majorarea mijloacelor de producţie, a valorilor şi rezervelor materiale.

Investiţiile financiare reprezintă mijloacele investite în acţiuni, obligaţii, cambii,alte hârtii de valoare şi instrumente financiare. Asemenra investiţii ca atare nu sporesc de la sine capitalul material real, dar sunt în stare să aducă profit, inclusiv speculativ, din contul modificării cursului hârtiilor de valoare în timp sau al diferenţe de curs în diverse locuri de procurare şi vânzare a acestora.

În componenţa investiţiilor financiare se disting aşa numitele investiţii de portofoliu. Persoanele care depun bani în hârtiile de valoare, procură în scopul de a-şi spori veniturile şi a diminua riscul un set de diverse tipuri ale hârtiilor de valoare, denumit portofoliu. De aici asemenea investiţii au şi primit denumirea de portofoliu.

240

În funcţie de scopul investiţiilor acestea pot fi amplasate скока pe termen lung şi pe termen scurt. Pe termen scurt sunt considerate investiţiile pentru o perioadă de circa o lună sau câteva luni. Investiţiile pe termen lung presupun investirea mijloacelor pe un an sau câţiva ani, uneori pe cîteva zeci de ani.

După criteriul apartenenţei investiţiilor acestea se împart în: de stat, private şi străine. Investiţiile de stat reprezintă o parte din venitul naţional sub foma mijloacelor din bugetul de stat, bugetele locale, depuse în dezvoltarea economiei. Investiţiile private (particulare) sunt mijloace nestatale investire de companii, antreprenori, populaţie. Străine se numesc investiţiile ce parvin din străinătate, acestea pot fi atât de stat, cât şi private.

Investiţiile cu adresă clar orientată se numesc investiţii în proiect. Proiectul investiţional – este programul pentru soluţionarea unei anumite probleme sau sarcini economice, având capacitatea de a transforma mijloacele investite într-un asemenea program în randament, venit, profit, efecte sociale numai după trecerea unei anumite perioade de timp de la începutul realizării proiectului şi alocării mijloacelor respective. Intervalul de timp dintre începutul investirii mijloacelor şi momentul obţinerii randamentului de la acestea se numeşte loch provizoriu.

Eficienţa dezvoltării economiei naţionale, a unor tamuri şi regiuni economice, a noilor forme de proprietate în multe privinţe depinde de caracterul politicii investiţionale, de orientarea ei spre o tot mai deplină şi mai raţională utilizare a tuturor tipurilor de resurse. Scopul principal al politicii contemporane în domeniul investiţiilor este trecerea economiei pe făgaş de dezvoltare intensivă cu reducerea ulterioară a cheltuielilor pentru creşterea extensivă a potenţialului de producţie şi majorarea investiţiilor în intensificarea utilizării fondurilor fixe de producţie în funcţiune.

În ultimii ani în republică au fost promovate o serie se acţiuni pentru ameliorarea climatului investiţional, însă situaţia în acest domeniu deocamdată rămâne critică. Volumul investiţiilor capitale şi al lucrărilor de construcţii-montaj s-a redus brusc. Restructurarea economiei se efectuează în condiţiile unei totale lipse de investiţii.

Analiza dinamicii investiţiilor capitale din ultimii zece ani vorbeşte despre daptul că volumul acestora în capitalul fix se reduce din an în an, constituind în anul 1999 doar 78% faţă de nivelul anului 1990, uar în comparaţie cu 1995 – numai 73% (vezi datele tabelului 10.1).

241

Tabelul 10.1. Indicatorii principali ai activităţii investiţionaleîn Republica Moldova (1995г. = 100%)

Indicatorii 1996 1997 1998 1999

Investiţii în capitalul fix – total 92 85 93 73Inclusiv pentru lucrările de construcţii-montaj 80 65 65 61 Investiţii în construcţia obiectelor:cu destinaţie de producţie 107 102 118 108cu destinaţie neproductivă 73 63 63 29

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova Ch.: Statistica, 2001, p.357

Cauzele unei asemenea situaţii sunt creşterea bruscă a preţurilor la toate tipurile de resurse, utilizate în construcţii, incertitudinea dinamicii lor în perspectivă şi problemele finanţării construcţiilor din contul mijloacelor proprii, reducerea alocaţiilor de la buget, insuficienţa de resurse creditare.

Este cunoscut faptul că volumul investiţiilor depinde de nivelul acumulărilor, adică de partea produsului intern brut economisită. Există o dependenţă directă între ritmul dezvoltării economice şi creşterea investiţiilor. Însă în anii perioadei de tranziţie cota acumulărilor în republică a scăzut foarte mult.

Experienţa mondială arată că ritmul înalt al dezvoltării economice se atinge în acele ţări, unde există o cotă înaltă a acumulărilor (mai mult de 25%) şi, respectiv, un înalt nivel al investiţiilor. Conform investigaţiilor, efectuate de savanţuu români Gheorghe Zamăn şi Grigore Vileanu, în anul 1995 din 133 ţări analizate în 56 cota acumulărilor în PIB a fost la nivelul de 22%. O cotă de acumulări în PIB mai mare de 25% a fost înregistrată în Finlanda – 43%, China – 40, Undonezia – 36, Singapore –33, Japonia – 29, Austria – 27, Chile – 27% [6]. Anume tot în aceste ţări, unde nivelul acumulărilor e înalt, în ultimii zece ani a dost asigurat şi un titm accelerat al dezvoltării economice.

Concomitent, nivelul investiţiilor în capitalul fix în Republica Moldova este deisebit de scăzut şi constituie doar 8-9% din PIB. În ultimii zece ani economia naţională a fost orientată spre susţinerea consumului intern. Volumul investiţiilor în capitalul fix în această perioadă s-a redus în permanenţă (cu excepţia anului 1998), constituind în anul 2000 în cifre reale doar 1/10 din volumul lor în anul 1990. Ponderea investiţiilor în PIB în această perioadă a diminuat de la 19% la 11%. Ponderea lor pentru reurilarea tehnică şi reconstrucţia întreprinderilor în funcţiune, precum şi

242

pentru extinderea lor în volumul total al investiţiilor a avut tendinţă de scădere, reflectând starea grea în care se află întreprinderile actuale [8, p.8].

După cum se arată în Strategia investiţională a Republicii Moldova [8, p.5], necesitatea majorării volumului de investiţii în economia naţională este dictată de dependenţa creşterii economice de trei factori principali: а) forţa de muncă; б) capitalul şi с) progresul tehnico-ştiinţific, care în ultimii zece ani au atins niveluri critice. În condiţiile de scădere continuă a volumului de investiţii o importanţă deisebită capătă utilizarea eficientă a potenţialului economic disponibil.

Construcţiile capitale dac parte din sfera producţiei cu ciclu de producţie de lungă durată şi se caracterizează printr-un număr considerabil de construcţii nefinisate. De aceea reducerea volumului de construcţiilor nefinisate constituie una din căile de mare importanţă pentru ridicarea gradului de eficienţă a investiţiilor capitale, deoarece în consecinţă se reduce volumul resurselor materiale, de muncă şi financiare, sustrase din circuitul economic.

10.2. Organozarea lucrărilor de proiectare şi construcţii-montaj în cadrul construcţiilor capitale

Construcţiile capitale – constituie procesul de creare a a fondurilor fixe de producţie şi neproductive prin construcţia unot obiecte noi, extinderea, reconstrucţia, reutilarea rehnică şi modernizarea obiectelor în funcţiune.

Construcţiile capitale cuprind toate stadiile construcţiei fondurilor fixe, începând de la proiectare obiectelor şi terminâns cu darea lor în exploatare. Stadiul decisiv al construcţiei capitale este efectuarea complexului lucrărilor de construcţii-montaj (LCM), reglarea şi probarea utilajului instalat şi asigurarea punerii în funcţiune a obiectelor de construcţie. Acesr stadiu se realizează de către industria construcţiilor ca ramură specială a producţiei materiale.

Construcţia capitală constituie un proces complicat, ce se caracterizează printr-o multitudine de de relaţii. Trăsăturile ei distinctive sunt: complexitatea obiectelor de construcţie, consumul mare de resurse materiale, de muncă şi financiare, complexitaea tehnică şi organizatorică a obiectelor pentru edificare, durata mare a ciclului de producţie.

Prin durata ciclului de construcţie a obiectului se subînţelege perioada (timpul) de la începutul planificării suprafeţei terenului pentru construcţia obiectului până la darea în exploatare a acestuia (aprobarea lucrărilor).

243

Ciclul genefal al construcţiei capitale a obiectului este timpul de la începutul proiectării lui până la darea în exploatare (aprobarea lucrărilor).

În timpul construcţiilor investiţiile capitale sunt scoase, într-un fel, din circuitul econimic general şi se află sub formă de construcţii nefinisate, de aceea nu au efect economic. Aceasta obligă la întocmirea studiului de fezabilitate respectiv, prin care să se argumenteze raţionalitatea şi eficienţa construcţiei. Programul construcţiei capitale a obiectului de fundamentează ştiinţific şi se realizează în următparele etape: planificarea construcţiei capitale, proiectarea construcţiei capitale, proiectarea şi organiuarea producţiei de construcţii, consolidarea bazei ei tehnico-materiale, aprobarea şi însuşirea capacităţilor de producţie şi a obiectelor date în exploatare.

Proiectul reprezintă totalitatea diverselor documente, în care sunt fixate calculele rehnice şi economice ale obiectului preconizat pentru construcţie sau reconstrucţie – desenele tehnice, nota explicativă, devizele de cheltuieli pentru construcţie şi alte materiale. De elaborarea proiectului şi devizelor se ocupă instituţii de proiectare speciale. Sarcina de proiectare a întreprinderilor industriale p întocmesc întreprinderile industriale (firmele), asociaţiile sau la cererea acestora de către întreprindere cu atragerea unor organizaţii de proiectare.

Se aplică de acemerea proiecte-tip, care reprezintă totalitatea desenelor de execuţie cu nota explicativă şi devizul respectiv, desrinate utilizării multiple la construcţia obiectelor similare ca dimensiune şi destinaţie (brutării, fabrici de lactate, combinate de carne, şcoli, spitale, alte obiecte). Însă proiectele-tip trebuie să fie legate de locul construcţiei, de condiţiile locale, adică desenele vor fi precizate la asemenea indicatori, cum sunt tipul solului, relieful localităţii, existenţa bazinelor naturale de apă, a resurselor energetice etc. În caz de necesitate organizaţiile de proiectare introduc corectivele necesare în proiectul-tip.

Etapa finală a studiului de fezabilitate al proiectului o constituie stabilirea profitului şi a rentabilităţii producţiei, precum şi a termenului de recuperabilitate a investiţiilor capitale. Proiectul elaborat al obiectului trebuie să fie cât mai efectiv din punct de vedere economic, în comparaţie cu alte variante de construcţie. Construcţia, precum şi reconstrucţia şi extinderea întreprinderilor pot fi efectuate de organizaţii de construcţii speciale – prin metoda de antrepriză, precum şi cu forţele şi mijloacele întreprinderilor sau ale altor organizaţii economice – prin metoda de gestiunie a construcţiei.

Un organ destul de eficient în sfera construcţiilor este Ministerul Ocrotirii Naturii, Construcţiilor şi Dezvoltare a Teritoriului al Republicii

244

Moldova. Funcţa lui principală este de a elabora cadrul normativ al construcţiilor: unificarea, standardizarea, cerinţele de calitate, securitatea etc. El participă la pregătirea proiectelor legilor respective şi ale altor acte normative în domeniul construcţiilor, exercită controlul asupra executării lor. Sub un control deosebit se află construcţiile nefinisate, provatizarea obiectelor şi alte aspecte.

Proiectul de investiţii trece câteva stadii. În primul rând se disting elaborarea şi realizarea proiectului. Elaborarea proiectului – este crearea modelului, a modului de acţiune până la atingerea obiectivelor proiectului, efectuarea calculelor, selectarea variantelor, argumentarea soluţiilor de proiect. Principalul la elaborarea proiectului de investiţii este pregătirea unui studiu de fezabilitate detaliat, care este documentul principal, în baza căruia se iau deciziile privind realizarea proioectului şi se repartizează investiţiile necesare proiectului. Realizarea proiectului este traducerea lui practică în fapt, transformarea celor proiectate în realităţi economice concrete, atingerea obiectivelor preconizate în proiect.

Perioada de timp de la începutul alocării investiţiilor şi până la obţinerea efectului final în rezultatul punerii în acţiune a investiţiilor, transformării lor în fonduri fixe în funcţiune se numeşte ciclu investiţional, sau ciclu de viaţă. Totodată se profilează trei faze (stadii) ale proiectului de investiţii (de viaţă a proiectului): 1) Faza preinvestiţională, ce poate fi divizată în trei părţi: studierea posibilităţilor, investigaţiile de pregătitoare (înainte de proiectare), estimarea efectuării studiului tehnico-economic; 2) Faza investiţională. Conţinutul principal al acestei faze executare a proiectului constă în transformarea investiţiilor băneşti intens alocate în facrori reali de obţinere a produsului prevăzut în proiect; 3) Faza finală, de exploatare corespunde timpului şi regimului de utilizare în producţie, de exploatare a obiectului creat conform proiectului de investiţii.

Modificările ce au loc la diverse faze ale ciclului investiţional (de viaţă)al proiectului sunt redate cu ajutorul graficului 8.1, unde se arată cum se schimbă în timp volumul resurselor investite, cheltuite pentru realizarea proiectului (partea de jos a graficului), şi mărimea venitului (profitului), ce caracterizează randamentul, efectul de la capitalul investit în proiect (partea de sus a graficului).

Venituri

Curba

veniturilor

245

0 t1 Timpul

t0

Curba

investiţiilor

Prima fază Faza a doua Faza a treia

a investiţiilor

Desenul 10.1. Modificarea cheltuielilor de investiţii şi a venitului de la acestea

la diferite stadii ale proiectului de investiţii [7, p.215].

Pe desenul 10.1. se vede că faza investiţională este cea mai costisitoare, dar încerând cu un oarecare momenr t0, ce corespunde cu momentul vânzării primei partide a mărfii, ce aduce profit, proiectul devine nu numai costisitor, ci şi, profitabil. În cea de a treia fază investiţiile se reduc într-o anumită măsură, deşi se mai menţin la cota tecesară, însă venitul de la vânzarea produsului în această fază depăşeşte cu mult cheltuielile de investiţii, din care cauză la un anumit moment t1, suma totală a venitului devine egală cu suma valorii capitalului investit în proiect, ceea ce vorbeşte despre atingerea punctului de recuperabilitate a proiectului.

În Republica Moldova la momentul actual există o mulţime de organizaţii şi întreprinderi, diverşi agenţi economici care se ocupă de activitatea în domeniul construcţiilor. Însă nu toate sunt în stare să lucreze calitativ. Drept confirmere serveşte numărul mare de avarii şi rebut în producţia de construcţii. Cauza principală a acestui fenomen este profesionalismul scăzut al multor structuri nou create, controlul slab al calităţii din partea serviciilor respective. În scopul de a ridica fradul de responsabilitate pentru calitatea construcţiilor a fost introdusă practica obţinerii licenţelor de stat pentru activitatea de construcţii. A fost stabilită lista genurilor de activitate şi lucrări, executate în baza licencelor.

10.4. Componenţa şi structura investiţiilor capitale

246

În sensul larg al cuvântului prin investiţii capitale se înţeleg toate alocaţiile legate de crearea, renovarea şi extinderea fondurilor fixe.

Investiţiile capitale constau din următoarele elemente principale: Cheltuielile pentru lucrările de construcţii-montaj (LCM) –

construcţia clădirilor şi a instalaţiilor, executarea lucrărilor de însuşire, pregătire şi planificare a teritoriului pentru construcţii, montajul utilajului tehnologic, operativ şi de alte tipuri;

Cheltuielile pentru procurarea diverselor maşini, mecanisme, instrumente şi inventar cu termenul de valabilitate nu mai mic de un an şi costul mai mare de 1000 lei unitatea;

Lucrările capitale şi cheltuielile pentru activitatea de proiectare şi investigaţii, întreţinerea direcţiei întreprinderii ce se construieşte şi supravegherea tehnică, pregătirea şi perfecţionarea cadrelor etc. Amploarea construcţiilor capitale se caracterizează prin volumul investiţiilor capitale şi al lucrărilor capitale executate.

În funcţie de criteriile, ce stau la baza clasificării, structura investiţiilor capitale poate fi: ramurală, teritorială, rehnologică, de reproducţie şi după forma de proprietate.

Distribuţia investiţiilor capitale pe ramuri caracterizează structura lor ramurală. Perfecţionarea acesteia se face pe calea majorării investiţiilor capitale absolute şi relative, alocate în scopul dezvoltării ramurilor progresiste (de bază) ale industriei, de care depinde sporirea eficienţei economice a producţiei sociale şi ritmul progresului tehnico-ştiinţific.

Fincţionarea normală a economiei taţionale în multe privinţe depinde de direcţiile de utilizare a investiţiilor. O structură fundamentată a investiţiilor, chiar şi în cazul resurselor limitate, poate asigura în scurt timp funcţionarea eficientă a economiei naţionale în ansamblu. În tabelul 8.2. este redată distribuţia investiţiilor capitale pe ramuruilr economiei naţionale din ultimii ani.

Datele din tabelul 10.2 vorbesc despre faptul că structura investiţiilor, creată în republică în ultimii ani nu este perfectă şi nu corespunde cerinţelor de dezvoltare economică. Cota investiţiilor în industria prelucrătoare, transporturi creşte, iar în asemenea ramuri importante ca agricultura şi energetuca scade, în timp ce aceste ramuri suportă lipsuri enorme de investiţii.

Tabelul 10.2. Structura investiţiilor în capitalul fix din Republica Moldova în principalele sfere de activitate (anii 1995-2000)

Indicatorii 1995 1996 1997 1998 1999 2000Investiţii în capitalul fux – total, mil. lei,

845,0 987,0 1202,0 1444,0 1592,0 1759,0

247

inclusiv: agricultură, silvicultură,

mil. lei, % faţă de total

91,110,8

97,99,9

118,49,8

81,75,7

56,73,7

60,23,4

industria prelucrătoare, mil. lei,

% faţă de total

163,819,4

269,627,3

359,029,9

380,926,4

330,620,8

255,414,5

energia electrică, gazele, apa, mil. lei,

% faţă de total

94,311,1

122,212,4

145,612,1

140,09,7

276,317,4

225,512,8

comerţ şi reparaţii, mil. lei,

% faţă de total

42,15,0

49,35,0

68,35,7

192,313,3

196,912,4

159,09,0

transporturi depozite, telecomunicaţii, mil. lei

% faţă de total83,79,9

122,612,4

130,510,9

222,915,4

408,325,6

770,743,8

imobile, mil. lei, % faţă de total

253,930,1

190,319,3

236,119,6

237,916,5

184,411,6

124,67,1

Sursa: Anuarele statistice ale Republicii Moldova, anii 1995-2000

În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă deciziile privind alocarea investiţiilor înclină tot mai mult spre agenţii economici particulari. De menţionat că în ultimii ani se face observată tendinţa de creştere a cotei investitiţiilor private şi străine, inclusiv a întreprinderilor mixte. Însă această creştere nu este semnificativă în comparaţie cu cerinţele pentru modernizarea producţiei şi asigurarea competitivităţii ei pe piaţa internă şi externă.

O importanţă deosebită pentru ridicarea gradului de eficienţă a producţiei sociale are îmbunătăţirea structurii tehnologice a investiţiilor capitale, distribuirea lor între principalele componente: cheltuielile pentru lucrările de construcţii-montaj, costul utilajului, maşinilor, mecanismelor, instrumentelor, inventarului, al altor lucrări şi cheltuieli capitale. Progresul structurii tehnologice se determină prin majorarea în componenţa investiţiilor capitale a ponderii cheltuielilor pentru procurarea părţii active a fondurilor fixe de producţie. Structura tehnologică influenţează esenţial eficienţa investiţiilor capitale.

Structura reproductivă a investiţiilor capitale înseamnă repartizarea lor pe principalele forme de de reproducţie a fondurilor fixe: pentru noile construcţii, reconstrucţii, extinderea întreprinderilor în funcţiune, reutilare tehnică, modernizare.

În construcţiile capitale pe care le efectuează întreprinderile, cel mai avantajos e ca resursele materiale, de muncă şi financiare să fie concentrate pentru reutilarea tehnică şi reconstrucţia întreprinderilor în funcţiune. Noile construcţii sunt raţionale numai pentru accelerarea dezvoltării produselor şi ramurilor de păroducţie cu mai mari

248

perspective, precum şi pentru însuşirea tehnicii şi tehnologiilor noi, ce nu pot fi aplicate în condiţiile vechilor construcţii de producţie. În afară de aceasta, construcţia unor noi obiecte e raţională în ramurile extractive, după prelucrarea zăcămintelor în cadrul vechilor întreprinderi, tar uneori necesitatea acestora se explică prin însuşirea noilor regiuni economice. În celelalte cazuri preponderenţă se acordă reutilării tehnice şi reconstrucţiei întreprinderilor.

Reutilarea tehnică a întreprinderii sau subdiviziunilor ei – înseamnă renovarea aparatului de producţie, în cazul căreia are loc alternativ înlocuirea tehnicii şi tehnologiilor de producţie vechi cu altele noi, cu indici calitativi şi tehnico-economici mai înalţi, fără a extinde sutrafaţa de producţie.

Extinderea întreprinderilor în funcţiune – este majorarea volumului de producţie, ce se obţine din contul construcţiei unor secţii şi a altor subdiviziuni suplimentare ale producţiei de bază, precum şi a unor secţii şi sectoare auxiliare şi pentru deservire. În mod obişnuin extinderea are loc pe baze tehnice noi şi, prin urmare, prevede nu numai mărirea extensivă a capacităţilor de producţie ale întreprinderilor în funcţiune, ci şi ridicarea nivelului tehnic al producţiei.

Reconstrucţiile constituie măsurile legate de înlocuirea maşinilor şi utilajelor uzate moral şi fizic, precum şi cele vizând perfecţionarea şi reamenajarea clăditilot şi instalaţiilor. Reconstrucţia întreprinderilor, de regulă, se efectuează în legătură cu diversificarea producţiei şi însuşirea fabricării noilor tipuri de produse, ceea ce îi permite să asigure economisirea unor substanţiale investiţii capitale, să utilizeze din plin forţa calificată de muncă disponibilă pentru însuţirea noilor articole fără a atrage noi lucrători. Reconstrucţia urmăreşte scopul ridicării nivelului tehnic al producţiei şi contribuie la o mai rapidă, în comparaţie cu noile construcţii, însuşire a capacităţilor de producţie.

Reconstrucţia şi reutilarea tehnică a întrepriderii sunt mai eficiente decât noile construcţii şi diferă prin structura eficientă a investiţiilor capitale. Totodată se înnoeste în mod esenţial partea activă a fondurilor fixe, fără cheltuieli mari pentru construaţia clădirilor şi instalaţiilor.

Structura investiţiilor capitale după formele de proprietate – este repartizarea investiţiilor capitale pe întreprinderi de stat, de arendă, pe acţiuni, asociaţii de întreprinderi, cooperative etc.

10.5. Planificarea investiţiilor capitale şi a construcţiilor capitale

249

Planul construcţiilor capitale constituie o parte componentă a planului de dezvoltare a ramurii, republicii, regiunii economice şi a întreprinderii aparte. El se elaborează concomitent cu planul de producţie şi şi alte compartimente şi prin aceasta se asigură soluţionarea în complex a problemelor de producţie şi cele ce ţin de construcţia capitală.

Elaborarea planului de construcţii capitale include planificarea investiţiilor capitale, a lucrărilor de proiectare şi investigaţii, producţiei de construcţii şi a bazei tehnico-materiale a acesreia. Planul construcţiilor capitale se bazează pe principiile generale de planificare, ce presupun asigurarea unei simetrii şi proporţionalităţi raţionale a dezvoltării ramurilor şi întreprinderilor, caracterul complex al dezvoltării economiei, o concepţie unitară în soluţionatra problemelor social-economice, ridicarea pe toate căile a eficienţei producţiei sociale.

Planul construcţiilor capitale industriale pe ramură, regiunea economică, întreprindere constă din următoarele compartimente [4, p.142-143]:

1. Sarcinile de plan privind darea în exploatare a capacităţilor de producţie şi fondurilor fixe.

2. Volumul investiţiilor capitale, destinaţia şi structura lor.3. Listele titulare ale obiectelor şi construcţiilor.4. Planul lucrărilor de proiectare şi investigare.5. Planul de dezvoltare a producţiei de construcţiişi a bazei ei

tehnico-materiale.6. Argumentarea tehnico-economică a eficienţei investiţiilor capitale

капитальных вложений.În listele rirulare ale construcţiilor capitale se expune la concret

sarcina privind darea în exploatare a capacităţilor de producţie, fondurilor fixe şi destinaţia investiţiilor capitale pe obiecte şi construcţii. Listele titulare conţin caracteristica completă a fiecărui obiect de construcţie: denumirea, locul de amplasare, anul începerii şi anul încheierii, capacitatea de proiect, planul lucrărilor de construcţii-montaj şi antrepriză, costurile de deviz, volumele anuale ale investiţiilor capitale, volumul de lucrări executate înainte de începerea perioadei de planificare.

Planul investiţiilor capitale şi lucrărilor de construcţii-montaj se elaborează în preţuri comparabile. Se disting planurile de perspectivă şi planurile curente ale construcţiilor capitale. Planurile de perspectivă conţin principalele direcţii de dezvoltare a ramurii, întreprinderii, firmei pe o perioadă de timp îndelungată (cinci, zexe şi mai mulţi ani). Planurile curente se întocmesc în baza celor de perspectivă şi schiţează programul concret de lucrări pentru un an, un tremestru, o lună.

250

Planul de dare în exploatare a capacităţilor de producţie se întocmeşte în expresie naturală şi valorică (de exemplu, confecţionarea încălţămintei – în mil. perechi, a maşinilor de spălat – în bucăţi, mobilei – în mil. lei etc.). Darea în exploatare a fondurilor fixe se planifică î expresie valorică (monetară) conform costurilor de deviz, inclusiv costul utilajelor, lucrărilor de construcţii-montaj şi alte cheltuieli.

Baza incipientă în determinarea volumului de plan al invesriţiilor capitale în ramură (ăntreprindere) este bilanţul capacităţilor de producţie, ţinându-se cont de care se calculează capacităţile suplimentare ale ramurii (întreprinderii) în perioada planificată, necesare pentru asigurarea majorării preconizate a volumului de producţie industrială. Concomitent se soluţionează problema privind utilizarea uneia dintre formele principale de sporire a capacităţilor de producţie: reurilarea tehnică, reconstrucţia, extinderea întreprinderilor în funcţiune sau construcţia noilor întreprinderi industriale, modernizarea utilajului.

Calculul ronsolidat al volumului preconizar al investiţiilor capitale Кпл

pe ramură (întreprindere) se efectuează după formula [2, p.141]:Кпл = (М1 Куд.1 + М2 Куд.2 +ММ3 Куд.3) – Нкс.1 +Нкс2 , (10.1)unde М1, М2, ММ3 - respectiv creşterea palnificată a capacităţilor de

producţie din contul reutilării tehnice, reconstrucţiei şi extinderii întreprinderilor în funcţiune, construcţiei noilor întreprinderi;

Куд.1, Куд.2, Куд.3 - investiţiile capitale specifice pe direcţiile principale de creştere a capacităţilor de producţie;

Нкс.1, Нкс2 - construcţiile capitale nefinisate la începutul şi finele perioadei planificate.

La formarea planurilor anuale ale construcţiilor capitale volumul investiţiilor capitale se stabileşte în baza devizelor şi calculelor financiare de deviz, ţinându-se cont de volumul executării lucrărilor capitale la obiectele trecătoare la începutul anului şi de preconizările pentru obiectele ce urmează a fi date în exploatare în perioadele următoare.

Sarcina de plan pentru punerea în funcţiune a fondurilor fixe de producţie se determină pornind de la costul de deviz al întreprinderilor, obiectelor ce se dau în exploatare în perioada planificată, minus cheltuielile de o singură dată, care nu măresc costurile fondurilor fixe. Din acestea fac parte cheltuielile pentru pregătirea cadrelor destinate noilor obiecte în construcţie, cheltuielile pentru clădiri şi construcţii provizorii, costul materialelor, obţinute în procesul construcţiei de la demontarea construcţiilor, demolarea clădirilor etc.

10.6. Eficienţa economică a investiţiilor capitale

251

и пути ее повышенияUna din sarcinile principale în domeniul construcţiilor capitale este

ridicarea gradului de eficienţă a investiţiilor capitale, selectarea direcţiilor mai avantajoase şi mai eficienţe a lucrărilor capitale, care să asigure obţinerea unui volum cât mai mare de producţie la unitatea de investiţii capitale alocate. Scopul principal este de a se găsi cea mai reuşită variantă de construcţie a obiectului, complexului de producţoe concret din punctul de vedere al duratei, costurilor şi termenelor de recuperabilitate a investiţiilor capitale [1, p.104-106].

Eficienţa economică a investiţiilor capitale se manifestă, în primul rând, în rezultatul economic, pe care îl obţine economia naţională de pe urma realizării lor. Un asemenea rezultat economic nemijlocit este creşterea capacităţilor de producţie ale fondurilor fixe. De aceea eficienţa economică a investiţiilor capitale se determină prin compararea mărimii lor cu efectul economic, ce se va obţine în rezultatul creşterii. Concomitent se calculează următorii indicatori ai eficienţei investiţiilor capitale [4, p.144-149].

În ansamblu pe economia naţională, pe ramuri, regiuni economice eficienţa economică absolută a investiţiilor capitale Эа se determină prin coraportul dintre creşterea venitului naţional НД şi investiţiile capitale К în perioada de referinţă:

Эа = НД / К , (10.2) În cazul ramurilor şi subramurilor industriale, a asociaţiilor,

obiectelor de construcţie aparte indicatorii generalizatori ai eficienţei economice comparative a investiţiilor capitale sunt termenul de recuperabilitate Ток sau coeficientul eficienţei investiţiilor capitale Ен, care se calculează respectiv după formulele:

а) pentru ramuri, subramuri şi asociaţii economice:Ток расч = К , Ен = П1 - П 0 ,

П1 - П0 К (10.3)unde К - volumul investiţiilor capitale în fondurile fixe de producţie

în perioada planificată;П1 - profitul în ultimul an al perioadei planificate;П0 - profitul în anul de bază (ultimul an al perioadei precedentă

planificării); б) pentru obiectele de construcţie, unele lucrări şi probleme tehnico-

economice:Ток расч = К , Ен = Ц - С ,

Ц - С К (10.4)unde Ток расч - termenul de recuperabilitate calculat;

252

К - costul de deviz al obiectului ce se construieşte (cheltuielile de capital pentru realizarea măsurilor preconizate);

Ц - valoarea volumuli anual de producţiei (conform proiectului) în preţurile întreprinderii;

С - preţul de cost al volumului anual de producţie, conform proiectului.

Mărimea indicatorilor normativi ai eficienţei economice comparative a investiţiilor capitale se stabileşte de către organul respectiv ce se ocupă de condtrucţia dată. Pentru majoritatea calculelor se recomandă Ен = 0,16. Totodată Еок норм = 1/ Ен 6,2 ani. Varianta selectată pentru inovaţii sau activităţi se consideră eficientă, dacă

Ток расч Ток норм , (10.5)unde Ток норм este termenul normativ de recuperabilitate. Pentru determinarea eficienţei reale a investiţiilor capitale efectul

economic de la realizarea lor sub formă de profit poate fi comparat cu mărimea creşterii fondurilor fixe de producţie:

Ен = П1 - П 0 , Ток расч = Ф1 - Ф 0 , Ф1 - Ф0 П1 - П0 (10.6)unde Ф1 - mărimea fondurilor fixe de producţie la finele perioadei

examinate;Ф0 - mărimea fondurilor de producţie în perioada de bază (la

începutul perioadei examinate).În scopul unei analize multilaterale a eficienţei investiţiilor capitale se

ţine cont de asemenea de indicatorii ce reflectă unele aspecte ale efectului obţinut: investiţiile capitale specifice, randamentul capitalului, fondointensivitatea, randamentul fondurilor, productivitatea muncii, preţul de cost al producţiei etc.

Să examinăm căile de ridicare a eficienţei investiţiilor capitale. Eficienţa investiţiilor capitale se formează în decursul a patru stadii: planificarea investiţiilor capitale, proiectarea construcţiei capitale, producţia de construcţii, însuşirea capacităţilor de proiect şi a noilor parametri tehnico-economici.

Stadiul planificării – presupune perfecţionarea structurii ramurale a investiţiilor capitale, alocarea lor primordială pentru dezvoltarea ramurilor progresiste prioritare ale industriei; ridicarea ponderii investiţiilor capitale în reutilarea tehnică a întreprinderilor din ramura respectivă, reconstrucţia şi extinderea lor; concentrarea investiţiilor capitale la oiectele în stadiu de finisare, preconizate dentru punere în funcţiune în perioada planificată; amplasarea raşională a forţelor de producţie.

253

Stadiul de proiectare a construcţiei capitale – aplicarea pe scară largă a noilor realizări ale ştiinţei şi tehnicii; utilizarea maximală a proiectelor-tip; respectarea principiului de planificare în complex; elaborarea schemelor optimale regională a blocurilor industriale, unirea în grup a unor întreprinderi; unificarea pe scară largă a elementelor de construcţie.

Stadiul construcţiei întreprinderilor industriale – industrializarea multiaspectuală a producţiei de construcţii; perfectarea muncii de organizare şi a tehnologiei lucrărilor de construcţii şi montaj; ridicarea nivelului de specializare şi cooperare în construcţii; ridicarea geadului de calitate a construcţiilor; perfecţionarea planificării, administrării şi sistemelor de stimulare economică a producţiei de construcţii.

Stadiul de exploatare a noilor întreprinderi şi obiecte puse în funcţiune – asigurarea punerii complexe în funcţiune a noilor fonduri fixe de producţie şi a unităţilor mixte de producţie; pregătirea din timp a cadrelor şi elementelor necesare ale fondurilor circulante (materie primă, meteriale, combustibil) pentru construaţia noilor întreprinderi; organizarea însuşirii operative a tehnologiei proiectate de fabricare a articolelor.

Multe direcţii de ridicare a eficienţei investiţiilor capitale şi fondurilor fixe sunt comune pentru toate ramurile economiei naţionale. Însă manifestarea concretă a unor sau altor legităţi depinde de specificul procesului de producţie, destinaţia produselor şi obiectele de muncă utilizate. De aceea analiza direcţiilor generale de ridicare a eficienţei investiţiilor capitale şi utilizare a fondurilor fixe trebuie să fie efectuată concomitent cu studierea particularităţilor tehnico-materiale ale unor ramuri, ce determină factorii principali şi măsutile concrete, ce pot asigura consolidarea eficienţei fondurilor fixe în ramura dată [vezi 4, p.146-149].

Spre exemplu, în industria uşoară şi alimentară sporirea eficienţei investiţiilor capitale este legată, în primul rând, de îmbunătăţirea utilizăţii fondurilor fixe. Pentru întreprinderile din aceste ramuri ale industriei este caracteristică fondointensivitatea sporită a producţiei şi completa dependenţă a acestor indicatori de calitatea şi şi cantitatea materiei prime furnizate. Un factor tot atît de important este caracterul sezonier al prelucrării unor tipuri de materie primă şi neomogenitatea factorilor de producţie în aceste ramuri. Principalele căi de ridicare a eficienţei investiţiilor capitale aici pot fi: majorarea cotei părţii active a fondurilor fixe în structura lor generală; orientarea investiţiilor capitale spre reconstrucţia, reutilarea tehnică, modernizarea utilajului; atragerea utilajului cu сaracteristici tehnico-economice avansate pentru prelucrarea materiei prime; perfecţionarea permanentă a proceselor tehnologice, implementarea tehnologiilor cu puţine şi fără deşeuri şi ecologic pure.

254

Concluzii1. Investiţiile capitale constituie principala sursă de creare a

uneltelor de muncă, elaborare şi implementare a unor procese tehnologice principial noi, perfecţionare a sistemului de organizare a muncii, intriducere a mijloacelor de mecanizare şi automatizare a producţiei, de producere şi aplicare a accesoriilor tehnologice uşor reglabile, a utilajelor nestandarde şi, prin urmare, de ridicare a nivelului tehnic al întreprinderii şi a calităţii producţiei.

2. Investiţiile capitale permit întreprinderii să-şi dezvolte producţia, să majoreze volumul producţiei cu cerere sporită, să efectueze certificarea ei şi s-o plaseze pe piaţa internaţională. În afară de ridicarea eficienţei producţiei întreprinderile au posibilitatea să soluţionaze problemele dezvoltării sociale a colectivelor de muncă: să implementeze instalaţii de epurare, diverse dispozitive de ventilaţie, să organizeze localuti de odihnă, să construiască sau să participe cu cotă la construcţia profilactoriilor, bazinelor, instalaţiilor sportive, caselor şi palatelor de cultură, să asigure colaboratorii întreprinderii cu foi de drum la casele de odihnă, sanatorii la preţuri reduse. Asemenea întreprinderi devin tot mai atrăgătoare, au posibilitatea să angajeze lucrători prin concurs, să disponibilizeze lucrătorii nedisciplinaţi şi astfel să tidice nivelul general al disciplinei de muncă şi de producţie, autodisciplinarea. Lucrătorii unor asemenea întreprinderi ţin la locul lor de muncă şi, de regulă, devin patrioţi ai întreprinderii lor.

Subiecte de autoevaluare1. Caracterizaţi deosebirea dintre noţiunile ”investiţii” şi ”alocaţii de

capital”.2. Ce rol are complexul investiţional şi de construcţii al ţării?3. Ce metodici de calculare a eficienţei economice a alocaţiilor de capital

cunoaşteţi? 4. Ce metode se pot aplica la selectarea celei mai efective variante de

investiţi din câteva variante propuse?5. Care sunt direcţiile principale de ridicare a gradului de eficienţă a

utilizătii investiţiilor capitale?6. Expuneţi particularităţile planificării investiţiilor capitale la etapa

actuală.

Bibliografie 33. Roşca Petru. Economia generală. Manual. Ch., ULIM, 1997.– 264 p.34. Roşca Petru. Previziune economică.Manual. Ch., ULIM, 1998. – 272p.

255

35. Roşca Petru. Culegere didactico+metodică. Texte şi probleme la “Economia generală”. Chişinău, ULIM, 1997. –196 p.

36. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-М, 1998. – 416 с.

37. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф. В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.

38. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.

39. Zamăn Gh., Vileanu G. – Procesele investiţionale şi economia de tranziţie a României. Bucureşti: Economistul, nr.110-113, 1998.

40. Курс экономики: Учебник / Под ред.Б.А.Райзберга. – ИНФРА-М, 1997. –720 с.

41. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M., ş.a. – Economia întreprinderii. Editura Academiei de Studii Economice, Catedra de Comerţ, Bucureşti, 1997. – 296p.

42. Procesele investiţionale din Republica Moldova. Materialele conferinţei internaţionale din 4-5 decembrie 2002; ARIS DIP, ULIM, ASTR-ACCLS, Ch. Editura Dep.Ed-Poligr. Al SIM, 2002. – 218p.

43. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.

44. Cotar Gheorghe – Evaluarea întreprinderii. Metode şi tehnici. Editura ECCE S.R.L., Bucureşti, 1992

45. Rusu Pintilie - Economia întreprinderii – Note de curs. Universitatea din Bacău, 1997. –252p.

46. Ворст И, Ревентлоу П. Экономика фирмы: Учебник. Пер. с датского. – М.: Высшая школа, 1994. – 272 с.

47. Şcerban Petre – Analiza activităţii economico-financiare. Manual pentru profil economic. Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., - Bucureşti, 1996. –182p.

48. Справочник директора предприятия. – М.: ИНФРА-М, 1999.49. Справочник финансиста предприятия, 4-е изд./Под ред.

М.Г.Лапусты. – М.: ИНФРА-М, 1999.50. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice

2002. Ch.: Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. -306 p.

256

Capitolul 11

PROGRESUL TEHNICO-ŞTIINŢIFICŞI INTENSIFICAREA PRODUCŢIEI

6. Progresul tehnico-ştiinţific – fundamentul dezvoltării şi intensificării producţiei

7. Durecţiile principale ale progresului tehnico-ştiinţific 8. Eficienţa măsurilor de accelerare a progresului tehnico-ştiinţific

11.1. Progresul tehnico-ştiinţific – fundamentul dezvoltării şi intensificării producţiei

Progresul tehnico-ştiinţific (PTŞ) este procesul orientat spre

dezvoltarea continuă a ştiinţei, tehnicii, tehnologiilor, perfecţionarea obiectelor muncii, formelor şi metodelor de organizare a producţiei şi a muncii. El se prezintă de asemenea ca mijloc important de soluţionare a problemelor social-economice, cum sunt ameliorarea condiţiilor de muncă, cointeresarea lucrătorilor, ocrotirea mediului ambiant, iar în final – ridicarea nivelului de trai al poporului. PTŞ are o mare importanţă şi pentru consolidarea capacităţii de apărare a ţării.

Perfecţionarea tehnicii şi tehnologiilor are loc drept rezultat al implementării în producţie a inovaţiilor tehnico-ştiinţifice. Inovaţiile reprezintă un proces complex permanent de implementare a diverselor descoperiri în viaţa economică, ce se concretizează sub formă de noi procese, produse, lucrări, servicii, destinate comercializării [11, p. 5].

Progresul tehnico-ştiinţific în dezvoltarea sa se manifestă prin două forme interdependente – evoluţionară şi revoluţionară.

Forma evoluţionară a PTŞ se caracterizează prin perfecţionarea treptată şi neîntreruptă a mijloacelor tehnice şi tehnologiilor tradiţionale, prin acumularea treptată a acestor perfecţiuni. Acest proces poate dura destul de mult şi asigura, mai ales la etapele incipiente, rezultate economice considerabile.

La o anumită etapă are loc acumularea perfecţiunilor tehnice. Pe de o parte, acestea nu mai sunt destul de eficiente, iar pe de alta, - creează temelia necesară pentru transformarea radicală, principială a forţelor de producţie, ceea ce asigură atingerea unui grad calitativ nou, mai avansat de

257

productivitate a muncii sociale. Apare situaţia revoluţionară. Această formă de dezvoltare a PTŞ se numeşte revoluţionară. Sub acţiunea revoluţiei tehnico-ştiinţifice au loc schimbări calitative în baza tehnico-materială a producţiei.

Revoluţia tehnico-ştiinţifică actuală se bazează pe realozările tehnicii şi tehnologiilor moderne. Ea se caracterizează prin urilizarea unor noi surse de energie, aplicarea pe scară largă a tehnicii electronice, elaborarea şi aplicarea unor procese tehnologice ptincipial noi, a materialelor cu calităţile preconizate din timp. Toate acestea, la rândullor, asigură dezvoltarea accelerată a ramurilor, ce determină reutilarea tehnică a economiei naţionale. Astfel, se manifestă acţiunea inversă a revoluţiei tehnică-ştiinţifice asupra accelerării progresului tehnico-ştiinţific. În aceasta constă interdependenţa dintre progresul tehnico-ştiinţific şi revoluţia tehnico-ştiinţifică.

Progresul tehnico-ştiinţific (sub orice formă) joacă un rol determinant în dezvoltarea şi intensificarea producţiei industriale. El cuprinde toate segmentele procesului, incluzând cercetările fundamentale, teoretice, aplicative, elaborarea proiectelor, crearea mostrelor industriale, însuşirea şi lansarea noilor midele industriale, precum şi implementarea noilor mijloace tehnice în economia naţională. Are loc renovarea bazei tehnico-materiale a industriei, creşte productivitatea muncii şi eficienţaproducţiei. Investigaţiile demonstrează că pe parcursul mai multor ani reducerea în medie cu 2/3 a cheltuielilor pentru fabricarea producţiei industriale a fost asigurată din contul măsurilor ce ţin de progresul tehnico-ştiinţific [6, p.156].

În condiţiile tranziţiei economiei ţării la relaţiile de piaţă situaţia s-a modificat întrucâtva. Însă dificultăţile au un caracter provizoriu. Tendinţa de influenţare a PTŞ asupra nivelului cheltuielilor de producţie, ce se manifestă în ţările occidentale cu economie de piaţă, pe măsura înaintării ţării noastre pe calea spre o piaţă civilizată, se va face obsrvată şi la noi.

11.2. Direcţiile principale ale progresului tehnico-ştiinţificDirecţiile principale ale progresului tehnico-ştiinţific sunt mecanizarea

şi automatizarea complexă a producţiei, chimizarea şi electrificarea producţiei. Una din direcţiile cele mai importante ale PTŞ la etapa actuală este mecanizarea şi automatizarea complexă a producţiei.

Prin termenul mecanizare se subînţelege în temei limitarea muncii manuale şi înlocuirea ei cu funcţionarea maşinilor în acele domenii, unde munca manuală se mai menţine la un nivel ridicat (inclusiv în operaţiunile tehnologice, lucrările auxiliare, de transport etc).

258

Mecanizarea complexă înseamnă înlocuirea complexă a muncii manuale cu maşini la toate etapele procesului tehnologic – nu numai în cazul operaţiunilor de bază, ci şi al celor auxiliare. Mecanizarea complexă contribuie într-o măsurămai mare decât cea necomplexă la intersificarea proceselor tehnologice şi perfecţionarea producţiei. Dar chiar şi în cazul mecanizării complexe munca maruală, totuşi, nu disăare.

Nivelul de mecanizare a producţieiNivelul de mecanizare a producţiei se estimează cu ajutirul diverşilor indicatori.

Coeficientul de mecanizare a producţiei – mărime ce reflectă raportul dintre volumul producţiei fabricate cu ajutorul maşinilor şi volumul total al producţiei.

Coeficientul de mecanizare a lucrărilor – mărime ce reflectă raportul dintre cantitatea muncii (calculată în om-ore sau normă-ore), executată în mod mecanizat, şi suma cheltuielilor de muncă pentru fabricarea volimului dat de producţie.

Coeficientul de mecanizare a muncii – mărime ce reflectă raportul dintre numărul lucrătorilor ocupaţi în munci mecanizate şi numărul total al lucrătorilor de la întreprinderea, secţia dată.

Automatizarea păroducţiei – aplicarea mijloacelor tehnice pentru înlocuirea completă sau parţială a participării omului la procesele de obţinere, transformare, transmitere şi utilizare a energiei, materialelor sau informaţiei. Se disting automatizarea parţială, cuprinzând unele operaţiuni şi procese, şi complexă, ce automatizează întregul ciclu de lucrări. În cazul când procesul automatizat se realizează fără participarea nemijlocită a omului, e vorba de automatizarea completă a acestui proces.

Nivelul automatizăriiNivelul automatizării se caracterizează prin aceeaşi indicatori, ca şi nivelul mecanizării. Aceştia sunt coeficientul de automatizare a producţiei, coeficientul de automatizare a lucrărilor şi coeficientul de aitomatizare a muncii. Calculul lor se face în mod similar, dar vizează numai lucrările automatizate.

Mecanizarea complexă a producţiei presupune automatizarea tuturor operaţiunilor de bază şi auxiliare. Spre exemplu, crearea în industria constructoare de maşini a unor sectoare complet automatizate şi dirijarea lor cu ajutorul maşinilor electronice de calcul permite sporirea producrivităţii muncii strungarilor de 13 ori, reducând de 7 ori numărul strungurilor [6, p.159].

Alte direcţii ale automarizării complexe sunt: liniile rotative şi conveierele rotative, liniile automatizate ăentru producţia de masă şi întreprinderile automatizate. Tot mai pe larg se foloseşte tehnica de calcul pentru automatizarea producţiei în cele mai diverse sfere.

259

Compiuterizarea – constituie fundamentul reutilării tehnice a producţiei. În procesul dezvoltării sale tehnica electronică de calcul a trecut calea de la maşinile uriaşe cu lămpi electronice, comunicarea cu care era posibilă numai în limba maşinilor, pânăla maşinile electronice moderne de astăzi.

Dezvoltarea MEC are vloc în două direcţii. Prima – crearea unor sisteme multiprocesuale puternice de calcul cu capacitatea de a efectua zeci şi sute de milioane opraţiuni pe secundă. A doua – crearea unor micro-MEC compacte şi ieftine pe bază de microprocesoare. În cadtul celei de a doua ditecţii se dezvoltă producţia de compiutere personale, care devin un instrument universal deosebit de puternic, ce contribuie esenţial la sporirea muncii intelectuale a specialiştilot de diverse profiluri. De menţionat şi un asemenea element important de compiuterizare a producţiei, cum este aplicarea pe larg a microprocesoarelor înseşi, fiecare din care este orientat spre executarea unei sau a câtorva operaţiuni speciale.

Dezvoltarea compouterizării necesită elaborarea şi crearea noilor mijloace electronice de calcul. Particularităţile caracteristice ale acestora sunt: formarea bazei de elemente pentru schemele integrale supraaglomerate; asigurarea productivităţii de până la 10 miliarde operaţiuni pe secundă; disponibilitatea de intelect artificial, ceea ce extinde substanţial posibilităţile MEC de prelucrare a informaţiei; posibilitatea de comunicare a omului cu MEC în limba sa naturală prin schimb verbal sau grafic de informaţie [6, p.161].

În procesul de dezvoltare a compiuterizării vor fi create reţele comunicative de calcul şi baze de date naţionale şi internaţionale, sisteme cosmice de legătură prin satelit de nouă generaţie, ceea ce va permite de a asigura accesulla resursele informaţionale.

Chimizarea producţiei – este o altă direcţie importantă a PTŞ, ce prevede perfecţionarea producţiei din contul implementării tehnologiilor, materialelor, articolelor chimice, în scopul intensificării şi obţinerii noilor tipuri de produse, ridicării calităţii, eficienţei şi conţinutului muncii, ameliorării condiţiilor de muncă.

Printre principalele direcţii de dezvoltare a chimizării producţiei pot fi menţionate: implementarea noilor materiale de construcţie şi izolanţi electrici, extinderea utilizării răşinei sintetice şi a articolelor din mase plastice, realizarea unor procese chimico-nehnologice avansate, extinderea producerii şi aplicării universale a diverselor materiale chimice cu însuşiri speciale (lacuri, inhibitori de coroziune, adaosuri chimice pentru modificarea însuşirilor unor materiale industriale şi perfecţionarea

260

proceselor tehnologice). Fiecare din aceste direcţii este eficientă în felul ei, dar cel mai mare efect se obţine de pe urma implementării lor în complex.

Un avantaj esenţial al proceselor chimice îl constituie posibilitatea accelerării considerabile a intensificării proceselor tehnologice, realizării mersului neîntrerupt al procesului tehnologic, ceea ce de la sine constituie o premisă importantă pentru mecanizarea şi automatizarea complexă a producţiei, adică şi pentru ridicarea eficienţei acesteia.

Indicatori ai nivelului de chimizare servesc: ponderea metodelor chimice în tehnologia de obţinere a tipului dar de producţie; ponderea materialelor polimere în valoarea totală a producţiei finite etc.

O direcţie deosebit de importantă a PTŞ, ca bază a tuturor celorlalte direcţii, este electrificarea. Electrificarea industriei reprezintă procesul de implementare pe scară largă a electricităţii ca sursă de alimentare a aparatului de forţă al producţiei, proceselor tehnologice, mijloacelor de dirijare şi control asupra desfăşurării producţiei. Este eficientă şi aplicarea tehnicii laser în procesele tehnologice.

Drept indicatori ai nivelului de electrificare a producţiei servesc: coeficientul de elrctrificare a producţiei, calculat ca raportul dintre

cantitatea de energie electrică consumată şi întreaga cantitate de energie cosumată într-un an;

ponderea energiei electrice, consumate în cadrul proceselor tehnologice, în cantitatea totală a energiei electrice consumate;

consumul de energie electrică al muncii, calculat ca faportul dintre capacitatea tuturor motoarelor electrice instalate şi numărul muncirotilot (de fapt se poate calcula ca raportul dintre energia electrică consumată şi timpul efectiv de muncă a lucrătorilor).

Drept bază a electrificării serveşte dezvoltarea în continuare a electroenergeticii, găsirea noilor surse de energie electrică. Însă Republica Moldova în ultimii ani se confruntă cu probleme serioase în domeniul dezvoltării energeticii.

În afară de evidenţierea direcţiilor principale ale progresului tehnico-ştiinţific se practică de asemenea gruparea acestor direcţii după priorităţi. Direcţiile prioritare ale PTŞ în ţările dezvoltate sunt [6, p.164]:

electrificarea economiei naţionale – asigurarea tuturor sferelor de producţie şi a vieţii sociale cu mijloace rehnice de calcul performante (atât de masă – compiutere personale, cât şi a super-MEC cu rapiditatea de mai mare de 10 miliarde operaţiuni pe secundă şi cu aplicarea principiului de intelect artificial), implementarea unor tipui de legătură prin satelit de generaţie nouă etc.;

261

automatizarea complexă a tuturor ramurilor economiei naţionale pe baza electrificării lor – implementarea unor sisteme flexibile de producţie (constând din următoarele blocuri principale: strung cu punct central de dirijare sau aşa numitul centru de prelucrare, MEC, scheme-microprocesoare, sisteme de poboţi industruali şi tehnologie principial nouă); linii-conveiere rotoare, sisteme de proiectare automatizată, mijloace automatizate de încărcare-descărcare;

dezvpltarea accelerată a energeticii atomice, orientată nu numai spre construcţia de centrale atomice noi cu reactoare bazate pe mişcarea accelerată a neutronilor, ci şi spre construcţia unor instalaţii atomice cu temperaturi înalte energo-tehnologice cu destinaţie multiplă;

crearea şi implementarea unor noi materiale, cu însuşiri şi efecte calitativ noi (rezistente la coroziune şi radiaţie, temperaturi înalte şi uzură, supraconductibile etc.;

însuşirea unor tehnologii principial noi - tip membrană, laser (pentru prelucrare dinamică şi termică; sudare, tăiere şi croire), plasmă, vacuum, detonantă şi alte tipuri de tehnologii;

dezvoltarea accelerată a biotehnologiei, ce deschide calea sporirii radicale a resurselor alimentare şi de materie primă, ce contribuie la crearea proceselor tehnologice fără deşeuri etc.

11.3. Eficienţa progresului tehnico-ştiinţific

Prin eficienţa PTŞ se subînţelege coraportul dintre efect şi cheltuielile pentru obţinerea lui. Eficienţa este mărimea relativă, calculată în părţi de unitate sau în procente şi care caracterizează rezultatele cheltuielilor. Criteriul eficienţei este maximizarea efectului în cazul cheltuielilor date sau (mai adesea) minimizarea cheltuielilor pentru atingerea efectului dat.

Drept efect al PTŞ este considerat rezultatul activităţii tehnico-ştiinţifice, care în teoria eficienţei se ilentifică cu volumul fizic al produsului net (în ansamblu pe economia naţională el în formă valorică corespunde venitului naţional). La nuvel de ramură şi întreprindere drepr efect se consideră producţia netă (acest indice capătă o tot mai largă răspândire în practica economică), sao o parte a producţiei nete – profitul. Bineînţeles, efectul se obţine şi de la reducerea cheltuielilor – de muncă vie, a preţului de cost, resurselor materiale, investiţiilor capitale şi mijloacelor circulante, ce duc la creşterea produsului net (a acumulărilor, venitului naţional, profitului).

262

În ultimul timp un element original al efectului se consideră şi reducerea pierderilor economice, bunăoară, de pe urma poluării mediului ambiant, dacă aceasta duce la creşterea venitului naţional.

În funcţie de nivelul la care se face estimarea volumului efectului şi cheltuielilor în cauză, precum şi de destinaţia estimării se disting câteva tipuri de eficienţă [vezi 6, p.166-167].

Eficienţa PTŞ pentru economia naţională caracterizează raportul dintre efect şi cheltuieli în ansambli pe economia naţională и în indicatorii acceptaţi pentru caracterizarea funcţionării ei. Acest tip de eficienţă vizează rezultatele nu ale unui obiect concret în limitele sale economice, ci ale întregii economii naţionale. Efectul pentru economia naţională reprezintă suma creşterii producţiei nete (a profitului) în toate ramurile ţi întreprinderile, iar cheltuielile economiei naţionale – suma cheltuielilor proprii ale tuturor ramurilor şi întrepriderilor asociate.

Eficienţa autogestionară a PTŞ caracterizează rezultatele cheltuielilor în ansamblu pe ramură, asociaţie, întreprindere şi se calculează în baza indicatorilor, acceptaţi pentru estimarea activităţii lor; prin efect se subînţelege profitul sau o parte a producţiei, iar prin cheltuieli – valoarea fondurilor de producţie sau preţul de cost. Cel mai răspândit indicator al eficienţei autogestionare este rentabilitatea producţiei.

Eficienţa completă a PTŞ (atât în ansamblu pe economia naţională, cât şi autogestionară) reflectă raportul dintre efectul deplin al activităţii autogestionare şi sociale, bunăoară, întregul volum al venitului naţional sau al profitului, şi suma totală a cheltuielilor ce au generat acest efect (atît din perioadele precedentee, cât şi din perioada de referinţă).

Eficienţa de creştere a PTŞ se caracterizează prin raportul dintre creşterea efectului în perioada de referinţă şi creşterea cheltuielilor ce au generat acest efect.

Eficienţa comparativă a PTŞ reprezintă un caz particular al eficienţei de creştere, atunci când drept bază pentru calculul efectului şi cheltuielilor se iau nu indicii activităţii precedente, ci una dintre variantele comparative. În calitate de efect aici sel mai adesea se prezintă creşterea profitului din contul reducerii preţului de cost la realizarea unei variante în comparaţie cu alta (sau diferenţa preţului de cost), iar în calitate de cheltuieli – alocaţiile suplimentare de capital. Ce asigură reducerea preţului de cost în cazul variantei mai bune.

Eficienţa comparativă permite a se judeca despre avantajele anumitor variante de perfecţionare a producţiei şi de a o alege pe cea mai bună dintre ele, ne predeterminând decizia finală privind raţionalitatea realizării

263

acesteia. Această decizie poate fi adoptată numai după calcularea eficienţei absolute şi compararea ei cu cea normativă.

Eficienţa absolută a PTŞ caracterizează raportul dintre efectul final al economiei naţionale sau autogestionar şi cheltuielile pentru realizarea variantei selectate după criteriile eficienţei comparative maximale sau minimul cheltuielilor recalculate în unităţi convenţionale. Calculul eficienţei absolute încheie întregul ciclu de selectare a celei mai eficiente variante de dezvoltare economică.

Eficienţa absolută, spre deosebire de cea comparativă se calculează întotdeauna conform indicilor de facto sau preconizaţi de realizare a variantei fără recaltularea lor în unităţi convenţionale.

Indiferent de tipul eficienţei determinate (a economiei naţionale, autogestionare, a investiţiilor capitale, tehnicii noi etc.) există un singur mod de calcul, ce include:

stabilirea datelor iniţiale pentru calcul (privind toate tipirile de cheltuieli şi toate elementele efectului) la diecare variantă;

aducerea variantelor la tipul comparabil;determinarea celei mai eficiente variante după criteriul minimului de

cheltuieli recalculate în unităţi convenţionale sau al eficienţei comparative maximale;

estimarea variantei selectate în funcţie de indicii, stabiliţi în punctul întâi (adică fără corectare corespunzător comparabilităţii cu alte variante). După indicatorul eficienţei absolute. Dacă acesa e mai mare sau egal cu eficienţa normativă, apoi se recomandă pentru realizare, în caz contrar este necesar să fie revăzute variantele toate variantele propuse (să fie găsite rezerve pentru sporirea eficienţei lor, să se adauge variante noi etc.).

Cerinţele de aducere a variantelor la modul comparabil sunt destul de cunoscute din recomandările metodicilor-tip. Aici este necesar de menţionat aspectul mai cunoscut al problemei – sensul real al noilor modificări ale variantelordupă aducerea lor la modul comparativ. Această comparaţie (după volum, nomenclatorul producţiei etc.) nu trebuie să aibă un caracter formal, ci să se bazeze pe căi tehnic posibile de atingere a aceloraşi rezultate în fiecare variantă. Astfel, egalarea variantelor după volumul producţiei nu se poate reduce doar la modificarea cheltuielilor convenţional constante conform variantei cu cel mai mic volum de producţie; este necesar să se înţeleagă clar din contul cărui factor va fi obţinută majorarea volumului de producţie fabricată (din contul extinderii întreprinderii în funcţiune prin construcţia unor noi capacităţi, al al suprasolicitării capacităţilor existente, construcţiei sau extinderii unei alte întreprinderi, importului de produse etc.), şi să se ţină cont de modificarea

264

cheltuielilor în funcţie de domeniul acceptat pentru aducerea variantei la modul comparabil.

Baza metodică pentru aducerea variantelor la modul comparabil este aplicarea practică a principiului cheltuielilor alternative. Ce constă în aducerea fiecărei variantela modul comparabil în ptimul rând în funcţie de obictivul final, adică luţnd în consideraţie efectele locale în totalitate. În acest caz fiecare variantă se va caracteriza prin cheltuieli diferite pentru atingerea unui efect egal (cu cheltuieli alternative). Fireşte, suma acestor efecte şi mătimea fiecăruia dintre ele trebuie să fie nu maximale, ci economic fundamentate. Spre exemplu, producţia trebuie fabricată în limitele asortimentului şi nomenclatorului prevăzute în plan, efectul ecologic – în diapazonul concentrărilor şi deversărilor maximal admisibile existente.

Un moment important la determinarea eficienţei economice îl constituie de asemenea luarea în considerare a factorului timpului.

Diversele variante de perfecţionare a producţiei se pot deosebi atât ca durată a realizării lor, cât şi după caracterul distribuirii cheltuielilor şi obţinerea rezultatelor. Aceasta înaintează sarcina de evidenţă a inegalităţii cheltuielilor în intervale diferite de timp la determinarea eficienţei economiei naţionale.

Conform Recomandărilor metodice în vigoare, indicele efectului economic la roate etapele de realizare a activităţii legate de PTŞ se stabileşte ca raport al estimării valorice a rezultatelor faţă de estimarea valorică a cheltuielilor globale de resurse în întreaga perioadă de realizare a implementării PTŞ. Efectul economic al activităţilor de implementare a PTŞ se calculează conform condiţiilor de utilizare a producţiei în perioada de referinţă. Unii autori recomandă să fie folosite irmătoarele metode de calculare a efocoenţei activităţilor de implementare a PTŞ [vezi 6, p.171-175].

Efectul economic sumar pe anii perioadei de referinţă se calculează după formula:

Et = Rt – Kt , (11.1)unde Et – efectul economic al activirăţilor de implementare a PTŞ în

perioada de referinţă;Rt – estimarea valorică a rezultatelor activităţilor de implementare

a PTŞ în perioada de referinţă; Kt – estimarea valorică a cheltuielilor pentru activităţile de

implementare a PTŞ în perioada de referinţă.La calcularea efectului economic, în mod obligatoriu, cheltuielile

nesimultane şi rezultatele se aduc la o variantă unică de timp pentru toate

265

variantele activităţilor de implementare a PTŞ în perioada de referinţă – anul de referinţă tr, în calitate de unitate de timp de obicei se ia, din toate variantele examinate, anul calendaristic cel mai apropiat, precedent perioadei de lansare a produsului respectic sau utilizare în producţie a noii tehnologii, noilor metode de organizare a muncii şi administraţiei. Aducerea în corespindere cu anul de referinţă a cheltuielilor nesimultane şi rezultatelor din toţi anii perioadei de realizare a activităţilor se efectuează prin înmulţirea mărimii lor din fiecare an cu coeficientul de coordonare t. Estimarea valorică a rezultatelor din perioada de referinţă se

efectuează în mosul următor: Tf

Rt = Rt t , (11.2) t= tâ

unde Rt – estimarea valorică a rezultatelor activităţilor de implementare a PTŞ în anul t din perioada de referinţă;

tâ и tf – anul de început şi anul final din perioada de referinţă. Estimarea valorică a rezultatelor se determină ca suma pezultatelor

principale R0t şi rezultatelor însoţitoare Rс

t.Esrimarea valorică a rezultatelor principale ale activităţilor swe

calculează:а) în cazul noilor obiecte ale muncii:

R0t = Аt P t , (11.3)

Yt

unde Аt – volumul de aplicare a noilor obiecte ale muncii în anul t;Yt – consumul de obiecte ale muncii la unitatea de prodcţie fabricată

cu utilizarea acestora în anul t;Pt – preţul unităţii de producţie (ţinându-se cont de eficienţa

aplicării), fabricată cu utilizarea noului obiect al muncii în anul t;б) în cazul mijloacelor de muncă de folosinţă înrelungată:

R0t = Pt Аt Вt , (11.4)

unde Pt – preţul unităţii de producţie (ţinându-se cont de eficienţa aplicării), fabricată cu utilizarea noului obiect al muncii în anul t;

Аt – volumul de aplicare a noilor obiecte ale muncii în anul t; Вt –productivitatea mijloacelor de muncă în anul t.

Rezultatele sociale şi econogice ale realizării activităţilor de implementare a PTŞ se calculează după formula:

n

R0t = Rjt Аjt , (11.5)

j= 1

266

unde R0t – estimarea valorică a rezultatelor sociale şi ecologice ale

realizării activităţilor de implementare a PTŞ în anul t din perioada de referinţă;

Rjt – mărimea rezultatului aparte (în expresie naturală), ţinându-se cont de amploarea implementării lui în anul t;

Аjt – estimarea valorică a unei unităţi de rezultat în anul t;n – numărul de indicatori luaţi în calcul la determinarea impactului

activităţii respective asupra mediului ambiant şi sferei sociale. Cheltuielile pentru realizarea acrivităţilor de implementare a PTŞ în

perioada de referinţă onclud cheltuielile la producerea şo la utilizarea producţiei:

Зт = Зпт – Зи

т , (11.6)unde Зп

т – cheltuielile pentru fabricarea producţiei în perioada de referinţă;

Зит – cheltuielile pentru utilizarea producţiei (fără cheltuielile pentru

procurarea producţiei înseşi) în perioada de referinţă.Pentru activităţile de implementare a PTŞ, ce se caracterizează prin

stabilitatea indicilor tehnoco-economici (volumul de producţie, calitatea, cheltuielile şi rezultatele) în anii din perioada de referinţă, calculul efectului economic se efectuează după formula:

Эт = Рг – Зг , (11.7)R p + E n

unde Рг – estimarea valorică constantă a activităţilor de omplementare a PTŞ în anii din perioada de referinţă, ce include rezultatele de bază şi auxiliare;

Зг – неизменная по годам расчетного периода затрат на реализацию мероприятий НТП:

Зг = И + (R p + E n) К , (11.8)unde И – cheltuielile anuale curente în procesul utilizării producţiei

(fără defalcările de amortizare pentru renovare);R p – norma de renovare a fondurilor fixe în ptocesul de utilizare a

producţiei, se stabileşte ţinându-se cont de factorul timpului;E n – normativul de recalculare a cheltuielilor nesimultane şi

rezultatelor, numeric egal cu normativul de eficienţă a investiţiilor capitale (E n = 0,1);

К – cheltuielile de o singură dată la utilizarea producţiei (în cazul distribuţiei lor în rimp ele se recalculează corespunzător factorului de timp în rport cu anul de referinţă).

Concomitent calculul după formula (11.7) poate fi efectuat în cazul, când la stadiul studiului de fezabilitate încă nu e cunoscută dinamica

267

rezultatelor şi cheltuielilor la realizarea activităţii date. Calculelele după formula (11.8) pot fi folosite pentru compararea variantelor cu condiţia că la acestea coincide timpul de începere a producerii, în caz contrar este necesar să se apeleze la formula (11.1).

Există şi o metodică mai simplă de determinare a diverşilor indicatori ai eficienţei activităţilor de implementare a PTŞ: efectul economic anual de la implementarea tehnicii noi; a sporirii productivităţii muncii; reducerea cheltuielilor materiale etc. [vezi 3, p.47-52; 4, p. 25-29].

Spre exemplu, efectul economic anual de la măsurile de implementare a tehnicii noi, tehnologiei avansate, noilor metode de organizare a muncii etc poate di calculat după formula:

Эг = [ (Сб + Ен . Кб) – (Сн + Ен . Кн)] . Qн; (11.9)unde Эг – efectual economic anual, în unităţi monetare (u.m.);Сб, Сн – preţul de cost al unităţii de producţie (lucrări, servicii)

conform planului de businessw şi noii variante ( u.m.);Кб, Кн – investiţiile capitale specifice (calculate la unitatea de

producţie) conform planului de businessw şi noii variante ( u.m.);Ен – coeficientul normativ al eficienţei investiţiilor capitale;Qн – volumul de aplicare a rezultatelor cercetărilor ştiinţifice (noilor

elaborări, tehnicii noi, tehnologiei avansate, inovaţiilor, propunerilor de raţionalizare) în anul de referinţă, calcular în unităţi naturale.

Însă trebuie menţionat faptul că în perioada de tranziţie la relaţiile de piaţă, din cauza crizei economice, la majoritatea întreprinderilor din republică se face observată o tendinţă de diminuare a indicilor ptivind crearea şi însuşirea tehnicii noi: s-a redus numărul de mostre industriale, ponderea noilor produse în volumul total al producţiei-marfă etc. Pentru depăşirea acestor tendinţe negative se înaintează sarcina de a se adopta măsuro extraordinare, orientate spre restabilirii volumului anterior de producţie, ridicarea gradului ei de eficienţă pe baza activităţii de implementare a PTŞ.

În cadrul economiei civilizate, unde lipseşte deficitul de mărfuri şi preţurile la aceste mărfuri se reglementează doar prin mecanismul cererii şi ofertei, unica posibilitate de sporire a profitului este reducerea preţului de cost al mărfurilor şi serviciilor. Necesitatea de a reduce preţul de cost impune întreprinderile să însuşească şi să implementeze mijloace tehnice noi şi tehnologii avansate, să planifice şi să realizeze măsuri de economisire a materiei prime, materialelor, combustibilului şi energiei, o mai eficientă utilizare a maşinilor, utilajului, spaţiului de producţie, creşterea productivităţii muncii.

268

Concluzii4. Progresul tehnico-ştiinţific – este procesul dezvoltării neîntrerupte a

ştiinţei, tehnicii, tehnologiilor, perfecţionării obiectelor muncii, formelor şi metodelor de organizare a producţiei şi muncii.

5. La o anumită etapă, ca urmare a transformărilor radicale, prinncipiale în sfera forţelor de producţie apare situaţia revoluţionată. Această formă de dezvoltare tehnico-ştiinţifică se numeşte revoluţie tehnico-ştiinţifică.

6. Progresul tehnico-ştiinţific în orice formă a sa (arât evoluţionară, cât şi revoluţionară) joacă un rol determinant în dezvoltarea şi intensificarea producţiei industriale.

7. Direcţiile principale ale progresului tehnico-ştiinţific sunt mecanizarea şi automatizarea complexă, chimizarea şi electrificarea producţiei. Toate interacţionează şi sunt interindependente.

8. Efectul economic al PTŞ este rezultatul activităţii tehnico-ştiinţifice. El se manifestă sub forma adaosului de producţie, reducerii cheltuielilor de producţie, precum şi sub formă de reducere a pierderilor economice, bunăoară, de pe urma poluării mediului ambiant.

9. Efectul economic se reflectă în raport cu cheltuielile. Concomitent în calitate de efect, de regulă, se prezintă creşterea profitului din contul reducerii preţului de cost al producţiei, oar în calitate de cheltuieli – investiţiile capitale suplimentare, ce asigură reducerea preţului de cost pentru varianta cea mai reuşită.

10. Rezultatele sociale şi ecologice ale activităţilor de implementare a PTŞ se stabilesc în funcţie de gradul devierii indicilor sociali şi ecoligici de la normativele în vigoare, precum şi în funcţie de amploarea acţiunii lor asupra mediului ambiant şi sferei sociale.

11. În perioada de formare a a economiei de piaţă la implementarea PTŞ contribuie dezvoltarea concurenţei loiale, efectuarea măsurilor antimonopol, modificarea formei de proprietate în direcţia deetatitizării şi privatizării.

Subiecte de autoevaluare 1. În ce constă esenţa progresului tehnico-ştiinţific?

269

2. Povestiţi despre rolul PTŞ în dezvoltarea intensificării producţiei.3. Numiţi direcţiile principale ale PTŞ şi desfăşuraţi conţinutul lor.4. Cum se determină eficienţa economică a activităţilor de implementare a

PTŞ?5. Care sunt problemele ce ţin de accelerarea PTŞ în condiţiile economiei

de piaţă şi care sunt căile lor de soluţionare?

Bibliografie1. Petru Roşca. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.2. Рошка П.И. Технический прогресс и эффективность новой техники.

Кишинэу, 1979. – 106с.3. Рошка П.И. Резервы интенсификации в пищевой промышленности.

Кишинэу, 1984. – 124с.4. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.:

ИНФРА-М, 1998. – 416 с.5. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф.

В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.

6. Ворст И, Ревентлоу П. Экономика фирмы: Учебник. Пер. с датского. – М.: Высшая школа, 1994. – 272 с.

7. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.

8. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.

9. Oprei Ion – Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov, 1994. –135p.10. Raţiu-Suciu Ion, Plumb Ion ş.a. – Economia ramurilor. Volumul II, Bucureşti,

1995. – 191p.11. Cotar Gheorghe – Evaluarea întreprinderii. Metode şi tehnici. Editura ECCE

S.R.L., Bucureşti, 199212. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M., ş.a. – Economia

întreprinderii. Editura Academiei de Studii Economice, Catedra de Comerţ, Bucureşti, 1997. – 296p.

13. Rusu Pintilie - Economia întreprinderii – Note de curs. Universitatea din Bacău, 1997. –252p.

14. Şcerban Petre – Analiza activităţii economico-financiare. Manual pentru profil economic. Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., - Bucureşti, 1996. –182p.

15. Экономические проблемы научно-технического прогресса. Учеб. пособие/ Под. ред. Г.А.Краюхина. – 2-е изд. М.: Экономика, 1981. –288с

16. Справочник директора предприятия. – М.: ИНФРА-М, 1999.17. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002.

Ch.: Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. -306 p.

270

18. Anuarul statistic al Republicii Moldova – Статистический ежегодник Республики Молдова, 1999. – Chişinău: Statistica, 200. – 526 p.

19. Статистический ежегодник Республики Молдова за последние годы.

271

Capitolul 12

CALITATEA, STANDARDIZAREA ŞI CERTIFICAREA

PRODUCŢIEI LA ÎNTREPRINDERE

1. Noţiunea şi indicii de calitate ai producţiei.2. Dirijarea calităţii producţiei. Noua strategie de dirijare a calităţii.3. Standardizarea şi certificarea producţiei.9. Căile principale de sporire a calităţii producţiei.

12.1. Noţiunea şi indicii de calitate ai producţieiEconomia de piaţă actuală înaintează cerinţe principial noi privind

calitatea producţiei. Aceasta se explică prin faptul că în lumea contemporană supravieţuirea oricărei firme, situaţia ei stabilă pe piaţa de mărfuri şi servicii este determinată de nivelul competitivităţii ei.

CalitateaCalitatea este autoritatea firmei, profitul, prosperitatea ei şi activitatea de dirijare a calităţii; în cadrul firmei devine alfa şi omega întregului ei personal – de la conducător până la executantul concret.

Calitatea este totalitatea însuşirilor şi criteriilor produselor, mărfurilor, serviciilor, lucrărilor, muncii, capacitatea de a satisface necesităţile şi cerinţele oamenilor, de a corespunde destinaţiei preconizate şi cerinţelor respective. Calitatea se determină de măsura în care mărfurile, lucrările, serviciile corespund condiţiilor şi cerinţelor standardelor, contractelor, cerinţelor consumatorilor. În mod tradiţional se distinge calitatea producţiei, lucrărilor, muncii, materialelor, mărfurilor, serviciilor [7, p.172-173].

Calitatea producţieiCalitatea producţiei este un important indicator al activităţii întreprinderii. De sporirea calităţii producţiei depinde în mare măsură supravieţuirea întreprinderii în condiţiile relaţiilor de piaţă, ritmul de implementare a progresului tehnico-ştiinţific, creşterea eficienţei producţiei, economisirea tuturor tipurilor de resurse ce se utilizează la întreprindere.

De calitate ţine şi noţiunea de nivel tehnic al producţiei – o caracteristică relativă a calităţii producţiei, bazată pe comparabilitatea valorilor indicatorilor ce definesc perfecţiunea tehnică a produselor estimate cu indicatorii de bază respectivi şi valorile acestora.

272

Însuşirile produselor se exprimă cantitariv în indicii de calitate. În mod tradiţional însuşirile şi, respectiv, indicii de calitate se clasifică în zece grupe [5, p. 216-218].

Indicatorii de destinaţie caracterizează utilitatea efectului de la folosirea producţiei conform destinaţiei ei şi deservesc domeniul utilizării produselor. Exemplu, pentru produsele de destinaţie de producţie, ca indicator de bază poate servi indicatorul produstivitatea, care exprimă ce pondere din producţie poate fi fabricată cu producţia dată sau ce volum a serviciilor poat fi prestate într-un anumit interval de timp.

Indicii de siguranţă – funcţionarea normală, capacitatea de păstrare, posibilitatea de reparaţie, precum şi trăinicia articolului respectiv. În funcţie de particularităţile produselor estimate pentru caracterizarea siguranţei pot fi folosiţi atât aceşti patru indicatori menţionaţi, cât şi alţii.

Indicii ce ţin de tehnologie caracterizează eficienţa soluţiilor tehnologice şi de proiectare pentru asigurarea unui grad înalt al productivităţii muncii în procesul de fabricare şi reparaţie a produselor. Anume cu ajutorul tehnologiilor se asigură producerea în masă a diverselor articole, distribuirea raţională a consumului de materiale, mijloace, muncă şi timp în procesul de pregătire tehnologică, fabricare şi exploatare a producţiei.

Indicii de standardizare şi unificare denotă că producţia corespunde standardelor, unor părţi unificate şi originale, precum şi nivelului de unificare în comparaţie cu alte articole. Toate detaliile articolului se împart în standarde, unificate şi progonale. Cu cât mai puţine sunt detaliile originale cu atât e mai bine pentru producătorul articolului, cât şi pentru cumpărător.

Indicele ergonometric reflectă interacţiunea omului cu articolul produs şi complexul de calităţi igienice, antropometrice, fiziologice şi psihologice ale omului, ce apar în timpul utilizării articolului dat. Poate fi vorba de eforturile necesare pentru conducerea tractorului, poziţia volanului la bicicletă, iluminare, temperatură, umiditate, prăfuire, zgomot, vibraţie, radiaţie, concentrare a bioxidului de carbon şi a aburilor în produsele de ardere etc.

Indicii estetici caracterizează expresivitatea informaţională, raţionalitatea formei, integritatea compoziţiei, perfecţiunea executării şi stabilitatea aspectului exterior al mărfii, articolului.

Indicii de transportabilitate exprimă capacitatea de adaptare a produselor la condiţiile de transport.

273

Indici brevetar-juridici caracterizează protecţia brevetelor şi valoarea producţiei patentate şi constituie un factor esenţial la determinarea competitivităţii.

Indicii ecologici reflectă nivelul acţiunilor dăunătoare asupra mediului ambiant, ce apar în procesul exploatării sau consumului producţiei, bunăoară, conţinutul de adausuri dăunătoare, probabilitatea poluării cu particule dăunătoare, gaze, radiaţie în timpul păstrării, transportării şi exploatării producţiei.

Indicii de securitate caracterizează particularităţile produselor pentru securitatea cumpărătorului şi a personalului de deservire, adică se asigură securitatea în timpul montării, deservirii, reparaţiei, păstrării, transportării şi consumului produselor.

Totalitatea indicilor enumeraţi mai sus formează calitatea produsului. Articolul trebuie să ofere siguranţă, să fie estetic, să corespundă funcţiilor, adică să satisfacă cerinţele graţie cărora a fost produs. Dar în afară de aceşti indici, o mare importanţă are şi preţul articolului. Anume de preţ ţine problema calităţii economic optimă sau a calităţii economic raţionale.

Prin calitate economic optimă se subînţelege coraportul dintre calitate şi cheltuieli sau preuil unităţii de calitate ce poate fi redat prin următoarea formulă:

Коpt = Q , (12.1)С

unde: Коpt - calitatea economic optimă; Q - calitatea articolului; С - cheltuielile pentru procurarea şi exploatarea articolului în

unităţi monetare.Aflarea numitorului nu prezintă dificultăţi deoarece acesta include

preţul de realizare a articolului, cheltuielile pentru exploatarea, reparaţia şi utilizarea articolului. Mai dificilă e aflarea numărătorului, adică a calităţii ce include o serie de indici foarte diferiţi. Cu aceasta se ocupă o întreagă ştiinţă – calimetria, ce a elaborat metode relativ acceptabile privind estimarea cantitativă a calităţii, adică creşterea unităţii de calitate în raport cu unitatea monetară de cheltuieli [5, p. 218].

Aşadar, calitatea produselor în condiţiile producţiei contemporane este o componentă deosebit de importantă a eficienţei, rentabilităţii întreprinderii şi de aceea trebuie să i se acorde o atenţie permanentă. De calitate trebuie să fie responsabili toţi – de la directorul întreprinderii până la executantul concret al oricărei operaţiuni. Toate procesele de asigurare, proiectare, menţinere a calităţii sunt concentrate în sistemul de dirijare a calităţii.

274

12.2. Dirijarea calităţii producţiei. Noua strategie de dirijare a calităţii

Dirijarea calităţii constituie acţiunile, întreprinse în procesul creării şi exploatării sau consumului produselor, în scopul de a se stabili, asigura şi menţine nivelul necesar de calitate al acestora.

Esenţa oricărei dirijări rezidă în elaborarea unor decizii administrative şi realizarea ulterioară a măsurilor prevăzute în aceste decizii de acţiune asupra unui anumit obiect de dirijare. În cazul dirijării calităţii producţiei obiectele dirijării nemijlocite sunt, de regulă, procesele de care depinde calitatea produselor. Ele se organizează şi decurg atât la stadiul pre-producţie, cât şi stadiile de producţie şi postproducţie ale ciclului de viaţă al produselor.

Elaborarea deciziilor administrative se efectuează în baza comparării informaţiei despre starea de facto a procesului de dirijare cu caracteristicile acestuia fixate în programul de dirijare. Documentaţia normativă ce reglementează valorile parametrilor sau ale indicilor de calitate a produselor, standardele, condiţiile tehnice, desenele tehnice, condiţiile de livrare trebuie considerate ca parte importantă a programului de dirijare a calităţii producţiei.

Dirijarea calităţii producţiei trebuie să se efectueze sistemic, adică la întreprindere trebuie să funcţioneze sistemul de dirijare a calităţii producţiei, ce reprezintă o structură organizatorică care repartizează strict responsabilităţile, procedurile, procesele şi resursele necesare pentru dirijarea calităţii.

În ultimii ani au căpătat o largă răspândire standardele ISO din seria 9000, care reflectă experienţa internaţională de dirijare a calităţii producţiei la întreprindere [8]. În aceste documente se accentuează politica în domeniul calităţii – sistemul nemijlocit al calităţii, ce include asigurarea, perfecţionarea şi dirijarea calităţii producţiei. Conform standardelor ISO, ciclul de viaţă al prodicţiei, care în literatura străină de specialitate e denumit nodul calităţii, cuprinde 11 etape (vezi des. 12.1). Cu ajutorul nodului calităţii se realizează interacţiunea dintre producătorul şi consumatorul producţiei, se asigură legătura cu întregul sistem responsabil de soluţionarea problemelor ce ţin de dirijarea calităţii produselor.

275

2. Ptoiectarea,

elaborarea producţiei

1. Marketing 3. Aprovizionareatehnico-materială

11. Utilizare4. Pregătirea şi elaborarea

10. Deservire producţiei tehnică

5. Fabricarea

9.Montarea 6. Controlul şi exploatarea efectuarea probelor

8. Realizarea 7. Ambalarea

Des. 12.1. Dirijarea calităţii producţiei şi păstrarea [5, p.221].

Odată cu sistemul de dirijare a calităţii producţiei un rol important în studierea şi realizarea programelor de calitate îl au şi cercurile calităţii (sau grupele de calitate). După cum demonstrează experienţa unor ţări dezvoltate, cercurile calităţii constituie o formă de democratizare a capitalului ce contribuie la cointeresarea lucrătorilor în obţinerea calităţii, ameliorează climatul psihologic la întreprindere.

Cercurile calităţii iniţial au apărut în S.U.A., însă un impuls esenţial l-au dat acestei mişcări firmele japoneze, ţară în care a avut loc o creştere atât calitativă, cât şi numerică a acestor cercuri [vezi 11]. După aceasta ele s-au extins în ţările din Europa, America şi Asia [5, p.220]. Cercurile calităţii ajută întreprinderilor să-şi soluţioneze problemele tehnico-economice şi social-psihologice.

Cercurile calităţii sunt răspândite în întreaga lume şi reprezintă un element important al participării societăţii la dirijarea calităţii, împreună cu societăţile consumatorilor.

Politica întreprinderii în domeniul calităţii

Sistemul de calitate

Asigurarea Dirijarea Îmbunătăţire

Prod

ucătorul

Consumatorul

276

Iată un exemplu de activitate a unui cerc al calităţii: 3-4 persoane care asigură un anumit proces tehnologic sau o parte a acestui proces după orele de lucru discută aşanumitele “puncte vulnerabile”: sporirea calităţii, creşterea eficienţei, reducerea cheltuielilor. Ei se pot întâlni (de la una până la trei) o dată sau de două ori pe lună (o dată pe săptămână) şi discută cel mult trei teme. Discuţiile pot avea loc şi în orele de lucru, fiind stimulate material şi moral.

Noua strategie de dirijare a calităţiiDeşi dirijării calităţii producţiei în toate ţările i se acordă o mare

atenţie, în ultimii ani s-a încetăţenit un alt concept, o nouă strategie de dirijare a calităţii. Ea se caracterizează printr-o serie de aspecte. Printre acestea menţionăm:

asigurarea calităţii este concepută nu ca funcţie tehnică, realizată de o anumită subdiviziune, ci ca proces sistematic, infiltrat în întreaga structură organizatorică a firmei;

noii noţiuni a calităţii trebuie să-i corespundă structura organizatorică respectivă a întreprinderii;

problema calităţii este actuală nu numai în cadrul ciclului de producţie, ci şi în procesul de elaborare, proiectare, marketing şi postdeservire;

calitatea trebuie să satisfacă cerinţele consumatorului, nu ale producătorului;

sporirea calităţii producţiei necesită aplicarea noilor tehnologii de producţie, începând cu automatizarea proiectării şi terminând cu măsurările automate în timpul controlului asupra calităţii;

sporirea în ansamblu a calităţii se poate atinge numai cu participarea activă a tuturor lucrătorilor.

Toate acestea sunt realizabile numai în cazul când funcţionează perfect sistemul de dirijare a calităţii orientat spre interesele consumatorilor, încadrând toate subdiviziunile şi fiind convenabil tuturor lucrătorilor.

Controlul general al calităţii, efectuat de către firmele din S.U.A., Japonia şi Europa Occidentală, presupune trei condiţii obligatorii [5, p.222-223]:

1. Calitatea ca obiectiv strategic principal al activităţii este recunoscută de conducerea de vârf a firmei. Concomitent, se stabilesc sarcini concrete şi se alocă mijloace pentru îndeplinirea lor. Deoarece cerinţele de calitate sunt determinate de către consumator, nu poate exista o asemenea noţiune ca nivel constant al calităţii. Ridicarea gradului de

277

calitate trebuie să decurgă în ascendenţă, deoarece calitatea este o ţintă în permanentă schimbare.

2. În activitatea de sporire a calităţii trebuie să colaboreza toate subdiviziunile fără excepţie. Experienţa confirmă că 80–90% din activitate nu este controlată de secţiile responsabile de calitate şi siguranţă. O atenţie deosebită se acordă sporirii calităţii la asemenea etape ale producţiei cum sunt proiectarea şi studiul de fezabilitate, ceea ce se explică prin reducerea bruscă a termenului de creare a noilor articole.

3. Procesul permanent de instruire (orientat spre locul concret de muncă) şi creşterea motivaţiei din partea personalului.

Institutul Ghellap din S.U.A. a anchetat circa 700 firme industriale din sfera serviciilor. Sondajul a demonstrat că conducătorii au început să acorde o mai mare atenţie chestiunilor vizând calitatea producţiei. 57% au declarat calitatea mai importantă decât cheltuielile şi profitul. Însă 32% au pus profitul pe primul loc. Mai mult de 70% din conducători au demonstrat o cunoaştere insuficientă a bazelor economice a firmelor pe care le conduceau, declarând că cheltuielile pentru asigurarea calităţii constituie de la 5 până la 10% din volumul global al vânzărilor, în timp ce în realitate ele constituiau de la 20 până la 30% [5, p.223].

În condiţiile de concurenţă rigidă firmele vor putea să se dezvolte cu succes doar implementând dirijarea sistemică a calităţii producţiei. Cerinţele crescânde faţă de calitatea produselor în prezent este una dintre trăsăturile caracteristice ale pieţei mondiale.

Sistemele de elaborare a noilor articole trebuie să conţină trei deziderate principale: calitatea trebuie să fie situată la acelaşi nivel cu inovaţiile tehnice încă

la iniţierea elaborării articolului respectiv; planificarea cercetărilor ştiinţifice şi a lucrărilor de proiectare urmează

să fie organizată astfel, încât să nu fie limitată proiectarea variantelor cu cele mai bune caracteristici ale articolului dat;

accelerarea elaborării articolului trebuie să devină criteriul principal de eficienţă a sistemului de elaborare.

12.3. Standardizarea şi certificarea producţieiUn element important în sistemul de dirijare a calităţii este

standardizarea – activitatea de elaborare a normelor prin care se găsesc cele mai raţionale norme şi se fixează apoi în documente normative sub formă de standarde, instrucţiuni, metodici, cerinţe faţă de elaborarea produselor.

278

Sistemul de standardizare trebuie să fie concordat la sistemele internaţionale, regionale şi naţionale şi să asigure [5, p.224 - 225]:

protecţia intereselor consumatorilor şi ale statului în problemele calităţii şi nomenclaturii produselor, serviciilor şi proceselor, asigurării securităţii acestora pentru viaţa şi sănătatea oamenilor, ocrotirea mediului ambiant;

sporirea calităţii producţiei în corespundere cu dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, cu cerinţele populaţiei şi ale economiei naţionale;

compatibilitatea şi interschimbabilitatea;contribuţia la economisirea resurselor umane şi materiale,

îmbunătăţirea indicilor economici ai producţiei;crearea bazei tehnico-normative a programelor social-economice şi

proiectelor mari;lichidarea barierelor tehnice în producţie şi comerţ, competitivitatea

producţiei pe piaţă şi participarea eficientă la diviziunea internaţională a muncii;

securitatea obiectelor economice, având în vedere riscul unor cataclisme naturale şi tehnice şi a altor situaţii extraordinare;

contribuţia la consolidarea capacităţii de apărare şi a pregătirii de mobilizare etc.

Standardizarea se bazează pe o serie de principii:gradul de repetare – se determină cercul de obiecte faţă de care se

aplică lucrurile, procesele, relaţiile ce posedă o însuşire comună – repetarea fie în timp, fie în spaţiu;

multitudinea variantelor – crearea multitudinii raţionale asigură minimul de variante raţionale ale elementelor standarde, inclusiv obiectul standardizat;

caracterul sistemic – determină standardul ca element al sistemului şi duce la crearea sistemelor de standarde, ce ţin în esenţa internă de obiectele concrete ale standardizării;

capacitatea de înlocuire reciprocă – aplicabilă la tehnică – prevede asamblarea sau înlocuirea unor detalii similare, produse în perioade diferite de timp şi în puncte diferite din spaţiu.

Standardele de stat cuprind:cerinţe obligatorii faţă de calitatea producţiei, lucrărilor şi serviciilor

ce asigură securitatea vieţii, sănătăţii şi proprietăţii, protecţia mediului ambiant, cerinţe obligatorii privind securitatea muncii şi regulile sanitare de producţie;

cerinţe obligatorii privind compatibilitatea şi interschimbabilitatea producţiei;

279

metode obligatorii de control, cerinţele faţă de calitatea producţiei, lucrărilor şi serviciilor ce le asigură securitatea vieţii, sănătăţii şi proprietăţii, protecţia mediului ambiant, compatibilitatea şi interschimbabilitatea producţiei;

şirurile parametrice şi construcţia-tip a articolelor;principalele însuşiri de consum şi exploatare a producţiei, cerinţele

faţă de ambalaj, marcare, transportare şi păstrare, precum şi privind utilizarea produselor;

regulamentele ce asigură unitatea tehnică la elaborarea, fabricarea, exploatarea produselor şi prestarea serviciilor, regulile de asigurare a calităţii producţiei, integrităţii ei şi privind utilizarea raţională a tuturor tipurilor de resurse, termenii, definiţiile şi inscripţiile, regulile metrologice şi alte norme de ordin tehnic.

Actele normative de standardizare se divizează în următoarele categorii: srandarde de stat; standarde ramurale; condiţii tehnice; standardele întreprinderilor şi asociaţiilor; standardele societăţilor tehnico-ştiinţifice.

În funcţie de volumul standardizării, specificul ei şi conţinutul cerinţelor ce se elaborează standardele pot fi de următoarele tipuri: standarde fundamentale; standarde pentru produse, servicii; standarde pentru procese; standarde pentru metodele de control, probe, măsurători, analiză.

Certificarea producţieiCertificarea producţiei şi metodele de procurare permit verificarea

corespunderii mărfii cu cerinţele standardelor respective. Certificarea stabileşte dacă produsul e probat şi verificat suficient de obiectiv.

Definiţia noţiunii “certificare a producţiei” a fost elaborată de un consiliu creat special pentru problemele certificării producţiei al Organizaţiei Internaţionale pentru Standardizare (ISO): specificarea corespunderii – acţiunea unei terţe părţi, confirmând că se asigură încrederea că producţia, procesul sau serviciul, identificate în modul stabilit, corespunde standardelor concrete sau altui act normativ.

Certificarea se bazează pe efectuarea probelor şi estimarea condiţiilor de producere a articolelor supuse certificării, pe controlul asupra executării acestor procese şi supravegherea calităţii produselor din partea unui organ independent.

280

Certificarea a fost introdusă de mult timp în ţările industriale dezvoltate în colaborarea economică internaţională. Ea se efectuează sub controlul atât al guvernului, cât şi al organizaţiilor nonguvernamentale. Guvernul controlează asemenea aspecte cum ar fi asigurarea calităţii, protecţia intereselor consumatorului, securitatea şi ocrotirea sănătăţii acestuia, protecţia mediului ambiant, susţinerea producătorilor autohtoni, calitatea mărfurilor livrate pentru export, protecţia contra escrocheriilor, informaţiei denaturate şi reclamei false.

Modul de organizare şi efectuare a lucrărilor de specificare se întocmeşte astfel, încât să asigure obiectivitatea suficientă a certificării, veridicitatea şi posibilitatea de reproducere a rezultatelor probelor, să fie economic acceptabile atât pentru producători, cât şi pentru consumatorii produselor respective.

Lucrările de certificare se bazează pe următorele deziderate principiale:

selectarea criteriilor cu ajutorul cărora se poate identifica dacă producţia respectivă corespunde intereselor consumatorilor, cerinţelor legislaţiei ţării importatorului, posibilităţilor producătorului;

alegerea sistemului de certificare, ce depinde de autoritatea organului de certificare, care, la rândul său, depinde de imparţialitatea, competenţa personalului implicat în certificare şi de siguranţa utilajului folosit;

stabilitatea procesului tehnologic de fabricare a producţiei, folosirea sistemului de dirijare a calităţii producţiei, estimările şi controlul asupra acţiunii acestuia;

independenţa rezultatelor probelor şi efectuării lucrărilor de certificare. Asigurările producătorului precum că articolul produs corespunde cerinţelor standardelor nu întotdeauna sunt credibile, de aceea consumatorul va crea un sistem propriu de verificare, ceea ce necesită cheltuieli materiale şi de muncă proprii. Din punctul de vedere al comerţului exterior şi relaţiilor economice internaţionale, anume imparţialitatea rezultatelor activităţii de certificare are importanţă predominantă.

În cazul rezultatelor pozitive conform certificării articolul respectiv trebuie să posede o dovadă de confirmare – marcă, emblemă specială, etichetă, document de însoţire, certificat.

Certificarea poate fi: obligatorie – pentru parametrii de calitate ai producţiei, ce reglementează protecţia mediului ambiant, securitatea utilizatorului; facultativă – pentru parametrii ce pot îmbunătăţi climatul de încredere între furnizorii şi consumatorii de producţie, ridicarea gradului ei de competitivitate.

281

Certificatul poate fi eliberat nemijlocit de către producător (autocertificarea), precum şi de către o terţă parte – o organizaţie din exterior, care estimează şi confirmă justeţea măsurilor întreprinse (de la probe până la eliberarea certificatului).

În prezent se aplică mai multe scheme de certificare [5, p.229]:

Schema de certificare

Atestarea întreprinde

rilor

Aprecierea de către organizaţie a

probelor de control la

întreprindere

Probele-tip de examinare a

mostrelor industriale în

secţia de experimentare

Verificarea ulterioară a calităţii producţiei

Probarea modelelor din comerţ

Probarea mostrelor

de la întreprinde

ri

Supravegherea

sistemului de dirijare a calităţii producţiei

1

2

3

4

5

6

7 La alegere

8 100%

După cum seobservă, schemele de certificare prevăd diverse tipuri de probe.De exemplu, schemele 1–5, care includ probele-tip de examinare a mostrelor de produse, diferă prin volumul în ascendenţă al măsurilor de verificare a calităţii producţiei. Cea mai actuală, dar şi mai complicată e schema 5, ce a servit ca temelie pentru sistemele internaţionale de certificare.

E de menţionat că problemele dirijării calităţii, protecţiei drepturilor consumatorilor în diverse ţări se reglementează de legislaţie, adică prin diverse acte legislative.

12.4. Căile principale de sporire a calităţii producţieiProducerea unei mărfi calitative nu se face de la sine. La acest proces

trebuie să participe toţi lucrătorii, începând de la stadiul de proiectare, construcţie şi terminând cu lansarea produsului respectiv. În acest sens pot fi delimitate asemerea direcţii de activitate, cum sunt [1, p.142 -143]:

а) perfecţionarea construcţiei şi a tehnologiei de producţie;b) prevederea în documentaţia tehnică de fabricare a produsului a

utilizării unor materii prime şi materiale de calitate superioară;c) exercitarea controlului sistematic asupra stării de funcţionare a

utilajului, instalaţiilor, accesoriilor ş.a. în procesul de producţie;

282

d) ridicarea nivelului de pregătire profesională a muncitorilor şi altor categorii de personal, ce participă nemijlocit la procesul de producţie;

e) aplicarea sistemului de stimulare şi retribuţie a muncii în funcţie de cantitatea şi calitatea producţiei fabricate;

f) perfecţionarea sistemului de organizare a muncii şi producţiei;g) implementarea la întreprinderile din republică a cerinţelor

standardelor internaţionale de calitate şi crearea sistemului naţional de standarde ale calităţii.

Asigurarea sporirii calităţii produselor este un factor important pentru creşterea eficienţei activităţii agenţilor economici. Calitatea superioară a producţiei asigură: gradul înalt de însuşire a resurselor naturale şi potenţialului uman; creşterea competitivităţii pe piaţa internaţională şi, drept urmare, a fluxului de valută străină; îmbunătăţirea utilizării capacităţilor de producţie şi resurselor de muncă în unităţile de producţie ce folosesc producţia respectivă; creşterea considerabilă a eficienţei şi rentabilităţii producţiei; atingerea unui nivel mai înalt al calităţii producţiei convenabile consumatorului etc.

Îmbunătăţirea calităţii producţiei are o mare însemnătate atât pentru producători, cât şi pentru consumatori, precum şi pentru economia naţională în ansamblu.

Situaţia reală din economia naţională demonstrează că nivelul calităţii producţiei în multe cazuri nu corespunde standardelor şi cerinţelor consumatorilor. Conform datelor Departamentului Standarde şi Metrologie al republicii ca rezultat al verificărilor efectuate la întreprinderile industriale din sfera comerţului, la fiecare al doilea caz au fost înregistrate încălcări de standardizare, inclusiv multe cazuri de falsificare a producţiei.

Concluzii1. Calitatea producţiei fabricate la întreprindere constituie un factor

important al activităţii în condiţiile economiei de piaţă, deoarece asigură extinderea segmentelor de piaţă, prosperitatea întreprinderii, creşterea profitului.

2. Experienţa mondială demonstrează că activitatea pentru sporirea calităţii producţiei e raţional să fie desfăşurată în cadrul dirijării sistemice, ce cuprinde întregul ciclu de viaţă al producţiei – de la proiectare până la consum şi utilizare.

283

3. Dirijarea calităţii producţiei se bazează pe standardizare ce reprezintă fundamentul tehnico-normativ, cuprinzând cerinţe înaintate faţă de producţia fabricată pentru necesităţile economiei naţionale, ale populaţiei, apărării, exporturilor.

4. Aprecierea finală a calităţii producţiei se face cu ajutorul certificării ce înseamnă probarea producţiei, eliberarea certificatului de identitate, marcarea producţiei (emblema de corespundere) şi controlul asupra stării ulterioare a producţiei cu ajutorul probelor de control.

5. Căile principale de îmbunătăţire a calităţii producţiei sunt: perfecţionarea construcţiei şi tehnologiei de producţie, utilizarea la stadiul incipient a unor materii prime şi materiale de calitate superioară, ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor, aplicarea sistemului de stimulare pentru fabricarea unor produse calitative, perfecţionarea sistemului de organizare a producţiei şi a muncii, intensificarea controlului asupra calităţii, implementarea standardelor progresiste etc.

Subiecte de autoevaluare1. Definiţi şi enumăraţi indicii de calitate ai producţiei.2. Care este esenţa dirijării calităţii şi în ce constă noua strategie în

acest domeniu?3. Desfăşuraţi conţinutul standardizării producţiei.4. Ce înseamnă certificarea producţiei şi care e importanţa ei în

condiţiile economiei de piaţă?5. Enumăraţi direcţiile principale de sporire a calităţii producţiei.

Bibliografie1. Petru Roşca. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.2. Petru Roşca. Culegere didactico+metodică. Texte şi probleme la “Economia

generală”. Chişinău, ULIM, 1997. –196 p.3. Рошка П.И. Технический прогресс и эффективность новой техники.

Кишинэу, 1979. –106с.4. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.:

ИНФРА-М, 1998. – 416 с.5. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф.

В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.

6. Ворст И, Ревентлоу П. Экономика фирмы: Учебник. Пер. с датского. – М.: Высшая школа, 1994. – 272 с.

284

7. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480 с.

8. Международные стандарты. Управление качеством продукции. ИСО 9000 – ИСО 9004, ИСО 8402. М.: Из-во стандартов, 1988.

9. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367 p.

10. Raţiu-Suciu Ion, Plumb Ion ş.a. – Economia ramurilor. Volumul II, Bucureşti, 1995. – 191 p.

11. Как работают японские предприятия. М.: Экономика, сокр. перевод с англ., 1989. – 262 с.

12. Справочник директора предприятия. – М.: ИНФРА-М, 1999.13. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002.

Ch.: Statistica, 2002, S.A.”Crio”. -306 p.14. Anuarul statistic al Republicii Moldova – Статистический ежегодник

Республики Молдова, 2002. – Chişinău: Statistica, 2002. – 526 p.

285

Capitolul 13

FORMELE DE ORGANIZARE SOCIALĂA PRODUCŢIEI

1. Formele principale de organizare socială a producţiei.2. Concentrarea şi integrarea producţiei. Dimensiunile întreprinderilor.3. Specializarea producţiei şi avantajele ei.4. Cooperarea de producţie.10. Diversificarea producţiei.11. Combinarea producţiei.

13.1. Formele principale de organizare socială a producţiei

Formele principale de organizare socială a producţiei, corespunzătoare cerinţelor şi legităţilor economiei de piaţă, sunt: concentrarea, specializarea, cooperarea, integrarea, diversificarea şi combinarea producţiei [vezi 5, p.167-214]. Între aceste forme de organizare socială a producţiei şi serviciilor există o mulţime de legături intermediare, după cum se observă şi din desenul 13.1.

Desenul 13.1. Interacţiunea dintre diversele forme de organizare socială a producţiei şi serviciilor

Să examinăm noţiunile principale ce ţin de formele sosiale de organizare a producţiei şi serviciilor.

Concentrarea producţiei înseamnă concentrarea fabricării unui sau câtorva tipuri înrudite de produse în unele întreprinderi relativ mari, pe

Concentrarea Speci Coo

Diver

InteCombi

286

teritoriul unei regiuni nu prea mari, predominarea pe piaţă a unei sau câtorva firme.

Specializarea producţiei este concentrarea activităţii de bază a întreprinderii, firmei, companiei asupra producerii unui cerc restrâns de articole, mărfuri, servicii.

Diversificarea producţiei constituie extinderea asortimentului, modificarea tipului de producţie fabricată de întreprindere, firmă, însuşirea unor noi tipuri de produse în scopul eficientizării producţiei; obţinerea avantajelor economice, evitarea falimentului [8, p.95].

Cooperarea – 1) o asociere benevolă a persoanelor fizice pentru desfăşurarea activităţii antreprenoriale în comun; 2) formă universală de organizare şi coordonare în comun a producţiei cu participarea partenerilor străini din două sau mai multe ţări, bazată pe repartizarea activităţii de producţie, colaborare comercială, garantare reciprocă a riscurilor, protecţia generală a investiţiilor şi secretelor industriale [8, p.194].

Combinarea producţiei - una dintre formele de concentrare a producţiei ce presupune unificarea mai multor tipuri de produse în cadrul unei întreprinderi.

Integrarea este asocierea unor agenţi economici, aprofundarea interacţiunii lor, dezvoltarea relaţiilor dintre ei. Integrarea economică are loc atât la nivelul economiilor naţionale, cât şi între corporaţii, firme, companii, întreprinderi [8, p.158].

Manifestarea acestor forme diferă de la o perioadă la alta în cadrul unei anumite ţări şi de la o ţară la alta sub acţiunea multitudinii de factori tehnico-economici, social-politici şi juridici. Printre aceştia pot fi menţionaţi următorii: nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie; gradul de dezvoltare şi tipul mecanismului economic aplicat în ţara

respectivă; coraportul dintre industrie, construcţii, transporturi şi alte ramuri

economice într-o anumită perioadă de timp; gradul de divizare şi specializare a muncii; amplasarea resurselor naturale; amplasarea teritorială în ţară a factorilor de producţie; gradul de participare a ţării la relaţiile economice externe; nivelul cerinţelor economiei naţionale; sistemul politic şi juridic al ţării etc.

287

13.2. Concentrarea şi integrarea producţiei. Dimensiunile întreprinderilor

Divizarea şi socializarea muncii îşi găseşte expresie în procesele de producţie sub formă de diferenţiere şi concentrare a operaţiunilor de fabricare a producţiei, iar la nivelul producţiei sociale în ansamblu – în diferenţierea şi concentrarea ramurală a producţiei.

Diferenţierea ramurală se exprimă în creşterea număruluu de ramuri ale producţiei, iar concentrarea - în concentrarea producţiei la întreprinderile mari atât în cadrul fiecărei ramuri, cât şi în proporţii mai mari, incluzând procesele de producţie ale diverselor ramuri.

Concentrarea producţiei are patru forme: comasarea întreprinderilor, specializarea, cooperarea şi combinarea [3, p.233].

Comasarea întreprinderilor – concentrarea producţiei la întreprinderile mari se face în funcţie de perfecţiunea tehnico-ştiinţifică a uneltelor de muncă (creşterea productivităţii capacităţilor unitare ale maşinilor, agregatelor, aparatelor, perfecţionarea tehnicii de dirijare etc.) şi creşterea volumului de producţie.

Specializarea – concentrarea producţiei omogene, care după tipul ei este de masă ori se produce în serii mari.

Cooperarea – relaţiile de producţie directe dintre întreprinderile (asociaţiile) ce participă la fabricarea în comun a unor anumite produse.

Combinarea – unirea diverselor producţii ce reprezintă etape consecutive de prelucrare sau de utilizare a deşeurilor de producţie într-o singură întreprindere (într-un combinat).

Aceste forme raţionale de organizare a producţiei deseori se completează reciproc, de aceea doar conceperea lor ca sistem poate asigura soluţii obiective privind utilizarea lor.

Concentrarea producţiei industriale se efectuează în trei forme principale [3, p.236]:

Concentrarea producţiei specializate;Concentrarea producţiei combinate;Lărgirea întreprinderilor universale.Cea mai eficientă e prima formă, ce asigură concentrarea producţiei

omogene la întreprinderile mari, ceea ce permite instalarea maşinilor speciale de înaltă productivitate, a liniilor automatizate şi în flux, aplicarea metodelor contemporane de organizare a producţiei.

Este eficientă, de asemenea, şi forma a doua de concentrare, ce asigură consecutivitatea executării proceselor tehnologice, prelucrarea complexă a materiei prime, utilizarea produselor şi deşeurilor secundare.

Mai puţin eficientă este forma a treia, deoarece este vorba de unităţi de producţie ce nu sunt legate între ele nici prin omogenitatea produselor şi

288

consecutivitatea proceselor tehnologice, nici prin prelucrarea complexă a materiei prime. Întreprinderile de tip universal întrunesc în cadrul lor unităţi de producţie autonome şi puţin legate prin ciclul tehnologic.

Concentrarea producţiei şi unele forme ale acesteia se dezvoltă în baza acţiunii globale a doi factori: creşterea cererii anumitelor tipuri de produse şi a progresului tehnic la întreprindere. De aceea la fiecare etapă de dezvoltare gradul de concentrare a producţiei trebuie să corespundă mărimii întreprinderii şi productivităţii utilajului ei. Supraconcentrarea ca şi concentrarea insuficientă nu sunt convenabile din punct de vedere economic.

În fiecare ramură industrială mărimea întreprinderii trebuie să fie determinată de dimensiunile optime ale producţiei, condiţiile de transportare a materiei prime şi produselor finite şi de o serie de alţi factori ce vizează amplasamentul întreprinderii. Prin dimensiunile optime ale producţiei în industrie trebuie să se subînţeleagă parametrii ce asigură îndeplinirea contractelor încheiate şi a angajamentelor de fabricare a producţiei (executare a lucrărilor) în termenele stabilite cu cheltuieli minime şi eficienţă economică maximală.

Indicatorii principali ai nivelului de concentrare în industrie sunt dimensiunile întreprinderilor determinate de volumul anual de producţie; numărul anual mediu al lucrătorilor; valoarea anuală medie a fondurilor fixe; consumul de energie electrică într-un an; ponderea întreprinderilor mari în fabricarea producţiei de către întreaga ramură; mărimea medie a întreprinderii în cadrul ramurii [3, p.240].

La stabilirea nivelului de concentrare în industrie se ia în calcul, de asemenea, acţiunea factorilor intraproducţie şi din exterior.

Factorii intraproducţie sunt determinaţi de volumul oprim al producţiei şi întrepriderilor din punctul de vedere al utilizării maximale a resurselor de producţie.

Din factorii externi fac parte transportul, volumul bazei de materie primă, existenţa sau posibilitatea de angajare a forţei de muncă, resursele acvatice, condiţiile climaterice etc.

O influenţă substanţială asupra factorilor intraproducţie şi din exterior are progresul tehnico-ţtiinţific (perfecţionarea aparatului de producţie, organizarea producţiei şi a gestiunii, înlocuirea unor tipuri de materie primă cu altele, înlocuirea unor mijloace de transport cu altele etc.).

Nivelul de concentrare a producţiei şi dimensiunile optime ale întreprinderilor, determinate de acesta, depind de amplasarea geografică a industriei şi raionare, consumul producţiei finite (deseori a materiei prime şi combustibilului), existenţa forţei de muncă în regiune şi altor factori.

289

Geografia surselor de materie primă, combustibil şi resurse de muncă determină în mod firesc limitele raţionale ale concentrării şi volumul oprim al producţiei.

Integrarea producţieiIntegrarea producţiei ocupă un loc important în economia ramurilor

de producţie. Ea indică domeniile predominante ale activităţii unei anumite întreprinderi mari, bunăoară, locul ei pe piaţă.

Integrarea este asocierea agenţilor economici, aprofundarea interacţiunii lor, dezvoltarea relaţiilor dintre ei. Integrarea economică are loc atât la nivelul economiilor naţionale ale diverselor ţări, cât şi între întreprinderi, firme, companii, corporaţii [8, p.158].

Se distinge integrarea pe verticală şi pe orizontală. Integrarea pe verticală înseamnă asocierea organizatorică şi de producţie, alipirea, interacţiunea întreprinderilor unite prin participarea comună la producerea, realizarea şi consumul unui produs finit unic. Integrarea pe orizontală înseamnă asocierea unor întreprinderi, existenţa unei interacţiuni strânse între ele “pe orizontală”, adică activitatea comună a întreprinderilor ce fabrică produse omogene şi aplică tehnologii similare.

Calcularea gradului de integrare (concentrare) se poate efectua cu ajutorul indicatorului – gradul de concentrare (Gc) din punctul de vedere al realizării producţiei.

Gc= qi . 100; (13.6)

Q

unde: qi – volumul producţiei de bază realizate de întreprinderea i; Q – volumul total al producţiei realizate de întreprindere în aceeaşi

perioadă de timp.În literatura economică sunt expuse şi alte metode de stabilire a

gradului de integrare cum sunt: indicele Hirshman-Herfindafl, indicele Hannah (H*), coeficientul invers al variaţiei, curba lui Lorenth etc. [vezi 5, p.182-198].

Integrarea (concentrarea) are o serie de aspecte pozitive: - avantajul în concurenţă;- efectul sumar – la unirea a două genuri de activitate rezultatul

însumării lor e considerabil mai mare, decât rezultatul activităţii lor separate (1+1=С > 2);

- accesul la piaţa internaţională;

290

- posibilitatea aplicării unor metode contemporane de management în organizarea producţiei şi a muncii;

- condiţiile mai favorabile pentru dezvoltarea cercetărilor ştiinţifice şi a inovaţiilor;

- mai multe posibilităţi pentru implementarea elementelor progresului tehnic;

- posibilitatea de reducere a cheltuielilor constante pentru fabricarea producţiei;

- utilizarea mai raţională a unor resurse;- apariţia unei întregi grupe de asociaţii ce sunt dirijate, controlate

de un singur centru de adoptare a deciziilor;- apariţia unor întreprinderi internaţionale similare;- creşterea masei veniturilor în condiţiile de fabricare a unor mari

serii de produse etc.Concomitent, concentrarea are şi o serie de aspecte negative printre

care:- are caracter monopolist, ceea ce duce la diminuarea concurenţei;- ocupă o poziţie dominantă caracteristică firmelor mari;- poate genera creşterea preţurilor şi stagnarea în economie;- există posibilitatea de majorare a costurilor în urma cheltuielilor

de transport şi altor cheltuieli;- apar unle inflexibilităţi la schimbarea mediului ambiant;- apar fenomene negative în plan social şi altele.Luând în considerare cele expuse mai sus, în multe ţări economic

dezvolatate organele de stat avizate întreprind măsuri eficiente de control în acest domeniu.

13.3. Specializarea producţiei şi avantajele eiDiviziunea muncii duce la diferenţierea unor tipuri de muncă, iar

concentrarea lor, în baza majorării volumului fiecărei varietăţi până la dimensiuni economic raţionale, asigură repetarea în masă a operaţiunilor şi proceselor, adică producţia în masă specializată. Astfel, specializarea, pe de o parte, este consecinţa diviziunii sociale a muncii, iar pe de alta - rezultatul concentrării producţiei omogene. Prin urmare, specializarea reprezintă unitatea dialectică a două procese opuse: diferenţierea şi concentrarea.

Specializarea în industrie se efectuează în trei direcţii principale: pe produse, pe detalii şi tehnologică.

Specializarea pe obiecteSpecializarea pe obiecte înseamnă concentrarea fabricării anumitelor tipuri de produse pentru consumul final. Obiectul unei asemenea

291

specializări poate fi uzina de automobile, fabrica de confecţii ş.a., care produc anumite tipuri de articole.

Specializarea pe detaliiSpecializarea pe detalii este concentrarea producţiei anumitelor detalii şi agregate, semifabricate, precum şi executarea unor procese tehnologice. În unele ramuri ea poate avea varietăţi concrete: bunăoară, în industria constructoare de maşini – pe detalii, pe agregate, pe blocuri. Un exemplu de specializare pe detalii este uzina de producere a lagărelor cu bile sau uzina de pistoane.

Transformarea unor faze ale producţiei sau operaţiuni în unităţi de producţie separate constituie specializarea tehnologică (sau pe stadii). De exemplu, uzina de turnătorie care produce piese de completare pentru uzinele constructoare de maşini; filatura ce produce aţă pentru fabricile de ţesături şi confecţii. Există întreprinderi specializate în anumite funcţii auxiliare, bunăoară, uzinele de reparaţii ce deservesc alte întreprinderi.

Specializarea trebuie examinată sub două aspecte: la nivel de ramură şi la nivel de întreprindere.

La nivelul ramurii ea apare ca proces obiectiv de dezvoltare a subramurilor existente şi apariţie a subramurilor noi, ce produc mărfuri şi servicii prin intermediul factorilor de producţie şi ale anumitelor forme de interacţiune şi combinare a acestora.

La nivel de întreprindere specializarea reprezintă procesul de separare a unei anumite game de produse, servicii în care se specializează întreprinderea. Uneori cantitatea acestora se limitează la un singur tip sau o serie de produse.

Specializarea se află sub acţiunea unei multitudini de factori: de ordin tehnic, socioeconomic, financiar etc. şi se prezintă sub diverse forme caracteristice anumitor ramuri. De exemplu, o mulţime de întreprinderi se specializează într-un anumit tip de produse, de maşini (construcţia automobilelor, tractoarelor, pompelor submersibile etc.) sau într-o anumită structură a unui asortiment (preparate medicale, articole din mase plastice etc.). În industria alimentară multe întreprinderi se specializează în fabricarea produselor finite (conserve, şampanie, coniac, articole de panificaţie) şi în specializarea tehnologică (morăritul, producerea uleiurilor şi grăsimilor). În construcţii specializarea întreprinderilor se efectuează în funcţie de profilul lucrărilor executate, conform clasificatorului ramurilor industriei de construcţii.

Determinarea nivelului de specializare are o mare importanţă pentru procesul de dirijare atât la nivelul ramurii, cât şi la cel al întreprinderii. În acest scop la nivelul ramurii se calculează asemenea indicatori de generalizare cum sunt:

292

- numărul subramurilor în industrie, construcţii, transporturi etc.;- numărul genurilor de activitate.La nivelul trustului, asociaţiei, companiei, întreprinderii sunt acceptaţi

indicatori similari: indicele de specializare, calculat în funcţie de asortimentul produselor; ponderea producţiei de la activitatea de bază în volumul total al producţiei obţinute; ponderea detaliilor şi blocurilor-tip în volumul total al producţiei; ponderea detaliilor şi blocurilor-tip în numărul total al acestora utilizate la producerea unui anumit produs complex; ponderea maşinilor, utilajelor, instalaţiilor specializate în numărul total al acestora la întreprindere etc.

De exemplu, indicele de specializare în funcţie de asortimentul producţiei (Ia) se calculează după formula:

Is = Iа х 100; (13.1)Аоij

unde: Iа – cantitatea asortimentului de producţie la întreprindere;Аоij – asortimentul total al producţiei fabricate la nivel de trust,

asociaţie etc.( i – numărul întreprinderilor; j – cantitatea asortimentului fiecărei

întreprinderi). Se urmăreşte scopul ca indicele dat să fie cât mai apropiat de

100%.Efectul economic anual în urma specializării poate fi calculat după formula:

Eea = [(C1 + Тр1 + ЕnК1) – ( С2 + Тр2 + ЕnК2)] Q2 , (13.2)unde: C1 şi С2 – preţul de cost total al unităţii de produs înainte şi

după specializare; Еn – coeficientul normativ al eficienţei investiţiilor capitale;К1 şi К2 – alocaţiile capitale specifice înainte şi după specializare;Q2 - volumul anual al producţiei (efectiv) după specializare.

De menţionat că specializarea posedă o serie de avantaje sensul cărora este demonstrat pe desenul 13.2. Specializarea asigură eficienţa economiei naţionale şi în condiţiile economiei de piaţă, ţinându-se cont de toate particularităţile ei în strânsă legătură cu celelalte forme de organizare socială a producţiei.

Creşte mai repede volumul de producţieCreşte eficienţa factorilor de producţieSe îmbunătăţeşte calitatea producţiei

293

Se reduce preţul de cost al producţiei

Efect

eleSpeciali-zării

Se creează condiţiile pentru implementarea rapidă a realizărilor Ştiinţei şi tehniciiSe asigură o mai bună utilizare a factorilor de producţie (utilaj, instalaţii forţă de muncă etc.), elementelor progresului tehnico-ştiinţificSe creează condiţiile pentru perfecţionarea sistemului de organizare a producţiei şi muncii, de aplicare a metodelor contemporane în acest domeniu

Se simplifică procesul de dirijare şi adoptare a deciziilorSe asigiră creşterea prestigiului întreprinderii în relaţiile cu clienţiiCreşte gradul de independenţă, dacă producţia se realizează stabil

Des. 13.2. Efectele economice ale specializării.

13.4. Cooperarea producţiei

În practica industrială prin cooperare se subînţeleg relaţiile de producţie ale întreprinderilor în scopul obţinerii în comun a produselor finite. Cooperarea de producţie decurge nemojlocit din specializarea ramurilor şi întreprinderilor în fabricarea anumitelor piese, detalii şi agregate pentru maşini, utilaje, a altor articole şi produse.

Procesele de cooperare sunt: livrarea semifabricatelor de completare şi executare a lucrărilor pentru necesităţile anumitelor întreprinderi; legătura dintre furnizor şi anumiţi cumpărători ai tipului dat de producţie; activitatea de furnizor pentru anumiţi consumatori care fabrică produse finite sau finisează în continuare semifabricatul. Furnizorul trebuie să îndeplinească anumite cerinţe ale consumatorului.

Există diverse forme de cooperare a producţiei (vezi des. 13.3).Se distinge cooperarea pe principii ramuralt şi teritoriale.Cooperarea după principiul ramural se împarte în cooperare

intraramurală şi interramurală, iar după principiul teritorial – intraraională şi interraională.

Cea mai largă răspândire a căpătat cooperarea în industria constructoare de maşini, industria alimentară, uşoară şi de prelucrare a lemnului.

294

Des. 13.3. Formele de cooperare

Nivelul cooperării poate fi stabilit cu ajutorul diverşilor indicatori printre care: ponderea în preţul de cost al producţiei fabricate a pieselor de completare şi semifabricatelor obţinute prin cooperare; ponderea semifabricatelor produse de întreprindere în exterior în volumul lor total din producţie; numărul întreprinderilor ce cooperează cu întreprinderea dată etc.

Astfel, coeficientul de cooperare indică ponderea detaliilor, blocurilor şi a altor componente obţinute prin cooperare în valoarea totală a producţiei şi poate fi calculat prin următoarea formulă:

K1 = q ci . pci . 100 sau K2 = q cij . pcij . 100, (13.3)Qj .Cj Qj . Cj

unde: qс i – numărul componentelor "i" obţinute prin cooperare;pi – preţul stabilit de firmă;

Cooperarea pentru fabricarea producţiei

Formele de cooperare

Cooperarea pe detalii

Cooperarea tehnologică Formele de cooperare

pentru fabricarea

producţiei şi dezvoltarea

PTŞ

Cooperarea pentru o mai bună utilizare a capacităţilor de

producţie

Cooperarea internaţională

Cooperarea cu firmele financiare

Cooperarea în cadrul unei anumite zone, raion, oraş

295

Qj – volumul de producţie "j" obţinută de firmă;Сj – costul producţiei "j";K1 – coeficientul de cooperare unui anumit tip de producţie;K2 – coeficientul de cooperare la nivelul întreprinderii.În condiţiile actuale de dezvoltare economică a republicii necesitatea

obiectivă de intensificare a cooperării între diverse întreprinderi e dictată de mai mulţi factori printre care:

- aprofundarea specializării în producţie;- creşterea autonomiei funcţionale a fiecărei întreprinderi în

condiţiile relaţiilor de piaţă;- necesitatea ridicării nivelului tehnic şi a calităţii producţiei,

lucrărilor, serviciilor;- necesitatea ridicării gradului de combinare (integrare) a producţiei

în multe sfere ale economiei naţionale;- necesitatea sporirii eficienţei în utilizarea factorilor de producţie;- utilizarea raţională a resurselor;- pătrunderea capitalului străin şi a experienţei avansate din ţările

dezvoltate.

13.5. Diversificarea producţiei

Diversificarea producţiei înseamnă extinderea asortimentului, modificarea tipului de producţie fabricate la întreprindere, firmă, însuşirea noilor tipuri de produse în scopul eficientizării producţiei, obţinerii avantajelor economice, al evitării falimentului [8, p.95]. Este un proces complex în cadrul căruia se asigură obţinerea bunurilor materiale şi a serviciilor de un larg asortiment, adică are loc extinderea nomenclatorului de producţie şi se află sub acţiunea mai multor factori de ordin tehnico-organizatoric, financiar şi socioeconomic.

Majoritatea întreprinderilor dispun de o anumită rezervă de capacităţi de producţie ce permit organizarea provizorie a obţinerii unor tipuri de produse, lucrări şi servicii, ce diferă de producţia caracteristică activităţii de bază a întreprinderii.

Diversitatea asortimentului reprezintă un mijloc important de diminuare a riscului. Un cerc mai larg de activitate comportă un risc mai mic, deoarece rezultatele negative dintr-un domeniu se compensează cu rezultatele pozitive din altul şi asigură echilibrul întreprinderii.

Pentru determinarea volumului de diversificare pot fi întrebuinţaţi asemenea indici generalizarori [vezi 5, p.179-181]: indicele diversificării

296

activităţii de bază; indicele entropiei; indicele de diversificare calculat ţinându-se cont de ponderea activităţii secundare a întreprinderii etc.

Astfel, indicele de diversificare (Кi) a activităţii de bază poate fi calculat după formula:

Кi = 1 - (X j / X)2 = 1 - Асj (13.4)

unde: Х – volumul total al producţiei;Хj – volumul producţiei de asortimentul j;Асj – ponderea produselor din asortimentul j în volumul total al

producţiei întreprinderii.De exemplu: dacă la întreprindere există următoarea situaţie: 65% constituie activitatea de bază, 25% - activitatea "B" şi 10% - activitatea "C".

Prin urmare: Кi = 0,65 + 0,25 + 0,10 = 0,495.Pentru indicele dat se poate calcula respectiv indicele echivalent,

aplicând următoarea formulă:

n = 1 = 1 = 2, (13.5) 1 - Ki 1 - 0,495

Rezultă că coeficientul de diversificare egal cu 0,5 corespunde diversificării, egale cu activitatea a două ramuri diferite.

13.6. Combinarea producţiei

Combinarea este una dintre formele de socializare şi concentrare a producţiei ce rezidă în îmbinarea tehnologică a unor unităţi de producţie diferite care interacţionează, din una sau mai multe ramuri ale industriei, în cadrul unei singure întreprinderi – combinat.

Bunăoară, combinatele produc diverse tipuri de producţie metalurgică: minereu, fontă, oţel, laminate caracteristice diverselor ramuri ale acestei industrii – de prelucrare a minereului de fier, de turnare a fontei, topire a oţelului, laminare; fabrică produse pentru industria alimentară – produse de panificaţie, articole de cofetărie etc.

În funcţie de caracterul producţiei, tehnologia şi îmbinarea în procesul de producţie a anumitelor stadii de prelucrare a materiei prime şi materialelor, combinarea în industrie se prezintă în trei forme principale: prelucraraea consecutivă a materiei prime, inclusiv până la obţinerea producţiei finite; utilizarea deşeurilor de producţie pentru elaborarea altor

297

tipuri de produse; prelucrarea complexă a materiei prime (producerea dintr-un anumit tip de materie primă a diverselor tipuri de producţie).

Combinarea pe baza prelucrării consecutive a materiei prime este tipică pentru metalurgia fierului, industria textilă. Există asemenea combinate în industria chimică şi alte ramuri ale industriei. De regulă, ele au structură simplă. Semifabricatele obţinute în procesul de producţie combinat sub produse intermediare, destinate prelucrării în continuare în cadrul altor ramuri sau ca produs finit.

Combinarea pe baza utilizării deşeurilor de producţie e mai răspândită în industria de prelucrare a lemnului, alimentară şi alte ramuri industriale.

Combinarea pe baza prelucrării complexe a materiei prime se practică în ramurile ce se ocupă de prelucrarea materiei prime organice (a petrolului, cărbunelui, turbei, şisturilor etc.), precum şi care utilizează în calitate de obiect al muncii minereuri complexe, cum ar fi cele polimetalice.

Există, de asemenea, noţiunile de combinare pe verticală, pe orizontală şi mixtă. Combinarea pe verticală are loc în cazul când se efectuează prelucrarea consecutivă a materiei prime în semifabriat sau produs finit; pe orizontală – atunci când dintr-un tip de materie primă, prelucrată consecutiv, se obţin principalele semifabricate sau produse finite, iar din deşeurile ce se formează – semifabricate sau produse finite colaterale.

Combinarea e caracteristică pentru multe ramuri industriale, dar cel mai pe larg e răspândită în siderurgie şi metalurgia nefieroasă, industria chimică şi petrochimică, forestieră şi de prelucrare a lemnului, de fabricare a celulozei şi hârtiei, carboniferă şi energetică, uşoară şi alimentară.

Combinarea contribuie la eficientizarea producţiei. De exemolu, dezvoltarea combinării în industria alimentarădezvoltarea combinării în industria alimentară permite utilizarea complexă a materiei prime preţioase, deşeurilor de producţie. În acest sens o dezvoltare amplă au căpătat combinatele de carne, lactate, de rafinare a zahărului şi alte combinate.

Combinarea în induistria alimentară are o înaltă eficienţă economică, condiţionată nu numai de existenţa gospodăriei auxiliare şi de deservire comune, a comunicaţiilor comune, ci şi de cheltuielile de transport mai reduse, de o mai bună păstrare a producţiei, în special a celei uşor alterabile, reducerea cheltuielilor de exploatare graţie unei mai complete utilizări a capacităţilor de producţie, reducerea cheltuielilor de muncă vie etc. [3, p.269-270].

298

Concluzii12. Formele principale de organizare socială a producţiei sunt:

concentrarea, specializarea, diversificarea, cooperarea, integrarea şi combinarea producţiei.

13. Concentrarea producţiei este concentrarea producerii unui sau mai multor tipuri înrudite de produse la întreprinderi relativ mari, pe teritoriul unei regiuni nu prea mari, dominarea pe piaţă a unei sau câtorva firme. În condiţiile economiei de piaţă concentrarea îşi pierde treptat priorităţile. În condiţiile de piaţă cea mai mare importanţă o are trecerea întreprinderii la producerea unor noi tipuri de articole. Creşte substanţial rolul întreprinderilor mijlocii şi mici în dezvoltarea producţiei.

14. Integrarea este asociarea agenţilor economici, aprofundarea interacţiunii lor, dezvoltarea relaţiilor dintre ei. Integrarea economică are loc la nivelul economiilor naţionale ale ţărilor, dar şi între întreprinderi, firme, companii, corporaţii.

Specializarea producţiei – concentrarea fabricării anumitelor tipuri de produse pentru consumul final. Obiectul unei asemenea specializări poate fi uzina de automobile, fabrica de confecţii ş.a., care produc anumite tipuri de articole.

15. Specializarea pe detaliiSpecializarea pe detalii este concentrarea activităţii de bază a întreprinderii, firmei, companiei asupra producerii unui cerc restrâns de articole, mărfuri, servicii. În condiţiile economiei de piaţă trebuie să se atragă atenţia antreprenorilor asupea creării şi dezvoltării specializării pe detalii şi tehnologice, extinderii sistemului de efectuare centralizată a lucrărilor de reparaţie a utilajului universal, de producere a unor unelte, utilaje tehnologice şi elemente de asamblare unificate.

16. Diversitatea producţiei înseamnă extinderea asortimentului, modificarea tipului de producţie fabricate la întreprindere, firmă, însuşirea noilor tipuri de produse în scopul eficientizării producţiei, obţinerii avantajelor economice, al evitării falimentului.

17. Cooperarea – 1) asociere benevolă a persoanelor fizice pentru desfăşurarea activităţii antreprenoriale în comun; 2) formă universală de organizare şi coordonare în comun a producţiei cu participarea partenerilor străini din două sau mai multe ţări, bazată pe repartizarea activităţii de producţie, colaborare comercială, garantare reciprocă a riscurilor, protecţia generală a investiţiilor şi secretelor industriale.

299

18. Combinarea producţiei – una dintre formele de concentrare a producţiei bazată pe concentrarea mai multor tipuri de produse la o singură întreprindere.

Subiecte de autoevaluare1. Enumeraţi fomele de organizare socială a producţiei pe care le

cunoaşteţi.2. În ce constă esenţa concentrării şi integrării producţiei; care sunt

avantajele şi neajunsurile lor?3. Explicaţi noţiunea de “dimensiune optimă a întreprinderii“.4. Care este esenţa specializării producţiei şi ce forme ale acesteia

cunoaşteţi?5. În ce constă esenţa diversificării producţiei?6. Enumeraţi formele şi indicatorii nivelului de cooperare.7. Expuneţi metodica eficienţei comparative a specializării.8. Ce înseamnă combinarea producţiei şi care sunt particularităţile ei în

diverse ramuri industriale?

Bibliografie5. Petru Roşca. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.6. Petru Roşca . Culegere didactico+metodică. Texte şi probleme la “Economia

generală”. Chişinău, ULIM, 1997. –196 p.7. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф.

В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996. – 667 с.

8. Jaba O., Niţă V. Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367 p.

9. Raţiu-Suciu Ion, Plumb Ion ş.a. Economia ramurilor. Volumul I, Bucureşti, 1995. – 214 p.

10. Organizarea şi planificarea unităţilor industriale. Colectiv de autori. Crişan Roman, Vagu Paraschiv (coordonatori). Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983. –584 p.

11. Ворст И, Ревентлоу П. Экономика фирмы: Учебник. Пер. с датского. – М.: Высшая школа, 1994. – 272 с.

12. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480 с.

13. Экономика, организация и планирование промышленного производства. Учеб. пособие для вузов. Под общ. ред. М.А.Лисицина. 2-е изд. перер. и доп. – Минск, Выш.шк., 1990. –446 с.

300

14. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002. Ch.: Statistica, 2002, S.A.”Crio”. -306 p.

15. Anuarul statistic al Republicii Moldova 2002. – Chişinău: Statistica, 2002. – 526 p.

301

Capitolul 14

MECANISMUL DE DIRIJARE ŞI INSTRUMENTARIUL LUI

12. Structura mecanismului de dirijare, principiile şi funcţiile lui. 13. Structura şi funcţiile organelor administrative.14. Cadrele de conducere şi mecanismul de însuşire a regulilor relaţiilor de

piaţă.15. Instrumentariul mecanismului de dirijare (normele şi normativele, indicatorii şi

informaţia, modelarea în sfera administrativă).

14.1. Structura mecanismului de dirijare, principiile şi sarcinile

lui

Întreprinderea contemporană de producţie reprezintă un complex amplu, activitatea dinamică şi regulată a căruia se asigură cu ajutorul mecanismului de dirijare, ce stabileşte legătura internă şi ţine cont de activitatea tuturor sectoarelor şi lucrătorilor întreprinderii - de la muncitor până la director.

Mecanismul de dirijare include următoarele componente: principiile şi sarcinile dirijării; structura organizatorică a organelor de conducere şi a personalului, metodele şi restricţiile; informaţia şi mijloacele tehnice de prelucrare a informaţiei [2, p.234].

Funcţionarea mecanismului de dirijare este asigurată de către administraţia întreprinderii din care fac parte: directorul, locţiitorii şi consilierii lui; şefii de secţii, laboratoare şi conducătorii altor subdiviziuni, precum şi specialiştii, care pregătesc documentaţia şi informaţia a întreprinderii (vezi des.14.1).

Consultanţii, experţii

Directorulîntreprinderii

Locţiitorii şi consilierii directorului

Conducătorii de secţii, laboratoare şi alte subdiviziuni,

specialiştii

302

Des. 14.1. Administraţia întreprinderii

Sistemul de dirijare a producţiei reprezintă un mecanism unic, fiecare element al căruia îndeplineşte funcţia atribuită lui interacţionând cu funcţiile altor elemente. Deoarece activitatea întreprinderii e orientată spre obţinerea şi creşterea veniturilor, organele administrative trebuie să se ocupe de realizarea următoarelor sarcini:

elaborarea şi fundamentarea cursului strategic de activitate eficientă a întreprinderii pentru o perspectivă pe termen lung;

divizarea şi stabilirea pe etape a cursului strategic, concretizarea lui până la nivelul dirijării curente şi operative, a funcţiilor nemijlocite al executanţilor;

selectarea cadrelor, amplasarea lor, distribuirea atribuţiilor, reglementarea componenţei lor numerice şi profesionale; organizarea executării funcţiilor stabilite şi sarcinilor ce revin personalului întreprinderii;

reglementarea operativă cotidiană a activităţii întreprinderii şi a subdiviziunilor ei, lichidarea staţionărilor şi disproporţiilor în procesul de producţie, lichidarea cauzelor ce duc la încălcarea regimului normal de funcţionare a întreprinderii;

ridicarea gradului de eficienţă a activităţii întreprinderii în urma majorării volumului de fabricare şi realizare a producţiei, reducerii cheltuielilor de producţie, aplicării noilor realizări în domeniul tehnicii şi ştiinţei [2, p.236].

Aceste sarcini diferă de la întreprindere la întreprindere în funcţie de situaţia concretă. Însă conducerea întreprinderii, chiar dacă în componenţa ei sunt doar 3-5 persoane, este obligată să soluţioneze întregul complex de probleme indiferent de numărul lor – în caz contrar se întrerupe ciclul de reproducţie.

Se ştie că până mai dăunăzi nu a existat un sistem de relaţii atât de complex ca în prezent. În condiţiile actuale, fără principiile de dirijare

Executanţii

303

fundamentate teoretic şi confirmate în practică, nu se poate asigura dezvoltarea eficientă a economiei. Deja la începutul secolului ХХ cunoscutul industrialist, novatorul american Henri Ford a pus începutul organizării ştiinţifice a producţiei şi comerţului, formulând 72 de principii. Unele dintre aceste principii sunt actuale şi astăzi.

Principiu înseamnă regula principală, cerinţa, ideea dirijării, temelia ei. Principiile de bază determină filozofia şi strategia dirijării întreprinderii şi a sectoarelor ei. În baza principiilor elaborate se corectează obiectivele de activitate ale întreprinderii, se precizează priorităţile, se formează politica ei.

Se disting următoarele principii de organizare a gestiunii întreprinderii: funcţional (orientat spre aspectul profesional), cantitativ, spaţial şi temporal. În baza lor se formulează şi celelalte principii concrete de dirijare atât generale, cât şi particulare (caracteristice pentru anumite întreprinderi şi sfere de activitate): compatibilitatea obiectivelor şi concentrarea; funcţionarea neîntreruptă şi siguranţa sistemului; modul planificat, proporţionalitatea şi dinamismul gestiunii; distribuirea democratică a drepturilor, obligaţiilor şi responsabilităţii; caracterul ştiinţific şi fundamentarea deciziilor adoptate; eficienţa gestiunii; compatibilitatea intereselor personale, collective şi de stat în procesul de administrare [vezi 2, p.239-242].

14.2. Structura şi funcţiile organelor administrative

Structura organizatorică a întreprinderii este adecvată structurii întreprinderii însăşi şi corespunde proporţiilor şi funcţiilor ei. Întreprinderile mari, specializate în fabricarea unor tipuri de produse complicate care necesită un volum mare de muncă, constau, de regulă, din zeci de secţii, laboratoare şi alte subdiviziuni. Pentru coordonarea activităţii lor se creează o structură ierarhică complexă de dirijare (vezi des. 14.2).

Juristul Directorul Contabilul-şef

Adjunctul directorului -Inginerul-şef

Adjunctul directorului responsabil de producţie

Adjunctul directorului responsabil de comerţ şi

partea financiară

Consilierul (locţiitorul) directorului responsabil

de personal şi aspectul social

вопросам

304

Des. 14.2. Structura organelor administrative ale întreprinderii [2, p.243].

Necesitatea creării unui sistem complex de gestiune deseori este condiţionată de diversificarea producţiei. Fabricarea unui sortiment larg de produse cu ciclu tehnologic diferit de multe ori se bazează pe organele de gestiune pentru fabricarea şi desfacerea fiecărui tip de aceste produse. Întreprinderile mici, însă, dispun de structuri organizatorice foarte simple: conducător – executant. Structura organizatorică a întreprinderii, de regulă, se construieşte conform principiului de subordonare a organului inferior celui superior.

Conform criteriului diviziunii funcţionale a muncii se creează secţii de asigurare tehnico-materială a întreprinderii, marketing şi desfacere a producţiei, finanţe, planificare, gestiune contabilă, de dirijare a dezvoltării tehnice a întreprinderii etc.

Structura internă a organelor administrative se formează, în temei, pe trepte – în special la întreprinderile mari şi mijlocii. Sunt cunoscute următoarele structuri organizatorice de dirijare a întreprinderii: liniară, liniară-centralizată, funcţională, de matriţă (pe produse) şi mixtă. Fiecare dintre structurile menţionate în ansamblu se determină şi se concretizează în funcţie de proporţiile şi structura obiectelor de gestiune.

1.Secţiile tehnice

2.Laboratoarele3.Mecanicul principal4.Energeticianul-şef

1.Secţiile principale2.Secţiile auxiliare3.Secţiile de deservire

1.Secţia realizare a producţiei2.Secţia marketing3.Secţia aprovizionare4. Secţia finanţe5.Secţia planificare

1.Secţia personal2.Secţia deservire socială şi personal

305

Dirijarea liniară constituie sistemul cel mai simplificat, bazat pe conducerea unipersonală (conducător– ubaltern). Conducătorul unipersonal emite dispoziţii, controlează şi dirijează activitatea executanţilor.

Dirijarea liniar-centralizată (des.14.3) se aplică în cadrul întreprinderilor mijlocii şi mari, precum şi la cele de mari proporţii – pentru dirijarea secţiilor şi tranşelor.

Des.14.3. Forma liniar-centralizată de dirijare.

Dirijarea funcţională (des. 14.4.) constă în faptul că conducătorul întreprinderii transmite o parte din împuternicirile sale adjuncţilor săi funcţionali şi conducătorilor secţiilor funcţionale. Aceasta permite desconcentrarea activităţii administrative de gestiune şi subordonarea ei personalului calificat. Totodată, aceasta duce la durata mai lungă a termenelor de executare din cauza necesităţii unei coordonări complexe între organele administrative pentru perfecţionarea tuturor documentelor, cărora li se atribuie o mare importanţă.

Dirijarea de matriţă după conţinutul ei diferă de cea funcţională numai în ce priveşte obiectele de gestiune. Structura respectivă constă în faptul că la întreprindere este numită o persoană sau subdiviziunea principală, responsabilă, bunăoară, de însuşirea producerii unui nou articol, căreia i se transmit împuternicirile directorului pentru organizarea însuşirii articolului dat.

Specialiştii Conducătorul

Specialiştii

Executanţii

Directorul întreprinderii

306

Secţiile funcţionale

Des. 14.4. Forma funcţională de dirijare

Din toate formele enumerate în formă netă se aplică numai dirijarea liniară şi aceasta doar în cadrul întreprinderilor mici. În majoritatea cazurilor se foloseşte forma mixtă de dirijare a întreprinderii – uneori aceasta fiind o simplă îmbinare a formelor enumerate mai sus, care acţionează împreună la toate nivelurile ierarhiei economice.

Funcţiile organelor administrative

Funcţia este cercul de activitate şi obligaţiile unei persoane sau ale unui organ administrativ ce reprezintă o parte din sistemul general. În cadrul administraţiei se disting funcţiile profesionale de ramură şi structural-spaţiale pe obiecte. Din funcţiile profesionale de ramură fac parte: funcţia economică de planificare, funcţia evidenţă şi statistică, comercială, tehnico-inginerească, analitică de calcul, operativă de producţie, personal şi alte funcţii. Funcţiile structural-spaţiale de producţie presupun separarea obligaţiilor conducătorilor şi specialiştilor conform grupelor de secţii, sectoare, filiale etc. La întreprinderi se îmbină în măsură egală ambele tipuri de funcţii ale organelor administrative.

Administraţia e condusă de către director (directorul general). Acesta este numit de proprietarul întreprinderii, adică de către organul de stat la dispoziţia căruia se află întreprinderea dată, dacă e de stat, sau persoană fizică, dacă e vorba de o întreprindere privată. În cazul de la

Tehnico-inginereas

că

Liniară de producţie

PersonalComercială

Executanţii

307

urmă proprietarul întreprinderii se poate numi pe sine director. Directorul acţionează în numele întreprinderii, o reprezintă. Întreprinderea-societate pe acţiuni este condusă de un director ales la adunarea acţionarilor. Directorul acţionează în numele întreprinderii şi reprezintă întreprinderea în toate instituţiile economice şi de stat. În conformitate cu legislaţia şi statutul întreprinderii, el emite ordine, angajează şi disponibilizează lucrătorii, îi sancţionează în cazul neîndeplinirii funcţiilor sau stabileşte măsurile de stimulare pentru executarea ireproşabilă a diverselor lucrări.

O parte dintre împuternicirile sale directorul le transmite adjuncţilor săi responsabili de producţie, activitatea comercială şi finanţe, problemele tehnico-inginereşti, personal şi asigurarea socială.

Aici se descriu succinct funcţiile adjuncţilor directorului întreprinderii (responsabili de producţie, activitatea comercială şi finanţe, problemele tehnico-inginereşti etc.) şi ale conducătorilor principalelor subdiviziuni (secţiilor: planificare a producţiei, financiară, marketing şi desfacere; asigurare tehnico-materială; normare a muncii şi salariu; proiectare-construcţii; tehnică; control tehnic; secţia mecanicului principal; contabilitatea; secţia personal etc.).

Organizarea dirijării sectorului (secţiei). Sectorul (secţia) este principala verigă a întreprinderii de activitatea căreia depinde integral succesul şi insuccesul întreprinderii. Pentru dirijarea activităţii sectorului (secţiei), directorul numeşte un şef de sector (secţie) şi adjuncţii acestuia, în obligaţiile funcţionale ale căroa intră organizarea îndeplinirii sarcinilor tehnice de producţie fixate de conducătorul întreprinderii. Sectoarele (secţiile) mari au în componenţa lor diverse sectoare şi secţii mai mici, brigăzi, laboratoare etc.

Conducătorii sectoarelor (în funcţie de şefi de secţii sau maiştri) efectuează în temei dirijarea operativă a producţiei şi personalului; organizează şi controlează procesul îndeplinirii sarcinilor, asigură funcţionarea permanentă şi eficientă a întreprinderii.

14.3. Cadrele de conducere şi mecanismul de însuşire

a regulilor relaţiilor de piaţă

Conform clasificării tradiţionale, cadrele de conducere se împart în 3 categorii: conducători, specialişti şi personalul tehnic auxiliar.

308

Conducătorii sunt numiţi în temei din rândurile specialiştilor. Există, de asemenea, sistemul de perfecţionare, pregătire şi reciclare a conducătorilor. La selectarea conducătorilor se utilizează un set special de teste, ce determină corespuderea lor cu funcţia vacantă. Conducătorul trebuie să posede capacitatea de a nu intra în conflicte inutile şi de a lichida conflictele dintre subalternii săi.

Din categoria conducătorilor de nivel superior fac parte directorul şi adjuncţii săi, la categoria de nivel mediu se atribuie şefii de sectoare şi secţii; conducătorii de nivel inferior sunt maiştrii şi brigadierii.

Specialiştii sunt economiştii, inginerii, tehnologii, juriştii, programiştii etc., care în corespundere cu profesiile lor şi experienţa acumulată se divizează în specialişti coordonatori, principali, superiori şi simplu specialişti. În atribuţiile lor intră: colectarea şi analiza informaţiei referitoare la obiectul gestionat, elaborarea planurilor şi graficelor de lucru ale întreprinderilor, proiectelor, dispoziţiilor conducătorilor: elaborarea normativelor; întocmirea şi analiza rapoartelor; perfecţionarea documentaţiei tehnice etc.

Din categoria personalului tehnic auxiliar fac parte secretarii, dactilografele, operatorii din birourile de calculatoare, contabilii, persoanele ce se ocupă de evidenţă, arhitecţii, expeditorii etc. Aceşti lucrători poartă răspundere pentru prelucrarea tehnică operativă a informaţiei – sistematizarea, păstrarea, multiplicarea, eliberarea, transmiterea ei etc.

Mecanismul de însuşire a regulilor relaţiilor de piaţă. Fără cunoaşterea mecanismului relaţiilor de piaţă e dificil să stabileşti şi să întreţii contacte economice, care se construiesc după regulile pieţei libere. În condiţiile de piaţă sunt iminente schimbări radicale în economie, în organizarea internă a întreprinderii. Este necesar, de asemenea, de a schimba orientarea întreprinderilor şi, în primul rând, de a corecta modul de gândire al conducătorilor, care trebuie să acorde o mai mare atenţie nu atât soluţionării problemelor de ordin intern (ce ţin de materia primă, personal, finanţe), cât cerinţelor mediului exterior în permanentă modificare, cererii interne şi externe. Concomitent, un rol important îl are distribuirea corectă şi concretă a funcţiilor în cadrul subdiviziunilor structurale şi al personalului întreprinderii.

Pentru funcţionarea eficientă a întreprinderii o importanţă deosebită are asigurarea informaţională a activităţii de producţie şi desfacere a

309

mărfurilor, inclusiv referitor la tehnologia de producţie, nivelul de calitate, sinecostul şi preţurile la produse, formele de organizare a deservirii etc. Conducătorii întreprinderii au datoria să verifice sistematic gradul de informare al personalului cu privire la obligaţiile sale directe, sarcinile curente şi de perspectivă. Cercetările marketing şi conjuncturale, bazate pe colectarea şi prelucrarea informaţiei, îi permit întreprinderii să-şi găseaescă locul în structura economiei de piaţă.

14.4. Instrumentariul mecanismului de dirijare(Normele şi normativele, indicatorii şi informaţia,

modelarea în sfera administrativă)

Structura şi determinarea instrumentariului mecanismului de dirijare. Organele administrative îşi exercită funcţiile în baza caracteristicii cunoscute din timp privind decurgerea procesului de producţie în timp şi spaţiu şi a verificării rezultatelor real obţinute (des. 14.5.). În cazul devierii de la caracteristicile stabilite sau de la termenul obţinerii lor se iau măsuri pentru corectarea situaţiei.

Des.14.5. Funcţiile de dirijare şi control ale instrumentariului mecanismului economic [2, p.257].

Caracteristica procesului de producţie şi rezultatele lui în perioadele stabilite se determină cu ajutorul instrumentariului respectiv: normelor şi normativelor; indicatorilor (parametrilor) cantitativi; modelelor şi modelării; informaţiei; calculelor nimerice (planificate).

Instrumentul de măsurare

Rezultatele

Termenul de executare

Cheltuielile

Organul administrati

v

310

Instrumentariul capătă forţa de acţiune administrativă în baza planificării şi controlului asupra executării caracteristicilor stabilite în plan. În primul rând e vorba de normele şi normativele pentru consumul de resurse materiale şi de muncă, precum şi de indicatorii planificaţi pentru realizare în diverse termene.

Normarea îi permite întreprinderii să echilibreze în perspectivă necesarul şi rezervele de resurse. Normarea este forma de elaborare şi stabilire a valorilor maximale ale rezervei şi consumului resurselor de producţie şi altor resurse necesare pentru asigurarea procesului de fabricare şi realizare a producţiei. Cu ajutorul normelor se reglementează utilizarea de către personal a tuturor tipurilor de resurse ale întreprinderii.

Organizarea planificării şi evidenţei interne a economiei nu este posibilă fără o bază normativă sigură. Baza normativă a întreprinderii include în sine diverse norme şi normative, reglementarea şi sistematizarea cărora se face prin utilizarea unor metode unice de normare şi grupare conform anumitelor criterii.

Norma înseamnă cantitatea (valoarea) maximal sau minimal admisibilă a consumului de anumite resurse la unitatea de produs. Norma se măsoară în parametri naturali (kg, m, l, kWt, etc.), valorici (u.m.) şi de muncă (om/ore) la unitatea de produs, precum şi prin gradul de îndeplinire a volumului dat de lucrări sau perioada de timp stabilită. Există norme individuale şi de grup, curente şi de perspectivă la consumul de resurse materiale.

Normativul e un indicator relativ ce caracterizează nu valoarea absolută, ci gradul stabilit al unor indicatori similari pentru utilizarea resurselor de producţie sau caracteristica produsului. Normativele se stabilesc şi se exprimă în coeficienţi sau procente: de conţinere a grăsimii în lapte, zahărului în sfeclă, struguri sau a alcoolului în vin, uleiului în seminţele de floarea-soarelui; coeficientul de utilizare a capacităţii de ridicare a mijloacelor de transport şi utilajului, coeficientul de utilizare a metalului la uzina constructoare de maşini etc.

Una dintre sarcinile primordiale ce ţin de perfecţionarea planificării economiei este selectarea şi întocmirea sistemului de indicatori necesari. Indicatorul constituie aprecierea cantitativă şi calitativă a proceselor şi fenomenelor din mediul ambiant. În practica planificării se utilizează 4

311

categorii principale de indicatori: naturali, sociali de muncă, valorici şi mixşti.

Un rol esenţial în elaborarea şi adoptarea deciziilor administrative îl are modelarea. Modelul economico-matematic (MEM) este descrierea procesului economic sau fenomenului ce imită (reflectă) cu ajutorul unei sau câtorva expresii matematice (ecuaţii, funcţii, inegalităţi, identităţi) comportamentul obiectului modelat în condiţiile date sau posibile de realizare reală a acestuia. Modelarea accelerează pregătirea deciziilor şi contribuie la evitarea erorilor în activitatea întreprinderii. Pentru diverse aspecte şi niveluri ale economiei se elaborează următoarele MEM: modelul de distribuţie; modelul adaptiv; modelul imitativ, modelul macroeconomic; modelul autogestionar (microeconomic); modelul economic-statistic etc. [vezi 2, p.283-286].

Elaborarea şi aplicarea MEM permite imitarea şi analiza mai multor situaţii, ce se pot crea pe pieţele de desfacere, asigurare tehnico-materială sau în interiorul structurilor întreprinderii. Sarcinile practice ale modelării sunt analiza şi pronosticarea situaţiei economice în cadrul întreprinderii şi în exteriorul ei; analiza şi pronosticarea pieţelor de desfacere şi a pieţelor de aprovizionare tehnico-materială; pregătirea deciziilor de plan privind activitatea întreprinderii. Însă modelarea economico-matematică mai rămâne deocamdată nu cel mai important instrument în sistemul de producţie şi gestiune, ci unul auxiliar.

În efectuarea activităţii administrative un rol important îl are informaţia. În practica asigurării informaţionale se întrebuinţează două noţiuni: datele şi informaţia. Datele constituie cunoştinţele privind starea obiectului (întreprinderii, maşinii, omului, economiei, pământului etc.), care înregistrează în aceeaşi măsură starea sistemelor mari şi a părţilor lor elementare. Informaţia constituie datele obţinute în procesul de prelucrare a datelor.

Cercetările marketing şi privind conjunctura pieţei, bazate pe colectarea şi prelucrarea informaţiei, îi permit întreprinderii să-şi găsească locul pe piaţă. În baza informaţiei despre conjunctura pieţei întreprinderea îşi formulează politica în domeniul stabilirii preţurilor şi al sortimentului de produse. Informaţia tehnică îi ajută să-şi orienteze la timp potenţialul ştiinţific, resursele financiare şi de muncă spre fabricarea unor produse de perspectivă. Se formează o nouă mentalitate, conform căreia deciziile se adoptă numai după analiza multilaterală a resurselor informaţionale.

312

Concluzii9. Sistemul de dirijare a producţiei reprezintă un mecanism unic,

fiecare element al căruia îndeplineşte funcţia atribuită lu, în interacţionând cu funcţiile altor elemente. Dirijarea (administrarea) este sistemul de mijloace şi modalităţi creat pentru elaborarea deciziilor administrative şi organizarea executării lor.

10. Mecanismul de dirijare include următoarele componente: principiile şi sarcinile dirijării; structura organizatorică a organelor de conducere şi a personalului, metodele şi restricţiile; informaţia şi mijloacele tehnice de prelucrare a informaţiei.

11. Se disting următoarele principii de organizare a gestiunii întreprinderii: funcţional, cantitativ, spaţial şi temporal. În baza lor se întocmesc şi celelalte principii concrete de dirijare atât generale, cât şi particulare: compatibilitatea obiectivelor şi concentrarea; funcţionarea neîntreruptă şi siguranţa sistemului; modul planificat, proporţionalitatea şi dinamismul gestiunii; distribuirea democratică a drepturilor, obligaţiilor şi responsabilităţii; caracterul ştiinţific şi fundamentarea deciziilor adoptate; eficienţa gestiunii; compatibilitatea intereselor personale, colective şi de stat în procesul de administrare.

12. Esenţa administrării constă în colectarea, prelucrarea, păstrarea şi eliberarea informaţiei sub formă de programe, planuri, dispoziţii, normative, sarcini în care se conţine informaţia detaliată cu privire la drepturile şi obligaţiile executanţilor, sarcinile lor, restricţiile necesare de ordin economic, tehnic şi social. Sunt cunoscute următoarele structuri organizatorice de dirijare a întreprinderii: liniară, liniară-centralizată, funcţională, de matriţă (pe produse) şi mixtă..

13. Caracteristica procesului de producţie şi rezultatele lui în perioadele stabilite se determină cu ajutorul instrumentariului respectiv: normelor şi normativelor; indicatorilor (parametrilor) cantitativi; modelelor şi modelării; informaţiei; calculelor numerice (planificate). Instrumentariul capătă forţă de acţiune administrativă în baza planificării şi controlului asupra executării caracteristicilor stabilite în plan.

14. Baza normativă a întreprinderii include în sine o mulţime de diverse norme şi normative, reglementarea şi sistematizarea cărora se face prin utilizarea unor metode unice de normare şi grupare conform anumitelor criterii. Cu ajutorul normelor se reglementează utilizarea de către personal a tuturor tipurilor de resurse ale întreprinderii.

313

15. În practica planificării se utilizează 4 categorii principale de indicatori: naturali, sociali de muncă, valorici şi micşti. După destinaţia conţinutului lor funcţional indicatorii se divizează în valorici, de plan şi analitici de calcul.

16. În activitatea economică se aplică pe scară largă metode economico-matematice pentru fundamentarea deciziilor administrative. Modelarea accelerează pregătirea deciziilor şi contribuie la evitarea erorilor în activitatea întreprinderii. Sarcinile practice ale modelării sunt: analiza şi pronosticarea situaţiei economice în cadrul întreprinderii şi în afara ei; analiza şi pronosticarea pieţelor de desfacere şi a pieţelor de aprovizionare tehnico-materială; pregătirea deciziilor de plan privind activitatea întreprinderii.

17. Un element important al mecanismului economic îl constituie informaţia, ce permite alegerea strategiei de dirijare a întreprinderii: orientarea spre anumite grupuri de consumatori şi indicatori economici ai întreprinderii însăşi, spre pieţele potenţiale de desfacere a producţiei etc.

.

Subiecte de autoevaluare 1. Faceţi caracteristica succintă a mecanismului de dirijare a întreprinderii.2. Expuneţi principiile de bază şi principalele funcţii ce ţin de administraţia

întreprinderii industriale.3. Din ce se compune instrumentariul mecanismului de dirijare a

întreprinderii?4. Care e rolul normelor şi normativelor în activitatea de producţie a

întreprinderii?5. Explicaţi locul şi rolul indicatorilor în sistemul de dirijare a

întreprinderii.6. Care sunt sarcinile principale ale modelării proceselor de producţie la

întreprindere?7. Ce rol îndeplineşte informaţia în sistemul de dirijare a întreprinderii?

Bibliografie22. Legea Republicii Moldova cu privire la întreprinderi şi antreprenoriat №

845-XII din 03.01.1992. Monitorul oficial № 2/33 din 28.02.1994.23. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. –

М.: ИНФРА-М, 1998. – 416 с.24. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф.

В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.

25. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.

314

26. N.Ciornâi , I. Blaj. Economia firmelor contemporane. Chişinău, 2003. –311 p.

27. Roşca P. Economia generală. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.28. Anuarul statistic al Republicii Moldova – Статистический ежегодник

Республики Молдова, 2002. – Chişinău: Statistica, 2002. – 525 p.29. Jaba O., Niţă V. Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura

Universităţii “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.30. Bob Constantin (coordonator), Lisandru N., Gheorghescu M., ş.a.

Economia întreprinderii. Editura ASE, Bucureşti, 1997. – 296 p.31. Бусыгин А.В. – Предпринимательство. Основной курс. Учебное

пособие. М.: ИНФРА-М, 1998. –608 с

315

Capitolul 15

ACTIVITATEA ECONOMICĂ EXTERNĂ A ÎNTREPRINDERII

1. Formele diviziunii internaţionale a muncii.2. Liberalizarea activităţii economice externe a întreprinderii.3. Colaborarea internaţională a întreprinderilor.4. Organele administrative şi reglementarea de stat a activităţii economice

externe.5. Indicatorii eficienţei activităţii economice externe a întreprinderilor.

15.1. Formele diviziunii internaţionale a muncii

Diviziunea muncii între ţări ca rezultat al evoluţiei diviziunii sociale a muncii este condiţionată de mai mulţi factori printre care: bogăţiile naturale, aşezarea geografică, condiţiile climaterice, tradiţiile istorice de producţie, volumul resurselor de muncă etc.

Diviziunea internaţională a muncii poate fi definită ca cel mai înalt grad al evoluţiei diviziunii sociale teritoriale a muncii între ţări într-un anumit coraport cantitativ şi calitativ, ce se manifestă în schimbul de mărfuri, servicii şi alte rezultate ale activităţii social-tile.

Diviziunea internaţională contemporană a muncii s-a format în procesul dezvoltării forţelor de producţie, ce a avut loc de-a lungul secolelor sub acţiunea progresului tehnico-ştiinţific, şi a creat premise obiective pentru interacţiunea şi interdependenţa dintre economiile naţionale, adică pentru internaţionalizarea activităţii economice, forma de manifestare a căreia este integrarea economică internaţională.

Una dintre trăsăturile caracterictice ale economiei actuale este dependenţa ei de participarea la schimbul economic internaţional, tranzacţiile internaţionale, deşi factorii dezvoltării interne continuă să rămână a fi decisivi. Factorii externi, ce se transmit prin intermediul sistemului de relaţii economice internaţionale, sunt numeroşi, complecşi şi contradictorii. În cea mai mare parte ei constituie temelia bogăţiei şi dezvoltării unor firme şi ţări, dar şi a sărăciei, retrogradării economice a unor mari regiuni ale lumii.

316

Dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale şi aprofundarea interacţiunii economice se manifestă prin diverse fenomene cantitative şi calitative în economia mondială. Formarea economiei internaţionale constituie rezultatul unui lung proces al diviziunii muncii şi schimbului economic nu numai la micro- şi macronivelul economiilor naţionale, ci şi la nivel internaţional, regional şi universal.

Relaţiile economice internaţionale (REI) constituie o sferă de activitate aparte, bazată pe diviziunea internaţională a muncii. Ele îşi găsesc expresie practică în schimbul comercial dintre ţări, reprezentate de întreprinderile, firmele, organizaţiile lor, în comerţul internaţional cu produse, mărfuri, servicii, în relaţiile tehnico-ştiinţifice, de producţie, investiţionale, financiar-valutare şi creditare, informaţionale şi circulaţia internaţională a forţei de muncă [7, p.21].

Formarea şi dezvoltarea REI sunt determinate de intensificarea interacţiunii şi interdependenţei economiilor din diverse ţări. Aprofundarea şi dezvoltarea diviziunii internaţionale a muncii, adică şi a REI, depinde de factorii naturali (de mediu, geografici, demografici etc.) şi însuşiţi (de producţie, tehnologici), precum şi de condiţiile sociale, naţionale, etnice, politice şi moral-juridice.

Aprofundarea relaţiilor economice internaţionale este confirmată şi de ritmul deosebit de înalt de dezvoltare a comerţului exterior, neîntâlnit în ultimii mai mult de o sută de ani, perioadă în care a avut loc cea mai intensă diviziune internaţională a muncii, universală în esenţa sa. Conform datelor publicate de unii autori, în mai puţin de 100 de ani, din 1830 până în 1913, volumul comerţului mondial a crescut de 20 ori, deşi în trei secole precedente acesta a sporit doar de trei ori. Conform estimărilor orientative, comerţul mondial în anul 1997 a atins 10,8 trilioane dolari S.U.A. [7, p.21 şi 86].

Diviziunea internaţională a muncii are două forme: specializarea internaţională şi şi cooperarea, - condiţionate de unitatea dialectică a două procese de producţie – divizarea şi unificarea acesteia.

Specializarea internaţională a producţiei înseamnă concentrarea produselor omogene în baza diferenţierii producţiei naţionale şi a fabricării unor produse omogene depăşind consumul intern pentru intensificarea schimbului internaţional.

Formele principale de manifestare a specializării internaţionale sunt: specializarea pe obiecte – fabricarea produselor finite; specializarea pe

317

detalii – producerea unor părţi, componente ale produselor; specializarea tehnologică – efectuarea unor operaţii sau executarea unor procese tehnologice.

Cooperarea internaţională de producţie este coordonarea activităţii unor întreprinderi din diferite ţări în scopul sporirii bunurilor materiale prin ridicarea nivelului de productivitate a muncii. Formele cooperării internaţionale sunt variate: transmiterea (vânzarea, cumpărarea) licenţelor pentru utilizarea proprietăţii industriale şi intelectuale; vânzarea accesoriilor; transmiterea unor linii tehnologice complete sau a diverselor utilaje împreună cu tehnologiile respective în bază de leasing; cooperarea de producţie în comun; efectuarea în comun a cercetărilor ştiinţifice şi lucrărilor de proiectare-construcţie; antrepriza prin cooperare; crearea întreprinderilor mixte etc. Cooperarea internaţională de producţie este la momentul actual fundamentul integrării economice internaţionale, contribuie la accelerarea progresului tehnico-ştiinţific şi restructurarea calitativă a conţinutului activităţii antreprenoriale în comun.

Diviziunea internaţională a muncii, precum şi formele de manifestare a acesteia sunt determinate de condiţiile social-economice şi politice; ultimele formează mecanismul de dirijare a activităţii economice externe (AEE) pentru promovarea politicii protecţioniste şi liberale a statului.

Protecţionismul rezidă în apărarea producătorilor autohtoni contra concurenţei străine prin interzicerea sau limitarea strictă a importului de mărfuri din alte ţări. Această politică a apărut în Anglia concomitent cu începutul dezvoltării marii industrii constructoare de maşini. Până la mijlocul secolului XIX ţările europene au fost adepte ale politicii protecţioniste; piaţa americană s-a dezvoltat de asemenea apărată de tarifele protecţioniste. La mijlocul secolului XIX Anglia a chemat toate ţările să renunţe la politica protecţionistă, făcând trimitere la ideile lui A. Smit şi D. Ricardo cu privire la priorităţile comerţului mondial liber şi diviziunea internaţională a muncii. Devenind,de fapt, ţară monopolistă în comerţul industrial mondial, Anglia era pregătită să-şi deschidă pieţele, sperând că alte ţări vor întreprinde măsuri similare. Renunţarea la politica protecţionistă înseamnă liberalizarea AEE.

Liberalizarea relaţiilor economice internaţionale constituie una dintre trăsăturile caracteristice ale dezvoltării lumii contemporane. Procesele de liberalizare au un caracter contradictoriu, deoarece ating interesele

318

economice ale tuturor statelor. Toate ţările, atunci când intră în sistemul relaţiilor economice mondiale, aplică politica protecţionistă şi de liberalizare a comerţului.

15.2. Liberalizarea activităţii economice externe

în Republica Moldova

Tranziţia la economia de piaţă în Republica Moldova a condiţionat deschiderea ei către lume, inclusiv anularea restricţiilor în domeniul activităţii economice externe. Obiectivele principale ale reformei sunt:

- anularea monopolului statului asupra comerţului exterior şi trecerea la metode economice de reglementare;

- asigurarea convertibilităţii treptate a leului moldovenesc;- apropierea structurii preţurilor interne de cea a preţurilor mondiale,

reducerea consecventă a cotelor tarifare la export, introducerea tarifului la import;

- susţinerea exporturilor şi extinderea pieţelor de desfacere a producţiei autohtone.

Liberalizarea activităţii economice externe s-a afirmat drept o componentă a tranziţiei la economia de piaţă. Concomitent, ea constituie una dintre modalităţile cele mai importante de stimulare a competitivităţii producţiei autohtone şi ieşirii ei pe piaţa mondială.

Relaţiile economice externe ale întreprinderii reprezintă activitatea antreprenorială ce rezidă în schimbul de mărfuri, servicii şi fluxuri de resurse materiale şi financiare cu partenerii străini.

Cea mai răspândită formă a activităţii economice externe, practicată de firme, este comerţul exterior, ce include atât vânzarea propriilor mărfuri şi servicii în alte ţări, cât şi achiziţionarea pe pieţele străine a diferitelor mijloace de producţie, tehnologiilor avansate şi resurselor materiale necesare pentru asigurarea proceselor de producţie. În afară de comerţul exterior, activitatea economică externă a firmelor presupune diverse forme de colaborare şi interacţiune cu partenerii străini [3, p.338].

Subiectele relaţiilor economice externe sunt agenţii economici ai diverselor ţări, care se ocupă de schimbul de mărfuri cu firmele străine, formând fluxuri economice internaţionale în baza acordurilor bilaterale de diverse tipuri.

319

În prezent fiecare întreprindere are acces la efectuarea operaţiunilor de export-import. Orientarea multor întreprinderi spre piaţa externă este condiţionată de mai mulţi factori, principalii fiind extinderea pieţei de desfacere a produselor şi obţinerea diverselor avantaje în scopul de a ridica gradul de eficienţă a activităţii economice externe.

Întreprinderea poate exporta producţia proprie în mod direct sau indirect. Organizarea directă a exportului reprezintă ieşirea directă a firmei cu producţia sa pe piaţa externă. În acest scop firma îşi poate deschide o reprezentanţă specială în altă ţară, în sarcina căreia se va pune realizarea produselor firmei. Întreprinderile pot deschide în alte ţări şi filiale, ce funcţionează în conformitate cu legislaţia ţărilor de rezidenţă, iar activitatea lor comercială este supusă impozitelor şi taxelor locale. Exportul direct poate fi organizat şi prin intermediul unor firme specializate cu rezidenţa în străinătate.

Organizarea indirectă a exportului se efectuează cu ajutorul unor intermediari specializaţi, care îşi asumă obligaţia de a organiza exportul şi a realiza marfa pe pieţele străine fără participarea nemijlocită a producătorilor.

Specialiştii încadraţi în această activitate economică externă trebuie să studieze atent schema de organizare a acestei activităţi la întreprinderile avansate, deoarece orice activitate economică externă se poate efectua în baza experienţei acumulate, a cunoaşterii pieţei externe şi comportamentului consumatorilor de pe pieţele străine.

Extinderea relaţiilor economice externe ale întreprinderilor oferă posibilitatea nu numai de a realiza producţia proprie pe pieţele străine, ci şi de a procura pe aceste pieţe mijloace de producţie, materie primă şi alte materiale necesare în condiţii avantajoase.

15.3. Colaborarea internaţională a întreprinderilor

Colaborarea constituie o formă importantă de dezvoltare a relaţiilor economice externe între întreprinderi. Aceasta e o modalitate de îmbinare a diverselor resurse a doi sau mai multor agenţi economici din ţări diferite pentru realizarea obiectivelor propuse. La baza colaborării internaţionale trebuie să fie pusă egalitatea în drepturi a partenerilor şi avantajul reciproc.

320

Colaborarea internaţională între agenţii economici se poate realiza în diverse forme şi domenii printre care: colaborarea în sfera organizării producţiei diferitelor mărfuri şi prestării de servicii; colaborarea pentru comercializarea produselor finite; colaborarea financiară; colaborarea ecologică etc. [3, p.342].

Forma principală de colaborare internaţională este cea de producţie. Ea poate fi variată, începând cu colaborarea în domeniul elaborării şi aplicării noilor tehnologii la construcţia unor obiecte de mari proporţii şi terminând cu organizarea întreprinderilor mixte.

Se ştie că majoritatea întreprinderilor din ţările în curs de dezvoltare cu economie tranzitorie sunt dotate cu utilaje uzate moral, ce nu pot asigura competitivitatea necesară a produselor lor finite. Datorită colaborării dintre întreprinderile acestor ţări cu firme din ţările dezvoltate poate fi încetăţenită o asemenea formă de colaborare prin care firmele străine asigură reutilarea tehnică a unităţilor de producţie şi organizarea în comun a fabricării şi realizării produselor finite.

O altă direcţie importantă a colaborării internaţionale în sfera producţiei este atragerea şi implementarea de către întreprinderile din ţările în curs de dezvoltare şi ţările cu economie tranzitorie a tehnologiilor avansate. Astăzi se consideră că tehnologia este unul dintre factorii cei mai importanţi pentru creşterea economică.

Experienţa numeroaselor firme străine demonstrează că activitatea economică a agenţilor economici este determinată nu numai de cei trei factori clasici – capitalul, resursele umane şi naturale, ci şi de modul de organizare şi gestiune a firmei, de capacităţile echipei manageriale, care la momentul actual, de asemenea, este considerată drept factor de producţie. Firmele din ţările dezvoltate au acumulat în această privinţă o bogată experienţă. De aceea colaborarea dintre firmele din diverse ţări se bazează pe transmiterea de către firmele din ţările dezvoltate a experienţei lor manageriale şi organizatorice avansate, ce reprezintă, de fapt, efectuarea unor transformări organizatorice progresiste ce nu necesită alocaţii substanţiale de capital şi care în acelaşi timp asigură ridicarea gradului de productivitate a muncii şi competitivitate a produselor [3, p.344-345].

Colaborarea internaţională de producţie poate include şi aprovizionarea de către firmele din ţările dezvoltate a întreprinderilor din ţările în curs de dezvoltare cu materie primă calitativă, organizarea desfacerii

321

produselor finite din această materie primă pe pieţele internaţionale. Totodată, avantajul e reciproc. Întreprinderile locale au posibilitatea de a-şi ridica gradul de competitivitate a producţiei, de a ieşi mai repede pe arena internaţională pentru a-şi asigura creşterea veniturilor. La rândul lor, firmele străine sunt interesate în colaborarea cu întreprinderile locale pentru a evita diverse obstacole comerciale, existente în diferite ţări, precum şi pentru a-şi extinde piaţa de desfacere a propriilor produse şi a produselor fabricate în comun cu întreprinderile locale.

Colaborarea economică a întreprinderilor din ţări diferite poate fi organizată în bază de leasing şi franceaising. O nouă formă contemporană de colaborare internaţională între firmele din diverse ţări este alianţa strategică, care şi-a găsit o largă dezvoltare în domeniile industriale cu tehnologii avansate de importanţă strategică, şi anume: industria constructoare de maşini, telecomunicaţii, electronică etc. În condiţiile de globalizare a economiei mondiale alianţele strategice se vor extinde tot mai mult [vezi 3, p.346-347].

Alianţele strategice internaţionale au o serie de avantaje pentru membrii ei printre care: colaborarea în cadrul activităţii de studiere şi organizare a producţiei şi reducere a cheltuielilor; cercetarea şi crearea în comun a tehnologiilor avansate; extinderea pieţelor de desfacere a producţiei; depăşirea restricţiilor vamale, impuse în diverse state; cucerirea poziţiei monopoliste la realizarea producţiei etc.

15.4. Organizarea dirijării şi reglementării de stat

a activităţii economice externe

Pentru a ieşi pe piaţa externă, întreprinderea trebuie să cunoască întreprinderile pe care poate conta la primele, cele mai dificile etape.

Structura actuală a organelor de dirijare a activităţii economice externe reflectă transformările ce au avut loc ca rezultat al liberalizării economiei şi elaborării noii politici economice externe a ţării. Conform Constituţiei Republicii Moldova (articolul 129), Parlamentul aprobă direcţiile principale ale activităţii economice externe, principiile de utilizare a împrumuturilor şi creditelor străine, iar Guvernul asigură promovarea intereselor naţionale în sfera activităţii economice internaţionale şi a politicii comerţului liber sau politicii protecţioniste, în funcţie de interesele naţionale respective.

322

Organizaţiile ce contribuie la înviorarea activităţii economice externe. Organizaţiile responsabile pentru activitatea economică externă a republicii se pot întruni în uniuni, asociaţii ale colaborării în afaceri, pe principii teritoriale sau alte principii, în scopul ridicării gradului de eficienţă a operaţiunilor de export-import, evitării concurenţei neloiale, dezvoltării şi consolidării relaţiilor economice externe.

Un rol deosebit în această privinţă îl are Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova ce întruneşte antreprenori cu diverse forme de proprietate, diverse asociaţii şi fonduri. Camera de Comerţ şi Industrie susţine progresul în colaborarea de afaceri cu partenerii străini: reprezintă interesele membrilor săi în cadrul diverselor organizaţii internaţionale, efectuează expertize, organizează expoziţii, apără drepturile antreprenorilor cu susţinerea arbitrajului internaţional, creează un sistem informaţional unic, completează registrul nestatal al întreprinderilor şi îndeplineşte multe alte funcţii.

Toţi agenţii economici din republică, ce funcţionează în sfera producţiei şi circulaţiei mărfurilor, pot efectua de sine stătător operaţiuni economice externe. În acest scop pot crea subdiviziuni specializate în structura întreprinderilor cu drepturi de persoană juridică sau firme independente.

Mecanismul de reglementare a activităţii economice externe este elaborat la nivel legislativ aplicabil la comerţul exterior. În conformitate cu legislaţia în vigoare sunt prevăzute metode tarifar-vamale şi netarifare pentru reglementarea de stat a activităţii economice externe.

Metodele tarifar-vamale se utilizează pentru reglementarea operaţiunilor de import în scopul protejării pieţei interne şi stimulării transformărilor structurale în economia ţării. Tariful vamal constituie o taxă sistematizată care cuprinde taxele vamale pentru mărfurile importate în ţară şi exportate peste hotarele ei. Acesta este unul dintre cele mai vechi şi mai eficiente instrumente ale reglementării activităţii economice externe şi în ansamblu are următoarele funcţii:

fiscală, adică, asigură completarea părţii de venit a bugetului; de protecţie, adică, apără economia naţională de concurenţa

excesivă; reglatoare, adică, influenţează asupra formării structurii de

producţie, stimulând dezvoltarea unor ramuri şi frânând dezvoltarea altora.

323

Tariful vamal este diferenţiat în corespundere cu Nomenclatorul mărfurilor ce ţine de activitatea economică externă, temelia căruia o constituie sistemul armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor – Nomenclatorul statistic internaţional al mărfurilor.

Conform Codului vamal al Republicii Moldova, mărfurile şi serviciile importate sunt impozitate cu 20% taxă pe valoarea adăugată; multe mărfuri exportate şi importate sunt impuse cu accize în valoare de 10-25%, majoritatea lor sunt impuse şi cu taxe vamale în mărime de 5-10-15% din costul lor (3, p.57-159). Desenul 15.1 ilustrează diverse instrumente şi măsuri de reglementare de stat a comerţului exterior.

Des.15.1. Principalele instrumente şi măsuri de reglementare de stat a comerţului exterior.

Tariful vamal constituie o taxă sistematizată alcătuită din taxele vamale cu care sunt impuse mărfurile importate în ţară şi exportate peste hotarele ei, deşi GATT, iar ulterior OMC au înaintat sarcina de a reduce la maximum asemenea măsuri şi a se trece la reglementarea comerţului exterior numai prin măsuri tarifare. Restricţiile netarifare ce se aplică în Republica Moldova sunt expuse în desenul 15.2.

Instrumente şi măsuri de reglementare de stat a comerţului exterior

Tarifele vamale

Tarifele vamale la importul (exportul) mărfurilor: a) de tip fiscal;б) de tip protecţionis;в) contractuale.

Legile vamale şi reglementarea

Tarifele vamale

Bariere pentru limitarea volumului

ограничению Bariere pentru

limitarea indirectă a imprtului

Măsuri vamale şi administrative

Participarea statului la activitatea Standardele tehnice

Măsuri protecţioniste:1. Măsuri bugetare (subvenţii directe

sau indirecte);2. Măsuri fiscale (privilegii fiscale);3. Măsuri financiar-

bancare (credite pentru export, acordarea şi garantarea

creditelor pentru export);

4. Măsuri valutare (cursul valutei naţionale etc.)

324

Des.15.2. Metodele netarifare de reglementare [2, p.374].

Metodele netarifare de reglementare presupun prezentarea licenţelor – a unor autorizaţii speciale pentru importul şi exportul unei serii de mărfuri. Licenţele pot fi de o singură dată sau generale. Ultimele se întocmesc pe termen de un an calendaristic.

Controlul cantitativ este controlul la exportul sau importul mărfii în volum maximal sau valoare (cotă) stabilită. Cotarea (stabilirea cotei) se aplică pe scară largă şi corespunde regulilor comerţului mondial stabilite de GATT/OMC. De exemplu, comerţul cu textile şi îmbrăcăminte este supus reglementării cantitative în bază multilaterală. Distribuţia cotelor se face prin intermediul concursurilor şi licitaţiilor, ce permit menţinerea concurenţei între participanţii la activitatea economică externă.

Monopolul statului se stabileşte asupra comerţului cu produse ce necesită autorizaţie specială: armament, muniţii, mărfuri cu destinaţie dublă (combustibil pentru rachete, utilaj Röentgen, otrăvuri, mijloace narcotice etc.).

Reglementarea netarifară

Controlul cantitativ – limitarea exportului şi importului

Controlul la export

Monopolul statului asupra

exportului şi/sau

importului

Controlul calităţii

Interdicţii şi restricţii la export şi/sau importpentru asigurarea securitatea naţională

325

Controlul asupra calităţii mărfurilor: mărfurile importate pe teritoriul ţării trebuie să corespundă cerinţelor tehnice, farmacologice, sanitare, veterinare, fitosanitare şi ecologice ale Republicii Moldova. Pentru o serie de mărfuri, conform legislaţiei în vigoare cu privire la protecţia consumatorului, s-a introdus specificarea obligatorie a mărfurilor şi serviciilor, de calitatea cărora depinde sănătatea şi viaţa omului, starea mediului ambiant.

Interdicţiile şi restricţiile la export sau/şi import pot fi introduse ca măsuri de protecţie, adică deviind de la principiul comerţului liber, spre a evita cataclismele economice. Ele se introduc în cazurile în care creşterea bruscă a importurilor pune în pericol producţia naţională a anumitelor mărfuri.

Structura organelor şi mecanismelor de dirijare a activităţii economice externe permite întreprinderii de a-şi estima posibilităţile la ieşirea pe piaţa externă. Însă pentru a întreprinde paşi reali, este necesară efectuarea unei activităţi marketing ample, trebuie determinate priorităţile concurenţiale proprii, apreciate posibilităţile de atragere a investitorilor străini, de amplasare a unităţilor de producţie în zone ofshor, întocmit studiul de fezabilitate a proiectului.

În scopul de a perfecţiona mecanismul reglementării de stat a comerţului exterior în ultimii ani în republică au fost întreprinse măsuri pentru crearea cadrului legislativ adecvat în domeniul promovării mărfurilor autohtone pe piaţa externă. Astfel, către finele anului 2002 Republica Moldova a semnat [3, p.7-20]: а) 25 acorduri bilaterale cu privire la colaborarea comercial-economică, scopul cărora îl constituie extinderea şi dezvoltarea comerţului în condiţii reciproc avantajoase; b) 11 acorduri cu privire la comerţul liber; c) 30 acorduri bilaterale cu privire la promovarea şi susţinerea reciprocă a investiţiilor pentru dezvoltarea comerţului internaţional.

Astfel, la 29 noiembrie 1994 Republica Moldova a semnat tratatul de colaborare şi cooperare cu Uniunea Europeană, ce stabileşte atât principiile de bază, cât şi particularităţile specifice, care determină relaţiile reciproce dintre ţara noastră şi ţările-membre ale Uniunii Europene pentru viitor.

Totodată, comerţul exterior în Republica Moldova se reglementează printr-o serie de acte legislative şi normative, printre care: Legea “Cu privire la reglementarea de stat a activităţii economice externe” (nr.

326

1031-XIV din 08.06.2000); Legea cu privire la Bugetul de stat anual; Legea cu privire la tarifele vamale (nr. 031-XIII din 20.11.1997); Codul vamal al Republicii Moldova (nr.1149 din 20.06.2000); Legea cu privire la licenţierea unor tipuri de activitate (nr. 451-XV din 30.07.2001) şi alte acte legislative şi normative (vezi 3, p.42-43).

Indicatorii eficienţei activităţii economice externe a întreprinderilor

Activitatea economică externă a întreprinderilor contribuie atât la extinderea pieţelor de desfacere a mărfurilor şi serviciilor, cât şi la amplificarea activităţii economice în ansamblu. La estimarea eficienţei relaţiilor economice externe efectele obţinute pot fi clasificate în funcţie de natura transmiterii lor: directe, ce exercită un impact nemijlocit asupra veniturilor obţinute de la comerţul exterior; indirecte, care acţionează asupra altor tipuri de activitate la micro- şi macronivel atât asupra celor ce sunt legate prin acţiuni economice respective, cât şi asupra economiei naţionale în ansamblu.

Indicatorii activităţii economice externe a întreprinderilor se atribuie la sistemul de indicatori generali ai întregii activităţi economice. Pentru evaluarea rezultatelor activităţii economice externe a întreprinderilor, literatura de specialitate recomandă calculul diverşilor indicatori: volumul fizic al fiecărui tip de producţie exportată; ponderea tuturor tipurilor de produse exportate în volumul total al producţiei; indicatorii respectivi la import – dinamica modificării volumului de materie primă şi materiale din import şi ponderea lor în volumul total al consumului între perioada curentă şi cea de bază; gradul de acoperire a importului de către export; cursul de recuperabilitate al exportului şi alţi indicatori [vezi 3, p.348-353].

De exemplu, volumul fizic al fiecărui tip de producţie exportată - qie şi ponderea lui în volumul total al producţiei (sau serviciilor prestate) – Uie

se calculează după formula:

Uie = qie ,

qi

327

unde: qie – volumul producţie exportate i ; qI – volumul total al producţiei I lansate de firmă într-o anumită perioadă de timp. Indicatorul qie poate fi calculat în expresie naturală (fizică) şi valorică. Pentru a urmări tendinţele de modificare a indicatorului respectiv se poate calcula indicele de modificare a exportului. În cazul dat se folosesc indici individuali, care reflectă modificările survenite în producţie între cele două perioade şi se calculează aceşti indici ca valori relative, raportate la perioade diferite (perioada curentă şi cea de bază).

Având în vedere că decontările între firmele din diferite ţări pentru tranzacţiile export-import se efectuează în una din valutele liber convertibile, trebuie comparată valoarea totală a exporturilor firmei -

cu valoarea tuturor tipurilor de import - (în aceeaşi valută

liber convertibilă). Pentru aceasta trebuie determinat gradul de acoperire a importului de către export - :

= ,

Dacă valoarea exportului e mai mică decât valoarea importului, firma va fi nevoită să cumpere valută liber convertibilă pentru efectuarea decontărilor respective.

Pentru evaluarea eficienţei activităţii de export se poate calcula cursul de recuperabilitate al exportului – СR. Acest indicator se calculeată ca coraportul dintrel preţul intern complet (în valută naţională) al unităţii produsului exportat şi preţul de export în valută liber convertibilă (euro,

dolarul S.U.A.) - :

= ,

Toate tranzacţiile export-import urmăresc un singur scop – de a contribui asigurarea creşterii economice a întreprinderilor şi ridicarea gradului de eficienţă a activităţii lor, ceea ce în final asigură echilibrul comerţului exterior şi al balanţei de plăţi a ţării în ansamblu.

328

Creşterea eficienţei economice a comerţului exterior se află sub impactul unor factori economici şi tehnici, ce caracterizează în ansamblu economia naţională, activitatea agenţilor economici, precum şi condiţiile de realizare a mărfurilor pe piaţa externă. Republica Moldova în acest domeniu se confruntă cu o serie de probleme, deoarece modificările de ordin structural, ce se observă la export şi import în ultimii ani, sunt negative.

În primul rând, trebuie efectuate modificări esenţiale în structura exportului şi importului în sensul reducerii cotei materiei prime primare şi majorării cotei produselor în urma prelucrării ei. De asemenea, trebuie înviorat exportul în baza serviciilor turistice, de transport şi a altor servicii.

Un alt factor al creşterii eficienţei relaţiilor externe este orientarea geografică în spaţiul economic al Europei şi lumii în scopul asigurării unui grad înalt de diversificare geografică a pieţelor de desfacere şi a surselor alternative de satisfacere a consumatorilor din republică. Bunăoară, odată cu extinderea relaţiilor economice cu ţările din C.S.I., importul materiei prime, materialelor şi resurselor energetice din Rusia, este necesar să fie găsite şi alte pieţe alternative. Unele dintre acestea pot fi ţările din Orientul Apropiat, precum şi integrarea comerţului exterior al republicii în comerţul ţărilor europene şi ţărilor de pe alte continente.

În al treilea rând, în condiţiile economiei de piaţă un impact deosebit asupra eficienţei comerţului exterior îl au factorii de calitate a producţiei şi productivitatea muncii. Sunt necesare acţiuni suplimentare din partea tuturor agenţilor economici pentru îmbunătăţirea calităţii mărfurilor şi ridicarea gradului lor de competitivitate pe piaţa externă.

În al patrulea rând, eficientizarea comerţului exterior în mare măsură este determinată de perfecţionarea managementului în producţie şi realizarea mărfurilor pe piaţa externă.

Concluzii1. Una dintre trăsăturile caracterictice ale economiei actuale este

dependenţa ei de participarea la schimbul economic internaţional, tranzacţiile internaţionale, deşi factorii dezvoltării interne continuă să rămână a fi decisivi. Factorii externi, ce se transmit prin intermediul sistemului de relaţii economice internaţionale, sunt numeroşi, complecşi şi contradictorii. În cea mai mare parte ei constituie temelia bogăţiei şi

329

dezvoltării unor firme şi ţări, dar şi a sărăciei, retrogradării economice a unor mari regiuni ale lumii.

2. Liberalizarea relaţiilor economice internaţionale constituie una dintre trăsăturile caracteristice ale dezvoltării lumii contemporane. Procesele de liberalizare au un caracter contradictoriu, deoarece ating interesele economice ale tuturor statelor. Toate ţările, atunci când intră în sistemul relaţiilor economice mondiale, aplică politica protecţionistă şi de liberalizare a comerţului. Tranziţia la economia de piaţă în Republica Moldova a condiţionat deschiderea ei către lume, inclusiv anularea restricţiilor în domeniul activităţii economice externe.

3. Colaborarea constituie o formă importantă de dezvoltare a relaţiilor economice externe între întreprinderi. Aceasta e o modalitate de îmbinare a diverselor resurse a doi sau mai multor agenţi economici din ţări diferite pentru realizarea obiectivelor propuse. La baza colaborării internaţionale trebuie să fie pusă egalitatea în drepturi a partenerilor şi avantajul reciproc. Colaborarea internaţională între agenţii economici se poate realiza în diverse forme şi domenii, printre care: colaborarea în sfera organizării producţiei diferitelor mărfuri şi prestării de servicii; colaborarea pentru comercializarea produselor finite; colaborarea financiară; colaborarea ecologică etc.

4. Mecanismul de reglementare a activităţii economice externe prevede metode tarifar-vamale şi netarifare pentru reglementarea de stat a activităţii economice externe. Tariful vamal constituie o taxă sistematizată alcătuită din taxele vamale cu care sunt impuse mărfurile importate în ţară şi exportate peste hotarele ei. Metodele netarifare de reglementare sunt diverse măsuri de ordin etnic şi administrativ, precum şi măsurile pentru protecţia sănătăţii oamenilor, ocrotirea naturii şi a mediului ambiant, apărarea securităţii naţionale etc.

5. Comerţul exterior în Republica Moldova se reglementează printr-o serie de acte legislative şi normative printre care: Legea “Cu privire la reglementarea de stat a activităţii economice externe” (nr. 1031-XIV din 08.06.2000); Legea cu privire la Bugetul de stat anual; Legea cu privire la tarifele vamale (nr. 031-XIII din 20.11.1997); Codul vamal al Republicii Moldova (nr.1149 din 20.06.2000); Legea cu privire la licenţierea unor tipuri de activitate (nr. 451-XV din 30.07.2001) şi alte acte legislative şi normative.

6. Pentru evaluarea rezultatelor activităţii economice externe a întreprinderilor literatura de specialitate recomandă calculul diverşilor indicatori: volumul fizic al fiecărui tip de producţie exportată; ponderea tuturor tipurilor de produse exportate în volumul total al producţiei;

330

indicatorii respectivi la import – dinamica modificării volumului de materie primă şi materiale din import şi ponderea lor în volumul total al consumului între perioada curentă şi cea de bază; gradul de acoperire a importului de către export; cursul de recuperabilitate al exportului şi alţi indicatori. Toate tranzacţiile export-import urmăresc un singur scop –contribuie la asigurarea creşterii economice a întreprinderilor şi ridicarea gradului de eficienţă a activităţii lor, ceea ce în final asigură echilibrul comerţului exterior şi al balanţei de plăţi a ţării în ansamblu.

Subiecte de autoevaluare 1. Caracterizaţi formele principale ale diviziunii internaţionale a muncii.2. Descrieţi esenţa liberalizării activităţii comerciale externe.3. Care sunt formele principale ale activităţii economice externe a

firmelor?4. Expuneţi metodica de calculare a principalilor indicatori ai activităţii

economice externe a întreprinderii.5. Ce organe de dirijare a activităţii economice externe funcţionează în

Republica Moldova şi care sunt funcţiile lor?6. Numiţi metodele şi instrumentele principale aplicabile la reglementarea

de către stat a activităţii economice externe?7. Cu ajutorul căror indicatori se evaluează activitatea economică externă

a întreprinderii?

Bibliografie 32. Legea Republicii Moldova “Cu privire la reglementarea de stat a

activităţii comerciale externe” (№1031-XIV от 08.06.2000).33. Codul vamal al Republicii Moldova (№1149 din 20.06.2000).34. N. Ciornâi, I. Blaj. Economia firmelor contemporane. UTM, Chişinău,

2003. –311p.35. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. –

М.: ИНФРА-М, 1998. – 416 с.36. Regimul de comerţ exterior al Republicii Moldova în anul 2002.

Ministerul Economiei. Chişinău. 2002. – 208p.37. Даниелс Джон, Радеба Ли Х. Международный бизнес: внешняя

среда и деловые операции. Пер. с англ. – М.: .”Дело ЛТД”, 1994. – 784с.

38. Roşca P. Relaţii economice internaţionale. Manual. Chişinău, ULIM, 2002. – 280 p.

39. Roşca P. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.

331

40. Lazaari Costel ş. a. Teoria economică generală. Editura Economică, Bucureşti, 1993. –252 p.

41. Respublica Moldova: dimensiunile reformelor. Colectiv de autori. Coordonatori: T.Golenco, V.Zabulica ş.a., Chişinău, Pontos, 2002.- 344 p.

42. Anuarul statistic al Republicii Moldova – Статистический ежегодник Республики Молдова, 2002. – Chişinău: Statistica, 2002. – 525 p.

43. Бусыгин А.В. – Предпринимательство. Основной курс. Учебное пособие. М.: ИНФРА-М, 1998. –608с

44. Guţu I.T. Republica Moldova: economia în tranziţie. Chişinău, 1998. –447 p.

45. Moldovanu D. Economia relaţiilor externe. Chişinău, 1999. – 240 p.46. Railean V. Integrarea ţărilor est-europene în Uniunea Europeană:

precepte pentru Moldova. Chişinău, 2000. –130 p.

332

Capitolul 16

RELAŢIILE ECONOMICE INTRAPRODUCŢIE

1. Sistemul de relaţii economice intraproducţie.2. Organizarea relaţiilor contractuale în cadrul întreprinderii.3. Mecanismul de distribuire a unei părţi din profitul întreprinderii între

subdiviziunile ei.4. Examinarea pretenţiilor in cadrul întreprinderii.

16.1. Sistemul de relaţii economice intraproducţie

Teoretic, la modul general, orice sistem reprezintă totalitatea

elementelor interdependente în interacţiune, funcţionarea cărora este

asigurată de anumite organe administrative. Elementele sistemului de

relaţii economice intraproducţie sunt subsistemele: planificare, control,

responsabilitate economică, ce stabilesc relaţiile patrimoniale, de

arendă, de producţie, financiare dintre întreprindere şi subdiviziunile

ei structurale şi între subdiviziunile însăşi – principale, auxiliare, de

deservire şi administrative. Obiectivul final al funcţionării sistemului

este obţinerea profitului prin fabricarea şi realizarea unor produse

competitive cu grad înalt de rentabilitate.

Subdiviziunile întreprinderii trebuie să aibă o relativă

independenţă patrimonială, organizatorică, economică şi financiară. E

vorba anume de independenţa relativă, deoarece subdiviziunile

întreprinderii nu sunt personae juridice aparte, prin urmare, nu

dispun de conturi separate de decontări în băncile de stat şi comerciale

şi nu pot încheia de sine stătător contracte cu alte întreprinderi şi

organizaţii.

333

Pentru organizarea relaţiilor economice intraproducţie, conform

principiilor menţionate, la întreprindere trebuie să fie create condiţiile

respective. Independenţa patrimonială relativă a subdiviziunilor de

producţie ale întreprinderii se asigură prin repartizarea

subdiviziunilor a unei părţi a mijloacelor de producţie ale

întreprinderii (preponderent fonduri fixe de producţie), ce pot fi date

subdiviziunii respective în arendă. Independenţa organizatorică relativă

a subdiviziunilor de producţie poate fi asigurată prin reducerea

numărului de indicatori planificaţi în mod centralizat şi utilizarea în

subdiviziunile de producţie a unor elemente ale economiei de piaţă.

Independenţa financiară relativă a subdiviziunilor se efectuează prin

organizarea sistemului de decontări financiare la nivel intraproducţie.

Pentru aceasta, în cadrul sistemului de relaţii economice

intraproducţie se formează o bancă autogestionară internă. Toate

decontările dintre întreprindere şi subdiviziunile ei şi între

subdiviziunile însăşi pentru resurse, produse, muncă şi servicii se fac

prin intermediul cecurilor eliberate de această bancă.

Una dintre condiţiile principale în organizarea relaţiilor

economice în intreriorul întreprinderii, la fel ca şi acordarea

independenţei relative subdiviziunilor ei, este crearea infrastructurii de

piaţă intraproducţie, adică formarea diverşilor subiecţi ai relaţiilor

economice în interiorul întreprinderii. Desenul 16.1.reflectă schema-

model de organizare a infrastructurii intraproducţie de piaţă.

Întreprinderea

Administraţia întreprinderii

334

Note:

1. Direcţia progres tehnic;2. Direcţia ATM şi realizare;3. Direcţia patrimoniu;4. Direcţia producţie;5. Banca intraproducţie;6. Direcţia economie (finanţe);7. Contabilitatea;8. Direcţia personal şi asistenţă socială;9. Secţiile principale, auxiliare, de deservire;10. Secţiile şi serviciile cu autogestiune totală (parţială);11. Secţiile şi serviciile

Des. 16.1. Schema de organizare a infrastructurii

intraproducţie [vezi 3, p. 382].

16.2. Organizarea relaţiilor contractuale în cadrul întreprinderii

O condiţie importantă la crearea relaţiilor economice intraproducţie este organizarea relaţiilor intraproducţie contractuale între întreprindere şi celelalte subdiviziuni ale ei, precum şi între subdiviziunile însăşi.

1 2 3 4 5 6 7 8

9 10 11

335

Sistemul acestor relaţii presupune încheierea contractelor intraproducţie de arendă, furnizarea materiei prime şi materialelor, livrarea producţiei, executarea lucrărilor şi prestărilor de servicii. În asemenea contracte se stipulează volumul şi nomenclatorul producţiei şi resurselor tehnico-materiale, termenele de livrare, normele de consum, normativele, limitele, preţurile de achitare în interiorul întreprinderii, obiecţiile şi mărimea sancţiunilor în cazul acestora. Contractul de arendă conţine lista şi costurile patrimoniului, condiţiile de arendare şi sursele plăţilor de arendă, mărimea cărora se stabileşte ţinându-se cont că efectuarea lor se face în urma defalcărilor de amortizare realizate la nivelul subdiviziunilor.

Organizarea relaţiilor intraproducţie contractuale presupune nu numai încheierea diverselor contracte, ci şi executarea obligaţiunilor contractuale şi achitări financiare reciproce, examinarea pretenţiilor economice privind îndeplinirea obligaţiunilor contractuale, compensarea cheltuielilor şi pierderilor materiale.

În relaţiile intraproducţie contractuale este necesară o atitudine diferenţiată faţă de diversele subdiviziuni ale întreprinderii. Toate subdiviziunile fără excepţie trebuie să se supună sistemului dat, însă gradul acestei supuneri depinde de obligaţiunile lor funcţionale. În baza acestui criteriu, care face posibilă planificarea unei părţi din profitul întreprinderii în urma realizării producţiei şi formării în această bază a venitului global al subdiviziunii, toate subdiviziunile pot fi divizate în 3 categorii [3, p.383-384]:

- subdiviziunile care îşi formează profitul în urma realizării către întreprindere şi alte subdiviziuni a producţiei lor, lucrărilor executate şi serviciile prestate la preţuri de achitare fixate în interiorul întreprinderii şi îşi desfăşoară activitatea economică de producţie pe principii de autorecuperabilitate completă şi autofinanţare parţială (toate secţiile principale, auxiliare şi de deservire, subdiviziunile de aprovizionare tehnico-materială, direcţiile de gestionare a capitalului acţionar şi a patrimoniului);

- subdiviziunile ce îşi desfăşoară activitatea în bază de autorecuperabilitate parţială, adică parţial funcţionează în urma prestării diverselor servicii pentru alte subdiviziuni, iar parţial – din contul devizului de cheltuieli general al întreprinderii pentru întreţinerea lor (secţiile tehnice, serviciile de mecanizare şi metrologice etc.);

336

- subdiviziunile care îşi desfăşoară activitatea exclusiv din contul devizului de cheltuieli al întreprinderii pentru întreţinerea lor (aparatul administrativ de gestiune al întreprinderii).

16.3. Mecanismul de distribuire a unei părţi din profitul

întreprinderii între subdiviziunile ei

Formarea sistemului de relaţii economice intraproducţie presupune utilizarea unor elemente ale economiei de piaţă în cadrul subdiviziunilor structurale ale întreprinderii. Unul dintre elementele principale îl constituie distribuirea unei părţi a profitului întreprinderii obţinut în urma realizării producţiei între subdiviziunile ei de producţie şi formarea în această bază a venitului global al celor din urmă.

Distribuirea profitului se efectuează conform normativelor ce fixează limitele economice ale repartizării venitului între bugetul de stat, întreprindere şi colectivul de muncă, iar profitul rămas la dispoziţia întreprinderii – între aceasta şi subdiviziunile ei, stabilindu-se, de asemenea, după prevederile diverselor normative, în special conform normativelor de formare la nivelul întreprinderii a fondurilor de acumulare, consum şi a fondului de rezervă.

Între subdiviziuni poate fi distribuită doar partea din profit ce rămâne după achitarea întreprinderii cu bugetul de stat, băncile de stat şi comerciale, alţi creditori, plata dividendelor şi formarea fondurilor la nivelul întreprinderii.

Principiul de distribuţie reziduală a profitului permit acumularea unor mijloace la nivelul întreprinderii în scopul soluţionării centralizate a unor probleme dificile ce ţin de dezvoltarea în perspectivă a întreprinderii (reconstrucţia şi reutilarea tehnică a întreprinderii, însuşirea noilor tipuri de produse, extinderea capacităţilor de producţie, efectuarea unor acţiuni în sfera socială etc.).

Criteriul de distribuire a unei părţi a profitului întreprinderii între subdiviziunile ei de producţie îl constituie cheltuielile suplimentare de producţie ale subdiviziunilor, ce includ cheltuielile proprii ale subdiviziunii de producţie date şi cheltuielile (cheltuielile adăugate) subdiviziunilor auxiliare, de deservire şi de aprovizionare, care colaborează cu aceasta în baze contractuale.

337

Astfel, distribuirea unei părţi a profitului întreprinderii între subdiviziunile ei de producţie are loc proporţional cu cheltuielile de producţie adăugate şi se calculează conform unui coeficient special de distribuţie [3, p.385]:

qрп = Pr

Cl

unde Pr – partea de profit a întreprinderii în urma realizării ce urmează a fi distribuită între subdiviziunile ei de producţie;

Cl – cheltuielile adăugate sumare de producţie în preţul de cost total al producţiei realizate de întreprindere.

Coeficientul qрп este emis subdiviziunilor ca normă de rentabilitate, aceeaşi pentru toate secţiile şi serviciile, ceea ce asigură o bază egală de start şi echilibrul resurselor financiare la nivelul întreprinderii. În baza coeficientului de distribuţie qрп se stabilesc preţurile de achitare planificate în interiorul întreprinderii la produsele, lucrările şi serviciile subdiviziunilor.

Preţurile de achitare planificate constituie unul dintre principalele instrumente de organizare a relaţiilor economice intraproducţie. Ele stau la temelia relaţiilor contractuale între întreprindere şi subdiviziunile reglând procesul de aprovizionare tehnico-materială a ultimelor şi livrarea producţiei la depozitele întreprinderii, precum şi între subdiviziunile însăşi în urma realizării producţiei (lucrărilor, serviciilor) în cadrul cooperării interne de producţie.

Venitul (profitul) global al subdiviziunilor devine o sursă de achitare a plăţilor de arendă, compensare a prejudiciilor aduse de subdiviziunea dată altor subdiviziuni sau întreprinderii în procesul activităţii economice de producţie. După îndeplinirea tuturor obligaţiilor financiare la nivel intraproducţie la dispoziţia subdiviziunii de producţie mai rămâne o parte din profit. Din această parte de profit subdiviziunea îşi creează fondurile proprii de acumulare şi consum, precum şi fondul de rezervă (vezi des. 16.2.).

Profitul întreprinderii

Utilizarea profitului la nivelul întreprinderii

Partea de profit, distribuită între subdiviziuni

338

Des. 16.2. Schema formării şi distribuirii profitului subdiviziunii de producţie

a întreprinderii [3, p. 389].

Astfel, subdiviziunile întreprinderii obţin posibilitatea reală de a-şi desfăşura activitatea pe principii de autorecuperabilitate parţială şi autofinanţare parţială.

16.4. Examinarea pretenţiilor în cadrul întreprinderii

Responsabilitatea economică (materială) a subdiviziunilor şi a colectivelor de muncă ale acestora pentru rezultatele finale ale activităţii întreprinderii rezidă în îndeplinirea obligatorie a sarcinilor de plan şi obligaţiilor contractuale. Subdiviziunea trebuie să poarte răspundere pentru prejudiciile economice aduse întreprinderii prin neîndeplinirea obligaţiilor sale contractuale, compensând pierderile materiale directe. Determinarea prejudiciilor economice şi compensarea pierderilor materiale se efectuează după examinarea pretenţiilor respective în cadrul sistemului de relaţii economice intraproducţie.

Concomitent, pretenţii poate înainta nu numai întreprinderea către subdiviziune, ci şi subdiviziunea poate cere de la întreprindere

Profitul global al subdiviziunii de producţie j

Plăţile de arendă. Restituirea creditelor intraproducţie, Plata dobânzilor la credite. Compensarea daunelor (prejudiciilor)

Profitul net al subdiviziunii de producţie j

Fondul de acumulareFondul de consumFondul de rezervă

Achitarea cu bugetul. Restituirea creditelor. Plata dobânzilor la credite. Fondul de acumulare. Fondul de consum. Fondul de rezervă.

339

compensarea prejudiciului economic adus ei în cazul unei gestionări necalitative din partea organelor administrative ale întreprinderii; pe de altă parte, răspunderea pentru prejudiciile cauzate altor întreprinderi şi organizaţii o poartă nemijlocit partea vinovată, ţinând cont de pretenţiile din exterior faţă de S.A. Fiecare subdiviziune structurală răspunde în volumul sancţiunilor de amendă prezentate.

Prejudiciul economic în sensul larg al cuvântului include în sine câştigul compromis (de exemplu, din vina subdiviziunii nu s-a semnat un contract avantajos pentru întreprindere), cheltuielile neproductive (întreţinerea utilajului în perioada staţionării din cauza subdiviziunnilor conexe) şi pierderile materiale (bunăoară, rebutul de producţie).

Cauzele prejudiciilor pot fi încălcarea obligaţiilor contractuale ce ţin de volumul, nomenclatura, calitatea şi termenele de livrare a producţiei şi resurselor (executarea lucrărilor, prestarea serviciilor), precum şi nerespectarea normelor, normativelor şi limitelor. Conform caracterului prejudiciului şi cauzelor apariţiei acestuia, are loc compensarea lui în limitele sancţiunilor recunoscute.

Subdiviziunile de producţie compensează din venitul lor global pierderile întreprinderii în suma amenzilor plătite în legătură cu reclamaţiile făcute în urma neîndeplinirea obligaţiilor contractuale privind livrarea producţiei către terţe organizaţii. În afară de aceasta, subdiviziunile de producţie compensează din profitul lor net pierderile apărute din cauza nerespectării normelor, normativelor şi limitelor stabilite.

În funcţie de caracterul prejudiciului economic şi cauzele apariţiei lui se folosesc diverse surse de compensare a acestuia: preţul de cost al produselor, profitul, fondul de salarii, cheltuielile de regie. De faptul cât de corect vor fi determinate cauzele apariţiei şi sursele de compensare a prejudiciului depinde în mod decisiv eficienţa nu numai a examinării pretenţiilor prezentate întreprinderii, ci şi a întregului sistem de relaţii economice întraproducţie.

Responsabilitatea economică reciprocă a întreprinderii şi subdiviziunilor ei se realizează prin sistemul de sancţiuni calculate şi amenzi. Sancţiunile calculate reflectă valoarea reală a prejudiciului economic, dar trezesc permanente contradicţii şi conflicte referitor la mărimea prejudiciului cauzat. Destul de frecvent în urma discutării pretenţiilor se aplică sancţiuni de amendă (amenzi şi penalităţi), de aceea mărimea

340

acestora trebuie să reflecte prejudicial economic real. De regulă, mărimea amenzii se stabileşte conform unor metodici special elaborate.

Pentru estimarea eficienţei reale a relaţiilor economice intraproducţie, evidenţierea neajunsurilor, posibilităţilor şi căilor de dezvoltare în continuare este necesară analiza respectivă. Obiectul analizei îl constituie documentaţia respectivă (regulamentele, metodicile, instrucţiunile) privind organizarea relaţiilor economice intraproducţie şi a relaţiilor economice în care sunt implicate diverse subdiviziuni structurale ale întreprinderii (principale, auxiliare, de deservire şi administrative); între ele şi întreprinderea în procesul activităţii economice de producţie. În practică aceste relaţii se manifestă prinntr-un anumit grad de independenţă a subdiviziunilor, prin nivelul de organizare a relaţiilor contractuale, decontările financiare reciproce, examinarea pretenţiilor. Obiectivul principal al analizei îl constituie estimarea eficienţei sistemului de relaţii economice intraproducţie acceptat la întreprindere de pe poziţiile cerinţelor economiei de piaţă.

În cazul ideal relaţiile economice intraproducţie sunt considerate eficiente atunci când nu se înaintează pretenţii reciproce de către subdiviziunile structurale vizând neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, rebutul industrial, staţionarea utilajului tehnic etc.

Evaluarea totală a eficienţei sistemului de relaţii economice intraproducţie atât la nivelul întreprinderii, cât şi la nivelul fiecărei subdiviziuni se face cu ajutorul coeficientului de eficienţă:

Eyi şi Eyij ,

К efî = j Кesi = j

Pnî Pnj

unde Кefî, Кesi - coeficienţii de eficienţă la nivelul întreprinderii şi la nivelul subdiviziunii i respectiv;

E yi - prejudiciul economic sumar cauzat de toate subdiviziunile întreprinderii;

i

Eij - prejudiciul economic sumar în volumul sancţiunilor în urma pretenţiilor aprobate în cazul subdiviziunii i înaintate de subdiviziunile j şi întreprindere;

341

Pnî, Pnj – profitul net la nivelul întreprinderii şi la nivelul subdiviziunii j respectiv.

Totodată, dacă coeficienţii de eficienţă sunt egali cu zero (Кefî = 0, Кesi

= 0) aceasta demonstrează lipsa prejudiciului economic la nivelul dat şi prin urmare, un grad înalt al eficienţei sistemului de relaţii economice intraproducţie. Dacă însă aceşti coeficienţi nu sunt egali cu zero, înseamnă că lipsesc anumite rezerve interne pentru îmbunătăţirea rezultatelor finale ale activităţii întreprinderii şi creşterii profitului ei.

Evaluarea eficienţei sistemului de relaţii economice intraproducţie de pe poziţiile corespunderii lui cu unul dintre principiile fundamentale – al asigurării independenţei materiale, organizatorice şi economice relative a subdiviziunilor structurale ale întreprinderii – se efectuează conform unei serii de criterii speciale [3, p.399-400].

Gradul de independenţă materială a subdiviziunilor depinde de disponibilitatea lor de fonduri de producţie proprii şi arendate. Gradul de independenţă economică, în urma utilizării în cadrul întreprinderii a elementelor economiei de piaţă, din punct de vedere cantitativ poate fi estimat în funcţie de gradul de implicare a subdiviziunilor în sistemul de relaţii contractuale şi financiare ale întreprinderii. Principii importante de organizare a relaţiilor economice intraproducţie sunt de asemenea autorecuperabilitatea şi autofinanţarea subdiviziunilor de producţie a întreprinderii, cointeresarea economică şi responsabilitatea economică a colectivelor de muncă ale subdiviziunilor structurale etc.

Autorecuperabilitatea integrală sau parţială poate fi estimată cantitativ cu ajutorul unui asemenea indicator cum este cota subdiviziunilor de producţie a întreprinderii, ce formează profitul propriu în suma totală a profitului obţinut de subdiviziunile de producţie.

Gradul de autofinanţare parţială din punct de vedere cantitativ se estimează conform indicatorului cotei profitului net al subdiviziunilor la formarea fondurilor proprii de acumulare şi consum.

Responsabilitatea economică se estimează conform criteriului de orientare cu scopul de preîntâmpinare a sancţiunilor, care cantitativ poate fi calculată cu ajutorul coeficientului pierderilor de profit valutar al subdiviziunilor din cauza sancţionărilor în urma pretenţiilor înaintate de alte subdiviziuni şi de întreprindere.

342

Concluzii18. Orice sistem reprezintă totalitatea elementelor interdependente în

interacţiune, funcţionarea cărora este asigurată de anumite organe administrative. Elementele sistemului de relaţii economice intraproducţie sunt subsistemele: planificare, control, responsabilitate economică, ce stabilesc relaţiile patrimoniale, de arendă, de producţie, financiare dintre întreprindere şi subdiviziunile ei structurale şi dintre subdiviziunile însăşi – principale, auxiliare, de deservire şi administrative. Obiectivul final al funcţionării sistemului este obţinerea profitului prin fabricarea şi realizarea unor produse competitive cu grad înalt de rentabilitate.

19. Una dintre condiţiile principale în organizarea relaţiilor economice în intreriorul întreprinderii, la fel ca şi acordarea independenţei relative subdiviziunilor ei, este crearea infrastructurii de piaţă intraproducţie, adică formarea diverşilor subiecţi ai relaţiilor economice în interiorul întreprinderii: direcţia progres tehnic; direcţia patrimoniu, direcţia ATM şi realizare; direcţia producţie; banca intraproducţie; direcţia economie (finananţe); contabilitatea; direcţia personal şi asistenţă socială; alte diverse secţii şi servicii.

20. O condiţie importantă în stabilirea relaţiilor economice intraproducţie este organizarea relaţiilor intraproducţie contractuale dintre întreprindere şi celelalte subdiviziuni ale ei, precum şi dintre subdiviziunile însăşi. Sistemul acestor relaţii presupune încheierea contractelor intraproducţie de arendă, furnizarea materiei prime şi materialelor, livrarea producţiei, executarea lucrărilor şi prestărilor de servicii.

21. Stabilirea relaţiilor intraproducţie contractuale presupune nu numai încheierea diverselor contracte, ci şi executarea obligaţiilor contractuale şi achitări financiare reciproce, examinarea pretenţiilor economice privind îndeplinirea obligaţiilor contractuale, compensarea cheltuielilor şi pierderilor materiale.

22. Distribuirea profitului se efectuează conform normativelor ce fixează limitele economice ale repartizării venitului între bugetul de stat, întreprindere şi colectivul de muncă, iar profitul rămas la dispoziţia întreprinderii -între aceasta şi subdiviziunile ei, stabilindu-se, de asemenea, după prevederile diverselor normative.

23. Principii importante de stabilire a relaţiilor economice intraproducţie sunt, de asemenea, autorecuperabilitatea şi autofinanţarea subdiviziunilor de producţie ale întreprinderii, cointeresarea economică şi responsabilitatea economică a colectivelor de muncă ale subdiviziunilor structurale etc.

343

24. Subdiviziunile de producţie compensează din venitul lor global pierderile întreprinderii în suma amenzilor plătite în legătură cu reclamaţiile făcute în urma neîndeplinirii obligaţiilor contractuale privind livrarea producţiei către terţe organizaţii. În afară de aceasta, subdiviziunile de producţie compensează din profitul lor net pierderile apărute din cauza nerespectării normelor, normativelor şi limitelor stabilite.

25. Venitul (profitul) global al subdiviziunilor devine o sursă de achitare a plăţilor de arendă, compensare a prejudiciilor aduse de subdiviziunea dată altor subdiviziuni sau întreprinderii în procesul activităţii economice de producţie. După îndeplinirea tuturor obligaţiilor financiare la nivel intraproducţie, la dispoziţia subdiviziunii de producţie mai rămâne o parte din profit. Din această parte de profit subdiviziunea îşi creează fondurile proprii de acumulare şi consum, precum şi fondul de rezervă.

Subiecte de autoevaluare 1. Caracterizaţi succint relaţiile economice intraproducţie la întreprindere.2. Pe ce principii se bazează relaţiile economice intraproducţie ale

întreprinderii cu subdiviziunile sale autogestionare?3. Care e mecanismul de distribuire a profitului întreprinderii între

subdiviziunile ei autogestionare?4. Care e ordinea examinării şi soluţionării pretenţiilor intraproducţie la

întreprindere?5. Desfăşuraţi conţinutul diverselor tipuri de prejudicii economice care

apar, sursele lor de compensare, sistemul de aplicare a sancţiunilor şi amenzilor.

6. Conform căror criterii se estimează eficienţa relaţiilor economice intraproducţie la întreprindere?

Bibliografie 1. Legea Republicii Moldova “Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi” №

845-XII din 03.01.1992. Monitorul Oficial № 2/33 din 28.02.1994.2. Legea Republicii Moldova “Cu privire la susţinere a antreprenoriatului şi

micului business” № 112-XIII din 20.05.1994, Monitorul Oficial № 2//7 din 25.08.1994.

3. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-М, 1998. – 416 с.

4. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф. В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.

344

5. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480 с.

6. Roşca P. Economia generală. Manua. Chişinău, 1997. –164 p.7. N. Ciornâi, I. Blaj. Economia firmelor contemporane. Manual. Chişinău, 2003.

–211p.8. Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. – Chişinău: Statistica, 2002. –

525 p.9. Jaba O., Niţă V. Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii

“Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367 p.10. Puiu Ion. Organizarea întreprinderii - baze şi aplicaţii. Editura ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti, 1976. –318 p.11. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M. ş.a. – Economia

întreprinderii. Editura Academiei de Studii Economice, Catedra de Comerţ, Bucureşti, 1997. – 296 p.

345

Capitolul 17

ARENDA, LEASINGUL, FRANCHISINGUL

1. Esenţa economică şi principiile arendei.2. Reglementarea economică relaţiilor reciproce dintre arendaş şi

arendator (locator).3. Stimularea materială şi mecanismul de distribuţie a venitului

autogestionar.4. Leasingul.5. Franchisingul.

17.1. Esenţa economică şi principiile arendei

Economia întreprinderilor ce a existat în ţările socialiste înainte de tranziţia la relaţiile de piaţă a fost bazată nu atât pe metode economice, cât pe conducerea de sus, de comandă. Conducătorii subdiviziunilor structurale din rândurile economiştilor, responsabili de activitatea de muncă a colectivelor lor, au fost, transformaţi în executanţi orbi, fără spirit de iniţiativă, ai directivelor „de sus”. Planificarea operativă şi curentă, plata muncii, stimularea economică şi materială, volumul şi nomenclatura produselor fabricate erau reglementate de acte normative, instrucţiuni, indicaţii metodice şi alte documente de directivă. Independenţa întreprinderilor, iniţiativa şi spiritul întreprinzător al lucrătorilor lipsea, deşi conducerea ţării încerca să modifice sistemul existent de gestiune, declarând diverse reforme economice, menţinând totodată sistemul administrative de comandă şi metodele distributive. Reformele erau introduse, dar nu erau duse până la capăt. Trecerea declarată la autorecuperabilitate, autofinaţare şi autogestiune nu s-a realizat în practică.

Experienţa ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic confirmă faptul că numai un grad înalt de independenţă a întreprinderilor a întregului spectru al activităţii economice de producţie poate asigura eficienţa economică reală a producţiei şi bunăstarea materială a lucrătorilor. A devenit clar că este necesară implementarea unui asemenea sistem economic, ce ar oferi întreprinderii o libertate deplină de acţiune, în stare să asigure aprovizionarea pieţei de consum cu mărfuri, extinderea producţiei şi dezvoltarea social-economică în ansamblu.

346

Conform legislaţiei în vigoare [1], arenda în Republica Moldova este practicată în toate ramurile economiei naţionale. În arendă se pot da sectoare de pământ (inclusiv cu resurse naturale), întreprinderi şi organizaţii (inclusiv subdiviziuni ale acestora), clădiri şi instalaţii, încăperi, tehnică agricolă, mijloace de transport, inventar, utilaje şi alte valori materiale.

Relaţiile de arendă la întreprinderile industriale s-au dezvoltat mai ales acolo, unde există cicluri tehnologice de producţie închise cu durata nu prea mare a timpului de fabricare a produsului. Arenda este un împrumut de ordin material bazat pe contractul privind acordarea unor bunuri materiale în folosinţă provizorie contra unei anumite plăţi. Arenda întreprinderii înseamnă darea în arendă a patrimoniului unor întreprinderi independente, precum şi a unor subdiviziuni structurale, secţii de producţie, grupuri, unităţi de producţie ce intră în componenţa lor etc. Prezentându-se în rol de arendaş al mijloacelor de producţie, colectivul de muncă devine, pentru perioada indicată în contract, proprietarul lor. Anume în aceasta rezidă schimbarea radicală ce s-a produs în relaţiile de proprietate în procesul de trecere a întreprinderilor de stat la relaţiile de arendă.

Arendarea întreprinderilor poate fi considerată, de asemenea, o formă de deetatizare a proprietăţii, deşi relaţiile de arendă nu presupun trecerea drepturilor de proprietate de la arendator (locator) la arendaş, adică obiectul arendei se află în continuare în proprietatea statului. Însă concomitent acţionează doi factori importanţi. În primul rând, după darea în arendă a întreprinderii de stat producţia fabricată de aceasta, care anterior a aparţinut statului, devine proprietatea întreprinderii de arendă, adică proprietate colectivă. În al doilea rând, arendaşul obţine dreptul de a răscumpăra în viitor întreprinderea luată în arendă, ceea ce duce la diminuarea ponderii patrimoniului de stat.

La etapa actuală relaţiile de arendă se construiesc ţinându-se cont de următoarele principii de bază:

relaţii economice pe termen lung între părţi, ceea ce asigură interesul de durată al colectivului de muncă în obţinerea unor rezultate economice substanţiale;

contractul în care se fixează obligaţiile reciproce ale părţilor; condiţii prevăzute pentru întregul termen de arendare, privind însuşirea

unei anumite părţi din rezultatele activităţii întreprinderii de arendă de

347

către stat şi sistemele economice, ceea ce sporeşte interesul colectivului de muncă pentru obţinerea performanţelor economice;

sistemul de transmitere a întreprinderii în arendă prin concurs, ceea ce asigură protecţia intereselor economice ale statului (mărimea defalcărilor fixe în folosul lui) şi alegerea la conducerea colectivelor de arendă a unor antreprenori responsabili, cu spirit de iniţiativă, capabili să rişte întemeiat.

Antrepriza de arendă în cadrul întreprinderii constituie o nouă etapă de dezvoltare a antreprizei colective şi de brigadă, practicată anterior în diverse ramuri ale economiei naţionale (construcţii, agricultură, industrie etc.).

Antrepriza colectivă a subdiviziunilor este definită ca metodă economică în care se îmbină forma colectivă de organizare a remunerării, decontări comerciale externe, autoadministrarea şi relaţiile contractuale. Administraţia şi colectivul întreprinderii ce trece la antrepriză îşi asumă obligaţii şi responsabilităţi reciproce: colectivul – de a realiza un anumit volum de muncă în termenele stipulate, numărul şi calitatea respectivă în limitele suprafeţelor de producţie şi utilajului luate în arendă; administraţia întreprinderii – asigurarea operativă a colectivului de muncă din subdiviziuni cu resursele necesare şi crearea condiţiilor pentru îndeplinirea sarcinilor asumate, precum şi plata producţiei conform stipulărilor convenite din timp.

17.2. Reglementarea economică a relaţiilor reciproce dintre

arendaş şi arendator (locator)

Arenda în calitate de categorie economică se manifestă prin caracterul ei contractual (contractul încheiat între arendator şi arendaş). Plata de arendă: defalcările de amortizare din costul bunurilor arendate, mărimea acestora se stabileşte în contract; mijloacele transmise de arendaş arendatorului pentru reparaţia obiectelor după expirarea termenului de arendă; o parte din profitul (venitul) ce poate fi obţinut de la utilizarea social necesară a bunurilor luate în arendă (dobânda) stabilită în contract de regulă la nivel, nu mai mic în raport cu dobânda bancară. Mărimea plăţii de arendă poate fi reexaminată înainte de termen la cererea uneia dintre părţi în cazul modificării preţurilor şi tarifelor stabilite centralizat şi în alte cazuri reglementate prin acte legislative. Bunurile transmise în arendă rămân în proprietatea arendatorului, iar produsele fabricate,

348

veniturile obţinute de arendaş, valorile materiale şi alte valori produse separat pentru îmbunătăţirea bunurilor materiale (reutilarea tehnică a producţiei, reconstrucţia, înlocuirea sau modernizarea utilajului etc.), ce nu sunt prevăzute în contractul de arendă, rămân în proprietatea arendaşului.

Arendatorul (locatorul) are dreptul să răscumpere parţial sau integral bunurile arendate, dacă actele legislative nu prevăd anumite restricţii şi interdicţii. Litigiile se soluţionează de către arbitraj sau judecată. Răscumpărarea se efectuează prin achitarea de către arendaş în folosul arendatorului a întregii plăţi de arendă convenite din costul bunurilor transmise în arendă pe întregul lor termen de amortizare şi compensării plăţilor de arendă din contul valorii reziduale a bunurilor, arenda cărora conform contractului a fost sistată înainte de expirarea termenului de amortizare. Termenele de arendare se stabilesc în contract, iar arendarea întreprinderilor, clădirilor, construcţiilor se face, de regulă, pe termen lung – mai mult de cinci ani. Cu acordul părţilor condiţiile contractului pot fi modificate.

Întreprinderea arendatoare acţionează conform statutului său aprobat la adunarea generală (conferinţa) a colectivului de muncă. Drepturile de persoană juridică şi le capătă din momentul înregistrării de stat în cadrul organelor de resort.

Stingerea integrală sau parţială a datoriilor de creditor şi-o poate asuma arendatorul. Obligaţiile întreprinderii de stat ce ţin de realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor) în volumul şi termenele prevăzute în contractul acestei întreprinderi îi revin arendaşului. Pentru îndeplinirea acestei condiţii arendatorul transmite arendaşului resursele materiale, luând şi alte măsuri necesare, care să asigure îndeplinirea obligaţiilor.

Gestiunea întreprinderii de arendă se efectuează în corespundere cu statutul ei în baza principiilor de autogestiune, democraţie, publicitate, participare a fiecărui membru al colectivului de muncă la soluţionarea tuturor problemelor în legătură cu activitatea ei.

Întreprinderea de arendă are următoarele drepturi:

să vândă, să schimbe, să dea în subarendă, să transmită gratuit în folosinţă provizorie valori materiale (în afară de pământ şi bogăţii naturale), dacă aceasta nu conduce la diminurea potenţialului întreprinderii şi nu se încalcă alte condiţii prevăzute în contractul de arendă;

349

să modifice componenţa bunurilor arendate, să efectueze reconstrucţii, extinderea, reutilarea tehnică a capacităţilor de producţie ce majorează costul acestora, dacă nu sunt prevăzute restricţiile respective în contractul de arendă. Condiţiile efectuării unor asemenea acţiuni în contract se stipulează în mod special;

să obţină dotaţii pentru extinderea producţiei şi soluţionarea problemelor sociale din contul investiţiilor capitale de stat şi a mijloacelor arendatorului, precum şi credite, avansuri cu obligaţia de a majora volumul producţiei şi a îmbunătăţi calitatea ei;

să obţină facilităţi la plata de arendă în cazul că ia în arendă întreprinderi de stat falimentare sau de mică rentabilitate.Întreprinderea de arendă este obligată:

să asigure utilizarea eficientă şi reproducţia resurselor naturale şi să se folosească de acestea conform obiectivelor pentru care i-au fost acordate;

să ocrotească mediul ambiant contra poluării şi altor acţiuni nocive; să execute comanda de stat şi alte comenzi privind realizarea

produselor (lucrărilor, serviciilor) în cadrul relaţiilor economice tradiţionale în volumul acceptat pentru anul când a fost încheiat contractul de arendă;

să ducă evidenţa rezultatelor activităţii sale, să întocmească rapoarte contabile şi statistice în modul stabilit de stat;

să procure materie primă, materiale, piese de completare, alte resurse tehnico-materiale, precum şi să realizeze produsele fabricate (lucrările, serviciile prestate) la preţurile angro, de livrare, cu amănuntul, contractuale în modul şi în condiţiile stabilite pentru întreprinderile de stat.

17.3. Stimularea materială şi mecanismul de distribuţie

a venitului autogestionar

Sursa de formare a resurselor financiare ale întreprinderii de arendă o constituie încasările în urma realizării produselor, lucrărilor, serviciilor. Baza economică pentru formarea resurselor financiare este venitul autogestionar al colectivului de muncă. Acesta se calculează şi se utilizează în modul următor. Din suma obţinută de la realizarea produselor (lucrărilor, serviciilor) se acoperă integral toate cheltuielile materiale şi conexe, se achită plata de arendă, dobânzile la creditele

350

bancare şi interne. În venitul autogestionar se include soldul de la sancţiunile economice.

Venitul autogestionar devine proprietatea colectivului de muncă, care dispune completamente de acest venit. Venitul autogestionar constituie sursa principală pentru efectuarea reutilării tehnice, a reconstrucţiilor, modernizării utilajului, dezvoltarea întreprinderii, remunerarea lucrătorilor, soluţionarea problemelor sociale. În des. 17.1 e redată distribuţia venitului autogestionar între fondurile respective.

Des. 17.1. Distribuirea venitului autogestionar obţinut de întreprinderea de arendă

Activitatea financiară a colectivelor de arendă se bazează pe distribuirea venitului. Pe desen se observă că în aceste condiţii întreprinderile, din punct de vedere metodic, e mult mai uşor să fie trecute la relaţiile de arendă.

Un rol substanţial la realizarea programelor sociale îl are venitul autogestionar. Colectivul întreprinderii de arendă decide singur, fără a ţine cont de normativele organizaţiei de resort, ce parte din venitul autogestionar, unde şi cu ce scop să fie alocată (formează fondurile dezvoltării sociale şi de producţie, fondul de salarizare, fondul de rezervă şi alte fonduri).

Vorbind despre stimularea materială şi mecanismul de distribuţie a venitului autogestionar, nu se poate să nu menţionăm şi faptul că în cazul creşterii ratei inflaţiei salariul membrilor colectivului de arendă trebuie să crească respectiv. Acest lucru se poate asigura în cazul când se înregistrează o creştere a venitului autogestionar, iar această creştere la întreprindere se poate asigura prin perfecţionarea sistemului de organizare a producţiei, activizarea marketingului, ridicarea nivelului tehnic şi de calitate al utilajului, economisirea tuturor tipurilor de

Venitul autogestionar

Fondul de acumulare

Fondul de risc (rezerva financiară)

Fondul de consum

351

resurse, reducerea duratei ciclului de fabricare a produselor, perfecţionarea formelor şi metodelor de asigurare tehnico-materială a producţiei, implementarea noilor realizări ale progresului tehnico-ştiinţific, ridicarea nivelului disciplinei de muncă, de producţie şi executive. Arenda întreprinderii trebuie să vizeze toate nivelurile ei – secţiile, brigăzile, locurile de muncă. Altfel nu va fi sesizabilă pentru fiecare membru al colectivului de muncă.

La ridicarea eficienţei stimulentelor materiale un rol important îl are formarea mijloacelor pentru plata muncii. Fondul real de retribuire a muncii la întreprinderea de arendă se calculează după formula:

FRMreal = CAM + S, (17.1.)

unde: FRMreal – fondul real al subdiviziunii de retribuţie a muncii;

CAM – coeficientul aportului de muncă pe subdiviziuni;

S – suma sancţiunilor (la fondul de retribuire a muncii) aplicate de alte subdiviziuni.

Coeficientul aportului de muncă al subdiviziunii se calculează în modul următor:

CAM = CAMb C,

nde: CAMb – coeficientul aportului de muncă de bază calculat;

C – coeficientul de corectare ce caracterizează rezultatele reale ale activităţii de producţie a subdiviziunii.

17.4. Leasingul

Leasingul este un tip special de arendă a diverselor maşini, mijloace tehnice, utilaje, mijloace de transport, construcţii, calculatoare, instalaţii de producţie etc., de regulă, cu transmiterea lor ulterioară în proprietatea beneficiarului de leasing. Graţie leasingului întreprinderea are posibilitatea să-şi ia mijloacele necesare de producţie în folosinţă provizorie fără prea mari investiţii de capital. Leasingul are diverse varietăţi. Schema clasică a leasingului presupune trei participanţi: întreprinderea – producătorul utilajelor, arendatorul – firma (compania) de leasing şi arendaşul – beneficiarul de leasing.

Conţinutul leasingului, spre deosebire de arendă, constă în următoarele.

352

Luând în arendă anumite valori materiale, arendaşul nu devine proprietar al acestor mijloace şi nu obţine dreptul asupra acestei proprietăţi, adică poartă răspundere directă şi îşi asumă riscul pentru deteriorarea sau nimicirea obiectului, precum şi deservirea tehnică a obiectului de leasing. Proprietarul leasingului, ca şi arendatorul, rămâne proprietar al obiectului dat în leasing. Nimicirea sau imposibilitatea de a utiliza obiectul de leasing nu scuteşte beneficiarul de leasing de obligaţia de a restitui datoria. Beneficiarul leasingului, spre deosebire de arendaş, plăteşte proprietarului leasingului nu o plată lunară pentru dreptul de a se folosi de obiectul leasingului (plata de arendă), ci întreaga sumă a defalcărilor de amortizare, ceea ce garantează o bună deservire a obiectului leasingului.

În cazul când se descoperă defecte în obiectul leasingului, beneficiarul leasingului înaintează reclamaţii furnizorului obiectului dat, iar proprietarul leasingului se consideră liber de obligaţiile garantate. De fapt, relaţiile contractuale de arendă se înlocuiesc prin relaţii de comercializare, dar fără transmiterea dreptului de proprietate. Din aceste considerente la începutul termenului contractual obiectul leasingului se amortizează cu o sumă considerabil mai mare decât prevăd normele de amortizare. Termenul de valabilitate a contractului de leasing se stabileşte pornind de la termenul de decontare a defalcărilor de amortizare.

La modul general, schematic, leasingul poate fi reprezentat astfel:

Des. 17.2. Schema leasingului.

Pot fi şi alte interacţiuni, cum sunt cele ale leasingului cu credit pentru beneficiar, leasingului cu creditul financiar şi altele, dar acestea sunt obiectul altor discipline, nu al economiei întreprinderii.

Banca Garantul

Compania de Beneficiarul de leasing

353

În funcţie de termenul arendării leasingul se divizează astfel: renting – arendarea pe un termen de la câteva zile până la o lună; hairing – arendarea pe un termen de la câteva luni până la un an; leasingul propriu-zis – arenda de la un an până la câţiva ani.

În practica internaţională termenele leasingului depind de perioada de amortizare a utilajului. În medie termenul de închiriere a maşinilor şi utilajului este de cinci-opt ani, termenele de închiriere a imobilelor sunt de o durată mai mare – 10-20 ani. În diverse ţări termenele leasingului se stabilesc conform diverselor acte normative [5, p.315].

În prezent relaţiile de leasing funcţionează cu succes în multe state, găsindu-şi o dezvoltare mai mare în S.U.A. şi ţările din Europa de Est. În Republica Moldova leasingul a apărut în ultimii ani la etapa tranziţiei la economia de piaţă şi în esenţă se află în stadiul de formare.

Conform unor date [6, p.333], în Republica Moldova la 01.01.2002 erau înregistraţi 112 agenţi economici, care şi-au declarat drept obiect al activităţii lor arenda (închirierea) maşinilor şi utilajului, din care numai 75 se ocupau de operaţii leasing. Cea mai mare pondere în tranzacţiile leasing din Moldova o au mijloacele auto de transport, tehnica şi inventarul agricol.

17.5. Franchisingul

Franchisingul constituie o formă mixtă de antreprenoriat mare şi mediu, un sistem de relaţii de parteneriat reciproc avantajoase. El întruneşte elemente de arendă, comercializare, antrepriză şi antreprenoriat, dar în ansamblu rămâne o formă de sine stătătoare a relaţiilor contractuale dintre agenţii economici cu statut de persoană juridică. Interacţiunea întreprinderilor mari (corporaţiilor, firmelor etc.) şi mici se efectuează în baza contractului de franchising, încheiat între întreprinderile mari – franchisere şi mici – franchise (întreprinderi-operatoare).

Obiectul contractului trebuie să-l constituie obligaţiunea franchiserului de a aproviziona operatorul sau businessmanul care funcţionează în cadrul teritoriului convenit, contra plată, cu mărfurile sale, cu tehnologiile de business aprobate, să-i transmită dreptul exclusiv pentru producerea şi realizarea cu marca şi din numele franchiserului a mărfurilor şi serviciilor convenite. Aproape întotdeauna franchisele

354

plătesc o anumită cotizaţie pentru dreptul de a se folosi pe piaţă de denumirea şi marca franchiserului. În afară de această cotizaţie a întreprinderii franchise şi investiţiile de capital în fondurile fixe, făcute de aceasta, franchiserul poate pretinde la o plată regulată pentru reclama mărcii comerciale, utilizate de către operator. Această plată se stabileşte, de regulă, în limitele a 1-5% din încasări şi este caracteristică pentru companiile ce se ocupă permanent cu realizarea unor proiecte de reclamă pe termen lung. Franchiserul stabileşte, de asemenea, mărimea defalcărilor de la vânzările curente ale întreprinderii-franchise, ce constituie în medie 2-3%, dar pot fi şi esenţial mai mari [5, p.317].

În literatura economică se disting două tipuri de relaţii contractuale. Primul şi-a găsit o răspândire mai largă în sfera comerţului. Esenţa lui constă în faptul că firma franchisă are specializare îngustă, concentrându-şi eforturile asupra realizării unui singur tip de mărfuri sau servicii şi menţinerea unei cote fixe din volumul total al vânzărilor. O asemenea formă de contract practică majoritatea firmelor-franchise de comercializare a autoturismelor, autoservisului şi staţiilor de alimentare.

Celălalt tip de relaţii contractuale e mult mai complex. Mica firmă-franchisă funcţionează nu pur şi simplu cu marca comercială a franchiserului, ci se include în ciclul economic de producţie complet al unei mari corporaţii, respectând aceleaşi principii ca şi aceasta în ce priveşte procesul tehnologic, instruirea personalului, calitatea producţiei, îndeplinirea programului de vânzări, prezentarea rapoartelor operative etc. Toate acestea necesită o mare responsabilitate din partea firmei.

Franchisingul îşi are avantajele şi neajunsurile sale. La avantaje poate fi atribuit faptul că firma-franchisă obţine o oarecare garanţie a existenţei sale; economiseşte mijloace pentru cercetări marketing, consultaţii şi alte servicii ale profesioniştilor; are garanţii în ce priveşte livrările de materie primă, materiale şi semifabricate; îşi porneşte afacerea cu risc mai mic; primeşte sfaturi şi susţinere de la partenerul său – o firmă mai mare.

Neajunsurile franchisingului sunt: necesitatea de a ţine cont de interesele partenerului şi ale altor deţinători ai acţiunilor companiei, ceea ce se poate solda cu situaţii stresante pentru întreprinderea-franchisă; necesitatea de a efectua defalcări regulate din profit în folosul companiei mari, posibilitatea ca posesorul licenţei să se afle în situaţie financiară dificilă, dreptul posesorului de licenţă de a controla

355

documentaţia financiară a întreprinderii, obligativitatea de a utiliza metodele metodele de organizare şi desfăşurare a businessului expuse în instrucţiunile companiei-partener, fapt ce poate frâna iniţiativa şi limitarea posibilităţilor de manevrare ale întreprinderii; răscumpărarea (la cererea companiei) întregului utilaj şi materialelor necesare poate limita acţiunea posesorului licenţei.

Tranziţia lentă la economia de piaţă, povara grea a impozitelor, cadrul juridic insuficient de dezvoltat, neachitarea plăţilor pentru produse şi servicii, susţinerea slabă din partea statului a antreprenoriatului – toate acestea frânează dezvoltarea businessului în Republica Moldova. Franchisigerii occidentali deocamdată manifestă o iniţiativă insuficientă în ce priveşte încheierea contractelor cu întreprinderile mici din Moldova.

Activitatea antreprenorială sub formă de franchising este reglementată în Republica Moldova prin Legea cu privire la franchising [3] şi alte acte normative. În această lege franchisingul este defint ca sistem de relaţii contractuale între întrepinderi; partea denumită franchiser acordă părţii numite franchisă dreptul de a produce sau de a realiza o anumită cantitate de produse, de a presta servicii în numele şi cu marca furnizorului, de a beneficia de asistenţa tehnică şi organizatorică a franchiserului. În prezent în Moldova în bază de franchising îşi desfăşoară activitatea firmele grupurilor “МсDonalds”, “Xerox”, “Coca-Cola” etc.

Formarea şi dezvoltarea franchisingului, la fel ca şi arenda şi leasingul va permite să fie soluţionată mai repede problema ocupării populaţiei, depăşirii monopolismului în producţie, dezvoltării concurenţei – forţa motrice a economiei de piaţă, efectuării conversiunii.

Concluzii26. Arenda şi antrepriza de arendă ca forme de gestiune în condiţiile

economiei de piaţă şi-au confirmat în practică eficienţa şi ai intrat în viaţa economică a ţării. Ele creează condiţii pentru alegerea la conducerea colectivelor de arendă a unor antreprenori cu spirit de iniţiativă, capabili să facă faţă riscurilor.

356

27. Antrepriza de arendă îmbină în sine forma colectivă de organizare a retribuirii muncii, decontările comerciale intraproducţie, autogestiunea şi relaţiile contractuale.

28. În condiţiile arendei şi antreprizei de arendă creşte cointeresarea fiecărui lucrător drept rezultat final al activităţii sale de muncă, ridicarea gradului de calitate a producţiei, utilizarea raţională a fondurilor fixe şi fondurilor circulante. Se schimbă atitudinea faţă de muncă, se dezvoltă ajutorul reciproc, autodisciplina, creşte productivitatea mucii şi salariul.

29. Leasingul are mai multe varietăţi. Eficienţa lui este confirmată de experienţa multor ţări cu economie de piaţă dezvoltată, însă în Republica Moldova leasingul se află în stadiul de dezvoltare „timidă”.

30. Franchisingul ca formă ce întruneşte elemente de arendă, comercializare, antrepriză, reprezentanţă îşi găseşte o răspândire tot mai pronunţată în ţările occidentale. În ţara noastră aproape că nu se manifestă.

Subiecte de autoevaluare 1. În ce rezidă esenţa economică şi principiile arendei?2. Ce particularităţi ale antreprizei de arendă intraproducţie cunoaşteţi?3. Cum se reglementează relaţiile reciproce dintre arendaş şi arendator

(locator)?4. Care este esenţa mecanismului de repartizare a venitului autogestionar?5. În ce constau esenţa şi avantajele arendei sub formă de leasing?6. Care este importanţa economică a leasingului?7. Ce avantaje şi ce neajunsuri sunt caracteristice leasingului şi

franchisingului?

Bibliografie5. Legea Republicii Moldova “Cu privire la arendă” №861 –XII din 14 ianuarie

1992. 6. Legea Republicii Moldova “Cu privire la leasing” №731 –XIII din 15

februarie 1996.7. Legea Republicii Moldova “Cu privire la franchising (franşiză) № 1335 –XIII

din 1 octombrie 1997.8. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.:

ИНФРА-М, 1998. – 416 с.9. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф.

В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996. – 667 с.

10. N. Ciornâi, I. Blaj. Economia firmelor contemporane. Manual.Chişinău, 2003. 311 p.

357

11. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.

12. Курс экономики: Учебник / Под ред. Б.А.Райзберг. – ИНФРА-М, 1997. -720

13. Roşca P. Economia generală. Manual. ULIM, 1997. – 264 p.14. Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. – Chişinău: Statistica, 2002. –

525 p.15. Jaba O., Niţă V. Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii

“Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367 p.16. Oprei Ion. Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov, 1994. –135 p.17. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M. ş.a. Economia

întreprinderii. Editura Academiei de Studii Economice, Catedra de Comerţ, Bucureşti, 1997. – 296 p.

18. Бусыгин А.В. Предпринимательство. Основной курс. Учебное пособие. М.: ИНФРА-М, 1998. –608 с.

358

Capitolul 18

ASANAREA ŞI FALIMENTUL ÎNTREPRINDERII

1. Situaţia de criză. Falimentul.2. Prevenirea falimentului.3. Controlul asupra semnalelor de faliment.4. Asanarea şi transformarea. Lichidarea întreprinderii.

18.1. Situaţia de criză. Falimentul

Evoluţia neuniformă a economiei şi mai ales a unor sectoare ale ei, oscilaţia volumului de producţie şi realizare a mărfurilor, declinul periodic al producţiei, ce în ansamblu se caracterizează prin noţiunea situaţie de criză, trebuie examinată nu drept o îmbinare de situaţii nefavorabile (deşi în cazul unor întreprinderi e posibilă şi o astfel de interpretare), ci ca legitate generală, caracteristică economiei de piaţă.

Situaţiile de criză, ce apar în lipsa măsurilor de preîntâmpinare respective, pot conduce la dezechilibrul excesiv al economiei întreprinderii şi la incapacitatea de a asigura în continuare asigurarea financiară a procesului de producţie, ceea ce se califică drept faliment al întreprinderii.

Falimentul unui număr considerabil de firme, în special noi, se observă în toate ţările care ţin o atare evidenţă statistică. Cercetătorii englezi, de exemplu, menţionează că circa 70-80% din noile firme din Anglia îşi încetează activitatea către finele celui de-al doilea an de existenţă [3, p.401].

Conform legităţilor economiei de piaţă se prezintă şi caracterul ciclului vital al întreprinderii, care denotă, de asemenea, procesele de apariţie a situaţiilor de criză şi a falimentului. Fiecare întreprindere are o anumită limită de creştere a volumului ei de activitate. Concomitent unele şi aceleaşi procese pot fi şi stimulatorii, şi factori de frânare a dezvoltării.

Economia de piaţă, fiind pe parcursul mai multor decenii şi secole fundamentul de dezvoltare a ţărilor occidentale, a încetăţenit un eficient sistem de control, diagnostic şi, pe cât e posibil, de protecţie a

359

întreprinderilor contra declinului total sau sistemul de falimentare şi susţinere a întreprinderilor (des. 18.1).

Des. 18.1. Sistemul insolvabilităţii (falimentului) întreprinderii [3, p. 402].

Universalitatea suficientă a acestui sistem îl face aplicabil şi în Republica Moldova, ţinându-se cont de particularităţile economiei naţionale, de mecanismul de protecţie a întreprinderilor şi prevenire a falimentului acestora.

Sistemul de falimentare (vezi des. 18.2) include o întreagă serie de structuri logice cauză-efect, organizatorice şi metodice promovate de organele de stat competente.

Membrii Structura organizatorică

Procedurile aplicabile

Obiectivele şi principiile

Asigurarea metodică

Diagnosticul stării întreprinderii

Prevenirea falimentuluiProtecţia socială

Asigurarea juridică şi normativă

Pregătirea cadrelor

Sistemul de falimentare şi

susţinere a întreprinderii

Obiectivele Principiile

360

Des. 18.2. Obiectivele şi principiile sistemului de falimentare

Punctul incipient al acestui sistem este formularea principiilor şi obiectivelor ce vor trebui să fie realizate în rezultatul funcţionării mecanismelor sale de funcţionare. Veriga principală a sistemului dat este necesitatea obiectivă de a aduce structura producţiei în corespundere cu cererea solvabilă reală, ce se formează pe piaţă. Scopul creării şi punerii în acţiune a sistemului de falimentare în Republica Moldova este îl constituie necesitatea restructurării tuturor ramurilor economice în conformitate cu cererea de piaţă a populaţiei, cu condiţia asigurării activităţii profitabile a structurilor de bază, producătoare de mărfuri şi servicii.

Falimentul sau bancruta (de la latinescul banco – scaun şi rotto – stricat, rupt în bucăţi) este incapacitatea debitorului de a-şi plăti creanţele, de a achita datoriile din cauza că nu dispune de mijloace băneşti pentru plată. Falimentul firmelor apar cel mai des în legătură cu

Restructurarea economiei în corespundere ce cererea pe piaţa de

consum

Asanarea

Prevenirea

Lichidarea

Stabilitatea, siguranţa, egalitatea în drepturi a tuturor participanţilor

Introducerea unor măsuri de securitate în caz de faliment

Stimularea renaşterii businessului

Păstrarea întreprinderilor de perspectivă

Structura juridică şi de drept efectivă

Asigurarea intereselor tuturor participanţilor

Protecţia socială

361

faptul că pe parcursul unei lungi perioade de timp cheltuielile lor au depăşit veniturile, neexistând surse de acoperire a pierderilor [5, p.37].

Sistemul de falimentare, care în Republica Moldova abia începe să funcţioneze, trezeşte o reacţie diferită din partea diferitor instituţii, partide şi mişcări obşteşti, care încearcă să accelereze sau să frâneze procedura de falimentare a anumitor întreprinderi, făcând trimitere, de regulă, la consecinţele de ordin moral sau social pe care le are de suportat populaţia, economia, judecătoriile din republică etc. Obiectivele şi principiile funcţionării sistemului de falimentare, menţionate aici, ne permit să judecăm despre faliment de pe poziţii mai obiective.

În primul rând, trebuie constatat faptul că cea mai mare parte a întreprinderilor din republică se află în stare de faliment profund sau camuflat (ascuns), din care cauză se înregistrează declinul producţiei, asemenea fenomene ca salariile mici ziua sau săptămâna incompletă de muncă. În al doilea rând, multe întreprinderi private, neacceptând statutul de întreprindere falimentară, în esenţă sunt ca atare, sistându-şi activitatea sau chiar neîncepând-o.

În condiţiile acestea punerea în acţiune a sistemului de falimentare este nu numai că inevitabil, ci şi necesar, deoarece falimentul întreprinderii poate fi o procedură de asanare a acesteia, în urma căreia pot câştiga, dacă nu toţi, apoi majoritatea întreprinzătorilor.

Succesele şi insuccesele în activitatea firmei trebuie examinate drept interacţiune a mai multor factori – exteriori (asupra cărora firma nu poate influenţa) şi interiori (care, de regulă, depind de organizarea activităţii firmei însăşi) (vezi des. 17.3). Capacitatea firmei de a se adapta la schimbările exterioare (sociale) şi interne (de ordin tehnic) este garanţia nu numai a supravieţuirii, ci şi a prosperării ei.

Factorii principali

Exteriori Interiori

Demografia

Starea culturii

Concepţia, obiectivele şi principiile firmei

362

Economia de piaţă clasică, după cum menţionează specialiştii occidentali [3, p. 407], factorii exteriori provoacă 1/3, iar cei interiori – 2/3 din numărul total al falimentelor. Putem presupune cu temei că pentru economia actuală a Moldovei e caracteristică proporţia inversă a acestor factori. Instabilitatea politică şi economică, dereglarea mecanismului de asigurare financiară, procesele inflaţioniste trebuie consideraţi drept cei mai importanţi factori ce aprofundează starea de criză la întreprinderile din Moldova.

18.2. Prevenirea falimentului

Sistemul de control şi descoperire a semnalelor viitoarei situaţii de criză are o mare importanţă. Asanarea stării financiare a întreprinderii ca parte componentă a sistemului de dirijare a stărilor de criză şi faliment presupune selectarea specială a celor mai eficiente mijloace strategice şi tactice aplicabile în cazul concret şi la întreprinderea concretă. Studierea experienţei privind depăşirea situaţiilor de criză la multe întreprinderi ne

Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii

Stabilitatea politică

Politica financiară, creditară şi fiscală

Inflaţia

Nivelul veniturilor populaţiei

Starea financiară a întreprinderilor debitoare

Organizarea marketingului şi a desfacerii

Nivelul cheltuielilor

Potenţialul de producţie

Potenţialul administrativ

Stimularea muncii

Disproporţiile în dezvoltare

363

permite să formulăm unele concluzii generale obligatorii pentru fiecare întreprindere, în baza cărora se pot evidenţia două dintre cele mai răspândite tipuri de tactică.

Tactica de protecţie, bazată pe întreprinderea unor măsuri pentru păstrarea întreprinderii. Ea presupune reducerea tuturor cheltuielilor legate de producere şi realizare, de întreţinerea fondurilor fixe şi a personalului, ceea ce conduce la reducerea producţiei în ansamblu. O asemenea tactică se aplică, de regulă, în cazul unei îmbinări extrem de nefavorabile a factorilor externi şi a fost caracteristică pentru majoritatea întreprinderilor din Moldova în anii 1992-1995, dată fiind instabilitatea întregului sistem economic. Însă această tactică, care poate fi utilă în cazul unor întreprinderi, ce aşteaptă înviorarea activităţii de afaceri şi o conjunctură de piaţă favorabilă, nu este acceptabilă pentru majoritatea celorlalte întreprinderi.

Mult mai eficientă este tactica activă (ofensivă), adică eîntreprinderea unor măsuri nu atât operative, cât de ordin strategic. Din acţiunile operative fac parte: lichidarea pierderilor; găsirea rezervelor; atragerea specialiştilor; modificarea personalului; reeşalonarea datoriilor; apelarea la credite; întărirea disciplinei de muncă etc. La acţiunile strategice se atribuie: analiza şi evaluarea stării întreprinderii şi a potenţialului ei; programele de producţie pentru ieşirea din criză; creşterea veniturilor; inovaţiile, inclusiv din contul susţinerii financiare; cercetărilor marketing; reutilării tehnice; perfecţionării gestiunii etc. În cazul întreprinderii măsurilor strategice se aplică activ marketingul, se studiază şi se cuceresc noi pieţe de desfacere, se majorează cheltuielile pentru perfecţionarea producţiei în vederea modernizării ei, pentru renovarea fondurilor fixe, implementarea tehnologiilor avansate.

În sistemul falimentării de tip civilizat intră nu numai întreprinderile şi partenerii legaţi de acestea prin diverse obligaţiuni (creditorii, furnizorii etc.), ci şi diverse organe ale puterii de stat. Bineînţeles, rolul celor de la urmă (dacă ele nu sunt proprietari de întreprinderi) diferă de rolul participanţilor la sistemul de falimentare. Organele puterii de stat trebuie să asigure funcţionarea sistemului de falimentare din punct de vedere organizatoric, juridic (de drept) şi al asistenţei sociale.

Realizarea eficientă a obiectivelor şi sarcinilor, privind sistemul de falimentare, presupune elaborarea unei serii de metodici şi instrucţiuni

364

metodice, pentru a standardiza principalele procese în acest domeniu, care în Republica Moldova deja au început.

18.3. Controlul asupra semnalelor de faliment

Semnalele (semnele) timpurii ale falimentului sunt:

a) întârzierea prezentării dărilor de seamă; se poate indica activitatea insuficientă a serviciilor financiare ale întreprinderii;

b) modificările bruşte în structura bilanţului şi a raportului cu privire la rezultatele financiare, în special:

reducerea bruscă a sumelor de mijloace băneşti la conturile întreprinderii (majorarea sumelor, de asemenea, poate demonstra imposibilitatea efectuării unor investiţii de capital pe viitor);

creşterea datoriilor de debitor (reducerea lor bruscă, de asemenea, denotă dificultăţi în realizarea producţiei, dacă e însoţită de creşterea rezervelor de producţie finită);

învechirea datoriilor de debitor; dezechilibrul între datoriile de debitor şi cele de creditor; creşterea datoriilor de creditor (reducerea lor bruscă în cazul

existenţei banilor la conturi indică, de asemenea, reducerea volumului de activitate);

reducerea volumului de vânzări (nefavorabilă poate fi şi majorarea bruscă a volumului vânzărilor, deoarece în acest caz falimentul poate interveni ca rezultat al încălcării ulterioare a echilibrului dintre datorii, dacă va urma majorarea excesivă a achiziţiilor, cheltuielilor capitale, în afară de aceasta, creşterea volumului de vânzări poate indica aruncarea producţiei înainte de lichidarea întreprinderii);

c) conflicte la întreprindere, eliberarea din funcţie a unor persoane din conducerea întreprinderii, mărirea bruscă a numărului de decizii adoptate etc.

Sunt cunoscute următoarele stadii ale falimentului.

Stadiul ascuns (latent), în cazul când are loc reducerea latentă (în special, dacă nu se duce o evidenţă gestionară corectă) a “preţului întreprinderii”, iar aceasta înseamnă reducerea profitului ei sau majorarea costului mediu al obligaţiilor pe care întreprinderea va fi nevoită să şi le asume în viitorul apropiat.

365

Stadiul al doilea este instabilitatea financiară, adică apariţia dificultăţilor ce ţin de insuficienţa numerarului. La acest stadiu conducerea întreprinderii deseori recurge la măsuri “cosmetice”, bunăoară, continuă să plătească acţionarilor dividende mari, majorând capitalul de împrumut prin vânzarea unei părţi a activelor, pentru a nu trezi îndoiala deponenţilor şi a băncilor. După cum confirmă experienţa, atunci când se înrăutăţeşte situaţia, conducătorii adesea recurg la aventuri pentru a obţine mijlocele băneşti necesare, iar uneori şi la escrocherii.

Stadiul al treilea este falimentul clar, evident din punct de vedere juridic, adică întreprinderea nu poate să-şi achite la timp datoriile.

Dosarele de faliment pot fi examinate pe cale judiciară şi nejudiciară.

Oficial, formal întreprinderea devine falimentară după adoptarea de către judecată a deciziei cu privire la insolvabilitatea ei ca debitor şi incapacitatea ei de a se achita cu creditorii. Dacă acţiunea în justiţie cu privire la insolvabilitatea sa o înaintează însuşi debitorul, falimentul se consideră benevol. Uneori firmele recurg la falimentul fictiv pentru a ascunde banii împrumutaţi şi a şi-i păstra. Dacă acţiunea în justiţie o întreprind creditorii, cărora nu li s-au restituit mijloacele împrumutate, falimentul se numeşte forţat. La decizia tribunalului întreprinderea insolvabilă poate fi reorganizată, adică i se dă un termen pentru a ieşi din starea de faliment, a-şi stinge datoriile, iar uneori i se acordă asistenţă în acest scop. Dar e posibilă şi lichidarea întreprinderii cu vânzarea patrimoniului ei pentru a compensa datoriile.

Procedura nejudiciară presupune fie o înţelegere privind eşalonarea datoriilor, fie lichidarea benevolă a întreprinderii-debitoare.

Pentru a ieşi din starea de faliment se aplică măsuri extreme privind asanarea întreprinderii:

înlocuirea conducerii; modificarea structurii organizatorice a întreprinderii, reducerea

aparatului administrativ, centralizarea funcţiilor de control şi planificare;

stabilirea unui control strict al cheltuielilor; reciclarea personalului, reorientarea lui psihologică; reducerea nomenclatorului de produse şi servicii; intensificarea marketingului.

366

Concomitent este necesar să fie elaborate măsuri strategice care în majoritatea cazurilor presupun reprofilarea consecventă a întreprinderii.

18.4. Asanarea şi transformarea. Lichidarea întreprinderii

E vorba despre un proces relativ lent de îmbunătăţire a situaţiei la întreprindere, care e posibil în multe cazuri numai cu asistenţa metodică a firmelor specializate. Totodată, se menţine structura organizatorică a întreprinderii, obiectul ei de activitate, volumul de fabricare a producţiei etc. Se schimbă în temei gestiunea, stilul de muncă, metodele de control, se îndeplinesc măsurile ce ţin de economie, se precizează calculele etc.

Transformarea (divizarea, trecerea la o altă formă etc.) se aplică atunci când analiza confirmă imposibilitatea păstrării întreprinderii în forma existentă, pentru a găsi o ieşire din criză prin modificarea formei de organizare şi a statutului juridic al întreprinderii. Uneori se înaintează propunerea privind fărâmiţarea întreprinderii pentru a păstra unele părţi ale ei, însă creditorii adesea au o atitudine critică faţă de asemenea situaţii, văzând în ele tendinţa de a le dăuna. Un proces invers este comasarea întreprinderilor din considerentele că întreprinderea ar avea perspective de dezvoltare, însă un anumit timp va avea nevoie de asistenţă financiară organizatorică şi de altă natură, pe care însă nu o va putea obţine de la investitorii care şi-au pierdut încrederea în ea. În cazul acesta trebuie găsit un partener puternic, care îşi va asuma garanţiile respective şi va acorda întreprinderii mijloacele financiare necesare pentru repararea situaţiei ei, adică se are în vedere asanarea întreprinderii

Asanarea, însănătoşirea (de la lat. sanatio – lecuire, însănătoşire) este un sistem de măsuri de stat şi bancare pentru prevenirea falimentului întreprinderilor, firmelor, îmbunătăţirea stării lor financiare prin intermediul creditării, reorganizării, modificării formei produsului fabricat sau alte modalităţi [5, p.355]. Asanarea este o operaţiune amplă şi adesea presupune restructurarea totală a întreprinderii. Păstrarea întreprinderii depinde de faptul cât de repede şi pe cât de eficient va fi în stare ea să depăşească toate fenomenele nedorite.

În cazul când păstrarea întreprinderii este imposibilă, se recurge la o asemenea metodă de sistare a existenţei ei, care în situaţia dată este cea mai raţională: lichidarea sau falimentul întreprinderii.

367

Lichidarea are loc în cazurile când odată cu sistarea activităţii întreprinderii va fi evitat falimentul ei. Lichidarea poate fi cauzată de factori interni sau exteriori, şi se produce din iniţiativa administraţiei întreprinderii, când toate celelalte măsuri s-au dovedit a fi ineficiente.

Procedurile de falimentare în Republica Moldova sunt reglementate prin Legea cu privire la insolvabilitate [vezi 1].

Concluzii1. Situaţiile de criză, ce apar în lipsa măsurilor de preîntâmpinare

respective, pot conduce la dezechilibrul excesiv al economiei întreprinderii şi la incapacitatea de a asigura în continuare finanţarea procesului de producţie, ceea ce se califică drept faliment al întreprinderii.

2. Falimentul sau bancruta este incapacitatea debitorului de a plăti creanţele, de a achita datoriile, deoarece nu dispune de mijloace băneşti. Falimentul firmelor apare cel mai des în legătură cu faptul că pe parcursul unei lungi perioade de timp cheltuielile lor au depăşit veniturile, neexistând surse de acoperire a pierderilor. Asanarea, însănătoşirea este un sistem de măsuri de stat şi bancare pentru prevenirea falimentului întreprinderilor, firmelor, îmbunătăţirea stării lor financiare.

3. Economia de piaţă, fiind pe parcursul mai multor decenii şi secole fundamentul de dezvoltare a ţărilor occidentale, a încetăţenit un eficient sistem de control, diagnostic şi, pe cât e posibil, de protecţie a întreprinderilor contra declinului total sau sistemul de falimentare şi susţinere a întreprinderilor.

4. Pentru asanarea stării financiare a întreprinderii se aplică două forme de tactică: tactica de protecţie, bazată pe acţiuni de menţinere şi tactica activă (ofensivă), orientată spre întreprinderea unor măsuri nu atât operative, cât strategice.

6. Din acţiunile operative fac parte: lichidarea pierderilor; găsirea rezervelor; atragerea specialiştilor; modificarea personalului; reeşalonarea datoriilor; apelarea la credite; întărirea disciplinei de muncă etc. La acţiunile strategice se atribuie: analiza şi evaluarea stării întreprinderii şi a potenţialului ei; programele de producţie pentru ieşirea din criză; creşterea veniturilor; inovaţiile, inclusiv din contul susţinerii financiare; cercetărilor marketing; reutilării tehnice; perfecţionării gestiunii etc..

368

În cazul întreprinderii acţiunilor strategice, se efectuează activ marketingul, se studiază şi se cuceresc noi pieţe de desfacere, se majorează cheltuielile pentru perfecţionarea producţiei în vederea modernizării ei, pentru renovarea fondurilor fixe, implementarea tehnologiilor avansate.

Subiecte de autoevaluare 1. Enumeraţi cauzele principale de apariţie a situaţiilor de criză şi a

falimentului întreprinderii.2. Ce structuri organizatorice şi economice fac parte din sistemul de

falimantare şi susţinere a întreprinderilor?3. Expuneţi obiectivele şi principiile sistemului de falimentare.4. Enumeraţi principalii factori de apariţie a situaţiilor de criză şi ai

falimentului.5. Care sunt tacticile principale de prevenire a situaţiilor de criză şi ai

falimentului întreprinderii?6. Expuneţi conţinutul măsurilor de asanare, transformare şi lichidare a

întreprinderilor.

Bibliografia 5. Legea Republicii Moldova “ Cu privire la insolvabilitate” № 632-XV din 14

noiembrie 2001. 6. Хизрич Р., Питерс М. Предпринимательство. М.: Прогресс-Универс,

1992. 7. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.:

ИНФРА-М, 1998. – 416 с.8. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф.

В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996. – 667 с.

9. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480 с.

10. Курс экономики: Учебник / Под ред. Б.А.Райзберг. – ИНФРА-М, 1997. –720 c.

11. Roşca P. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.12. N.Ciornâ1, I.Blaj. Economia firmei contemporane. Manual. Chişinău, 2003. –

311 p.13. Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. – Chişinău: Statistica, 2002. –

525 p.14. Cotar Gheorghe – Evaluarea întreprinderii. Metode şi tehnici. Editura ECCE

S.R.L., Bucureşti, 1992

369

15. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M. ş.a. Economia întreprinderii. Editura Academiei de Studii Economice, Catedra de Comerţ, Bucureşti, 1997. – 296p.

16. Rusu Pintilie - Economia întreprinderii – Note de curs. Universitatea din Bacău, 1997. –252 p.

17. Бусыгин А.В. – Предпринимательство. Основной курс. Учебное пособие. М.: ИНФРА-М, 1998. –608 с.

370

Literatura generală la cursul de prelegeri

1. Actele legislative şi normative ale Republicii Moldova privitor la activitatea de antreprenoriat şi întreprinderi, întrebările economice şi financiare “Monitorul oficial al Republicii Moldova” din ultimii ani.

2. Andronic, Bogdan - Constantin. Performanţa Firmei. – Iaşi, Polirom, 2000.3. Антановский Т.Р., Балдин Л.В., Богданов О.С. и др. Основы

предпринимательства. Словарь –справочник. М.: Луч-2, 1993.4. Anuarul statistic al Republicii Moldova din ultimii ani.5. Bărbulescu, C. (coordonator) - Economia şi gestiunea întreprinderii. Editura

Economică, Bucureşti, 1995.6. Boulescu, Mircea – Organizarea şi conducerea activităţii financiar –

contabile a întreprinderilor mici şi mijlocii. Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1995. –347p.

7. Bob, Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M., ş.a. – Economia întreprinderii. Editura Academiei de Studii Economice, Catedra de Comerţ, Bucureşti, 1997. – 296p.

8. Bucur, Ion (coordonator), Pintilie C., Alecu Gh. ş.a. – Economia întreprinderii industriale – Culegere de lecţii. Editura politică, Bucureşti, 1968. –352p.

9. Burciu, Aurel. MBO şi ciclul afacerilor. Bucureşti, Ed. Economică, 1999.10. Большой экономический словарь / Под ред.А.Н.Азрилияна. М.: Фонд

“Правовая культура”, 1994.11. Бусыгин А.В. – Предпринимательство. Основной курс. Учебное

пособие. М.: ИНФРА-М, 1998. –608с.12. Ciornâi N., Blaj I. Economia firmelor contemporane. Ch., UTM, 2003 –310 p.13. Codul civil al Republicii Moldova.14. Cotar ,Gheorghe – Evaluarea întreprinderii. Metode şi tehnici. Editura ECCE

S.R.L., Bucureşti, 199215. Cotelnic, Ala. Managementul unităţilor economice. Chişinău, Ed. ASEM,

1998.16. Chircă, Serghei. Mecanisme de funcţionare a economiei. Vol. I, II. Chişinău,

Ed. ASEM, 1997.17. Dalotă Marius-Dan, Cosma Dorin – Planul de afaceri al firmei – Curs de caz.

Editura MIRTON, Timişoaraa, 1997. –126p.18. Василий Леонтьев. Межотраслевая экономика пер. с англ. М.: ОАО

“Издательство “Экономика”, 1997 –479 с.19. Волков, О.И., Скляренко В.К. Экономика предприятия. Курс лекций,

Москва, ИНФРА-М, 2003.20. Ворст И, Ревентлоу П Экономика фирмы.: Учебник. Пер. с датского. –

М.: Высшая школа, 1994. – 272 с.

371

21. Грузинов В.П. Экономика предприятия и предпринимательства – М.: СОФИТ, 1994.

22. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.

23. Зайцев Н.Л. Экономика промышленного предприятия. – М., 200224. Dima I.C. (coordonator), Constantinescu D.A., Man M., Dobrin M. Economia

şi gestiunea firmei. Editura Economică. Bucureşti, 1999. –466 p.25. Комплексные программы, стратегии развития по вопросам

перспективы развития различных комплексов национальной экономики.26. Казаков А.П., Минаева Н.В. Экономика. Курс лекций. Упражнения.

Тесты и треннинги. М.: Изд-во ЦИПКК АП, 1996. – 392 с.27. Калашников В.А. Словарь рыночной экономики. М., 1993.28. Kameniţer S., Kontorovici v., Pişciulin G. – Economia, organizarea şi

planificarea întreprinderilor industriale. Ediţia a II-a revăzută şi completată.Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962. – 528p.

29. Cocris Vasile, Isan Vasile. Economia afacerilor. – Iaşi, GRAPHIX, 1994.30. Курс экономики: Учебник / Под ред. Б.А.Райзберг. –М, 1997. -72031. Макконнелл К.Р., Брю С.Л. Экономика: принципы, проблема и политика:

Пер. с англ. Т. 1, 2. – М.: Республика, 1992.32. Маркетинг: Учебник / Колл. авт. под ред. А.И.Романова. – М.: Банки и

биржи, ЮНИТИ, 1995.33. Oprei Ion – Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov, 1994. –135p.34. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный

экономический словарь. – 3-е изд.перераб. и доп. – М.:ИНФРА-М, 2002. – 480 с.

35. Petru Roşca. Economia generală. Manual. ULIM, 1997. – 264 p.36. Petru Roşca. Culegere metodico-didactică. Teste şi probleme la “Economia

generală”, Ch.,1997. –200p.37. Regimul de comerţ exterior al Republicii Moldova/ Min. Economiei; coord.

Ed. Emilia Cainarean, Ch.: Gunivas, 2002. –208p.38. Рыночная экономика: словарь /Под общ. ред. Г.Я.Кипермана. 2-е изд.,

доп. М.: Республика, 1995. 39. Рузавин Г.И., Мартынов В.Т. Курс рыночной экономики. - М.: Банки и

биржи, ЮНИТИ, 1995.40. Revistele: “Вопросы экономики” (М.), “Экономика и организация

промышленного производства” (М.), “Экономист” (М.), “Tribuna economică” (Bucureşti), “Economica” (Ch.), “Economie şi Finanţe” (Ch.), alte reviste economice din ultimii ani.

41. Rusu Pintilie - Economia întreprinderii – Note de curs. Universitatea din Bacău, 1997. –252p.

42. Финансы предприятий: Учеб. пособие / Колл. авт. под ред. Е.И.Бородиной. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1995.

43. Хайлбронер Роберт, Тароу Лестер. Экономика для всех. Изд-во “Фамилия”, Тверь, 1994. – 271 с.

372

44. Экономика: Учебник / Под ред. А.С.Булатова. – М.: БЕК, 1995. – 632 с.45. Экономика и бизнес / Под ред. В.В.Кашаева. – М.:, 1993.46. Экономика предпринимательства. Москва, ВЛАДОС, 2001.47. Экономика предприятия: Учебник для вузов/Под ред. проф.В.Я.

Горфинкель, проф. Е.М. Купрякова. – М., ЮНИТИ, 1996 – 367 с..48. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И. Волкова. – М.:

ИНФРА-М, 1998 – 416 с.49. Экономика предприятия. Под ред. А.Е. Карлика и М.Л. Шухгальтера,

Москва, ИНФРА-М, 2002.50. Экономика фирмы. Москва, ЮНИТИ, 2003.51. Современная экономика. Общедоступный учебный курс. Ростов-на дону,

изд-во “Феникс”, 1996. –608 с.52. Самуэльсон П. Экономика. Т. 1. – М.: МГП “Алгон”, 1992. – 333 с.53. Самуэльсон П. Экономика. Т. 2. – М.: МГП “Алгон”, 1992. – 415 с.54. Самуэльсон П.А., Нордхаус В.Д. Экономика. – М.: Бином-КноРус, 1997.55. Сафронова Н.А. Экономика предприятия. ИФРА, М., 2000. –320 с.56. Stoica Nataluia – Economia şi organizarea producţiei. Manual pentru licee

industriale cl. a XII-a şi scoli profesionale. Editura Didactică şi Pedagogică – R.A., Bucureşti, 1997. –145p.

57. Cырбу И.М. Основы предпринимательской деятельности. Курс лекций. Из-во М.Э.А., Кишинэу, 2002. –527с.

58. Скляренко В.К., Прулников В.М. Экономика предприятия. Курс лекций. – М.: ИНФРА-М, 2001.

59. Статистические бюлетни Статкомитета СНГ последних лет.60. Фишер С., Дорбуш П., Шмалензи П Экономика.. Пер. с англ. со 2-го изд.

М.: “Дело ЛДТ”, 1993. – 864с.61. Эклунд К. Эффективная экономика – шведская модель. Пер. со швед. М.:

1991. – 349 с.62. Экономика предприятия. Под ред. проф. А.С.Пелиха. – Ростов-на-Дону:

Феникс, 2002.63. Экономика предприятия. Под ред.А.Е.Карлика и М.Л.Шухгальтера. –М.:

ИНФРА-М, 2002.64. Экономика предприятия. Москва, Изд. ЮНИТИ, 1996.65. Экономика предпринимательства. –М.: - ВЛАДОС, 2001.66. Şcerban Petre – Analiza activităţii economico-financiare. Manual pentru profil

economic. Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., - Bucureşti, 1996. –182p.67. Alte surse în domeniul dat.

373

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul 1. ÎNTREPRINDEREA ÎN CONDIŢIILE ECONOMIEI DE PIAŢĂ

1.1. Economa de piaţă şi modelele ei. Reglarea de stat a economiei în condiţiile de piaţă.

1.2. Întreprinderea – verigă principală în condiţiile economiei de piaţă.1.3. Tipologia şi clasificarea întreprinderilor.1.4. Relaţiile de producţie şi de piaţă ale întreprinderii, influenţa

concurenţei asupra activităţii ei.1.5. Constituirea şi înregistrarea juridică a întreprinderii. Reorganizarea şi

sistarea activităţii întreprinderii.

Capitolul 2. ANTREPRENORIATUL ŞI FORMELE LUI 2.1. Antreprenoriatul şi formele lui. Legislaţia Republicii Moldova

cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.2.2. Businessul mic în economie, problemele lui şi căile de soluţionare.2.3. Antreprenoriatul în proporţii mari. 2.4. Întreprinderile mixte.

Capitolul 3. EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞISOCIALĂ A PRODUCŢIEI3.1. Esenţa, criteriile şi indicatorii eficienţei economice a producţiei. 3.2. Eficienţa economică totală şi comparativă a cheltuielilor.3.3. Direcţiile principale de sporire a eficienţei producţiei.

Capitolul 4. PLANIFICAREA ŞI PROGNOZAREA ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII4.1. Bazele metodologice ale planificării.4.2. Principalele compartimente şi indicatorii planului de dezvoltare a

întreprinderii (firmei).4.3. Elaborarea programului de producţie.4.4. Conţinutul şi modul de elaborare a planului de business.

374

Capitolul 5. PERSONALUL ÎNTREPRINDERII, LOCURILE DE MUNCĂ, PRODUCTIVITATEA MUNCII

5.1. Personalul întreprinderii, structura lui şi indicatorii utilizării resurselor de muncă.

5.2. Normarea muncii.5.3. Productivitatea muncii.5.4. Motivarea şi retribuţia muncii. 5.5. Locurile de muncă. Problemele şomajului.

Capitolul 6. FONDURILE FIXE ŞI CAPACITĂŢILEDE PRODUCŢIE ALE ÎNTREPRINDERII6.1. Componenţa şi structura fondurilor fixe.6.2. Uzura fizică şi morală a fondurilor fixe, amortizarea lor.6.3. Indicatorii privind utilizarea fondurilor fixe de producţie. 6.4. Capacitatea de producţie a întreprinderii.6.5. Direcţiile principale de îmbunătăţire a utilizării fondurilor fixe şi

capacităţilor de producţie.

Capitolul 7. FONDURILE ŞI MIJLOACELE CIRCULANTE ALE ÎNTREPRINDERII7.1. Componenţa fondurilor circulante ale întreprinderii.7.2. Estimarea utilizării fondurilor circulante în poducţie.7.3. Economisirea elementelor fondurilor circulante la întreprindere.7.4. Mijloacele circulante şi căile de accelerare a rotaţiei lor.

Capitolul 8. COSTUL PRODUCŢIEI. PROFITUL ŞI RENTABILITATEA. PREŢURILE ŞI TARIFELE.8.1. Cheltuielile întreprinderii. Clasificarea cheltuielilor la fabricarea

producţiei.8.2. Încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor). Profitul şi

rentabilitatea.8.3. Căile de reducere a cheltuielilor la fabricarea producţiei.8.4. Preţurile şi tarifele.

Capitolul 9. FINANŢELE ÎNTREPRINDERII9.1. Esenţa şi funcţiile finanţelor întreprinderii. Mecanismul financiar.9.2. Resursele financiare ale întreprinderii.9.3. Caracteristica generală a impozitelor, pe care le plăteşte întreprinderea.9.4. Impozitarea şi distribuirea profitului întreprinderii.

375

9.5. Planificarea financiară.Capitolul 10. ACTIVITATEA INVESTIŢIONALĂ A ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE10.1. Rolul investiţiilor şi al construcţiilor capitale în reproducţia fondurilor

fixe.10.2. Organizarea lucrărilor de proiectare şi construcţii-montaj în cadrul

construcţiilor capitale.10.3. Componenţa şi structura investiţiilor capitale.10.4. Planificarea investiţiilor capitale şi a construcţiilor capitale.10.5. Eficienţa economică a investiţiilor capitale şi căile de sporire a

acesteia.

Capitolul 11. PROGRESUL TEHNICO-ŞTIINŢIFICŞI INTENSIFICAREA PRODUCŢIEI11.1. Progresul tehnico-ştiinţific – fundamentul dezvoltării şi

intensificării producţiei.11.2. Direcţiile principale ale progresului tehnico-ştiinţific. 11.3. Eficienţa măsurilor de accelerare a progresului tehnico-ştiinţific.

Capitolul 12. CALITATEA, STANDARDIZAREA ŞI CERTIFICAREA PRODUCŢIEI LA ÎNTREPRINDERE12.1. Noţiunea şi indicii de calitate ai producţiei.12.2. Dirijarea calităţii producţiei. Noua strategie de dirijare a calităţii.12.3. Standardizarea şi certificarea producţiei.12.4. Căile principale de sporire a calităţii producţiei.

Capitolul 13. FORMELE DE ORGANIZARE SOCIALĂA PRODUCŢIEI13.1. Formele principale de organizare socială a producţiei.13.2. Concentrarea şi integrarea producţiei. Dimensiunile

întreprinderilor.13.3. Specializarea producţiei şi avantajele ei.13.4. Cooperarea de producţie.13.5. Diversificarea producţiei.13.6. Combinarea producţiei.

Capitolul 14. MECANISMUL DE DIRIJARE ŞI INSTRUMENTARIUL LUI14.1. Structura mecanismului de dirijare, principiile şi funcţiile lui. 14.2. Structura şi funcţiile organelor administrative.

376

14.3. Cadrele de conducere şi mecanismul de însuşire a regulilor relaţiilor de piaţă.

14.4. Instrumentariul mecanismului de dirijare (normele şi normativele, indicatorii şi informaţia, modelarea în sfera administrativă).

Capitolul 15. ACTIVITATEA ECONOMICĂ EXTERNĂ A ÎNTREPRINDERII15.1. Formele diviziunii internaţionale a muncii.15.2. Liberalizarea activităţii economice externe a întreprinderii.15.3. Colaborarea internaţională a întreprinderilor.15.4. Organele administrative şi reglementarea de stat a activităţii

economice externe.15.5. Indicatorii eficienţei activităţii economice externe a

întreprinderilor.

Capitolul 16. RELAŢIILE ECONOMICE INTRAPRODUCŢIE16.1. Sistemul de relaţii economice intraproducţie.16.2. Organizarea relaţiilor contractuale în cadrul întreprinderii.16.3. Mecanismul de distribuire a unei părţi din profitul întreprinderii

între subdiviziunile ei.16.4. Examinarea pretenţiilor in cadrul întreprinderii.

Capitolul 17. ARENDA, LEASINGUL, FRANCHISINGUL17.1. Esenţa economică şi principiile arendei.17.2. Reglementarea economică relaţiilor reciproce dintre arendaş şi

arendator (locator).17.3. Stimularea materială şi mecanismul de distribuţie a venitului

autogestionar.17.4. Leasingul.17.5. Franchisingul.

Capitolul 18. ASANAREA ŞI FALIMENTUL ÎNTREPRINDERII

18.1. Situaţia de criză. Falimentul.18.2. Prevenirea falimentului.18.3. Controlul asupra semnalelor de faliment.18.4. Asanarea şi transformarea. Lichidarea întreprinderii.

BIBLIOGRAFIE

377

378