eco management

Capitolul 2

ECO-MANAGEMENT PENTRU DEZVOLTAREA DURABILĂ

Moto: Dacă mediul nu e, nimic nu e

2.1 Dezvoltarea economică şi impactul asupra mediului 2.2 Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) 2.3 Experienţa statelor dezvoltate în problematica

dezvoltării durabile 2.4 Eco-management pentru dezvoltare durabilă 2.5 Definiţia şi scopul eco-managementului 2.1 Dezvoltarea economică şi impactul asupra mediului

Creşterea productivităţii muncii în anii ’70 şi ’80 datorată robotizării şi automatizării proceselor de producţie în state ca: Japonia, SUA, Germania, Suedia etc. au creat falsa impresie că tehnologia avansată poate rezolva orice problemă legată de flexibilitatea ofertei faţă de cerere neglijându-se aspectele legate de poluarea mediului ambiant printr-o cantitate sporită de deşeuri sau problemele sociale cauzate de pierderea locurilor de muncă. Recesiunea economică din anii ’80 şi scăderea puterii de cumpărare au dus la scăderea cererii pentru unele produse determinând micşorarea producţiei sau chiar falimentul unor firme considerate „de vârf” din punct de vedere tehnologic.

Sinergetica sistemelor tehnico-economice de eco-management şi capital intelectual

Sfârşitul anilor ’70, anii ’80 şi începutul anilor ’90 au marcat dezvoltarea fără precedent a tehnologiei informaţiei şi punerea bazelor societăţii informaţionale. Calculatorul, programele de calculator, şi facilităţile acestuia de a analiza, stoca, transmite la distanţă a datelor prin magistralele informaţionale INTERNET, sunt folosite curent de un număr tot mai mare de utilizatori pentru care media de vârstă este în continuă descreştere. Profesii noi cum ar fi cea de programatori sau utilizatori de programe specializate (construcţii, industrie, transporturi etc.) au apărut într-un timp foarte scurt mutând centrul de greutate al activităţilor economice atât în statele dezvoltate, cât şi în România, din sfera producţiei în sfera serviciilor. Tehnologiile informaţionale pot optimiza procesele tehnologice în sensul creşterii calităţii şi durabilităţii produselor, pot îmbunătăţi comunicarea între oameni, având ca rezultat eficientizarea activităţilor şi informarea rapidă asupra calităţii mediului în ceea ce priveşte poluarea, nivelul resurselor sau situaţia pieţelor de materii prime, secundare, energie sau produse, fiind de o utilitate reală la punerea în practică a principiilor dezvoltării durabile.

Totuşi şi de această dată mitul invincibilităţii tehnologiei a fost spulberat. Avansul tehnologic rapid în domeniul producţiei computerelor şi perifericelor, au dus la apariţia fenomenului de uzură morală a tehnicii de calcul computerizate datorită apariţiei unor modele noi mai performante în scurt timp, cu consecinţele de rigoare cum ar fi: scăderea valorii aparatelor şi echipamentelor, creşterea cantităţii de deşeuri rezultate din aruncarea la gunoi a unor asemenea echipamente considerate a fi depăşite tehnic şi tehnologic şi prin aceasta creşterea poluării mediului. Din acest motiv, au fost puse la punct tehnologii de recuperare şi reciclare a materialelor secundare din componente, care se dovedesc totuşi costisitoare şi neperformante. Ideal ar fi fost ca acele produse să fie proiectate şi realizate prin respectarea condiţiilor de eco-design (proiectare ecologică).

Eco-management pentru dezvoltarea durabilă

Prin exemplele enumerate, s-a demonstrat că, dezvoltarea tehnologică nu poate fi separată de dezvoltarea ecologică (eco-dezvoltare), de dezvoltarea umană şi de concepţia-proiectarea-realizarea-utilizarea-reciclarea produselor după o viziune eco-ciclică deci într-un cuvânt de dezvoltarea durabilă (sustenabilă).

2.2 Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) Fenomenul globalizării manifestat prin interdependenţele existente la ora actuală între economiile statelor şi accentuarea unor fenomene negative cum ar fi poluarea, perspectiva epuizării unor resurse de materii prime şi energie în următorii zeci de ani ca urmare a creşterii consumului, creşterea decalajelor între nivelurile de dezvoltare al statelor, impun ca modul de abordare sinergică al procesului investiţional să se facă prin luarea în considerare a cerinţelor de dezvoltare durabilă. Dezvoltarea sustenabilă (durabilă) are ca drept scop, realizarea unui echilibru dinamic al nevoilor uman-sociale cu cele de eco-sistem printr-o politică de stimulare a creativităţii umane în găsirea unor soluţii la gravele probleme ale lumii contemporane cum ar fi poluarea, epuizarea resurselor naturale, suprapopularea, foametea, nevoia de locuinţe, nevoia de autorealizare umană şi educaţia (fig.1).

Conceptul de eco-dezvoltare (Eco-Development), a fost enunţat de Maurice Strong în 1972 la Conferinţa de la Stockholm asupra mediului şi omului. Este considerat un antidot la teoriile neo-Malthusiane, pesimiste, cuprinse în Strategia de Conservare Mondială (SCM), privind sărăcirea resurselor de materii prime şi energie şi sacrificiile pe termen lung ale economiilor statelor. Acest concept scoate în evidenţă necesitatea îmbinării economicului cu ecologicul prin lansarea ideii de „dezvoltare economică prin mediu”.

După O’Riordan (1990), strategiile de dezvoltare ecologică din anii ’80, evidenţiau trei ingrediente principale care formează bazele gândirii


moderne în privinţa sustenabilităţii. Acestea sunt: menţinerea proceselor esenţial ecologice; limitarea fluxurilor de oxigen, carbon, sulfuri şi nitrogen şi asigurarea prioritară a bazei de producţie alimentară, sănătate şi alte aspecte ale supravieţuirii umane; prezervarea diversităţii genetice a speciilor. Principiile esenţiale ale eco-dezvoltării, în viziunea lui O’Riordan (1992) sunt îndeplinite dacă se asigură îndeplinirea nevoilor de bază ale oamenilor (hrană, locuinţă, educaţie, autorealizare), implică participarea comunităţii umane prin dezvoltarea unei conştiinţe colective asupra problemelor de mediu şi se bazează pe tehnologiile adecvate condiţiilor şi cerinţelor din fiecare ţară. În 1987, Comisia Mondială de Dezvoltare Economică şi Mediu Ambiant a Naţiunilor Unite prin Raportul Brundtland a consfinţit importanţa conceptului de „Sustainable Development-SD”- în traducere „dezvoltare sustenabilă” cunoscut în România sub numele de dezvoltare durabilă. Definiţia dată de Raportul Brundtland (1987)1 era că „dezvoltarea durabilă este dezvoltarea ce îndeplineşte cerinţele prezentului, fără a compromite abilitatea generaţiilor viitoare de a-şi realiza aspiraţiile proprii”. Acest concept a fost reluat şi de Conferinţa de la Rio din 1992 prin intermediul documentului Agenda 21 care trasează liniile practice de acţiune în adoptarea unei strategii comune a statelor lumii pentru îndeplinirea cerinţelor dezvoltării durabile.

Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim al interacţiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic. Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări de lungă durată care poate fi susţinută de către cele patru sisteme. Pentru ca modelul să fie operaţional, trebuie ca această susţinere sau viabilitate să fie aplicabilă la toate subsistemele ce formează cele patru dimensiuni ale dezvoltării durabile, 1 World Commission on Environment and Development 1987, Our Common Future,

New York; Oxford University Press


adică plecând de la energie, agricultură, industrie, şi până la investiţii, aşezări umane şi biodiversitate2. Organizaţia Naţiunilor Unite definea prin Raportul Brundtland (1987), cerinţele dezvoltării sustenabile ca fiind realizate de:

• un sistem politic care asigură participarea efectivă a fiecărui cetăţean la luarea deciziilor;

• un sistem economic capabil să genereze surplus şi cunoştiinţe tehnice de pe o bază de sine stătătoare;

• un sistem social capabil să găsească soluţii la aplanarea tensiunilor cauzate de o dezvoltare dizarmonioasă,

• un sistem de producţie ce respectă obligaţia prezervării bazei ecologice pentru dezvoltare;

• un sistem de relaţii internaţionale care sprijină şi asigură resursele financiare necesare dezvoltării durabile;

• un sistem administrativ flexibil cu capacitate de auto-corecţie.

Dezvoltarea durabilă sau sustenabilă cumulează în fapt patru concepte ce acoperă fiecare în parte relaţia mediu natural-om (conceptul de eco-dezvoltare), relaţia om-mediu artificial şi natural (conceptul de dezvoltare umană), relaţia tehnologie-mediu (conceptul dezvoltării eco-ciclice) şi relaţia om-tehnologie (conceptul dezvoltării tehnologice şi al societăţii informaţionale). În concluzie, dezvoltarea sustenabilă (durabilă) reprezintă un model de dezvoltare de lungă durată în avantajul generaţiei prezente şi viitoare, fără a afecta opţiunea acesteia din urmă de a-şi stabili propriile priorităţi şi mijloace de realizare.

2 Camelia Camasoiu, Economia şi sfidarea naturii, Bucureşti, Editura Economică, 1994

pag. 14


Dacă în anii ’80 dezvoltarea durabilă era un subiect de discuţii pentru politicieni şi ecologişti, având ca drept urmare apariţia unei legislaţii privitoare la protecţia mediului, anii ’90 au marcat trecerea conceptelor dezvoltării durabile din sfera macroeconomicului în sfera microeconomicului.

NEVOILE INDIVIDUALE (exprimate de Maslow-hrană, adăpost, transport

muncă, comunicare, siguranţă, educaţie, calificare, recunoaştere socială)

NEVOIA SUPRAVIEŢURII PENTRU PREZENTA ŞI VIITOAREA GENERAŢIE

NEVOILE ÎNTREPRINDEII - profit (economic) - materiale şi energie - creştere / dezvoltare - competitivitate (productivitate, eficienţă eficacitate, calitate, diversitate, flexibilitate, avantaj pe piaţă)- supravieţuirea în sens economic

NEVOILE STATULUI - Bunăstarea cetăţenilor - Stabilitatea macro-economică - Dezvoltarea economică - Creşterea economică - Apärare, siguranţă Suport tehnic

şi economic

Legi şi regulamente

Calificare Auto-exprimare

Recunoaştere socială

Educaţie

Sănătate

Protecţie

Legislaţie Mijloace Tehnice

MEDIUL AMBIANT- Reducerea poluării- Reducerea consumului de energie şi materii

i- NEVOIA SUPRAVIEŢUIRII

Comportament individual eco-civic

Viaţa

Resurse Resurse

Figura 2.1 Dezvoltarea sustenabilă (durabilă) şi echilibrul nevoilor (Bănacu, 1996)

Unele aspecte tratate prin conceptul de eco-dezvoltare, sunt reluate şi de conceptul de dezvoltare umană (Human Development), în special în probleme ce ţin de politicile în domeniul locuinţelor, sănătăţii, educaţiei, al combaterii poluării. Diferenţa dintre cele două concepte rezidă în ordinea


în care se realizează relaţia om-mediu. Astfel, dezvoltarea umană pune pe primul plan omul şi nevoile sale şi apoi mediul ambiant, pe când dezvoltarea ecologică (Eco-Development) pune pe primul plan grija pentru mediu considerat a fi suportul vieţii pe Pământ şi în funcţie de aceasta, a omului şi a necesităţilor sale. Conceptul de dezvoltare durabilă îmbină de fapt cele două concepte menţionate anterior, luând în plus în considerare şi factori de influenţă cum ar fi dorinţa şi aspiraţiile de progres caracteristice civilizaţiei umane precum şi implicaţiile rezultate din impactul tehnologiilor şi produselor pe ciclul lor de viaţă asupra mediului (abordarea eco-ciclică a prosuselor şi tehnologiilor).

2.2.1 Aspecte definitorii ale dezvoltării durabile (sustenabile) Ciclul de viaţă economic-ecologic

Pierce (1990) arată că „o caracteristică a sistemelor economic durabile trebuie să fie închiderea ciclului la resurse prin identificarea avantajelor economice ale reciclării produselor poluante decât a eliminării în mediu” demonstrând pe aceasta cale, utilitatea conceptului de eco-ciclu în punerea bazelor societăţii eco-ciclice (Eco-Cycle Society). Unele state dezvoltate (Suedia, Olanda) au elaborat chiar strategii proprii de dezvoltare durabilă, şi au demarat programe de aplicare a conceptului de eco-ciclu în practică macro şi microeconomică, cu scopul declarat de realizare în viitor a societăţii eco-ciclice.

Conceptul de eco-ciclu este legat de înţelegerea importanţei resurselor. Stocurile actuale de materii prime şi energie sunt limitate, existând pericolul epuizării unora dintre ele pe durata a câteva zeci de ani. Singura resursă cu adevărat inepuizabilă este puterea creaţiei umane în a găsi soluţii la probleme din cele mai diverse. O nouă viziune asupra resurselor este necesară. Ceea ce astăzi sunt considerate deşeuri, mâine


ar putea fi considerate resurse. Este interesantă afirmaţia unui cercetător suedez, R. Karlsson (1995), care arată că, etimologic „(re)surse” (resources în limba engleză) poate însemna surse care se re-ciclează (re-surse). Această afirmaţie subliniază şi ideea Prof. Dr. Gheorghiu care arăta că nu este corectă o clasificare a resurselor în „resurse utile” şi „resurse consumate” ci doar în „resurse”. Considerat un element definitoriu al dezvoltării durabile (sustenabile), conceptul de „ciclu” evidenţiază posibilitatea găsirii unei modalităţi de analiza holistică a impactului produselor asupra mediului, permiţând analiza efectelor negative cauzate de impactul produsului asupra mediului pe întreg ciclul de viaţă extracţie-reciclare. Concluziile obţinute din astfel de analize duc la remedierea deficienţelor constructiv-structurale ale produselor prezente şi perfecţionarea celor viitoare.

Corelarea conceptului de durabilitate (sustenabilitate) cu cel de eco-ciclu este pusă în valoare de o metodologie apărută pe plan mondial în anii ’70 şi aplicată în practica firmelor din statele dezvoltate în anii ’90. Metodologia intitulată „Analiza pe Ciclul de Viaţă” (ACV)3 a produselor, a fost aplicată iniţial la evaluarea impactului ambalajelor şi optimizarea reciclării acestora, pe parcurs fiind aplicată şi la alte produse (automobile, produse electrocasnice, materiale pentru construcţii etc.). Prin această metodologie, se analizează impactul produsului asupra mediului pe întreg ciclul extracţie-procesare-utilizare-reciclare-reutilizare, făcând posibilă pentru prima dată, identificarea surselor directe şi indirecte ale poluării precum şi factorii ce contribuie la consumul exagerat de energie şi materii prime neregenerabile în cazul unui produs. Metodologia ACV este considerată în ţările dezvoltate ca fiind un instrument de aplicare practică a conceptelor dezvoltării durabile, mai ales la analiza comparată a produselor cu aceleaşi caracteristici.

3 SETAC -Guidelines for Life Cycle Assessment (LCA) A code of Practice, 1993


Cu toate că la momentul prezent această metodologie are exclusiv un caracter tehnico-ecologic, se caută metode de cuantificare economică a efectelor de mediu, lucru care nu este uşor de realizat prin metodele economice clasice. Aceasta deoarece costurile indirecte datorită efectelor negative ale poluării asupra mediului ambiant (natural şi construit) precum şi costurile indirecte datorită afectării sănătăţii omului nu au (încă) o reprezentare adecvată în sistemul contabil tradiţional al firmelor.

2.2.2 Dezvoltare durabilă sau sustenabilă? Întrucât în România, acceptarea conceptului de dezvoltare durabilă întâmpină o serie de dificultăţi de ordin semantic sau conţinut pragmatic”4, conceptul de durabilitate (sustenabilitate) fiind un subiect de discuţie ce poate provoca polemici dintr-o înţelegere eronată a semanticii cuvântului menţionat, sunt necesare câteva precizări:

Termenul de dezvoltare sustenabilă este preluat din literatura de specialitate anglo-saxonă (Sustainable Development). El îşi are originea în limba latină, verbul „sustenare” însemnând „a susţine” dar în acelaşi timp şi „a se (auto) susţine sau a se auto-întreţine”.

Termenul de „sustenabilitate” are acelaşi sens şi în alte limbi de origine latină cum ar fi spaniola (sustenabilidade), italiană sau portugheză (sustentavel- desevolvimento sustentavel). El semnifică o stare de echilibru continuu datorat capacităţii unui sistem de a-şi crea propriile resurse, nu numai de a fi consumator de resurse (primare), de a avea însuşirea de a urma un ciclu regenerativ (exemplu: ciclu natură-natură).

Conform dicţionarului explicativ al limbii române, un sistem durabil este un sistem ce durează în timp. Aceasta nu înseamnă neapărat că ar fi în armonie cu natura (lucru cerut de principiile sustenabilităţii) şi nici

4 Camelia Cămăşoiu, Economia şi sfidarea naturii, Bucureşti, Editura Economică, 1994,

pag. 24


că ar avea posibilitatea de a-şi crea resursele (de a se autosusţine). Spre exemplu, o stâncă este durabilă în timp iar un copac (sau orice organism viu) este sustenabil (are abilitatea de a se susţine – a se integra într-un ciclu natural, de a se reproduce, de a urma un ciclu - ciclu natural). De aceea, din considerente ce ţin de recunoaşterea internaţională a termenului de sustenabilitate propunem utilizarea în paralel şi după caz atât a terminologiei consacrate (dezvoltare durabilă), cât şi a termenilor „sustenabilitate”, „dezvoltare sustenabilă”, „producţie sustenabilă”. De altfel, în limbile engleză şi franceză există atât termenul de durabile cât şi termenul de sustainable, dar pentru termenul de dezvoltare ce ar implica un potenţial de a crea resurse, este preferat cel de-al doilea. Un alt argument este faptul că termenul de sustenabilitate nu poate fi considerat (decât parţial) un neologism, dată fiind originea latină (verbul sustenare) ce are corespondent în limba română (a susţine, a se susţine, a se întreţine).

2.3 Experienţa statelor dezvoltate în problematica dezvoltării durabile

În ţări dezvoltate cum ar fi: Olanda, Suedia, Danemarca, Norvegia,

Germania, Franţa, SUA, Marea Britanie presiunea legislativă cu caracter ecologic, apariţia eco-taxelor (impozitului ecologic), a normelor şi standardelor tehnice cu limitări ecologice pentru produse, au dus la modificarea comportamentului firmelor producătoare de bunuri şi servicii în sensul ecologizării acestora. Produsele şi serviciile nu mai sunt acceptate pe piaţă dacă nu îndeplinesc condiţiile impuse de standardele de mediu.

Influenţa se manifestă şi în relaţiile între state, fapt menţionat şi de exemplul ţărilor Uniunii Europene, Japoniei, S.U.A, Canada şi Australia, de a nu accepta pe pieţele lor produse sau servicii ce nu respectă standardele ecologice.


Ideea dezvoltării durabile (sustenabile) caracterizată de o grijă deosebită faţă de mediul ambiant cu scopul prezervării lui pentru generaţiile următoare, a dus la o schimbare de mentalitate la nivelul individului în raport cu mediul înconjurător. Spre exemplu, în ţări ca Suedia sau Olanda atitudinea civic-ecologică este un fenomen de masă, promovat nu numai de stat prin instituţiile sale (şcoli, universităţi, municipalităţi etc.) dar chiar şi de întreprinderile private sau publice. Acestea au înţeles că este preferabil să acorde o importanţă sporită calificării ecologice a angajaţilor, să stimuleze creativitatea angajaţilor în vederea găsirii de soluţii la probleme cum ar fi eficienta utilizare a consumului de energie şi de materii prime, reciclarea deşeurilor, minimizarea poluării „la sursă”, decât să plătească eco-taxe (impozite ecologice) majorate. Fondurile astfel economisite se pot constitui în resursele dezvoltării viitoare a întreprinderii (firmei). Se îmbină astfel eficienţa economică cu eficienţa ecologică.

2.3.1 Paşi realizaţi de România în direcţia dezvoltării durabile

În România, au fost făcuţi paşi importanţi în direcţia dezvoltării economice durabile. Au fost astfel promulgate legi şi norme şi o Strategie Naţională pentru dezvoltarea durabilă în care sunt stipulate măsuri de implementare a cerinţelor ce trebuiesc a fi îndeplinite pentru realizarea unei dezvoltări durabile stabilite prin documente internaţionale cum ar fi: AGENDA 21 a Conferinţei de la Rio de Janeiro din 1992), Directivele Europene etc.


În LEGEA nr. 137 / 1995- ART 3 - Legea protecţiei mediului este menţionat faptul că „Principiile şi elementele strategice ce stau la baza (prezentei) legi în scopul asigurării unei dezvoltări durabile sunt:

a) principiul precauţiei în luarea deciziei; b) principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii

daunelor; c) principiul conservării bio-diversităţii şi a ecosistemelor

specifice cadrului bio-geografic natural; d) principiul „poluatorul plăteşte”; e) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit

şi grav sănătatea oamenilor; f) crearea sistemului naţional de monitorizare a mediului; g) utilizarea durabilă; h) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia

zonelor deteriorate”. Au fost iniţiate proiecte care să susţină Strategia naţională de dezvoltare durabilă la nivel naţional, regional, local şi de firmă.

2.4 Eco-management pentru dezvoltare durabilă

Dacă la nivel macroeconomic este utilizat conceptul de dezvoltare durabilă pentru a ilustra legătura economie-mediu-dezvoltare tehnologică şi socială, la nivel micro-economic este utilizat conceptul de eco-management. Acest concept este susţinut şi de apariţia sa în standardele internaţionale ISO 12000, ISO 14000 şi ISO 19000 şi în directivele europene referitoare la EMAS (Eco-Management Audit Scheme- Schema de audit pentru eco-management).


2.5 Definiţia şi scopul eco-managementului Eco-management este ştiinţa sau arta de a dezvolta activităţi productive sau de a face afaceri care să aibă un impact minim asupra mediului ambiant.

2.5.1 De ce eco-management?

• Protecţia mediului de azi înseamnă economia de mâine. (Hopfenbeck- 1992);

• Protecţia mediului nu este o modă, este şansa supravieţuirii şi

dezvoltării viitoare atât la nivel micro cât şi macroeconomic. (C S Bănacu 1997)

• Nu poate exista o economie ecologizată (green economy) fără

afaceri ecologizate (green business)- şi fără o economie ecologică nu va exista o supravieţuire demnă pentru omenire; (Winter 1987)

• Fără afaceri ecologizate nu poate exista consens între afaceri şi

comunitate - şi fără consensul public nu poate exista libera iniţiativă (free entreprise); (Winter 1987)

• Fără eco-management competitivitatea va fi pierdută şi ar exista

un risc ecologic ce ar afecta afaceri şi locuri de muncă întrucât companiile ar pierde şansa să scadă costurile cauzate de posibila depleţie a resurselor în viitor. (Winter 1987)


O reprezentare grafică a avantajelor competitive ale firmelor care implementează sisteme de eco-management este redat în figura următoare:

Figura 2.2 Avantajele firmelor cu sisteme de eco-management

(după Hopfenbeck (1992), Antes (1988) Meffert) Concluzii Dezvoltarea durabilă (sustenabilă) presupune o nouă viziune asupra modului cum trebuiesc tratate aspectele ecologice, economice, tehnologice şi sociale ale civilizaţiei umane. Abordarea unilaterala a acestora nu ar duce la rezultatele scontate în planul aplicării practice a conceptului de dezvoltare durabilă. În practica firmelor şi instituţiilor, conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) este corelat cu conceptul de eco-management (management de mediu).

Minimizarea costurilor a măsurilor de protecţie a mediului Respingerea pieţei sau ieşirea din afaceri pe segmentul dat

Mixul ecologic de la aprovizionare la vânzări Concentrarea pe domenii de pe piaţa ecologică Crearea de nişe pe piaţă

Continuitatea politicilor prezente; Ignorarea aspectelor ecologice Adaptarea la legi şi regulamente de mediu

Competitivitate printr-o atitudine ecologică preventivă şi utilizarea protecţiei mediului ca factor de succes.

Scăzute Ridicate

Ridicate

Reduse

Ameninţări către mediu

eco management

Documents