Druizii

În cultura celților, druidul era un membru al bisericii din precreștinism. Această "biserică" exista și în vestul Europei, Marea Britanie, Irlanda până când a fost "distrusă" de romani, rivalii creștinității. Druizii erau parte a culturii triburilor; ei aveau mai multe îndeletniciri: preoți, vraci (doctori), profesori, administrație, deasemenea și bărbații și femeile puteau fi numiți druizi.

În întreaga Galie, există două categorii de oameni, care au însemnătate și se bucură de o anumită considerație - druizii și cavalerii. Într-o anumită perioadă a anului, druizii se așază ca să judece, într-un loc consacrat (In loco consecrato), în ținutul canutilor (azi, Chartes), care este considerat că se află în centrul Galiei. Aici se adună de pretutindeni toți cei care au procese și se supun judecății și hotărârii druizilor. Druizii obișnuiesc să nu ia parte la războaie și nu plătesc impozite, ca restul populației; sunt scutiți de serviciul militar și de oricare alte sarcini. Atrași de privilegii atât de mari, mulți vin la ei să se instruiască, pe de o parte din proprie inițiativă, pe de altă parte, trimiși de părinți sau de rude. Se spune că acolo învață pe dinafară un mare număr de versuri, unii rămânând la studii câte douăzeci de ani. Druizii socotesc că religia nu permite consemnarea în scris a învățăturii lor, deși în celalalte treburi de ordin public și privat se folosesc, în general, de alfabetul grecesc. În primul rând, druizii vor să insufle convingerea că sufletul nu piere, ci, după moarte, trece dintr-un corp în altul; după ei, această credință este un foarte bun stimulent pentru cură, deoarece înlătură teama de moarte.

Etimologia numelui "druid" este dedusă din numele arborelui dru-(u)-id, stejarul, la celți fiind un simbol al puterii.

Sallustius – Viaţa şi opera A trăit între 86 – 34 î.e.n. şi s-a afirmat ca un important istoric latin. Asemenea lui Cicero, Sallustius (originar dintr-o familie de rang ecvestru din sabinul Amiternum) îşi începe cariera politică în calitate de homo novus, ca adversar al aristocraţiei senatoriale şi adept al partidei popularilor. Admis în calitate de quaestor în Senat (55/54 î.e.n.) este exclus în anul 50 î.e.n. pentru motive politice.  

Raliat taberei lui Caesar, căruia îi rămâne până la moarte un fidel partizan, participă la trecerea Rubiconului (49 î.e.n.), primeşte comanda unei legiuni în Illyricum, reintră în 48 în Senat, participă în calitate de praetor în 46 î.e.n. la campania din Africa, fiind recompensat cu guvernarea provinciei Africa Nova şi unde strânge o imensă avere. După asasinarea lui Caesar (15 martie 44 î.e.n.), se retrage din viaţa politică şi se consacră în exclusivitate scrisului. Până în acel moment Sallustius era autorul unor scrieri de mici dimensiuni: Sallustiana minora, a cărei paternitate i-a fost mult timp contestată, un atac coroziv la adresa lui Cicero (Invectiva în M. Tullium Ciceronem) şi două scrisori din anii 50 şi 46 adresate lui Caesar (Epistulae ad Caesarem), care cuprinde propuneri pentru îmbunătăţirea situaţiei social – politice a statului.

În perioada 44 – 34 î.e.n. scrie două monografii istorice, ambele păstrate integral – Conjuratio Catilinae (Conjuraţia lui Catilina) şi Bellum Iugurthinum (Războiului împotriva lui Iugurtha) şi o istorie contemporană în 5 cărţi Historiae (Istorii) din care s-au păstrat numai o serie de fragmente, în continuarea lucrării lui Sisenna, narând evenimentele anilor 78 – 67 î.e.n.Selecţia şi tratarea temelor fac din Sallustius primul istoric latin cu viziune personală închegată asupra evoluţiei istorice. Spirit pătrunzător, Sallustius caută explicaţia profundă a evenimentelor şi interdependenţa ascunsă dintre acestea. Viziunea pesimistă asupra istoriei romane (al cărei declin îl situează după distrugerea Cartaginei din anul 146 î.e.n.) se accentuează în ultima operă, redactată după anul 39 î.e.n.

Valoarea literară a operei lui SallustiusValoarea ştiinţifică a operei lui Sallustius este completată de influenţa ei literară. Stilul sobru, concis, abrupt, dar dinamic, plin de arhaisme, opus celui ciceronian, recunoscându-şi modelele în Thucidides şi Cato cel Bătrân, a marcat profund proza latină inaugurând o nouă direcţie, cu puternic ecou până în Evul Mediu. Titus Livius, Quintillian, Tacitus îl recunosc pe Sallustius ca un mare clasic.