dreptul mediului an 2 sem 1

UNIVERSITATEA „HYPERION” BUCUREŞTI

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

DREPTUL MEDIULUI

Conf. univ. dr. ŞTEFAN ŢARCĂ

1

INTRODUCERE

Modulul intitulat Dreptul mediului se studiază ȋn anul II, semestrul I, de către

studenţii de la specializarea Drept având ca scop dobândirea de competenţe ȋn domeniul

protecţiei mediului şi realizării politicilor de mediu ȋn conformitate cu Aquis-ul

comunitar şi Programul Naţional de Guvernare ȋn domeniu.

Competenţele generale pe care le vei dobândi sunt următoarele:

- cunoaşterea domeniilor de mediu cărora li se aplică tehnicile şi metodele care

asigură dezvoltarea durabilă a acestora;

- explicarea modului de acţiune a tehnicilor şi metodelor de dezvoltare durabilă ȋn

legătură cu factorii mediului ȋnconjurător;

- cunoaşterea principiilor generale şi speciale şi a modului lor de acţiune, ȋn mod

diferenţiat pe factori ai mediului ȋnconjurător;

- cunoaşterea particularităţilor normelor juridice privind instituţiile fundamentale

referitoare la sistemul autorizaţional pentru activităţile antropice;

- participarea la activităţi administrative care presupun cunoştinţe ȋn domeniul

expertizelor de mediu, audit de mediu, bilanţul de mediu şi programe de

conformare.

Conţinutul este structurat ȋn următoarele unităţi de ȋnvăţare:

- TEMA I. DREPTUL MEDIULUI. IZVOARE. SISTEM;

- TEMA II. SISTEMUL TEHNICILOR DE REGLEMENTARE ȊN DREPTUL

MEDIULUI;

- TEMA III. IMPACTUL MODIFICĂRILOR GENETICE ASUPRA

BIODIVERSITĂŢII;

- TEMA IV. PROTECŢIA JURIDICĂ A ARIILOR ŞI ECOSISTEMELOR

NATURALE PROTEJATE;

- TEMA V. PROTECŢIA JURIDICĂ A MEDIULUI MARIN;

- TEMA VI. PROTECŢIA SISTEMULUI NATURAL AL PEDOSFEREI;

2

- TEMA VII. PROTECŢIA TRANSSECTORIALĂ A FACTORILOR DE MEDIU

ÎMPOTRIVA POLUĂRII RADIOACTIVE;

- TEMA VIII. PROTECŢIA TRANSSECTORIALĂ A FACTORILOR DE MEDIU

ÎMPOTRIVA ALTOR SUBSTANŢE NOCIVE;

- TEMA IX. PROTECŢIA ECOSISTEMELOR UMANE;

- TEMA X. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI;

- TEMA XI.SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL DREPTULUI MEDIULUI.

Algoritmul de ȋnvăţare va fi următorul:

- lectura cu maxima concentrare a modulului;

- extragerea informaţiilor esenţiale din text utilizând o culoare ȋn spaţiul alb

rezervat;

- studiul atent al rezumatului care ȋţi permite o ȋnţelegere a modulului, aprofundată;

- rezolvi exerciţiile propuse;

- răspunzi la ȋntrebări;

- rezolvi o problemă din cuprinsul modulului, fără să apelezi la suportul scris;

- compari rezolvarea proprie a segmentului pentru care ai optat cu suportul de curs,

analizând autocritic eventualele diferenţe dintre suportul de curs şi rezolvarea

proprie.

În caz de nereuşită a autoevaluării vei parcurge din nou algoritmul menţionat.

Pe măsură ce vei parcurge modulul, ȋţi vor fi administrate lucrări de verificare pe care

le vei regăsi ȋn cuprinsul unităţilor de ȋnvăţare după cum urmează:

- Tema de lucru nr. 1 – pagina nr. 68;

- Tema de lucrau nr 2 – pagina nr. 138;

- Tema de lucru nr. 3 – pagina nr. 210;

- Tema de lucru nr. 4 – pagina nr. 248.

Vei răspunde ȋn scris la aceste teme de lucru folosindu-te de suportul de curs şi de

resurse bibliografice suplimentare.

Vei fi evaluat după gradul ȋn care ai reuşit să-ţi ȋnsuşeşti competenţele. Se va tine cont

de acurteţea rezolvării, de modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului.

Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală, impunându-se, ȋn consecinţă,

parcurgere obligatorie a bibliografiei generale recomandate şi rezolvarea sarcinii de lucru, a

testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea fi evaluat cu o notă

corespunzătoare efortului de învăţare.

Pentru lămuriri şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele indicat.

3

CUPRINS

INTRODUCERE 1

TEMA I. DREPTUL MEDIULUI. IZVOARE. SISTEM. 5

1. Definiţia şi obiectul de reglementare al dreptului mediului 6

2. Izvoarele dreptului mediului 8

3. Sistemul dreptului mediului 21

4. Compatibilizarea legislaţiei de mediu 22

Rezumat 23

Test de autoevaluare 24

Bibliografie minimală 24

TEMA II. SISTEMUL TEHNICILOR DE REGLEMENTARE ȊN DREPTUL MEDIULUI 25

1. Principiul precauţiei ȋn luarea deciziilor 26

2. Particularităţile normelor juridice de dezvoltare durabilă şi protecţie a mediului 30

3. Sistemul ecostandardelor şi listelor 33

4. Studiul de impact 36

5. Procedura de autorizare 40

6. Bilanţul de mediu 43

7. Sistemul normelor de conformare 45

Rezumat 47



TEMA III. IMPACTUL MODIFICĂRILOR GENETICE ASUPRA BIODIVERSITĂŢII 49

1. Conceptul biotehnologiei. Fundamentare naţională şi convenţională 50

2. Conceptul biosecurităţii 53

3. Activităţi comerciale cu organisme modificate genetic 57

Rezumat 59



TEMA IV. PROTECŢIA JURIDICĂ A ARIILOR ŞI ECOSISTEMELOR NATURALE

PROTEJATE

61

1. Sistemul naţional al ariilor naturale protejate 62

2. Protecţia durabilă a ecosistemului deltaic 68

3. Protecţia resurselor biologice ȋn mediul marin 71

Rezumat 79



TEMA V. PROTECŢIA JURIDICĂ A MEDIULUI MARIN 81

1. Oceanul Planetar 82

2. Convenţia de la Montego-Bay – Constituţia Mării 85

3. Formele de poluare a mediului marin 88

4. Zona teritoriilor submarine şi a resurselor sale 93

Rezumat 95



TEMA VI. PROTECŢIA SISTEMULUI NATURAL AL PEDOSFEREI 97

1.Conceptul pedosferei 98

2. Protecţia solului ca factor al pedosferei 98

3. Protecţia fondului forestier 107

4. Protecţia resurselor de apă 112

5. Protecţia atmosferei 121

6. Protecţia climei 130

Rezumat 138



TEMA VII.

PROTECŢIA TRANSSECTORIALĂ A FACTORILOR DE MEDIU ÎMPOTRIVA

POLUĂRII RADIOACTIVE

140

1. Conceptul poluării transsectoriale 141

2. Poluarea transsectorială radioactivă 142

4

3. Sistemul de prevenire al poluării transsectoriale radioactive 143

4. Organizarea instituţională a prevenirii poluării radioactive transsectoriale 144

5. Prevenirea poluării radioactive transsectoriale ȋn dreptul internaţional al

mediului

153

6. Managementul de siguranţă a deşeurilor radioactive şi combustibilului

nuclear uzat

159

7. Răspunderea juridică obiectivă pentru daune nucleare 164

Rezumat 169


Bibliografie minimală 170 TEMA VIII. PROTECŢIA TRANSSECTORIALĂ A FACTORILOR DE MEDIU ÎMPOTRIVA

ALTOR SUBSTANŢE NOCIVE

171

1. Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor periculoase 172

2. Regimul juridic al ȋngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie a

plantelor

175

3. Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor chimice periculoase 187

4. Regimul juridic al produşilor chimici periculoşi şi pesticidelor 192

5. Regimul juridic al deşeurilor 195

Rezumat 211



TEMA IX. PROTECŢIA ECOSISTEMELOR UMANE 213

1. Conceptul ecosistemului uman 214

2. Norme juridice privind construcţia ecosistemelor umane 215

3. Exigenţele de mediu ȋn amenajarea teritoriului 218

4. Priorităţi privind organizarea mediului urban 219

Rezumat 227



TEMA X. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI 229

1. Conceptul răspunderii juridice În dreptul mediului 230

2. Structura răspunderii de drept al mediului 232

3. Funcţiile răspunderii pentru daune aduse mediului 236

4. Excepţiile de nerăspundere 240

5. Dreptul la limitarea răspunderii operatorului 242

6. Repararea prejudiciului asupra mediului 242

7. Actorii instituţionali implicaţi în prevenirea, repararea şi evaluarea

prejudiciului de mediu

243

8. Domeniile răspunderii obiective, independente de culpă 244

Rezumat 249



TEMA XI. SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL DREPTULUI MEDIULUI 251

1. Conceptul instituţionalizării 252

2. Instituţiile naţionale de drept al mediului 254

3. Cooperare interministerială 263

4. Instituţiile speciale de drept al mediului 267

5. Instituţiile europene de drept al mediului 289

6. Instituţiile internaţionale de protecţie a mediului 294

Rezumat 305



5

TEMA I.

DREPTUL MEDIULUI. IZVOARE. SISTEM.

Competenţe:

- formarea deprinderilor de analiză, interpretare şi aplicare a normelor

juridice specifice dreptului mediului;

- cunoaşterea normelor juridice de drept al mediului din perspectivă

sectorială;


transsectorială;


fuzională;

- caracteristica normelor juridice de drept al mediului din perspectiva

răspunderii juridice.

Cuprins:

1. Definiţia şi obiectul de reglementare al dreptului mediului

2. Izvoarele dreptului mediului

3. Sistemul dreptului mediului

4. Compatibilizarea legislaţiei de mediu

Rezumat

Test de autoevaluare

Bibliografie minimală

Obiectivele temei:

- cunoaşterea locului şi rolului dreptului mediului ȋn ansamblul dreptului

public;

- cunoaşterea izvoarelor formale ale dreptului mediului şi a ierarhiei

acestora;

- tehnicile specifice de reglementare ȋn dreptul mediului din perspectiva

dezvoltării durabile;

6

1. Definiţia şi obiectul de reglementare al dreptului mediului

Obiectul dreptului mediului, ca ştiinţă juridică de mare complexitate şi importanţă

pentru întreaga umanitate, implicând interesele generaţiilor prezente şi viitoare, cuprinde

relaţiile sociale privind activitatea omului în biosferă, la toate nivelele acesteia.

Deşi conştienţi de importanţa excepţională a funcţiei dreptului în rezolvarea sarcinilor

globale de protecţie a mediului, actorii implicaţi în acest domeniu al activităţii umane

recunosc că dreptul mediului prezintă lacune care împietează asupra eficienţei măsurilor

juridice şi, în special, economice, privind protecţia mediului. În acest sens sunt relevante

conferinţele mondiale pentru protecţia mediului, punctele de vedere ale şefilor de state şi

guverne, inclusiv a celor prezenţi la summit-ul de la Copenhaga.

În literatura de specialitate, referitor la acest aspect, se menţionează „dreptul mediului

rămâne un drept larg ineficient nu numai din cauza deficienţelor de reglementare, dar şi din

cauza lipsei sistematice privind aplicarea şi organizarea acţiunilor privind protecţia mediului

şi a deficienţelor instituţionale”1

Reglementarea juridică a relaţiilor sociale ce se nasc în procesul activităţii umane, cu

impact negativ asupra biosferei şi componentelor acesteia, impune luarea în considerare a

contradicţiei fundamentale cu care se confruntă societatea umană, contradicţia între biosferă şi

industriosferă.

Cu toate eforturile depuse la nivel mondial, începând cu anii ‟70 ai secolului trecut şi

continuând cu primii 10 ani ai Mileniului III, contradicţia dintre biosferă şi industriosferă nu

se atenuează, iar paşii pe linia dezvoltării durabile nu au eficienţa necesară fiind afectaţi de

efectele crizei economice mondiale, aşa cum sublinia Lester Brown într-o excepţională

intervenţie la una din televiziunile din România în 17 mai 2010. Criza ecologică persistă

periclitând creşterea calităţii vieţii, a prosperităţii, securităţii alimentare şi asigurării reale a

protecţiei dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos.

Problema esenţială pentru soluţionarea crizei ecologice, generată de contradicţia dintre

imperialismul tehnologic şi practicile acestuia, este cea a introducerii în activitatea antropică a

tehnologiilor şi practicilor de mediu curate, a ecologizării economiei mondiale.

De aceea, elaborarea tehnologiilor pentru diferite nivele structurale ale industriosferei

obligă la gândirea până la capăt a eficienţei acestora, după principiul precauţiei în luarea

deciziilor, căci tehnologiile care conduc la obţinerea unor rezultate spectaculoase pot genera şi

efecte negative asupra biosferei şi componentelor acesteia. Astfel, de exemplu, o tehnologie

care determină o creştere rapidă şi importantă a producţiei vegetale, dar se soldează, în timp,

pe de o parte, cu alterarea solului, iar pe de alta, cu creşterea morbidităţii în rândul

consumatorilor, este o biotehnologie care măreşte dezordinea în biosferă şi care admite, în

sine, o plată scumpă a avantajelor de scurtă durată pe care le procură. Considerăm, însă, că

exemplul cel mai concludent privind efectele negative asupra biosferei îl reprezintă activităţile

antropice legate de utilizarea energiei nucleare, tot mai mult contestată, de organismele

neguvernamentale, dintre care un rol important îi revine Green Peace.

În atitudinea omului faţă de natură trebuie să se ţină seama de faptul că biosfera este

un sistem, relaţionat cauzal, care cuprinde următoarele nivele:

1 Corinne Lepage, Droit et environnement, nr. 127, Pouvoir, Pao Edition du Seuil, novembre 2008, p. 123.

7

a) solul, al cărui rol este de a furniza elementele nutritive etajelor biotice şi care preia

elemente din regnul mineral şi din materia organică moartă, integrându-le în materia vie. Prin

acest proces de integrare se realizează o reciclare, la scară globală, a tuturor materiilor –

proces de importanţă fundamentală pentru susţinerea şi continuarea vieţii pe planeta noastră;

b) planta, care este de fapt motorul întregii biosfere, prin activitatea de sinteză a

materiei organice, captând şi stocând energia cosmică sub formă de materie organică capabilă

să întreţină şi să stimuleze evoluţia întregii structuri supraordonate alcătuite din regnul animal

şi cel uman;

c) lumea animală, reprezentând nivelul de diversificare la maximum a materiei

organice şi a ritmurilor biologice;

d) omul, care reprezintă nivelul de reflectare conştientă, de planificare şi organizare a

activităţilor antropice cu impact negativ asupra biosferei în sensul prevenirii riscurilor

ecologice.

Intervenind pentru păstrarea echilibrelor ecologice dintre cele patru nivele ale

biosferei, omul, ca agent principal de organizare şi utilizare a resurselor acesteia şi ca cel mai

exigent element de cenzură a propriilor sale activităţi, a recurs şi la drept, ca formă de acţiune

pentru rezolvarea fenomenelor de criză ecologică.

Factorii de decizie instituţionali, la nivel naţional, comunitar şi internaţional pretind că

se află în faţa unei revoluţii ecologice al cărui scop fundamental constă în reconcilierea

omului cu natura, printr-o dezvoltare durabilă, care ia în calcul şi interesele generaţiilor

viitoare, militând pentru creşterea calităţii vieţii, asigurarea dreptului fundamental al omului la

un mediu sănătos şi implementarea tehnologiilor şi practicilor curate în toate domeniile de

activitate.

Sub aspectul dezvoltării durabile, care ia în calcul şi interesele generaţiilor prezente şi

viitoare, creând o solidaritate intergeneraţională, a creşterii calităţii vieţii şi asigurării

dreptului fundamental la un mediu sănătos, care şi-a dobândit şi justiţiabilitatea, dreptul

mediului apare ca o ştiinţă revoluţionară, care însoţeşte revoluţia ecologică globală.

Demersul ştiinţific pentru elaborarea definiţiei dreptului mediului implică sine qua non

referirea la conceptele sectorialităţii, intersectorialităţii, transsectorialităţii şi relaţia între

generaţia prezentă şi generaţiile viitoare – concepte fundamentale pentru înţelegerea

obiectivelor şi strategiilor dreptului mediului, în conformitate cu cerinţele dezvoltării durabile.

De aceea, pornind de la celebrul raport întocmit sub conducerea doamnei Gro Harlem

Brundtland, intitulat „Il Futuro di noi tutti”2, definim dreptul mediului ca fiind acea ramură

de drept public, din sistemul naţional al dreptului, care cuprinde normele juridice consacrate

de legiuitor pentru reglementarea relaţiilor sociale, având ca obiect obligaţiile subiectelor de

drept al mediului - persoanele juridice, inclusiv instituţiile de drept al mediului, şi persoanele

fizice -, pentru asigurarea protecţiei, conservării şi exploatării durabile a resurselor

încorporate de biosferă la nivel sectorial, inter-sectorial, trans-sectorial şi intergeneraţional,

precum şi formele răspunderii pentru prejudiciile aduse valorilor de mediu.

În definirea ramurii dreptului mediului s-a avut în vedere, de asemenea, conceptul

juridic al mediului, ca ansamblu de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: apa, aerul, solul

2 “Rapporto della Commissione Mondiale per L’Ambiente e lo Sviluppo” – Prefaţa de Giorgio Ruffolo, Ediţia a

III a, Editura Bompiani, Milano, 1990.

8

şi subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, ca şi fiinţele

vii, sistemele naturale în interacţiune.

În elaborarea definiţiei disciplinei dreptului mediului, avem în vedere cele trei criterii

privind delimitarea şi definirea câmpului de cuprindere a dreptului mediului şi anume:

criteriul instituţional, material bazat pe conceptul de mediu, şi criteriul finalităţii.3

Din perspectiva diferitelor paliere de edictare şi aplicare a reglementărilor juridice,

dreptul mediului apare sub trei ipostaze principale:

- dreptul naţional al mediului, format din totalitatea reglementărilor juridice naţionale

interne ale statelor, vizând protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului. Aici este inclus şi

dreptul românesc al mediului, cu propria sa istorie, dimensiunile specifice şi perspectivele de

dezvoltare, în context regional şi universal;

- dreptul comunitar al mediului, cuprinzând dreptul comunitar originar şi dreptul

derivat (regulamentele şi directivele, explicitate şi precizate în semnificaţiile lor prin

politicile, programele, recomandările şi alte documente adoptate în cadrul Uniunii Europene);

- dreptul internaţional al mediului, constituit din tratatele, cutuma şi celelalte izvoare

specifice de drept internaţional public referitoare la această materie, care cunoaşte importante

variante regionale şi având ca obiect protejarea biosferei contra deteriorărilor majore şi

dezechilibrelor care ar putea să-i perturbe funcţionarea normală.4

S-ar părea că această clasificare trihotomică înseamnă şi o autonomie a palierelor de

abordare. În realitate, reglementările, atât la nivelul normelor substanţiale, cât şi a celor

procedurale şi instituţionale reprezintă o diversitate în unitate care, sub aspect tehnico-juridic,

se manifestă prin includerea tratatelor internaţionale şi a reglementărilor comunitare în

sistemele naţionale de drept al mediului.

Pentru dreptul românesc al mediului, procesul de compatibilizare cu legislaţia

europeană este concludent în ceea ce priveşte autonomia sa relativă, acesta fiind deschis

pentru perfecţionarea legislaţiei naţionale a mediului.

2. Izvoarele dreptului mediului

O exegeză istorică a izvoarelor dreptului pune ȋn evidenţă faptul că normele juridice ce

au avut ca obiect reglementarea unor relaţii de conservare, gestionare şi protecţie a mediului a

fost ȋncorporată ȋn ramura dreptului administrativ.

Includerea normelor juridice de protecţie şi conservare a mediului în dreptul

administrativ este elocventă în cazul Franţei, ţară în care dreptul administrativ a generat şi o

remarcabilă literatură de specialitate până la consacrarea statutului de ramură de drept

autonomă pentru dreptul mediului.5

Sublinierea acestui aspect este deosebit de importantă pentru determinarea naturii

juridice a normelor dreptului mediului, care a fost transferată de la dreptul administrativ la

noua ramură de drept, respectiv dreptul mediului.

3 Mircea Duţu, Tratat de dreptul mediului, Ediţia a III-a, Editura C.H. BECK, Bucureşti, 2007, pag. 124.

4 Mircea Duţu, Dreptul mediului, Curs universitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.94- 95.

5 Andrè de Laubadère, Traité de Droit Administratif, Vol. I, II et III, Librairie Générale de Droit et de

Jurisprudence R.PICHON, R.DURAND-AUZIAS, 20 et 24, Paris, 1973; Daniela Marinescu, Tratat de Dreptul

Mediului, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003, p.82.

9

Natura juridică a normelor dreptului mediului este dată de poziţia de subordonare în

care sunt plasate subiectele pasive ale raporturilor juridice de drept al mediului – persoane

fizice sau juridice – faţă de autorităţile centrale şi locale cu atribuţii instituţionalizate pentru

protecţia mediului, spre deosebire de normele juridice de drept civil care reglementează

raporturi juridice în care părţile se află pe poziţii de egalitate.

În ţara noastră nu a existat o legislaţie de mediu corespunzătoare, care să permită

luarea unor măsuri eficiente pentru protecţia şi conservarea factorilor de mediu. Astfel, în

procesul de industrializare socialistă nu s-a ţinut seama de impactul pe care tehnologiile

poluante şi externalităţile negative (deşeurile) ale proceselor de producţie le au asupra

mediului, deşi Legea protecţiei mediului nr. 9/1973, adoptată sub impactul Conferinţei

Naţiunilor Unite pentru protecţia mediului de la Stockholm, din 1972, conţinea unele

prevederi în materie.

În consecinţă, lipsa unei legislaţii de mediu coerente, care să conducă la crearea unei

ordini de drept ecologice reale, a contribuit, în mare măsură, la precaritatea mediului naţional,

rapoartele anuale asupra stării mediului în ţara noastră evidenţiind numeroase carenţe.

Pe de altă parte, începând din anii ‟90, autoritatea centrală de mediu a fost supusă,

succesiv, unor numeroase reorganizări, eforturile de iniţiere a actelor normative privind

protecţia mediului fiind lipsite de coerenţă şi consistenţă, în conformitate cu standardele

europene.

În procesul de tranziţie politico-economică şi socială a României există şi o

componentă juridică a tranziţiei care are în vedere şi domeniul protecţiei mediului

înconjurător ca urmare a unui decalaj sensibil existent între legislaţia naţională în domeniu şi

legislaţia europeană care după Conferinţa Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de

Janeiro a cunoscut o dezvoltare impresionantă, situaţie care obligă România la

compatibilizarea legislaţiei de mediu cu legislaţia europeană, sarcină amplificată şi ca urmare

a aderării României la Uniunea Europeană.

În procesul de compatibilizare a legislaţiei naţionale de mediu cu legislaţia Uniunii

Europene, se asigură şi perfecţionarea tehnică a normelor juridice de drept al mediului din

perspectivă sectorială şi transsectorială în mod concret, prin introducerea normelor-definiţii.

Din acest punct de vedere, se poate aprecia că dreptul mediului este cea mai modernă

ramură a disciplinelor din sistemele de drept contemporan, atât la nivelul dreptului

substanţial, cât şi la nivelul procedurilor şi tehnicilor de drept al mediului.

Trecând la analiza izvoarelor dreptului mediului, o primă problemă care se ridică este

aceea a distincţiei dintre izvoarele materiale şi izvoarele formale ale dreptului mediului.

Astfel, izvoarele materiale sunt constituite din factorii de configurare a dreptului mediului,

constând în mediul, în ansamblul său, ecofactorii de mediu şi echilibrele ecologice. În

literatura de specialitate, factorii de configurare ai dreptului mediului sunt puşi în evidenţă, în

mod direct, în cadrul reglementărilor sectoriale.

Izvoarele formale ale dreptului mediului au în vedere forma pe care o îmbracă actele

normative consacrate reglementărilor de mediu, care vor fi analizate în continuare.

Menţionăm că nu vom aborda clasificarea dreptului mediului în raport cu factorii

externi care conduc la clasificarea dihotomică în izvoare de drept intern şi izvoare externe,

deoarece procesul de globalizare a dreptului mediului şi de compatibilizare a normelor

dreptului mediului estompează acestă diferenţiere.

10

Prin reforma constituţională din anul 2003 – la care ne-am referit la punctul precedent

– dreptul la mediu sănătos a căpătat dimensiunile unui drept fundamental al omului (art. 35).

În consecinţă, vor fi aplicabile prevederile art. 20 din Constituţia României, care

statuează că dispoziţiile constituţionale în această materie vor fi interpretate şi aplicate în

concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la

care România este parte. Alineatul 2 al art. 20 din Constituţie dispune că „Dacă există

neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu

excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

Doctrina de drept constituţional român a subliniat ideea că tratatele încheiate de

România nu au forţă superioară prevederilor înscrise în Constituţie. Cu toate acestea, prin art.

148 alineatul 1 din Constituţie s-a precizat că aderarea României la tratatele constitutive ale

Uniunii Europene în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al

exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se

face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate

de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.

Prevederile alineatului 2 al aceluiaşi articol dispun că urmare a aderării, prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu

caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea

prevederilor actului de aderare.

În doctrina de drept al mediului, clasificarea izvoarelor are in vedere următoarele

criterii: forţa juridică; conţinutul actului normativ; obiectul de reglementare; autoritatea de la

care emană actul normativ.

1. Conform criteriului forţei juridice avem în vedere în ordine ierarhică:

Costituţia, legea propriu-zisă, tratatul internaţional, actele guvernamentale (ordonanţa,

ordonanţa de urgenţă, hotărârile de guvern, ordinele miniştrilor) şi actele autorităţii publice

locale.

2. După criteriul conţinutului actului normativ, indiferent de forţa juridică a acestuia,

se disting:

a) izvoare integrale de drept al mediului6;

b) izvoarele mixte, care au un conţinut de norme juridice, inclusiv cu dispoziţii privind

protecţia mediului7.

3. După criteriul tipului de relaţii sociale reglementate se disting:

a) izvoare care reglementează relaţiile sociale cu privire la ocrotirea sectorială a

factorilor de mediu: apă, atmosferă, climă, sol, subsol, floră, faună, fond forestier, fond

cinegetic, fond piscicol etc.;

6 O.U.G. nr. 195/2005; actele normative sectoriale privind protecţia factorilor de mediu.

7 Legea nr. 18/1991, a fondului funciar, care cuprinde în principal norme juridice de fond funciar şi cadastrale,

de drept civil, de protecţia mediului ş.a.; Codul silvic, care cuprinde norme juridice de drept civil, de drept

administrativ, de protecţia mediului; Regulamentul general de urbanism, aprobat prin H.G. nr. 525/27.06.1996,

care cuprinde norme de amenajare a teritoriului urban, de drept civil şi de protecţia mediului; Legea nr. 82/1993,

privind administrarea Rezervaţiei Biosfera “Delta Dunării”, care cuprinde norme juridice de drept civil

referitoare la regimul proprietăţii, de drept administrativ şi de protecţia mediului etc..

11

b) izvoare care reglementează relaţiile sociale cu privire la prevenirea şi combaterea

formelor de poluare prin deşeuri, substanţe chimice, toxice sau periculoase, radiaţii nucleare

etc, cu efecte transversale;

c) izvoare care reglementează relaţiile sociale cu privire la formele de răspundere în

dreptul mediului;

4. După criteriul emitentului actului normativ se disting:

a) izvoare parlamentare, respectiv legile organice şi ordinare;

b) izvoare guvernamentale - ordonanţele, ordonanţele de urgenţă, hotărârile de guvern,

ordinele miniştrilor;

c) izvoare ale autorităţilor publice locale – hotărâri, ordine şi dispoziţii ale prefectului.

2.1. Legea

În mod uzual, în sens larg, legea reprezintă dreptul scris (ius scriptum), expresia, prin

intermediul puterii publice competente a unei reguli, a unei voinţe formulate pentru viitor şi

conţinute într-un text oficial. În acest sens larg, orice regulă juridică scrisă, indiferent de titlul

dat actului legislativ: Constituţie, cod, lege, ordonanţă, regulamente, hotărâri ale guvernului

etc., este desemnat prin termenul de lege.8 Prin urmare, legea reprezintă principalul izvor de

drept al mediului.

În sens restrâns, cu trimitere la legile concrete, acest act normativ reprezintă principala

modalitate de reglementare a raporturilor juridice de drept al mediului.

Izvoarele formale ale dreptului mediului după forţa lor juridică sunt următoarele:

Constituţia României; Legea propriu-zisă; Tratatele internaţionale; Actele guvernamentale;

Actele autorităţilor publice locale; Cutuma.

În afara izvoarelor formale ale dreptului mediului, în literatura de specialitate sunt

menţionate ca mijloace auxiliare: jurisprudenţa (practica judiciară), doctrina şi dreptul

comparat.

A.Constituţia României

Constituţia României revizuită prin Legea de revizuire din 20039 cuprinde o serie de

dispoziţii directoare pentru protecţia mediului. A fost corectată omisiunea din Constituţia

anterioară, introducând-se dreptul la un mediu sănătos, Constituţia aliniindu-se, în acest fel, la

constituţiile ţărilor europene.

Prin Constituţie Statul este obligat „la asigurarea exploatării resurselor naturale în

concordanţă cu interesul naţional”10

, „la crearea condiţiilor necesare pentru creşterea

calităţii vieţii”, „la refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător”, precum şi „la menţinerea

echilibrului ecologic”.

Rolul Constituţiei, ca izvor de drept, în domeniul protecţiei mediului, poate fi pus în

evidenţă prin examinarea prevederilor cuprinse în Capitolul „Drepturile şi libertăţile

fundamentale ale cetăţenilor”. Între aceste drepturi şi libertăţi se află şi acele drepturi şi

libertăţi care instituie obligaţii corelative privind protecţia mediului.

8 Mircea Duţu, Dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 104.

9 Legea de revizuire a Constituţiei României a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.669 din 22

septembrie 2003. Art. 34 lit.d, e,f din Constituţia României. 10

Potrivit Legii Nr.213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia,

conform Anexei la lege, resursele naturale alcătuiesc domeniul public al Statului şi al unităţilor administrativ

teritoriale. Lista cuprinsă de Anexă, pct.1, 3, 4, 7, 8, 9, 26 şi 27 fac referiri exprese la bunurile de mediu.

12

Drepturile şi libertăţile constituţionale care interferează sfera dreptului mediului sunt:

a) dreptul la viaţă,la integritate fizică şi psihică a persoanelor;

b) dreptul neîngrădit al persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes

public, cu condiţia ca acest drept să nu prejudicieze măsurile de protecţie a secretelor şi

siguranţa naţională;

c) dreptul la ocrotirea sănătăţii;

d) dreptul la măsuri de protecţie socială a muncii privind securitatea şi igiena muncii,

prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice;

e) dreptul de proprietate privată garantat în mod egal de lege, indiferent de titular, cu

obligaţia respectării normelor de protecţie a mediului şi a celor de bună vecinătate;

f) libertatea conştiinţei, constând în libertatea de exprimare a gândurilor, opiniilor şi

libertatea de creaţie;

g) libertatea întrunirilor paşnice.

Obligaţiile corelative acestor drepturi şi libertăţi fundamentale cu aplicabilitate în

dreptul mediului sunt următoarele:

1) Obligaţia statului de a asigura:

a) refacerea şi ocrotirea mediului, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;

b) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;

c) crearea condiţiilor necesare pentru existenţa unui mediu sănătos.

2) Obligaţia autorităţilor publice, potrivit competenţelor ce le revin, să asigure

informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes

personal, inclusiv cu privire la avertizările şi nivelul alertei, în cazul fenomenelor

meteorologice cu consecinţe grave şi deosebit de grave, în care un loc important îl ocupă

nivelele de alertă, în cazul fenomenelor meteorologice care devin tot mai frecvente la nivelul

întregii lumi.

Potrivit acestei obligaţii orice solicitare de comunicare a nivelului poluării anumitor

medii va trebui să fie satisfăcută, în felul acesta asigurându-se dreptul la informaţie în

domeniul protecţiei mediului şi transparenţa sistemului informaţional de specialitate, cu

deosebire pentru luarea măsurilor de prevenire în cazul calamităţilor naturale şi pentru

punerea în aplicare a planurilor locale de intervenţie.

3) Obligaţia statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei publice şi prezervarea

unui mediu sănătos.

4) Monitorizarea permanentă a stării mediului şi alertarea populaţiei, pe baza

prognozelor, în situaţii de pericol meteorologic, precum şi intervenţia de urgenţă în cazul

dezastrelor naturale.

B. Legea propriu-zisă

Ca izvor al dreptului mediului, legea propriu-zisă este actul normativ cu valoare de

lege-cadru care reglementează relaţiile sociale privind protecţia, conservarea şi/sau

dezvoltarea mediului.

Legea propriu-zisă „reprezintă unul dintre izvoarele cele mai frecvente ale acestei

ramuri de drept”.

O.U.G. nr. 195/2005, aprobată prin Legea nr. 265/2006, îndeplineşte funcţia de lege-

cadru de protecţie a mediului reglementând raporturile sociale privind protecţia şi conservarea

13

mediului, din perspectivă sectorială şi trans-sectorială, instituţională şi fuzională, aceasta din

urmă vizând protecţia aşezămintelor umane, respectiv mediul urban şi rural.

În conţinutul legii-cadru sunt stabilite: principiile dreptului mediului; elementele

strategice ale dezvoltării durabile; modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor

strategice; definirea dreptului la un mediul sănătos şi stabilirea componentelor sale; procedura

autorizării activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului; regimul substanţelor

şi deşeurilor periculoase, precum şi al altor deşeuri; regimul îngrăşămintelor chimice şi al

pesticidelor; regimul privind asigurarea protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante şi securitatea

surselor de radiaţii; protecţia resurselor naţionale şi conservarea biodiversităţii (ape şi

ecosisteme acvatice, atmosferă, sferă, sol, subsol şi ecosisteme terestre, ariile protejate şi

monumentele naturii, aşezările umane); instituţionalizarea naţională a dreptului mediului şi

atribuţiile autorităţii centrale şi locale de mediu; formele de răspundere pentru încălcarea

normelor dreptului mediului.

Legea-cadru a protecţiei mediului stabileşte sistemul unitar şi complet al tehnicilor

juridice specifice privind protecţia şi conservarea mediului: ecostandardele, sistemul

autorizaţional, studiul de impact, zonarea, sancţiunile specifice în dreptul mediului (refuzul

eliberării licenţelor de mediu, retragerea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu, suspendarea

sau încetarea activităţii agenţilor economici poluanţi până la îndeplinirea prevederilor planului

de conformare), răspunderea penală, contravenţională şi civilă.

Ca urmare a aderării ţării noastre la Uniunea Europeană sistemul legislativ naţional,

conform angajamentelor luate de România se află sub impactul unui proces de

compatibilizare cu directivele europene, inclusiv legislaţia în domeniul protecţiei mediului11

.

Legile speciale de drept al mediului, care reglementează în detaliu raporturile sociale

cu protecţia sectorială şi trans-sectorială a mediului, cu privire la protecţia şi conservarea

mediului şi a ecofactorilor săi, pun în evidenţă conţinutul şi esenţa acestei ramuri de drept.

În reglementările juridice menţionate sunt utilizate trei metode:

a) metoda reglementării sectoriale, pentru componentele biotice şi abiotice ale

mediului şi pentru ecosistemele naturale;

b) metoda reglementării trans-sectoriale, pentru protecţia mediului împotriva

substanţelor toxice şi periculoase, radiaţiilor ionizante şi deşeurilor periculoase;

c) metoda reglementării integrate, pentru protecţia aşezărilor umane.

Pe plan european, în numeroase ţări, au fost adoptate legi-cadru pentru protecţia

mediului care reglementează principiile, strategiile şi tehnicile de implementare ale normelor

de mediu, iar pe baza legii-cadru sunt elaborate legi speciale cu caracter sectorial.

Această modalitate de abordare a reglementărilor de lege, începând cu legea-cadru şi

continuând cu legile speciale, este specifică şi pentru legislaţia de mediu a ţării noastre.

C. Tratatele internaţionale

În concordanţă cu prevederile art. 11 alin. 2 din Constituţia României „tratatele

ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.

Tratatele internaţionale constituie izvor intern al dreptului mediului, în condiţiile în

care România a aderat sau a ratificat un tratat internaţional.

11

Legea-cadru de protecţie a mediului.

14

România a introdus în dreptul intern numeroase convenţii internaţionale, având în

vedere voinţa statului de a armoniza, la nivel european, legislaţia internă.

În consecinţă, se poate spune că sectoare importante ale legislaţiei naţionale sunt

constituite pornind de la tratatele internaţionale.

Dintre actele internaţionale la care România a aderat menţionăm: Convenţia privind

accesul la informaţie, particiarea publicului la luarea deciziei şi accesul în justiţie în probleme

de mediu de la Aarhus, 1998, Convenţia UNESCO privind protecţia patrimoniului mondial,

cultural şi natural, din 16 noiembrie 1972, Convenţia privind dreptul mării de la Montego-

Bay, 1982, Convenţia privind poluarea transfrontieră pe distanţe lungi, Geneva, 1979,

Convenţia privind protecţia Mării Negre, Bucureşti, 1992, Convenţia privind controlul

transportului peste frontieră a deşeurilor periculoase şi a eliminărilor acestora de la Basel,

1989, Convenţia privind notificarea rapidă a unui accident nuclear ori a unei situaţii de

urgenţă radiologică, Viena, 1986, Convenţia privind asistenţa în caz de accident nuclear şi de

situaţie radiologică urgentă, Viena, 1986, Convenţia internaţională referitoare la siguranţa

nucleară, Viena, 1994 ş.a.12

.

Din numeroasele şi variatele convenţii internaţionale la care România a aderat, pe care

le-a acceptat sau ratificat am selecţionat pe cele mai semnificative care reprezintă un interes

major pentru dreptul substanţial naţional al mediului.

D. Izvoare comunitare

Ca stat membru al Uniunii Europene, României îi revin obligaţii comunitare care se

aplică potrivit principiului subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

În prezent, dreptul comunitar al mediului cuprinde peste 250 de acte normative şi

constituie un izvor important pentru dreptul mediului. Un loc principal în rândul izvoarelor

comunitare îl ocupă tratatele constitutive ale CEE din anii '50, Tratatul de la Roma din 1957

(EURATOM).

În mod deosebit, Actul Unic European, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, cuprinde

dispoziţii exprese privind protecţia mediului, cu referire expresă la politicile specifice pentru

mediu şi implementarea pieţei interioare.

Textele constitutive delimitează obiectivele urmărite şi fundamentele acţiunilor în

materie, prevăzând patru principii: principiul precauţiei, principiul prevenirii, principiul

poluatorul plăteşte şi principiul corectării, cu prioritate la sursă, a atingerilor aduse mediului.

S-a adăugat principiul introducerii cerinţelor de mediu în celelalte politici comunitare, iar

conform principiului subsidiarităţii, competenţa Comunităţii în domeniul mediului este una

reziduală, în sensul că intervenţia comunitară nu e permisă decât dacă măsura preconizată este

mai eficace la acest nivel, decât cel naţional.13

Abordând problema izvoarelor, se impune aprofundarea următoarelor izvoare

comunitare de referinţă pentru dreptul mediului:

A. Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Tratatul de la Roma din 25 martie 1957, care a instituit Comunitatea Economică

Europeană nu cuprindea iniţial nici o dispoziţie care să poată fi invocată, în mod direct, drept

12

Introducerea în dreptul intern a unor tratate internaţionale care prezintă interes pentru România sunt

menţionate şi dezvoltate după criteriul sectorialităţii în fiecare din capitolele privind protecţia juridică sectorială

a mediului 13

Mircea Duţu, Dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 110.

15

bază juridică pentru o acţiune în domeniul mediului. Însă, viziunea redactorilor documentului

era clară, din moment ce, conform Preambulului, CEE avea ca scop esenţial „ameliorarea

constantă a condiţiilor de viaţă şi de muncă”, iar ca misiune „promovarea unei dezvoltări

armonioase a activităţilor economice”.

Pe cale de interpretare doctrinară, s-a considerat că textele documentului oferă unele

dispoziţii în acest sens. Astfel, s-a apreciat mai întâi că articolele 100-102 ale Tratatului

privind posibilitatea de a adopta directive pentru apropierea dispoziţiilor legislative,

regulamentare şi administrative ale statelor membre care au incidenţe directe asupra

funcţionării Pieţei Comune, în special atunci când disparităţile dintre aceste reglementari

denaturează condiţiile de concurenţă, provocând distorsiuni, pot fi extrapolate la aspecte de

mediu.

În acelaşi context au fost invocate şi prevederile articolului 235 al documentului, care

autorizează Consiliul să ia măsuri care apar ca necesare pentru realizarea Pieţei Comune,

chiar dacă tratatul nu prevede puterile de acţiune necesare în acest caz. Această situaţie,

oarecum neclară, a fost rezolvată pe cale politică, în afara organelor statutare ale Comunităţii.

Sub influenţa hotărârilor primei Conferinţe mondiale a O.N.U. asupra mediului, şefii de state

şi de guverne ai statelor membre ale Comunităţii Europene reuniţi la Paris între 19-20

octombrie 1972, au adoptat o Declaraţie care proclamă necesitatea ameliorării calităţii şi

nivelului de viaţă, precum şi imperativul acordării unei atenţii speciale valorilor şi bunurílor

materiale, inclusiv protecţiei mediului, în scopul de a pune progresul în serviciul omului14

.

Programele de acţiune în materie de mediu, iniţiate în 1973, au amplificat şi au

completat fundamentele acţiunii comunitare15

. Un astfel de program este definit ca un

ansamblu de acţiuni vizând unul sau mai multe obiective, ca un calendar precis pentru

realizarea lor şi indicarea persoanelor ori autorităţilor responsabile.

În afară de aceste programe generale, care fixează cadrul de acţiune comunitară în

domeniul mediului pe o perioadă determinată, în cadrul Uniunii s-au elaborat şi aplicat şi alte

programe cu un caracter special, precum programul de acţiune contra poluării prin cadmiu

(aprobat în 1988), un program de acţiune în materie de control şi de reducere a poluării

cauzate prin deversarea de hidrocarburi în mare (1978), un program în domeniul deşeurilor

(1990). Aceste programe au fost adoptate printr-o rezoluţie a Consiliului, act lipsit însă de

forţă juridică. Chiar dacă nu au forţă juridică, ele au stabilit acţiunile ce urmau a se desfăşura

la nivel comunitar, priorităţile întregii activităţi în domeniu, influenţând şi procesul de

reglementare juridică16

.

Sub raportul conţinutului lor, aceste programe au prevăzut, într-o prima etapă,

activităţi menite mai ales să combată poluările, lărgite mai apoi la ansamblul problematicii

mediului, iar în prezent sunt dominante cerinţele de a integra dimensiunea ecologică la nivelul

fiecărei acţiuni comunitare.

Ca nou izvor de drept internaţional, documentele se caracterizează prin aceea că sunt

destinate organizaţiilor care le-au elaborat şi prevăd acţiuni care trebuie întreprinse într-o

14

Declaraţia de la Paris, octombrie, 1972. 15

Primul program pentru perioada 1974-1976 a fost adoptat de Consiliu la 29 noiembrie 1973, urmat periodic de

altele 1977- 1981; 1982-1986; 1987-1992; 1993-2000. 16

Mircea Duţu, Drept internaţional şi comunitar al mediului, Editura Economica, Bucureşti, 1995, pag.304-305.

16

perioadă determinată. Ele reprezintă, mai degrabă, o nouă tehnică de creare a normelor

juridice comunitare, decât un izvor de drept propriu-zis.

B.Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

(CEEA sau EURATOM)

Prin specificul domeniului său de reglementare, Tratatul care a instituit Comunitatea

Europeană pentru Energie Nucleară (EURATOM) a avut iniţial cea mai mare incidenţă cu

problematica protecţiei mediului.

Încă din Preambul s-a exprimat preocuparea statelor membre de a răspunde

îngrijorărilor legitime generate de producerea şi utilizarea acestei energii. Astfel, s-a convenit

„stabilirea condiţiilor de securitate care îndepărtează pericolele pentru viaţă şi sănătatea

populaţiei”. În consecinţă, capitolul III din Tratat (art.30-39) a fost consacrat protecţiei

sanitare a populaţiei şi muncitorilor contra radiaţiilor ionizante.

Comisia era dotată cu o putere generală de control în materie de protecţie sanitară, iar

Consiliul era abilitat să stabilească „norme de bază pentru protecţia populaţiei şi a

lucrătorilor”, care urmau să fie revizuite periodic17

.

Primele norme de acest gen au fost emise în februarie 1959, dar nu întotdeauna s-au

dovedit suficiente pentru a preveni accidentele nucleare ori limita efectele acestora. Articolul

31 al Tratatului EURATOM constituie baza juridică pentru directivele şi regulamentele

privind securitatea nucleară şi protecţia împotriva radiaţiilor.

C. Actul Unic European

Printre numeroasele obiective pe care le înscrie în domeniul sporirii competenţelor

comunitare, Actul Unic European a relansat şi a ridicat la rangul de preocupări prioritare şi pe

cele de protecţie a mediului. Aşadar, prin Actul Unic European, politica de mediu a devenit o

componentă a politicilor comunitare. În acest sens, s-a avut în vedere coordonarea acţiunilor

de conservare, protejare şi ameliorare a calităţii mediului, de protecţie a sănătăţii oamenilor şi

de utilizare raţională a resurselor naturale18

.

D.Tratatul de la Maastricht

La 7 februarie 1992, la Maastricht (Olanda), miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de

finanţe ai celor douăsprezece state membre au semnat „Tratatul asupra Uniunii Europene”.

Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (TUE) a întărit coerenţa şi

operabilitatea politicii privind mediul, fiind – după părerea unor analişti – mult mai retoric

decât se aştepta. TUE a introdus termenul de „politică” în descrierea acţiunilor comunitare cu

privire la mediu şi s-a înlocuit conceptul de „acţiuni” în domeniul protecţiei mediului.

Terminologia folosită de TUE relevă o oarecare îndepărtare de ambiţioasele speranţe lansate

în domeniul mediului de Actul Unic European19

.

Dispoziţiile privitoare la mediu cuprinse în Tratatul de la Maastricht sunt mai

numeroase şi constau, în special, în dezvoltarea celor anterioare în concordanţă cu noile

evoluţii în materie.

17

Art.30-32 din Tratat. 18

Ioana Marinache, Politica Uniunii Europene în domeniul mediului, în revista „Drepturile omului”, nr.2/1997,

IRDO, Bucureşti, pag.32-34. 19

Dumitru Miron, Gabriela Drăgan, Laura Păun, Florin Ilie, Mihaela Cibian, Economia integrării Europene,

Editura ASE, Bucureşti, 2002, pag.380.

17

Astfel, după Tratatul de la Maastricht, obiectivul Uniunii Europene vizează şi

promovarea unui progres economico-social echilibrat şi durabil, iar potrivit art.2 al Tratatului

constitutiv „Uniunea Europeană are, de acum înainte, ca misiune, şi asigurarea unei creşteri

durabile „respectuoase” pentru mediu”.

E.Tratatul de la Amsterdam

În ceea ce priveşte mediul ambiant, trebuie amintit faptul că noul tratat modifică art.2

al Tratatului CEE de la Roma, înscriind printre scopurile sale „promovarea în ansamblul

Comunităţii a unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a activităţilor economice”.

Adăugarea atributului de „durabilitate” cuprinde o referire explicită şi semnificativă la

protecţia mediului20

. O nouă componentă a acestei misiuni consta şi în promovarea în

ansamblul Comunităţii „a unui nivel ridicat de protecţie şi de ameliorare a calităţii mediului”.

Începând cu acel moment, orice ambiguitate a fost exclusă în privinţa intenţiei statelor

membre de a desăvârşi recunoaşterea unei politici comunitare în domeniul mediului.

Tratatul de la Amsterdam a unificat într-o proporţie destul de mare procesul de

adoptare a măsurilor privind mediul, fie că protecţia mediului formează obiectul principal, fie

că este vorba de stabilirea şi funcţionarea pieţei interioare. Astfel, se suprimă orice recurgere

la procedura de cooperare în favoarea codeciziei21

.

Cu toate acestea, prin derogare de la procedura de drept comun, Consiliul continuă să

statueze cu unanimitate într-un anumit număr de domenii, Parlamentul European nefiind, în

atare condiţii, decât „consultant”22

.

F.Tratatul de la Nisa

Acest tratat a fost încheiat în decembrie 2000, cu prilejul unei reuniuni europene la

nivel înalt şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

Prin Tratatul de la Nisa nu au fost statuate dispoziţii deosebite referitoare la mediul

înconjurător. Cu toate acestea, el prezintă o mare importanţă, deoarece a adus o serie de

modificări în structura instituţiilor comunitare în perspectiva extinderii, a perfecţionat

sistemul jurisdicţional al Uniunii Europene precizând totodată repartiţia de competenţe între

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Tribunalul de primă instanţă.

În acelaşi timp, Tratatul de la Nisa a extins sistemul votului cu majoritate calificată

într-o serie de domenii noi. De asemenea, au fost dezvoltate prevederile cu privire la

cooperarea consolidată, au fost introduse noi dispoziţii privitoare la drepturile omului,

protecţia socială, instituindu-se totodată etapele viitorului proces de reformă a Uniunii

Europene care aveau să conducă la convocarea Conferinţei de la Bruxelles pentru viitorul

Europei..

G.Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona consacră mediului Titlul XX (art. 191-193), stabilind

următoarele obiective:

- conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;

- ocrotirea sănătăţii persoanelor;

20

Conceptul a fost lansat în plan internaţional prin Raportul Brundtland din 1987 şi larg afirmat prin Conferinţa

ONU privind mediul şi dezvoltarea, de la Rio de Janeiro din 1992. 21

Conform acestei proceduri, Consiliul adopta, în principiu, o măsură comunitară cu omajoritate calificată,

Parlamentul European putând în ultimă instanţă să o respingă cu votul majorităţii absolute a membrilor săi. 22

Este vorba, în special, de dispoziţii esenţiale de natură fiscală, statele membre fiind deosebit de reticente când

sunt în joc atribuţii esenţiale ale suveranităţii lor şi mai ales de natura financiară.

18

- utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;

- promovarea pe plan internaţional a unor măsuri destinate să contracareze problemele

de mediu la scară regională sau mondială şi în special lupta împotriva schimbărilor climatice.

Politica Uniunii în domeniul mediului urmăreşte un nivel ridicat de protecţie, ţinând

seama de diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale Uniunii.

Aceasta se bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii preventive, pe principiul

remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului şi pe principiul „poluatorul

plăteşte”.

În acest context, măsurile de armonizare care răspund cerinţelor în domeniul protecţiei

mediului presupun, în cazurile adecvate, o clauză de salvgardare care autorizează statele

membre să ia, din motive de protecţie a mediului fără caracter economic, măsuri provizorii

supuse unei proceduri de Control din partea Uniunii.

În elaborarea politicii sale în domeniul mediului, Uniunea ţine seama de:

- datele ştiinţifice şi tehnicile disponibile;

- condiţiile de mediu din diferitele regiuni ale Uniunii;

- avantajele şi costurile care pot rezulta din acţiune sau din inacţiune;

- dezvoltarea economică şi socială a Uniunii în ansamblul său şi de dezvoltarea

echilibrată a regiunilor sale.

În cadrul competenţelor lor, Uniunea şi statele membre cooperează cu ţările terţe şi cu

organizaţiile internaţionale competente. Condiţiile cooperării Uniunii pot face obiectul unor

acorduri între aceasta şi terţele părţi în cauză.

Obiectivele menţionate nu ingrădesc şi nu aduc atingere competenţei statelor membre,

dreptului de a negocia în cadrul organismelor internaţionale şi de a încheia acorduri

internaţionale. De asemenea, măsurile de protecţie stabilite de Parlamentul European şi

Consiliu nu împiedică nici un stat membru să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie

mai stricte care însă trebuie să fie compatibile cu tratatele. Măsurile luate de state în mod

separat vor trebui să fie notificare Comsiei.23

Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, fiind adoptat în unanimitate de toate

statele membre. Potrivit Tratatului, Uniunea Europeană va acţiona pentru o dezvoltare

durabilă a Europei, bazată pe o creştere economică echilibrată, pe o economie socială de piaţă

foarte competitivă, avându-se în vedere „un înalt nivel de protecţie şi de îmbunătăţire a

calităţii mediului”.

În concepţia Tratatului, problemele de mediu se înscriu între „domeniile de

competenţă partajată” între Uniunea Europeană şi statele membre, în acest domeniu

aplicându-se principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

Fiind un domeniu al competenţelor divizate, în această materie vor fi aplicabile atât

prevederile legislaţiei naţionale, cât şi în cazul în care vor fi necesare măsuri de sincronizare

la nivel comunitar, adoptarea unor instrumente juridice la nivelul Consiliului Uniunii

Europene şi Parlamentului European. Este de menţionat că, potrivit art.I-13, conservarea

resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune de pescuit este de competenţa

exclusivă a Uniunii Europene.

23

Nicoleta Diaconu, Dumitru Adrian Crăciunescu, Dreptul Uniunii Europene privind politicile economice,

ANEXE, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene – extras -, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010,

p. 217.

19

În consecinţă, în acest domeniu, nu numai că reglementările internaţionale vor avea

prioritate, dar nu există posibilitatea adoptării unor reglementări naţionale, fiind vorba de

competenţe pe care statele, prin Tratatul de la Lisabona, le-au transferat Uniunii Europene.

2.2. Actele guvernamentale

Autoritatea centrală executivă, deşi nu are competenţă legislativă, elaborează

numeroase norme de protecţie a mediului, în forma juridică a ordonanţei şi ordonanţei de

urgenţă, ultima formă în condiţiile în care Guvernul este abilitat de Parlament şi sub rezerva

aprobării ulterioare de către acesta.24

Potrivit competenţelor materiale specifice, Guvernul României elaborează hotărâri

care pun în aplicare legile şi ordonanţele de urgenţă. Hotărârile de guvern se emit în

executarea actelor normative. În domeniul dreptului mediului, hotărârile de guvern au, în

principal, ca domeniu formarea şi perfecţionarea sistemului instituţional de drept al mediului.

Domeniul dreptului mediului, sub aspect instituţional, de exemplu, include o

importantă activitate de elaborare a regulamentelor de organizare şi funcţionare a instituţiilor

de mediu care se realizează, sub aspect tehnic-juridic, prin hotărâri de guvern.

Perioada 2005-2009, de exemplu, este cunoscută ca perioada în care au fost elaborate

de către guvern numeroase hotărâri privind formarea şi perfecţionarea noului cadru

instituţional, impus de exigenţele aderării României la Uniunea Europeană, în concepţia

partajului de competenţe bazat pe subsidiaritate şi proporţionalitate.

Reglementările de detaliu privind procedurile de emitere a avizelor de mediu, a

acordurilor de mediu şi de aplicare a tehnicilor de mediu, generale şi specifice, se realizează

în forma juridică a ordinelor miniştrilor cu competenţe în domeniul protecţiei mediului.

2.3. Actele autorităţilor publice locale

Autorităţile publice locale au două atribuţii în materia protecţiei mediului, şi anume:

a) în domeniul protecţiei, conservării, restaurării şi punerii în valoare a monumentelor

istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale;

b) în domeniul organizării şi dezvoltării urbanistice a teritoriului şi amenajării acestuia

pe teritoriul de competenţă.

2.4. Cutuma

Cutuma, ca izvor de drept, nu este specifică pentru dreptul românesc, aceasta fiind

caracteeristică în sistemul de drept common law, unde dreptul s-a format în mod tradiţional pe

uzuri care s-au constituit pe anumite practici ale societăţii (colectivităţi umane).

În ţara noastră, există anumite practici formate în cursul timpului şi pentru care nu a

intervenit cu reglementări instituţia legislativă a statului.

Această situaţie a obligat însă recunoaşterea de către stat a practicilor locale.

Recunoaşterea s-a făcut la nivel de lege, consfinţind, astfel, forţa juridică obligatorie a regulii

24

Cu titlu exemplificativ, pot fi menţionate domeniile de drept al mediului reglementate prin ordonanţe de

urgenţă: protecţia atmosferei (O.U.G. nr.243 din 28 noiembrie 2000); regimul ariilor naturale protejate,

conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice (O.U.G. nr.236 din 4 decembrie 2000); siguranţa

barajelor (O.U.G. nr.244 din 6 decembrie 2000); regimul juridic al deşeurilor (O.U.G. nr.78/2000); prevenirea,

reducerea şi controlul integrat al poluării în România (O.U.G. nr.34 din 21 martie 2002); gospodărirea integrată a

zonei costiere (O.U.G. nr.202 din 18 decembrie 2002).

20

de conduită formată în mod tradiţional. Aşa, de exemplu, prin art. 8 din Legea nr. 82/1993 se

recunoaşte şi se garantează „dreptul populaţiei locale din teritoriul Rezervaţiei Biosferei

«Delta Dunării» de a păstra obiceiurile specifice locale”.

Cutuma, prin urmare, este rezultatul recunoaşterii şi garanţiei regulii cu valoare

juridică formată în mod tradiţional, regulă care este sancţionată cu păstrarea obiceiurilor,

legiuitorul pornind de la raţiunea că populaţia locală cunoaşte cel mai bine conduita firescă, în

speţă, ecologică, ce trebuie adoptată în raporturile sociale ce se nasc cu privire la protecţia şi

conservarea fenomenelor naturale specifice mediului deltaic şi de păstrare a echilibrului

ecologic.

2.5. Mijloacele auxiliare

În afara izvoarelor formale ale dreptului mediului, în activitatea de elaborare şi

aplicare a normelor de drept pozitiv al mediului se recurge şi la aşanumitele mijloace auxiliare

şi anume: jurisprudenţa, doctrina şi dreptul comparat.

Jurisprudenţa, definită ca drept obiectiv ce rezultă din hotărârile judecătoreşti

pronunţate în diferite materii, nu este recunoscută ca izvor de drept în sistemul dreptului

nostru naţional.

În materia dreptului mediului, în ţara noastră, nu există formată o jurisprudenţă la care

să se facă trimitere în cazul unor litigii de natură ecologică.

Există, însă, o jurisprudenţă internaţională, îndeosebi cu privire la evenimente care au

avut ca obiect poluări accidentale şi, în urma cărora, dacă acestea au avut efecte

transfrontaliere s-a recurs la arbitraj sau evenimentul s-a aflat la originea unor convenţii

internaţionale bi- sau multinaţionale25

.

Doctrina este definită, în termeni generali, ca totalitate a ideilor, principiilor şi tezelor

fundamentale ale unui sistem de gândire care s-a dezvoltat într-un anumit domeniu.

În speţă este vorba de o doctrină având ca obiect idei, principii şi teze fundamentale în

dreptul mediului.

Relativ nouă, doctrina de drept al mediului s-a format sub impulsul unor remarcabili

oameni de ştiinţă din domeniul ştiinţelor naturii la care s-au alăturat biologi, medici, ingineri

din domeniul ecologiei, doctrina de drept al mediului avându-şi originea în lupta împotriva

agresivităţii antropice împotriva mediului natural.

În prezent doctrina are şi în ţara noastră un rol tot mai important, datorită multiplicării

numărului lucrărilor apărute pe această temă26

, precum: Revista română de drept al mediului,

Bucureşti, 2003, sau alte lucrări de specialitate ale unor reputaţi cercetători în domeniu27

.

Dreptul comparat reprezintă o sursă de perfecţionare, în primul rând pentru elaborarea

dreptului naţional al mediului, pornind de la reglementările naţionale ale unor state avansate

în acest domeniu şi cu o practică ecologică bazată pe introducerea în legislaţia lor de mediu a

principiilor privind protecţia mediului şi îndeosebi a celor consacrate reducerii fenomenelor

de poluare antropică, inclusiv în materia internalizării şi reţinerii la sursă a agenţilor poluanţi,

precum şi a celor mai bune tehnici şi practici de mediu.

25

Cazul Gabcikovo-Nagymaros – dintre Ungaria şi Slovacia – 1994. 26

M.Duţu, Dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.109. 27

Mircea Duţu, Daniela Marinescu, Ernest Lupan etc.

21

2.6. Despre necesitatea unui Cod al mediului

În doctrina naţională a dreptului mediului s-a antamat problema necesităţii unui Cod al

mediului, pornindu-se, pe de o parte, de la tendinţa unor specialişti cum este, de pildă R.

Drago care „considera ca absurdă susţinerea tezei existenţei unui drept al mediului, ca nouă

disciplină de studiu şi ramură de drept de sine stătătoare, astăzi, trei decenii mai târziu, nimeni

nu se mai gândeşte la aşa ceva, nici măcar celebrul profesor, membru al Institutului Franţei, ci

dimpotrivă, se întreabă ce-i de făcut pentru dezvoltarea conţinutului, promovarea

justiţiabilităţii prevederilor şi asigurarea efectivităţii sale”28

.

Pe de altă parte, dezideratul instaurării unei ordini ecologice nu este posibilă fără

reunirea legislaţiei de mediu, considerabilă ca volum şi de o mare diversitate, într-un Cod al

mediului care să ofere o imagine completă asupra reglementărilor specifice relaţiilor sociale

ce se nasc în procesul juridico-social de protecţie a mediului.

Cu privire la fundamentarea dezideratului necesităţii existenţei unui Cod de drept al

mediului, în literatura de specialitate se precizează „În favoarea evoluţiei sale spre codificare

pledează cel puţin două argumente fundamentale, de ordin cantitativ şi calitativ, cărora li se

adaugă altele de circumstanţă: pe de o parte, dezvoltarea explozivă a textelor normative în

domeniu, depăşind cu mult în abundenţă materii tradiţionale, care necesită, spre dezvoltare,

ordine, raţionalizare şi eficientizare, o sistematizare adecvată, iar pe de alta predispoziţia

naturală sistematizantă şi globalizantă a dreptului mediului. Aplicată la un obiect intrinsec

bine structurat şi autoreglat precum sistemul natural, reacţia juridică este nevoită să se

adapteze exigenţelor acestuia spre a se dovedi posibilă şi eficientă.”29

3. Sistemul dreptului mediului

Ştiinţă juridică de mare complexitate şi importanţă excepţională pentru întreaga

omenire, implicând şi interesele generaţiilor viitoare, dreptul mediului are ca obiect de

reglementare relaţiile sociale ce se nasc în procesul de protecţie a mediului ca obiectiv de

interes public major şi care este parte integrantă a activităţii generale de dezvoltare

economico-socială, având ca finalitate principală şi concretă ocrotirea omului, ca

preocupare contemporană prioritară, justificată prin interesele vitale ale omenirii în sensul

de a trăi într-un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, nepoluat.

În acest sens, în literatura de specialitate30

se menţionează: „Sarcina generală a

protecţiei mediului constă în înlesnirea ocrotirii şi formării factorilor de mediu, stabilirea

cadrului legal general pentru descoperirea şi înlăturarea cauzelor poluării, stabilirea

modalităţilor şi condiţiilor prevenirii poluării, reducerea şi înlăturarea efectelor acesteia şi

aplicarea acestor modalităţi în acord cu interesele publice ale întregii societăţi”.

Pentru a răspunde criteriilor ştiinţifice de cunoaştere a obiectului dreptului mediului,

pornind de la concepţiile celor mai reprezentativi specialişti ai domeniului şi a lucrărilor de

referinţă ale acestora31

, am optat pentru următoarea structură a cursului:

28

Mircea Duţu, Tratat de dreptul mediului, Ediţia a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.102. 29

Mircea Duţu, op. cit., p. 103. 30

Ernest Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p.15. 31

A se vedea bibliografia selectivă utilizată pentru documente.

22

1. Partea generală a dreptului mediului cuprinzând obiectul, izvoarele, raportul juridic,

principiile, conceptele fundamentale şi tehnicile juridice de protecţie a mediului;

2. Partea specială a dreptului mediului, cuprinzând:

a) protecţia sectorială a mediului – termenul „sectorial” vizând ecofactorii de mediu;

b) protecţia trans-sectorială a mediului – pornind de la formele de poluare din

perspectiva agenţilor poluanţi;

c) formele răspunderii juridice în dreptul mediului – contravenţională, penală şi civilă.

d) instituţionalizarea modernă a dreptului mediului – din perspectivă naţională,

europeană şi mondială.

Partea specială a cursului, formată din cele patru domenii – protecţia sectorială,

transsectorială, răspunderea juridică şi instituţionalizarea dreptului mediului – vor fi tratate

din perspectiva raporturilor juridice de drept al mediului care se nasc în procesul general şi

complex de protecţie şi conservare a mediului şi a ecofactorilor săi, precum şi din perspectiva

raporturilor juridice privind prevenirea şi combaterea integrată a poluării.

4. Compatibilizarea legislaţiei de mediu

Procesul de compatibilizare a ȋntregii legislaţii naţionale a României a fost şi rămâne o

sarcină a legislativului naţional impusă de aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană.

În ceea ce priveşte legislaţia de mediu procesul de compatibilizare prezintă

caracteristici atât sub aspect calitativ, cât şi cantitativ având ȋn vedere că legislaţia naţională

de mediu nu a cunoscut o dezvoltare corespunzătoare ȋn raport cu evoluţiile Uniunii Europene

ȋn materie şi cu reglementările convenţionale anterioare anului 1990.

Pentru România, ca membru a Uniunii Europene, operaţiunile de drept comparat şi

efectele acestora se realizează în cadrul procesului de compatibilizare a legilor speciale

privind protecţia sectorială şi transsectorială a factorilor de mediu în conformitate cu

directivele Uniunii Europene.

Cu privire la acest aspect, se impune precizarea că de la data aderării la Uniunea

Europeană, România trebuie să asigure armonizarea deplină a legislaţiei naţionale în

domeniul protecţiei mediului cu acquis-ul comunitar, în scopul garantării ducerii la

îndeplinire a obligaţiilor României rezultate din Tratatul de aderare şi din prevederile

Tratatului, instituind Comunitatea Europeană privitoare la obligaţia ce incumbă statului român

de a comunica măsurile naţionale de executare către Comisia Europeană.

Neîndeplinirea sau ȋndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de armonizare

(compatibilizare) a legislaţiei naţionale sunt supuse procedurilor de sancţionare a României de

către Comisia Europeană, având în vedere că procesul de compatibilizare a legislaţiei

naţionale vizează interesul public şi constituie situaţii extraordinare a căror reglementare nu

poate fi amânată.

Un prim pas în această materie a fost făcut prin Ordonanta de urgenta nr. 12/2007,

privind modificarea şi completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în

domeniul protecţiei mediului32

.

32

Actele normative compatibilizate prin această ordonanţă sunt: O.U.G. nr. 243/2000, privind protecţia

atmosferei, publicata in M. Of., Partea I, nr. 633 din 6 decembrie 2000, aprobata cu modificari si completari prin

Legea nr. 655/2001; Legea apelor nr. 107/1996, publicata in M. Of., Partea I, nr. 244 din 8 octombrie 1996, cu

23

Timp mediu de lucru: 2 ore

modificarile si completarile ulterioare; Ordonanta Guvernului nr. 37/2002 pentru protectia animalelor utilizate in

scopuri stiintifice sau in alte scopuri experimentale, publicata in M. Of., Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2002,

aprobata cu modificari prin Legea nr. 471/2002; Legea gradinilor zoologice si acvariilor publice nr. 191/2002,

publicata in M. Of., Partea I, nr. 271 din 23 aprilie 2002;

Rezumat:

Izvoarele dreptului mediului caracterizează această disciplină şi o configurează ca

pe o ştiinţă juridical născută din necesitatea de a proteja mediul ȋn ansamblul său ca şi

factorii componenţi din perspectiva conştiinţei jurdice universale vizând necesitatea

obiectivă de a proteja valorile de mediu ȋn interesul generaţiilor prezente şi viitoare.

Izvoarele dreptului mediului configurează disciplina juridică corespunzătoare

pornind de la izvoarele internaţionale ale dreptului mediului ȋn care convenţiile de

protecţie a mediului au configurat şi continuă să direcţioneze legislaţiile naţionale de

mediu.

Pentru ţara noastră legislaţia naţională a mediului este racordată la evoluţia

internaţională a izvoarelor dreptului mediului ȋn ceea ce priveşte conţinutul normativ al

acestora.

Izvoarelor de drept al mediului Ii se recunoaşte specificitatea naţională ȋn raport

cu factorii de configurare substanţială a exigenţelor de protecţie şi conservare a mediului

naţional.

Sub aspect formal izvoarele dreptului mediului urmează ierarhia juridică

fundamentată pe forţa juridică a formei actelor normative conform ierarhizării

constituţionale.

Având ȋn vedere relaţia dintre izvoarele naţionale şi internaţionale de drept al

mediului, ȋn condiţiile ȋn care România este membră a Uniunii Europene, izvoarele de

drept al mediului se perfecţionează ȋn raport cu reglementările Uniunii, respectiv cu

directivele Uniunii Europene ȋn domeniul protecţiei mediului, reglementările

internaţionale dobândind prioritate ȋn cazurile prevăzute de aceste directive, cerinţă

exprimată nemijlocit de Constituţia României.

Un loc important ȋn rândul izvoarelor dreptului mediului ȋl ocupă doctrina şi

jurisprudenţa ȋn domeniu, nu atât ca izvoare, ci ca surse de perfecţionare a izvoarelor

formale ale acestei ramuri de drept.

24


1. Sunt izvoare formale de drept al mediului:

a) legea;

b) doctrina;

c) jurisprudenţa.

2. În ce condiţii se recunoaşte caracterul de izvor de drept al convenţiilor

internaţionale:

a) când convenţia a fost introdusă ȋn legislaţia naţională;

b) când convenţia se află ȋn curs de ratificare;

c) când convenţia se află ȋn curs de negociere.

Răspunsuri: 1. – a); 2. – a).

Bibliografie:

1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul I. Formarea istorică

a dreptului mediului, Editura C.H. Back, Bucureşti, 2010, p. 2-35.

2. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Capitolul I. Obiectul, sistemul,

metodele şi definiţia dreptului mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p. 29-39.

3. Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de mediu,

Prelegerea nr. 3 – Mediul şi dezvoltarea durabilă. Dreptul fundamental al omului la un

mediu sănătos, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 61-94.

25

TEMA II.

SISTEMUL TEHNICILOR DE REGLEMENTARE ȊN DREPTUL MEDIULUI

Competenţe:

- consultanţă pentru respectarea cerinţelor stabilite de ecostandardele de

mediu;

- asigurarea condiţiilor de integrare ȋn parametrii funcţionali autorizaţi

pentru o investiţie dată;

- analiza eficienţei obiectivului autorizat din perspectiva costurilor

poluării;

- stabilirea măsurilor de internalizare a costurilor poluării.

Cuprins:

1. Principiul precauţiei ȋn luarea deciziilor

2. Particularităţile normelor juridice de dezvoltare durabilă şi protecţie a

mediului

3. Sistemul ecostandardelor şi listelor

4. Studiul de impact

5. Procedura de autorizare

6. Bilanţul de mediu

7. Sistemul normelor de conformare

Rezumat



Obiectivele temei:

- cunoaşterea principiului precauţiilor ȋn luarea deciziilor ca fundament al

tehnicilor de reglementare ȋn dreptul mediului;

- cunoaşterea sistemului de monitorizare a calităţii factorilor de mediu;

- modalităţile de intervenţie pentru asigurarea limitelor legale a

parametrilor de calitate a factorilor de mediu;

- analiza stării mediului la nivel naţional; raportul anual privind starea

mediului;

- bilanţul naţional privind integrarea României ȋn sarcinile internaţionale

privind asigurarea calităţii mediului.

26

1. Principiul precauţiei în luarea deciziilor

Principiul precauţiei în luarea deciziei s-a născut din necesitatea de a preveni

consecinţele negative pentru mediu cauzate de activităţile antropice cu consecinţe poluatoare,

în primul rând de industriile de risc.

În esenţă, principiul are în vedere raportul de cauzalitate în care decizia iniţierii şi

realizării unei activităţi de risc poate fi cauza unor consecinţe negative pentru mediu, având ca

efect distrugerea, degradarea sau poluarea mediului.

Principiul precauţiei a fost enunţat pentru prima oară la nivel internaţional de

O.E.C.D., în anul 1987, şi la cea de-a doua Conferinţă Internaţională asupra Protecţiei Mării

Nordului (Londra, 1987)33

.

Chestiunea necesităţii adoptării acestui principiu în strategiile, politicile şi legislaţiile

de mediu s-a pus în legătură cu problemele globale ale mediului şi anume: schimbările

climatice (cu accente dramatice la acest început de secol), deşertificarea, deforestarea,

expansiunea deşeurilor, poluarea mediului marin, industriile de risc şi produsele acestora.34

Principiul precauţiei se regăseşte în Declaraţia Conferinţei pentru Mediu, de la Rio de

Janeiro, fiind reafirmat în dezbaterile şi documentele Conferinţei pentru dezvoltare durabilă

de la Johannesburg.35

În Tratatul de la Maastricht, principiul precauţiei este înscris în articolul 130R.

Consacrat ca atare, pentru prima dată, prin art. 3 lit.a din Legea nr. 137/1995 privind

protecţia mediului, şi preluat în actuala lege, acest principiu îşi completează şi amplifică

semnificaţiile cu un alt principiu fundamental, şi anume cel al prevenirii riscurilor ecologice şi

a producerii pagubelor36

.

Activităţile antropice nu se pot desfăşura dacă sunt potenţial poluante, decât în temeiul

autorizaţiei sau al unui permis care să specifice condiţiile legale în care se pot exercita.

De fapt, în doctrina deptului mediului există formulat un punct de vedere potrivit

căruia esenţa normelor şi a însăşi ramurii de drept o constituie reglementarea autorizării, ca

regim juridic. Acest punct de vedere este cu atât mai actual cu cât – în condiţiile crizei

ecologice determinate de impactul agresivităţii industriale poluante - lumea se reorientează

spre alte modele economice decât cele care au secătuit resursele naturale şi au poluat

ireversibil mediul.

Materializarea principiului precauţiei în luarea deciziei se realizează prin activităţi

specifice la nivel de expertiză ecologică (audit de mediu), menită să pună în evidenţă impactul

asupra mediului.

Impactul asupra mediului, sub aspect intensiv şi extensiv, se referă la sursele de

poluare fixe, respectiv marii poluatori din industriile puternic poluante: chimică,

petrochimică, siderurgică, metalurgică, minieră, nucleară etc.

În mod esenţial, fundamentarea deciziei este menită să furnizeze informaţiile necesare

întreprinzătorilor care solicită autorizaţia integrată de mediu. Astfel, în art. 6 al O.U.G. nr.

33

Kiss Al. , Shelton D. , op. cit. pag. 38. 34

Idem, supra. 35

Conferinţa de la Johannesburg, 27 august-4 septembrie 2002. 36

Mircea Duţu, op. cit., p.66.

27

152/200537

, privind prevenirea şi controlul integrat al poluării se menţionează: „Documentaţia

pentru solicitarea emiterii autorizaţiei integrate de mediu poate conţine informaţii rezultate din

evaluarea impactului asupra mediului întocmită anterior, raportul de securitate, precum şi

informaţii furnizate ca răspuns la alte cerinţe legale şi care corespund uneia dintre prevederile

art. 5.”38

La fundamentarea deciziei vor fi avute în vedere principiile adiţionale referitoare la

cea mai bună tehnică de mediu, la preţuri neexcesive şi opţiunea pentru cele mai bune practici

de mediu (BAT, BATNEEC, BEP, BEPO)39

.

Un rol important în cadrul procedurilor de obţinere a autorizaţiei integrate de mediu

revine Gărzii Naţionale de Mediu prin activitatea inspectorilor de specialitate care acţionează

în concepţia stabilită de art. 2 şi 3 din Hotărârea de Guvern nr. 112/200940

.

În concluzie, principiul precauţiei în luarea deciziilor îndeplineşte funcţia de asigurare

a strategiilor de dezvoltare durabilă care să nu aducă prejudicii naturii, mediului în ansamblul

său şi să elimine contradicţia dintre biosferă şi tehnosferă.

În ansamblul regulilor care configurează principiul precauţiilor ȋn luarea deciziilor se

integrează şi principiile de natură managerială cunoscute ȋn literatura de specialitate sub

denumirea de principii adiţionale.

Principiile adiţionale se adresează utilizatorilor de mediu. Ele privesc tehnologiile şi

procesele tehnologice, precum şi practicile cu impact negativ asupra mediului ce se folosesc

în lupta contra poluării.

37

Ordonanţa de urgenţă nr. 152/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1078 din 30/11/2005. 38

Ordonanţa de urgenţă nr. 152/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1078 din 30/11/2005, art. 5:

Documentaţia pentru solicitarea autorizaţiei integrate de mediu conţine următoarele: a) descrierea instalaţiei şi

activităţile desfăşurate; b) prezentarea materiilor prime şi auxiliare, a altor substanţe, a tipului de energie utilizată

sau generată de instalaţie; c) descrierea surselor de emisie din instalaţie; d) descrierea condiţiilor

amplasamentului instalaţiei; e) indicarea naturii şi a cantităţilor de emisii care pot fi evacuate din instalaţie în

fiecare factor de mediu, precum şi identificarea efectelor semnificative ale acestor emisii asupra mediului; f)

descrierea tehnologiei propuse şi a altor tehnici pentru prevenirea sau, dacă nu este posibil, reducerea emisiilor

din instalaţie; g) măsuri pentru prevenirea producerii deşeurilor ca urmare a funcţionării instalaţiei şi

valorificarea acestora, după caz; h) descrierea măsurilor planificate pentru respectarea principiilor generale; i)

descrierea măsurilor planificate pentru monitorizarea emisiilor în mediu; j) descrierea principalelor alternative

analizate de operator. 39

Stuart Bell &Donald McGillivray, Environmental Law, 5 th Edition, Blackstone Press Limited, London, 2000,

p.187-197, 299. 40

Art. 2: (1) GNM este responsabila de asigurarea controlului implementarii efective, profesioniste, uniforme si

integrate a politicii Guvernului, de aplicare a legislatiei nationale armonizata cu cea comunitara in domeniul

protectiei mediului. (2) GNM are atributii in aplicarea politicii Guvernului in materia prevenirii, constatarii si

sanctionarii incalcarii prevederilor legale privind protectia mediului, inclusiv a nerespectarii reglementarilor

prevazute in legile specifice domeniului controlului poluarii industriale si managementului riscului, substantelor

si preparatelor periculoase, biodiversitatii si ariilor naturale protejate, fondului de mediu si altor domenii

prevazute de legislatia specifica in vigoare.

Art. 3: (1) GNM indeplineste un rol activ pentru asigurarea securitatii mediului prin actiuni de prevenire a

riscurilor si limitarea amenintarilor de ordin ecologic, respectiv poluarea resurselor de apa, a aerului, diminuarea

fertilitatii solului, poluarea transfrontaliera si altele. (2) Pentru identificarea amenintarilor si riscurilor la adresa

securitatii ecologice, GNM dezvolta cooperarea transfrontaliera la toate nivelurile, in scopul adoptarii masurilor

comune privind prevenirea si diminuarea impactului in cazul accidentelor majore si situatiilor exceptionale,

precum si informarea si atragerea publicului in rezolvarea problemelor ce tin de amenintarile securitatii

ecologice. (3) GNM participa activ impreuna cu celelalte autoritati ale statului, dupa caz, la educarea populatiei

pentru o protectie activa si responsabila a mediului, desfasoara activitati de informare, consiliere si educare a

cetatenilor, editeaza publicatii de specialitate in domeniul protectiei mediului. (4) GNM sprijina

asociatiile/organizatiile de protectia mediului in actiunea de infiintare si functionare a centrelor de consultanta,

informare si educare a cetatenilor.

28

A. Principiul celei mai bune tehnici disponibile (BAT)

„BAT este definită ca fiind cea mai eficientă şi avansată fază în realizarea activităţilor

şi metodelor de exploatare, care indică adecvarea practică a anumitor tehnici în vederea

furnizării, în principiu, a bazei pentru valori minime de emisie (VLE) menite să prevină şi,

unde nu este posibil, să reducă, în general, emisiile şi impactul asupra mediului luat ca un

întreg.

Tehnici, adică tehnologia utilizată şi modul în care instalaţia este proiectată, construită,

întreţinută, exploatată şi dezafectată.

Disponibile înseamnă acele tehnici dezvoltate pe o scară menită să permită

implementarea în sectorul industrial relevant, în condiţii economice şi tehnice viabile, luând

în considerare costurile şi beneficiile, fie că tehnicile sunt sau nu utilizate sau produse în

România, astfel încât titularul activităţii să poată avea acces la ele în condiţii rezonabile.

Cele mai bune înseamnă cele mai eficiente în atingerea unui nivel general ridicat de

protecţie a mediului în întregul său.

La stabilirea BAT pentru o activitate trebuie acordată atenţie la:

- utilizarea unei tehnologii care generează cantităţi reduse de deşeuri;

- utilizarea de substanţe mai puţin periculoase;

- recuperarea şi reciclarea continuă a substanţelor generate şi utilizate în proces şi a

deşeurilor, acolo unde este posibil;

- procesele similare, facilităţile sau metodele de exploatare care au fost utilizate cu

succes la scară industrială;

- progresele şi schimbările tehnologice;

- natura, efectele şi volumul emisiilor;

- datele de punere în funcţiune pentru activităţile/instalaţiile noi şi existente;

- timpul necesar pentru a implementa cele mai bune tehnici disponibile;

- consumul şi natura materiilor prime utilizate în proces şi eficienţa lor energetică;

- nevoia de prevenire sau reducere până la minimum a impactului general al emisiilor

asupra mediului şi riscurilor asupra lui;

- nevoia de prevenire a accidentelor şi de minimizare a consecinţelor pentru mediu;

- informaţii publicate de Comisia Comunităţii Europene conform schimbului de

informări între statele membre şi industriile în cauză cu privire la BAT, monitorizarea

asociată şi dezvoltările din cadrul lor, sau prin organizaţii internaţionale.”41

În concluzie, în temeiul acestui principiu, în echiparea tehnologică a întreprinderii

managerul se va orienta în direcţia celor mai bune tehnologii comparabile existente în

momentul investiţiei, dar şi în perspectivă, pentru că uzura morală funcţionează şi în cazul

tehnologiilor curate.

Este în mod evident vorba de cea mai bună tehnologie pentru protecţia mediului în

fiecare domeniu de activitate producătoare de externalităţi negative.

41

Dr. Ing. Cornel Florea Gabrian, Ghid de mediu, Capitolul VI. Controlul poluării, Editura Monitorul Oficial,

Colecţia Ghiduri legislative, aprilie 2008, pag. 76-77.

29

B. Principiul celei mai bune tehnologii dar cu preţurile cele mai puţin excesive

(BATNEEC)

Acest principiu este menit să concilieze interesele întreprinzătorilor cu cele ale

protecţiei mediului într-o manieră rezonabilă, în condiţiile în care tehnologiile curate – creaţie

a tehnicii moderne – sunt, totuşi, mai scumpe în raport cu tehnologiile clasice (poluante).

Stimularea întreprizătorilor interesaţi în procurarea tehnologiilor curate, pe de o parte,

şi măsurilejuridice şi economice disuasiveîntreprinzătorii poluatori, pe de altă parte, sunt în

măsură să creeze mentalitatea şi cadrul economic pentru dotarea întreprinderilor cu tehnologii

curate.

Industriile noi vor fi oricum obligate, prin procedura autorizaţională, să se doteze cu

tehnologii nepoluante.

C. Principiul celei mai bune practici de mediu (BEP)

Protecţia mediului se bucură de aportul nuor specialişti ce încadrează sistemul

instituţional de protecţie. Nomenclatorul profesiunilor integrate sistemului de protecţie a

mediului este surprizător de mare şi variat. Primul exemplu – şi cel mai edificator în acest

sens – este dat de structura profesională a grupului de experţi ce au format echipa condusă de

Doamna Brundtland cu prilejul elaborării Raportului O.N.U. “Viitorul nostru al tuturor”

(1987)42

. Experţii elaborează în profil sectorial, transsectorial şi fuzional reguli generale de

protecţie a mediului ce se constituie în norme deontologice grupate în aşa numitele Coduri de

bună practică. Codurile de bună practică formează regulamente de funcţionare a

întreprinderilor. În obiectivele de risc major aceste coduri de bună practică algoritmizeauă

toate operaţiunile menite să asigure securitatea obiectivului şi să prevină incidente şi

accidente ce pot antrena riscuri ecologice. Centrala Atomo-Electrică de la Cernavodă, de

exemplu, se conduce după un asemenea cod de bună practică.

D. Principiul opţiunii pentru cea mai bună practică de mediu (BPEO)43

Managerul şi experţii consultanţi, având la dispoziţie variantele codurilor de bună

practică, vor putea opta pentru codul sau combinaţia de coduri de bună practică, procedând la

o selecţie ce le este convenabilă, din perspectiva protecţiei mediului.

Cea mai bună practică de mediu are ca finalitate prevenirea poluării, ţinând cont de

necesitatea asigurării unui mediu sănătos care este esenţial pentru asigurarea prosperităţii şi

calităţii vieţii.

În politicile privind protecţia mediului, principiul celei mai bune practici de mediu are

în vedere decuplarea impactului fenomenelor de poluare, respectiv de degradare a mediului de

creşterea economică prin promovarea ecoeficienţei şi prin implementarea standardelor ridicate

de protecţie a mediului.

Bunele practici de mediu se asigură în mod integrat adică, ţinând seama de practicile

de mediu sectoriale, transsectoriale şi fuzionale, astfel încât protecţia mediului să se realizeze

de o manieră integrată.

42

“Il futuro di noi tutti”, op.cit., Anexa Experţilor. 43

Abrevierile principiilor sunte preluate din limba engleză, după Kiss Al. şi D. Shelton, op.cit., p. 40-41

30

2. Particularităţile normelor juridice de dezvoltare durabilă şi protecţie a

mediului

Înţelegerea completă a metodei de reglementare în dreptul mediului,

fundamentată pe principiul precauţiei ȋn luarea deciziilor şi a principiilor adiţionale,

presupune şi cunoaşterea tehnicilor concrete utilizate de legiuitor pentru construcţia

normelor juridice de drept al mediului. Tehnicile juridice sunt metode de construcţie

legislativă utilizate în scopul realizării finalităţii reglementărilor juridice de drept al

mediului prevenirea şi precauţia. Principalele tehnici normative specifice dreptului

mediului sunt: tehnica ecostandardelor, tehnica listelor, studiul de impact, bilanţul de

mediu, programul de conformare, normele de autorizare, tehnica zonării etc..

Elaborarea proiectelor de acte normative trebuie precedată, în funcţie de importanţa şi

complexitatea acestora, de o activitate de documentare şi analiză ştiinţifică, pentru

cunoaşterea temeinică a realităţilor economico-sociale care urmează să fie reglementate, a

istoricului legislaţiei din acel domeniu, precum şi a reglementărilor similare din legislaţia

străină, în special a ţărilor Uniunii Europene.

Iniţiatorii proiectelor de acte normative pot solicita, pentru documentarea lor

legislativă, informaţii suplimentare de la Consiliul Legislativ şi alte autorităţi sau instituţii cu

atribuţii de informare în materia respectivă.

În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectului de act normativ se vor

examina practica Curţii Constituţionale în acel domeniu, practica instanţelor judecătoreşti în

aplicarea reglementărilor în vigoare, precum şi doctrina juridică în materie.

Soluţiile legislative preconizate prin noua reglementare trebuie să aibă în vedere

reglementările în materie ale Uniunii Europene, asigurând compatibilitatea cu acestea, precum

şi ale dispoziţiilor cuprinse în tratatele internaţionale la careRomânia este parte.

Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveştedispoziţiile

cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte. Când este cazul, se vor face

propuneri de modificare şi completare a actelor normative interne ale căror dispoziţii nu sunt

concordante cu cele ale actelor internaţionale la care România este parte sau nu asigură

compatibilitatea cu dreptul comunitar.

În principal, valorificarea finală a metodei de reglementare se concretizează în:

stabilirea soluţiilor legislative; sfera de cuprindere a soluţiilor preconizate; determinarea

conceptelor şi noţiunilor; soluţii pentru situaţii tranzitorii; şi motivareaproiectelor de acte

normative.

Pentru alegerea unor soluţii judicioase şi durabile se pot elabora mai multevariante

posibile, evaluându-se efectele previzibile ale soluţiilor preconizate.

Soluţiile legislative avute în vedere trebuie să prezinte supleţe pentru a realiza

îmbinarea caracterului de stabilitate a reglementării cu cerinţele de perspectivă ale dezvoltării

sociale.

Soluţiile legislative preconizate prin proiectul de act normativ trebuie să acopere

întreaga problematică a relaţiilor sociale ce reprezintă obiectul de reglementare pentru a se

evita lacunele legislative.

Pentru ca soluţiile să fie pe deplin acoperitoare se vor lua în considerare diferitele

ipoteze ce se pot ivi în activitatea de aplicare a actului normativ, folosinduse fie enumerarea

31

situaţiilor avute în vedere, fie formulări sintetice sau formulări cadru de principiu, aplicabile

oricăror situaţii posibile.

În cadrul soluţiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare

explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles

decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita

interpretările greşite. Acesta este motivul pentru care în capitolele din partea specială a

cursului sunt prezentate normele-definiţii specifice dreptului mediului din perspectivă

sectorială şi transsectorială.

Proiectul de act normativ trebuie să cuprindă soluţii legislative pentru situaţii

tranzitorii, în cazul în care prin noua reglementare sunt afectate raporturi sau situaţii

juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu şi-au produs în întregime efectele

până la data intrării în vigoare a noii reglementări.

Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de

motivare:

a) expuneri de motive – în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative,

inclusiv motivele de compatibilizare;

b) note de fundamentare – în cazul ordonanţelor şi al hotărârilor Guvernului;

ordonanţele care trebuie supuse aprobării Parlamentului, potrivit legii de abilitare,

precum şi ordonanţele de urgenţă se transmit Parlamentului însoţite de expunerea de

motive la proiectul legii de aprobare a acestora;

c) referate de aprobare – pentru celelalte acte normative.

Expunerile de motive, notele de fundamentare şi referatele de aprobare constituie

instrumentele de prezentare şi motivare ale noilor reglementări propuse.

Motivarea actelor normative se referă, în principal, la:

a) cerinţele care reclamă intervenţia normativă, cu referire specială la

insuficienţele reglementărilor în vigoare, la existenţa unor neconcordanţe legislative sau

a unui vid legislativ;

b) principiile de bază şi finalitatea reglementării propuse, cu evidenţierea

elementelor noi;

c) efectele avute în vedere, în funcţie de obiectul reglementării;

d) implicaţiile pe care noua reglementare le are asupra legislaţiei învigoare;

e) implicaţiile asupra legislaţiei interne, în cazul ratificării sau aprobării unor

tratate ori acorduri internaţionale, precum şi măsurile de adaptare necesare;

f) fazele parcurse în pregătirea proiectului şi rezultatele obţinute, evidenţiindu-se

studiile, cercetările, evaluările statistice, specialiştii consultaţi, preocupările de

armonizare legislativă;

g) pentru ordonanţele de urgenţă vor fi prezentate distinct elementele obiective

ale situaţiei extraordinare care impune reglementare imediată, nefiind suficientă

utilizarea procedurii parlamentare de urgenţă, precum şi eventualele consecinţe care s-

ar produce în lipsa luării măsurilor legislative propuse.

Pentru fiecare proiect de act normativ, motivarea trebuie să cuprindă o menţiune

expresă cu privire la compatibilitatea acestuia cu reglementările comunitare în materie,

determinarea exactă a acestora şi, dacă este cazul, măsurile viitoare de armonizare care

se impun.

32

În situaţia în care reglementarea propusă se elaborează în executarea unui act

normativ, motivarea trebuie să cuprindă referiri la actul pe baza şi în executarea căruia se

emite.

Documentele de motivare a proiectelor de acte normative trebuie să cuprindă

obligatoriu referiri la avizul Consiliului Legislativ şi, după caz, al Consiliului Suprem de

Apărare a Ţării, Curţii de Conturi sau Consiliului Economic şi Social.

Actele normative în domeniul protecţiei mediului sunt şi vor fi motivate şi în

raport de angajamentele României asumate în cadrul programelor de acţiune ale

Uniunii Europene.

Documentele de motivare se redactează într-un stil explicativ, clar, folosindu-se

terminologia proiectului de act normativ pe care îl prezintă. Motivarea trebuie să se refere la

forma finală a proiectului de act normativ; dacă pe parcurs s-au adus unele modificări

proiectului, ca urmare a propunerilor şi observaţiilor primite de la organele de avizare,

motivarea iniţială trebuie reconsiderată în mod corespunzător.

În practica statelor şi în domeniul internaţional, principiul suveraniăţii permanente

asupra resurselor fiecărui stat este unanim recunoscut. În acelaşi timp, există o obligaţie

pentru state de a se asigura că toate activităţile exercitate în limitelejurisdicţiei lor nu

provoacă prejudicii mediului altor state.

Astfel, art.2 din Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor prevede că

„fiecare stat deţine şi exercită, în mod liber, o suveranitate deplină şi permanentă asupra

tuturor bogăţiilor sale, resurselor naturale şi activităţilor economice, inclusiv posesia şi

dreptul de a le utiliza şi de a dispune de ele.44

”

Articolul 3 din aceeaşi Cartă stipulează că „în exploatarea resurselor comune la două

sau mai multe state, fiecare stat trebuie să coopereze pe baza unui sistem de informare şi

consultare prealabil, în scopul asigurării unei exploatări optime a acestor resurse, fără a

prejudicia interesele legitime ale altor state.”

Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare din Europa reafirmă principiul

potrivit căruia fiecare stat trebuie să asigure, în spirit de cooperare, că activităţile care au loc

pe teritoriul său nu afectează mediul altui stat sau regiuni, situate dincolo de limitele

jurisdicţiei naţionale.

Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr.3129 (XXVIII) din 13 decembrie 1973

prevede: „cooperarea între ţările care împart resursele naturale şi care sunt interesate în

exploatarea lor trebuie să se dezvolte pe baza unui sistem de informare şi consultare

prealabilă, în cadrul relaţiilor care există între ele.”

Adunarea generală a O.N.U., în Rezoluţia privind punerea în aplicare a Principiilor 21

şi 22 ale Conferinţei Naţiunilor Unite asupra mediului (Stockholm, 5-6 iunie 1972) a

recunoscut că între state cooperarea „va fi realizată într-un mod adecvat, dacă s-au comunicat

oficial şi public date tehnice privind lucrările pe care trebuie să le întreprindă statele, în

44

Rezoluţia 3281/XXIX din 12 decembrie 1974 a Adunării generale O.N.U., în Rezoluţiile adoptate de

Adunarea generală la cea de-a XIX- a sesiune a sa, vol. II, suplimentul nr. 31 (A/9631), New York, 1975, pag.

54.

33

limitele jurisdicţiei lor naţionale, în scopul evitării creării unui prejudiciu mediului zonei

vecine.45

”

În conformitate cu Recomandările 2 şi 3 ale aceleiaşi Conferinţe, statele sunt invitate

să procedeze la schimburi de informaţii sau să angajeze consultări bilaterale sau regionale

de fiecare dată când condiţiile mediului unei ţări, ori anumite zone ale acesteia, pot avea

consecinţe într-una sau mai multe ţări vecine.

Din documentele O.N.U rezultă preocuparea pentru cooperarea internaţională ȋn

domeniul asigurării dreptului la dezvoltare pe baza resurselor naţionale proprii, inclusiv cu

respectarea principiilor de bună-vecinătate ȋn exploatarea acestora.

Pentru dreptul mediului, documentele O.N.U. menţionate pun ȋn evidenţă ideea

fundamentală potrivit căreia dreptul la dezvoltare face parte integrantă din politicile naţionale

de mediu şi din strategiile privind dezvoltarea durabilă, constituind cadrul general ineluctabil

privind configurarea legislaţiei de mediu şi a instituţiilor principale ale acestei ramuri de

drept.

3. Sistemul ecostandardelor şi listelor

Ecostandardele sunt norme fixe care cuprind prescripţii juridice şi tehnice,

stabilind regimul juridic al externalităţilor negative şi valorile cantitative ale

substanţelor poluante (deşeuri) ce pot fi externate.

În scopul asigurării unui cadru juridic necesar pentru protecţia mediului împotriva

poluării au fost reglementate unităţi elementare tehnice conţinute dedocumente redactate de

O.C.E.D., documente în care apare o distincţie între patru tipuri de norme sau ecostandarde46

:

norme sau ecostandarde de calitate a mediului (imisie); norme sau ecostandarde de emisie;

norme sau ecostandarde de procedură (tehnologii); norme sau ecostandarde de produse.

A. Ecostandardele de calitate47

Normele de calitate a mediului sunt acele norme tehnice prin care se fixează nivelurile

maxime admisibile ale poluării mediilor receptoare ca: apa, aerul,solul şi subsolul.

Pentru a avea un ambient nepoluant, care să ofere condiţii optime de viaţă, nu este

suficient ca numai unul din mediile receptoare, sau chiar două, să fie corespunzător acestor

norme de calitate, deoarece alterarea unui singur receptor ducela catalogarea ambientului ca

fiind poluat.

Analiza concentraţiei de poluanţi se face cu ajutorul unor metode ştiinţifice şi tehnice

diferite de la un mediu la altul, de la un poluant la altul. Astfel, determinarea gradului de

poluare a aerului se face prin:

a) metode globale, pentru determinarea unui grup de agenţi poluanţi(umiditatea

atmosferică, radioactivitatea);

b) metode de detaliu, pentru determinarea unui poluant anume (praf, dioxid de carbon,

radiaţii);

45

Rezoluţia 2995 (XXVII), din 15 decembrie 1972 a Adunării generale O.N.U., în rezoluţiile adoptate de

Adunarea generală la cea dea XVIII-a sa sesiune, volumul I, suplimentul nr.30 (A/9030), New York, 1974, pag.

51. 46

Kiss, Al., Shelton, D., op. cit., p. 50-61. 47

Kiss, Al. - Droit International de l‟Evironnement, Editiones A. Pedone, Paris 1989, pag. 136.

34

c) metode fizice pentru determinarea parametrilor fizici;

d) metode chimice, pentru determinarea elementelor chimice, a cantităţii şi a calităţii

acestora;

e) metode biologice, pentru determinarea impurităţilor bacteriologice.

Aceste metode se folosesc fie în laborator, fie în natură, fie combinat, atât prin control

şi supraveghere continuă, cât şi prin controale periodice.

Determinarea nivelului de poluare a apei se face prin metode care diferă înfuncţie de

folosirea ei în industrie sau pentru populaţie. Analiza are în vedere mirosul, culoarea,

densitatea micro-organismelor şi a impurităţilor, gustul. Acestea pot fi diferite în funcţie de

densitatea apei.

Poluarea suprafeţelor se determină folosind o serie de aparate, ca:

- analizatoare ionice sau electronice pentru microprobe;

- analizatoare laser.

Verificările de acest tip se pot face atât pe teren, cât şi în laborator.

Aceste norme de calitate se pot aplica fie pe toată lungimea unui curs de apă sau

pe toată suprafaţa unui teren, fie numai pe un segment dintr-un curs, respectiv pe o

anumită regiune.

B. Ecostandardele de emisie48

Ecostandardele de emisie sunt acele norme care stabilesc cantitatea şi concentraţia de

poluant care poate fi emisă de o instalaţie, de o sursă dată (fixă sau mobilă).

De cele mai multe ori mediul este determinat: apele de suprafaţă, solul şi subsolul sau

aerul.

Ecostandardele de emisie se stabilesc prin măsurarea cantităţii de poluant, fie în

unitatea de timp, într-o perioadă determinată, fie în cursul unei operaţii determinate. De

regulă, aceste norme se aplică instalaţiilor fixe – fabrici, uzine – sursele mobile de poluare

intrând sub incidenţa normelor de producţie (produse).

Ecostandardele de emisie stabilesc obligaţii de rezultat, ele constând din evaluarea

prejudiciului adus omului şi/sau factorilor de mediu, având în vedere atât prejudiciul imediat,

cât şi pe cel de perspectivă, care afectează mediul generaţiilor viitoare.

Pentru a evita eventualele consecinţe negative, potenţialul poluator poate opta liber

asupra modului în care se va conforma acestor norme. Astfel, el poate alege între a folosi o

instalaţie de epurare a produşilor activităţii sale, pentru ca aceştia să intre în circuitul natural,

fără a crea un dezechilibru sau a afecta în vreun fel mediul şi a schimba procesul tehnologic.

C. Ecostandardele de procedură

Normele de procedură au ca obiect definirea unui număr determinat de cerinţe, de care

trebuie să răspundă o instalaţie fixă, pentru ca aceasta să nu afecteze negativ mediul prin

funcţionarea ei. Unei uzine, de exemplu, îi poate fi impus un anumit tip de instalaţie de

epurare, un anumit procedeu de producţie sau anumite limite, în timp, de funcţionare.

48

Kiss, Al., op. cit., pag. 137.

35

Ceea ce este demn de remarcat, este faptul că acest tip de norme este obligatoriu,

nelăsând la libera apreciere a potenţialului poluator – aşa cum fac normele de emisie – modul

în care va proceda pentru a reduce emisiile poluante. De regulă, aceste norme încep să

funcţioneze încă din momentul proiectării, aplicabilitatea lor rămânând valabilă şi pentru

următoarele etape: construcţie şi funcţionare. Ele diferă de la un obiect la altul, în funcţie de

procesul tehnologic folosit, natura şi cantitatea materiilor prime, natura mediului de

amplasare.

Verificarea respectării acestor norme se face periodic de către organele de specialitate,

de regulă statale, care, în cazul în care consideră necesar, pot interzice funcţionarea instalaţiei

respective până la luarea măsurilor de protecţie cerute pentru cazul respectiv, prin planul de

conformare.

D. Ecostandardele de produse49

Ecostandardele de produse au ca obiect stabilirea cantităţii şi concentraţiei de poluant

care poate fi emisă de un produs ca urmare a proprietăţilor sale fizicochimice.

Acest tip de norme diferă de la un produs la altul, în funcţie de compoziţia sa, de

modul în care acesta se comportă în diferite situaţii, altele decât cele pentru care este destinat

(transport, manipulare, umezeală, căldură), ele regăsindu-se de cele mai multe ori în

normativele existente la diferite niveluri (economie, ramură de economie, uzină, secţie,

produs). Şi aceste norme sunt obligatorii, fiecare producător trebuind să-şi marcheze,

ambaleze, transporte şi depoziteze produsele periculoase sau potenţial periculoase, în anumite

condiţii.

De remarcat că, la nivel mondial, se tinde spre o unificare a marcajelor şi

regulilor care trebuie respectate pentru anumite produse, tocmai în scopul evitării unor

accidente care pot afecta serios mediul, implicit viaţa şi sănătatea oamenilor.

Tehnica listelor a fost utilizată pentru prima dată în Convenţia de la Londra

(1972), pentru prevenirea poluării marine prin operaţiuni de imersiune. Convenţia

enumeră materialele şi substanţele care prin caracteristicile lor intră în reacţie cu apa

mării, cu efecte negative.

Catalogarea lor ţine de două elemente50

, şi anume: proprietatea substanţei de a persista

şi gradul de toxicitate. Pornind de la aceste elemente, convenţia utilizează „Tehnica listelor”:

lista neagră, care enumeră substanţele cele mai periculoase (anexa I) şi lista gri, care

cuprinde substanţele cu un grad mai redus de nocivitate (anexa II).

Lista neagră conţine denumirile substanţelor foarte periculoase, ca: mercurul şi

compuşii săi, compuşii organo-halogenaţi, cadmiu şi compuşii săi, deşeurile foarte

radioactive, materialele şi reziduurile materiale rezultate în urma fabricării şi testării armelor

biologice şi chimice.

Acestora li se adaugă materialele care nu se descompun sau se descompun foarte greu:

plasticul şi alte materiale indestructibile, care pot rămâne în suspensie în apa mărilor sau pot

pluti (plase, frânghii).

49

Kiss, Al. - op., pag. 137. 50

Kiss, Al., Shelton D., op.cit., pag. 52-54.

36

Aceste materiale, în afară de poluarea apei mărilor, pot afecta serios viaţa animalelor

marine, în special a celor mari (foci, balene, delfini), precum şi navigaţia.

Pe această listă mai figurează petrolul brut, motorinele grele, uleiurile de gresaj ale

căror efecte asupra faunei şi florei acvatice şi de coastă sunt în generalcunoscute.

Conform prevederilor Convenţiei, imersiunea acestor substanţe şi materiale este

interzisă.

Lista gri, enumeră substanţele şi materialele a căror imersiune este supusăeliberării

prealabile a unui permis specific, datorită unor precauţii absolut necesare înastfel de condiţii.

Materialele şi substanţele avute în vedere de această listă sunt: deşeurile ce conţin

cantităţi notabile de arseniu, plumb, zinc, cupru şi compuşii acestora, compuşii organo-

silicoşi, cianurile, fluorul, pesticidele, subprodusele acestora neidentificate pe lista neagră. Pe

această listă mai figurează obiectele ce pot constitui un obstacol serios în calea pescuitului,

navigaţiei, cum ar fi: containere, deşeuri metalice, alte deşeuri voluminoase ce ar putea fi

depozitate pe fundul mării.

La imersiunea unor cantităţi mai mari de acizi sau baze, trebuie să se ţină cont de

prezenţa eventuală în aceste deşeuri a tuturor substanţelor enumerate în Anexa I, precum şi de

substanţele şi compuşii acestora pe bază de nichel, crom, beriliu, vanadiu.

Imersiunea tuturor acestor substanţe şi materiale este condiţionată de eliberarea

prealabilă a unui permis specific, conform prevederilor Convenţiei. Imersiunea tuturor

celorlalte deşeuri (substanţe şi materiale) este condiţionată de eliberarea prealabilă a unui

permis general, permis recunoscut de toate statele care exercită supravegherea constantă

asupra a tot ceea ce “se aruncă” în mare în cantităţi importante.

Lista gri enumeră lista substanţelor a căror deversare în Rin este supusă unui regim

special, care are în vedere, ca principal criteriu, cantitatea de substanţă.Aceste substanţe sunt

metalele şi metaloizii ca: zinc, arseniu, bariu, cupru, plumb şi seleniu, cianuri şi fluoruri;

biocidele şi derivaţii lor necuprinşi în lista neagră.

Lista bej conţine substanţele a căror deversare în Rin este supusă obţinerii unui

permis special, care are în vedere ca principal criteriu, locul şi modul în care seface

deversarea.

Aceste substanţe influenţează defavorabil concentraţia de oxigen din apă: amoniacul,

nitriţii, sulfaţii, clorurile, sulfaţii, clorurile de calciu şi magneziu, substanţele susceptibile de a

altera calităţile apei.

Avantajul listelor constă în existenţa setului de substanţe prevăzute în anexe, însoţit de

detalii tehnice; aceste liste nu pot fi modificate uşor, în sensul adăugării unor substanţe

inexistente în listă, procedura de amendare fiind dificilă.

4. Studiul de impact51

Studiul de impact este tehnica juridică de conformare în vederea obţinerii

autorizaţiei de mediu.

51

Studiul de impact este reglementat de Hotărârea Guvernului nr.445 din 8 aprilie 2009 privind evaluarea

impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului, publicată în Monitorul Oficial al României

nr.481 din 13 iulie 2009.

37

Evaluarea impactului asupra mediului identifică, descrie şi evaluează, înmod

corespunzător şi pentru fiecare caz, efectele directe şi indirecte ale proiectului asupra

următorilor factori:

a) fiinţe umane, faună şi floră;

b) sol, apă, aer, climă şi peisaj;

c) bunuri materiale şi patrimoniul cultural;

d) interacţiunea dintre factorii menţionaţi la lit.a), b) şi c)”.

Prin evaluarea impactului asupra mediului se determină măsurile tehnice specifice,

apte să reducă sau să evite impactul negativ al proiectului asupra eco-factorilor şi

fundamentează decizia de aprobare sau neaprobare a proiectului pe amplasamentul propus de

investitor.

Evaluarea impactului asupra mediului este o operaţiune de pregătire a

documentaţiei privind fezabilitatea proiectului. Această fază cuprinde trei etape: etapa

de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului; etapa de

definire a domeniului evaluării şi de realizare a raportului privind rezultatul evaluării; etapa

de analiză a calităţii raportului privind studiul de evaluare a impactului asupra mediului.

Pentru a cunoaşte şi a preveni efectele negative ale activităţilor periculoase asupra

mediului, în cadrul procedurii de autorizare este obligatorie efectuarea în prealabil a unui

studiu de impact.

Studiul de impact trebuie, obligatoriu, să conţină:

a) stadiul iniţial al sit-ului;

b) consecinţele proiectului de investiţie asupra mediului;

c) motivele proiectului;

d) măsurile compensatorii.

Primul obiectiv al studiului de impact, care este public, este de a permite o mai bună

cunoaştere şi evaluare a problemelor mediului şi este finanţat de conducătorul şi proprietarul

lucrării (care se poate mulţumi cu un studiu-alibi sau cu un studiu care să demonstreze că

proiectul său este optim); el nu reprezintă, deci, decât un angajament moral pentru proprietar.

Din punct de vedere ecologic, zona de implementare se verifică, iar rezultatele se

apreciază ca nivel zero, după care se determină prin metode de măsurare creşterile pe care le-

ar putea determina activităţile periculoase.

Studiul de impact reprezintă o vizualizare a posibilităţilor mediului şi a necesităţilor

societăţii, necesară pentru stabilirea limitelor de suportabilitate ale mediului, a tehnologiilor

folosite pentru micşorarea efectelor nocive, a gradului de pericol potenţial pe care l-ar avea

investiţia în caz de accident.

Studiul de impact trebuie dublat de studiul de risc în cazul obiectivelor care

prezintă risc industrial ecologic major.

Pentru a nuanţa şi a diferenţia sursele de risc, acestea trebuie clasificate după situaţiile

în care se găseşte sistemul industrial tehnologic, deoarece acesta este principalul factor care

pune sub semnul întrebării echilibrul în sistemele ecologice.

Când sistemul funcţionează în limitele permise ale parametrilor constructivi,

avem de a face cu poluarea operaţională curentă, sistemul producând externalităţi

negative, în mod controlat, sub observaţie permanentă. Riscul acestei situaţii poate

proveni din cauza:

38

a) acumulării externalităţilor negative ca urmare a pierderii capacităţii mediului de a

absorbi şi transforma în substanţe nepericuloase substanţele nocive (diminuarea capacităţii

de rezilianţă a mediilor receptoare);

b) combinării externalităţilor negative ale unui sistem tehnologic cu cele ale altuia,

din care rezultă o altă externalitate negativă, cu proprietăţi noi şi mai nocive decât cele

preexistente ;

c) distorsiunilor informaţionale în planurile de concepţie ale obiectivului poluator,

ceea ce face ca externalităţile negative să fie în cantităţi mai mari decât cele limită sau

compoziţia lor chimică ori proprietăţile lor să fie altele decât cele scontate.

Atunci când sistemul tehnologic nu mai este controlat şi se produce o deteriorare a lui,

riscul este vizibil. Substanţele sau energiile trec liber în mediu, producând adevărate dezastre.

În cazul poluării operaţionale curente, remediul este mai uşor de găsit: oprirea instalaţiei,

efectuarea unui ecotest pentru evaluarea pagubelor şi deciderea transformării tehnologiei,

astfel încât aceasta să se înscrie în noile limite sau reamplasarea agentului poluator în alt

loc, în care pericolul să fie prevenit.

În cazul poluării accidentale este dificil de găsit un remediu, deoarece accidentele se

produc rapid, iar omul nu poate interveni atât de repede pe cât de repede se succed

evenimentele. Din acest motiv şi, în plus, din cauza pagubelor importante ce se produc în caz

de accident, antidotul pentru riscul industrial ecologic accidental este prevenirea prin

protecţia maximă a tehnologiei.

Studiul de risc este necesar şi obligatoriu pentru obiectivele de risc major. De

aceea el trebuie inclus în studiul de impact ecologic elaborat în cazul acestui gen de

obiective.

A. Beneficiarii studiului de impact

Beneficiarii sunt acele persoane sau grupuri de persoane care, într-o măsură mai mare

sau mai mică, se constituie ca parteneri în activităţile legate de procesul evaluării impactului

activităţilor antropice propuse asupra mediului.

Atribuţiile îndeplinite de aceşti parteneri se pot grupa după modul lor de finalizare în

atribuţii de: intervenţie asupra mediului; consultanţă; informare şi decizie.

Persoanele beneficiare implicate în procesul de evaluare a impactului asupra

mediului sunt:

a) investitorii sau titularii de investiţie, respectiv organizaţii sau grupuri de

organizaţii interesate în promovarea lucrărilor de amenajare (investitorii, proiectanţii,

executanţii lucrărilor);

b) factorii decizionali reprezentaţi de instituţiile abilitate cu competenţe de avizare a

începerii execuţiei lucrărilor de autorizare a funcţionării activităţii;

c) publicul – constituit din reprezentanţii locali ai populaţiei din zonele de impact

(posesori ai unor drepturi de proprietate sau de folosinţă a terenurilor ce urmează a intra în

cadrul amenajării: primării, organizaţii obşteşti, sindicate);

d) specialiştii – reprezentaţi prin persoanele fizice şi juridice abilitate în elaborarea

studiilor de impact (instituţii de învăţământ, cercetare, birouri de studii);

39

e) consilierii reprezentaţi prin persoane de competenţă recunoscută în domeniile

politicii mediului, jurisprudenţei protecţiei mediului, sociologiei;

f) mass media;

g) alţi factori politici, obşteşti sau de altă natură.

Studiul de impact transpune în practică principiul precauţiei în luarea deciziilor,

principiu care s-a născut din necesitatea de a preveni consecinţele negative pentru mediu,

cauzate de acţiunile antropice şi acţiunile cu efect poluator.

Precauţia, ca şi prevenirea, presupune un studiu de risc, care să permită evitarea

pagubelor, dar şi o acţiune bazată pe cunoaştere.

Consecinţele deciziilor şi acţiunilor luate nu pot fi întotdeauna cunoscute, total sau

parţial, dinainte. În faţa acestei realităţi, în adoptarea deciziilor trebuie să se manifeste

precauţie, prudenţă, diligenţă maximă, să se adopte măsuri preventive care să elimine, pe cât

posibil, orice risc de degradare a mediului.

Regula precauţiei în cazul incertitudinii nu poate conduce la luarea unei decizii

pozitive, găsindu-şi aplicarea regula potrivit căreia in dubio pro medium (dubiul profită

mediului).

Importanţa excepţională a acestui principiu rezidă în faptul că dezvoltarea economică

durabilă, care implică decizii tehnologice majore, nu se poate fundamenta în condiţiile noilor

strategii de dezvoltare a economiilor naţionale, decât pe studii de evaluare a impactului

activităţilor antropice asupra mediului, atât în context naţional, cât şi în context

transfrontalier, valorificat, în procedurile de autorizare.

B. Indicatorii ecologici şi socio-economici ai studiului de impact

Tendinţa modernă pe plan mondial este aceea de abordare sistemică a problemelor

mediului, pornind de la componentele fizico-chimice, biologice, economice, sociale, culturale

şi spirituale supuse impactului.

În evaluarea globală a impactului activităţilor umane asupra mediului52

se porneşte de

la ideea că orice activitate umană presupune o intervenţie asupra unui sistem natural în scopul

obţinerii de profit.

Folosirea sistemului natural este posibilă numai prin destabilizarea sa şi aducerea într-

un echilibru artificial care este menţinut prin introducerea continuă de energie.

Evaluarea unui asemenea sistem natural destabilizat trebuie să includă un mod

de a cuantifica avantajele sau dezavantajele rezultate din compararea câştigului

economic sau social cu pierdere ecologică53

.

În cazul evaluării globale a mediului din perspectiva combinată – ecologică şi

socio-economică – indicatorii vor fi:

a) ecologici sau de mediu, grupaţi pe factori de mediu (apă, aer, sol, subsol, faună,

floră) sau pe anumite criterii de subsisteme identificate în cadrul sistemului respectiv;

Aceste categorii de subsisteme (subsistemul climei, subsistemul terestru, subsistemul

acvatic) depind de tipul de activitate umană propusă (A.P.). Selectarea indicatorilor mai

52

Metodologia privind aprobarea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a acordului

de mediu a fost aprobată prin Ordinul ministrului apelor şi protecţiei mediului nr.860 din 26 septembrie 2002. 53

Voicu Zdrenghea, op.cit., p.199.

40

trebuie să ţină seamă şi de gradul de perturbare care poate fi tolerat, şi de tipul de opţiuni care

rămân deschise pentru o utilizare în viitor a potenţialului resurselor naturale respective.

b) socio-economici, care ţin seama de faptul că economia este definită ca un

ansamblu de activităţi exercitate asupra resurselor naturale pentru transformarea lor în

bunuri care, prin alte transformări, produc valori sociale şi culturale.

Potenţialul de realizare a primei transformări depinde de cantitatea de energie

disponibilă şi de gradul de calificare şi diversitate profesională a populaţiei.

A doua transformare depinde de nivelul de dezvoltare socială a societăţii, de situaţia

politică şi de funcţionarea infrastructurii administrative.

Indicatorii socio - economici se grupează şi ei după subsisteme:

a) indicatori pentru economie (investiţii, venit rezultat, creşterea numărului de locuri

de muncă, creşterea în diversitatea profesională, câştig în energie);

b) indicatori sociali (venit material, distribuţie statistică a venitului, migrarea

populaţiei, densitatea populaţiei, creşterea numărului de locuitori, folosirea venitului pe

fiecare familie);

c) indicatori pentru sănătate şi hrană (prezenţa bolilor şi a vectorilor de boală,

mortalitatea infantilă, durata medie de viaţă, condiţii igienico-sanitare, hrana, diversitatea

hranei);

d) indicatori pentru cultură (monumente arheologice şi istorice, recreere);

e) pierderi de opţiuni pentru utilizări în viitor.

Dacă indicatorii (a) – (d) sunt, în general, potriviţi pentru orice activitate umană,

este de remarcat faptul că indicatorii de tip (e) sunt specifici fiecărei activităţi.

În selectarea indicatorilor socio-economici se ţine seama şi de fezabilitatea financiară a

proiectului, respectiv de şansele directe de a transforma profitul economic în valori sociale şi

culturale.

5. Procedura de autorizare

Procedura de autorizare are ca scop verificarea condiţiilor legale de autorizare a

activităţilor antropice în mediul înconjurător.

Legea de protecţie a mediului defineşte autorizaţia de mediu din perspectivă generală

şi din perspective speciale. Astfel, autorizaţia de mediu este actul administrativ emis de

autoritatea competentă pentru protecţia mediului prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau

parametrii de funcţionare ai unei activităţi existente sau ai unei activităţi noi cu posibil impact

asupra mediului, obligatoriu la punerea în funcţiune.

Autorizaţia integrată de mediu este actul administrativ emis de autoritatea

competentă pentru protecţia mediului, care acordă dreptul de a exploata în totalitate sau în

parte o instalaţie, în anumite condiţii, care să garanteze că instalaţia corespunde prevederilor

privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, autorizaţia poate fi emisă pentru una sau

mai multe instalaţii ori părţi ale acesteia, situate, pe acelaşi amplasament şi exploatate de

acelaşi operator.

Autorizaţia privind activităţi cu organisme modificate genetic este actul

administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecţiaa mediului, conform dispoziţiilor

legale în vigoare care reglementează condiţiile de introducere deliberată în mediu şi/sau pe

41

piaţă a organismelor modificate genetic şi pentru utilizarea în condiţii de izolare a

microorganismelor modificate genetic.

Îndeplinirea condiţiilor prevăzute în autorizaţii se verifică periodic prin tehnica

auditului de mediu, care este un instrument managerial de evaluare sistematică, documentată,

periodică şi obiectivă a performanţei organizaţiei, a sistemului de management şi a proceselor

destinate protecţiei mediului, cu scopul:

a) de a facilita controlul managementului practicilor cu posibil impact asupra

mediului;

b) de a evalua rspectarea politicii de mediu, inclusiv realizarea obiectivelor şi ţintelor

de mediu ale organizaţiei.

Autorizaţia de mediu şi auditul de mediu se află într-o relaţie de control şi prevenire a

riscurilor de mediu.

Legea-cadru de protecţie a mediului are în vedere că România, ca stat care utilizează

energia nucleară în scopuri exclusiv paşnice, să fie protejată împotriva riscurilor nucleare,

motiv pentru care instituie procedura raporturilor de securitate privind controlul activităţilor

care prezintă pericole de accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase,

inclusiv surse de radiaţii ionizante. În acest scop, alături de autorizaţia de mediu şi auditul

de mediu, se practică şi rapoartele de securitate.

Procedura de autorizare a activităţilor cu impact asupra mediului este condusă de

autorităţile pentru protecţia mediului, care emit acordurile şi autorizaţiile de mediu54

.

Cererea de acord de mediu este obligatorie pentru investiţiile noi, pentru modificarea

celor existente şi pentru activităţile prevăzute în Anexa 2 a Legii protecţiei mediului.

Pentru obţinerea acordului de mediu, proiectele publice sau private care pot avea

impact semnificativ asupra mediului, prin natura, dimensiunea sau localizarea lor, sunt

supuse, la decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului, evaluării impactului

asupra mediului.

Activităţile pentru care este necesar acordul de mediu fac parte din domeniile:

transporturi, energie, construcţii hidrotehnice, eliminarea deşeurilor şi a ambalajelor,

apărarea naţională, sport, turism, agrement, industrie.

În ceea ce priveşte cererea de autorizaţie, aceasta este obligatorie la punerea în

funcţiune a obiectivelor noi care au acord de mediu, iar pentru activităţile existente – în

termen de un an de la intrarea în vigoare a Legii. Acordul sau autorizaţia de mediu se

eliberează numai după obţinerea tuturor celorlalte avize necesare, potrivit legii.

Aprobarea planurilor şi programelor, la orice nivel ierarhic, este condiţionată de

existenţa avizului de mediu pentru respectivul plan sau program. În cazul în care titularii de

activităţi pentru care este necesară reglementarea din punctul de vedere al protecţiei mediului

prin emiterea autorizaţiei de mediu, respectiv a autorizaţiei integrate de mediu urmează să

deruleze sau să fie supuşi unei proceduri de vânzare a pachetului majoritar de acţiuni, vânzare

de active, fuziune, divizare, concesionare ori în alte situaţii care implică schimbarea titularului

activităţii, precum şi în caz de dizolvare urmată de lichidare, lichidare, faliment, încetarea

activităţii, conform legii, sunt supuse avizării.

54

Autorităţile competente pentru protecţia mediului, cu excepţia Gărzii Naţionale de Mediu şi a structurilor

subordonate acesteia, conduc procedura de reglementare şi emit, după caz, acte de reglementare, în condiţiile

legii.

42

Îndeplinirea obligaţiilor de mediu este prioritară în cazul procedurilor de: dizolvare

urmată de lichidare, faliment, încetarea activităţii. Procedura specifică de autorizare pentru

activităţile economice şi sociale, modelul-cadru de întocmire a raportului privind studiul de

impact asupra mediului şi nivelul competent să elaboreze acordul sau autorizaţia de mediu

sunt elaborate de autoritatea centrală pentru protecţia mediului.

Autoritatea pentru protecţia mediului întocmeşte îndrumarul cu probleme rezultate pe

baza analizei scopului acţiunii propuse, analiză care se face în prezenţa autorităţii pentru

protecţia mediului, a titularului, a unor experţi şi reprezentanţi ai administraţiei publice locale.

Îndrumarul va fi comunicat titularului odată cu lista celorlalte avize necesare a fi obţinute.

Raportul privind studiul de impact asupra mediului va fi prezentat de titularul

proiectului sau activităţii, ţinând seama de toate alternativele, inclusiv de cea de renunţare la

activitatea propusă.

Pe baza analizei preliminare a raportului de către autoritatea pentru protecţia mediului

– care poate accepta sau dispune motivat refacerea acestuia –, precum şi a dezbaterii publice a

raportului, cu consemnarea observaţiilor şi concluziilor rezultate, autoritatea pentru protecţia

mediului dă o decizie finală, publică şi motivată. În termen de 30 de zile de la luarea acestei

decizii, se va elibera sau respinge motivat acordul sau autorizaţia de mediu.

Procedura de autorizare este publică, publicitatea ei fiind asigurată de

autoritatea pentru protecţia mediului, care va mediatiza proiectele şi activităţile pentru

care se cere acord sau autorizaţie de mediu, precum şi studiile de impact55

.

Potrivit din H.G. nr.445/2009 autorităţile competente pentru protecţia mediului aduc

la cunoştiinţă publicului orice solicitare de acord de mediu pentru proiecte supuse evaluării

impactului asupra mediului, într-un interval de timp care să permită publicului exprimarea

opiniilor înaintea deciziei de emitere a acordului de mediu.

Modalităţile detaliate de informare şi participare a publicului se stabilesc în

funcţie de caracteristicile proiectelor sau amplasamentelor respective. Această

prevedere asigură caracterul democratic al procedurii studiului de impact şi evită

situaţiile conflictuale sau le mediază atunci când ele apar între investitor şi populaţia din

zona proiectului. Din acest punct de vedere este emblematică situaţia din zona Roşia

Montană.

Autoritatea competentă pentru protecţia mediului, împreună cu celelalte autorităţi ale

administraţiei publice centrale şi locale, după caz, asigură informarea, participarea publicului

la deciziile privind activităţi specifice şi accesul la justiţie, în conformitate cu prevederile

Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la

justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, ratificată prin Legea nr.

86/2000.

Informarea publicului în cadrul procedurilor de reglementare pentru planuri, programe

proiecte şi activităţi se realizează conform legislaţiei specifice în vigoare. Consultarea

publicului este obligatorie în cazul procedurilor de emitere a actelor de reglementare, potrivit

legislaţiei în vigoare. Procedura de participare a publicului la luarea deciziei este stabilită prin

acte normative specifice.

Accesul la justiţie al publicului se realizează potrivit reglementărilor legale în vigoare.

55

Mircea Duţu, op. cit. pag. 143

43

Organizaţiile neguvernamentale care promovează protecţia mediului au drept la

acţiune în justiţie în probleme de mediu, având calitate procesuală activă în litigiile care

au ca obiect protecţia mediului. O reglementare identică se află şi în O.U.G. nr. 68/2007

privind raspunderea de mediu cu referire la prevenirea si repararea prejudiciului

asupra mediului.

6. Bilanţul de mediu

Bilanţul de mediu este o tehnică juridică de conformare care îndeplineşte funcţii

de corectare a deciziilor, a cărui aplicare a determinat depăşirea ecostandardelor de

mediu, de calitate, de cantitate, de proceduri şi de produse.

Scopul bilanţului de mediu constă în stabilirea cauzelor care au generat sau vor genera

un anumit nivel al emisiilor de poluanţi evacuaţi în mediu şi al altor efecte cu impact negativ

asupra factorilor de mediu pentru activitatea analizată:

a) evaluarea impactului produs asupra mediului prin continuarea activităţii în profilul

şi la capacitatea existentă;

b) stabilirea modalităţilor de acţiune şi a posibilităţilor de realizare a măsurilor care

să asigure respectarea normelor şi standardelor în vigoare pentru protecţia mediului.

A. Etapele obţinerii bilanţului de mediu

În obţinerea bilanţului de mediu sau a ecobilanţului se parcurg patru etape:

investigarea activităţii obiectivului din punct de vedere economic şi al impactului ecologic;

analiza dotărilor şi măsurilor pentru protecţia mediului pe relaţia tehnologie, risc şi protecţie-

R= tehnologie; evaluarea impactului asupra mediului; protecţie pentru stabilirea măsurilor şi

lucrărilor pentru protecţia mediului.

B. Etapa investigaţiilor

Etapa investigaţiilor are în vedere o serie de analize şi cuantificări, specifice

activităţilor de mediu, aspecte ce vor fi enumerate în continuare:

- analiza eficienţei activităţii sau a randamentului tehnologic sub aspectul modului de

valorificare a resurselor, materiilor prime, auxiliare, produselor, subproduselor,

ambalajelor, combustibililor şi energiei;

- aprecierea nivelului activităţii sau tehnologiei faţă de cele care asigură un grad

ridicat de eficienţă sau randament cu emisii produse de poluanţi în mediu;

- determinarea pierderilor de substanţe utile pe faze de activitate sau tehnologice,

care se regăsesc ca emisii de poluanţi în mediu sub diverse forme – ape uzate, gaze reziduale

şi pulberi, radiaţii, deşeuri;

- stabilirea gradului de periculozitate pentru mediul şi sănătatea populaţiei al

produselor şi subproduselor rezultate, a materialelor şi substanţelor utilizate, precum şi al

deşeurilor;

- modul de planificare şi utilizare a suprafeţelor aferente;

- obţinerea a altor informaţii care interesează protecţia eco-factorilor.

44

C. Etapa analizei dotărilor şi măsurilor pentru protecţia mediului

Etapa analizei dotărilor şi măsurilor pentru protecţia mediului are în vedere

următoarele aspecte tehnice, de mediu:

- modul de gospodărire (preluare, stocare, manipulare, ambalare, transport) a

materiilor prime, auxiliare, combustibililor, produselor şi subproduselor - aspecte cantitative

şi calitative;

- sistemele de colectare şi transport la instalaţiile de depoluare şi dispersie a

poluanţilor rezultaţi din activitatea sau diversele faze ale tehnologiei;

- staţiile şi instalaţiile de reţinere a poluanţilor din dotare, verificarea capacităţii şi a

randamentelor proiectate, cerinţele de completare faţă de necesar;

- instalaţiile existente de dispersie a poluanţilor în mediu şi necesităţile de

completare;

- dotările şi măsurile pentru protecţia împotriva zgomotului, vibraţiilor şi radiaţiilor;

- modul de gospodărire a substanţelor toxice, periculoase, a deşeurilor şi măsurile

prevăzute pentru protecţia mediului;

- nivelul emisiilor de poluanţi rezultate din activitate sau tehnologie în comparaţie cu

altele similare;

- concentraţiile şi debitele masice ale poluanţilor evacuaţi în mediu, inclusiv nivelul

de zgomot, vibraţii şi radiaţii produs faţă de normele şi standardele în vigoare;

- modul de monitorizare a factorilor de mediu;

- alte informaţii utile pentru aprecierea gradului de poluare şi afectare a factorilor de

mediu produs.

D. Etapa evaluării impactului

Evaluarea impactului produs asupra mediului se face prin studiul preliminar de impact

sau studiul de impact.

Potrivit prevederilor O.U.G. nr. 195/2005, cheltuielile legate de întocmirea studiului

de impact prin care se urmăreşte individualizarea costurilor poluării cad în sarcina

investitorului, adică a poluatorului potenţial56

.

Etapa evaluării impactului are ca obiective:

- analiza informaţiilor existente în fondul de date al autorităţilor care răspund de

protecţia calităţii unor factori de mediu privind imisiile de poluanţi sau a informaţiilor

obţinute prin noi măsurători şi compararea acestora cu limitele impuse de normele şi

standardele în vigoare privind protecţia mediului;

- efectuarea unor studii de dispersie a poluanţilor în mediu, de ecotoxicologie sau a

altor studii necesare pentru evaluarea impactului produs asupra mediului;

- concluziile rezultate din etapele 1-3 ale bilanţului de mediu. Propuneri de lucrări şi

măsuri necesare pentru asigurarea condiţiilor de respectare a legislaţiei învigoare în

domeniul protecţiei mediului.

56

V. Zdrenghea, op.cit., p.136.

45

E. Etapa luării măsurilor de protecţie

Măsurile de protecţie pentru ipoteza imposibilităţii reabilitării activităţii antropice

monitorizate va consta în propunerea de retragere a autorizaţiei de funcţionare, iar pentru

ipoteza în care există posibilitatea remedierii deficienţelor constatate şi a încadrării activităţii

antropice controlate în sistemul eco-standardelor de cantitate, calitate, procedee sau produse

se va elabora şi pune în aplicare programul de conformare.

F. Prezentarea bilanţului de mediu

Prezentarea lucrării la autorităţile de protecţie a mediului se face sub formă de Raport

asupra bilanţului de mediu. Raportul asupra bilanţului de mediu va aborda, în mod

obligatoriu, stabilirea modalităţilor de acţiune şi a posibilităţilor de realizare a măsurilor care

să asigure respectarea normelor şi standardelor în vigoare pentru protecţia mediului, care pot

fi standardele naţionale sau standardele europene, ultimele fiind prevalente în contextul

integrării României în Uniunea Europeană.

În Raportul asupra lucrărilor de mediu se vor preciza sursele de informaţii şi metodele

de determinare a emisiilor de poluanţi. În vederea evaluării impactului produs asupra

mediului, Raportul asupra bilanţului de mediu poate avea la bază, după caz, studii de dispersie

a unor poluanţi în mediu, de ecotoxicologie, de saprobiologie, hidrochimie, sănătatea

populaţiei, elaborate de persoane juridice, abilitate legal pentru întocmirea unor astfel de

studii.

Necesitatea prezentării acestor studii este stabilită de către autorităţile pentru protecţia

mediului. Raportul asupra bilanţului de mediu se impune pentru prezentare şi se foloseşte la

reglementarea activităţilor cu impact asupra mediului conform prevederilor Legii protecţiei

mediului.

7. Sistemul normelor de conformare

Programul de conformare constă într-un plan de măsuri cuprinzând etape care

trebuie parcurse prin prevederile autorizaţiei de mediu. Programul de conformare

cuprinde lucrările şi măsurile ce se vor întreprinde pentru protecţia mediului, specificând :

a) normele de emisii aplicabile activităţii şi termenul final de conformare (sistemul

ecostandardelor);

b) descrierea proiectelor şi măsurilor necesare încadrării în normele stabilite;

c) etapizarea programului de conformare cu specificarea termenului derealizare a

fiecărei lucrări şi/sau măsuri stabilite, cât şi performanţele fiecărei etape;

d) durata programului de conformare;

e) revizuirea programului de conformare.

Programul de conformare este necesar pentru orice obiectiv care continuă sau care îşi

încetează activitatea şi care aduce prejudicii mediului prin funcţionarea curentă sau anterioară.

Evaluarea prejudiciilor se efectuează prin bilanţul de mediu, raportând starea mediului şi

măsurile necesare de remediere la standardele şi reglementările în vigoare.

46

În ipoteza în care obiectivele economice nu se încadrează în parametrii ecologici

stabiliţi în autorizaţia de mediu, activitatea se suspendă, ele fiind obligate să realizeze

obligaţiile tehnico-juridice cuprinse prin programele de conformare. La elaborarea

programului de conformare se iau în considerare:

a) concluziile bilanţului de mediu;

b) constatările şi sarcinile stabilite de organele de control, care răspund de protecţia

factorilor de mediu şi a altor organisme ale administraţiei de stat şi publice;

c) datele deţinute de titularul activităţii şi de organele locale ale administraţiei centrale

de stat privind emisia şi imisia poluanţilor în mediu, studii, oferte, diverse materiale

documentare;

d) sugestiile şi propunerile primite de la populaţie şi asociaţiile neguvernamentale cu

ocazia dezbaterii publice a raportului privind studiul de impact asupra mediului.

Titularul activităţii întocmeşte un program de conformare, cu termene realizabile,

responsabilităţi şi identificarea celor cărora li s-a repartizat sarcina de executare a măsurilor

programului de conformare. Titularul activităţii prezintă proiectul de program, împreună cu o

notă de fundamentare, fiecărui membru al colectivului de analiză tehnică pentru punct de

vedere. Pe baza observaţiilor şi propunerilor primite, titularul activităţii completează şi

îmbunătăţeşte proiectul de program de conformare.

Titularul activităţii prezintă la A.T.P.M. proiectul de program de conformare

completat şi îmbunătăţit, împreună cu nota de fundamentare, observaţiile şi propunerile

primite de la autorităţile consultate. A.T.P.M. analizează proiectul programului de

conformare, îl acceptă sau dispune completarea sau refacerea acestuia, cu eventualitatea

negocierii unor propuneri ale autorităţilor consultate. La negocierea termenelor din programul

de conformare A.T.P.M. va lua în considerare aranjamentele titularului activităţii, din care să

rezulte că instituirea modificărilor cerute nu îi depăşeşte posibilităţile financiare.

Durata programului de conformare va avea în vedere perioada minimă necesară

realizării măsurilor stabilite în funcţie de disponibilităţile financiare şi tehnice ale titularului

proiectului sau activităţii. Un program de conformare nu poate să depăşească perioada de

valabilitate a autorizaţiei de mediu, excepţie făcând măsurile de remediere a prejudiciilor

aduse mediului prin activităţi anterioare.

Titularul proiectului sau activităţii va informa în scris autoritatea competentă pentru

protecţia mediului ori de câte ori există o schimbare de fond a datelor care stau la baza

eliberării acordului sau autorizaţiei de mediu. La schimbarea titularului activităţii şi în urma

efectuării bilanţului de mediu, conţinutul programului de funcţionare se reface, specificându-

se sursa de finanţare şi responsabilitatea, dacă este necesar. Modificarea termenelor în

programul de conformare este permisă numai dacă acestea se reduc ca timp de realizare a

măsurilor.

Dacă titularul activităţii nu respectă termenele negociate şi stipulate în programul de

conformare din cauze obiective ce nu pot fi imputate, A.T.P.M. poate proceda la decalararea

termenelor iniţiale.

Acordul sau autorizaţia de mediu se suspendă după o somaţie prealabilă cu termen,

pentru nerespectarea prevederilor menţionate, inclusiv pentru nerealizarea prevederilor

programului de conformare.

47

Somaţia va include o descriere a motivului pentru suspendare. În somaţie se va

menţiona o perioadă de timp până la intrarea în vigoare a suspendării. La expirarea perioadei

de răspuns din somaţie, autoritatea competentă suspendă acordul sau autorizaţia de mediu.

Perioada de suspendare se menţine până la eliminarea cauzelor, dar nu mai mult de şase luni.

Timp de lucru: 4 ore

Rezumat:

Tehnicile de reglementare ȋn dreptul mediului se subordonează principiilor

fundamentale ale acestei ramuri de drept, aşa cum acestea sunt prevăzute ȋn ştiinţa

dreptului mediului şi de codurile de bună practică ale omului ȋn raport cu factorii de

mediu.

Sub aspectul evoluţiei lor tehnicile de reglementare sunt produsul unor etape

istorice ȋn care au avut loc evenimente de impact negativ asupra valorilor de mediu, iar

societatea internaţională, ȋn special la nivelul cercetătorilor ştiinţifici din diferite domenii

ȋn care au excelat biologii prin sesizarea atacurilor la nivelul biosferei s-au constituit ȋn

grupuri de opoziţie faţă de agresiunile antropice asupra factorilor de mediu.

Aşa se explică de ce primele tehnici de reglementare au urmărit elaborarea

interdicţiilor, prohibiţiilor, limitărilor etc., cu privire la exploatarea unor resurse naturale

periclitate de activităţȋle antropice.

În general, analiza istorică a tehnicilor de reglementare pune ȋn evidenţă existenţa

unor corelaţii ȋntre creşterea activităţilor antropice agresive şi evoluţiile reglementărilor

de protecţie de la cele simple până la cele moderne, specifice sfârşitului secolului al XX –

lea cum sunt auditul de mediu, studiul de impact, bilanţul de mediu ȋmpreună cu

programele de conformare şi, mai nou, cu tehnicile de prevenire generate de intervenţiile

de natură genetică şi a evoluţiei biotehnologiilor, ȋn vederea asigurării şi garantării

biosecurităţii.

În prezent, tehnicile de protecţie a mediului se orientează spre asigurarea

climatului de securitate internaţională ȋmpotriva posibilelor efecte negative ale utilizării

energiei nucleare.

48


1. Care sunt tehnicile de reglementare ȋn domeniul protecţiei atmosferei ȋmpotriva

poluării:

a) ecostandardele de emisie;

b) interdicţiile;

c) studiul de impact.

2. Care sunt persoanele obligate să obţină autorizaţia de mediu:

a) investitorii care solicită autorizaţii;

b) publicul;

c) comercianţii.

3. Care sunt persoanele supuse programului de conformare:

a) investitorii care depăşesc nivelele de poluare admise;

b) ȋntreprinzătorii cu rezultatele negative la auditul de mediu;

c) partenerii de afaceri cu investitorul care a fost controlat prin auditul de mediu.

Răspunsuri: 1. – a), c); 2. – a); 3. – a), b).

Bibliografie:

1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul VIII, Editura C.H.

Back, Bucureşti, 2010, p. 196-237




Prelegerea nr. 9, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 280-283.

4. Dr. ing. Cornel Florea Gabrian, Ghid de mediu, Monitorul Oficial R.A., Ediţia

aprilie 2008, Bucureşti, p. 195-198.

49

TEMA III.

IMPACTUL MODIFICĂRILOR GENETICE ASUPRA BIODIVERSITĂŢII

Competenţe:

- acordarea de consultanţă pentru autorizarea practicării biotehnologiilor;

- acordarea de consultanţă pentru asigurarea biosecurităţii;

- cunoaşterea regimului juridic al activităţilor de import şi export a

organismelor modificate genetic.

Cuprins:

1. Conceptul biotehnologiei. Fundamentare naţională şi convenţională

2. Conceptul biosecurităţii

3. Activităţi comerciale cu organisme modificate genetic

Rezumat



Obiectivele temei:

- cunoaşterea regimului juridic al activităţilor biotehnologice;

- cunoaşterea tehnicilor de protecţie a biodiversităţii;

- obligaţiile operatorilor autorizaţi să desfăşoare activităţi de modificare

genetică;

- cunoaşterea procedurilor legale ȋn practica biotehnologică.

50

1. Conceptul biotehnologiei. Fundamentare naţională şi convenţională

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică defineşte biotehnologia

ca totalitate a tehnicilor care utilizează organisme vii, sau componente ale acestora în

scopul obţinerii de produse sau a obţinerii de produse modificate, pentru a ameliora

plante şi animale, sau pentru a produce microorganisme cu utilizări specifice57

, iar prin

biotehnologie modernă se înţelege aplicarea in vitro a tehnicilor de recombinare a

acidului nucleic şi a tehnicilor de fuziune celulară, altele decât cele specifice selecţiei şi

ameliorării tradiţionale care înlătură barierele fiziologice naturale de reproducere sau

de recombinare genetică58

.

Biotehnologia este un domeniu de activitate relativ nou, interdisciplinar, care

asamblează într-un sistem unitar ştiinţele biologice şi tehnologiile în care se utilizează

procesele biologice, organismele biologice sau sistemele biologice în scopul obţinerii de

produse şi tehnici destinate creşterii calităţii vieţii.

Biotehnologia include cunoştinţe şi tehnici utilizate în scopul îmbunătăţirii

caracterelor importante, din punct de vedere economic, la plante, animale şi microorganisme

utile pentru producţia vegetală şi animală, pentru industria alimentară; de asemenea,

manipularea organismelor vii la nivel molecular; tehnologia ingineriei genetice sau tehnologia

ADN-ului recombinat.

Biotehnologia cuprinde mai multe subdiscipline, respectiv:

a. biotehnologii medicale şi terapia genică;

b. biotehnologii farmaceutice, pentru obţinerea compuşilor bioactivi cum sunt

vitaminele, proteinele, anticorpii;

c.biotehnologii agricole, pentru obţinerea de noi organisme cu caracteristici

valoroase privind rezistenţă şi toleranţă la factori biotici şi abiotici, şi obţinerea de

plante modificate genetic;

d. biotehnologii marine, pentru studiul compuşilor activi şi posibilitatea utilizării

lor în industrie, în producerea medicamentelor şi coloranţilor;

e.biotehnologii ecologice, pentru obţinerea de compuşi biodegradabili.

Astfel, în sens larg, biotehnologia presupune valorificarea în practică a proceselor

biologice.

Domeniul introducerii deliberate în mediu a organismelor modificate genetic, sub

aspectul reglementării sale juridice, datorită complexităţii sale şi exigenţelor de ordin ştiinţific

este compatibilizat cu următoarele izvoare internaţionale de drept al mediului:

a) prevederile Protocolului de la Cartagena privind biosecuritatea la Convenţia privind

diversitatea biologică (semnată la 5 iunie 1992 la Rio de Janeiro), adoptat la Montreal la 29

ianuarie 2000, ratificat prin Legea nr. 59/2003;

57

Stuart Bell&Donald McGillivray, Enviromental Law, 5th Edition, Blackstone Press Limited, London, 2000,

pag. 654-655.

58

Art. 2 pct. 17 din legea de protecţie a mediului.

51

b) prevederile Regulamentului Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr.

1.946/2003 din 15 iulie 2003 privind mişcarea transfrontieră a organismelor modificate

genetic, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 287 din 5 noiembrie 2003 şi

denumit în continuare Regulamentul (CE) nr. 1.946/2003.

De asemenea, O.U.G. nr. 43/2007 cu modificările aduse de Legea nr. 247/2009 se

completează cu:

a) dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia

mediului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 265/2006;

b) prevederile legislaţiei referitoare la produsele de protecţie a plantelor59

;

c) prevederile legislaţiei privind înregistrarea soiurilor şi hibrizilor de plante

modificate genetic, coexistenţa culturilor de plante superioare modificate genetic cu cele

ecologice şi convenţionale, autorizarea cultivatorilor de plante superioare modificate genetic.

Potrivit ordonanţei activităţile reglementate sunt:

a) introducerea deliberată în mediu a organismelor modificate genetic, în alte scopuri

decât introducerea pe piaţă;

b) introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic, ca atare sau componente

ale unor produse;

c) mişcarea transfrontieră a organismelor modificate genetic.

În conformitate cu principiul precauţiei, pentru evitarea efectelor adverse asupra

sănătăţii umane şi asupra mediului, sunt interzise următoarele activităţi:

- introducerea deliberată în mediu a unui organism modificat genetic înscop de

cercetare-dezvoltare sau în orice alte scopuri decât introducerea pe piaţă, fără respectarea

condiţiilor impuse prin autorizaţie;

- introducerea pe piaţă a unui organism modificat genetic, ca atare sau parte

componentă a unui produs, fără autorizaţie emisă de autoritatea competentă, în conformitate

cu prevederile legale naţionale sau fără autorizaţie emisă de un alt stat membru al Uniunii.

- folosirea unui produs care nu respectă condiţiile din autorizaţia specială;

- introducerea pe piaţă a unui organism modificat genetic, ca atare sau parte

componentă a unui produs, dacă etichetarea şi ambalarea nu respectă condiţiile din

autorizaţie, pentru etichetare şi ambalare conform regulilor naţionale şi comunitare în

domeniu;

- introducerea pe piaţă a unui produs obţinut dintr-un organism modificat genetic

introdus deliberat în mediu, fără respectarea condiţiilor prevăzute în lege;

- efectuarea oricărei mişcări transfrontieră de organisme modificate genetic, ca atare

sau parte componentă a unui produs, dacă nu se face cu respectareacondiţiilor impuse de lege.

Activităţile menţionate pentru a fi admise trebuie să fie precedate de o procedură de

evaluare a riscurilor asupra sănătăţii umane şi a mediului. Procedura de evaluare include o

descriere a metodelor utilizate şi referiri la metode standardizate sau recunoscute

internaţional, precum şi referiri bibliografice. Practic este vorba de onotă de fundamentare

pentru admisibilitatea operaţiunilor utilizării sau introducerii pe piaţă a organismelor

modificate genetic.

59

Ordonanta nr. 41/2007, pentru comercializarea produselor de protectie a plantelor, Publicată in M. Of., Partea I

nr. 592 din 28/08/2007 .

52

Evaluarea riscului asupra sănătăţii umane şi a mediului se realizează de către

organisme ştiinţifice independente sau experţi independenţi, autorizaţi sau atestaţi conform

legislaţiei.

Studiile de evaluare a riscului pentru sănătatea umană şi mediu, care privesc

organisme modificate genetic ce conţin una sau mai multe gene de rezistenţă laantibioticele

utilizate în tratamentele medicale sau veterinare, trebuie să cuprindămenţiuni distincte în

scopul identificării şi eliminării progresive din aceste organisme a markerilor de rezistenţă la

antibiotice, care ar putea avea efecte adverse asupra sănătăţii umane şi asupra mediului.

Organismele modificate genetic conţinând gene de rezistenţă la antibiotice,folosite în

tratamentul afecţiunilor umane sau veterinare, nu pot fi introduse pe piaţă, dacă este dovedit

că acestea au fost inserate prin modificare genetică.

Studiul privind evaluarea riscului pentru sănătatea umană şi mediu este supus

controlului Comisiei pentru Securitatea Biologică, comisie specializată pentru această

materie, care răspunde de activitatea operatorilor ȋn domeniu pentu asigurarea biosecurităţii.

Prin operator se înţelege orice persoană juridică autorizată care desfăşoară

activităţi ce implică organisme modificate genetic.

Ei exercită atribuţiile ce configurează managementul riscului, în sensul evaluării

riscului asupra sănătăţii umane, animale şi a mediului ca proces menit să se pronunţe asupra

riscurilor directe sau indirecte, imediate sau întârziate, pe care introducerea deliberată în

mediu sau introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic le pot avea asupra sănătăţii

umane şi a mediului.

Persoanele autorizate răspund de asigurarea biosecurităţii, în sensul că sunt obligate să

ia toate măsurile pentru a reduce sau elimina riscurile potenţiale ce pot să apară ca o

consecinţă a utilizării organismelor modificate genetic care ar putea avea efecte adverse

asupra sănătăţii umane şi asupra conservării şi utilizării durabile a diversităţii biologice.

Astfel:

a) Orice operator care utilizează organisme modificate genetic sau desfăşoară activităţi

de introducere deliberată în mediu şi/sau de introducere pe piaţă, import, export, tranzit,

depozitare, manipulare, transport ale unui astfel de organism modificat genetic sau ale unei

combinaţii de organisme modificate genetic, ca atare sau componentă/e a/ale unui produs,

trebuie să ia măsuri pentru ca activităţile desfăşurate să nu producă efecte adverse asupra

sănătăţii umane, animale şi mediului. Operatorii sunt obligaţi să solicite şi să obţină

autorizaţie de introducere deliberată în mediu a organismelor modificate genetic în funcţie de

impactul activităţii desfăşurate asupra mediului.

Costurile măsurilor de biosecuritate necesare desfăşurării în condiţii de siguranţă a

activităţilor, precum şi costurile măsurilor de biosecuritate necesarepentru reducerea,

repararea sau prevenirea consecinţelor efectelor adverse determinate de utilizarea

organismelor modificate genetic sunt suportate de către operator.

b) Operatorul care desfăşoară activităţile cu organisme modificate genetic, este obligat

să nominalizeze un responsabil privind problemele de biosecuritate sau să asigure colaborarea

cu un consultant extern, cu pregătire profesională în domeniul biosecurităţii, şi să asigure

instruirea personalului propriu şi a colaboratorilor direcţi privind legislaţia specifică

referitoare la organismele modificate genetic, legislaţia în vigoare privind protecţia mediului

şi legislaţia privind securitatea muncii.

53

c) Operatorul care efectuează activităţi cu organisme modificate genetic are

următoarele obligaţii:

- să permită accesul autorităţilor de control, să colaboreze cu acestea şi să prezinte

documente care demonstrează natura produselor utilizate, sub aspectul modificării genetice,

pentru verificarea concordanţei cu prevederile din acordul/autorizaţia emis/emisă de

autoritatea competentă sau pentru stabilirea legalităţii activităţii şi a modului de respectare a

cerinţelor privind trasabilitatea;

- să permită prelevarea de probe pentru control;

- să pună la dispoziţia autorităţilor de control documente prin care sunt stabilite modul

de transport al organismelor modificate genetic, măsurile de siguranţă pentru transport, locul

şi modul de depozitare, atât înainte de introducere, cât şi după, informaţii privind modul de

ambalare şi etichetare, gestionarea deşeurilor;

- să păstreze documentele privind evidenţa activităţilor desfăşurate, timp de 10 ani de

la încheierea introducerii deliberate în mediu şi/sau pe piaţă;

- să asigure elaborarea planurilor de urgenţă şi să le comunice autorităţilor cu

responsabilităţi pentru situaţiile de urgenţă şi tuturor celor care ar putea fi afectaţi.

2. Conceptul biosecurităţii

Activitatea privind introducerea deliberată în mediu a organismelor modificate genetic

este precedată de următoarele operaţiuni tehnico-juridice obligatorii: evaluarea, notificarea,

informarea şi consultarea publicului, şi autorizarea activităţilor.

Toate acestea se desfăşoară în cadrul sistemului instituţional naţional privind

asigurarea biosecurităţii.

A. Procedura evaluării

Pentru evitarea efectelor adverse asupra sănătăţii umane şi asupra mediului, actul

normativ interzice activităţi neautorizate. De asemenea, este interzisă introducerea pe piaţă a

produselor care nu respectă regulile de ambalare şi etichetare a produselor din această

categorie, precum şi acţiuni transfrontaliere neautorizate.

Potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 43/2007, orice persoană care transmite o notificare în

condiţiile legii trebuie să procedeze, în prealabil, la efectuarea unei evaluări a riscurilor asupra

sănătăţii umane şi a mediului, cu respectarea prevederilor legii şi a legislaţiei comunitare

specifice, care include o descriere a metodelor utilizate şi referiri la metode standardizate sau

recunoscute internaţional etc.

În asemenea situaţii, se impune necesarmente o evaluare riguros ştiinţifică, la nivel de

constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză (ministudiu de impact) a efectelor adverse

potenţiale, care ar putea rezulta direct sau indirect, din transferul de gene de la organismele

modificate genetic către alte organisme. Evaluarea este individuală şi se va efectua în mod

obligatoriu înaintea introducerii şi ia în considerare natura organismului introdus şi a mediului

receptor, precum şi efectele potenţiale cumulative pe termen lung, asociate interacţiunii cu

alte organisme modificate genetic şi cu mediul înconjurător.

54

Evaluarea riscului asupra sănătăţii umane şi a mediului se realizează de către

organisme ştiinţifice sau experţi independenţi, autorizaţi sau atestaţi conform legii.

Operatorii care utilizează organisme modificate genetic sau desfăşoară activităţi de

introducere deliberată în mediu şi/sau de introducere pe piaţă, import, export, tranzit,

depozitare, manipulare, transport ale unui astfel de organism modificat genetic sau ale unei

combinaţii de organisme modificate genetic trebuie să se ia măsuri pentru ca activităţile

desfăşurate să nu producă efecte adverse asupra sănătăţii umane, animale şi mediului.

Obligaţiile operatorilor sunt:

a) să permită accesul autorităţilor de control, să colaboreze cu acestea şi să prezinte

documente care demonstrează natura produselor utilizate, sub aspectul modificării genetice,

pentru verificarea concordanţei cu prevederile din acordul/autorizaţia emis/emisă de

autoritatea competentă sau pentru stabilirea legalităţii activităţii şi a modului de respectare a

cerinţelor privind trasabilitatea;

b) să permită prelevarea de probe pentru control;

c) să pună la dispoziţia autorităţilor de control documente prin care sunt stabilite

modul de transport al organismelor modificate genetic, măsurile de siguranţă pentru transport,

locul şi modul de depozitare, atât înainte de introducere, cât şi după, informaţii privind modul

de ambalare şi etichetare, gestionarea deşeurilor;

d) să păstreze documentele privind evidenţa activităţilor desfăşurate, timp de 10 ani de

la încheierea introducerii deliberate în mediu şi/sau pe piaţă;

e) să asigure elaborarea planurilor de urgenţă şi să le comunice autorităţilor cu

responsabilităţi pentru situaţiile de urgenţă şi tuturor celor care ar putea fi afectaţi.

Potrivit art. 9 alin. 5 din O.U.G. nr. 43/2007, operatorii sunt obligaţi să solicite şi să

obţină autorizaţie de introducere deliberată în mediu a organismelor modificate genetic, în

funcţie de impactul activităţii desfăşurate asupra mediului.

Titularii acordurilor de import pentru organisme modificate genetic şi ai autorizaţiilor

orivind activităţile cu organisme modificate genetic au obligaţia de a se conforma cerinţelor

legale privind asigurarea trasabilităţii, etichetării, monitorizării şi să raporteze autorităţii

centrale de mediu şi altor autorităţi publice, după caz, rezultatele activităţii.

Persoanele juridice care desfăşoară activităţi care implică organisme modificate

genetic au următoarele obligaţii specifice:

a)să solicite şi să obţină acordul de import pentru organisme modificate genetic şi/sau

autorizaţiile privind activităţile cu organisme modificate genetic;

b) să respecte prevederile acordurilor de import pentru organisme modificate genetic

şi/sau ale autorizaţiilor privind activităţile cu organisme modificate genetic;

c) să oprească activitatea sau să schimbe condiţiile de desfăşurare, la solicitarea

autorităţii competente, dacă apar informaţii noi, privind riscurile asupra mediului şi sănătăţii

umane sau animale;

d) să răspundă potrivit legii pentru prejudiciile rezultate din aceste activităţi; să

acopere costurile măsurilor necesare pentru prevenirea şi/sau reducerea consecinţelor

efectelor adverse ale acestor activităţi;

e) să aplice măsurile de eliminare a deşeurilor rezultate din activităţile care implică

organisme/microorganisme modificate genetic.

55

Utilizatorul este obligat să informeze de îndată Comisia şi să modifice notificările

legale ori de câte ori deţine informaţii noi, relevante sau dacă modifică condiţiile utilizării

izolate într-o măsură ce ar putea avea consecinţe semnificative sub aspectul riscurilor ce ar

putea apărea.

B. Procedura notificării

Orice operator, înainte de a începe activităţile sale, trebuie să transmită o notificare

autorităţii competente în vederea obţinerii autorizaţiei. Altfel, este interzisă introducerea

deliberată în mediu a unui organism modificat genetic, în orice alt scop decât introducerea pe

piaţă. Notificarea trebuie să conţină o serie de date, printre care cererea de autorizare, dosarul

etnic, informaţii privind condiţiile de introducere şi mediul potenţial receptor, informaţii

privind interacţiunile dintre organismele modificate genetic şi mediu, un plan de monitorizare,

rezumatul notificării, evaluarea riscului asupra sănătăţii umane şi a mediului etc.

Autoritatea competentă decide notificarea în termen de 15 zile de la data înregistrării

notificării60

136. Neacceptarea acestui termen nu se interpretează ca acceptare tacită. Dacă

notificarea se acceptă, autoritatea competentă înscrie notificarea în registrul prevăzut,

informează notificatorul şi îi comunică numărul de înregistrare al notificării etc.. În cazul în

care nu se acceptă notificarea, se comunică în scris notificatorului motivele, acesta fiind

obligat ca, în termen de 10 zile să completeze informaţia lipsă. În caz contrar, se sistează

procedura de autorizare. O copie a notificării, însoţită de solicitarea de avizare se transmite de

autoritatea competentă şi la Comisia penru securitate biologică, care emite un aviz de

fundamentat ştiinţific la autoritatea competentă etc., ca şi toate autorităţile implicate, în

termen legal.

În termen de cinci zile de la data începerii procedurii de autorizare, autoritatea

competentă demarează procedura de consultare a publicului, care durează 30 de zile.

Autoritatea competentă ia o decizie, în termen de 90 de zile de la începerea procedurii,

pe baza avizului fundamentat al Comisiei pentru securitate biologică, a avizelor motivate ale

autorităţilor implicate şi a sintezei consultării publicului.

Decizia poate fi favorabilă sau nefavorabilă, despre care notificatorul este informat.

Potrivit art. 24 din ordonanţa de urgenţă, autoritatea competentă poate suspenda sau

anula autorizaţia, dacă condiţiile impuse prin autorizaţie nu sunt sau nu mai sunt îndeplinite şi

nu s-a găsit nici o soluţie alternativă, precum şi atunci când se constată că datele pe baza

cărora a fost emisă autorizaţia au avut la bază informaţii eronate sau false.

Reînnoirea autorizaţiei poate fi cerută, în condiţiile legii, de notificator de la

autoritatea competentă.

Autoritatea publică centrală de mediu emite autorizaţiile şi acordurile de import

privind activităţile cu organisme modificate genetic prevăzute la art. 39 alin. 2 lit. c). În

procesul decisional privind activităţile la care se referă art. 39 alin. 2 lit. b) şi c), autoritatea

publică centrală pentru protecţia mediului solicită avizele autorităţilor publice centrale pentru

agricultură, sănătate, siguranţa alimentelor, protecţia consumatorului, precum şi ale altor

60

Potrivit art. 15 din O.U.G. nr. 43/2007.

56

instituţii implicate, consultă Comisia pentru Securitate Biologică şi asigură informarea şi

participarea publicului. În procesul decisional privind activităţile prevăzute la art. 39 alin. 2

lit. a), autoritatea publică centrală de mediu aplică procedura stabilită prin legislaţia specifică

privind microorganismele modificate genetic.

Pentru obţinerea aprobării, notificatorul va prezenta: fie un exemplar din rezumatul

notificării (care a fost transmis Comisiei U.E. de autorităţile naţionale); fie un exemplar din

documentul Comisiei U.E., prin care se aprobă introducerea organismului modificat genetic

pe teritoriul statelor membre.

Notificatorul poate începe activitatea propusă numai după obţinerea aprobării scrise a

Comisiei. El va trebui să respecte condiţiile stabilite prin această aprobare.

C. Procedura autorizării

Emiterea autorizaţiei privind utilizarea organismelor modificate genetic în condiţii de

izolare se realizează în termen de 45 de zile, respectiv 90 de zile de la acceptarea notificării.

Valabilitatea autorizaţiei de utilizare încetează la expirarea termenului pentru care aceasta a

fost emisă. În termen de 30 de zile de la data încetării sau a expirării termenului de

valabilitate, utilizatorul trebuie să transmită autorităţii competente un raport care conţine

recomandări privind utilizarea, în condiţii de izolare specifice clasei de risc, pentru care

utilizatorul a fost autorizat, ca urmare a experienţei accumulate61

.

Autoritatea competentă este abilitată să dispună revizuirea, suspendarea şi/sau

anularea autorizaţiei, în condiţiile legii.

D. Informarea şi consultarea publicului

La art. 13 din Convenţia privind diversitatea biologică s-a convenit că părţile

contractante vor promova şi încuraja înţelegerea importanţei conservării diversităţii biologice,

ca şi propagarea sa prin mijloace de informare, inclusiv prin includerea unor astfel de subiecte

în programele educaţionale. De asemenea, se stabileşte că, în funcţie de necesităţi, vor

coopera cu alte state şi organizaţii internaţionale pentru conservarea şi utilizarea durabilă a

diversităţii biologice.

Procedura de autorizare a activităţilor de utilizare a microorganismelor modificate

genetic în condiţii de izolare este publică62

. Autoritatea competentă trebuie să aducă la

cunoştinţa publicului modalităţile prin care se pot obţine informaţii referitoare la utilizarea

organismelor modificate genetic etc.. În acest scop, în termen de 10 zile de la data acceptării

notificării, A.N.P.M. o publică pe pagina de internet.

Comentariile şi propunerile publicului se transmit, în termen de 30 de zile de la data

afişării notificării, Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, care organizează dezbateri

publice, cheltuielile legate de aceste dezbateri fiind suportate de notificator (adică de persoana

juridică care transmite notificarea către autoritatea competentă). În urma dezbaterii publice,

61

Potrivit art. 14 alin. 6 din O.U.G. nr. 44/2007. 62

Potrivit art. 20 din O.U.G. nr. 44/2007.

57

A.N.P.M. întocmeşte un raport, care se transmite autorităţilor implicate in procedura de

notificare.

În situaţiile în care informaţiile din notificare vin în contradicţie cu prevederile legale

se impune furnizarea unor elemente justificative.

Publicitatea nu exclude posibilitatea existenţei unor informaţii confidenţiale. În acest

scop, A.N.P.M. se consultă cu notificatorul şi decide care informaţii sunt confidenţiale. Nu

pot fi considerate confidenţiale următoarele informaţii: caracteristicile generale ale

microorganismului modificat genetic; denumirea şi sediul firmei; locaţia incintei şi scopul

utilizării; clasa utilizării în condiţii de izolare şi măsurile de biosecuritate; evaluarea riscului;

planul de urgenţă63

.

Informaţiile confidenţiale sunt accesibile doar autorităţilor implicate şi Comisiei

Europene şi autorităţilor competente ale statelor membre ale U.E..

Confidenţialitatea informaţiilor furnizate trebuie respectată de către autorităţile

implicate şi Comisia pentru securitate biologică chiar în situaţia când notificatorul îşi retrage

notificarea.

Informaţiile destinate publicului sunt următoarele:

1. o descriere, în termeni accesibili, a organismului modificat genetic care face

obiectul notificării;

2. natura şi scopul introducerii prevăzute sau utilizarea produselor comerciale propuse;

3. prezentarea cadrului în care se desfăşoară cercetarea/dezvoltarea;

4. avantajele potenţiale ale introducerii deliberate prevăzute;

5. evaluarea riscurilor potenţiale pentru sănătatea umană şi mediu, datorate

introducerii deliberate sau introducerii pe piaţă;

6. măsurile de limitare a riscurilor potenţiale, măsurile de control şi de monitorizare a

introducerii prevăzute.

Pentru o informare reală şi completă a publicului autoritatea competentă, în colaborare

cu Comisia pentru securitate biologică, elaborează ghiduri care se actualizează permanent şi

se publică pe pagina de internet a autorităţii competente.

3. Activităţi comerciale cu organisme modificate genetic

Este vorba despre activităţile care privesc transportul peste frontiere, comercializarea

şi utilizarea organismelor vii modificate genetic, care pot avea efecte negative asupra

conservării şi utilizării durabile a diversităţii biologice, luând în considerare riscurile asupra

sănătăţii umane.

Importul în România al unui organism modificat genetic destinat exclusiv utilizării în

condiţii de izolare este permis numai persoanelor juridice. Acest import este permis numai:

dacă persoana juridică a primit înaintea importului o autorizaţie emisă de autoritatea

competentă, pentru utilizarea în condiţii de izolare; dacă persoana juridică respectivă deţine o

copie a acordului de export din partea ţării exportatoare; importul respectiv trebuie să aibă loc

exclusiv pentru utilizare în condiţii de izolare, conform autorizaţiei.

63

Potrivit art. 21 alin. 3 din O.U.G. nr. 44/2007.

58

Documentaţia necesară pentru emiterea unui astfel de acord de import se depune la

autoritatea competentă, care este Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, instituţie

publică cu personalitate juridică, aflată în subordinea autorităţii publice centrale de mediu.

Persoana juridică care intenţionează să importe un microorganism modificat genetic

destinat exclusiv utilizării în condiţii de izolare este obligată să informeze autoritatea

competentă: cu minimum 15 zile înainte de efectuarea fiecărui import privind organismele

modificate genetic – grupele de risc 1şi 2, punctul de trecere a frontierei de stat pentru intrarea

pe teritoriul României; şi cu minimum 30 de zile înainte de efectuarea fiecărui import privind

astfel de microorganisme – grupele de risc 3 şi 4, punctul de trecere a frontierei de stat pentru

intrarea pe teritoriul României.

Un astfel de acord de import se emite: în maximum 15 zile de la data acceptării

dosarului de notificare pentru organismele modificate genetic – grupele de risc 1 şi 2, la care

se adaugă termenele pentru primirea informaţiilor suplimentare cerute de către A.N.P.M.;

respectiv în maximum 20 de zile de la data accesării dosarului de notificare pentru

microorganismele modificate genetic – grupele de risc 3 şi 4, tot cu adăugarea termenelor

pentru primirea aceloraşi informaţii suplimentare.

Un astfel de acord de import este valabil numai pentru importul în cauză. Acesta nu

poate fi transferat altei personae juridice.

În ce priveşte exportul din România în afara C.E. al unui microorganism modificat

genetic destinat exclusiv utilizării în condiţii de izolare se realizează cu respectarea

reglementărilor legale în vigoare.

59


Rezumat:

Noile tehnologii, mai ales cele ȋndreptate spre exploatarea intensivă a resurselor

natuale ale Pământului, pe lângă efectele pozitive au generat şi efecte distrugătoare

asupra mediului cum sunt: reducerea stratului de ozon, distrugerea florei şi faunei,

căderea ploilor acide, deşertificarea, poluarea atmosferei, râurilor şi lacurilor.

Împotriva acestor efecte au fost adoptate numeroase convenţii internaţionale, au

avut loc conferinţe la nivel de şef de stat şi de guvern, cum a fost Conferinţa asupra

mediului de la Rio de Janeiro din 1992. Deşi s-au realizat unele progrese, angajamentele

asumate şi măsurile luate au dus numai la unele soluţii parţiale, iar problemele rămân şi

efectele nocive se extind.

În principal, din perspectiva dreptului mediului şi a dezvoltării durabile a apărut şi

dezvoltat noţiunea unor drepturi inter-generaţii pe care o generaţie le datorează celor care

ȋi succed, recunoaşterea unui asemenea concept este menită să ducă la reducerea daunelor

cauzate viitoarelor generaţii prin orientarea exclusivă a celor actuale spre satisfacerea

nevoilor lor cu ignorarea intereselor generaţiilor viitoare.

Din această perspectivă trebuie privită problema utilizării biotehnologiilor şi a

eliminării efectelor lor negative. Soluţia o reprezintă reglementări internaţionale cât mai

complete, general acceptate şi mecanisme stricte de control şi verificare, de natură să

asigure punerea lor ȋn aplicare universală şi cooperare internaţională eficientă privind

aspectele conservării şi protecţiei mediului şi orientarea cercetării ştiinţifice spre

producerea de tehnologii curate.

Pe lângă tehnicile juridice tradiţionale protecţia biodiversităţii şi a controlului

modificărilor genetice, dreptul a intervenit cu tehnici de reglementare de natură

preventivă menite să păstreze, ȋn limite naturale fondul genetic al biodiversităţii. Aceste

tehnici formează conceptul de biosecuritate care a fost instituţionalizat şi supus regimului

autorizaţional.

60


1. Care este termenul pentru emiterea autorizaţiei privind utilizarea organismelor

modificate genetic în condiţii de izolareȘ a) 45 de zile: b) 2 luni;

c) 90 de zile d) 90 de zile de la acceptarea notificării.

2. Importul în România al unui organism modificat genetic destinat exclusiv utilizării în

condiţii de izolare este permis: a) persoane juridice autorizate;

b) persoane fizice autorizate;

c) societăţilor comerciale de profil.

3. Care sunt obligaţiile persoanei juridice care intenţionează să importe un

microorganism modificat genetic care se utilizează în condiţii de izolare: a) să informeze autoritatea competentă;

b) sa ȋndeplinească formalităţile pentru obţinerea autorizaţiei de import; c) să depună prospectul organsmului modificat genetic solicitat la import.

Răspunsuri: 1. – a), d); 2. – a); 3. – a), b).

Bibliografie:

1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul VI, Regimul

organismelor modificate genetic, obţinute prin tehnicile biotehnologiei moderne, Editura

C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 423-429.

2. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Capitolul V. Regimul juridic al

organismelor modificate genetic , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p. 152-163.

61

TEMA IV.

PROTECŢIA JURIDICĂ A ARIILOR ŞI ECOSISTEMELOR NATURALE

PROTEJATE

Competenţe:

- acordare de consultanţă pentru activităţile antropice fezabile ȋn ariile

protejate;

- acordare de consultanţă pentru activităţile antropice fezabile ȋn

ecosistemele naturale;

- consultanţă managerială pentru activităţile ȋn ariile protejate;

- consultanţă managerială pentru activităţile ȋn ecosistemele naturale.

Cuprins:

1. Sistemul naţional al ariilor naturale protejate

2. Protecţia durabilă a ecosistemului deltaic

3. Protecţia resurselor biologice ȋn mediul marin

Rezumat



Obiectivele temei:

- cunoaşterea ariilor protejate;

- cunoaşterea ecosistemelor naturale de importanţă internaţională situate

pe teritoriul României;

- sistemul conservării şi gestionării durabile ȋn ariile protejate;

- managementul ecosistemelor naturale.

62

1. Sistemul naţional al ariilor naturale protejate

Domeniul ariilor naturale protejate este reglementat prin Ordonanţa de Urgenţă nr.

57/2007 alături de domeniul conservării habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice,

considerându-se că ariile protejate fac parte din patrimoniul natural, obiectiv de interes public

major şi componentă fundamentală a strategiei naţionale pentru dezvoltare durabilă. Astfel, în

art. 1, lit. d-f, al ordonanţei se precizează că prin lege se stabilesc: categoriile de arii protejate;

constituirea, organizarea şi dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate, a regimului juridic al

acestora, precum şi regimul de administrare a ariilor naturale protejate şi procedurile de

instituire a regimului de protecţie pentru alte arii naturale şi bunuri ale patrimoniului natural.

Pentru a evita orice confuzie în ceea ce priveşte alte entităţi aparţinând patrimoniului

natural în art. 3 al ordonanţei se precizează că: „Nu fac obiectul reglementărilor ordonanţei

următoarele zone:

a) parcurile şi grădinile publice sau private de agrement, cu excepţia cazurilor în care

acestea au elemente şi bunuri cu valoare de patrimoniu natural;

b) rezervaţiile semincere agricole şi silvice cu scop productiv, rezervaţiile de resurse

genetice vegetale şi animale terestre şi acvatice destinate reproducerii unor specii vegetale şi

animale în scopuri economice, rezervaţiile destinate unor scopuri ştiinţifice sectoriale

existente pe terenurile unor instituţii publice sau private de cercetare şi producţie, precum şi

altele asemenea, organizate şi gestionate de proprietarii sau administratorii lor legali, cu

excepţia cazurilor în care acestea au elemente cu valoare de patrimoniu natural;

c) grădinile botanice, parcurile dendrologice, grădinile zoologice, acvariile, terariile,

cu excepţia cazurilor în care acestea deţin specii de plante şi animale sălbatice aflate sub

regim special de protecţie şi conservare ca bunuri ale patrimoniului natural;

d) zonele de protecţie specială – sanitară, hidrologică, hidrogeologică şi altele

asemenea – cu perimetre delimitate şi gestionate ca zone de protecţie specială pentru diverse

obiective, potrivit unor reglementări speciale, cu excepţia cazurilor în care pe aceste terenuri

există bunuri ale patrimoniului natural.”

Potrivit art. 5 din ordonanţă categoriile de arii naturale protejate sunt:

a) ariile de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale

naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale;

b) ariile de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal,

geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei;

c) ariile de interes comunitar sau situri „Natura 2000“: situri de importanţă

comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică;

d) ariile de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat al

unităţilor administrativ-teritoriale, după caz.

Instituirea regimului de arie naturală protejată este prioritară în raport cu orice alte

obiective, cu excepţia celor care privesc:

a) asigurarea securităţii naţionale;

b) asigurarea securităţii, sănătăţii oamenilor şi animalelor;

c) prevenirea unor catastrofe naturale.

Instituirea regimului de arie naturală protejată se face:

63

a) prin lege, pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal şi pentru

rezervaţiile biosferei;

b) prin hotărâre a Guvernului, pentru parcuri naţionale, parcuri naturale, geoparcuri,

zone umede de importanţă internaţională, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială

avifaunistică, rezervaţii ştiinţifice, monumente ale naturii, rezervaţii naturale;

c) prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului,

pentru propunerile de situri de importanţă comunitară, cu avizul Academiei Române, al

autorităţii publice centrale cu competenţe în domeniul administraţiei publice, al autorităţii

publice centrale în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale şi al autorităţii publice centrale în

domeniul transporturilor, al autorităţii publice în domeniul amenajării teritoriului şi al

autorităţii publice în domeniul turismului;

d) prin hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale, pentru arii naturale protejate, de

interes judeţean sau local.

Propunerile pentru instituirea regimului de arie naturală protejată se pot face din

iniţiativa oricărei persoane fizice sau juridice şi se înaintează Ministerului Mediului69

, în

vederea avizării acestora.

Pentru instituirea ariilor naturale protejate, indiferent de categoria acestora, este

necesară următoarea documentaţie:

a) studiul de fundamentare ştiinţifică;

b) documentaţia cadastrală cu limitele ariei naturale protejate, cu evidenţierea

categoriilor de folosinţă a terenurilor;

c) avizul Academiei Române.

Normativul de conţinut al documentaţiei necesare în vederea instituirii regimului de

arie naturală protejată de interes naţional se stabileşte de către autoritatea publică centrală

pentru protecţia mediului şi se aprobă prin ordin al conducătorului acesteia, în termen de 90

de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

Pentru propunerile de situri de importanţă comunitară şi pentru ariile de protecţie

specială avifaunistică se completează Formularul Standard Natura 2000 stabilit de Comisia

Europeană prin Decizia 97/266/CE şi adoptat prin Ordinul ministrului mediului şi gospodăririi

apelor nr. 207/2006 privind aprobarea conţinutului Formularului Standard Natura 2000 şi a

manualului de completare al acestuia.

Până la finalizarea procedurii de instituire a regimului de protecţie a ariilor naturale

protejate, deţinătorii bunurilor cu valoare de patrimoniu natural, indiferent de destinaţia

terenurilor, vor aplica şi vor respecta măsurile de protecţie, conservare şi utilizare stabilite cu

caracter provizoriu de autorităţile competente pentru protecţia mediului, în condiţiile prezentei

ordonanţe de urgenţă.

Rezervaţiile ştiinţifice, parcurile naţionale, monumentele naturii, rezervaţiile naturale

şi parcurile naturale, ariile speciale de protecţie avifaunistică, precum şi celelalte bunuri ale

patrimoniului natural, îşi păstrează acelaşi regim juridic avut anterior noii reglementări.

Ariile naturale protejate şi coridoarele ecologice vor fi evidenţiate în mod

obligatoriu de către Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară în planurile

69

A se vedea Legea 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea

cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri, art. 57 lit. p): se înlocuieşte sintagma „Agenţia Naţională

pentru Arii Naturale Protejate” cu „Ministerul Mediului”.

64

naţionale, zonale şi locale de amenajare a teritoriului şi de urbanism, în planurile

cadastrale şi în cărţile funciare.

Ansamblul ariilor naturale protejate, constituie reţeaua naţională de arii naturale

protejate. Administrarea rezervaţiilor biosferei, a parcurilor naţionale, a parcurilor

naturale şi, după caz, a geoparcurilor, a siturilor de importanţă comunitară, a ariilor

speciale de conservare şi a ariilor de protecţie specială avifaunistică se realizează de

către structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică.

Planurile de management şi regulamentele rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale

şi naturale se elaborează de către administratorii acestora, se avizează de către consiliile

ştiinţifice, consiliile consultative de administrare şi de Ministerul Mediului şi se aprobă prin

hotărâre a Guvernului.

Măsurile prevăzute în planurile de management al ariilor naturale protejate se

elaborează astfel încât să ţină cont de exigenţele economice, sociale şi culturale, precum şi de

particularităţile regionale şi locale ale zonei, prioritate având însă obiectivele care au dus la

constituirea ariei naturale protejate.

În cadrul ariilor protejate, se instituie zone de protecţie. Astfel, în art. 22 al ordonanţei

se menţionează: zonarea internă a ariilor naturale protejate de interes naţional se face prin

planul de management, prin definirea şi delimitarea, după caz, a: zonelor cu protecţie strictă,

zonelor de protecţie integrală, zonelor-tampon, zonelor de dezvoltare durabilă a activităţilor

umane.

Zonele cu protecţie strictă sunt zonele din ariile naturale protejate, de mare importanţă

ştiinţifică, ce cuprind zone sălbatice în care nu au existat intervenţii antropice sau nivelul

acestora a fost foarte redus.

În zonele cu protecţie strictă se interzice desfăşurarea oricăror activităţi umane, cu

excepţia activităţilor de cercetare, educaţie şi ecoturism, cu limitările descrise în planurile de

management.

Zonele de protecţie integrală cuprind cele mai valoroase bunuri ale patrimoniului

natural din interiorul ariilor naturale protejate.

În zonele de protecţie integrală sunt interzise:

a) orice forme de exploatare sau utilizare a resurselor naturale, precum şi orice forme

de folosire a terenurilor, incompatibile cu scopul de protecţie şi/sau de conservare;

b) activităţile de construcţii-investiţii, cu excepţia celor destinate administrării ariei

naturale protejate şi/sau activităţilor de cercetare ştiinţifică ori a celor destinate asigurării

siguranţei naţionale sau prevenirii unor calamităţi naturale.

Prin excepţie de la cele două activităţi menţionate mai sus în zonele de protecţie

integrală, în afara perimetrelor rezervaţiilor ştiinţifice cu regim strict de protecţie, se pot

desfăşura activităţi cu caracter ştiinţific, de reconstrucţie ecologică şi combatere a

dăunătorilor.

Zonele-tampon, în parcurile naţionale denumite zone de conservare durabilă şi în

parcurile naturale denumite zone de management durabil, nu se includ în zonele cu protecţie

integrală, strictă sau de dezvoltare durabilă a activităţilor umane şi care fac trecerea între

zonele cu protecţie integrală şi cele de dezvoltare durabilă.

În zonele de conservare durabilă se pot desfăşura următoarele activităţi:

a) ştiinţifice şi educative;

65

b) activităţi de ecoturism care nu necesită realizarea de construcţii-investiţii;

c) utilizarea raţională a pajiştilor pentru cosit şi/sau păşunat pe suprafeţele, în

perioadele şi cu speciile şi efectivele avizate de administraţia parcului natural, astfel încât să

nu fie afectate habitatele naturale şi speciile de floră şi faună prezente;

d) localizarea şi stingerea operativă a incendiilor;

e) intervenţiile pentru menţinerea habitatelor în vederea protejării anumitor specii,

grupuri de specii sau comunităţi biotice care constituie obiectul protecţiei, cu aprobarea

autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, a planului de acţiune provizoriu, elaborat

în acest scop de consiliul ştiinţific al parcului şi valabil până la intrarea în vigoare a planului

de management;

f) intervenţiile în scopul reconstrucţiei ecologice a ecosistemelor naturale şi al

reabilitării unor ecosisteme necorespunzătoare sau degradate, la propunerea consiliului

ştiinţific al ariei naturale protejate, cu aprobarea autorităţii publice centrale pentru protecţia

mediului;

g) acţiunile de înlăturare a efectelor unor calamităţi, cu acordul administraţiei ariei

naturale protejate, emis în baza aprobării autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.

În cazul în care calamităţile afectează suprafeţe de pădure, acţiunile de înlăturare a efectelor

acestora se fac cu acordul administraţiei ariei naturale protejate, emis în baza aprobării

autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură;

h) activităţile de protecţie a pădurilor, acţiunile de prevenire a înmulţirii în masă a

dăunătorilor forestieri, care necesită evacuarea materialului lemnos din pădure în cantităţi care

depăşesc prevederile amenajamentelor, se fac cu acordul administraţiei ariei naturale

protejate, emis în baza aprobării autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură;

i) activităţi tradiţionale de utilizare a unor resurse regenerabile, în limita capacităţii

productive şi de suport a ecosistemelor, prin tehnologii cu impact redus, precum recoltarea de

fructe de pădure, de ciuperci şi de plante medicinale, cu respectarea normativelor în vigoare.

Acestea se pot desfăşura numai de către persoanele fizice sau juridice care

deţin/administrează terenuri în interiorul parcului sau de comunităţile locale, cu acordul

administraţiei ariei naturale protejate;

j) lucrări de îngrijire şi conducere a arboretelor, lucrări speciale de conservare cu

accent pe promovarea regenerării naturale şi fără extragerea lemnului mort, cu excepţia

cazurilor în care se manifestă atacuri de dăunători ai pădurii ce se pot extinde pe suprafeţe

întinse, în primul rând de parcele întregi limitrofe zonelor cu protecţie strictă sau integrală, in

restul zonei-tampon fiind permisă aplicarea de tratamente silvice care promovează

regenerarea pe cale naturală a arboretelor: tratamentul tăierilor de transformare spre

grădinărit, tratamentul tăierilor grădinărite şi cvasigrădinărite, tratamentul tăierilor progresive

clasice sau în margine de masiv cu perioada de regenerare de minimum 10 ani. Tratamentele

silvice se vor aplica cu restricţii impuse de planurile de management al parcurilor şi de

ghidurile de gospodărire a pădurilor în arii protejate.

În zonele de management durabil se pot desfăşura următoarele activităţi:

a) ştiinţifice şi educative;

b) activităţi de ecoturism care nu necesită realizarea de construcţii-investiţii;

c) utilizarea raţională a pajiştilor pentru cosit şi/sau păşunat numai cu animale

domestice, de către proprietarii care deţin păşuni sau care deţin dreptul de utilizare a acestora

66

în orice formă recunoscută prin legislaţia naţională în vigoare, pe suprafeţele, în perioadele şi

cu speciile şi efectivele avizate de administraţia parcului, astfel încât să nu fie afectate

habitatele naturale şi speciile de floră şi faună prezente;

d) localizarea şi stingerea operativă a incendiilor;

e) intervenţiile pentru menţinerea habitatelor în vederea protejării anumitor specii,

grupuri de specii sau comunităţi biotice care constituie obiectul protecţiei, cu aprobarea

planului de acţiune provizoriu de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului,

plan elaborat în acest scop de consiliul ştiinţific al parcului şi valabil până la intrarea în

vigoare a planului de management;

f) intervenţiile în scopul reconstrucţiei ecologice a ecosistemelor naturale şi al

reabilitării unor ecosisteme necorespunzătoare sau degradate, la propunerea consiliului

ştiinţific al ariei naturale protejate, cu aprobarea autorităţii publice centrale pentru protecţia

mediului;

g) acţiunile de înlăturare a efectelor unor calamităţi, cu acordul administraţiei ariei

naturale protejate, emis în baza aprobării autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.

În cazul în care calamităţile afectează suprafeţe de pădure, acţiunile de înlăturare a efectelor

acestora se fac cu acordul administraţiei ariei naturale protejate, emis în baza aprobării

autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură;

h) activităţile de protecţie a pădurilor, acţiunile de prevenire a înmulţirii în masă a

dăunătorilor forestieri, care necesită evacuarea materialului lemnos din pădure în cantităţi care

depăşesc prevederile amenajamentelor, se fac cu acordul administraţiei ariei naturale

protejate, emis în baza aprobării autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură;

i) activităţi tradiţionale de utilizare a unor resurse regenerabile, în limita capacităţii

productive şi de suport a ecosistemelor, prin tehnologii cu impact redus, precum recoltarea de

fructe de pădure, de ciuperci şi de plante medicinale, cu respectarea normativelor în vigoare.

Acestea se pot desfăşura numai de persoanele fizice şi juridice care deţin/administrează

terenuri în interiorul parcului sau de comunităţile locale, cu aprobarea administraţiei ariei

naturale protejate;

j) activităţi tradiţionale de cultivare a terenurilor agricole şi de creştere a animalelor,

precum şi alte activităţi tradiţionale efectuate de comunităţile locale;

k) lucrări de îngrijire şi conducere a arboretelor şi lucrări de conservare;

l) aplicarea de tratamente silvice care promovează regenerarea pe cale naturală a

arboretelor: tratamentul tăierilor de transformare spre grădinarit, tratamentul tăierilor

grădinărite şi cvasigrădinărite, tratamentul tăierilor progresive clasice sau în margine de

masiv, tratamentul tăierilor succesive clasice sau în margine de masiv, tratamentul tăierilor în

crâng, în salcâmete şi în zăvoaie de plop şi salcie. În cazul arboretelor de plop euramerican se

poate aplica şi tratamentul tăierilor rase în parchete mici, iar în arboretele de molid, tăieri rase

pe parcelele de maximum 1 ha;

m) activităţi de vânătoare;

n) activităţi de pescuit sportiv.

Zone de dezvoltare durabilă a activităţilor umane sunt zonele în care se permit

activităţi de investiţii/dezvoltare, cu prioritate cele de interes turistic, dar cu respectarea

principiului de utilizare durabilă a resurselor naturale şi de prevenire a oricăror efecte negative

semnificative asupra biodiversităţii.

67

În zonele de dezvoltare durabilă se pot desfăşura următoarele activităţi, cu respectarea

prevederilor din planurile de management:

a) activităţi de vânătoare, în zonele de dezvoltare durabilă din parcurile naturale;

b) activităţi tradiţionale de cultivare a terenurilor agricole şi de creştere a animalelor;

c) activităţi de pescuit sportiv, industrial şi piscicultură;

d) activităţi de exploatare a resurselor minerale neregenerabile, dacă această

posibilitate este prevăzută în planul de management al parcului şi dacă reprezintă o activitate

tradiţională;

e) lucrări de îngrijire şi conducere a arboretelor şi lucrări de conservare;

f) aplicarea de tratamente silvice care promovează regenerarea pe cale naturală a

arboretelor: tratamentul tăierilor de transformare spre grădinărit, tratamentul tăierilor

grădinărite şi cvasigrădinărite, tratamentul tăierilor progresive clasice sau în margine de

masiv, tratamentul tăierilor succesive clasice ori în margine de masiv, tratamentul tăierilor în

crâng în salcâmete şi zăvoaie de plop şi salcie. În zonele de dezvoltare durabilă din parcurile

naţionale se pot aplica tratamentul tăierilor rase în arboretele de molid pe suprafeţe de

maximum 1 ha, precum şi tratamentul tăierilor rase în parchete mici în arboretele de plop

euramerican. În zonele de dezvoltare durabilă din parcurile naturale se poate aplica şi

tratamentul tăierilor rase în parchete mici în arboretele de molid pe suprafeţe de maximum 1

ha şi plop euramerican;

g) activităţi specifice modului de producţie ecologic de cultivare a terenului agricol şi

creşterea animalelor, în conformitate cu legislaţia specifică din sistemul de agricultură

ecologică;

h) alte activităţi tradiţionale efectuate de comunităţile locale.

În rezervaţiile ştiinţifice sunt interzise orice activităţi umane, cu excepţia activităţilor

de cercetare, educaţie şi de ecoturism, cu limitările descrise în planurile de management, cu

acordul Academiei Române şi al administratorului.

În rezervaţiile naturale nu sunt permise activităţi de utilizare a resurselor naturale. Prin

excepţie, sunt permise numai acele intervenţii care au drept scopuri protejarea şi promovarea

obiectivului pentru care au fost constituite şi unele activităţi de valorificare durabilă a

anumitor resurse naturale.

Tema de lucru nr. 1

1. Descrieţi sistemul de zonare al ariilor protejate?

_______________________________________________________________________

68

2. Protecţia durabilă a ecosistemului deltaic

Unul din cele mai importante ecosisteme acvatice din Europa este reprezentat de

Rezervaţia Biosfera „Delta Dunării”, caracterizată ca zonă umedă în lumina concepţiei

Convenţiei asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, în special ca habitat al

păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar la 2 februarie 1971, sub egida UNESCO, şi amendată

prin Protocolul de la Paris din 3 decembrie 198270

.

În realizarea angajamentelor internaţionale şi pentru instituirea unui regim adecvat de

protecţie şi conservare a Deltei Dunării a fost elaborată şi adoptată Legea nr. 82/1993 privind

constituirea Rezervaţiei Biosfera Delta Dunării.71

Pentru aplicarea regimului general de protecţie şi conservare a Rezervaţiei Biosferei

Deltei Dunării şi administrarea domeniului natural din domeniul public de interes naţional,

prin lege a fost înfiinţată Administraţia Rezervaţiei, ca instituţie publică cu personalitate

juridică, cu sediul în municipiul Tulcea, în subordinea Autorităţii Centrale de Mediu72

.

În spiritul conservării condiţiilor naturale şi pornindu-se de la caracterul de unicat al

Deltei Dunării s-au accentuat preocupările privind protejarea mediului, utilizarea raţională a

resurselor şi păstrarea echilibrului mediului deltaic.

Cercetările ştiintifice au pus în evidenţă două relaţii fundamentale din punct de vedere

ecologic, relaţii care afectează un areal ce depăşeşte cu mult limitele geografice proprii, şi

anume:

a) relaţia între fauna piscicolă din Lunca Dunării şi cea din zonalitorală a Mării Negre;

b) poziţia-cheie a Deltei în viaţa avifaunei migratoare din Europa, întrucât delta se află

la încrucişarea principalelor trasee de migrare a păsărilor.

În cadrul continentului european, Delta Dunării îşi păstrează în mare măsură biotopul

natural, având astfel o însemnătate excepţională sub raport ornitologic şi al factorilor

morfologici şi climatici, care au făcut din ea o imensă rezervaţie, cu multe specii animale şi

vegetale rare.

Existenţa Deltei ca mediu natural inedit, ca zonă turistică de mare atracţie este în

dependenţă cu menţinerea în cadrul său a unui echilibru natural între toţi factorii ce-l compun,

echilibru ce se va menţine doar printr-o protejare judicioasă a tuturor acestor factori.

Intervenţia antropică excesivă asupra unuia sau altuia dintre ei poate duce la schimbări

structurale importante, ireversibile, cu urmări directe pentru floră şi faună, pentru păsările

migratoare aflate în sistemul căilor de pasaj, în care acest ţinut este integrat de mii de ani.

70

Lege nr. 5 din 25/01/1991, Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 18 din 26/01/1991, pentru aderarea

României la Convenţia asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, în special ca habitat al păsărilor

acvatice. 71

Legea a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea a II, nr.283, din 7 decembrie 1993, modificată

şi completată prin Legea nr.69 /1996 şi Legea nr.454/2001. 72

Anterior, prin Hotărârea Guvernului nr.983/1990 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului,

pentru coordonarea şi controlul întregii activităţi ştiinţifice, de turism şi agrement în Deltă, a fost creată

Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării“, instituţie cu personalitate juridică în subordinea

Ministerului Mediului. Ulterior, toate hotărârile guvernamentale privind organizarea şi funcţionarea ministerului

de resort au prevăzut Administraţia Rezervaţiei, cu regim de serviciu public descentralizat al ministerului în

unităţile administrativ-teritoriale. Atribuţiile concrete, organizarea şi funcţionarea Administraţiei au fost stabilite

prin Statutul propriu, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.248/1994, intrat în vigoare la 4 iulie 1994, act care a

stabilit şi competenţa Consiliului Ştiinţific şi Colegiul Executiv.

69

În scopul menţinerii cadrului natural al Deltei Dunării s-a stabilit, prin mai multe acte

normative, ca întreaga activitate de cercetare şi exploatare economică a acesteia să se facă

prin respectarea cu stricteţe a echilibrului său ecologic.

Două funcţii vor îndeplini acest obiectiv: funcţia de administrare a patrimoniului

natural din domeniul public de interes naţional al Rezervaţiei şi funcţia de refacere şi protecţie

a unităţilor fizico-geografice ale acesteia.

Competenţele pentru cele două funcţii sunt atribuite Administraţiei Rezervaţiei

Biosfera „Delta Dunării” prin Legea nr.82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosfera

„Delta Dunării”73

.

A. Funcţia de conservare, refacere şi protecţie a ecosistemului deltaic

Legea stabileşte unele atribuţii de evaluare ecologică, respectiv a stării ecologice a

patrimoniului, resurselor naturale şi a nivelului de valorificare a acestora, în acord cu

potenţialul lor de regenerare şi cu capacitatea de suport a ecosistemelor. Acestea sunt

completate cu funcţiile de promovare a activităţii de cercetare şi cooperare ştiinţifică

internaţională, organizarea de acţiuni de informare, educaţie şi propagandă ecologică şi de

considerare şi cooperare la nivel intern şi internaţional şi în domeniu.

Atribuţiile propriu-zise de protecţie se exprimă în asigurarea măsurilor necesare

conservării şi protecţiei genofondului şi biodiversităţii, stabilirea măsurilor de reconstrucţie

ecologică a ecosistemelor deltaice. Acestea se completează cu cele de sprijin şi protejare a

activităţilor economice tradiţionale ale populaţiei locale. În această privinţă dreptul poate

interveni atât în apărarea proprietăţii, în dimensiunea sa de patrimoniu natural, faţă de

eventualele agresivităţi din afară, prin punerea la dispoziţia proprietarului a unei serii de

proceduri şi acţiuni de reparare a eventualelor pagube, cât şi prin impunerea unor servituţi

publice locale, privind măsuri generale de protecţie a mediului.

Măsurile stabilite de lege ca servituţi ale dreptului de proprietate reprezintă, în prezent,

principala cale juridică de promovare a obiectivelor de protecţie şi conservare a mediului

natural.

Legea stabileşte obligaţia generală a persoanelor fizice sau juridice care deţin cu titlu

de proprietate terenuri pe teritoriul Rezervaţiei de a le gospodări prin mijloace ecologice

admise, tradiţionale sau recomandate de autorităţile ştiinţifice.

Art.8 recunoaşte şi garantează dreptul populaţiei locale de a păstra obiceiurile

specifice locale şi activităţile economice tradiţionale.

Această situaţie ridică problema deosebit de importantă a compensaţiilor ce trebuie

acordate proprietarilor pentru lipsa lor de câştig ca urmare a respectării măsurilor de protecţie

ecologică.

Din acest punct de vedere, legea oferă soluţii parţiale. Astfel, prin art.6 lit.g se

stabileşte ca atribuţie a Administraţiei Rezervaţiei sprijinirea activităţilor economice

tradiţionale ale populaţiei locale, altfel existând riscul inoperativităţii acestor prevederi legale,

datorită caracterului lor prea general.

73

Modificată prin Legea nr.69/1996; O.U.G. nr.112/2000; O.U.G. nr.295/2000; L. nr.454/2001 de aprobare a

OUG nr.112/2000; H.G. nr.341/2002; L. nr.113/2005.

70

S-ar putea, de asemenea, identifica şi consacra şi alte forme financiar-fiscale de

stimulare a proprietarilor, în sensul respectării şi promovării măsurilor de protecţie ecologică

(degrevări fiscale, credite avantajoase).

B. Zonele de protecţie

În Rezervaţiei Biosfera „Delta Dunării” sunt stabilite zone de protecţie, fiecare având

un regim juridic special.

În operaţiunea de zonare s-a plecat de la definiţia legală a Rezervaţiei Biosfera „Delta

Dunării”, prin care se înţelege zona geografică cu suprafeţele de uscat şi ape, inclusiv

terenuri aflate permanent sub ape, în care există elemente şi formaţiuni fizico-geografice,

specii de plante şi animale care îi conferă o importanţă biogeografică, ecologică şi estetică

deosebită, cu valoare de patrimoniu natural, naţional şi universal, fiind supusă unui regim

special de administrare, în scopul protecţiei şi conservării acesteia prin dezvoltarea

aşezărilor umane şi organizarea activităţilor economice în corelare cu capacitatea de suport

al mediului deltaic şi al resurselor sale naturale.

Zona Deltei Dunării constituie un sistem unic în Europa, de o valoare ecologică

inestimabilă, având o varietate de specii de plante, peşti, păsări din care majoritatea

migratoare - aproape toate monumente ale naturii - animale, o biodiversitate care nu se mai

întâlneşte în altă parte.

Protecţia şi conservarea teritoriului Rezervaţiei se fac în mod diferenţiat, în funcţie de

elementele naturale supuse ocrotirii.

Zonele cu regim de protecţie integrală sunt protejate în mod obligatoriu de zonele

tampon şi cuprind formaţiuni fizice şi biologice sau grupuri de asemenea formaţiuni care au o

valoare universală excepţională din punct de vedere ştiinţific sau estetic; habitatele speciilor

de animale şi vegetale ameninţate, care au o valoare universală excepţională din punct de

vedere ştiinţific sau al conservării lor; situri naturale care au o valoare excepţională din punct

de vedere ştiinţific şi istoric, al conservării sau al frumuseţii lor.

Aceste zone se stabilesc prin Hotărâre a Guvernului, la propunerea Consiliului

Ştiinţific al Rezervaţiei, cu avizul Academiei Române şi al Ministerului Mediului. În cadrul

acestor zone se pot desfăşura activităţi umane care au ca obiective cercetarea evoluţiei,

menţinerea şi conservarea calităţilor acesteia, monitorizarea principalilor parametri ce îi

definesc starea de evoluţie, cercetarea biologiei zonei, realizarea acţiunilor de pază şi control

asupra zonei de către personalul Gărzii de Mediu al Administraţiei Rezervaţiei Biosfera

„Delta Dunării”.

Zonele cu regim de protecţie integrală sunt protejate, în mod obligatoriu, de zonele

tampon.

Zonele tampon cuprind suprafeţe de teren sau ape ce înconjoară zonele cu regim de

protecţie integrală. Ele au caracteristici biologice apropiate cu cele ale zonei pe care o

înconjoară, îndeplinind funcţia de limitare a impactului activităţilor umane asupra zonei cu

regim de protecţie integrală.

Declararea unei suprafeţe ca zonă tampon se face prin actul de declarare a zonei cu

regim de protecţie integrală.

71

Pe teritoriul zonelor tampon se pot desfăşura, pe baza autorizaţiilor emise de

Administraţia Rezervaţiei, următoarele activităţi: valorificarea resurselor vegetale prin

folosirea de tehnologii nepoluante, practicarea pescuitului industrial cu mijloace şi tehnologii

tradiţionale, păşunatul animalelor, practicarea turismului ecologic, realizarea de activităţi de

cercetare ştiinţifică a fenomenelor deltaice, realizarea de filme.

Zonele economice cuprind teritoriul rămas din Rezervaţie după delimitarea zonelor cu

regim de protecţie integrală şi a zonelor tampon aferente acestora.

În cadrul lor se desfăşoară activităţi economice şi sociale, în concordanţă cu normele

de protecţie şi conservare a valorilor patrimoniului natural al Rezervaţiei.

Ele cuprind terenuri aflate în domeniul public sau privat, în cadrul cărora se pot

desfăşura, pe baza autorizaţiei date de Administraţia Rezervaţiei, toate genurile de activităţi

economice şi sociale.

Statutul Rezervaţiei prevede că populaţia locală poate desfăşura unele activităţi de

valorificare a resurselor naturale regenerabile prin activităţi tradiţionale, nepoluante, ca

recoltarea normală a stufului, papurei şi fânului sau a altor produse vegetale, cultivarea sau

păşunatul unor suprafeţe ieşite temporar de sub ape, extragerea de agregate minerale,

transportul pe apă cu ambarcaţiuni de până la 45 C. P..

Pentru recoltarea unei cantităţi totale de două tone de stuf şi papură de familie, pe an,

de către populaţia care locuieşte în perimetrul Rezervaţiei, nu se percep taxe. De asemenea, nu

se percep taxe pentru pescuitul cu mijloace tradiţionale a unei cantităţi destinată consumului

propriu în perioadele şi din speciile admise.

3. Protecţia resurselor biologice ȋn mediul marin

O parte însemnată a resurselor naturale este cuprinsă în mediul marin. Exploatarea

resurselor mediului marin este reglementată de Convenţia de la Montego Bay din 1982 asupra

Dreptului Mării.

În exploatarea resurselor biologice ale mediului marin, drepturile şi obligaţiile statelor

sunt stabilite pe două niveluri: dreptul statelor în zona economică exclusivă (ZEE) şi marea

liberă.

Potrivit art.89 al Convenţiei de la Montego Bay „nici un stat nu poate pretinde, în mod

legitim, să supună o parte oarecare a mării libere suveranităţii sale”.

Art.86 din Convenţie vorbeşte de libertăţi ale statelor în marea liberă, nu de drepturi,

ceea ce este semnificativ pentru caracterul deschis al tuturor statelor la marea liberă.

Între libertăţile menţionate în art.87 din Convenţie este prevăzută şi libertatea

pescuitului.

Protecţia ecosistemelor marine se realizează prin contribuţia tuturor statelor semnatare

ale Convenţiei de la Montego-Bay, indiferent de poziţionarea geografică a acestora, un rol

important revenind ȋnsă statelor riverane. Cu privire la protecţia Mării Negre, aceasta este

reglementată prin Legea nr. 17/1990.

72

A.Obligaţiile statelor riverane privind conservarea resurselor biologice

Statul riveran stabileşte volumul autorizat al capturilor în ce priveşte resursele

biologice în zona sa economică exclusivă. Statul riveran şi, după caz, organizaţiile

internaţionale competente, subregionale, regionale sau mondiale vor coopera în acest scop.

Statele riverane determină speciile al căror pescuit este autorizat şi stabileşte cote, fie

pentru stocurile sau grupurile de stocuri deosebite sau pentru capturile făcute de fiecare

navă, pentru o anumită perioadă de timp, fie pentru capturile cetăţenilor unui stat în timpul

unei perioade date.

Statele riverane reglementează campaniile, zonele de pescuit, tipul, mărimea şi

numărul instrumentelor, precum şi tipul, mărimea şi numărul navelor de pescuit, care pot fi

utilizate, stabileşte vârsta şi mărimea peştilor şi a altor specii care se găsesc în marea sa

teritorială; cere de la navele de pescuit statisticile care se referă la capturi şi la efortul de

pescuit, precum şi comunicarea poziţiei navelor.

Statele riverane plasează observatori sau stagiari la bordul navelor respective; obligă la

descărcarea tuturor capturilor sau a unei părţi din capturile acestor vase în porturile statului

riveran; stabileşte modalităţile şi condiţiile aplicabile întreprinderilor mixte sau alte asemenea

aranjamente de cooperare; stabileşte condiţiile cerute în materie de formare a personalului şi

transferul de tehnici în domeniul pescuitului, inclusiv întărirea capacităţii de cercetare în

domeniul pescuitului pentru statul riveran; stabileşte măsuri de executare.

Statele riverane vor modifica în mod corespunzător legile şi regulamentele pe care le

adoptă în materie de conservare şi de gestionare a statului a cărei zonă economică exclusivă

este afectată.

Statele riverane determină capacitatea de exploatare a resurselor biologice din zona

economică exclusivă. Dacă această capacitate este inferioară volumului total autorizat al

capturilor, el va permite altor state, prin acorduri sau alte aranjamente, să exploateze

excedentul volumului autorizat.

Aceste măsuri urmăresc să asigure menţinerea sau restabilirea stocurilor de specii

exploatate la nivelurile care să asigure randamentul constant cel mai ridicat posibil, ţinând

seama de factorii economici şi ecologici pertinenţi, inclusiv de nevoile economice ale

colectivităţilor riverane care trăiesc din pescuit, precum şi de nevoile speciale ale ţărilor în

curs de dezvoltare. În aceste cazuri trebuie să se ţină seama de metodele în materie de pescuit,

de interdependenţa stocurilor şi de orice norme minime internaţionale general recomandate pe

plan subregional, regional sau mondial.

Accesul statelor la zona economică exclusivă a statului riveran trebuie să ţină seama

de toţi factorii pertinenţi, de importanţa pe care o reprezintă resursele biologice ale zonei

pentru economia sa şi pentru celelalte interese naţionale ale sale.

Pe plan ştiinţific, informaţiile ştiinţifice disponibile, statisticile referitoare la capturi şi

la efortul de pescuit şi celelalte date privind conservarea speciilor de peşte vor fi difuzate şi

schimbate, la intervale predeterminate de timp, prin intermediul organizaţiilor internaţionale

competente, subregionale, regionale sau mondiale, după caz, cu participarea tuturor statelor

interesate, în special ai căror cetăţeni sunt autorizaţi să pescuiască în zona economică

exclusivă.

73

Statul riveran va promova obiectivul exploatării optime a resurselor biologice din zona

economică exclusivă, respectând obligaţiile de conservare. Cetăţenii altor state, care pescuiesc

în zona economică exclusivă, se vor conforma măsurilor de conservare precum şi condiţiilor

stabilite prin legile şi reglementările statului riveran, care eliberează permise pescarilor pentru

vasele şi uneltele de pescuit, inclusiv plata de taxe şi orice alte compensaţii care, în cazul

statelor riverane în curs de dezvoltare, pot consta într-o contribuţie adecvată la finanţarea,

echiparea şi dezvoltarea tehnică a industriei pescuitului.

Toate aceste măsuri vizează menţinerea sau restabilirea stocurilor speciilor exploatate

la nivelurile menite să asigure un randament maxim, constant74

.

B. Obligaţiile statelor de conservare a speciilor de peşti anadromi şi catadromi şi

a mamiferelor marine

Statul riveran şi celelalte state ai căror cetăţeni practică în regiune pescuitul marilor

migratori cooperează, direct sau prin intermediul organizaţiilor internaţionale

corespunzătoare, în scopul asigurării conservării speciilor în cauză şi promovării exploatării

optime a acestor specii în ansamblul regiunii, atât în zona exclusivă, cât şi dincolo de aceasta.

Statele în ale căror cursuri de apă se reproduc speciile de peşti anadromi au un interes

primordial şi o răspundere faţă de acestea.

Statul de unde sunt originare stocurile de peşti anadromi va veghea la conservarea lor

şi prin adoptarea de măsuri adecvate de reglementare a pescuitului în toate apele situate în

interiorul limitelor exterioare ale zonei sale economice exclusive.

Statul de origine poate, după ce a consultat celelalte state care exploatează aceste

stocuri de peşti, să fixeze volumul total al capturilor de peşti originari din cursurile sale de

apă.

Stocurile de peşti anadromi nu pot fi pescuite decât în apele situate în interiorul

limitelor exterioare ale zonelor economice exclusive, în afara cazurilor în care ar antrena

perturbări economice pentru un alt stat, altul decât cel de origine.

În ceea ce priveşte pescuitul dincolo de limitele exterioare ale zonelor economice

exclusive, statele interesate se vor consulta pentru a se înţelege asupra modalităţilor şi

condiţiilor acestui pescuit, ţinând seama, în mod corespunzător, de cerinţele de conservare şi

de necesităţile statului unde se găsesc aceste specii de peşti.

Statul în zona căruia se regăsesc aceste specii de peşti anadromi va contribui la

reducerea la minimum a perturbaţiilor economice din celelalte state care exploatează aceste

specii, ţinând seama de capturile normale ale acestor state şi de modul în care ele exploatează

aceste stocuri, precum şi de toate sectoarele pe care acestea le exploatează.

Statele care participă, prin acord cu statul de origine, la măsuri care urmăresc

reînnoirea stocurilor de peşti anadromi, îndeosebi prin contribuţii la finanţarea acestor măsuri,

vor fi luate în considerare cu prioritate de statul de origine, pentru exploatarea stocurilor

originare din cursurile sale de apă75

.

74

Al. Kiss, op.cit, p.236. 75

Al. Kiss, op.cit., p.237.

74

Respectarea reglementărilor privind stocurile de peşti anadromi, dincolo de zona

economică exclusivă, va fi asigurată prin acord între statul de origine şi celelalte state

interesate.

Când stocurile de peşti anadromi migrează spre ape sau traversează ape situate în

interiorul limitelor exterioare ale zonei economice exclusive a unui alt stat decât statul de

origine, acest stat va coopera cu statul de origine în vederea conservării şi gestionării acestor

stocuri.

Statul de unde sunt originare speciile de peşti anadromi şi celelalte state care practică

pescuitul acestor peşti vor încheia aranjamente în vederea aplicării prevederilor referitoare la

protecţia speciilor de peşti anadromi, dacă este cazul prin intermediul unor organizaţii

regionale.

Un stat riveran în apele căruia specii catadrome îşi petrec cea mai mare parte a

existenţei lor poartă răspunderea pentru gestionarea acestor specii de peşti migratori.

Exploatarea speciilor catadrome nu poate avea loc decât în apele situate în interiorul

limitelor exterioare ale zonei economice exclusive.

În cazurile în care peştii catadromi fie că au ajuns sau nu la maturizare migrează în

zona economică a altui stat, gestiunea acestor peşti, inclusiv, exploatarea lor, va fi

reglementată în acord cu statul interesat76

. Un asemenea acord trebuie săasigure gestionarea

raţională a speciei în cauză şi să ţină seama de responsabilităţile statului riveran, în ceea ce

priveşte conservarea acestor specii.

În ceea ce priveşte mamiferele marine, statele vor coopera în vederea asigurării

protecţiei acestora şi vor acţiona, în special, prin intermediul organizaţiilor internaţionale

corespunzătoare, pentru protejarea, controlul şi studierea cetaceelor. Nici o prevedere nu

restrânge dreptul unui stat riveran de a interzice, de a limita sau de a reglementa exploatarea

mamiferelor marine mai riguros decât prevede Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului

mării, adoptată la Montego-Bay.

C. Protecţia bazinului Mării Negre

În ceea ce priveşte protecţia mediului maritim, în dreptul intern, art.148 din Legea

nr.17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei

contigue şi al zonei economice exclusive ale României77

interzice poluarea apelor maritime

interioare şi a mării teritoriale, precum şi a atmosferei de deasupra acestora, prin

deversarea, aruncarea, scufundarea sau degajarea de pe nave sau alte instalaţii plutitoare

sau fixe, de pe aparate de zbor, precum şi de pe alte surse aflate pe ţărm, a unor substanţe

sau reziduuri de substanţetoxice, radioactive, hidrocarburi, precum şi altor substanţe

dăunătoare sau periculoase pentru sănătatea omului, ori pentru flora şi fauna mării, sau alte

reziduuri ori materiale care pot să producă pagube ţărmului românesc, ori să creeze

obstacole în calea utilizării legitime a mării.

76

Al. Kiss, op.cit., p.237. 77

Legea nr.17/1990 a fost republicată în Monitorul Oficial al României nr.765 din 21 octombrie 2002.

75

Legea nr. 17/1990 a fost compatibilizată cu reglementările comunitare în materie prin

O.U.G. nr. 130/2007, având în vedere faptul că România, în calitate de stat membru al Uniunii

Europene, are obligaţia de a transpune în legislaţia naţională prevederile Directivei

Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2005/35/CE, privind poluarea cauzată de nave

„Convenţia Marpol”, şi introducerea unor sancţiuni în caz de infracţiuni până la 1aprilie 2007.

Compatibilizarea priveşte domeniul normelor-definiţii referitoare la poluarea de către

nave a mediului marin şi sistemul de sancţiuni penale pentru infracţiunile de poluare a acestui

mediu, precum şi excepţiile de la răspunderea penală privind navele de război, navele de

război auxiliare, precum şi de la alte nave aparţinând statului român ori altui stat utilizate în

momentul deversării exclusiv pentru un serviciu public, necomercial.

Normele introduse în legislaţia naţională au în vedere şi reglementările cuprinse în

Comvenţia Marpol, precum şi cele din Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării

încheiată la Montego-Bay la 10 decembrie 1992.

O dispoziţie importantă a ordonanţei se referă la sancţionarea „aducerii ilegale în ţară,

în scopul deversării, aruncării sau scufundării în apele maritime interioare, în marea teritorială

sau în zona economică exclusivă a României sau al degajării în atmosfera de deasupra

acestora, de pe nave sau de pe alte instalaţii plutitoare sau fixe, de pe aparate de zbor ori

vehicule submersibile, de substanţe ori deşeuri nedegradabile, toxice, radioactive,

hidrocarburi sau alte substanţe nocive, dăunătoare sau periculoase pentru sănătatea oamenilor

ori pentru flora şi fauna mării, ori de alte reziduuri sau materiale care pot să producă pagube

ţărmului românesc ori să creeze obstacole în calea utilizării legitime a mării, inclusiv în

scopuri turistice;”.

Apele maritime interioare ale României sunt suprafeţele de apă situate între ţărmul

mării şi liniile de bază ale mării teritoriale.

Marea teritorială cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz, apelor

maritime interioare, având lăţimea de 12 mile marine – 22.224 m, măsurată de la liniile de

bază.

Limita exterioară a mării teritoriale este linia care are fiecare punct situat la o distanţă

de 12 mile marine, măsurată de la punctul cel mai apropiat al liniilor de bază. Nerespectarea

acestei interdicţii atrage, în primul rând, răspunderea contravenţională a celor vinovaţi.

Aplicarea amenzilor pentru contravenţii nu scuteşte contravenientul de obligaţia de

despăgubire pentru daunele pricinuite pe uscat, în apele maritime interioare şi marea

teritorială a României, în conformitate cu legislaţia României78

.

Dincolo de regimul contravenţional, Legea nr.17/1990 reglementează şi dreptul

autorităţilor române competente de a aplica, dacă va fi cazul, în paralel cu sancţiunea amenzii

şi alte măsuri de constrângere administrativă, cum ar fi, inspectarea obligatorie a navei – când

aceasta a refuzat să prezinte explicaţii în legătură cu faptele care îi sunt imputate privind

protecţia mediului marin – şi reţinerea navei, spre a se deschide o acţiune împotriva acesteia,

în conformitate cu legislaţia română (art.32 – 33).

În acelaşi context, se înscrie şi dreptul autorităţilor române competente de a adopta

măsurile necesare – corespunzătoare cu paguba efectivă sau cu ameninţarea pe care o

reprezintă – în scopul apărării împotriva poluării sau a ameninţării cu poluarea atunci când în

78

Art.39 din Legea nr.17/1990.

76

apele maritime interioare sau în marea teritorială a României are loc o coliziune de nave, o

eşuare sau o altă avarie maritimă, iar acţiunile legate de un asemenea eveniment pot avea

consecinţe dăunătoare pentru apele maritime interioare şi marea teritorială sau pentru ţărmul

românesc.

În cazul în care s-au comis fapte pentru care legea română prevede arestarea

comandantului navei străine sau reţinerea acestuia, autorităţile române competente au

obligaţia de a înştiinţa imediat oficiul consular sau misiunea diplomatică ale statului de

pavilion despre măsurile luate.

Nava reţinută şi echipajul său vor fi eliberate îndată ce a fost depusă o cauţiune

corespunzătoare, potrivit reglementărilor legale în vigoare.

Cauţiunea va fi stabilită în lei şi se va plăti în valută convertibilă, prin transformarea

sumei din lei în valută la cursul de schimb oficial. La fel se procedează şi în cazul amenzii

contravenţionale – art.40 din Legea nr.17/1990.

Ca o măsură de protecţie în exercitarea activităţilor de supraveghere a navigaţiei,

căpităniile de port nu admit plecarea din port sau radă a navelor, dacă instalaţiile destinate

prevenirii poluării nu sunt în stare de funcţionare79

.

În contextul în care, prin Legea nr.110/1996 România a ratificat Convenţia Naţiunilor

Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego-Bay – Jamaica la 10 decembrie 1982, şi a

aderat la Acordul referitor la aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra

dreptului mării, încheiată la New York, la 28 iulie 1994, în virtutea Constituţiei României,

Partea a XII-a „Protejarea şi conservarea mediului marin” din Convenţie, se aplică în mod

corespunzător.

Adoptarea Convenţiei privind protecţia Mării Negre împotriva poluării se înscrie în

contextul mai larg al preocupărilor statelor din zonă din ultimii ani, de a-şi multiplica

cooperarea pe multiple planuri: economic, politic, cultural-ştiinţific, inclusiv prin crearea unor

structuri instituţionale adecvate.

Deşi semnată mai târziu decât celelalte convenţii relative privitoare la protecţia mărilor

regionale, inclusiv din motive politico-strategice, cea de faţă reuşeşte să instituie o cooperare

inter-statală cu caracter permanent şi să valorifice o parte din experienţa adoptării şi aplicării

celorlalte documente în materie. Statele-părţi nu cooperează numai în domeniul de urgenţă, ci

şi în prevenirea şi combaterea celor mai diverse forme de poluare a mediului marin.

În acelaşi timp, se cuvine remarcat caracterul complex şi dinamic al ansamblului

convenţional, cadrul general asigurat de convenţie, completat şi dezvoltat în mod specific prin

protocoalele adiţionale, precum şi posibilitatea îmbogăţirii sale permanente cu reglementări

cerute de realităţile concrete.

Sub raportul conţinutului, reglementările stabilesc obiective de calitate şi cantitate,

fixează exigenţele pe care factorii de mediu şi resursele naturale trebuie să le îndeplinească

din punct de vedere ecologic.

În sfârşit, o importanţă deosebită o reprezintă îndeplinirea tuturor formalităţilor

necesare intrării în vigoare şi aplicării efective a Convenţiei. În realizarea şi chiar în

completarea semnificaţiilor Convenţiei din 1992, statele riverane au semnat şi aplică şi alte

documente menite să promoveze cooperarea multilaterală în materie.

79

Art.95 alin.1 din Ordonanţa Guvernului României nr.42/1997 privind navigaţia civilă.

77

Declaraţia ministerială referitoare la protecţia Mării Negre80

a constituit un text

preponderent politic, având scopuri pragmatice de protecţie a mediului marin, pe termen scurt

şi lung, în privinţa controlului poluării, reabilitării resurselor naturale şi gospodăririi raţionale

a deşeurilor.

Alături de asemenea documente s-au elaborat şi se implementează o serie de programe

în diferite domenii de activitate.

La programul internaţional de cercetări în Marea Neagră–CoMSBlack81

au participat

Bulgaria, Georgia, România, Federaţia Rusă, S.U.A, Turcia şi Ucraina.

Acest program are ca principale obiective: identificarea şi crearea unui sistem de

gestionare a bazelor de date pentru zona deltei ca şi pentru platoul continental al Mării

Negre, crearea unui sistem de informare geografic (GIS) pentru cele două zone menţionate,

precum şi aprofundarea cercetărilor marine.

Programul de gestionare ambientală şi protecţie a Mării Negre, al facilităţii globale

pentru mediu (GEF)82

vizează Marea Neagră, Marea de Azov, zonele costiere ale ţărilor

riverane şi bazinele de drenaj ale fluviilor tributare, exceptând Dunărea – pentru care există un

program GEF separat.

Programul urmăreşte crearea unui cadru operaţional complex pentru cooperarea

regională pe termen lung, în vederea limitării procesului continuu de degradare a mediului şi

resurselor marine, utilizării durabile a acestora.

Programul privind interacţiunea dintre fluviul Dunărea şi partea nordvestică a Mării

Negre – EROS-2000 propus în 1994, la Paris, cu contribuţia Uniunii Europene, are ca obiectiv

desfăşurarea de cercetări asupra calităţii mediului în regiune, la care participă specialişti din

ţările riverane, din Franţa, Belgia, Germania şi Marea Britanie.

Acesta este o continuare a programelor EROS-2000 pentru Marea Mediterană

occidentală.

Planul strategic de acţiune pentru protecţia Mării Negre83

a fost semnat de

reprezentanţii statelor riverane – Bulgaria, Georgia, România, Federaţia Rusă, Turcia şi

Ucraina – „în spiritul declaraţiei de la Rio”.

Documentul cuprinde un set de principii, politici şi acţiuni menite să conducă la

amplificarea cooperării regionale în direcţia sporirii sănătăţii mediului, pentru populaţia

riverană şi conservării ecosistemului Mării Negre.

Ca principii sunt reluate cele consacrate de Conferinţa de la Rio de Janeiro –1992,

adaptându-le la problemele specifice regiunii, respectiv promovarea conceptului

de”dezvoltare durabilă”, principiul precauţiei în luarea deciziei, principiul acţiunii

preventive, principiul stimulării folosirii de tehnologii “curate”, principiul folosirii de

instrumente adecvate pentru susţinerea depoluării durabile, introducerea considerentelor de

mediu în toate strategiile şi planurile zonale, promovarea unei strânse legături între statele

riverane, principiul implicării deţinătorilor de interese în zonă prin protejarea drepturilor de

proprietate, transparenţa şi participarea publicului.

80

Declaraţia ministerială privind protecţia Mării Negre a fost semnată la Odessa, la 7 aprilie 1993. 81

Acest program a fost iniţiat la Varna, în 1991. 82

Acest program a fost inaugurat la Constanţa în 1992. 83

Planul strategic pentru protecţia Mării Negre a fost semnat la Istambul, la 31 decembrie 1996.

78

O atenţie deosebită se acordă întăririi rolului organismelor regionale de cooperare între

statele riverane, în frunte cu Comisia de la Istambul – creată prin Convenţia din 1992,

Secretariat şi cele 7 grupuri Consultative tematice.

Bienal se organizează conferinţe de cercetare referitoare la mecanismele de aplicare a

Planului Strategic de Acţiune – prima în iunie 1998.

79



1. Care sunt zonele de protecţie ȋn Rezervaţia Biosferei Delta Dunării:

a) zona de protecţie integrală;

b) zona economică;

c) zona liberă;

d) zona tampon.

2. Ce activităţi umane sunt permise ȋn zona de protecţie integrală:

a) de cercetare ştiinţifică;

b) de conservare şi refacere a mediului deltaic;

c) de exploatare a resurselor din zonă.

Răspunsuri: 1. – a), b), d); 2. – a), b).

Rezumat:

Ariile şi ecosistemele naturale protejate reprezintă zone teritoriale cu

particularităţi biogeografice care impun măsuri de protecţie şi conservare speciale, fără de

care menţinerea lor ȋn starea iniţială, la parametri naturali originari nu este posibilă.

Ariile naturale şi ecosistemele naturale, datorită acţiunii antropice de utilizare sunt

accesibilizate de către om. Această accesibilizare nu trebuie ȋnsă să altereze cadrul

biogeografic natural şi să distrugă ecosistemul şi diversitatea sa.

Măsurile de menţinere ȋn stare naturală a ariilor şi ecosistemelor naturale, cu

păstrarea intereselor de activitate antropică ȋn interiorul acestora se realizează printr-un

sistem de norme juridice variate, organizate după sistemul zonării teritoriale a acestora ȋn

zone tampon, zone economice şi zone cu regim de protecţie integrală, acestea din urmă

beneficiind de un sistem de norme bazate pe interdicţii şi restricţii.

Sistemul normelor juridice care reglementează activitatea omului ȋn zonele

menţionate se fundamentează pe prevederi ale unor convenţii internaţionale care au

integrat teritoriile caracterizate prin particularităţi biogeografice deosebite au fost

introduse, datorită valorii lor, ȋn patrimoniul mondial, ştiinţific şi cultural ceea ce a

condus şi la organizarea activităţii de monitorizare a intervenţiei antropice ȋn aceste zone

care se bucură de o protecţie internaţională.

80

Bibliografie:

1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Partea specială, Capitolul I, Editura

C.H. Back, Bucureşti, 2007, p. 304-343.

2. Ştefan Ţarcă, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul VI., Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2005, p.115-132.

3. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010, 224-

228.



81

TEMA V.

PROTECŢIA JURIDICĂ A MEDIULUI MARIN

Competenţe:

- cunoaşterea valorii excepţionale a Oceanului Planetar ca sistem de

resurse naturale;

- obligaţiile statelor lumii privind protecţia Oceanului Planetar;

- conservarea bogăţiilor Oceanului Planetar ca resurse ale viitorului.

Cuprins:

1. Oceanul Planetar

2. Convenţia de la Montego-Bay – Constituţia Mării

3. Formele de poluare a mediului marin

4. Zona teritoriilor submarine şi a resurselor sale

Rezumat



Obiectivele temei:

- cunoaşterea locului şi rolului Oceanului Planetar ȋn sistemul biosferei;

- Oceanul Planetar ca sursă de resurse biotice şi abiotice şi suport al

vieţii;

- activităţile antropie cu impact negativ asupra Oceanului Planetar;

formele poluării marine.

82

1. Oceanul Planetar

Oceanul Planetar este estimat la o capacitate de 1,4 miliarde m3 de apă, iar bogăţiile

încorporate în oceanul Planetar şi în subsolul său nu pot fi estimate. Câteva exemple sunt

edificatorare. De pildă, s-a calculat că s-ar putea pescui anual 220 milioane de tone de peşte,

echivalentul a jumătate din necesarul de proteine al întregii lumi.

Rezervele de petrol submarin sunt cifrate la 65 milioane de tone şi sunt deja

prospectate de Marea Caspică, Golful Persic, Marea Arabiei, Golful Mexic, Coastele

Californiei, Marea Nordului şi chiar Marea Adriatică. S-a trecut la extracţie pe scară

industrială, existând precedente cu suficientă tradiţie – prima sondă de petrol marină a fost

construită în 1864 la El-Salto, în Peru.

Potrivit estimărilor, numai pe fundul Pacificului s-ar afla peste 1,5 miliarde tone de

minereuri care conţin mangan, fier, cupru, nichel şi cobalt.

Argilele roşii ce se folosesc ca materie primă în fabricarea aluminiului ocupă o

suprafaţă de circa 130 milioane de Km2 din fundul oceanului.

O inepuizabilă bogăţie minerală o constituie sărurile din apa de mare – 35Kg la m3 de

apă.

Deja 99 % din bromul consumat în lume se extrage din apa mării şi este folosit de

numeroase uzine de extras magneziu, potasiu, uraniu, radiu, rubidiu, cesiu, sulf, bor, stronţiu,

flor, oceanografii susţinând că în această apă sunt conţinute, în soluţie, toate elementele

cunoscute.

Descoperirea şi punerea în valoare a acestei lumi, uimitor de bogată şi de variată, cade

fără îndoială în sarcina navelor submarine şi se poate afirma că datorită dezvoltării

miraculoase a tehnicii ultimelor două decenii, condiţiile grele de navigaţie şi de rămânere în

adâncuri sunt învinse rapid.

Tainicile comori neptuniene îşi vor arăta din ce în ce mai mult faţa viitorilor navigatori

submarini şi vor fi aduse la suprafaţă pentru a satisface nevoile de hrană şi existenţă civilizată

a oamenilor.

Potrivit cercetărilor efectuate de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi

Agricultură (FAO), ponderea proteinelor animale în mările şi oceanele Terrei este

remarcabilă, oamenii obţinând din peşte 16 la sută92

.

În prezent, circa un miliard de oameni depind de sursele piscicole din mările şi

oceanele lumii. Din rapoartele Organizaţiei pentru alimentaţie şi Agricultură93

, cea mai mare

parte a surselor piscicole provin din oceane94

, dar şi din pescuitul în apropierea ţărmurilor95

.

92

Marine Fisheries and Law of the Sea: A Decade of Change, FAO Fisheries Circular No. 853, Roma, 1993, în

prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, Dreptul mării – Concepte şi Instituţii consacrate de onvenţia de la Montego-

Bay, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 15. 93

Idem. 94

Idem. 95

Potrivit unor analize de specialitate, _pescuitul oferă o hrană mai ieftină şi, în unele privinţe, mai sănătoasă

(Meryl Williams, The Transition in the Contribution of Living Aquatic Resorces to Food Security, Fod and

Agriculture and the Environment Discussion Paper 13, International Food Policy Research Institute, Washington

D.C., April, 1996), în prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, op. cit., p.15.

83

În acelaşi timp, s-a dezvoltat acvcultura96

, care – prin specializarea oamenilor – a dus la

creşterea şi diversificarea speciilor de peşte97

.

Protecţia mediului marin este una din problemele globale ale societăţii internaţionale,

având în vedere importanţa excepţională a mărilor şi oceanelor.

Privită lato sensu, marea are o dublă caracteristică: economică şi politico-juridică98

.

Din punct de vedere economic, marea încorporează resursele biologice, petroliere, minerale,

energiei valurilor şi apa99

. Ca o consecinţă a desfăşurării activităţilor de exploatare a

resurselor au apărut şi cazuri de poluare marină, având drept cauze, spre exemplu, imersia de

deşeuri a căror eliminare pe pământ ar fi mai dificilă ori mai costisitoare, spălarea cisternelor

petroliere în marea liberă cu aruncarea reziduurilor uleioase în mare.

Amploarea poluării marine se datorează faptului că un timp îndelungat oceanul a fost

un „terminus” al scurgerilor poluante de pe întreg cuprinsul globului, prin apele de

suprafaţă100

.

Mare parte a deşeurilor lumii ajung în mări şi oceane pe diverse căi – cel mai adesea

fiind transportate de râuri şi fluvii – în cursul anilor ‟80, PNUE evaluând deversarea a 80 de

miliarde de tone anual101

.

Multe din substanţele poluante nu ajung în marea liberă, ci rămân în zonele de coastă,

unde degradează ori distrug numeroase zone de reproducţie a peştilor, precum şi plajele.

Cantităţi enorme de deşeuri industriale, agricole ori menajere agresează din ce în ce

mai mult mediul marin şi resursele sale. Mările şi oceanele suportă poluarea datorată şi

traficului maritim, iar în ultimele decenii, unor forme noi, ca de exemplu, deversările de

deşeuri radioactive şi incinerarea de reziduuri chimice.

Una din cele mai grave forme ale poluării mediului marin o constituie poluarea

telurică. Cu privire la această formă a poluării, la 3 noiembrie 1995 la Washington, 111 state

au adoptat Programul mondial de acţiune pentru protecţia mediului marin contra poluării

provenite din activităţi terestre. Urmărind mai ales protecţia zonelor de coastă şi maritime,

documentul se bazează atât pe documentele cuprinse în Agenda 21 – adoptată la Rio, cât şi pe

obligaţiile de prevenire şi control impuse de Convenţia de la Montego-Bay, din 1982102

. Acest

Program contribuie la dezvoltarea noilor abordări internaţionale de gestiune integrată a

zonelor de coastă şi controlul regional al poluărilor maritime.

Conceput ca un ghid teoretic şi practic, Programul cuprinde propuneri faţă de

ansamblul poluanţilor organici proveniţi de pe insule şi propune realizarea de noi măsuri

regionale axate pe dezvoltarea durabilă. Printre acestea se numără programe regionale şi

naţionale de acţiune, activităţi de cooperare pentru identificarea şi evaluarea problemelor,

rapoarte periodice şi strategii comune de gestiune.

96

Idem. 97

Idem. 98

Pierre-Jean Lancry, La mer, un enjeu economique Profil Dossier –542, Hatier Paris, 1982, p.6-7. 99

Idem, supra. 100

Daniela Marinescu, Tratat de drept al mediului, Editura ALLBECK, Bucureşti, 2003, p.156. 101

Al. Kiss, Droit International de l’environnement, Etudes internationales, Editions A., Pedone, Paris, 1989,

p.6. 102

România a ratificat această convenţie prin Legea nr. Legea nr.110/10 octombrie 1996.

84

În privinţa cooperării internaţionale, Programul insistă asupra necesităţii ajutorului

financiar şi tehnic pentru ţările în curs de dezvoltare şi încredinţează responsabilitatea de

gestiune Fondului internaţional şi PNUE103

.

Statele semnatare au adoptat şi Declaraţia de la Washington privind protecţia mediului

marin contra poluării datorate activităţilor terestre, ca anexă la Programul de acţiune, prin care

îşi afirmă intenţia de a aplica aceste angajamente şi a le acorda prioritate. Se prevede, în

special, elaborarea de programe de acţiune naţionale, adoptarea de măsuri preventive şi

colective, favorizarea accesului la tehnici mai puţin poluante şi încurajarea cooperării,

colaborării şi parteneriatului din toate zonele geografice.

Concomitent cu aceste evoluţii la nivel global s-au dezvoltat şi semnificative

reglementări regionale. În anii 1960 şi, în special, în urma accidentului petrolierului Torrey-

Canyon din 1967, care a cauzat “maree neagră”, preocupările vizând protecţia mărilor faţă de

diversele forme de poluare au marcat un puternic reviriment.

Prima convenţie regională consacrată unei probleme rezultată din poluarea marină a

fost semnată la Bonn, la 9 iunie 1969, şi a stabilit principiile şi metodele de cooperare, între

opt state europene, în privinţa combaterii poluării Mării Nordului prin hidrocarburi, extinsă şi

în 1983 şi asupra altor substanţe periculoase, urmată de convenţiile de la Copenhaga – 1971,

încheiată între 4 ţări nordice sau de la Oslo – 1974, privind prevenirea poluărilor prin imersia

deşeurilor, într-o parte a oceanului Atlantic şi Arctic.

Această zonă geografică este protejată de poluarea marină de origine tehnică prin

Convenţia semnată la Paris, în 1974, şi amendată în 1986.

În anul 1974 s-a produs o importantă inovaţie în reglementarea şi cooperarea

interstatală împotriva poluării mediului marin, prin adoptarea Convenţiei asupra Mării

Baltice, la Helsinki, de şapte state riverane.

O importanţă deosebită, a avut-o lansarea de către PNUE, în anul 1972, a Programului

pentru „mările regionale”.

Rezultatul l-a reprezentat un ansamblu de instrumente compuse, cel mai adesea dintr-

un plan şi o convenţie generală pentru protecţia mediului marin, însoţite de protocoale

consacrate unor probleme, precum imersia deşeurilor, cooperare, în caz de accidente, poluare

telurică a solului şi subsolului.

Primul dintre aceste ample documente a fost încheiat la 16 februarie 1976, la

Barcelona, pentru protecţia Mării Mediterane contra poluării, însoţit de 4 protocoale

speciale104

– relative la prevenirea poluării mării prin operaţiile de imersiune efectuate prin

nave şi aeronave, cooperarea în materie de luptă împotriva poluării prin hidrocarburi şi alte

substanţe vătămătoare, în caz de situaţie critică, protecţia mării contra poluării de origine

telurică, arealele special protejate ale Mediteranei.

În acest sens, Consiliul CEE a adoptat Decizia nr.77/585/CEE privind protecţia Mării

Mediterane.

Convenţia regională de la Kuweit, din 24 aprilie 1978 a fost adoptată pentru

cooperarea în vederea protecţiei mediului marin contra poluării, convenţie însoţită de

103

Al. Kiss, op.cit, p.146. 104

Al. Kiss, op.cit., p.141-145; Maguelone-Dejant-Pons, Les conventions du Programme des Nations Unies

pour l’Environnement relatives aux mers regionales, AFDJ, 1987, p.690-718; Mircea Duţu, Convenţia privind

protecţia Mării Negre împotriva poluării, în “Studii de drept românesc”, nr.1/1984.

85

protocolul adiţional referitor la cooperarea regională în materie de luptă împotriva poluării

prin hidrocarburi şi alte substanţe vătămătoare, în caz de situaţie critică.

Convenţia de la Abidjan, din 23 martie 1981, priveşte cooperarea pentru protecţia şi

dezvoltarea mediului marin şi de coastă în Africa occidentală şi Centrală; convenţia a fost

însoţită de protocolul referitor la cooperarea în materie de luptă împotriva poluării, în caz de

situaţie critică.

Convenţia şi acordul de la Lima, din 12 şi 20 noiembrie 1981, se referă la protecţia

mediului marin şi arealele de coastă ale Pacificului de Sud–Est.

Acordul priveşte cooperarea regională în lupta împotriva poluării prin hidrocarburi şi

alte substanţe vătămătoare, în caz de situaţie critică; Protocolul relativ la protecţia împotriva

poluării de origine telurică; protocolul adiţional privind cooperarea regională în lupta

împotriva poluării prin hidrocarburi şi alte substanţe vătămătoare.

Convenţia regională de la Jeddah din 14 februarie 1982, privind conservarea mediului

Mării Roşii şi Golfului Aden; Protocolul relativ la cooperarea regională în materie de luptă

împotriva poluării prin hidrocarburi şi alte substanţe vătămătoare, în caz de situaţie critică.

Convenţia de la Cartagina de Indias, din 24 martie 1983. Convenţia priveşte protecţia

şi valorificarea mediului marin în regiunea Caraibelor; protocolul asupra cooperării în materie

de luptă împotriva deversărilor de hidrocarburi în regiunea Caraibelor.

Convenţia de la Noumea, din 24 noiembrie 1986, pentru protecţia resurselor naturale

în regiunea din Pacificul de Sud.

Aceste reglementări regionale s-au dezvoltat în mod diferit. În afară de cele de la

Barcelona, care au creat sistemul cel mai complet, Convenţia regională pentru Pacificul de

Sud-Vest cuprinde reguli mai precise referitoare la poluarea telurică; altele nu cuprind decât

reguli privind situaţiile critice.

În prezent, în 11 regiuni ale lumii, peste 130 de state cooperează, în diferite moduri, în

vederea protecţiei mărilor împotriva diverselor surse şi forme de poluare. Protecţia mediului

marin a căpătat o însemnătate majoră, devenind azi obiect de reglementare internaţională, în

condiţiile în care fauna şi flora mărilor şi oceanelor sunt puse serios în pericol prin poluarea

accentuată şi de dimensiuni mondiale105

.

În aceste condiţii se impune, în continuare, luarea de măsuri pentru prevenirea şi

diminuarea poluării şi protejarea mediului marin, cu ajutorul unor instrumente juridice

multilaterale, universale şi regionale, prin coordonarea activităţii statelor în cadrul unor

conferinţe şi organizaţii internaţionale106

.

Pe bună dreptate, în literatura de specialitate se subliniază că „Poluarea este, în acelaşi

timp o problemă naţională şi o problemă internaţională, de aceea, combaterea poluării este –

în mod firesc – o preocupare a fiecărei naţiuni şi, totodată, a întregii comunităţi mondiale107

.

2. Convenţia de la Montego-Bay – Constituţia Mării

Cea de-a treia Conferinţă ONU asupra dreptului mării, încheind o a doua etapă în

procesul de codificare a dreptului mării – prima etapă a avut loc odată cu cele patru Convenţii

105

Daniela Marinescu, op. cit., p.158. 106

Idem, supra. 107

Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, op. cit., p. 251.

86

privind dreptul mării în 1982 la Geneva – a reuşit ca, în urma unor negocieri complexe,

susţinute şi îndelungate, să „producă” un nou drept al mării, consacrat printr-o singură

convenţie.

Subliniind importanţa acestei Convenţii, Preşedintele Convenţiei Tommy T. B. Koh, a

denumit-o, „Constituţia Oceanelor”, iar secretarul General ONU din acea perioadă Javier

Pérez Cuéllar, afirma că prin adoptarea acestei convenţii „dreptul internaţional este, în mod

irevocabil, transformat”.108

Convenţia din 1982 constituie unul dintre cele mai importante şi cuprinzătoare

instrumente de drept internaţional. Ea reprezintă, pe drept cuvânt, cum s-a subliniat de cele

mai multe delegaţii în declaraţiile făcute cu prilejul părţii finale a celei de-a 11-a sesiuni a

Conferinţei cu prilejul deschiderii spre semnare a Convenţiei, o realizare monumentală a

societăţii internaţionale, a doua după Carta ONU, fiind primul tratat cuprinzător, care se

ocupă cu fiecare aspect al utilizărilor şi resurselor mărilor şi oceanelor.109

Convenţia din 1982 este un instrument juridic de mare deschidere, stabilind cadrul

juridic fundamental pentru toate aspectele spaţiului marin şi oceanic, începând cu

suveranitatea şi continuând cu jurisdicţia, utilizarea drepturilor statelor, precum şi obligaţiile

lor.

Scopul convenţiei este de a institui reguli uniforme cu privire la folosirea mărilor şi

oceanelor, evitând conflictele şi contribuind la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Sub incidenţa Convenţiei intră practic toate spaţiile maritime şi oceanice – marea

teritorială şi zona contiguă, zona economică exclusivă şi platoul continental, marea liberă,

precum şi fundul şi subsolul mărilor, dincolo de platoul continental – şi utilizarea lor:

navigaţie şi survol, explorarea, exploatarea şi conservarea resurselor biologice şi nebiologice,

precum şi alte utilizări.

Convenţia, în cele 320 de articole – împărţite în 17 părţi – şi 9 anexe, care fac parte

integrantă din convenţie, prevede reguli de conduită pentru state, cu privire la mări şi oceane,

pentru definirea diferitelor zone ale acestor spaţii şi delimitarea lor, precum şi în legătură cu

atribuirea de drepturi, îndatoriri şi responsabilităţi, oferind, totodată, o gamă largă de

mecanisme pentru rezolvarea diferendelor în domeniu.

Pentru prima oară este reglementat Statutul juridic al statelor riverane şi arhipelagice

în raport cu marea teritorială, zona economică exclusivă, platoul continental şi marea liberă.

Cele mai importante probleme care şi-au găsit rezolvarea în Convenţie sunt: Statele

riverane au suveranitatea şi o exercită asupra mării teritoriale până la 12 mile marine – limită

introdusă în tiparele dreptului, pentru prima dată de Convenţia din 1982 – iar navele tuturor

statelor, riverane sau neriverane, se bucură de dreptul de trecere inofensivă în marea

teritorială.

Navele şi aeronavele tuturor statelor au dreptul de “trecere în tranzit”, prin strâmtorile

care servesc navigaţiei internaţionale. Statele riverane la strâmtori îşi exercită suveranitatea

sau jurisdicţia şi reglementează navigaţia şi alte aspecte ale pasajului.

Statele riverane au dreptul într-o zonă de până la 200 de mile marine denumită „zona

economică exclusivă” (ZEE - creaţie a convenţiei din 1982), asupra resurselor naturale

108

D. Popescu, M. Popescu, Dreptul mării – zone de jurisdicţie naţională, Editura Artprint, Bucureşti 2000,

p.40, 43-44. 109

D. Popescu, M. Popescu – op.cit., p.34.

87

biologice şi nebiologice şi unor alte activităţi economice; de asemenea, statele exercită

jurisdicţia asupra cercetării ştiinţifice marine şi a protecţiei mediului marin, toate celelalte

state beneficiind de libertatea de navigaţie şi survol în această zonă, ca şi de libertatea de a

pune cabluri şi conducte marine.

Statele arhipelagice – constituite din unul sau mai multe arhipelaguri sau din alte

insule – au suveranitatea asupra apelor situate în interiorul liniilor de bază, trasate între

punctele cele mai îndepărtate ale insulelor.

Statele riverane au drepturi suverane şi jurisdicţie asupra platoului continental –

prelungirea teritoriului terestru sub mare, până la o distanţă de 200 de mile marine, sau în caz

de excepţie până la 350 de mile marine – în scopul explorării şi exploatării resurselor minerale

şi alte resurse. O comisie a limitelor platoului continental face recomandări statelor riverane

care pretind că platoul lor continental se extinde dincolo de 200 de mile marine.

Toate statele se bucură de aceleaşi libertăţi şi au aceleaşi obligaţii în ce priveşte marea

liberă – zona aflată dincolo de jurisdicţia naţională. Fundul mărilor şi al oceanelor şi subsolul

acestora – dincolo de platoul continental – cu resursele lor, constituie patrimoniul comun al

omenirii, concept nou instituit prin Convenţie.

Pentru gestionarea acestora s-a creat o organizaţie internaţională în domeniu, cu sediul

în Jamaica, şi statele trebuie să se conformeze regulilor şi principiilor care guvernează această

zonă.

Toate statele sunt obligate să adopte măsuri spre a gestiona şi conserva resursele

biologice. Statele sunt obligate să prevină şi să controleze poluarea marină şi poartă

răspunderea pentru pagubele cauzate prin încălcarea obligaţiilor lor internaţionale în legătură

cu combaterea poluării.

Statele sunt obligate să rezolve, prin orice mijloc paşnic, la alegerea lor, diferendele

privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Convenţiei. În situaţiile în care diferendele nu

vor fi soluţionate pe cale amiabilă, acestea pot fi supuse şi unor proceduri obligatorii în faţa

Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării şi Oceanelor deciziile acestuia fiind

obligatorii.

Tribunalul are jurisdicţie exclusivă asupra diferendelor privind teritoriile submarine,

prin Camera specială creată pentru asemenea diferende.

Ţara noastră a avut o contribuţie recunoscută şi apreciată la elaborarea şi adoptarea

Convenţie asupra dreptului mării, atât prin propunerile făcute, cât şi prin găsirea soluţiilor de

compromis.

Ca ţară georafic dezavantajată, riverană la o mare semiînchisă, săracă în resurse

biologice, România a insistat pentru recunoaşterea dreptului tuturor statelor, aflate în situaţii

similare, să participe, pe o bază echitabilă, la exploatarea resurselor biologice din zonele

economice exclusive ale statelor riverane, situate în alte regiuni sau subregiuni.

Rezolvarea acestor probleme a fost apreciată a fi o chestiune de principiu care

urmăreşte evitarea unei discriminări, în special a ţărilor în curs de dezvoltare în domeniul

pescuitului oceanic.

Acordarea unui regim preferenţial acestor ţări în toate domeniile relaţiilor economice

internaţioanale este un principiu general recunoscut de către toate statele şi el trebuie să-şi

găsească aplicarea corespunzătoare şi în cadrul exploatării resurselor biologice marine.

88

Delegaţia română110

158 a depus eforturi susţinute în vederea elaborării unor

reglementări general acceptabile care să asigure tuturor statelor un acces echitabil, îndeosebi

celor în curs de dezvoltare, dezavantajate geografic, la resursele piscicole ale oceanului

mondial, contribuind la găsirea unor soluţii care să ţină seama de interesele tuturor ţărilor.

3. Formele de poluare a mediului marin.

Poluarea mediului marin este consecinţa diversificării utilizării de către om a acestui

mediu, începând cu utilizările paşnice şi terminând cu utlizarea mediului marin pentru

experienţe nucleare.

Pentru a înţelege reglementările internaţionale existente în domeniul protecţiei

mediului marin împotriva poluării, spune profesorul Alexandre Kiss, este indispensabil să

aruncăm o privire asupra evoluţiei istorice după primul Război Mondial cu privire la

utilizările mării încpând cu utilizarea tradiţională privind pescuitul, care a cunoscut o

expansiune fără precedent111

.

Practicat milenii de-a rândul, pescuitul maritim s-a transformat într-o măsură

considerabilă în pescuit industrial, extinzându-se până în mările antarctice.

Se estimează că recolta de peşte depăşeşte anual 70 de milioane de tone, cantitate ce

afectează capacitatea de reproducere a acestor resurse.

Alături de exploatarea excesivă, la diminuarea resurselor biologice ale mării se adaugă

noile utilizări ale mării, care privesc intensificarea traficului maritim şi poluarea lui de către

nave, exploatarea fundului mărilor pentru extragerea hidrocarburilor, descoperirea nodulilor

polimetalici pe fundul oceanelor, care constituie rezerve încă neatacate în mod extensiv.

La toate acestea se adaugă utilizarea masivă a mării ca bloc de depozitare pentru

deşeuri, mii de tone de materiale fiind descărcate sau evacuate în cursul voiajului unei nave.

Diversele situaţii existente în mările regionale au făcut ca unele dintre acestea să se

afle sub impactul distructiv al poluărilor.

Este cazul Mării Mediterane şi al Mării Baltice, care au atins un înalt nivel de poluare.

În rândul cauzelor de poluare se află şi numeroasele accidente petroliere în mare la

nivel de catastrofe112

.

Unul din evenimentele de mare impact la nivel mondial şi la nivel regional pentru

sensibilizarea ONU în domeniul iniţierii unor măsuri concertate pentru protecţia mediului

marin la nivel convenţional l-a reprezentat accidentul petrolierului „Torrey-Canyon”, care a

provocat prima maree neagră în Europa, în anul 1967 şi care a determinat semnarea la

Bruxelles a două convenţii referitoare la răspunderea civilă pentru daune cauzate prin

poluarea cu hidrocarburi şi Convenţia privind intervenţia în largul mării în caz de accident,

care antrenează sau poate să antreneze o poluare prin hidrocarburi.

110

Tommy T.B. Koh, Statement at the Session for the adaptation of the Convention , New York, April, 1982, în

prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, op. cit., p. 514. 111

Alexandre Kiss, op.cit., p.146-147. 112

18 martie 1967, Torrey-Canyon; 17 iunie 1972, Saija; 24 ianuarie 1976, Olympic- Bravery; 17 octombrie

1976, Boehlen; 16 martie 1978, Amoco-Cadiz; 28 aprilie 1979, Team-Castor; 7 martie 1980, Tanio.

89

Acest eveniment a avut un impact asupra lucrărilor Conferinţei de la Stockholm din

1972 şi a programului acesteia, care a declanşat o activitate concertată privind încheierea unor

convenţii consacrate protecţiei mărilor regionale.

Formele de poluare a mediului marin sunt clasificate în următoarele categorii:

- poluarea de către nave;

- poluarea de origine atmosferică şi transatmosferică;

- poluarea prin imersiunea deşeurilor;

- poluarea rezultată din explorarea şi exploatarea fundului mării şi a subsolului său;

- poluarea telurică.

Până la adoptarea de către Naţiunile Unite a Convenţiei de la Montego Bay,

problematica prevenirii poluării mediului marin a fost abordată la nivel de convenţii

regionale.113

Convenţia reprezintă, pe drept cuvânt, „o realizare monumentală a societăţii

internaţionale, a doua după Carta ONU, fiind primul tratat cuprinzător care se ocupă cu

fiecare aspect al utilizărilor şi resurselor mărilor şi oceanelor”.

Convenţia este un instrument juridic de mare deschidere, stabilind cadrul juridic

fundamental pentru toate aspectele spaţiului marin şi oceanic, începând cu suveranitatea şi

continuând cu jurisdicţia, utilizarea şi drepturile statelor, precum şi obligaţiile lor. Scopul

convenţiei este de a institui reguli uniforme cu privire la folosirea mărilor şi oceanelor,

evitând conflictele şi contribuind la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale114

.

A. Poluarea de către nave

Volumul tot mai mare al acestor operaţii, precum şi natura nouă a unor produse

evacuate – produsele plastice, au un efect poluant cumulativ, care reclamă reglementări

internaţionale adecvate.

Cadrul general al reglementărilor internaţionale în materie este stabilit de Convenţia

privind dreptul mării, completată prin Convenţia de la Londra, din 2 noiembrie 1975 privind

prevenirea poluării de către nave (MARPOL), care se referă la toate sursele de poluare,

datorită exploatării navelor.

Această din urmă convenţie a fost amendată prin protocolul din 1978, constituindu-se

un ansamblu de texte, care includ şi cinci anexe – care cuprind dispoziţii referitoare atât la

construcţia navelor, cât şi la unele metode de exploatare vizând reducerea poluărilor prin

hidrocarburi – cunoscut sub numele de MARPOL 73/78115

.

Toate aceste reglementări şi măsurile care s-au prevăzut privesc limitarea, pe cât

posibil, a poluării produse de nave, în special prin exploatarea „curată”; prevenirea

accidentelor şi acţiunea corespunzătoare în caz de urgenţă, asigurarea securităţii operaţiilor pe

mare, prevenirea deversărilor de deşeuri.

Primul document internaţional în materie a fost „Convenţia privind prevenirea poluării

prin hidrocarburi aruncate în mare”, adoptată în 1954. Aceasta s-a referit, în principal, la

113

Convenţiile regionale vor fi menţionate infra. 114

Dumitra Popescu, Mircea I. Popescu, Dreptul Mării. Tratate şi Convenţii Internaţionale, Editura ARTPRINT

2000, Bucureşti, p.20. 115

Daniela Marinescu, op.cit., p.165.

90

deversările voluntare ori legate de exploatarea curentă a navelor-cisternă. Ulterior, „Convenţia

internaţională privind intervenţia în marea liberă în caz de accident” (intrată în vigoare în

1975) a conferit statelor de coastă dreptul de a interveni atunci când evenimentele survenite în

marea liberă riscă să provoace poluări prin hidrocarburi.

La rândul său, prevăzând o „indemnizare” echitabilă a victimelor acestui tip de

poluare, „Convenţia internaţională privind responsabilitatea civilă pentru daunele datorate

poluării prin hidrocarburi” (1979), şi-a propus incitarea proprietarilor de nave de a le exploata

în condiţii satisfăcătoare de securitate.

Cuantumul scăzut al indemnizaţiei date pentru repararea pagubelor atenuează efectul

incitator al acestei convenţii.

Această formă de poluare face obiectul Anexei II a Convenţiei MARPOL 73/78,

intrată în vigoare în 1987116

. Documentul stabileşte prescripţii moderne pentru

toate navele care transportă produse lichide periculoase, fie în trafic naţional, fie

internaţional, în scopul de a reduce riscurile de poluare prin aceste substanţe.

Dispoziţiile anexei IV interzic aruncarea apelor uzate ori obligă tratarea lor înainte de

evacuarea în zonele maritime de coastă apropiate. De asemenea, anexa V (intrată în vigoare în

1989), interzice aruncarea de materiale plastice în mare şi limitează deversarea de resturi în

apele de coastă şi în zonele speciale.

B. Poluarea de origine atmosferică ori transatmosferică

Regimul juridic de prevenire şi combatere a acestui tip de poluare marină este stabilit,

în principal, de două articole ale Convenţiei privind dreptul mării. Potrivit art. 212, în scopul

de a preveni, reduce ori combate poluarea mediului marin de origine atmosferică ori

transatmosferică statele adoptă legi şi regulamente aplicabile spaţiului aerian asupra căruia

exercită suveranitatea, precum şi navelor aflate sub pavilionul lor ori navelor ori aeronavelor

înmatriculate de acestea.

Acestea trebuie, de asemenea, să adopte toate măsurile care pot fi necesare pentru

prevenirea, reducerea şi combaterea acestei poluări. În domeniul internaţional se prevede

cerinţa intensificării preocupărilor de a adopta reguli şi norme regionale şi mondiale

(art.212).

Statele trebuie să asigure aplicarea măsurilor adoptate, inclusiv regulile şi normele

internaţionale în materie.

Convenţiile relative la mările regionale enunţă principiul potrivit căruia statele trebuie

să ia toate măsurile necesare pentru prevenirea, reducerea şi combaterea acestei forme de

poluare.

Prevenirea acestei forme de poluare nu beneficiază de o atenţie la nivel global, însă

este avută în vedere de numeroase convenţii cu caracter regional117

.

116

Două documente internaţionale, respectiv „Convenţia internaţională privind salvarea vieţii umane pe mare

(SOLAS)” şi „Codul maritim internaţional al mărfurilor periculoase” stabilesc unele măsuri vizând sporirea

securităţii navelor care transportă asemenea bunuri şi, în consecinţă, reducerea riscurilor de poluare. Anexa II a

Convenţiei MARPOL 73/78 tratează poluarea prin substanţe periculoase împachetate. 117

Convenţia de la Abijdan –23 martie 1981, Convenţia de la Lima - 20 noiembrie 1981, Convenţia de la

Cartagina – 24 martie 1983, Convenţia de la Noumea – 24 noiembrie 1986, Convenţia de la Barcelona –

91

C.Poluarea mediului marin prin imersiunea deşeurilor

Conform definiţiei adoptate de Convenţia privind dreptul mării, prin imersie se

înţelege orice deversare deliberată de deşeuri ori alte materii de pe nave, aeronave, platforme.

Prevederile generale cuprinse în Convenţia din 1982 sunt completate cu o serie de

reglementării regionale.

Convenţia de la Londra privind prevenirea poluării mărilor rezultată din imersia de

deşeuri – 1972, vizează controlul şi reglementarea internaţională a aruncărilor de deşeuri

deosebit de nocive pentru mediu – înscrise pe lista neagră, care constituie anexa I, printre care

se pot menţiona: mercurul, materialele plastice, uleiurile minerale, compuşii organo-cloruraţi

de cadmiu şi deşeurile puternic radioactive.

Altă categorie de deşeuri susceptibile de a degrada mediul marin şi afecta sănătatea

umană – bogate în arsenic, cupru, zinc, plumb este supusă unui regim de autorizare, prin

eliberarea, în anumite condiţii, de permise speciale.

Alte deşeuri şi materii radioactive decât cele înscrise pe lista anexei I pot face obiectul

imisiei pe baza unei autorizaţii eliberate de state, în condiţiile recomandate de AIEA. Întrucât

statele eliberează permisele de imisie şi tot ele controlează respectarea Convenţiei, efectele

acestor măsuri sunt diminuate în practică.

Documentul cuprinde reguli referitoare la controlul incinerării deşeurilor la bordul

navelor.

O altă convenţie consacrată domeniului este Convenţia de la Oslo, semnată la 15

februarie 1972, având ca obiect prevenirea poluării marine prin operaţiuni de imersiune.

Convenţia foloseşte tehnica listelor (neagră, cenuşie şi albă) după starea de toxicitate a

substanţelor imersate118

.

D. Poluarea rezultată din exploatarea şi explorarea solului şi subsolului mărilor şi

oceanelor

Convenţia privind dreptul mării prevede măsurile pe care trebuie să le adopte statele,

separat sau conjugat, pentru a limita, pe cât posibil, “poluarea provenind de la instalaţiile,

obiectele utilizate pentru explorarea sau exploatarea resurselor naturale ale solului şi

subsolului fundului mărilor şi oceanelor, în particular măsuri vizând a preveni accidentele şi

a face faţă cazurilor de urgenţă, a asigura securitatea operaţiunilor în mare şi a reglementa

concepţia, construcţia, echipamentul, exploatarea acestor instalaţii ori obiecte şi componenţa

personalului care le sunt afectate” (art.194, alin3 c).

E.Poluarea telurică

Poluarea telurică a mediului marin îşi are originea în deversarea deşeurilor de către

cursurile de apă ce se varsă în mare. Noţiunea de „poluare telurică” a apărut în reglementările

Protocolul de la Atena – 17 mai 1980 de completare a convenţiei; Convenţia regională de la Kuweit – 24 aprilie

1978 apud Al. Kiss, op.cit., p.156. 118

Al Kiss, op. cit., p.143, 157, 160-162, 309; Daniela Marinescu, op.cit., p.165.

92

internaţionale în anul 1974, prin Convenţia de la Paris asupra poluării marine de origine

telurică, semnată la 4 iunie, care este cea mai complexă convenţie în materie119

.

Reglementările internaţionale privind prevenirea poluării telurice au la bază realitatea

că toate cursurile de apă se varsă în mare după ce colectează apele afluenţilor lor, în poluarea

telurică fiind implicat întregul mediu acvatic.

Metoda tradiţională a prevenirii poluării telurice este cea de interzicere a deversărilor

şi de supunere a operaţiunilor de deversare unei autorizaţii prealabile.

În cazul fluviilor internaţionale care traversează mai multe state, prevenirea poluării

telurice poate fi realizată numai prin cooperarea statelor riverane.

În acest sens, Convenţia asupra dreptului mării a stabilit concepţia potrivit căreia

poluarea telurică nu poate fi învinsă decât dacă statele riverane iau măsuri pentru prevenirea

evacuării substanţelor toxice, nocive şi a substanţelor nedegradabile.

Astfel, în art.194 pct.3 lit.a din Convenţie se prevede că „măsurile ce trebuie luate în

aplicarea obiectivului privind prevenirea, reducerea şi controlul poluării mediului marin

trebuie să limiteze, pe cât posibil, evacuarea de substanţe toxice, dăunătoare sau nocive, mai

ales de substanţe nedegradabile, provenind din surse terestre, din atmosferă ori prin

atmosferă sau prin imersiune.”

De asemenea, în art.207 al Convenţiei se fixează cadrul general pentru prevenirea,

reducerea şi controlul poluării mediului marin. Astfel: „1. Statele vor adopta legi şi

regulamente pentru prevenirea, reducerea şi controlul poluării mediului marin de origine

terestră, inclusiv poluarea provenind de la fluvii, râuri, estuare, conducte şi instalaţii de

deversare, ţinând seama de regulile şi normele, ca şi de practicile şi procedurile

recomandate, convenite pe plan internaţional.

2. Statele vor lua orice alte măsuri care pot fi necesare pentru prevenirea, reducerea

şi controlul poluării terestre a mediului marin.

3. Statele se vor strădui să-şi armonizeze politicile lor naţionale în această privinţă, la

nivelul regional corespunzător.

4. Statele, acţionând îndeosebi prin intermediul organizaţiilor internaţionale

competente sau al unei conferinţe diplomatice, se vor strădui să adopte, pe plan mondial şi

regional, reguli şi norme, ca şi practici şi proceduri recomandate în vederea prevenirii,

reducerii şi controlului poluării terestre a mediului marin, ţinând seama de particularităţile

regionale, de capacitatea economică a statelor în curs de dezvoltare şi de cerinţele

dezvoltării lor economice.

Aceste reguli şi norme, ca şi aceste practici şi proceduri recomandate vor fi

reexaminate din când în când, după necesităţi.

5. Legile, reglementările şi măsurile, ca şi regulile, normele, practicile şi procedurile

recomandate vizate la paragrafele 1, 2 şi 4, vor cuprinde măsuri estimate la limita, pe cât

posibil, de evacuare în mediul marin a substanţelor toxice, dăunătoare sau nocive, mai ales a

substanţelor nedegradabile.”

119

Al. Kiss, op. cit., p.167.

93

4. Zona teritoriilor submarine şi a resurselor sale

Partea a XI-a din Convenţie, care se referă la zona teritoriilor submarine şi resursele

sale, la fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul lor de dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale

– denumită „zonă “ – şi la resursele sale (art.133-191 din Convenţie), a fost pusă în discuţie la

4 ani de la adoptarea Convenţiei, respectiv în 1986. Dispoziţiile părţii a XI-a şi ale Anexei

nr.III, care se referă la reglementarea explorării şi exploatării mineralelor în zonă, au fost

considerate, în special, de către statele industrializate ca un obstacol în calea acceptării

universale a Convenţiei120

.

Obiecţiile statelor industrializate priveau, în principal, procedurile detaliate pentru

autorizarea extracţiei şi producţiei de minerale121

de pe fundul mărilor şi subsolul acestora;

clauzele financiare ale contractelor considerate împovărătoare, luarea deciziilor în Adunare,

dar şi în Consiliul Autorităţii Internaţionale pentru fundul mărilor şi oceanelor (organizaţie

internaţională în domeniu) şi problema obligativităţii transferului de tehnologie către statele în

curs de dezvoltare.

În vederea depăşirii unor asemenea obiecţii, Adunarea Generală a ONU, în 1994, a

adoptat Acordul referitor la aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra

dreptului mării, din 1982. Acest Acord înlătură ceea ce statele industrializate au considerat

obstacole în calea universalizării Convenţiei prin înlocuirea prevederilor generale privind

procedurile detaliate pentru autorizare, prevăzută în Convenţie, şi prin lăsarea acestora

Autorităţii, spre a determina natura exactă a regulilor de autorizare a exploatării şi explorării

în zonă.

Acordul înlătură obligativitatea transferului de tehnologie şi asigură reprezentarea

anumitor state sau grupuri de state în Consiliul Autorităţii Internaţionale, atribuind unor astfel

de state anumite drepturi în procesul adoptării deciziilor în Consiliul Europei.

Acordul din 1994, deşi precizează că se referă la aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei

din 1982, în realitate, are funcţiile unui acord de modificare. Potrivit art.2 al Acordului „în

cazul oricărei incompatibilităţi între acord şi partea a XI-a, vor prevala prevederile

Acordului”. Art.4 se referă la „exprimarea consimţământului statelor sau a altor entităţi de a

deveni părţi la Convenţie, respectiv la acord”.

Dacă pentru statele industrializate Acordul este favorabil şi a deschis calea

universalizării Convenţiei, pentru ţările în curs de dezvoltare şi, în general, pentru statele cu o

economie slabă din punct de vedere al produsului brut, dispoziţiile Acordului nu sunt

favorabile din următoarele puncte de vedere:

a) potrivit Convenţiei – art.160-1, Adunarea – singurul organ al Autorităţii, compus

din toţi membrii acesteia, adică toate statele părţi la Convenţie şi implicit membre ale

Autorităţii – era considerată ca organ suprem al Autorităţii şi abilitată să stabilească politica

generală a Autorităţii; conform Acordului – secţiunea a 3-a, politica generală a Autorităţii va

fi stabilită de Adunarea acesteia, în colaborare cu Consiliul, ceea ce se reflectă şi în rolul

120

Dumitra Popescu, Mircea I. Popescu, op.cit., p.23. 121

Art.133 din Convenţie, precizează că prin „resurse”, în sensul părţii a XI-a, se înţelege toate resursele

minerale solide, lichide sau gazoase care, în zonă, se găsesc pe fundul mărilor sau în subsolul acestora, inclusiv

sub forma nodulilor-polimetalici; resursele, odată ce au fost extrase din zonă, sunt denumite „minerale”.

94

sporit al Consiliului – ca organ cu compunere restrânsă şi într-un fel „selectă” în luarea

deciziilor;

b) dacă în Convenţie – art.162-2, lit.o – se vorbea de împărţirea echitabilă a

resurselor financiare şi a altor avantaje economice rezultate din activităţile din zonă, Acordul

nu se mai referă la “împărţirea echitabilă” a unor asemenea avantaje; instituirea unui sistem

de compensaţie sau alte măsuri de asistenţă, în scopul de a veni în ajutorul ţărilor în curs de

dezvoltare (art.151-10; 160-2 lit.i; 173- 2 lit.c din Convenţie) nu mai figurează în Acord,

acesta limitându-se numai la „asistenţă”;

c) conform Convenţiei (art.153-1 şi 2 lit.a şi b; art.9 din Anexa III), Autoritatea care

funcţionează în numele întregii umanităţi desfăşoară activităţi în zonă, prin „întreprinderea”

sa ori în asociere cu statele şi unele entităţi.

Întreprinderea decide singură dacă desfăşoară ea activităţile în fiecare sector

rezervat, cu excepţia solicitării venite de la o ţară în curs de dezvoltare, sau în asociere cu

state, în timp ce, în baza Acordului, întreprinderea este pusă pe picior de egalitate cu oricare

contractant, care poate avea un drept de preemţiune într-un sector rezervat şi acesta poate să

îşi asocieze întreprinderea – Anexă, secţiunea 2, pct.5 din Acord.

Marea liberă reprezintă totalitatea părţilor mării care nu sunt cuprinse nici în zona

economică exclusivă, nici în marea teritorială sau în apele interioare ale unui stat şi nici în

apele arhipelagice ale unui stat arhipelag. Marea liberă nu este supusă nici unei suveranităţi.

În consecinţă, conform art.89 al Convenţiei de la Montego-Bay, nici un stat nu poate

pretinde, în mod legitim, să supună o parte oarecare a mării libere suveranităţii sale.

O altă consecinţă este aceea că orice stat, fie că este riveran, fie fără litoral, are

dreptul ca navele care sunt sub pavilionul său să navigheze în marea liberă.

Marea liberă este deschisă tuturor statelor. Libertatea mării libere cuprinde,

conform art.87 din Convenţia de la Montego-Bay, următoarele libertăţi: libertatea de

navigaţie, libertatea de survol, libertatea de a instala cabluri şi conducte submarine exclusiv

în scopuri paşnice şi fără a compromite celelalte utilizări legitime ale statului marin,

libertatea de a construi insule artificiale şi alte instalaţii, cu acordul statelor care exercită

suveranitatea asupra platoului continental, libertatea pescuitului, în condiţiile convenţiei,

libertatea cercetării ştiinţifice exclusiv în scopuri paşnice, cu acordul statelor care exercită

suveranitatea asupra platoului continental şi al statelor riverane.

România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării şi a aderat la

Acordul referitor la aplicarea părţii a XI–a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului

mării, încheiat la Montego-Bay, prin Legea nr.110 din 10 octombrie 1996.122

122

Legea nr.110/10 octombrie 1996 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.300 din 21 noiembrie 1996.

95



1. Formele de poluare a mediului marin sunt clasificate în următoarele categorii:

a) poluarea de către nave;

b) poluarea de origine atmosferică şi transatmosferică;

c) poluarea prin imersiunea deşeurilor;

d) poluarea fonică;

e) poluarea rezultată din explorarea şi exploatarea fundului mării şi a subsolului

său;

f) poluarea telurică.

Rezumat:

Problematica mediului marin, care este denumit şi Ocean Planetar, este abordată

ȋn dreptul mediului dintr-o multiplă perspectivă ȋntre care cea mai importantă este cea

potrivit căreia mediul marin ȋncorporează atât resurse abiotice, cât şi biotice, acestea din

urmă ca o alternativă la asigurarea rezervelor alimentare ale planetei.

Delimitarea mediului marin din perspectiva drepturilor asupra părţilor din acest

mediu a pus problema necesităţii unei convenţii cu vocaţie mondială privind accesul la

resursele mediului marin, cu recunoaşterea existenţei şi ȋntinderii mării teritoriale asupra

căreia se exercită suveranitatea teritorială a statelor cu litoral.

Multă vreme neglijată, reglementarea dreptului statelor asupra mediului marin şi a

resurselor sale a fost realizată cu o ȋntârziere notabilă ȋn anul 1982 prin Convenţia de la

Montego-Bay.

Importanţa acestei convenţii este atât de mare, ȋncât aceasta a fost numită

„Constituţia mării”, ȋn temeiul căreia s-a născut şi o nouă ramură a dreptului vastă şi

complex denumită dreptul mării.

O parte din reglementările „Constituţiei mării” aparţine şi ştiinţei juridice a

dreptului mediului ȋn aspectele sale privind prevenirea fenomenelor de poluare marină a

protecţiei resurselor biologice.

Ca ţară cu litoral, România are reglementări proprii vizând protecţia şi dezvoltarea

durabilă a mediului său marin ȋn care sunt incluse şi normele convenţionale internaţionale

privind cooperarea ȋn cadrul sistemului bazinului Mării Negre.

96

2. Conform art.87 din Convenţia de la Montego-Bay, ȋn marea liberă sunt permise

următoarele următoarele activităţi:

a) navigaţie;

b) survol;

c) instalarea de cabluri şi conducte submarine exclusiv în scopuri paşnice şi fără a

compromite celelalte utilizări legitime ale statului marin;

d) construirea de insule artificiale şi alte instalaţii, cu acordul statelor care

exercită suveranitatea asupra platoului continental;

e) depozitarea de substanţe sau deşeuri radioactive.

f) pescuitul, în condiţiile convenţiei,

g) cercetarea ştiinţifică exclusiv în scopuri paşnice, cu acordul statelor care

exercită suveranitatea asupra platoului continental şi al statelor riverane.

Răspunsuri: 1. – a), b), c), e), f); 2. – a), b), c), d), f), g).

Bibliografie:

1. Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, Dreptul mării, Concepte şi instituţii consacrate

de Convenţia de la Montego-Bay, Lumina Lex, 2002, p. 239-249.

2. Ştefan Ţarcă, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul VI., Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2005, p. 133-147.

3. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Capitolul VI. Protecţia juridică a

mediului marin, Editura Lumina Lex, 2010, 166-191.


Prelegerea nr. 8. Protecţia apei ȋn dreptul internaţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2011, p. 276-280.

97

TEMA VI.

PROTECŢIA SISTEMULUI NATURAL AL PEDOSFEREI

Competenţe:

- fundamentarea din perspectiva dreptului mediului a acţiunilor

tehnico-economice privind valorificarea durabilă a resurselor

naţionale de sol şi apă;

- fundamentarea tehnicilor de prevenire a poluării a factorilor

pedoclimatici;

- asigurarea managementului utilizării durabile a solului din

perspectiva creşterii productivităţii agricole;

- realizarea de studii integrate privind ecologizarea agriculturii.

Cuprins:

1.Conceptul pedosferei

2. Protecţia solului ca factor al pedosferei

3. Protecţia fondului forestier

4. Protecţia resurselor de apă

5. Protecţia atmosferei

6. Protecţia climei

Rezumat



Obiectivele temei:

- cunoaşterea sistemului relaţiilor naturale ȋntre factorii pedoclimatici;

- solul ca factor pedoclimatic;

- fondul forestier ca factor pedoclimatic;

- reţeaua geografică a apelor ca factor pedoclimatic;

- atmosfera ca factor pedoclimatic;

- clima ca rezultantă a acţiunii factorilor de mediu.

98

1. Conceptul pedosferei

Pedosfera reprezintă zona de ȋntrepătrundere a litosferei, a hidrosferei, atmosferei şi

biosferei. În pedosferă se găseşte solul agricol. 124

Potrivit dicţionarului de ecologie125

prin pedologie se ȋnţelege ştiinţa care studiază

solurile sub multiple aspecte (fizic, chimic, mineralogic, biologic), precum şi legile de

formare, evoluţie şi distribuţie a acestora. Pedologia cuprinde pedogeneza (apariţia şi

evoluţia solurilor); fizica solurilor (plasticitatea, structura granulometrică, permeabilitatea,

aderenţa, greutatea specifică etc.); chimia solurilor (structura chimică a compuşilor organici şi

anorganici din sol, aciditatea etc.); biologia solurilor sau pedobiologia (studiul plantelor şi al

animalelor din sol); sistematica solurilor (defineşte şi clasifică solurile ȋn unităţi taxonomice

ȋn funcţie de condiţiile climatice, structura granulometrică, procentul de substanţe minerale şi

organice etc.); geografia solurilor (studiază răspândirea şi modul de prospectare şi cartare a

solurilor).

Pedologia face apel şi la cunoştinţele de geologie, climatologie, biologie, biogeografie,

agrotehnică, fitotehnie, ȋmbunătăţiri funciare etc.. Prin cercetările sale pedologia contribuie la

stabilirea măsurilor de ameliorare a solurilor şi de cultivare a lor cu plantele cele mai adecvate

ȋn vederea creşterii producţiei agricole.

Rezultă, prin urmare, că sistemul natural al pedosferei, din persectiva dreptului

mediului implică cunoaşterea aspectelor particulare privind calitatea solului, a apei,

conservarea fondului forestier şi măsurile de ocrotire a climei, cu trimitere la elemente de

climatologie, şi a cunoaşterii elementelor acesteia cum sunt: precipitaţiile, evoluţia

temperaturilor, mişcarea maselor de aer, precum şi repartiţia elementelor de climă pe

suprafaţa Terrei. În consecinţă, cunoaşterea particularităţȋlor climatice ale unei regiuni este

absolut indispensabilă cercetării ecologice; ȋntre climă şi elementele biosferei existând relaţii

de interacţiune reciprocă. 126

2. Protecţia solului ca factor al pedosferei

A. Solul ȋn sistemul biosferei

Prin poziţia, natura şi rolul său, solul este un component al biosferei şi produs al

interacţiunii dintre mediul biotic şi abiotic, reprezentând o zonă specifică de concentrare a

organismelor vii, a energiei acestora, produse ale metabolismului şi descompunerilor. Solul şi

vegetaţia acoperă scoarţa terestră, formează o unitate inseparabilă, sistemul pedoecologic

mondial, sistem ȋn care planta şi solul activează ȋmpreună.127

Una din componentele deosebit de importante ale biosferei este solul. Ca suport şi

mediu de viaţă pentru plantele superioare, solul este unul din principalii depozitari ai

substanţei vii a uscatului şi ai energiei potenţiale biotice captate prin fotosinteză, ca şi al celor

mai importante elemente vitale (carbon, azot, calciu, fosfor, potasiu, sulf).

124

Petre Neacşu, Zoe Apostolache-Stoicescu, op.cit., Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p.445. 125

Petre Neacşu, Zoe Apostolache-Stoicescu, Dicţionar de ecologie, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti,

1982, p.445. 126

Petre Neacşu, Zoe Apostolache-Stoicescu, op.cit., Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p.115. 127

Vladimir Rojanschi, Florina Bran, Gheorghiţa Diaconu, Protecţia şi ingineria mediului, Editura Economică,

1997, p. 197.

99

Solul, în raport cu plantele şi evoluţia lor, reprezintă rizosfera. Cel mai mare pericol

pentru rizosferă este degradarea acesteia, fenomen care afectează producţia agricolă şi

compromite existenţa umană. Datele experimentale atestă că pentru formarea unui strat de sol

gros de 3 cm este nevoie de 300-1000 de ani, iar geneza unui strat gros de 20 cm durează

2000-7000 de ani. În schimb, denaturarea lui sub influenţa eroziunii sau a diverşilor factori

nocivi poate avea loc foarte repede, timp de câţiva ani când este slab gospodărit sau foarte

încet, când este bine întreţinut. 128

Degradarea şi epuizarea solurilor prin eroziune şi poluare are consecinţe multiple

asupra producţiei agricole, a preţurilor şi a productivităţii muncii. Încă din anul 1968,

Aheldon Judson estima că volumul sedimentelor transportate în ocean a crescut de la 9

miliarde tone pe an înainte de introducerea cultivării pământului, păşunatului şi a altor

activităţi agricole, la 24 miliarde tone, cifre care azi sunt şi mai alarmante. Omul a devenit

astfel un important factor geologic care accelerează scurgerea solurilor fertile în oceane.

Ne aflăm într-o situaţie aparent paradoxală: creşterea populaţiei globului impune

cultivarea unor suprafeţe din ce în ce mai mari de sol, ceea ce antrenează, la rândul său, o

degradare din ce în ce mai accentuată a acestuia, deci o dereglare considerabilă a producţiei

agricole.

Pe măsura epuizării solului, ţările se văd obligate să importe alimente pentru

satisfacerea chiar şi a nevoilor minime ale populaţiei. Zeci de ţări slab dezvoltate constată că

problemele legate de datoria lor externă se agravează în continuare din cauza dependenţei

cronice de importul de alimente.

În România, terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie şi de titlu pe baza căruia

sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al

ţării, a cărui protecţie se asigură prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare

şi amenajare, obligatorii pentru toţi deţinătorii indiferent de titlul juridic.129

În acest scop, autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea

ministerelor competente, stabileşte următoarele obiective:

- sistemul de monitorizare a calităţii solului în scopul cunoaşterii stării actuale şi a

tendinţelor de evoluţie a acestuia;

- reglementările privind protecţia calităţii solului, a ecosistemelor terestre şi a

biodiversităţii;

- procedura de autorizare privind probleme de protecţie a mediului cuprinse în

planurile de amenajare a teritoriului, amenajarea torenţilor pentru întocmirea

amenajamentelor silvice, combaterea eroziunii solurilor, foraje de studii şi prospecţiuni

geologice şi hidrologice, precum şi pentru activităţile miniere de extracţie;

- reglementări pentru refacerea cadrului natural în zonele în care solul, subsolul şi

ecosistemele terestre au fost afectate de fenomene naturale sau de activităţi cu impact negativ

asupra mediului.

Protecţia juridică a terenurilor în general – şi a celor destinate agriculturii în special –

se realizează printr-o serie de reglementări menite să asigure conservarea şi ameliorarea

solului, să împiedice scoaterea terenurilor din circuitul agricol, să determine ca aceste terenuri

128

Victor Miclăuş, Pedologie ameliorativă – protecţia mediului, Editura Dacia, Cluj, 1992, p. 132. 129

Art.1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, publicată în M.Of. nr.37 din 20.02.1991, republicată (cu

modificările ulterioare) în M. Of. nr. 1 din 05.01.1998; art. 68 din O.U.G. nr. 195/2005.

100

să fie utilizate exclusiv pentru producţia agricolă sau silvică, prin stabilirea obligaţiei generale

a deţinătorilor de a le exploata şi folosi potrivit destinaţiei lor.

În ceea ce priveşte protecţia juridică a terenurilor, proprietarilor acestora, le revine o

obligaţie juridică cunoscută sub denumirea propter rem care, funcţionează ca o veritabilă

obligaţie juridică de natură ecologică.

Această obligaţie este o obligaţie de a face care apare ca accesorie a unui drept real a

cărui soartă juridică o urmează, ea decurge din stăpânirea unor bunuri, referindu-se numai la

felul cum trebuie să se execute stăpânirea bunurilor respective, motiv pentru care mai este

denumită şi sarcină reală. Obligaţia propter rem poate fi creată fie prin lege, fie prin voinţa

părţilor. Astfel, de exemplu, art. 74 din Legea nr. 18/1991, republicată, dispune „Toţi

deţinătorii de terenuri agricole sunt obligaţi să sigure cultivarea acestora şi protecţia solului”.

Legiuitorul instituie pe această cale, în sarcina tuturor deţinătorilor de terenuri – indiferent

dacă ei sunt proprietari, titulari ai unor drepturi reale principale (de folosinţă sau de uzufruct

ori simpli stăpânitori de fapt posesori sau detentori) obligaţia reală de a face având ca obiect

efectuarea tuturor lucrărilor necesare pentru conservarea şi amenajarea solului. 130

Suntem deci în prezenţa unei obligaţii legale, care, datorită finalităţii în vederea căreia

a fost instituită, se transmite la dobânditorii subsecvenţi ai terenurilor, transmiterea ei nefiind

dependentă de publicitate prin transcriere sau întabulare.131

Din păcate, obligaţia propter rem este încălcată la nivel naţional, deţinătorii de

terenuri persoane juridice, publice şi private, persoane fizice deţinătoare de terenuri ignoră cu

bună ştiinţă această obligaţie, situaţie ce se constată cu uşurinţă în forma invaziei de deşeuri,

fenomen faţă de care nu se ia atitudine.

B. Protecţia cantitativă a solului

În ceea ce priveşte protecţia cantitativă a terenurilor, îndeosebi a celor agricole, Legea

fondului funciar instituie principiul păstrării terenurilor agricole şi utilizării lor în scopuri

productive. Scoaterea acestor terenuri din circuitul agricol este supusă unor proceduri

riguroase pentru a se preveni diminuarea fondului funciar agricol, având un caracter

excepţional.

Şi în acest domeniu există tentaţia, ca şi la fondul forestier, de a utiliza terenurile

agricole în altă destinaţie, în detrimental activităţilor agricole productive.

Pentru protecţia cantitativă a terenurilor agricole art.102 alin. (1) din Legea nr.18/1991

stabileşte şi regula potrivit căreia liniile de telecomunicaţii şi cele de transport şi distribuire a

energiei electrice, conductele de transport pentru alimentare cu apă, canalizare, produse

petroliere, gaze, precum şi alte instalaţii similare, se vor grupa şi amplasa de-a lungul şi în

imediata apropiere a căilor de comunicaţii – şosele, căi ferate – a digurilor, canalelor de

irigaţii şi de desecări şi a altor limite obligate din teritoriu, în aşa fel încât să nu se

stânjenească execuţia lucrărilor agricole.

Ocuparea terenurilor necesare remedierii deranjamentelor în caz de avarii şi

executarea unor lucrări de întreţinere la obiectivele menţionate mai sus, care au caracter

130

Dicţionare Hamangiu, Mircea N. Costin, Călin M. Costin, Dicţionar de drept civil de la A la Z, Ediţia a 2-a,

Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.712-713. 131

Idem.

101

urgent şi care se execută într-o perioadă de până la 30 de zile, se pot face pe baza acordului

prealabil al deţinătorilor de terenuri sau, în caz de refuz, cu aprobarea prefecturii judeţului sau

a Primăriei Municipiului Bucureşti. În toate cazurile, deţinătorii de terenuri agricole au

dreptul la despăgubire pentru daunele cauzate.

C. Protecţia calitativă a solului

În vederea asigurării protecţiei calitative a terenurilor se execută lucrări de conservare

şi ameliorare a solului, în care scop organele de cercetare şi proiectare de specialitate

întocmesc, la cerere, studii şi proiecte în corelare cu cele de amenajarea teritoriului. Lucrările

respective se execută de către deţinătorii terenurilor sau prin grija acestora, de către unităţi

specializate.

Cu privire la calitatea solului, se impune pecizarea că prin calitatea solului se înţelege

fertilitatea acestuia, definită în ştiinţa pedologiei ca însuşire esenţială a solului care

condiţionează mediul de creştere şi dezvoltare a plantelor, asigurând condiţiile vitale pentru

existenţa şi perpetuarea generaţiilor umane132

.

Ideea de fertilitate implică în mod normal cele mai bune proprietăţi fizice, chimice şi

biologice ale solului, abundenţa sau cel puţin existenţa în proporţie suficientă a substanţelor

nutritive indispensabile vieţii plantelor, ca şi o cantitate corespunzătoare de apă. În acelaşi

timp, ideea de fertilitate se corelează cu absenţa substanţelor toxice capabile de a limita sau

suprima capacitatea de producţie a solului.133

În condiţiile utilizării îngrăşămintelor chimice şi a produselor de protecţie a plantelor,

pentru a preveni toxicitatea solului, legea privind protecţia mediului instituie un regim special

pentru producerea şi utilizarea substanţelor menţionate. În acest sens, legea stabileşte că

„Îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor sunt supuse unui regim special

de rglementare stabilit prin legislaţie specifică în domeniul chimicalelor”134

.

Regimul special de reglementare a îngrăşămintelor chimice şi a produselor de protecţie

a plantelor se aplică activităţilor privind fabricarea, plasarea pe piaţă, utilizarea, precum şi

importul şi exportul acestora.

Autorităţile publice centrale competente conform legislaţiei specifice din domeniul

chimicalelor, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, au


a) să reglementeze regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a

plantelor;

b) să organizeze, la nivel teritorial, reţeaua de laboratoare pentru controlul calităţii

îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a plantelor;

c) să verifice, prin reţeaua de laboratoare, concentraţiile reziduurilor de produse de

protecţie a plantelor în sol, recolte, furaje, produse agroalimentare vegetale şi animale.

Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, împreună cu autorităţile publice

centrale pentru agricultură, silvicultură, sănătate şi cele din domeniul transporturilor sau

serviciile descentralizate ale acestora, după caz, supraveghează şi controlează aplicarea

132

Victor Miclăuş, Pedologie ameliorativă – protecţia mediului, Editura Dacia, Cluj, 1991, p.132. 133

Idem., p.133. 134

Art. 34 din O.U.G. nr. 195/2005.

102

reglementărilor privind îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor, astfel

încât să se evite poluarea mediului de către acestea.

În articolul 38 al legii se stabilesc obligaţiile persoanelor juridice privind protecţia

calitativă a solurilor, astfel:

- să nu folosească îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor în

zonele sau pe suprafeţele unde sunt instituite măsuri speciale de protecţie;

- să administreze produse de protecţie a plantelor cu mijloace aviatice, numai cu avizul

autorităţilor competente pentru protecţia mediului, autorităţilor competente în domeniul

sanitar şi al comisiilor judeţene de bază meliferă şi stupărit pastoral, potrivit reglementărilor

în vigoare, după o prealabilă înştiinţare prin mass-media;

- să aplice, în perioada înfloririi plantelor a căror polenizare se face prin insecte, numai

acele tratamente cu produse de protecţie a plantelor care sunt selective faţă de insectele

polenizatoare.

În afara acestor obligaţii persoanele juridice au o serie de obligaţii privind producţia,

transportul, etichetarea şi stocare îngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie a

plantelor care nu au legătură directă cu utilizarea acestora în procedurile agricole.

Persoanele juridice interesate în fabricarea şi/sau plasarea pe piaţă a produselor de

protecţia plantelor şi îngrăşămintelor chimice au obligaţia să solicite şi să obţină, în cazul în

care legislaţia specifică prevede aceasta, avizul de mediu pentru produse de protecţie a

plantelor, respectiv pentru autorizarea îngrăşămintelor chimice, în vederea producerii,

comercializării şi utilizării acestora în agricultură şi silvicultură.

Obligaţiile privind utilizarea în tehnologiile agricole a substanţelor chimice şi

produselor de protecţie a plantelor revin şi persoanelor fizice, în condiţiile legii135

.

Fertililtatea solului poate să fie naturală sau dobândită graţie artei agricultorilor136

. În

acest context, agricultura ecologică este rezultatul artei agricultorilor.

La cel de-al XVI-lea Congres Mondial de Ştiinţa Solului care s-a desfăşurat la

Montpellier în luna august 1998, un colectiv internaţional de pedologi, sub egida I.S.S.S. –

I.S.I.R.C. – FAO, a pus problema sistemelor naţionale de clasificare a solurilor pornind de la

conceptul de fertilitate. În lucrările conferinţei s-a subliniat că fertilitatea este utilă şi

135

Art. 38 din O.U.G. nr. 195/2005 prevede următoarele: (1) Persoanele juridice care produc, stochează,

comercializează şi/sau utilizează îngrăşăminte chimice şi produse de protecţie a plantelor, au următoarele

obligaţii: a) să producă, stocheze, comercializeze şi să utilizeze produse de protecţia plantelor numai cu

respectarea prevederilor legale în vigoare; b) să nu folosească îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a

plantelor în zonele sau pe suprafeţele unde sunt instituite măsuri speciale de protecţie; c) să administreze produse

de protecţie a plantelor cu mijloace aviatice, numai cu avizul autorităţilor competente pentru protecţia mediului,

autorităţilor competente în domeniul sanitar şi al comisiilor judeţene de bază meliferă şi stupărit pastoral, potrivit

reglementărilor în vigoare, după o prealabilă înştiinţare prin mass-media; d) să aplice, în perioada înfloririi

plantelor a căror polenizare se face prin insecte, numai acele tratamente cu produse de protecţie a plantelor care

sunt selective faţă de insectele polenizatoare; e) să livreze, să manipuleze, să transporte şi să comercializeze

îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor ambalate cu inscripţii de identificare, avertizare,

prescripţii de siguranţă şi folosire, în condiţii în care să nu provoace contaminarea mijloacelor de transport şi/sau

a mediului, după caz; f) să stocheze temporar îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor numai

ambalate şi în locuri protejate, bine aerisite. (2) Persoanele juridice interesate în fabricarea şi/sau plasarea pe

piaţă a produselor de protecţia plantelor şi îngrăşămintelor chimice au obligaţia să solicite şi să obţină, în cazul în

care legislaţia specifică prevede aceasta, avizul de mediu pentru produse de protecţie a plantelor, respectiv pentru

autorizarea îngrăşămintelor chimice, în vederea producerii, comercializării şi utilizării acestora în agricultură şi

silvicultură. (3) Obligaţiile prevăzute la alin. (1) lit. b) - f) revin şi persoanelor fizice, în condiţiile legii. 136

Idem., p.133.

103

geografilor care au înţeles, mai ales în ultima perioadă, că pedosfera este nu numai un înveliş

geografic, ci o interfaţă planetară care stă la baza vieţii existente pe scoarţa terestră137

.

Legea fondului funciar prevede că, pentru realizarea coordonată a lucrărilor de interes

comun, potrivit cu nevoile agriculturii, silviculturii, gospodăririi apelor, căilor de comunicaţie,

aşezărilor umane sau altor obiective economice şi sociale, documentaţiile tehnico-economice

şi ecologice se elaborează în comun de către părţile interesate, stabilindu-se şi contribuţia

acestora, precum şi ordinea de execuţie a lucrărilor138

.

Terenurile care prin degradare şi poluare şi-au pierdut, total sau parţial, capacitatea de

producţie pentru culturi agricole şi silvice, se constituie în perimetre de ameliorare. Grupele

de terenuri ce intră în aceste perimetre se stabilesc în comun, de către Ministerul Agriculturii

şi Dezvoltării Rurale şi Ministerul Mediului şi Pădurilor, la propunerile care au la bază

situaţiile înaintate de comune, oraşe şi municipii.

Documentaţiile întocmite se avizează de organele judeţene agricole şi silvice şi de

protecţia mediului şi se înaintează Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale care,

împreună cu ministerele şi departamentele interesate, stabilesc programele de finanţare,

proiectare şi execuţie.

Deţinătorii sunt obligaţi să pună la dispoziţie terenurile din perimetrul de ameliorare în

vederea aplicării măsurilor şi lucrărilor prevăzute în proiectul de ameliorare, păstrând dreptul

de proprietate asupra lor. Includerea de către primărie a unui anumit teren în categoria

menţionată mai sus, se poate face numai cu acordul proprietarului. Dacă proprietarul nu este

de acord, primăria face propuneri motivate prefecturii, care va decide.

În cazul în care, prefectul decide includerea terenului în perimetrul de ameliorare,

consiliul local este obligat să-i atribuie în folosinţă titularului terenului în cauză, o suprafaţă

de teren corespunzătoare, pe toată durata realizării lucrărilor de ameliorare.

Dacă statul nu dispune în localitatea respectivă de un alt teren asemănător pentru

rezolvarea situaţiei prevăzută mai sus, iar proprietarul nu este de acord să primească un alt

teren la distanţă mai mare, se va aplica procedura de expropriere pentru cauză de utilitate

publică, prevăzută de Legea nr. 33/1994.

Ordinul emis de prefect poate fi contestat în faţa instanţelor de contencios

administrativ. Statul sprijină realizarea lucrărilor de protecţie şi ameliorare a solului,

suportând parţial sau total cheltuielile în limita alocaţiei bugetare aprobate, pe baza notelor de

fundamentare elaborate de unităţile de cercetare şi proiectare, însuşite de organele agricole de

specialitate judeţene şi aprobate de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

Fondurile necesare pentru cercetarea, proiectarea şi executarea lucrărilor prevăzute în

proiectele de amenajare şi punere în valoare a terenurilor degradate şi poluate cuprinse în

perimetru se asigură, în funcţie de specificul lucrărilor din Fondul de ameliorare a fondului

funciar, şi prin alocaţii bugetare.

Aceste fonduri pot fi sporite prin participarea comunelor, oraşelor şi judeţelor, precum

şi prin contribuţia în bani sau în muncă a tuturor celor interesaţi. Terenurile degradate şi

137

Gheorghe Lupaşcu, Cristian Patriche, Baza mondială de referinţă pentru resursele de sol, Editura

Universităţii A.I. Cuza Iaşi, 2000, p. 1. 138

Lucrările de regularizare a scurgerii apelor pe versanţi şi de corectare a torenţilor, care servesc la apărarea şi

conservarea lucrărilor de irigaţii, îndiguiri, desecări, a lacurilor de acumulare ori a altor lucrări hidrotehnice etc.

se vor executa concomitent cu lucrările de bază.

104

poluate incluse în perimetrul de ameliorare sunt scutite de taxe şi impozite către stat, judeţ sau

comună, pe timpul cât durează ameliorarea lor.

Deţinătorii de terenuri degradate, chiar dacă nu sunt cuprinse într-un perimetru de

ameliorare, care, în mod individual sau asociaţi, vor să facă din proprie iniţiativă inerbări,

împăduriri, corectare a reacţiei solului sau alte lucrări de ameliorare a terenurilor, beneficiază

din partea statului, gratuit, de materialul necesar. Cei care au primit asemenea materiale şi nu

le-au întrebuinţat în vederea scopului pentru care le-au cerut, sunt obligaţi să plătească

contravaloarea lor.

De asemenea, în cazul în care se constată că anumite suprafeţe au fost scoase din

producţia agricolă sau silvică prin degradare sau poluarea solului, datorită faptei culpabile a

unor persoane fizice şi juridice, proprietarul, primăria sau organul agricol ori silvic pot cere

suportarea de către cel culpabil a cheltuielilor necesitate de lucrările de refacere şi ameliorare

a solului139

.

Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Mediului şi Pădurilor

împreună cu Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Sişeşti" iau măsuri

pentru dezvoltarea sistemului naţional de supraveghere, evaluare, prognoză şi avertizare cu

privire la starea calităţii solurilor agricole şi silvice pe baza unui sistem informaţional, cu

asigurarea unei bănci de date la nivelul ţării şi al judeţului şi propun măsurile pentru protecţia

şi ameliorarea terenurilor, în scopul menţinerii şi creşterii capacităţii de producţie.

Deosebit de importante, amenajările de îmbunătăţiri funciare au rolul de a preveni,

reduce şi înlătura procesele de deteriorare a fondului funciar, cauzate de factori naturali –

secetă, inundaţii, exces de umiditate – sau de activităţi antropice, prin măsuri specifice.

Scopul acestor lucrări este valorificarea superioară a fondului funciar, în principal

creşterea potenţialului productiv al solului şi introducerea în circuitul economic a terenurilor

neproductive140

.

Amenajările de îmbunătăţiri funciare pot fi de utilitate publică sau privată. Pentru

realizarea amenajărilor de utilitate publică este obligatoriu acordul proprietarilor de terenuri.

Administratorii amenajărilor de îmbunătăţiri funciare de utilitate publică sunt obligaţi,

printre altele, să urmărească impactul acestor lucrări asupra factorilor de mediu şi să aplice

măsurile de corecţie, în cazul constatării unor tendinţe negative, stabilite prin documentaţii

tehnico-economice şi/sau ecologice. Amenajările teritoriale complexe legate de valorificarea

unor resurse naturale ale solului şi subsolului, de mari lucrări hidroenergetice, reţele de

drumuri, mari exploatări miniere sau forestiere, generează, la nivelul cerinţelor tehnice

contemporane, măsuri pentru adaptarea condiţiilor mediului, natural şi construit, la

necesităţile fundamentale ale colectivităţilor umane.

Folosirea raţională cu maximum de eficienţă a tuturor suprafeţelor de teren se impune

cu privire la oricare dintre destinaţiile economice şi sociale cărora le sunt afectate aceste

suprafeţe.

139

Art.88 alin. (3) din Legea nr.18/1991. 140

Legea nr. 138/27.04.2004 privind îmbunătăţirile funciare, pub. în M. Of. nr. 369/28.04.2004, rep. M.Of. nr.

88/13.02.2009, cu ultima modificare prin O.U.G. nr. 39/22.04.2009, pub. în M. Of. nr. 281/29.04.2009.

105

D. Îmbunătăţirile funciare

Prin ȋmbunătăţiri funciare se ȋnţeleg lucrările de tehnică agricolă care au drept scop

punerea cât mai deplină ȋn valoare a capacităţii de producţie a terenurilor agricole, ridicarea

fertilităţii pământurilor slab productive, darea ȋn producţie agricolă a unor suprafeţe cât mai

mari de terenuri neproductive, prevenirea şi combaterea unor fenomene naturale care

influenţează negaiv productivitatea terenurilor agricole.141

Potrivit legii142

, ȋmbunătăţirile funciare au ca obiective:

a) asigurarea protectiei terenurilor de orice fel si a oricaror categorii de constructii fata

de inundatii, alunecari de teren si eroziuni, precum si protectiei lacurilor de acumulare

impotriva colmatarii si regularizarea cursurilor de apa;

b) asigurarea unui nivel corespunzator de umiditate a solului, care sa permita sau sa

stimuleze cresterea plantelor, incluzand plantatiile vitipomicole, culturile agricole si silvice;

c) asigurarea ameliorarii solurilor acide, saraturate si nisipoase, precum si protectia

impotriva poluarii.

Amenajarile de imbunatatiri funciare ca lucrari hidrotehnice complexe si

agropedoameliorative se realizeaza in scopul prevenirii si inlaturarii actiunii factorilor de risc

- seceta, exces de apa, eroziunea solului si inundatii, precum si poluare- pe terenurile cu orice

destinatie, indiferent de proprietar. Acestea contribuie la valorificarea capacitatii de productie

a terenurilor si a plantelor, precum si la introducerea in circuitul economic a terenurilor

neproductive.

Amenajarile de imbunatatiri funciare cuprind urmatoarele categorii de lucrari:

a) indiguiri si regularizari ale cursurilor de apa prin care se asigura, in principal,

protectia terenurilor si a oricaror categorii de constructii impotriva inundatiilor, surse locale

de apa si emisari pentru scurgerea apelor;

b) irigatii si orezarii prin care se asigura aprovizionarea controlata a solului si a

plantelor cu cantitatile de apa necesare dezvoltarii culturilor si cresterii productiei agricole.

Aceste amenajari cuprind lucrari de captare, pompare, transport, distributie si evacuare a apei

si, dupa caz, lucrari de nivelare a terenului;

c) desecare si drenaj, care au drept scop prevenirea si inlaturarea excesului de

umiditate de la suprafata terenului din sol, in vederea asigurarii conditiilor favorabile de

utilizare a terenurilor. Aceste amenajari cuprind lucrari de colectare, de transport si de

evacuare in emisar a apei in exces;

d) combatere a eroziunii solului si de ameliorare a terenurilor afectate de alunecari,

prin care se previn, se diminueaza sau se opresc procesele de degradare a terenurilor. Aceste

amenajari cuprind lucrari pentru protectia solului, regularizarea scurgerii apei pe versanti,

stingerea formatiunilor torentiale, stabilizarea nisipurilor miscatoare;

e) pedoameliorative pe terenurile saraturate, acide si pe nisipuri, pe terenurile poluate,

inclusiv cu reziduuri petroliere, cu halde de la exploatarile miniere, pe alte terenuri

neproductive, cuprinzand si lucrarile de nivelare-modelare, de scarificare, de afanare adanca,

141

Vladimir Rojanschi, Florina Bran, Gheorghiţa Diaconu, Protecţia şi ingineria mediului, Editura Economică,

1997, p. 198. 142

Legea nr. 138/2004 a ȋmbunătăţirilor funciare, republicată ȋn M. Of., Partea I, nr. 88 din 13.02.2009, art. 1 şi

art. 2..

106

rigole si santuri de scurgere a apei, araturile in benzi cu coame, udarile de spalare a sarurilor,

aplicarea de amendamente, precum si ingrasaminte, in scopul valorificarii pentru agricultura

si, dupa caz, pentru silvicultura;

f) perdele forestiere de protectie a terenurilor agricole si plantatii pentru combaterea

eroziunii solului;

g) alte lucrari realizate prin solutii tehnice si tehnologii noi;

h) zone de protectie ale lucrarilor prevazute la lit. a)-g).

Amenajarile de imbunatatiri funciare preiau din surse autorizate necesarul de apa

pentru irigarea culturilor agricole si silvice si alimentarea cu apa a unor localitati, amenajari

piscicole, incinte agricole si industriale si asigura protectia localitatilor si a oricaror categorii

de constructii impotriva efectelor alunecarilor de teren si a inundatiilor, precum si protectia

lacurilor de acumulare impotriva colmatarii.

Realizarea amenajarilor de imbunatatiri funciare la nivel national are loc pe baza

programelor si strategiei sectoriale, iar la nivel local, conform nevoilor autoritatilor publice

locale, ale persoanelor juridice sau fizice interesate, pe baza programelor zonale si locale de

amenajare a teritoriului si in corelare cu strategia sectoriala.

Proiectarea, executarea si exploatarea amenajarilor de imbunatatiri funciare se fac in

corelare cu lucrarile de gospodarire a apelor, hidroenergetice, silvice, de gestionare a cailor de

comunicatie, in acord cu interesele proprietarilor de terenuri si cu documentatiile de urbanism

si de amenajare a teritoriului, tinand seama de cerintele de protectie a mediului.

Principiile care stau la baza realizarii obiectivelor imbunatatirilor funciare sunt

urmatoarele:

a) exploatarea echitabila a amenajarilor de imbunatatiri funciare, sistemelor de irigatii

sau desecare si drenaj si a lucrarilor de aparare impotriva inundatiilor si combatere a eroziunii

solului pentru asigurarea protecţiei intereselor tuturor beneficiarilor;

b) consultarea si, dupa caz, implicarea beneficiarilor, organizatiilor neguvernamentale

si a altor reprezentanti ai societatii civile in luarea deciziilor in scopul promovarii adoptarii

rationale, eficiente si transparente a acestora;

c) realizarea de catre proprietarii de teren a exploatarii, intretinerii si reparatiilor

amenajarilor de imbunatatiri funciare situate pe terenurile pe care le detin, inclusiv a lucrarilor

de reabilitare, executare de investitii si suportarea costurilor acestor activitati. Statul intervine

prin Administratie si prin alocarea defonduri de la bugetul de stat in completarea surselor

proprii ale Administratiei sau ale beneficiarilor constituiti in organizatii de imbunatatiri

funciare sau federatii de organizatii de imbunatatiri funciare, in cazurile in care proprietarii de

teren nu pot desfasura prin efortul propriu activitati de imbunatatiri funciare;

d) exploatarea amenajarilor de imbunatatiri funciare astfel incat sa se previna folosirea

ineficienta a apei, excesul de umiditate, eroziunea si poluarea solului si sa se promoveze

protectia mediului in conformitate cu standardele de mediu.

E. Prevenirea poluării solului

Industrializarea masivă a dus la pătrunderea în atmosferă a unor cantităţi tot mai mari

de metale toxice. Din aer, ploaia şi zăpada aduc metalele pe sol, unde ele se acumulează.

Ecologia solului este foarte vulnerabilă la efectele toxice ale unor asemenea metale (mercur,

107

plumb, nichel, cadmiu etc.) căci ele pot inhiba creşterea plantelor şi a bacteriilor folositoare

din pământ. Mai mult, pot lua naştere complecşi noi, nenaturali formaţi din aceste metale şi

compuşi organici din sol. În acelaşi timp, este posibil ca unii complecşi metal-organici care

sunt inofensivi pentru culturi să ajungă prin intermediul hranei în organismul uman, unde se

pot dovedi dăunători143

.

Poluarea solului este cauzată şi de pulberile şi gazele nocive din aer, din apele

reziduale, de deşeurile de natură industrială sau menajeră, dar mai ales de pesticidele şi

îngrăşămintele chimice folosite în agricultură.

Poluanţii care se acumulează în sol pot tulbura puternic echilibrul ecologic vital al

acestuia. Cei care nu-şi termină cursa în sol ajung să se depună în mări şi oceane, unde au

început să se acumuleze pesticide persistente şi alte impurităţi organice de sinteză.

Indicele sintetic al efectului rezultant al poluării solului este reprezentat fie prin

reducerea cantitativă şi/sau calitativă a producţiei vegetale, fie prin cheltuielile necesare

menţinerii capacităţii bioproductive la parametrii cantitativi şi calitativi anterior manifestării

poluării.144

În afară de poluarea fizică şi chimică, în vecinătatea imediată a unităţilor miniere şi în

locurile de depozitare a minereurilor radioactive se constată şi poluarea radioactivă a solului.

La aceasta mai poate contribui şi depozitarea în sol a deşeurilor nucleare care emit radiaţii

timp îndelungat şi care scot din circuit numeroase terenuri.

Poluarea solului este rezultatul oricărei acţiuni care produce dereglarea funcţionării

normale a solului, ca mediu de viaţă, în cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau create de

om, dereglare manifestată prin degradarea fizică, chimică, biologică a solului, care afectează

negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea sa bioproductivă, din punct de vedere cantitativ şi

calitativ.

Sunt considerate terenuri degradate potrivit normelor de protecţie a solului, terenurile

care, prin eroziune, poluare sau acţiunea distructivă a unor factori antropici, şi-au pierdut

definitiv capacitatea de producţie agricolă, dar care pot fi amenajate prin împăduriri.

3. Rolul fondului forestier ȋn protecţia şi conservarea pedosferei

În sistemul pedosferei interesează două grupe de păduri:

a) grupa I, care cuprinde păduri cu funcţii speciale de protecţie a apelor, a solului, a

climei şi a obiectivelor de interes naţional, păduri pentru recreere, păduri de ocrotire a

genofondului ăi a ecofondului, precum şi pădurile din ariile naturale protejate de interes

naţional;

b) grupa a II-a, care cuprinde păduri cu funcţii de producţie şi de protecţie, în care se

urmăresc realizarea masei lemnoase de calitate superioară şi a altor produse ale pădurii,

precum şi, concomitent, protecţia calităţii factorilor de mediu.

Modul de gestionare a pădurilor din fiecare grupă se diferenţiază în raport cu

intensitatea şi natura funcţiilor atribuite, stabilite prin amenajamentele silvice.

143

Brown, Probleme globale ale omenirii, Institutul Worldwatch (S.U.A.), Ed.Tehnică, Bucureşti, 1988, p. 179;

B. Commoner, op. cit., p. 223. 144

C.Răuţă, St.Cârstea, Poluarea şi protecţia mediului înconjurător, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1979, p.87.

108

Conservarea biodiversităţii ecosistemelor forestiere implică măsuri de gestionare

durabilă, prin aplicarea de tratamente intensive, care promovează regenerarea naturală a

speciilor din tipul natural fundamental de pădure şi prin conservarea pădurilor virgine şi

cvasivirgine.

Constituirea de arii naturale protejate de interes naţional, care cuprind şi păduri, se

realizează potrivit prevederilor legale, cu avizul prealabil al autorităţii publice centrale care

răspunde de silvicultură. Ocolul silvic care administrează pădurile situate în interiorul unui

parc natural sau parc naţional are prioritate în dobândirea dreptului de a administra ariile

naturale protejate respective, în condiţiile legii, dacă suprafaţa pădurilor reprezintă mai mult

de 50% din suprafaţa acestora.

Amenajamentele silvice întocmite şi aprobate, în condiţiile legii, pentru fondul

forestier inclus în ariile naturale protejate de interes naţional sunt parte a planului de

management, iar modificarea lor se aprobă prin ordin al conducătorului autorităţii publice

centrale care răspunde de silvicultură. Reconstrucţia ecologică, regenerarea şi îngrijirea

pădurilor se realizează în concordanţă cu prevederile amenajamentelor silvice şi/sau ale

studiilor de specialitate, studii fundamentate în conformitate cu normele tehnice specifice.

La regenerarea pădurilor se aplică regimul codrului, urmărindu-se conservarea

genofondului şi a ecofondului, realizarea de arborete de calitate superioară, precum şi

exercitarea cu continuitate de către acestea a funcţiilor de protecţie. Regimul codrului nu se

aplică la arboretele de plopi indigeni, de salcie, de salcâm, precum şi zăvoaiele în care este

admis regimul crângului.

Tăierile rase sunt admise numai în arboretele de molid, pin, salcâm, plop, salcie şi în

zăvoaie, precum şi în cazul substituirii ori refacerii unor arborete, în care nu este posibilă

aplicarea altor tratamente. Tăierile rase în parcurile naţionale sunt interzise.

Lucrările de reîmpădurire şi de completare a regenerărilor naturale se execută în

termen de cel mult doua sezoane de vegetaţie de la tăierea unică sau definitivă. Lucrările de

regenerare, întreţinere a seminţişurilor şi a plantaţiilor şi de îngrijire a arboretelor trebuie

astfel executate încât să se realizeze compoziţiile-tel stabilite prin amenajamentele silvice

şi/sau prin studiile de specialitate.

Compoziţia, schemele şi tehnologiile de împădurire se stabilesc potrivit prevederilor

din normele tehnice de specialitate şi/sau ale studiilor de specialitate aprobate. Regenerarea se

consideră încheiată la realizarea stării de masiv.

Fondul de conservare şi regenerare a pădurilor se constituie din următoarele resurse:

a) contravaloarea terenului scos definitiv din fondul forestier proprietate publică a

statului;

b) contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase

înainte de vârsta exploatabilităţii de pe terenurile scoase definitiv sau ocupate temporar din

fondul forestier proprietate publică a statului;

c) 50% din cuantumul chiriei pentru ocuparea temporară a terenurilor din fondul

forestier proprietate publică a statului;

d) contravaloarea despăgubirilor pentru pagubele produse fondului forestier

proprietate publică;

e) 50% din cuantumul despăgubirilor pentru pagubele produse fondului forestier

proprietate privată;

109

f) 15-25% din valoarea masei lemnoase autorizate spre exploatare, provenită din

produse principale şi accidentale, calculată la nivelul preţului mediu al unui metru cub de

masă lemnoasă pe picior; pentru pădurile proprietate publică a statului, nivelul procentului

anual se stabileşte de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva; pentru celelalte forme de

proprietate forestieră, nivelul procentului anual se stabileşte, după caz, de ocoalele silvice

prevăzute la art. 10 alin. (2). Această sumă se virează de către cumpărătorii/titularii

autorizaţiilor de exploatare direct în contul administratorului sau prestatorului de servicii

silvice;

g) sumele reprezentand cheltuielile de reinstalare a vegetaţiei forestiere pentru

terenurile ocupate temporar din fondul forestier proprietate publică a statului;

h) sumele reprezentând contravaloarea efectelor determinate de funcţiile de protecţie,

ecologice şi sociale ale pădurilor;

i) alocaţii de la bugetul de stat.

În sistemul pedoclimatic un rol important ȋl au perdelele forestiere de protecţie

care ȋndeplinesc rolul de:

a) protecţie a terenurilor agricole contra factorilor climatici dăunători şi pentru

ameliorarea condiţiilor climatice din perimetrul apărat;

b) de protecţie, antieroziune, a solului împotriva fenomenelor de eroziune;

c) protecţia căilor de comunicaţie şi de transport, în special împotriva înzăpezirilor;

d) protecţie a digurilor şi a malurilor contra curenţilor, viiturilor, gheţii şi altele;

e) protecţie a localităţilor şi a diverselor obiective economice şi sociale.

Legea prevede şi crearea de cordoane forestiere, constituite din plantaţii de arbori şi

arbuşti forestieri, care unesc trupuri de pădure sau reţele de perdele forestiere de protecţie,

aflate la distanţe de până la 10 km unele de altele. Ele pot avea lăţimi de până la 30 m şi se

amplasează la marginea tarlalelor cultivate agricol, de-a lungul drumurilor existente, al

digurilor şi malurilor sau în jurul localităţilor. În aceste cazuri cordoanele forestiere constituie

ele însele perdele forestiere de protecţie şi preiau funcţiile de protecţie ale acestora145

.

Perdelele forestiere de protecţie a terenurilor agricole se înfiinţează în zonele din

Câmpia Română, Câmpia Tisei, Lunca Dunării şi Podişul Dobrogei, afectate frecvent de

fenomene de secetă. Amplasarea se face pe bază de documentaţii tehnice, de regulă în reţele

rectangulare, în mod eşalonat, în ordinea urgenţelor, prioritate având terenurile situate în zonele

cele mai aride.

Perdelele forestiere antierozionale se realizează în toate zonele ţării, pe terenuri aflate

în diferite stadii de degradare. Procedura de identificare şi de împădurire a terenurilor degradate

este prevăzută în Ordonanţa Guvernului nr. 81/1998 privind unele măsuri pentru ameliorarea

prin împădurire a terenurilor degradate, aprobată cu modificări şi completări prin Legea

nr.107/1999. În această categorie se încadrează şi terenurile cu nisipuri mobile, care necesită

lucrări de împădurire pentru fixarea lor.

Perdelele forestiere pentru protecţia căilor de comunicaţie şi de transport se înfiinţează

de o parte sau de alta a acestora, pe porţiunile afectate frecvent de depuneri masive de zăpadă.

Perdelele forestiere pentru protecţia contra curenţilor, viiturilor şi sloiurilor de gheaţă

se realizează de-a lungul digurilor şi a malurilor în aliniamente rectangulare, pe lăţimi şi lungimi

145

Art.6 alin.2.

110

diferite, în funcţie de orografia terenului, viteza curentului apei, de înălţimea valurilor şi de forţa

de împingere a gheţurilor.

Perdelele forestiere pentru protecţia localităţilor şi a diverselor obiective economice şi

sociale se realizează în jurul comunităţilor urbane şi rurale, al unităţilor industriale poluante, al

unor obiective economice, sociale, culturale şi strategice (art.7 din Legea nr.289/2002).

Perdelele forestiere de protecţie înfiinţate cu acceptul proprietarilor de terenuri

agricole şi finanţate din sursele prevăzute de lege rămân în proprietatea acestora.

Documentaţiile pentru înfiinţarea perdelelor forestiere de protecţie vor cuprinde studii

tehnico-economice şi de execuţie, precizând:

a) planurile de amplasare a perdelelor forestiere de protecţie;

b) elementele tehnice necesare în vederea instalării perdelelor forestiere de protecţie:

orientarea, lăţimea şi distanţa dintre perdelele forestiere de protecţie, schemele de plantare,

speciile indicate pentru împăduriri;

c) metodele de regenerare, refacere, ameliorare şi îngrijire a perdelelor forestiere de

protecţie;

d) investiţia specifică pentru fiecare tip de perdea forestieră de protecţie, precum şi

alte date necesare.

Avizarea documentaţiilor tehnico-economice se face în comisii mixte, la care participă

reprezentanţi ai beneficiarilor, ai proiectantului şi ai executantului, ai ministerelor de resort, ai

Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti” şi ai unităţilor

administrativ-teritoriale.

Proprietarii de păduri sunt obligaţi să asigure paza pădurii împotriva tăierilor

ilegale de arbori, a furturilor, a distrugerilor, a degradărilor, a păşunatului şi a altor

fapte păgubitoare pentru fondul forestier şi pentru factorii aflaţi ȋn relaţie ecologică.

Personalul silvic care are atribuţii pentru paza pădurilor este dotat cu armament

de serviciu, în condiţiile legii.

În exercitarea atribuţiilor de serviciu privind paza fondului forestier, în constatarea

contravenţiilor şi a faptelor ce constituie infracţiuni silvice, personalul silvic este asimilat

personalului care îndeplineşte funcţii ce implică exerciţiul autorităţii publice.

Unităţile de poliţie şi jandarmerie, potrivit atribuţiilor ce le revin conform legii,

asigură sprijin de specialitate în organizarea pazei pădurilor.

Se interzice păşunatul în păduri, în perdelele forestiere de protecţie şi în perimetrele de

ameliorare a terenurilor degradate sau în alunecare.

În caz de forţă majoră (calamităţi naturale, operaţiuni militare în zonele destinate

păşunatului), autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură sau unitaţile teritoriale

de specialitate ale acesteia, după caz, pot aproba păşunatul în fondul forestier, dacă sunt

îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) se desfăşoară pe durată limitată;

b) se practică doar în anumite perimetre ale pădurii;

c) solicitările de aprobare aparţin autorităţilor publice locale;

d) s-a obţinut acordul proprietarului;

e) este solicitat în cazuri temeinic justificate.

111

Nu poate fi aprobat păşunatul în arboretele în curs de regenerare, în plantaţiile şi

regenerările tinere, precum şi în pădurile care îndeplinesc funcţii speciale de protecţie.

Trecerea animalelor domestice prin pădure spre zonele de păşunat, adăpat şi adăpostire

se aprobă de ocolul silvic, cu acordul proprietarului pădurii, pe trasee delimitate şi în perioade

precizate; pentru pădurile proprietate publică a statului, aprobarea se dă de către

administrator.

Se interzice trecerea animalelor domestice prin pădure în arboretele în curs de

regenerare, în plantaţiile şi regenerările tinere, în ariile naturale protejate de interes naţional,

în perimetrele de ameliorare, precum şi în perdelele forestiere de protecţie.

Cu aprobarea ocolului silvic se permite amplasarea în mod gratuit a stupilor de albine

în fondul forestier proprietate publică a statului, pe perioada pastoralului.

Accesul public în pădure este permis numai în zone amenajate şi pe trasee marcate în

acest sens. Accesul public în pădure cu autovehicule, motociclete, ATV-uri sau mopede este

interzis, cu excepţia activităţilor sportive, de recreere şi turism, care se pot practica numai cu

acordul proprietarului sau al administratorului pădurilor proprietate publică a statului.

Supravegherea stării de sănătate a pădurilor şi stabilirea lucrărilor necesare pentru

prevenirea şi combaterea bolilor şi a dăunătorilor se realizează prin serviciul de specialitate

din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.

Ocoalele silvice realizează lucrările de depistare şi prognoza a atacurilor bolilor şi

dăunătorilor pădurii, în conformitate cu normele tehnice privind protecţia pădurilor împotriva

bolilor şi dăunătorilor.

Lucrările de combatere a bolilor şi dăunătorilor pădurilor, indiferent de forma de

proprietate, prin mijloace avio, se realizează în mod unitar sub coordonarea administratorului.

Efectuarea celorlalte lucrări de combatere a bolilor şi dăunătorilor se realizează de ocolul

silvic în care sunt necesare aceste lucrări şi se suportă de proprietar, respectiv de

administrator, pentru pădurile proprietate publică a statului.

Proprietarii pădurilor, ai perdelelor forestiere de protecţie şi ai terenurilor degradate pe

care s-au realizat lucrări de împădurire, precum şi ocoalele silvice care asigură servicii silvice

sau administrarea acestora sunt obligaţi să aplice şi să respecte normele specifice de prevenire

şi stingere a incendiilor, aprobate prin ordin comun al conducătorului autorităţii publice

centrale care răspunde de silvicultură şi al autorităţii publice centrale pentru administraţie şi

interne.

Prefecţii, primarii, consiliile judeţene şi locale, unităţile autorităţilor competente ale

statului în domeniul protecţiei civile, al combaterii efectelor calamităţilor şi dezastrelor,

potrivit atribuţiilor legale ce le revin, au obligaţia de a interveni în acţiunile de prevenire şi

stingere a incendiilor în fondul forestier şi în vegetaţia forestieră din afara acestuia.

Persoanele fizice care constată incendii în pădure, în perdele forestiere sau pe terenuri

degradate pe care s-au realizat lucrări de împădurire sunt obligate să le anunţe imediat celei

mai apropiate unităţi silvice şi să participe la stingerea lor.

112

4. Protecţia resurselor de apă

A. Obiectivul protecţiei reţelei naţionale a apelor

Protecţia apelor de suprafaţă şi subterane şi a ecosistemelor acvatice are ca obiectiv

menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii şi productivităţii biologice ale acestora, în scopul evitării

unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi bunurilor materiale146

.

Complexitatea acestui obiectiv a impus elaborarea unei legislaţii specifice în domeniu,

instituind norme juridice cu un ridicat grad de tehnicitate, având ca ţintă ameliorarea calităţii

apelor prin utilizarea unor tehnologii adecvate.

Legislaţia specifică privind protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice a fost

compatibilizată cu Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, precum şi

cu Directiva nr. 2007/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 octombrie 2007

privind evaluarea şi gestionarea riscurilor de inundaţii, obiectiv apreciat ca fiind de urgenţă

extraordinară.

Astfel, a fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă nr. 3/2010147

, pentru modificarea şi

completarea Legii apelor nr. 107/1996, România conformându-se scrisorii Comisiei

Comunităţilor Europene, evitându-se, astfel, declanşarea unei proceduri de infringement148

împotriva României.

Regimul juridic al apelor are ca obiectiv general asigurarea calităţii apei, element

de mediu care asigură starea sănătăţii şi siguranţei umane, inclusiv identificarea

situaţiilor de contaminare. Acest obiectiv este continuu, motiv pentru care activitatea

instituţiilor din domeniul protecţiei calităţii apelor este asigurată la nivel infastructural

prin activităţi de laborator specifice consacrate determinării cotidiene a calităţii bio-

chimice a apei, domeniu care este monitorizat.

Din analiza de ansamblu a reglementărilor referitoare la regimul juridic al apelor se

degajă concluzia existenţei a două mari categorii de reglementări:

a) reglementări juridice privind obligaţiile generale curente ale persoanelor fizice şi

juridice care desfăşoară activităţi cu impact asupra mediului acvatic;

b) reglementări juridice cu caracter special privind activitatea de intervenţie a

instituţiilor de drept al mediului în situaţii de risc generate de fenomenul natural al

inundaţiilor.

Activitatea de gospodarire unitara, rationala si integrata a apelor se organizeaza si se

desfasoara pe bazine hidrografice, ca entitati geografice indivizibile de gospodarire cantitativa

si calitativa a resurselor de apa.

Gospodarirea apelor trebuie sa considere ca un tot unitar apele de suprafata si

subterane, atat sub aspect calitativ si cantitativ, cat si al riscului la inundatii, in scopul

dezvoltarii durabile.

146

Potrivit art. 55 aliniat (1) din legea-cadru de protecţie a mediului. 147

Publicată în M.Of. nr. 114/19 februarie 2010. 148

Infringement – procedură de sancţionare a României pentru nerespectarea obligaţiei de compatibilizare a

legislaţiei în domeniul apelor.

113

B. Obligaţiile utilizatorilor de apă

În scopul folosirii raţionale şi protejării calităţilor resurselor de apă, utilizatorii de apă,

atât persoane fizice, cât şi juridice, au, conform art. 58 din legea de protecţie a mediului,

următoarele obligaţii comune:

a) să execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a migrării

faunei acvatice şi de ameliorare a calităţii apei, prevăzute cu termen în avizul sau autorizaţia

de gospodărire a apelor, precum şi în autorizaţia de mediu, şi să monitorizeze zona de impact;

b) să se doteze, în cazul deţinerii de nave, platforme plutitoare sau de foraje marine, cu

instalaţii de stocare sau de tratare a deşeurilor, instalaţii de epurare a apelor uzate şi racorduri

de descărcare a acestora în instalaţii de mal sau plutitoare;

c) să amenajeze porturile cu instalaţii de colectare, prelucrare, reciclare sau

neutralizare a deşeurilor petroliere, menajere sau de altă natură, stocate pe navele fluviale şi

maritime, şi să constituie echipe de intervenţie în caz de poluare accidentală a apelor şi a

zonelor de coastă;

d) să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale

şi să nu arunce de pe acestea nici un fel de deşeuri;

e) să nu spele obiecte, produse, ambalaje, materiale care pot produce impurificarea

apelor de suprafaţă;

f) să nu deverseze în apele de suprafaţă, subterane şi maritime ape uzate, fecaloide,

menajere, substanţe petroliere, substanţe prioritare/prioritar periculoase;

g) să nu arunce şi să nu depoziteze pe maluri, în albiile râurilor şi în zonele umede şi

de coastă deşeuri de orice fel şi să nu introducă în ape substanţe explozive, tensiune electrică,

narcotice, substanţe prioritare/prioritar periculoase.

Protecţia juridică a apelor se realizează sub două aspecte: calitativ şi cantitativ, cele

două aspecte neputând fi izolate. Astfel, art. 17 din Legea nr. 107/1996 stabileşte această

concepţie atunci când se referă la folosirea raţională, care vizează aspectul cantitativ al

protecţiei, şi la protejarea calităţii resurselor de apă referindu-se la aspectul protecţiei

calitative, utilizatorii de apă având următoarele obligaţii pe linia protecţiei cantitative şi

calitative:

a) să adopte tehnologii de producţie cu cerinţe de apă reduse şi cât mai puţin poluante,

să economisească apa prin recirculare sau folosire repetată, să elimine risipa şi să diminueze

pierderile de apă, să reducă poluanţii evacuaţi o dată cu apele uzate şi să recupereze

substanţele utile conţinute în apele uzate şi în nămoluri;

b) să asigure realizarea, întreţinerea şi exploatarea staţiilor şi instalaţiilor de prelucrare

a calităţii apelor la capacitatea autorizată, să urmărească eficienţa acestora prin analize de

laborator şi să intervină operativ pentru încadrarea indicatorilor de emisie în limitele admise

pentru evacuarea apelor uzate, limite prevăzute prin autorizaţia de gospodărire a apelor;

c) să respecte cu stricteţe disciplina şi normele tehnologice în activităţile de producţie

care folosesc apa şi evacuează ape uzate, precum şi în staţiile şi instalaţiile de prelucrare a

calităţii apelor;

d) să urmărească, prin foraje de observaţii şi control, starea calităţii apelor subterane

din zona de influenţă a depozitelor de reziduuri de orice fel.

114

Protecţia cantitativă şi calitativă a apelor se realizează şi prin sistemul de interdicţii şi

restricţii impuse de legea apelor pentru utilizatorii de apă. Astfel, conform art. 16 din lege,

sunt interzise:

a) punerea în funcţiune de obiective economice noi sau dezvoltarea celor existente,

darea în funcţiune de noi ansambluri de locuinţe, introducerea la obiectivele economice

existente de tehnologii de producţie modificate, care măresc gradul de încărcare a apelor

uzate, fără punerea concomitentă în funcţiune a reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de

epurare ori fără realizarea altor lucrări şi măsuri care să asigure, pentru apele uzate evacuate,

respectarea prevederilor impuse prin autorizaţia de gospodărire a apelor;

b) realizarea de lucrări noi pentru alimentare cu apă potabilă sau industrială ori de

extindere a celor existente, fără realizarea sau extinderea corespunzătoare şi concomitentă a

reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de epurare necesare;

c) aruncarea sau introducerea în orice mod, în albiile cursurilor de apă, în cuvetele

lacurilor sau ale bălţilor, în Marea Neagră şi în zonele umede, precum şi depozitarea pe

malurile acestora a deşeurilor de orice fel;

d) evacuarea de ape uzate, în apele subterane, lacurile naturale sau de acumulare, în

iazuri, în bălţi sau în heleştee;

e) utilizarea de canale deschise de orice fel pentru evacuările ori scurgerile de ape

fecaloid-menajere sau cu conţinut periculos;

f) spălarea în cursuri de apă sau în lacuri şi pe malurile acestora a vehiculelor,

autovehiculelor, a altor utilaje şi agregate mecanice, precum şi aambalajelor sau obiectelor

care au conţinut pesticide sau alte substanţe periculoase;

g) spălarea animalelor domestice dezinfectate cu substanţe toxice în afara locurilor

special amenajate în acest scop;

h) aruncarea sau vărsarea în instalaţii sanitare sau în reţele de canalizare a reziduurilor

petroliere sau a substanţelor periculoase;

i) spălarea în cursurile de apă sau în lacuri, pe malurile acestora, pe diguri sau baraje a

obiectelor de uz casnic, cu folosirea substanţelor chimice de orice fel.

În zonele de protecţie instituite potrivit prezentei legi, sunt interzise depozitarea şi

folosirea de îngrăşăminte, pesticide sau alte substanţe periculoase.

În mod special, în situaţii deosebite generate de secetă sau calamităţi naturale,

Ministerul Mediului şi Pădurilor şi Administraţia Naţională „Apele Române” sunt în drept să

ia măsuri de suspendare provizorie a folosirii apei sau să instituie restricţii temporare.

Restricţiile se stabilesc prin planuri de restricţii şi folosire a apei în perioadele

deficitare, elaborate de Administraţia Naţională „Apele Române”, după consultarea

utilizatorilor autorizaţi, cu avizul Ministerului Mediului şi Pădurilor şi cu aprobarea

comitetului de bazin. Planurile de restricţii şi folosire a apei în perioadele deficitare, denumite

în continuare planuri de restricţii, se aduc la timp la cunoştinţă publicului.

Metodologia de elaborare şi de aprobare a planurilor de restricţii şi procedura de

informare a publicului se stabilesc de Ministerul Mediului şi Pădurilor.Această metodologie

va trebui să ţină seama de importanţa socială şi economică a utilizatorilor autorizaţi, precum şi

de următoarele priorităţi: sastisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei; alimentarea cu apă

pentru animale; refacerea rezervei intangibile de apă după incendii; asigurarea debitelor

necesare menţinerii echilibrului ecologic al habitatului acvatic.

115

Măsurile stabilite de Administraţia Naţională „Apele Române” în aplicarea planului de

restricţii sunt obligatorii pentru toţi utilizatorii de apă. Măsurile de restricţii se asimilează cu

situaţia de forţă majoră în nerealizarea contractelor de livrare a apei.

Pe durata aplicării planurilor de restricţii, prevederile autorizaţiei de gospodărire a

apelor se subordonează acestora. Normele de calitate a apelor se aprobă prin standarde, la

propunerea autorităţii centrale pentru mediu.

În legea apelor se prevede că limitele de încărcare cu poluanţi a apelor uzate evacuate

în resursele de apă se aprobă prin hotărâre a guvernului, la propunerea autorităţii centrale

pentru mediu şi Ministerului Sănătăţii.

Autoritatea centrală pentru protecţia mediului elaborează, în scopul protecţiei apelor şi

a ecosistemelor acvatice în cazul poluărilor accidentale şi transfrontiere, norme tehnice,

standarde de calitate a apelor, cerinţele de evacuare, epurare a apelor uzate, precum şi

procedura de autorizare pentru exploatarea surselor de apă şi a ecosistemelor acvatice,

realizarea construcţiilor hidrotehnice pentru lucrările de îndiguire şi regularizare a cursurilor

de apă, de irigaţii şi de drenaj.

Reglementările legii protecţiei mediului se completează cu cele cuprinse în legea

apelor şi alte acte normative cu caracter special. Astfel, legea apelor prevede şi o serie de

restricţii, cum sunt: interzicerea punerii în funcţiune de obiective economice noi sau

dezvoltarea celor existente, darea în funcţiune de noi ansambluri de locuinţe, introducerea la

obiectivele economice existente de tehnologii de protecţie modificate care măresc gradul de

încărcare a apelor uzate, fără punerea concomitentă în funcţiune a reţelelor de canalizare şi a

instalaţiilor de epurare, ori fără realizarea altor lucrări şi măsuri care să asigure, pentru apele

uzate evacuate, respectarea prevederilor impuse prin autorizaţia de gospodărire a apelor149

.

Apele uzate industriale, ca şi apele de mină, pentru care nu există tehnologii sau

procedee de epurare eficiente pot fi injectate numai în straturi de foarte mare adâncime, pe

baza unor studii speciale, a avizului acordat de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi

a avizului de gospodărire a apelor.

Pentru cazurile de poluări accidentale, utilizatorii de apă au următoarele obligaţii:

- să întocmească planuri proprii de prevenire şi de combatere a poluării accidentale

posibil a se produce ca urmare a activităţii lor şi să le pună în aplicare în caz de necesitate.

- utilizatorii de apă care au produs o poluare accidentală sunt obligaţi să ia măsuri

urgente pentru înlăturarea cauzelor şi efectelor acestora şi să informeze imediat cea mai

apropiată unitate de gospodărire a apelor asupra acestei poluări.

- în caz de poluări accidentale, filialele bazinale ale Administraţiei Naţionale „Apele

Române" vor avertiza imediat utilizatorii de apă şi autorităţile administraţiei publice a

localităţilor din aval pentru a lua măsuri de protecţie a apelor şi de diminuare a pagubelor.

Sunt considerate construcţii pe ape sau care au legătură cu apele:

- construcţiile şi instalaţiile care asigură gospodărirea complexă a apelor, inclusiv

atenuarea apelor mari, prin modificarea regimului natural de curgere (baraje, acumulări

permanente sau nepermanente);

149

Daniela Marinescu, op.cit., p.87.

116

- lucrările de folosire a apelor cu construcţiile şi instalaţiile aferente (amenajări

piscicole, centrale hidroelectrice, amenajări pentru navigaţie şi plutărit, poduri plutitoare,

amenajări turistice);

- lucrările pentru protecţia calităţii apelor (lucrări de canalizare şi evacuare a apelor

uzate, staţii de prelucrare a calităţii apelor);

- construcţiile de apărare împotriva acţiunii distructive a apelor;

- traversările de cursuri de apă;

- depozitele de deşeuri amplasate în albiile majore ale cursurilor de apă;

- instalaţiile pentru urmărirea parametrilor hidrologici sau urmărirea automată a

calităţii apei.

Documentaţiile elaborate pentru aceste lucrări trebuie să ofere securitatea necesară, să

răspundă normativelor şi prescripţiilor tehnice, având în vedere interesele protecţiei mediului

şi amplasamentelor.

Punerea în funcţiune sau exploatarea acestor lucrări se face numai în baza autorizaţiei

de gospodărire a apelor; în cazul în care lucrările se efectuează pe cursul apelor naţionale

navigabile, este necesar şi acordul Ministerului Transporturilor.

Elaborarea documentelor pentru fundamentarea solicitării avizului de gospodărire a

apelor trebuie să se bazeze pe studii meteorologice, hidrologice sau hidrogeologice, pe

cercetări de gospodărire a apelor şi de impact al lucrărilor respective asupra resurselor de apă

şi asupra zonelor riverane.

Prin avizul de gospodărire a apelor, investitorul poate fi obligat să execute şi alte

lucrări necesare, necuprinse în documentaţia tehnică, astfel încât construcţiile sau instalaţiile

propuse să nu producă pagube utilizatorilor de apă existenţi sau riveranilor din amonte sau

aval.

Avizul de gospodărire a apelor îşi pierde valabilitatea după doi ani de emitere, dacă în

acest interval nu a început execuţia lucrărilor.

C.Managementul operaţional, intern, al apelor150

Recenta reglementare a regimului juridic al apelor, ca urmare a modificării Legii nr.

107/1996, instituie următoarele obiective de mediu pentru corpurile de apă de suprafaţă şi

subterane:

a) prevenirea deteriorarii tuturor corpurilor de apa de suprafata;

b) protectia si imbunatatirea calitatii corpurilor de apa de suprafata in scopul atingerii

starii bune a acestora, pana la data de 22 decembrie 2015;

c) protectia si îmbunatatirea tuturor corpurilor de apa artificiale sau puternic

modificate în scopul realizarii unui potential ecologic bun sau a unei stari chimice bune a

acestora, pâna la data de 22 decembrie 2015;

d) reducerea progresiva a poluarii datorate substantelor prioritare si încetarea sau

eliminarea treptata a evacuarilor si a pierderilor de substante prioritar periculoase;

150

Conţinutul minim al schemelor directoare de amenajare şi management ale bazinului hidrografic şi al

programelor de măsuri aferente acestora este prevăzut în Anexa nr.3 din Legea nr.310/2004.

117

e) prevenirea sau limitarea aportului de poluanti in apele subterane si prevenirea

deteriorarii starii tuturor corpurilor de apa subterane;

f) protectia si imbunatatirea calitatii corpurilor de apa subterane si asigurarea unui

echilibru intre debitul prelevat si reincarcarea apelor subterane, cu scopul realizarii unei stari

bune a apelor subterane, pana la data de 22 decembrie 2015;

g) inversarea oricarei tendinte semnificative si durabile de crestere a concentratiei

oricarui poluant rezultate din impactul activitatii umane, pentru a reduce în mod progresiv

poluarea apei subterane.

In situatia in care se constata ca anumite corpuri de apa sunt foarte afectate de

activitatea umana sau conditiile naturale sunt de asemenea natura incat obiectivele prevazute

mai sus sunt nerealizabile din punct de vedere tehnic ori implica costuri disproportionate, pot

fi adoptate obiective mai putin severe numai daca sunt indeplinite cumulativ conditiile

urmatoare:

a) necesitatile socio-economice si de protectie a mediului determinate de astfel de

activitati umane nu pot fi realizate prin alte mijloace care constituie o optiune semnificativ

mai buna din punctul de vedere al protectiei mediului si care nu implica cheltuieli

disproportionate;

b) se asigura atingerea starii ecologice bune sau a potentialului ecologic bun pentru

corpurile de apa de suprafata, avand in vedere impactul ce nu poate fi evitat in mod rezonabil

din cauza naturii activitatii umane sau poluarii;

c) se asigura cele mai mici modificari posibile ale starii bune pentru corpurile de apa

subterane, avand in vedere impactul ce nu poate fi evitat in mod rezonabil din cauza naturii

activitatii umane sau poluarii;

d) nu se produce deteriorarea ulterioara a starii corpurilor de apa;

e) obiectivele mai putin severe stabilite, precum si motivele deciziei de stabilire a

acestora sunt mentionate in mod specific in planurile de management întocmite în acest scop,

iar aceste obiective sunt revizuite la fiecare 6 ani.

Deteriorarea temporara a starii corpurilor de apa nu se considera încălcări a

prevederilor prezentei legi, daca aceasta este rezultatul unor circumstante cu cauze naturale

sau de forta majora, care apar in mod exceptional ori care nu pot fi anticipate in mod

rezonabil, cum ar fi inundatiile exceptionale si seceta prelungita, sau daca este rezultatul

circumstantelor datorate accidentelor care nu pot fi anticipate in mod rezonabil si numai daca

sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:

a) sunt luate toate masurile pentru prevenirea deteriorarii suplimentare a starii

corpurilor de apa si pentru a nu se compromite atingerea obiectivelor de mediu pentru alte

corpuri de apa de suprafata si subterane care nu au fost afectate de aceste circumstante;

b) sunt stabilite in planurile de management al bazinului hidrografic conditiile in care

pot fi declarate circumstantele exceptionale sau care nu pot fi prevazute in mod rezonabil,

inclusiv adoptarea indicatorilor adecvati;

c) sunt incluse în programul de măsuri din schema directoare măsurile ce trebuie luate

în astfel de circumstanţe exceptionale, care nu trebuie să compromită refacerea calităţii

corpului de apă odată ce circumstanţele încetează;

d) sunt reanalizate anual efectele circumstanţelor care sunt excepţionale sau care nu

pot fi în mod rezonabil prevăzute anual şi sunt luate toate măsurile fezabile în scopul aducerii

118

corpului de apă la starea sa anterioară efectelor acelor circumstanţe, de îndata ce este posibil

ca acestea să fie implementate;

e) este cuprins un rezumat al efectelor circumstanţelor si al masurilor luate sau ce

urmeaza a fi luate in conformitate cu prevederile lit. a) si d) in schema directoare la

urmatoarea reactualizare a acesteia.

In vederea protectiei si conservarii resurselor de apa de suprafata, evacuarile in aceste

ape sunt reglementate pana la data de 22 decembrie 2012, prin utilizarea unei abordari

combinate, prin stabilirea si implementarea controlului emisiilor, bazat pe cele mai bune

tehnici disponibile, sau a valorilor-limita ale emisiilor ori, in cazul presiunilor difuze, a

controlului si a celor mai bune practici din punctul de vedere al mediului.151

In cazul in care un obiectiv de calitate sau un standard de calitate, stabilit in

conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 3/2010 si ale Hotararii Guvernului nr. 351/2005, cu

modificarile si completarile ulterioare, sau ale oricarei alte reglementari nationale relevante

conforme cu legislatia comunitara, necesita conditii mai stricte decat cele stabilite, emisiile

vor fi supuse unor controale severe.

Pentru prevenirea si controlul poluarii apelor subterane, autoritatea publica centrala

din domeniul apelor elaboreaza Planul national de protectie a apelor subterane impotriva

poluarii si deteriorarii, care se adopta prin hotarare a Guvernului.

Planul va include criteriile pentru evaluarea starii chimice bune a apelor subterane si

criteriile pentru identificarea tendintelor crescatoare semnificative si durabile in concentratiile

poluantilor si pentru definirea punctelor de pornire pentru inversarea acestor tendinte.

Masurile rezultate din aplicarea planului menţionat vor fi incluse in programele de

masuri asociate planurilor de management al bazinelor hidrografice.

Pentru reducerea treptata a poluarii cu substante prioritare si eliminarea treptata a

emisiilor, evacuarilor si pierderilor de substante prioritar periculoase, precum si prevenirea

deteriorarii starii tuturor corpurilor de apa de suprafata, autoritatea publica centrala din

domeniul apelor trebuie sa introduca masurile necesare pentru:

a) evitarea poluarii apelor cu una sau mai multe substante prioritar periculoase,

stabilite în cuprinsul ordonanţei, care prezinta un risc semnificativ pentru apa sau mediul

acvatic, inclusiv pentru apa captata in scop potabil, prin elaborarea de norme de calitate in

domeniul apelor, pentru apele de suprafata afectate de evacuarile ce contin aceste substante, si

a unor masuri de control al emisiilor principalelor surse ale acestor evacuari, bazate, printre

altele, pe luarea in considerare a tuturor masurilor tehnice de reducere a evacuarilor;

b) preluarea in legislatia nationala, in conformitate cu termenele stabilite la nivel

comunitar, a noilor norme de calitate in domeniul apelor pentru apele de suprafata, in situatia

in care la nivel comunitar se adopta astfel de norme;

151

Controlul emisiilor se face în conformitate cu Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 152/2005 privind

prevenirea si controlul integrat al poluarii, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 84/2006,

Hotararea Guvernului nr. 188/2002 pentru aprobarea unor norme privind conditiile de descarcare in mediul

acvatic a apelor uzate, cu modificarile si completarile ulterioare, Hotararea Guvernului nr. 964/2000 privind

aprobarea Planului de actiune pentru protectia apelor impotriva poluarii cu nitrati proveniti din surse agricole, cu

modificarile si completarile ulterioare, Hotararea Guvernului nr. 351/2005 privind aprobarea Programului de

eliminare treptata a evacuarilor, emisiilor si pierderilor de substante prioritar periculoase, cu modificarile si

completarile ulterioare, si cu orice alta reglementare nationala relevanta conforma cu legislaţia comunitară.

119

c) identificarea de noi substante prioritar periculoase si elaborarea, in cel mult 5 ani de

la identificare, a normelor de calitate adecvate in domeniul apelor de suprafata si a masurilor

pentru controlul emisiilor din principalele surse punctiforme.

La nivelul fiecarui bazin hidrografic se stabileşte un registru al zonelor protejate, care

va include toate corpurile de apa folosite pentru prelevare in scopul potabilizarii, precum si

celelalte zone protejate.

Registrul zonelor protejate va fi realizat si reactualizat prin grija Administratiei

Nationale „Apele Romane”.

D. Managementul special pentru situaţii de risc la inundaţii

România este o ţară cu risc ridicat la inundaţii, motiv pentru care s-a impus elaborarea

unei legislaţii adecvate pentru protejarea prejudiciilor generate de inundaţii, fenomene

meteorologice periculoase, accidente la construcţii hidrotehnice şi poluări accidentale masive,

în care rolul principal revine structurilor de intervenţie operativă, cum sunt Inspectoratul

General pentru Situaţii de Urgenţă şi celelalte structuri funcţionale obligate prin lege să

coopereze la prevenirea unor calamităţi în perioadele de ape mari sau de accidente la baraje,

la operaţiuni de inundare dirijată pe terenuri dinainte stabilite prin planurile de apărare,

precum şi a incintelor îndiguite amplasate lateral unui curs de apă. În acest scop, pentru

fiecare district de bazin hidrografic se realizează o evaluare preliminară a riscului la inundaţii.

Conform reglementării prevăzute de O.U.G. nr. 3/2010, la nivelul fiecărui district

hidrografic se realizează evaluarea preliminara a riscului la inundatii, hartile de hazard si risc

la inundatii si planurile de management al riscului la inundatii, conform unei metodologii

elaborate de autoritatea publica centrala in domeniul apelor, aprobata prin hotarare a

Guvernului.

Noua reglementare ia în considerare faptul că România face parte din bazinul

hidrografic international al fluviului Dunarea, porţiunea internaţională fiind cuprinsa in

teritoriul Romaniei, inclusiv apele costiere ale Marii Negre, pentru care se elaboreaza planul

de management aferent acestui bazin hidrografic international.

Autoritatea competenta pentru elaborarea portiunii de plan prevazute pentru România

si pentru managementul riscului la inundatii este autoritatea publica centrala din domeniul

apelor.

Administrarea bazinelor hidrografice nationale se face la nivelul districtelor de bazin

de catre administratiile bazinale de apa ale Administratiei Nationale „Apele Romane”.

La nivel national sunt stabilite urmatoarele districte de bazine hidrografice: Somes-

Tisa, Crisuri, Mures, Banat, Jiu, Olt, Arges-Vedea, Buzau-Ialomita, Siret, Prut-Barlad si

Dobrogea-Litoral.

Pe baza informatiilor privind identificarea impactului schimbarilor climatice asupra

producerii inundatiilor, evaluarea riscurilor potentiale presupune întocmirea a unui minim

de documente constând în:

a) harti ale bazinului hidrografic, la scara corespunzatoare, incluzand limitele

bazinelor hidrografice, ale zonei costiere si informatii asupra topografiei si utilizarii terenului;

b) descrierea inundatiilor care au survenit in trecut si care au avut efecte negative

semnificative asupra sanatatii umane, a mediului, a patrimoniului cultural si asupra activitatii

120

economice, pentru care probabilitatea unor evenimente viitoare similare este inca relevanta,

atat in ceea ce priveste amplitudinea acestora, zonele inundabile, precum si in ceea ce priveste

evaluarea efectelor negative pe care le-ar putea produce;

c) descrierea inundatiilor istorice semnificative, cu o probabilitate de revenire a

evenimentelor, ceea ce ar atrage consecinte viitoare negative similare;

d) evaluarea consecintelor negative potentiale ale viitoarelor inundatii pentru sanatatea

umana, mediu, patrimoniul cultural si activitatea economica, analizand probleme ca

topografia, pozitia cursurilor de apa si caracteristicile lor generale hidrologice si

geomorfologice, incluzand albiile majore ca zone de retentie naturala, eficienta infrastructurii

de aparare pentru protectia impotriva inundatiilor, pozitionarea zonelor populate, zonele cu

activitate economica, zonele favorabile dezvoltarii pe termen lung, luand in considerare

efectele schimbarilor climatice asupra aparitiei inundatiilor.

Pentru fiecare district de bazin hidrografic, partajat cu alte state membre, autoritatea

publica centrala din domeniul apelor asigura schimbul de informatii cuautoritatile competente

ale statelor membre in cauza.

Autoritatea publica centrala din domeniul apelor asigura evaluarea preliminara a

riscului la inundatii si raportarea catre Comisia Europeana, pana la data de 22 decembrie

2011.

Pe baza evaluarii preliminare a riscului la inundatii, pentru fiecare district de bazin

hidrografic se identifica arealele unde exista risc potential semnificativ de inundare sau unde

materializarea acestui risc este probabila.

Pentru fiecare district de bazin hidrografic, partajat cu alte state riverane, identificarea

zonelor si evaluarea preliminara a riscului la inundatii se coordoneaza intre autoritatile

competente ale statelor respective.

Pentru zonele identificate se realizeaza harti de hazard si, respectiv, de risc la

inundatii, conform normelor metodologice elaborate de autoritatea publica centrala din

domeniul apelor, care se aproba prin hotarare de Guvern.

În cazul râurilor transfrontiere, elaborarea hartilor zonelor inundabile si a hartilor de

risc la inundatii se realizeaza in baza schimburilor de informatii dintre statele riverane.

Hartile de hazard la inundatii cuprind zonele geografice susceptibile de a fi inundate in

urmatoarele cazuri:

a) inundatii cu probabilitate mica sau scenarii ale unor evenimente extreme;

b) inundatii cu probabilitate medie pentru care perioada probabila de revenire este mai

mare sau egala cu 100 de ani;

c) inundatii cu probabilitate mare, dupa caz.

Pentru fiecare caz menţionat, unde exista risc semnificativ de inundatii, se indica

urmatoarele elemente:

a) suprafata zonei inundate;

b) adancimea sau nivelul apei;

c) viteza de curgere sau debitul inundatiei corespunzatoare.

Hărţile de risc la inundaţii ce indica potenţialele efecte negative asociate cazurilor de

inundaţii se exprima în următorii parametri:

a) numărul aproximativ de locuitori potential afectati;

b) tipul de activitate economica din zona potential afectata;

121

c) tipul de aprovizionare cu apa potabila a populatiei din zona potential afectata si

numarul populatiei deservite;

d) instalatiile care pot produce poluare accidentala in cazul inundatiilor, precum si

zonele protejate din arealele potential afectate;

e) indicarea zonelor cu un transport mare de aluviuni, inundatii cu sedimente grosiere,

precum si informatii privind alte surse semnificative de poluare.

Autoritatea publica centrala din domeniul apelor asigura raportarea catre Comisia

Europeana a hartilor de hazard si a hartilor de risc la inundatii pana la data de 22 decembrie

2013, in urmatoarele conditii:

a) elaborarea hartilor de hazard este asigurata de autoritatea publica centrala din

domeniul apelor;

b) elaborarea hartilor de risc la inundatii este asigurata de consiliile judetene, cu

sprijinul si coordonarea autoritatilor publice centrale cu competente in domeniul elaborarii

hartilor de risc natural;

c) toate autoritatile publice centrale care desfasoara activitati in zone cu risc

semnificativ la inundatii pun la dispozitie, cu titlu gratuit, toate informatiile si datele necesare

pentru realizarea hartilor de hazard si a hartilor de risc la inundatii;

d) realizarea hartilor de hazard si a hartilor de risc la inundatii este finantata de la

bugetul de stat, prin bugetele autoritatilor publice centrale competente.

Pentru districtele de bazine hidrografice care se afla in intregime pe teritoriul

Romaniei, autoritatea publica centrala din domeniul apelor se asigura ca se realizeaza un plan

unic de management al riscului la inundatii sau un set de planuri de management al riscului la

inundatii, coordonate la nivelul districtului de bazin hidrografic.

Pentru districtele de bazine hidrografice care se afla in intregime in cadrul Uniunii

Europene, autoritatea publica centrala din domeniul apelor asigura coordonarea in scopul de a

produce un plan unic international de management al riscului la inundatii sau un set de planuri

de management al riscului la inundatii coordonat la nivelul districtului hidrografic

international.

Pentru planurile de management al riscului la inundatii nerealizate la nivel

international trebuie realizate cel putin planuri pentru partea districtului hidrografic

international care apartine teritoriului national, iar acestea vor fi coordonate, pe cat posibil, la

nivelul districtului hidrografic international.

Toate aceste activităţi se desfăşoară pe baza principiilor informării, notificării,

cooperării, solidarităţii, participării la luarea deciziilor.

5. Protecţia atmosferei

A. Atmosfera ca factor de mediu, componentă a sistemului climatic

Atmosfera, ca factor de mediu, face parte, alături de hidrosferă şi geosferă, din

sistemul climatic, aşa cum acesta este definit în Convenţia-Cadru a Naţiunilor Unite asupra

schimbărilor climatice, ca fiind „un ansamblu care înglobează atmosfera, hidrosfera şi

geosfera, precum şi interacţiunile acestora.”

122

Din perspectiva ocrotirii juridice a climei se impune, în primul rând, înţelegerea

fenomenului esenţial ce afectează climatul mondial, cunoscut sub denumirea „efect de seră”.

Sunt luate în calcul schimbările climatice cauzate de activităţile omeneşti care

alterează compoziţia atmosferei la nivel global şi care se adaugă variabilităţii naturale a

climatului.

În principal, afectarea negativă a sistemului climatic este cauzat de fenomenul poluării

atmosferei, motiv pentru care păstrarea echilibrului sistemului climatic este condiţionat de

protecţia atmosferei împotriva emisiilor de gaze, între care gazele cu efect de seră reprezintă

pericolul cel mai mare asupra schimbărilor climatice, prin activităţile care eliberează în

atmosferă gaze cu efect de seră, aerosoli sau un precursor de gaz cu efect de seră.

Relaţia cauzală directă între poluarea atmosferei şi schimbările climatice, care

alterează compoziţia atmosferei la nivel global, impune, în primul rând, luarea măsurilor de

ocrotire a păstrării calităţii aerului atmosferic.

Efectul negativ al poluării atmosferei îl constituie diminuarea cantităţii de ozon din

atmosferă – aşa numita „gaură de ozon” – la a cărei formare contribuie creşterea cantitativă a

compuşilor chimici care distrug ozonul.

Ca element important al mediului, aerul atmosferic, dar mai ales calitatea acestuia,

reprezintă o semnificaţie deosebită pentru viaţa şi sănătatea oamenilor, pentru existenţa faunei

şi florei.

Calitatea aerului depinde nu numai de cantitatea poluanţilor emişi, ci şi de condiţiile

meteorologice rezultate din circulaţia vânturilor, regimul precipitaţiilor ori expunerea solară.

Se disting poluări locale,zise de proximitate (provenite de la incălzitul casnic, fumul şi

particulele uzinelor si gazul de eşapament al autovehiculelor) şi poluari globale, regionale ori

mondiale.

Poluările planetare constituie suma poluărilor locale, agravate de fenomene fizico-

chimice, precum alterarea păturii de ozon, în atmosfera înaltă, producerea de ozon în

structurile atmosferice joase, ploile acide care afectează ecosistemele.

Problematica generală a asigurării calităţii aerului vizează următoarele fenomene:

poluarea de impact cu diferite noxe, calitatea precipitaţiilor atmosferice, starea ozonului

atmosferic, dinamica emisiilor de gaze cu efect de seră, schimbările climatice, toate acestea

aflându-se în preocuparea întregului sistem instituţional de drept al mediului (naţional,

regional, mondial) în vederea reglementării integrate a acţiunilor de prevenire şi combatere a

poluării aerului atmosferic.

În legislaţia naţională protecţia atmosferei, a climei şi prevenirea zgomotului

ambiental este reglementată, prin dispoziţii cu caracter general în art. 59-64 din O.U.G.

nr. 195/2005, potrivit cărora autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului îi

revin următoarele atribuţii şi responsabilităţi:

a) elaborarea politicii naţionale şi coordonarea acţiunilor la nivel naţional, regional şi

local privind protecţia atmosferei, climei, precum şi pentru protecţia populaţiei faţă de

nivelurile de expunere la zgomotul ambiental ce poate avea efecte negative asupra sănătăţii

umane, în conformitate cu politicile europene şi internaţionale specifice;

b) elaborarea, promovarea şi actualizarea Strategiei naţionale în domeniul protecţiei

atmosferei şi Planului naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei;

123

c) elaborarea, promovarea şi, după caz, actualizarea Programului naţional de reducere

a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi provenite din instalaţii mari de ardere;

d) coordonarea elaborării Programului naţional de reducere progresivă a emisiilor de

dioxid de sulf, oxizi de azot, compuşi organici volatili şi amoniac;

e) elaborarea, promovarea şi actualizarea Strategiei naţionale privind schimbările

climatice, Planului naţional de acţiune privind schimbările climatice;

f) asigurarea integrării politicilor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră şi

adaptarea la efectele schimbărilor climatice în strategiile sectoriale;

g) administrarea Registrului naţional al emisiilor de gaze cu efect de seră;

h) coordonarea Sistemului naţional de estimare a emisiilor de gaze cu efect de seră;

i) coordonarea implementării mecanismelor flexibile prevăzute de Protocolul de la

Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice;

j) aprobarea şi promovarea Planului Naţional de Acţiune pentru reducerea nivelurilor

de zgomot;

k) organizarea activităţilor de monitoring privind calitatea aerului la nivelul întregii

ţări;

l) stabilirea, după caz, prin actele de reglementare, valorilor limită de emisie mai

restrictive şi măsurilor necesare în vederea respectării plafoanelor naţionale de emisii,

respectiv a încărcărilor şi nivelelor critice.

Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, prin autorităţile publice din

subordinea sa, supraveghează şi controlează aplicarea prevederilor legale privind protecţia

atmosferei şi gestionarea zgomotului ambiental, în care scop:

a) dispune încetarea temporară sau definitivă a activităţilor generatoare de poluare, în

vederea aplicării unor măsuri de urgenţă sau pentru nerespectarea programului pentru

conformare/planului de acţiuni;

b) solicită aplicarea măsurilor tehnologice, a restricţiilor şi interdicţiilor în scopul

prevenirii, limitării sau eliminării emisiilor de poluanţi;

c) solicită luarea măsurilor în vederea respectării nivelului maxim admis al zgomotului

ambiental.

Persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii:

a) să respecte reglementările privind protecţia atmosferei, adoptând măsuri tehnologice

adecvate de reţinere şi neutralizare a poluanţilor atmosferici;

b) să doteze instalaţiile tehnologice, care sunt surse de poluare, cu sisteme de

automonitorizare şi să asigure corecta lor funcţionare;

c) să asigure personal calificat şi să furnizeze, la cerere sau potrivit programului pentru

conformare, autorităţilor competente pentru protecţia mediului, datele necesare;

d) să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor şi să nu

pună în exploatare instalaţiile prin care se depăşesc limitele maxime admise prevăzute în

legislaţia în vigoare;

e) să asigure, la cererea autorităţilor competente pentru protecţia mediului, diminuarea,

modificarea sau încetarea activităţii generatoare de poluare;

f) să asigure măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonică a surselor

generatoare de zgomot şi vibraţii, astfel încât să nu conducă, prin funcţionarea acestora, la

depăşirea nivelurilor limită a zgomotului ambiental.

124

Deţinătorii, cu orice titlu, de terenuri sunt obligaţi să întreţină perdelele şi

aliniamentele de protecţie, spaţiile verzi, parcurile, gardurile vii pentru îmbunătăţirea

capacităţii de regenerare a atmosferei, protecţia fonică şi eoliană.

Autorităţile cu responsabilităţi privind securizarea frontierei au obligaţia să nu

permită intrarea/ieşirea din ţară a surselor mobile poluante care nu respectă prevederile

legale în vigoare.

B. Obligaţiile juridice ale deţinătorilor de surse de emisii poluante

Titularii activităţilor poluante pentru atmosferă sunt supuşi procedurii de autorizare,

care stabileşte nivelele şi limitele emisiilor poluante, conform ecostandardelor pentru

diferitele categorii de substanţe poluante.

Poluarea atmosferică poate fi produsă de emisii poluante provenite din surse fixe,

surse mobile şi surse difuze.

a.Sursele fixe de poluare

Activităţile care constituie surse fixe de poluare se pot desfăşura numai pe baza

acordului şi/sau autorizaţiei de mediu eliberate în urma abordării integrate a impactului asupra

mediului, conform reglementărilor legale în vigoare.

Lista cuprinzând activităţile care constituie surse fixe importante de emisii de poluanţi

se stabileşte prin Hotărâre a Guvernului.

Titularii activităţilor care constituie surse fixe de poluare pentru atmosferă sunt

obligaţi:

- să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de poluanţi în

atmosferă, a programelor şi planurilor de gestionare a calităţii aerului şi să aplice obligaţiile

ce le revin prin acestea;

- să se supună tuturor procedurilor şi cerinţelor legale care conduc la prevenirea,

eliminarea sau reducerea impactului asupra aerului înconjurător şi asupra mediului;

- să informeze şi să se supună controlului autorităţilor competente conform legislaţiei

în vigoare152

.

La rândul lor, titularii activităţilor care nu constituie surse fixe importante de emisii

poluante în aer, sunt obligaţi:

- să solicite şi să obţină autorizaţia de mediu;

- să pună în funcţiune şi să asigure funcţionarea instalaţiei care constituie sursa de

poluare, cu respectarea condiţiilor stabilite de autoritatea pentru protecţia mediului în

acordul sau în autorizaţia de mediu, conform legislaţiei în vigoare;

- să deţină evidenţe complete pentru exploatarea instalaţiilor care constituie surse de

poluare, furnizând autorităţilor competente toate datele solicitate, conform legii;

- în situaţia în care nu se obţin rezultatele scontate prin condiţiile stabilite în

autorizaţie, să pună în aplicare măsurile de rectificare a parametrilor şi condiţiilor de

funcţionare, în vederea încadrării în prevederile legale;

152

Art.301din O.U.G. nr. 243/2000.

125

- să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor, a planurilor de

acţiune pentru calitatea aerului şi să pună în aplicare obligaţiile ce le revin prin acestea153

.

Legea prevede că activităţile care constituie surse fixe de poluare se pot desfăşura

numai pe baza acordului şi/sau autorizaţiei de mediu eliberate în urma abordării integrate a

impactului asupra mediului, conform reglementărilor legale în vigoare (art.27).

Acordul de mediu se emite, potrivit Legii protecţiei mediului şi celorlalte acte

normative în vigoare, cu îndeplinirea următoarelor condiţii:

a) să fie prevăzute toate măsurile de prevenire a poluării aerului, inclusiv folosirea

celei mai bune tehnici disponibile care nu implică costuri excesive;

b) să menţioneze că funcţionarea unităţii de producţie nu determină poluarea

semnificativă a aerului;

c) nu sunt depăşite valorile limită de emisie pentru poluanţii rezultaţi din activitate;

d) sunt avute în vedere valorile limită privind calitatea aerului pentru toţi poluanţii

rezultaţi din activitate.

Obţinerea acordului de mediu este obligatorie pentru operaţiuni de dezafectare a

instalaţiilor existente, care au impact asupra calităţii mediului.

Activităţile la care se înregistrează, în regim normal de funcţionare a instalaţiilor,

depăşiri ale valorilor limită de emisie în aer pentru poluanţii specifici activităţii, pot fi

autorizate doar cu program de conformare la condiţiile legii.

În cazul depăşirii valorilor limită de emisii pentru unul sau mai mulţi poluanţi

autoritatea competentă decide, după caz, măsurile necesare pentru înlăturarea cauzelor şi a

efectelor poluării, inclusiv întreruperea temporară a activităţii instalaţiei care a produs

poluarea, până la eliminarea cauzelor ce au determinat-o.

În zonele în care sunt depăşite valorile limită privind calitatea aerului înconjurător,

autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului stabilesc, pe baza studiilor de

evaluare a impactului asupra mediului, după caz, valori limită de emisie specifice fiecărei

activităţi din zonă, mai restrictive decât valorile stabilite de legislaţia în vigoare.

b. Sursele mobile de poluare

În ceea ce priveşte valorile limită ale poluanţilor emişi din surse mobile154

, acestea se

stabilesc în conformitate cu standardele europene şi internaţionale, după caz, de către

autoritatea publică centrală pentru transporturi, autoritatea publică centrală pentru industrie, în

colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului.

Pentru a limita poluarea cauzată de vehicule rutiere, Regulamentul (CE) nr. 715/2007

al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 iunie 2007, privind omologarea vehiculelor

cu motor cu privire la emisiile provenite de la autoturisme şi vehicule comerciale (Euro 5 şi

Euro 6) şi informaţii privind repararea şi întreţinerea vehiculelor, introduce cerinţele comune

privind emisiile de la autovehicule şi piese de schimb specifice (Euro 5 şi Euro 6). De

asemenea, pune în practică măsuri pentru a îmbunătăţi accesul la informaţii privind repararea

153

Art.30 din O.U.G. nr. 243/2000. 154

Surse mobile înseamnă mijloacele de transport rutiere, feroviare, navale, aeriene, echipamente mobile

nerutiere echipate cu motoare cu ardere internă.

126

vehiculelor şi pentru a promova producţia rapidă a vehiculelor conforme cu aceste

dispoziţii.155

De la data intrării în vigoare a Euro 5 şi Euro 6156

, statele membre trebuie să refuze să

accepte înmatricularea, vânzarea şi introducerea în circulaţie a vehiculelor care nu îndeplinesc

aceste limite de emisii.

Producătorii au obligaţia să se asigure de durabilitatea de control a poluării pentru o

distanţă de 160.000 km. Controlul privind durabilitatea limitelor de emisie se face odată la 5

ani sau după parcurgerea a 100.000 km.

Procedurile, testele şi cerinţele de verificare au în vedere următoarele:

- emisiilor la ţeava de eşapament, inclusiv ciclurile de încercare, emisiile la

temperatură joasă, a emisiilor de la ralanti, opacitatea fumului şi funcţionarea corectă şi de

regenerare a sistemelor de post-tratare;

- emisiile evaporative şi emisiile carterului157

;

- sisteme de diagnosticare la bord şi performanţa funcţiune a dispozitivelor de control

al poluării;

- durabilitate de anti-poluare, iar elementele de înlocuire a sistemelor de control al

emisiilor, conformitatea în circulaţie, conformitatea producţiei şi inspecţiile tehnice;

- emisiile de dioxid de carbon şi consumul de combustibil;

- vehicule hibride;

- extinderea omologărilor şi a cerinţelor pentru micii producători;

- cerinţele echipamentului de testare;

- carburanţi de referinţă, cum ar fi benzina, motorina, gaze şi biocombustibilii;

- măsurarea puterii motorului.

Toate acestea se realizează de comisii tehnice de specialitate.

Utilizatorii de surse mobile de poluare au obligaţia să asigure încadrarea în limitele de

emisie stabilite pentru fiecare tip specific de sursă, precum şi să le supună inspecţiilor tehnice,

conform prevederilor legii (art. 40).

În scopul protejării sănătăţii populaţiei, autoritatea publică centrală pentru sănătate şi

cea pentru agricultură şi alimentaţie stabilesc reglementări privind utilizarea produselor

155

Euro 5 : Emisiile provenite de la vehiculele diesel: - Monoxidul de carbon: 500 mg / km; - particule: 5 mg /

km (o reducere de 80% a emisiilor în comparaţie cu Euro 4); - oxizi de azot (NOx): 180 mg / km (o reducere de

este 20% a emisiilor în comparaţie cu Euro 4); - emisiile combinate de hidrocarburi şi de oxizi de azot: 230 mg /

km. Provenite de la autoturisme cu benzină sau gaz natural sau GPL: -Monoxidul de carbon: 1000 mg / km; -

NMHC: 68 mg / km; - hidrocarburi total: 100 mg / km; - oxizi de azot (NOx): 60 mg / km (o reducere de 25% a

emisiilor în comparaţie cu Euro 4); - particulele (numai pentru vehicule cu injecţie directă de benzină macră): 5

mg / km (introducerea unei limite care nu exista conform Euro 4). Pentru camioane şi alte vehicule comerciale

uşoare pentru transportul de mărfuri, legea include trei categorii a limitelor de emisii pe masa de referinţă a

vehiculului de mai jos 1305 kg, 1305 kg si 1760 kg de dincolo de 1760 kilograme. Limitele aplicabile categoriei

din urmă sunt, de asemenea, valabile pentru vehiculele care transportă mărfuri (N2). Euro 6 : Toate vehiculele

echipate cu motoare diesel vor fi necesare pentru a reduce emisiile de oxizi de azot în mod semnificativ după

intrarea în vigoare a Euro 6. De exemplu, emisiile provenite de la automobile şi alte vehicule de transport vor fi

plafonate la 80 mg / km (o reducere suplimentară de peste 50% comparativ cu Euro 5). Emisiile combinate de

hidrocarburi şi oxizi de azot provenite de la vehiculele diesel vor fi de asemenea redus, pentru a fi plafonate, de

exemplu 170 mg / km, în ceea ce priveşte automobile şi alte vehicule pentru transport. 156

Euro 5 se aplică de la 1stSeptembrie 2009 în ceea ce priveşte primirea şi se va aplica de la 1st Ianuarie 2011

privind înregistrarea şi vânzarea de noi tipuri de vehicule; Euro 6 se va aplica de la 1st Septembrie 2014 cu

privire la primirea şi ost Septembrie 2015 privind înregistrarea şi vânzarea de noi tipuri de vehicule. 157

Carterul reprezintă învelişul metalic de protecţie pentru părţile în mişcare ale unui motor cu explozie internă.

127

agricole cultivate pe fâşiile de teren limitrofe căilor de circulaţie, în cazul în care acestea sunt

afectate de poluare atmosferică provenită din surse mobile.

c. Sursele difuze de poluare

Emisiile difuze denumite şi emisii fugitive sau nedirijate sunt cele eliberate în mediu

din imobile cu destinaţie de locuinţe, spaţii comerciale cu profil alimentar şi spaţii destinate

unor prestări de servicii, prin ferestre sau uşi, sisteme de ventilare sau prin deschideri similare,

din activităţi ce nu au caracter industrial.

Prevenirea acestor emisii se realizează prin obligaţiile impuse prin autorizaţiilor de

funcţionare ale titularilor de activităţi care produc aceste emisii.

C. Atribuţiile autorităţilor publice pentru asigurarea calităţii aerului

Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea autorităţilor

competente, elaborează normele tehnice şi regulamentele privind:

- calitatea aerului, în funcţie de factorii poluanţi din atmosferă;

- emisiile de poluanţi atmosferici pentru surse fixe şi mobile, precum şi condiţiile de

restricţie sau de interdicţie pentru utilizare, inclusiv pentru substanţele care afectează stratul

de ozon;

- calitatea combustibililor şi carburanţilor, precum şi reglementările privind

introducerea pe piaţă şi transportul acestora;

- pragul fonic şi reglementări pentru limitarea zgomotelor;

- supravegherea calităţii aerului, proceduri de prelevare şi analiză, amplasarea

punctelor şi instrumentelor pentru probare şi analiză, frecvenţa măsurătorilor şi altele;

- identificarea, supravegherea şi controlul agenţilor economici a căror activitate este

generatoare de risc potenţial şi/sau de poluare atmosferică;

- sistemul de notificare rapidă, în caz de poluare acută a atmosferei cu efecte

transfrontiere, a autorităţilor desemnate cu aplicarea Convenţiei privind efectele

transfrontiere ale accidentelor industriale.

În domeniul protecţiei atmosferei, autoritatea publică centrală pentru protecţia

mediului are printre atribuţiile sale:

- elaborează şi promovează strategia naţională în domeniul protecţiei atmosferei şi

controlează aplicarea Planului naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei, ca parte

integrantă a politicilor şi strategiilor naţionale de protecţie a mediului;

- elaborează, avizează şi promovează şi, după caz, aprobă acte normative, precum şi

măsurile necesare pentru aplicarea unitară pe teritoriul României a prevederilor privind

protecţia atmosferei, stabilite prin legislaţia Uniunii Europene şi prin convenţiile

internaţionale privind protecţia atmosferei la care România este parte;

- coordonează sistemul naţional de evaluare şi gestionare integrată a calităţii aerului;

- elaborează şi reactualizează normele şi reglementările privind calitatea aerului şi

emisiile de poluanţi atmosferici;

- aprobă metodologiile pentru evaluarea calităţii aerului, a emisiilor de poluanţi în

atmosferă şi a concentraţiilor poluanţilor în aer;

128

- asigură accesul publicului la informaţiile privind calitatea atmosferei;

- raportează Uniunii Europene datele privind protecţia atmosferei, ş.a.

Pe plan teritorial, autorităţile publice pentru protecţia mediului elaborează planuri de

acţiune şi programe de ameliorare a calităţii aerului, asigurând corelarea lor cu planul local de

acţiune pentru protecţia mediului şi le controlează aplicarea; întocmesc inventarul de poluanţi

în atmosferă la nivel teritorial; informează populaţia şi autorităţile locale în cazul depăşirii

pragurilor de alertă etc.

Autorităţile publice centrale pentru sănătate, pentru industrie şi comerţ, pentru

transporturi, agricultură şi alimentaţie, pentru lucrări publice şi amenajarea teritoriului

elaborează, fiecare în domeniul său specific de activitate, strategiile sectoriale în domeniul

protecţiei atmosferei, asigurând evaluarea riscului asupra stării de sănătate a populaţiei şi

prevenirea îmbolnăvirilor determinate de poluarea atmosferei, reducerea şi limitarea acesteia;

elaborează şi reactualizează normele şi reglementările specifice privind emisiile de poluanţi în

aer, prevenirea şi limitarea lor; participă la derularea activităţilor din cadrul sistemului

naţional de monitorizare integrată a calităţii aerului; pun la dispoziţia autorităţilor teritoriale

pentru protecţia mediului, informaţiile necesare în activitatea de gestionare a aerului şi altele.

D. Protecţia atmosferei ȋmpotriva poluărilor transfrontiere

Actul internaţional de referinţă privind prevenirea poluărilor atmosferice transfrontiere

la mare distanţă este Convenţia de la Geneva din 1979 asupra poluării atmosferice

transfrontiere la mari distanţe158

.

Principiile fundamentale ale convenţiei sunt:

- protejarea omului şi a mediului înconjurător contra poluării atmosferice în care

scop, părţile contractante se obligă să limiteze şi, în măsura posibilului, să reducă în mod

treptat şi să prevină poluarea atmosferică transfrontieră pe distanţe lungi;

- combaterea introducerii substanţelor poluante pentru aer prin consultări, schimb de

informaţii, activităţi de cercetare şi supraveghere, politici şi strategii ţinând seama de

eforturile întreprinse la nivel naţional şi internaţional;

- organizarea de către părţi a schimbului de informaţii şi verificarea politicilor şi

activităţilor economice, precum şi a măsurilor de ordin tehnic care vizează combaterea

introducerii de substanţe poluante pentru aer, care au efect dăunător şi duc la poluarea

aerului;

- acordarea unor consultaţii, la cerere, la intervale scurte, părţii sau părţilor

contractante afectate în mod efectiv de poluarea atmosferică transfrontieră la mari distanţe

sau care sunt expuse la un risc semnificativ de o astfel de poluare şi părţii sau părţilor

contractante pe teritoriul şi sub jurisdicţia cărora se desfăşoară activităţi poluante.

Pe baza cercetărilor, a schimburilor de informaţii şi a activităţilor de supraveghere şi

ţinând seama de costul şi eficacitatea măsurilor locale de remediere şi a altor măsuri pentru

combaterea poluării atmosferice, fiecare parte contractantă se angajează să elaboreze cele mai

bune politici şi strategii, inclusiv sisteme de control a calităţii aerului şi, în cadrul acestor

158

Convenţia a fost ratificată de România prin Legea Nr.8 din 25 ianuarie 1991, publicată în M.Of Nr.18 din 26

ianuarie 1991.

129

sisteme, măsuri de control care să fie compatibile cu o dezvoltare echilibrată, recurgând la

cele mai bune tehnici disponibile şi aplicabile din punct de vedere economic şi care produc

puţine sau nici un fel de deşeuri.

Reprezentanţii părţilor contractante s-au obligat să constituie, în cadrul consilierilor

guvernamentali ai ţărilor Comunităţii Europene pentru problemele mediului înconjurător,

organul executiv al convenţiei, reunindu-se cel puţin o dată pe an.

În cadrul organului executiv sau pe cale bilaterală şi în interesul lor comun, părţile

contractante s-au obligat să schimbe informaţii privind nivelul emisiilor, potrivit unei

periodicităţi stabilite, a poluanţilor atmosferici conveniţi, începând cu bioxidul de sulf,

plecând de la unităţi teritoriale de dimensiuni convenite sau asupra fluxurilor de poluanţi

atmosferici care traversează frontierele statelor; să se informeze reciproc asupra principalelor

schimbări survenite în politicile naţionale şi în dezvoltarea industrială în general şi asupra

efectelor lor posibile, de natură să provoace modificări importante ale poluării atmosferice

transfrontiere la mari distanţe; asupra tehnicilor de reducere a poluării atmosferice; asupra

costului prevăzut al acţiunilor, la nivelul ţărilor, îndreptate contra emisiilor de compuşi

sulfuroşi şi a altor poluanţi atmosferici principali; asupra datelor meteorologice şi fizico-

chimice referitoare la fenomenele survenite în timpul transportului poluanţilor.159

Părţile au subliniat necesitatea aplicării „Programului concertat de supraveghere şi de

evaluare a transportului pe distanţe lungi a poluanţilor atmosferici în Europa", fiind vorba de

lărgirea acestui program şi convenind să pună accentul pe: supravegherea continuă a

bioxidului de sulf şi a substanţelor înrudite; utilizarea, atunci când este posibil, de

metodologii de supraveghere comparabile sau normalizate; amplasarea staţiilor de

supraveghere continuă şi colectarea de date sub jurisdicţia statelor în care sunt situate;

stabilirea unui program-cadru concertat de supraveghere continuă a mediului înconjurător

care să fie fondat pe programele naţionale, subregionale şi regionale şi celelalte programe

internaţionale actuale şi viitoare care ţin seama de acesta.

Convenţia de la Geneva din 1979 a fost completată cu cinci protocoale. Primul

Protocol adoptat la Geneva la 28 noiembrie 1984, priveşte finanţarea pe termen lung a

Programului de cooperare pentru supravegherea şi evaluarea transportului pe distanţe lungi

a poluanţilor atmosferici în Europa160

.

Al doilea Protocol a fost încheiat la Helsinki la 8 iulie 1985 şi s-a referit la reducerea

emisiilor de sulf sau transmiterii acestora cu cel puţin 30 de procente. Îngrijorate de faptul că

emisiile de substanţe poluante în importante părţi ale Europei şi Americii de Nord produc

pagube bogăţiilor naturale, de importanţă vitală pentru mediu şi economie, precum păduri,

terenuri, ape, monumente istorice şi repercusiuni dăunătoare asupra sănătăţii umane, părţile se

angajează să reducă emisiile de sulf şi răspândirea transfrontieră a acestora, cel mai târziu

până în anul 1993 cu cel puţin 30 de procente, luând ca etalon nivelul anilor '80.

Al treilea Protocol a fost încheiat la 31 octombrie 1988, la Sofia, şi se referea la

combaterea emisiilor de oxizi de azot sau răspândirea acestora la scară mare.

Obligaţiile fundamentale ce revin părţilor din acest document, sunt: să adopte, cât mai

curând posibil, măsuri eficiente de limitare sau reducere a emisiilor anuale naţionale de oxizi

159

Art.8 lit.a)-g) din Convenţia de la Geneva, 1979 privind poluarea atmosferică transfrontieră la mari distanţe. 160

România a aderat la acest Protocol prin Legea nr.652 din 7.12.2002, publicată în M.Of. nr. 911 din

14.12.2002.

130

de azot sau răspândirea lor pe scară largă; să asigure, în termen de doi ani de la data

intrării în vigoare a protocolului: l) valorile limită ale emisiei, la nivel naţional, din sursele

noi, mari şi fixe şi/sau din categorii de surse, pe baza celor mai bune tehnici; 2) să aplice

valori de emisie limită pe surse noi mobile, în cazul tuturor categoriilor mari de surse, pe

baza celor mai bune tehnologii disponibile, eficiente din punct de vedere economic, 3) să

adopte măsuri de combatere a poluării în cazul surselor mari existente.

Al IV-lea Protocol la Convenţia din 1979 a fost încheiat la 19 noiembrie 1991 şi are ca

obiect: combaterea emisiilor de compuşi organici volatili sau a răspândirii transfrontiere a

acestora, prin care părţile au hotărât să adopte măsuri eficiente de combatere şi reducere a

emisiilor anuale de compuşi organici volatili şi a răspândirii transfrontiere a acestora, prin

folosirea unor valori naţionale şi internaţionale limită pentru aceste emisii din surse noi,

mobile şi fixe, precum şi pentru limitarea substanţelor care emit compuşi organici volatili .

Al V-lea Protocol, încheiat în 1993, priveşte substanţele care epuizează ozonul

atmosferic.

În martie 1977, la iniţiativa Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu, 33 de naţiuni

şi Uniunea Europeană adoptă în cadrul reuniunii, „Planul mondial de acţiune pentru stratul de

ozon" care cuprinde recomandări privind cercetarea pentru chimia atmosferică, efectele

asupra fiinţelor umane şi a mediului, fiind concentrat asupra cooperării internaţionale în

domeniu.

A fost constituit Comitetul pentru stratul de ozon, un grup de lucru format din experţi

din Agenţii guvernamentale şi organizaţii nonguvernamentale.

6. Protecţia climei

A. Principiile ocrotirii sistemului climatic

a. Principiul ocrotirii sistemului climatic

Acest principiu pune în evidenţă existenţa unei relaţii de tip global între climă şi

civilizaţie, de care se ocupă în mod constant istoricii climei punând în evidenţă relaţia cauzală

dintre evoluţia şi modelarea omenirii.

Cu privire la acest aspect, fostul vicepreşedinte al S.U.A., ecologistul Al Gore

apreciază: „Rolul climatului în modelarea istoriei omenirii este, desigur, extrem de complex,

iar istoricii climei dezbat adesea gradul în care i s-ar putea atribui un rol determinist. Ea

interacţionează întotdeauna cu factorii economici, politici şi sociali care domină abordarea

tradiţională a istoriei dar, în anumite împrejurări, unele mutaţii climatice par să fie extrem de

importante, chiar factorul dominant în formarea stărilor de spirit şi atitudinilor colective,

imediat înaintea mişcărilor politice, şi exempli causa Al Gore continuă. Aşa cum enormele

suferinţe provocate de climă între 1816 şi 1819 au contribuit evident la instabilitatea politică

din Europa, apare clar că suferinţele induse de climă în Franţa, de la 1783 până în 1789, au

jucat un rol major în înrăutăţirea situaţiei politice în care a avut loc revoluţia franceză. Cu

toate acestea, este tot atât de clar că schimbările de climă au fost doar una dintre cauzele

multiple care au condus la aceste evenimente. Şi numai pentru faptul că, în mare măsură, a

131

fost ignorată clima în prezentarea istoriei nu înseamnă că trebuie, dintr-o dată, să i se acorde

un rol explicativ exclusiv.

Cu toate acestea, efectele modificărilor de climă asupra stabilităţii sociale şi politice a

civilizaţiei sunt puternice şi întrucât examinăm posibilitatea omenirii de a schimba acum

clima pe întregul glob, într-o măsură mult mai mare şi mult mai rapidă – decât oricând în

istoria umanităţii, ar fi bine să analizăm unele lecţii pe care ni le-a dat natura”161

– lecţii

obiective ce nu pot fi contestate.

Vicisitudinile istoriei, îndeosebi marile contradicţii din lumea contemporană în

relaţiile dintre om şi natură, inclusiv cele bazate pe aprecierea eronată privind capacitatea de

rezilianţă absolută a naturii, în sensul că „natura suportă totul”, în contactul cu factorii

antropici distructivi readuc în atenţie marea problemă a relaţiei dintre protecţia integrată a

climei şi evoluţia civilizaţiei umane.

b. Principiul prevederii, prevenirii şi atenuării cauzelor schimbărilor climaterice

Potrivit Convenţiei, părţile trebuie să ia măsuri de precauţie pentru a prevedea, a

preveni sau a atenua cauzele schimbărilor climatice şi a limita efectele nefaste ale acestora.

Când există riscul unor perturbări grave sau ireversibile, absenţa certitudinii ştiinţifice

absolute nu trebuie să servească drept pretext pentru amânarea adoptării unor asemenea

măsuri, fiind stabilit că politicile şi măsurile pe care le atrag măsurile climatice reclamă un

bun raport cost-eficacitate care să garanteze avantajele globale la cel mai scăzut cost cu

putinţă.

Pentru a atinge acest scop este necesar ca aceste politici şi măsuri să ţină seama de

diversitatea contextelor socio-economice, să fie globale, să se extindă la toate sursele, la toţi

absorbanţii şi la toate rezervoarele de gaze cu efect de seră.

Iniţiativele întreprinse pentru a se putea face faţă schimbărilor climatice vor putea face

obiectul unei acţiuni a părţilor interesate.

c. Principiul dreptului de dezvoltare durabilă

Convenţia prevede dreptul părţilor de a acţiona pentru o dezvoltare durabilă. Este

necesar ca politicile şi măsurile destinate protejării sistemului climatic împotriva schimbărilor

provocate de om să fie adaptate la situaţia proprie a fiecărei ţări şi să fie integrate în

programele naţionale de dezvoltare.

Sursele de poluare se localizează la nivelul economiei, iar agenţii poluanţi îşi au

originea şi sunt produşi ai acesteia în forma externalităţilor negative, motiv pentru care

războiul împotriva emisiilor de gaze care produc efectul de seră este un război al economiilor

în sens de domeniu al activităţilor antropice. Astfel, este necesar a fi soluţionată dilema

„alegerii” între prosperitate economică şi soluţionarea problemei schimbărilor climaterice.

Până la urmă, întreprinderile şi ţările vor fi cele care se vor decide asupra acestei dileme.

Întreprinderile care se adaptează prompt la cerinţele unei viitoare economii cu consum scăzut

de carbon pot obţine un avantaj competitiv.

161

Al Gore, op cit., Cap. III – Climă şi civilizaţie: o scurtă istorie, pag. 59.

132

Protocolul de la Kyoto îşi propune să încetinească procesul de încălzire globală prin

limitarea emisiilor de gaze care produc efectul de seră. Obiectivul principal al protocolului

este deosebit de ambiţios şi totodată greu de atins având în vedere faptul că acesta urmăreşte

reducerea globală cu aproximativ 5% a emisiilor mondiale de gaze cu efect de seră până în

anul 2012.

Ţările care au semnat protocolul s-au angajat la reducerea emisiilor de gaze cu efect de

seră în procentele prevăzute de acesta. Astfel, piaţa internaţională a carbonului va deveni

operaţională. Protocolul permite părţilor să comercializeze reducerile de emisii obţinute,

ţinând seama de anumite principii şi proceduri. Ţările industrializate semnatare s-au angajat

să-şi reducă emisiile totale de gaze cu efect de seră (CO2, CH4, N2O, PFC şi SF6) în prima

perioadă de angajament 2008-2012, faţă de anul de bază 1990.

Patru ţări industrializate nu au ratificat protocolul de la Kyoto: Australia, Statele Unite

ale Americii, Liechtenstein şi Monaco. Australia şi S.U.A., care împreună însumează

aproximativ o treime din emisiile de gaze cu efect de seră ale ţărilor industrializate, au

declarat deja că nu intenţionează să ratifice acest document.

Ţările în curs de dezvoltare, incluzând Brazilia, China, India şi Indonezia sunt şi ele

părţi la Protocol, dar nu au angajamente de reducere a emisilor întrucât nu sunt vinovate de

emisiile din ultimii 150 de ani care au produs încălzirea globală prezentă.

Tratatul a fost semnat de 141 de ţări, din care 30 puternic industrializate. S.U.A. şi

Australia nu au ratificat protocolul susţinând că acesta le-ar împovăra prea tare economiile. În

plus, fostul preşedintele George W. Bush şi-a exprimat în public îndoiala faţă de cercetările

privind încălzirea globală, dar ideea că pământul se încălzeşte este contestată de foarte puţini

oameni de ştiinţă. Temperatura medie globală a crescut cu 0,6ºC, în perioada 1900-1990,

putând să crească până în 2100 cu încă 5,8ºC, în funcţie de cât dioxid de carbon va fi prezent

în atmosferă.

Protocolul de la Kyoto prevede anumite obligaţii pentru părţile semnatare, precum

necesitatea elaborării unui plan naţional de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră,

elaborarea de politici şi măsuri în concordanţă cu circumstanţe naţionale, care să conducă la

îndeplinirea angajamentelor, cooperarea cu alte părţi pentru mărirea eficienţei politicilor şi

măsurilor, înfiinţarea, până în anul 2007, a unui sistem naţional pentru estimarea emisiilor

antropogenice de gaze cu efect de seră.

La nivelul anului 2010, pornind de la necesitatea dezvoltării durabile, Grupul G-8162

şi

G8+5 şi-au asumat rolul de ghid la nivel internaţional, atât pentru a sensibiliza lumea privind

anvergura problemei, cât şi pentru a propune căi de soluţionare, inclusiv în ceea ce priveşte

măsurile tehnologice necesare pentru a elimina această ameninţare, pentru integrare reală în

Protocolul de la Kyoto, din perspectiva dezvoltării durabile.

162

Grupul celor Opt (G8) reprezintă un forum internaţional al guvernelor din statele democratice cele mai

dezvoltate din punct de vedere economic, tehnologic şi militar: Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Rusia,

Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele Unite ale Americii. Împreună, acestea, deşi cuprind

aproximativ 14% din populaţia lumii, însumează 60% din produsul intern brut la nivel mondial. De asemenea,

ele totalizează aproximativ 72% din cheltuielile militare din lume, iar patru din cele opt, adică Franţa, Rusia,

Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii deţin peste 95% din armamentul nuclear al lumii. G8+5 este format

din şefii de guvern din G8, plus şefii de guvern a următoarelor cinci economii emergente, respectiv Brazilia,

India, China, Mexic şiAfrica de Sud.

133

Nici o ţară nu va putea scăpa de impactul schimbării climaterice. În acest context

notăm că România a fost prima ţară cuprinsă în Anexa I a Protocolului de la Kyoto care a

ratificat prin Legea nr. 3/2001 convenţia, obligându-se astfel la o diminuare cu 8%, în

perioada 2008-2012, fată de anul de bază 1989, în vederea armonizării cu măsurile Uniunii

Europene, de reducere cu acelaşi procent. Cum după anul 1989 industria românească a

înregistrat un recul considerabil, economiile făcute de ţara noastră pe planul emisiilor de

dioxid de carbon au fost considerabile, depăşind cu mult cei 8%.

Potenţialul de reducere a emisiilor de gaze este mai mare în cazul României, ceea ce îi

permite transferul unor unităţi de reducere a emisiilor de gaze prin proiecte comune cu alte

ţări, care au nevoie să achiziţioneze asemenea unităţi de reducere a emisiilor de gaze cu efect

de seră. Odată cu intrarea în vigoarea a acestui protocol, România poate vinde altor state

semnatare dreptul de a emite gaze cu efect de seră în limita cotei alocate ţării noastre. Acesta

s-a materializat în memorandumuri de înţelegere semnate cuElveţia, Olanda, Norvegia,

Austria, Danemarca, Suedia, Franţa şi Banca Mondială.

d. Principiul cooperării între state

Convenţia stabileşte obligaţia părţilor de a lucra de comun acord la un sistem

economic internaţional deschis care să conducă la o creştere economică şi la o dezvoltare

durabilă a tuturor ţărilor, în special a ţărilor în curs de dezvoltare, pentru a le permite să

studieze mai bine problemele ridicate de schimbările climatice. Trebuie să se evite ca

măsurile luate pentru a lupta împotriva schimbărilor climatice, inclusiv măsurile unilaterale,

să constituie un mijloc de impunere a unor discriminări arbitrare sau nejustificate pe planul

comerţului internaţional sau unor obstacole deghizate în calea acestui comerţ.

Un aspect de o importanţă excepţională care vizează în mod nemijlocit valoarea

principiului cooperării are în vedere că prin creşterea temperaturii s-a ajuns la o înălţare a

nivelului mării care, în cazul că va continua în acest ritm, va însemna ca sute de milioane de

persoane să fie tot mai mult expuse riscului inundaţiilor. Dar schimbarea climaterică merge

dincolo de creşterea generală a temperaturilor: alte fenomene climaterice extreme, tot mai

puţin previzibile, precum furtunile şi seceta, vor avea un cost împovărător în termeni umani şi

economici.

Printre consecinţele acestei schimbări climaterice se numără fenomenul privind

refugiaţii ecologici, constând în exodul a milioane de persoane ce îşi părăsesc propriile

locuinţe – cu efectele politice şi sociale pe care le implică acest fenomen –, o scădere a

productivităţii agricole şi o devastare extinsă a celor mai vulnerabile ecosisteme. Toate

acestea induc ideea rolului şi valorii principiului solidarităţii umane, a susţinerii acestuia

printr-un sistem instituţional activ şi eficient la nivel naţional, interregional şi internaţional, şi

o cooperare internaţională calitativă, după modelul convenţiilor internaţionale privind

protecţia împotriva consecinţelor accidentelor nucleare (de ex. accidentul de la Cernobîl –

1986).

134

B. Instituţionalizarea Convenţiei privind schimbările climatice

Organul suprem al Convenţiei este Conferinţa părţilor, care face bilanţul aplicării

Convenţiei-cadru şi a celorlalte instrumente juridice conexe. De asemenea, Conferinţa părţilor

ia, în limitele mandatului său, hotărâririle necesare pentru aplicarea efectivă a Convenţiei-

cadru.

Conferinţa părţilor adoptă propriul său regulament interior şi pe cel al organelor

subsidiare create. Ea ţine sesiuni extraordinare ori de câte ori se consideră că este necesar sau

dacă părţile o cer, în scris, cu condiţia ca cererea acestora să fiesprijinită de cel puţin o treime

din părţi.

Atribuţiile Conferinţei părţilor sunt: examinarea periodică a obligaţiilor părţilor şi a

dispoziţiilor instituţionale ce decurg din Convenţie; încurajarea şi facilitarea schimbului de

informaţii asupra măsurilor adoptate şi a efectelor acestora, ţinând cont de diversitatea

situaţiilor, de responsabilităţile şi mijloacele părţilor; facilitarea coordonării măsurilor

adoptate de ţările-părţi pentru a face faţă schimbărilor climatice şi efectelor acestora.

Conferinţa a încurajat şi îndrumat activitatea de perfecţionare a metodelor vizând

inventarierea emisiilor de gaze cu efect de seră şi reducerea lor cu ajutorul absorbanţilor,

precum şi evaluarea eficacităţii măsurilor luate pentru a limita emisiile şi a accentua

absorbţia acestor gaze cu efect de seră; evaluarea, pe baza informaţiilor comunicate de părţi,

a efectelor de ansamblu ale măsurilor luate, mai ales a efectelor ambientale, economice şi

sociale; examinarea şi adoptarea rapoartelor periodice asupra aplicării Convenţiei-cadru;

elaborarea de recomandări privind problemele aplicării Convenţiei; mobilizarea resurselor

financiare; crearea de organe subsidiare considerate necesare; examinarea rapoartelor

organelor subsidiare şi emiterea de directive pentru acestea; solicitarea şi utilizarea, dacă

este cazul, a serviciilor şi concursului organizaţiilor internaţionale şi ale organismelor

interguvernamentale competente; exercitarea şi a altor funcţii necesare atingerii obiectivelor

sale; desemnarea unui secretariat permanent şi emiterea de dispoziţii necesare funcţionării

sale.

Instituţiile specializate ale Naţiunilor Unite şi Agenţia Internaţională de Energie

Atomică, precum şi toate statele–membre şi observatorii de pe lângă aceste organizaţii pot fi

reprezentate la sesiunile Conferinţei părţilor în calitate de observatori.

Orice organ sau organism internaţional sau naţional, guvernamental sau

neguvernamental competent poate fi admis să fie reprezentat la o sesiune a Conferinţei

părţilor, dacă cel puţin o treime din părţile prezente la sesiune nu fac obiecţie.

C. Protocolul de la Kyoto

Pe baza Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice, a fost

adoptat Protocolul de la Kyoto, ratificat de România prin Legea nr.3/2001163

, care întăreşte

obligaţia părţilor de a-şi reduce emisiile antropice de gaze cu efect de seră cu cel puţin 5%

sub nivelul calculat pentru producţia anului 1990, până în perioada 2008-2012.

163

M.Of. nr. Partea I nr. 81 din 16/02/2001.

135

Protocolul de la Kyoto constituie unul din cele mai importante documente

internaţionale consacrate realizării obiectivelor privind reducerea efectului de seră, care au

generat aşa-numita strategie post-Kyoto.

Potrivit unei comunicări a Comisiei din anul 1998164

, elementele cheie ale strategiei

post-Kyoto sunt: consistenţă şi eficienţă operaţională (această strategie să fie aptă să conducă

la atingerea nivelului de reducere a emisiilor asumat, în termenul fixat), eficienţă financiară

(costurile pe termen mediu şi lung să nu fie excesive, mai mult să existe şi beneficii

colaterale), acceptul politic al tuturor statelor membre (deoarece aplicarea strategiei are efecte

mai severe în unele sectoare de activitate sau zone ale Uniunii), adaptabilitate (strategia

trebuie să prevadă răspunsuri la eventualele modificări ce pot surveni în aplicarea ei),

universalitate (strategia trebuie să cuprindă instrumente utilizabile în toate sectoarele

economice vizate).

Pentru implementarea acestei strategii, un prim pas a constat în realizarea unei analize

privind emisiile celor 6 tipuri de gaze menţionate în protocol, constatându-se următoarele:

- emisiile de dioxid de carbon sunt cauza principală a încălzirii globale, fiind legate în

principal de folosirea surselor de energie şi a combustibililor fosili;

- gazul metan, al doilea ca impact negativ după dioxidul de carbon, este produs în

principal de activităţile legate de agricultură, gestionarea improprie a deşeurilor şi energie;

- oxidul nitros este un gaz de provenienţă industrială, care derivă şi din utilizarea

îngrăşămintelor agricole;

- hidrofluorocarburile, perfluorocarburile şi hexafluorura de sulf sunt tot gaze

industriale, cu durată ridicată de rezistenţă în atmosferă.

În dreptul comunitar există numeroase acte normative, cuprinzând măsuri menite să

diminueze poluarea atmosferică şi vizând aspecte legate de controlul emisiilor de gaze cu

efect de seră, protejarea stratului de ozon, dezvoltarea tehnologică, intensificarea activităţilor

de cercetare, folosirea mecanismelor introduse prin Protocolul de la Kyoto. În anexa 3 se

regăseşte o clasificare a principalelor acte normative adoptate în acest domeniu de către

Comunitatea Europeană, grupate în funcţie de sfera de aplicare.

În completarea acestora, se derulează la nivelul Uniunii Europene o serie de programe-

cadru cu scop similar, se elaborează studii de impact şi alte documente de genul cărţilor albe

şi verzi, în care sunt abordate problemele specifice fiecărui sector economic „responsabil”

pentru emisii de gaze cu efect de seră şi care cuprind totodată diverse recomandări către

statele membre.

Dintre acestea, menţionăm :

1. Programul European privind Schimbările Climatice

2. Cartea verde privind comercializarea emisiilor de gaze

3. Schema comunitară privind comercializarea unităţilor de emisii de gaze cu efect de

seră

4. Mecanismul comunitar de monitorizare a emisiilor de gaze cu efect de seră

5. Cel de-al 6-lea Program Comunitar de Acţiune pentru Mediu

6. Strategia privind limitarea schimbărilor climatice la 2 grade Celsius - calea de

urmat până în 2020 şi ulterior

164

Comunicarea Comisiei intitulată: Climate-change – Towards an EU post-Kyoto strategy (COM(1998)0353).

136

7. Cartea verde privind Adaptarea la schimbările climatice în Europa - posibilităţile

de acţiune ale Uniunii Europene

8. Comunicarea Comisiei Europene intitulată „De două ori 20 până în 2020 - Şansa

oferită Europei de schimbările climatice” şi pachetul de măsuri legislative propuse de

Comisie în 2008.

Anul 2010 este anul final al celui de-al 6-lea Program Comunitar de Acţiune pentru

Mediu care a fixat cinci direcţii prioritare de acţiune şi anume:

- îmbunătăţirea implementării legislaţiei adoptate până în prezent (inclusiv prin

intensificarea acţiunilor de verificare a conformităţii diverselor activităţi cu cerinţele de

protecţie a mediului, pedepsirea oricăror atingeri aduse mediului, introducerea de acţiuni în

justiţie în cazurile în care se constată nerespectarea legislaţiei relevante sau deficienţe de

implementare a acesteia);

- integrarea problemelor de mediu în cuprinsul celorlalte politici comunitare şi

naţionale;

- desfăşurarea acţiunilor preconizate în strânsă cooperare cu entităţile care

funcţionează pe piaţa unică (aceasta presupune, între altele, încurajarea companiilor şi

agenţilor economici să respecte normele de protecţie a mediului, introducerea unor scheme de

recompensare a entităţilor care înregistrează performanţe în protecţia mediului, promovarea

folosirii etichetelor ecologice, adoptarea şi implementarea legislaţiei care să reglementeze

răspunderea pentru daunele aduse mediului);

- schimbarea comportamentului cetăţenilor obişnuiţi, în sensul de a-i face conştienţi de

semnificaţiile schimbărilor climatice şi de a-i angrena în efortul colectiv de reducere a

emisiilor de gaze cu efect de seră;

- luarea în considerare a factorului de mediu în orice decizii sau planuri referitoare la

dezvoltarea urbanistică.

În acest context, sunt prevăzute acţiuni concrete pentru asigurarea unui sistem

energetic sigur, competitiv şi mai viabil menit să contribuie la reducerea semnificativă a

emisiilor de gaze cu efect de seră în cadrul Uniunii Europene până în 2020:

a) îmbunătăţirea eficienţei energetice a U.E. cu 20% până în 2020;

b) creşterea ponderii energiei regenerabile până la 20% până în 2020;

c) adoptarea unei politici de captare şi stocare geologică a carbonului care să fie sigură

pentru mediu, inclusiv construirea în Europa a douăsprezece centrale demonstrative de mare

capacitate până în 2015.165

Părţile s-au obligat să elaboreze programe adecvate pentru a îmbunătăţi calitatea

factorilor interni de emisii, a ameliora schimbările climatice şi a facilita adaptarea la aceste

schimbări.

Instrumentele bazate pe regulile pieţei, precum schema de comercializare, vor fi

instrumente cheie în vederea atingerii cu cele mai mici costuri a acestor obiective de către

Europa şi alte ţări. Cadrul de după 2012 ar trebui să permită corelarea unor scheme

comerciale interne comparabile, schema de comercializare devenind un pilon al viitoarei pieţe

globale a carbonului.

165

Nicoleta Diaconu, Dumitru Adrian Crăciunescu, op. cit., p. 162.

137

Schema de comercializare va continua să rămână deschisă după 2012 creditelor pentru

carbon din cadrul proiectelor privind mecanismul de dezvoltare nepoluantă şi implementarea

comună în temeiul Protocolului de la Kyoto, dar va trebui să fie revizuită pentru a se adapta

contextului internaţional în schimbare şi pentru a acoperi un procent mai mare decât cel

acoperit în prezent (45% din emisiile de CO2 ale UE).

În cadrul revizuirii acestei scheme, vor fi analizate cel puţin următoarele opţiuni de

consolidare a rolului schemei:

a) efectuarea de repartizări pentru mai mult de cinci ani în vederea obţinerii unei

anumite previzibilităţi privind deciziile de investiţii pe termen lung.

b) extinderea schemei la alte gaze şi sectoare.

c) recunoaşterea captării şi a stocării geologice a carbonului.

d) armonizarea proceselor de repartizare între statele membre pentru a ajunge la o

concurenţă loială în întreaga Europă, inclusiv printr-o utilizare mai răspândită a licitaţiilor.

e) corelarea schemei cu alte scheme obligatorii compatibile (de exemplu în California

şi Australia).

Această abordare va permite Uniunii să îşi dovedească rolul de lider pe plan

internaţional în materie de climă. De asemenea, sectorul industriei va primi un semnal legat

de faptul că schema de comercializare va continua şi după 2012, încurajând investiţiile în

tehnologii de reducere a emisiilor şi în alternative cu un nivel scăzut de carbon.

Accentul se va pune şi asupra emisiilor de gaze cu efect de seră care nu conţin CO2 şi

care reprezintă 17% din emisiile UE. În acest scop, ar trebui să fie promovate măsuri care să

cuprindă:

a) consolidarea punerii în aplicare a măsurilor conform Politicii agricole comune şi

Planului de acţiune al UE pentru silvicultură în vederea reducerii emisiilor din agricultură în

UE, şi a promovării captării biologice a gazelor;

b) stabilirea unor limite pentru emisiile de metan provenite de la motoarele cu gaz şi

din producţia de cărbune, petrol şi gaz, sau includerea acestora în schema de comercializare;

c) restricţionarea suplimentară sau interzicerea gazelor fluorinate;

d) reducerea emisiilor de protoxid de azot din combustie, şi includerea celor provenite

de la instalaţiile mari de ardere în schema de comercializare.

În preocuparea lor de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră, statelor membre le

este recunoscut dreptul de a determina volumul total al emisiilor de gaze cu efect de seră

stabilind, astfel, unităţile (allowances) care se alocă fiecărui operator care deţine sau

controlează obiective care emit gaze cu efect de seră. În alocarea acestor unităţi statele

membre sunt obligate ca prin acţiunile lor să nu distorsioneze concurenţa pe piaţa unică, să se

asigre că procesul de alocare este echitabil şi transparent.

În completarea acţiunilor interne, statele membre se pot folosi şi de mecanismele

implementării coordonate, respectiv cel al dezvoltării nepoluante introduse prin Protocolul de

la Kyoto şi încurajate de directivele europene pentru folosirea tehnologiilor nepoluante.

Din această perspectivă, statele membre îşi prepară punctele de vedere pentru

continuarea dezbaterilor de la Copenhaga la viitoarea Conferinţă privind schimbările

climatice de la Bonn, programată în iunie 2010, încercând să elimine divergenţele ivite la

întâlnirea de la Copenhaga.

138

Această reuniune internaţională va proceda şi la prezentarea unui bilanţ asupra

rezultatelor obţinute în legătură cu cel de-al 6-lea Program.


Rezumat:

Una din trăsăturile moderne ale ştiinţelor constă ȋn ancorarea acestora ȋn realităţile

domeniului pe care ȋl cercetează şi relaţionarea domeniului teoretic pe care acestea ȋl

reprezintă ȋn sistemul lor general cu practica ȋn domeniu şi cu formarea competenţelor.

Acesta este motivul pentru care pe linia respectării relaţiei teorie-practică am opt

pentru tratarea ȋmpreună a aspectelor privind protecţȋa calitativă a factorilor de mediu

care se află relaţionaţi ȋn mod obiectiv ȋn sistemul natural al pedoclimei respectiv, solul,

pădurile, apele, aerul atmospheric şi clima ȋn toată complexitatea ei (precipitaţii,

temperaturi şi regim climatic).

Acest mod de abordare permite şi formarea unei concepţii privind asigurarea

eficienţei activităţȋlor economice fundamentate pe condiţiile pedoclimatice pentru că, ȋn

ultima analiză competenţele ȋn domeniul activităţilor economice care au ca factori cauzali

solul, funcţiile pădurilor, apa, atmosfera şi clima, impun cunoaşterea măsurilor privind

gestionarea şi conservarea durabilă a acestor factori de mediu.

În mod practic, aceste aspecte vizează domeniul esenţial al activităţii omului legat

de producerea de resurse alimentare ȋn condiţiile ȋn care lumea se confruntă cu un

fenomen de penurie alimentară şi de insecuritate alimentară, ceea ce pune ȋn pericol

interesul generaţiilor prezente şi viitoare, inclusiv sub aspectul sănătăţii umane, şi cu

exacerbarea tendinţelor de producere a alimentelor prin biotehnologii, procedee

insuficient validate sub aspectul eficienţei şi calităţii produselor realizate prin acestea.

Temă de lucru nr. 2

Enumeraţi factorii de mediu care configurează sistemul natural al pedoclimatului.

__________________________________________________________________________

139


1. Poluarea atmosferică poate fi produsă de emisii poluante provenite din:

a) surse fixe;

b) surse mobile;

c) surse difuze;

d) surse transfrontiere.

2. Pentru cazurile de poluări accidentale, utilizatorii de apă au următoarele obligaţii:

a) să întocmească planuri proprii de prevenire şi de combatere a poluării

accidentale;

b) să ia măsuri urgente pentru înlăturarea cauzelor şi efectelor acestora;

c) să informeze imediat cea mai apropiată unitate de gospodărire a apelor asupra

acestei poluări;

d) să informeze vecinii din aval

Răspunsuri: 1. – a), b), c); 2. – a), b), c).

Bibliografie:

1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Partea generală, Capitolul I., p.

28, 29, Partea specială, Capitolul II., p. 351-354, p. 357-358, p. 362, Capitolul III., p. 374,

376, 378, 390-397, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010,

2. Ştefan Ţarcă, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul VIII., p. 157-166,

Capitolul IX., p. 176-183, Capitolul X, p. 193-198, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005.

3. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Capitolul VIII., p. 251-258, Capitolul IX., p.

260-268, Capitolul X., p. 272-275, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010.

4. Vladimir Rojanschi, Florina Bran, Gheorghiţă Diaconu, Protecţia şi ingineria mediului,

Editura Economică, 1997, p.54-101, 133-193, 196-223.

5. Victor Miclăuş, Pedologie ameliorativă – protecţia mediului, Editura Dacia, Cluj, 1991.

140

TEMA VII.

PROTECŢIA TRANSSECTORIALĂ A FACTORILOR DE MEDIU

ÎMPOTRIVA POLUĂRII RADIOACTIVE

Competenţe:

- organizarea sistemului autorizaţional privind desfăşurarea activităţilor

nucleare.

- sistemul naţional de prevenire a poluării radioactive transsectoriale.

- acordarea de consultanţă pentru organizarea sistemului de prevenire a

poluării radioactive transsectoriale.

- acordarea de consultanţă pentru activitatea de intervenţii ȋn caz de

poluare radioactivă transsectorială.

- acordarea de consultanţă privind modul de acţiune ȋn situaţiile de

urgenţă nucleare

Cuprins:

1. Conceptul poluării transsectoriale

2. Poluarea transsectorială radioactivă

3. Sistemul de prevenire al poluării transsectoriale radioactive

4. Organizarea instituţională a prevenirii poluării radioactive

transsectoriale

5. Prevenirea poluării radioactive transsectoriale ȋn dreptul

internaţional al mediului

6. Managementul de siguranţă a deşeurilor radioactive şi

combustibilului nuclear uzat

7. Răspunderea juridică obiectivă pentru daune nucleare

Rezumat



Obiectivele temei:

- cunoaşterea normelor şi principiilor privind utilizarea energiei nucleare

ȋn scopuri paşnice;

- regimul autorizaţional al activităţilor nucleare;

- cunoaşterea reglementărilor internaţionale privind obligaţiile statelor de

prevenire a poluării radioactive transsectoriale;

- acordarea de consultanţă pentru organizarea activităţilor de prevenire a

poluării radioactive transsectoriale;

- cooperarea internaţională pentru prevenirea poluării radioactive

transsectoriale;

- răspunderea internaţională pentru daune provocate prin poluarea

radioactivă transsectorială.

141

1. Conceptul poluării transsectoriale

Premisele fundamentale ale abordării poluării transsectoriale a mediului se află în

studiul efectelor pe care le produc asupra acestuia substanţele denumite generic „poluanţi”,

adică acele substanţe care, introduse direct sau indirect în mediu, pot aduce prejudicii sănătăţii

umane şi/sau calităţii mediului, pot dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o

împiedicare utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime.

Sunt consideraţi poluanţi, conform reglementărilor legale de drept al mediului,228

„orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de

energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii care, introdusă în

mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune

bunurilor materiale”.

Din punct de vedere al dinamicii, poluanţii pot fi cu acţiune sectorială, rămânând în

mediul în care au fost introduşi şi putând fi neutralizaţi de acesta în raport cu capacitatea de

rezilianţă a nişei în care au fost localizaţi. Poluanţii cu acţiune transsectorială sunt dinamici, în

sensul că traversează medii acţionând la lungă distanţă prin intermediul vectorilor portanţi,

cum sunt curenţii de aer, apele curgătoare, vântul, precipitaţiile atmosferice etc., sau prin

energia lor proprie.

În definiţia legală dată poluanţilor, sunt enumeraţi ca poluanţi cu acţiune

transsectorială: substanţele lichide, gazoase sau sub formă de vapori, cu mare viteză de

propagare; formele de energie; radiaţiile electromagnetice; radiaţiile ionizante; energia

termică; fonică sau vibraţiile. În raport cu natura poluanţilor, dreptul mediului intervine cu

reglementările sale specifice pentru stabilirea măsurilor legale privind prevenirea şi controlul

integrat al diferitele forme de poluare: poluarea radioactivă, poluarea prin substanţe şi

preparate chimice periculoase, poluarea prin îngrăşăminte chimice şi deşeuri.

Este cunoscut că energia nucleară utilizată în scopuri paşnice, substanţele chimice

periculoase reprezintă surse potenţiale de deşeuri, cunoscute în terminologia dreptului

mediului sub denumirea de deşeuri.

Omul, supraevaluând capacitatea de rezilianţă a mediilor receptoare, a considerat

multă vreme că acestea neutralizează complet substanţele, energiile şi deşeurile periculoase,

ignorând limitele lor de rezilianţă sau, pur şi simplu, „sfidând natura”.

De asemenea, s-a ignorat şi particularitatea unor substanţe şi energii de a se propaga în

toate mediile receptoare, cum este cazul substanţelor toxice şi a energiei nucleare, în forma

radioactivităţii.

Substanţele şi energiile periculoase şi acţiunea lor transversală, cu consecinţe pe lungă

distanţă, de o gravitate deosebită şi cu efecte ireversibile uneori, au generat în anii „70

apariţia, îndeosebi după Conferinţa de la Stockholm din 1972, a concepţiei protecţiei

transsectoriale a mediului.

Sunt implicate, astfel, în procesul de alterare a mediului înconjurător atât spaţiul, cât şi

timpul, ca forme fundamentale de existenţă a materiei organice şi anorganice, iar în ceea ce

priveşte materia organică, până la nivel genetic, cu consecinţe mutagene.

228

O.U.G. nr. 195/2005, art. 2 pct. 50.

142

În raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare, problema securităţii

nucleare, intitulată metaforic „atomul pacifist”, trimite la accidentele nucleare majore ce au

avut loc la Three Mile Island (Harrisburg, U.S.A.) şi Cernobâl (URSS)229

.

Lupta împotriva fenomenelor de poluare transversală reprezintă, pe plan mondial şi

naţional, o cerinţă esenţială pentru dezvoltarea durabilă.

În concluzie, ca urmare a nerespectării normelor de monitorizare, procesele de

externalizare a deşeurilor şi localizarea acestora în atmosferă, sol, subsol şi apă, inclusiv în

organismele vii şi în lanţul trofic în forme insidioase, din cauza nereţinerii, neprocesării şi

neneutralizării lor la sursă, constituie obiect al prevenirii poluării transsectoriale.

2. Poluarea transsectorială radioactivă

Extemul Orient a suferit impactul fizic al bombardamentelor cu arma nucleară a

oraşelor Hiroshima şi Nagasachi la 6 şi 9 august 1945 şi efectele exploziei atomice, în care şi-

au pierdut viaţa peste 300.000 persoane, iar apoi impactul moral pe termen lung asupra

întregii lumi al acestora, ceea ce a pus în evidenţă fenomenul de temporalitate a efectelor

negative ale energiei nucleare.

Poluarea radioactivă este considerată o agresiune „aproape perfectă” cu caracter

multilateral, fiind contaminate concomitent aerul, apa, solul şi subsolul, precum şi fiinţele vii.

Poluarea radioactivă are impact instantaneu şi pe termen lung asupra tuturor formelor de viaţă

vegetală şi animală.

Tragedia nucleară niponă declanşată de cutremurul din 11.03.2011 şi care a generat

efectele dezastruoase continuate cu fenomenul de descătuşare a energiei nucleare ȋncorporată

ȋn sistemul atomo-nuclear de la Fukushima a pus ȋn evidenţă pericolul extraordinar al acestei

energii cu toate măsurile de precauţie imaginate de specialiştii domeniului

Poluarea radioactivă afectează toate componentele mediului înconjurător.

În ceea ce priveşte poluarea radioactivă a atmosferei una din surse o constituie

exploziile nucleare experimentale care, prin temperatura uriaşă pe care o degajă, transformă

substanţele radioactive aflate în stare gazoasă sub formă de particule ce sunt proiectate în

atmosferă, constituind poluarea atmosferică primară, produsă imediat la locul exploziei.

Distribuţia produşilor de fisiune, rezultaţi din aceste explozii, în atmosferă are loc

conform unor fenomene de natură meteorologică, în funcţie de altitudinea la care a avut loc

explozia nucleară, ajungând în final în sol sau în apa oceanelor, fiind vehiculaţi de anumiţi

factori meteorologici, sub formă de precipitaţii (ploile radioactive). Aceste depuneri,

constituie aşa numita poluare radioactivă secundară.

Alte surse ale poluării radioactive a atmosferei sunt: centralele nucleare, producţia de

combustibil nuclear, tratarea chimică şi metalurgică a materialelor din reactoare, utilizarea

elementelor radioactive în medicină şi cercetare etc.

Fiecare dintre produşii radioactivi urmează un anumit itinerar, în funcţie de

proprietăţile lui chimice, ajungând în final în organismul uman şi animal, în plante şi în

mediul înconjurător, în general.

229

Il futuro di noi ttuti, p.230-233.

143

Evoluţia riscului pe care poluarea radioactivă a atmosferei îl reprezintă pentru om este

deosebit de complexă, trebuind să se aibă în vedere o serie de criterii legate de modalităţile de

poluare şi de evoluţia contaminării.

Pericolul poluării radioactive transsectoriale ȋn atmosferă constă ȋn aceea că această

formă a poluării radioactive acţionează la lungă distanţă, depăşind poluarea atmosferică

deoarece acţionează concomitent şi asupra apei, precum şi a solului şi subsolului, datorită

acţiunii sale insidioase. Cel mai concludent exemplu privind efectele poluării atmosferice

radioactive este cel generat de exploziile nucleare ȋn lanţ de la centrala atomoelectrică

japoneză Fukushima.

Poluarea radioactivă a apei se datorează în mare măsură deşeurilor industriei

nucleare. Acestea pot fi solide sau lichide, foarte radioactive, care trebuie depozitate, întrucât

dispersarea lor în reţeaua hidrografică reprezintă un risc cert.

O altă sursă a poluării radioactive a apelor o constituie depunerile produşilor

radioactivi rezultaţi în urma exploziilor nucleare experimentale. Ambele surse se adaugă

radioactivităţii naturale a apelor.

De asemenea, o sursă de poluare ceva mai redusă, o constituie depunerile radioactive

care se produc prin ploi.

Poluarea radioactivă a solului şi subsolului are un caracter mai limitat, constatându-

se în vecinătatea imediată a unităţilor miniere, în locurile de depozitare a minereului

radioactiv şi a deşeurilor radioactive.

În legătură cu poluarea radioactivă a solului, o problemă majoră, actuală dar şi de

perspectivă, o constituie găsirea celei mai bune soluţii pentru depozitarea deşeurilor

radioactive, cu un risc de contaminare cât mai mic sau total evitat.

Deşeurile radioactive solide emit radiaţii pe timp îndelungat, iar depozitarea lor în sol

scoate din circuit terenuri agricole, fără a se realiza însă o securitate certă. Un singur exemplu

este edificator: printre deşeurile lăsate de producţia atomo-electrică, cel mai redutabil este

plutoniul, care îşi păstrează jumătate din virulenţă cca. 240 de secole. Este suficient ca un

singur gram să scape în atmosferă pentru a ucide un miliard de oameni.

Durata vieţii unei centrale termo-nucleare este de maximum 30 de ani, iar distrugerea

ei la expirarea acestei perioade este foarte periculoasă. Soluţia americană de a le acoperi cu

beton, în condiţiile în care un reactor depăşeşte 70 m înălţime, nu a dus decât la apariţia unui

număr impresionant de „piramide atomice”, conţinând pericole inestimabile.

3. Sistemul de prevenire al poluării transsectoriale radioactive

Reglementarea activităţilor de folosire a energiei nucleare, în condiţii de securitate

nucleară, de protecţie a personalului ocupat profesional, a populaţiei, a mediului înconjurător

şi a proprietăţii împotriva radiaţiilor este dată de Legea nr.111/1996230

privind desfăşurarea în

siguranţă a activităţilor nucleare, precum şi de Ordonanţa Guvernului nr.7/2003 privind

utilizarea în scopuri paşnice a energiei nucleare231

.

230

Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare a fost publicată în M.Of. nr.267

din 29.10.1996. A fost modificată prin O.U.G. nr.204 din 15.11.2000, publicată în M.Of. nr.589 din 21.11.2000,

aprobată şi modificată prin Legea nr.384 din 10.08.2001, publicată în M.Of. nr.400 din 20.07.2001. 231

O.G. nr.7 din 30.01.2003, publicată în M.Of. nr.59 din 1.02.2003.

144

Potrivit reglementărilor în vigoare, în România activităţile nucleare sunt de interes

naţional şi se desfăşoară în condiţii de siguranţă şi securitate nucleară, de protecţie a

personalului expus profesional, a populaţiei, a mediului şi a proprietăţii, cu riscuri minime,

în regim de autorizare, sub îndrumarea şi controlul statului şi cu respectarea obligaţiilor ce

decurg din acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte.

Promovarea şi utilizarea energiei nucleare în scopuri exclusiv paşnice constituie

priorităţi naţionale în contextul aplicării programelor de dezvoltare durabilă a societăţii.

Activităţile din domeniul nuclear se desfăşoară conform Planului Nuclear Naţional,

elaborat în baza Strategiei de dezvoltare a domeniului nuclear şi a Planurilor Nucleare

Anuale, elaborate de Agenţia Nucleară şi pentru Deşeuri Radioactive232

cu consultarea

ministerelor, a altor organe ale administraţiei publice centrale şi locale, a agenţilor economici

care au responsabilităţi şi activează în domeniul nuclear, precum şi a asociaţiilor profesionale

de profil233

.

La elaborarea strategiei în domeniul nuclear s-au avut în vedere cele mai importante

recomandări ale Comisiei Europene pentru statele candidate şi anume: folosirea cercetării ca

bază a strategiilor naţionale în domeniul dezvoltării durabile a transporturilor şi energiei;

dezvoltarea sistemelor naţionale de cercetare-dezvoltareinovare; dezvoltarea legăturilor cu

comunitatea ştiinţifică a statelor membre şi a celorlalte state candidate; promovarea

schimburilor de know-how, de specialişti, tehnologii pentru realizarea progresului în regiunea

balcanică; creşterea contribuţiei cercetării la realizarea cerinţelor de bază ale statelor privind

dezvoltarea durabilă şi bunăstarea socio-economică a populaţiei ş.a.

Potrivit Hotărârii de Guvern nr.1259/2002, strategia dezvoltării în domeniul nuclear se

bazează pe:

- recomandările Uniunii Europene în domeniu;

- integrarea filozofiei dezvoltării durabile ca element conceptual fundamental;

- prevederile tratatelor şi acordurilor internaţionale la care România este parte

semnatară;

- prevederile unor acte normative interne.

Toate activităţile nucleare care se desfăşoară în România sunt supuse unui strict

control efectuat de statul român, pe de o parte, şi de organismele internaţionale abilitate, pe de

altă parte.

4. Organizarea instituţională a prevenirii poluării radioactive transsectoriale

De la bun început se impune sublinierea, cu valoare concepţională, că activităţile

nucleare în România se desfăşoară numai în scopuri paşnice.

Regimul activităţilor nucleare este reglementat, în principiu, de art. 45-48 din O.U.G.

nr. 195/2005, pe trei direcţii principale: sistemul autorizaţional în domeniul activităţilor

232

Agenţia Nucleară şi pentru Deşeuri Radioactive (ANDRAD) a fost creată prin reorganizarea Agenţiei

Nucleare în conformitate cu Legea nr. 329/2009, privind reorgnizarea unor autorităţi şi instituţii publice având ca

obiect raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu

Comisia europeană şi Fondul Monetar Internaţional, M. Of. nr. 761/09.11.2009 233

H.G. nr.1259 din 7.11.2002 privind aprobarea strategiei naţionale de dezvoltare a domeniului nuclear în

România şi a Planului de acţiune pentru implementarea acestei strategii, publicată în M.Of. nr.851 din

26.11.2002.

145

nucleare (art. 46); controlul activităţilor nucleare şi competenţele în materie (art. 47);

obligaţiile persoanelor fizice şi juridice abilitate să desfăşoare activităţi în domeniul nuclear

(art. 48).

Dispoziţiile cuprinse în articolele menţionate au un caracter preponderent preventiv

destinat să asigure securitatea nucleară a mediului prin monitorizare continuă pentru toate

activităţile nucleare începând cu producţia combustibilului, producerea energiei şi

neutralizarea deşeurilor nucleare în scopul prevenirii consecinţelor radiologice şi eliberărilor

radioactive. Astfel, prin Legea nr. 57/2006234

sunt stabilite activităţile din domeniul nuclear

(art. 3); este dezvoltat principiul desfăşurării activităţilor nucleare în scopuri exclusiv paşnice

(art. 5) şi caracterul autorizaţional al acestor activităţi; este stabilit conţinutul Programului

nuclear naţional şi conţinutul activităţilor de monitorizare (art. 12); este stabilit cadrul

instituţional pentru implementarea normelor şi principiilor prevăzute în lege, inclusiv cadrul

instituţional pentru promovarea, dezvoltarea şi monitorizarea parteneriatului internaţional cu

Agenţia Internaţională pentu Energie Atomică – Viena (AIEA).

Legea nr. 57/2006, cuprinde şi norme de instituţionalizare şi de competenţe pentru

Agenţia Nucleară şi pentru Deşeuri Radioactive (ANDRAD), ca organ de specialitate al

administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, având ca obiect de activitatea

acordarea de asistenţă tehnică de specialitate Guvernului în formularea politicii în domeniul

nuclear şi promovarea, dezvoltarea şi monitorizarea activităţilor nucleare în România,

Consiliul Naţional de Control al Activităţilor Nucleare (CNCAN)235

.

Dispoziţiile de principiu cuprinse în legea cadru de protecţie a mediului sunt

dezvoltate în Legea nr. 111/1996, privind desfăşurarea în siguranţa a activităţilor nucleare în

România236

.

Legea nr.111/1996 reglementează următoarele activităţi şi surse:

a) cercetarea, proiectarea, amplasarea, producţia, construcţia, montajul, punerea în

funcţiune, exploatarea, modificarea, dezafectarea, importul şi exportul obiectivelor şi

instalaţiilor nucleare;

b) mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu şi toriu;

c) producerea, furnizarea, închirierea, transferul, manipularea, deţinerea,

prelucrarea, tratarea, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul, tranzitul,

importul şi exportul materialelor nucleare şi radioactive, inclusiv al combustibilului nuclear,

al deşeurilor radioactive şi al dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante;

d) furnizarea şi utilizarea aparaturii de control dozimetric al radiaţiilor ionizante, a

materialelor şi dispozitivelor utilizate pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante, precum

şi a mijloacelor de containerizare sau de transport, special amenajate în acest scop;

e) producerea, furnizarea, închirierea, transferul, deţinerea, exportul, importul

materialelor, dispozitivelor şi echipamentelor prevăzute în Anexa l din lege;

234

Legea nr. 57/2006, pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 7/2003, privind utilizarea în scopuri exclusiv

paşnice a energei nucleare, publicată în M. Of. Partea I, nr. 301/04.04.2006. 235

CNCAN este autoritatea naţională competentă în domeniul reglementării, autorizării şi controlului activităţilor

nucleare desfăşurate în România. 236

Legea nr. 111/1996, modificată şi completată prin Legea nr. 63/2006, republicată în M. Of. nr.

552/27.06.2006.

146

f) deţinerea, transferul, importul şi exportul informaţiilor nepublicate, aferente

materialelor, dispozitivelor şi echipamentelor pertinente pentru proliferarea armelor

nucleare sau a altor dispozitive nucleare explozive;

g) realizarea produselor şi serviciilor destinate obiectivelor şi instalaţiilor nucleare

(art. 2).

Legea interzice pe teritoriul României: cercetarea, experimentarea, dezvoltarea,

fabricarea, importul, exportul, tranzitul, deţinerea sau detonarea de arme nucleare sau a

oricărui dispozitiv exploziv nuclear.

De asemenea, este interzis importul deşeurilor radioactive, cu excepţia situaţiilor în

care importul decurge nemijlocit din prelucrarea, în afara teritoriului ţării, a unui export,

anterior autorizat, de deşeuri radioactive, inclusiv combustibil nuclear ars, în baza

prevederilor unor acorduri internaţionale sau contracte încheiate cu parteneri comerciali cu

sediul în străinătate, în condiţiile prevăzute de lege.

Ordonanţa de Guvern nr.7/2003 al cărui obiect îl constituie promovarea şi organizarea

activităţilor în domeniul nuclear pentru asigurarea resurselor de energie nucleară, a

progreselor ştiinţei şi tehnologiei, prin încurajarea cercetării, dezvoltării şi utilizării

aplicaţiilor nucleare în scopuri paşnice (art.2), detaliază o serie de activităţi nucleare

prevăzute de Legea nr.111/1996 cum sunt, de exemplu, cercetarea, experimentarea,

proiectarea, amplasarea, construirea, montajul, punerea în funcţiune, exploatarea, modificarea,

importul, exportul, conservarea şi dezafectarea obiectivelor şi instalaţiilor nucleare, a

materialelor nucleare şi radioactive ş.a. şi extinde în acelaşi timp câmpul de aplicare şi cu

privire la:

a) cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică în domeniul energiei nucleare;

b) conservarea şi închiderea minelor de uraniu, dezafectarea haldelor şi depozitelor

de steril cu conţinut scăzut de uraniu;

c) producerea, furnizarea, tratarea, utilizarea, depozitarea intermediară sau finală,

transportul, tranzitul, importul şi exportul materialelor nucleare şi radioactive, inclusiv al

combustibilului nuclear proaspăt, al apei grele şi al tritiului;

d) colectarea, tratarea, prelucrarea, transportul, depozitarea intermediară şi finală a

deşeurilor radioactive şi a combustibilului nuclear uzat;

e) evidenţa şi controlul materialelor radioactive şi al instalaţiilor nucleare, inclusiv al

materialelor de interes nuclear, aflate pe teritoriul României;

f) protecţia fizică a obiectivelor şi instalaţiilor nucleare;

g) asigurarea calităţii, securităţii nucleare, radioprotecţiei şi protecţiei populaţiei,

mediului înconjurător şi a proprietăţii;

h) managementul urgenţei nucleare şi/sau radiologice în interiorul şi/sau în afara

unui obiectiv nuclear sau unei instalaţii nucleare, inclusiv pregătirea şi specializarea

permanentă a personalului implicat;

i) informarea şi educarea populaţiei şi dezvoltarea relaţiilor cu mass-media privind

desfăşurarea activităţilor nucleare în scopuri paşnice;

j) cercetarea ştiinţifică în scopul aplicării tehnicilor şi tehnologiilor nucleare în

economie şi în viaţa socială;

k) elaborarea reglementărilor la nivel naţional în domeniul nuclear;

147

l) dezvoltarea relaţiilor de cooperare internaţională privind proiectele şi/sau

programele nucleare;

m) asigurarea pentru accidente şi incidente nucleare şi evaluarea daunelor în caz de

accident nuclear şi/sau urgenţă radiologică;

n) producerea, furnizarea, tratarea, utilizarea, depozitarea intermediară sau finală,

transportul, tranzitul, importul şi exportul dispozitivelor generatoare de radiaţii, al surselor

radioactive deschise şi închise (art. 3).

Pentru desfăşurarea activităţilor nucleare prevăzute de lege este necesară autorizaţia

eliberată de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, cu respectarea

procedurii de autorizare specifică fiecărui gen de activitate sau sursă, la cererea numai a

persoanelor juridice care fac dovada că îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege. Autorizaţia

se poate elibera şi unităţilor fără personalitate juridică, constituite conform legii, dacă

dovedesc că respectă prevederile legale în domeniu.

Autorizaţia de funcţionare se solicită şi se eliberează, simultan sau succesiv, separat

pentru fiecare gen de activitate sau pentru fiecare instalaţie cu funcţionalitate proprie, din

patrimoniul solicitantului sau pentru fiecare tip distinct de material radioactiv, de dispozitiv

generator de radiaţii ionizante, de aparatură de control dozimetric al radiaţiilor ionizante etc.

pe care solicitantul autorizaţiei de producere intenţionează să-l realizeze, în vederea utilizării

sau comercializării.

Autorizaţia poate fi folosită numai în scopul pentru care a fost eliberată, cu respectarea

limitelor şi a condiţiilor precizate în aceasta.

Autorizarea unei faze de realizare sau de funcţionare a oricărei instalaţii se poate face

numai dacă fazele anterioare au primit toate tipurile de autorizaţii necesare.

Pentru fazele de realizare sau de funcţionare a instalaţiilor se pot elibera autorizaţii

parţiale, simultan sau succesiv, pentru una şi aceeaşi fază dintre cele expres menţionate de

lege. Aceste autorizaţii pot avea caracter de decizie provizorie a Comisiei Naţionale, dacă

petiţionarul solicită expres acest lucru. Ele sunt valabile până la eliberarea autorizaţiei

definitive, dar nu mai mult de doi ani, cu drept de prelungire, la cerere, pentru încă doi ani,

atunci când nu sunt disponibile toate informaţiile necesare în timp util.

Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare poate retrage autorizaţia

parţială ori de câte ori constată lipsa de preocupare a titularului autorizaţiei pentru

completarea informaţiilor necesare în susţinerea cererii de eliberare a autorizaţiei.

Pentru desfăşurarea activităţilor autorizate, titularul autorizaţiei este obligat să

folosească numai personal care este posesor al unui permis de exercitare, valabil pentru aceste

activităţi.

Pentru persoanele fizice care au responsabilităţi în desfăşurarea în siguranţă a

activităţilor nucleare, permisul se eliberează de către autoritatea naţională competentă, în baza

unei evaluări şi examinări.

Autorizaţia şi permisul se eliberează pe o perioadă determinată, dreptul dobândit în

raza acestor documente neputând fi transmis fără acordul emitentului.

Permisul de exercitare a activităţii nucleare se suspendă sau se retrage de către

emitent, din proprie iniţiativă sau la sesizarea altor instituţii cu atribuţii de control, potrivit

legii, sau a persoanelor de specialitate, în toate cazurile în care emitentul constată că:

148

a) titularul permisului nu a respectat prevederile din reglementările emise de Comisia

Naţională;

b) titularul permisului încetează din viaţă sau îşi pierde capacitatea juridică (art.12).

Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare poate completa, revizui sau

modifica, motivat, limitele şi condiţiile specificate în autorizaţiile sau permisele de exercitare.

Retragerea în mod excepţional a autorizaţiei îndreptăţeşte pe titularul ei la primirea

unei compensaţii din partea autorităţii care a dispus această măsură, compensaţie care se

determină ţinând seama atât de interesul public, cât şi de cel al titularului autorizaţiei retrase,

precum şi de motivele care au condus la această măsură. Cuantumul compensaţiei se

stabileşte prin înţelegerea părţilor sau, în caz de neînţelegere, de către instanţa judecătorească.

Legea prevede că autorizaţia se retrage fără compensaţie, în următoarele situaţii:

a) când titularul a obţinut autorizaţia făcând uz de declaraţii false;

b) când titularul autorizaţiei a încălcat prevederile legale, dispoziţiile organelor de

autorizare şi control sau limitele şi condiţiile prevăzute în autorizaţie;

c) când retragerea autorizaţiei s-a dispus datorită faptului că personalul titularului,

terţii, populaţia sau mediul au fost expuse la riscuri peste limitele reglementate, generate de

activitatea autorizată.

Persoanele juridice pot solicita, pentru activităţile pe care intenţionează să le

desfăşoare, un aviz preliminar de la Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor

Nucleare, din care, pe baza informaţiilor prezentate de solicitant, pe proprie răspundere,

rezultă încadrarea în limitele de exceptare de la aplicarea regimului de autorizare.

Legea prevede condiţii speciale de autorizare pentru deţinerea, eliberarea şi

transportul combustibilului nuclear şi al materialelor radioactive, pentru importul şi exportul

materialelor nucleare şi radioactive, inclusiv al combustibilului nuclear şi al dispozitivelor

generatoare de radiaţii ionizante, precum şi pentru asigurarea calităţii în domeniul nuclear a

activităţilor de aprovizionare, proiectare, fabricare, construcţie, montaj, reparare şi întreţinere

pentru produsele, serviciile şi sistemele care sunt clasificate ca fiind importante pentru

securitatea instalaţiei nucleare. Autorizarea de asigurare a calităţii în domeniul nuclear a

acestor activităţi, precum şi a produselor şi serviciilor menţionate mai sus, este obligatorie.

Sunt, de asemenea, supuse autorizării, introducerea în circuitul economic şi social, în

vederea utilizării sau consumului de către populaţie, a produselor care au fost supuse iradierii

sau care conţin materiale radioactive; introducerea în domeniul medical, pentru diagnostic şi

tratament medical, a surselor închise, deschise, a dispozitivelor generatoare de radiaţii

ionizante şi a produselor farmaceutice care conţin materiale radioactive, în toate aceste

situaţii, autorizaţia se emite de către

Ministerul Sănătăţii, la cererea persoanelor fizice şi juridice care desfăşoară activităţile

menţionate237

.

Proiectarea, realizarea, utilizarea, deţinerea şi verificarea mijloacelor de măsurare în

domeniul radiaţiilor ionizante pentru necesităţile armatei se autorizează de către Ministerul

Apărării Naţionale.

237

Art.39 alin.1 lit.a şi b din Legea Nr.111/1996.

149

În afara autorizaţiei de funcţionare şi a permisului de exercitare, pentru desfăşurarea

activităţilor nucleare expres prevăzute de lege este necesară solicitarea şi obţinerea

acordurilor şi autorizaţiilor integrate de mediu, pe baza elaborării unui studiu de impact.

Acordurile şi autorizaţiile integrate de mediu constituie condiţia prealabilă pentru

eliberarea autorizaţiei de funcţionare de către Comisia Naţională pentru Controlul

Activităţilor Nucleare.

Titularul investiţiei sau al activităţii în domeniul nuclear răspunde pentru exactitatea

datelor şi informaţiilor furnizate în studiul de impact privind acţiunea propusă a fi realizată.

Dacă ulterior punerii în funcţiune a obiectivului de investiţii survine un prejudiciu, iar

consecinţele acestuia nu au fost prevăzute în studiul de impact, răspunderea revine

antreprenorului, în condiţiile prevăzute de dreptul comun.

Antreprenorul răspunde, prin excepţie de la regulile din dreptul comun, şi pentru

prejudiciile viitoare, cauzate prin punerea în funcţiune a obiectivului de investiţii, dacă prin

previziunile făcute prin studiul de impact anumite consecinţe au fost ignorate.

Acordurile şi autorizaţiile integrate de mediu se emit de către Comisia Naţională

pentru Controlul Activităţilor Nucleare pe baza criteriilor de autorizare şi control prevăzute de

lege, completate cu criteriile de autorizare şi control specifice, cuprinse în reglementările

emise de această autoritate.

În conformitate cu art.14 din ordonanţa Guvernului nr.7/2003, Comisia Naţională

pentru Controlul Activităţilor Nucleare acordă autorizaţii titularilor de instalaţii nucleare în

urma verificării calităţii de „proprietar”, „utilizator” sau „operator”, după caz, a acestora şi

face menţiuni în acest sens în cuprinsul autorizaţiei.

Pentru instalaţiile cu risc nuclear major – centrale nuclearo-electrice, reactoare de

cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear şi depozite finale de combustibil

nuclear ars – acordul şi autorizaţia se emit de Guvern.

În conformitate cu dispoziţiile art. 34 din Legea protecţiei mediului, persoanele

fizice şi juridice care desfăşoară activităţi în domeniul nuclear au următoarele obligaţii:

a) să evalueze, direct sau prin forurile organizate, riscul potenţial, să efectueze bilanţul

de mediu pentru activităţile existente şi să ceară autorizaţie de mediu;

b) să aplice procedurile şi să prevadă echipamentele pentru activităţile noi, care să

permită realizarea nivelului raţional cel mai scăzut al dozelor şi riscurilor asupra populaţiei şi

mediului şi să ceară acordul şi autorizaţia de mediu;

c) să aplice, prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării radioactive

a mediului, care să asigure respectarea condiţiilor de eliminare a substanţelor radioactive

prevăzute în autorizaţie şi a menţinerii dozelor în limitele admise;

d) să menţină în stare de funcţionare capacitatea de monitorizare a mediului local,

pentru a depista orice contaminare radioactivă semnificativă care ar rezulta dintr-o eliberare

accidentală de substanţe radioactive;

e) să raporteze prompt autorităţii competente orice creştere semnificativă a

contaminării mediului şi dacă aceasta se datorează sau nu activităţii desfăşurate;

f) să verifice continuu exactitatea presupunerilor făcute prin evaluările probabilistice

privind consecinţele radiologice ale eliberărilor radioactive.

150

În concretizarea şi completarea acestor obligaţii cu caracter general, Legea privind

desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare prevede că titularul autorizaţiei este obligat şi

răspunde de luarea măsurilor necesare:

a) pentru asigurarea şi menţinerea securităţii nucleare, protecţiei împotriva radiaţiilor

ionizante, protecţiei fizice, planurilor proprii de intervenţie în caz de accident nuclear şi

asigurării calităţii, pentru activităţile desfăşurate sau a surselor asociate acestora; evidenţei

stricte a materialelor nucleare şi radioactive, precum şi a tuturor surselor utilizate sau produse

în activitatea proprie;

b) respectarea limitelor şi condiţiilor tehnice prevăzute în autorizaţie şi raportarea

oricăror depăşiri, conform reglementărilor specifice;

c) limitarea numai la activităţile pentru care a fost autorizat;

d) dezvoltarea propriului sistem de cerinţe, regulamente şi instrucţiuni care asigură

desfăşurarea activităţilor autorizate fără riscuri inacceptabile238

.

La încetarea activităţilor sau la dezafectarea instalaţiilor nucleare, precum şi la

transferul, în parte sau în totalitate, al obiectivelor şi instalaţiilor nucleare, al produselor

radioactive sau al depozitelor generatoare de radiaţii ionizante, titularul autorizaţiei este

obligat, în prealabil, să solicite şi să obţină, în condiţiile prevăzute de lege, autorizaţia de

deţinere, dezafectare sau transfer, după caz.

Expirarea valabilităţii, suspendarea sau retragerea autorizaţiei nu exonerează pe

titularul ei sau pe cel care a preluat titlul de proprietate asupra materialelor, obiectivelor şi

instalaţiilor nucleare de răspunderea pentru daunele provocate în timpul desfăşurării activităţii

autorizate.

Persoanele fizice sau juridice care extrag sau prelucrează substanţe minerale asociate

în zăcământ cu uraniu sau toriu sau substanţe care în fluxul tehnologic de prelucrare sunt

susceptibile de a conţine materiale radioactive, au obligaţia să ia măsuri de verificare a

materialelor şi utilajelor pe întregul ciclu de producţie, manipulare, transport şi depozitare,

pentru a constata dacă acestea prezintă o concentraţie de substanţe radioactive sau o

radioactivitate care depăşeşte, la un moment dat, limitele de exceptare prevăzute în

standardele internaţionale. În cazul depăşirii limitelor de exceptare, activităţile respective sunt

supuse regimului de autorizare prevăzut de lege.

Autorităţile competente în domeniul controlului şi supravegherii activităţilor

nucleare sunt: Ministerul Mediului şi Pădurilor, ca autoritate care coordonează şi

controlează toate activităţile din domeniul protecţiei mediului,

Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, care exercită controlul

preventiv, operativ curent şi ulterior al respectării prevederilor legale şi Comisia Centrală

pentru Accident Nuclear şi Căderi de Obiecte Cosmice, pentru cazurile care impun intervenţia

în caz de accident nuclear.

În exercitarea atribuţiilor de control, reprezentanţii Comisiei Naţionale pentru

Controlul Activităţilor Nucleare au dreptul: să aibă acces în orice loc în care se desfăşoară

activităţile supuse controlului; să efectueze măsurătorile şi să instaleze echipamentul de

supraveghere necesar; să aibă acces la toate informaţiile, datele tehnice şi contractuale, sub

238

Art.25 alin. (1)din Legea nr.111/1996

151

orice formă, necesare pentru îndeplinirea obiectivelor controlului; să oblige pe titularul

autorizaţiei să transmită rapoarte, informaţii, notificări etc.239

După încheierea controlului, reprezentanţii Comisiei Naţionale au următoarele

atribuţii:

a) să încheie un proces verbal de control în care să consemneze rezultatele controlului,

măsurile coercitive dispuse şi termenele de rezolvare;

b) să propună suspendarea sau retragerea autorizaţiei sau a permisului de exercitare, în

condiţiile prevăzute de lege;

c) să propună sesizarea organelor de urmărire judiciară, în cazurile şi pentru faptele

prevăzute de Legea nr.111/1996;

d) să dispună titularului autorizaţiei sancţionarea disciplinară a personalului vinovat;

e) să aplice sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege (art. 32).

Pe toată durata controlului, persoanele fizice şi juridice au obligaţia să ia toate

măsurile necesare pentru realizarea în bune condiţii a acestuia.

Pe baza prevederilor Ordonanţei Guvernului nr.7/2003, în vederea armonizării

politicilor în domeniul nuclear şi monitorizării implementării Planului Nuclear Naţional s-a

constituit, în subordinea primului-ministru, Consiliul Naţional pentru Energie Nucleară

(CNEN)240

.

Dintre atribuţiile ce revin Consiliului Naţional, menţionăm: avizarea Planului Nuclear

Naţional şi monitorizarea acestuia pe compartimentele organizatorice, tehnice şi financiare;

aprobarea programelor sectoriale pe termen scurt; promovarea cercetării-dezvoltării în

domeniul utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice; monitorizarea implementării

activităţilor de utilizare a tehnicilor şi tehnologiilor nucleare în economie şi viaţa socială, în

scopul dezvoltării durabile a societăţii; aprobarea strategiilor privind pregătirea personalului

de specialitate din domeniu, inclusiv a personalului de intervenţie în caz de accident nuclear

şi/sau urgenţă radiologică; analizarea modernizării continue a sistemelor de protecţie fizică a

obiectivelor nucleare; urmărirea armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia, standardele şi

recomandările internaţionale în domeniul nuclear.

Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii:

organizează monitorizarea radioactivităţii mediului pe întregul teritoriu al ţării;

supraveghează, controlează şi dispune luarea măsurilor ce se impun în domeniul activităţilor

nucleare, pentru respectarea prevederilor legale privind protecţia mediului; colaborează cu

organele competente în apărarea împotriva dezastrelor (art. 33).

Ca autoritate naţională competentă în domeniul nuclear, Comisia Naţională pentru

Controlul Activităţilor Nucleare este abilitată să emită reglementări pentru detalierea

cerinţelor generale de securitate nucleară, de protecţie împotriva radiaţiilor ionizante, de

asigurare a calităţii, de control al neproliferării armelor nucleare, de protecţie fizică şi de

intervenţie, în caz de accident nuclear.

239

Art.16 lit. a), b), c), d), e), f) şi j) din O.G. nr.7/2003. 240

Consiliul naţional pentru energie nucleară este format din reprezentanţi ai următoarelor ministere cu atribuţii

în domeniul nuclear: Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri; Ministerul Educaţiei, Cercetării,

Tineretului şi Sportului; Ministerul Mediului şi Pădurilor; Ministerul Sănătăţii; Ministerul Administraţiei şi

Internelor; Ministerul Apărării Naţionale; Ministerul Afacerilor Externe.

152

În acest scop, Comisia Naţională propune iniţierea proiectelor de acte normative,

elaborează reglementări proprii şi comune cu alte autorităţi competente, potrivit legii;

elaborează instrucţiuni cu caracter obligatoriu şi reglementări de securitate nucleară privind

asigurarea calităţii şi funcţionarea în condiţii de siguranţă a obiectivelor şi instalaţiilor

nucleare, protecţia împotriva radiaţiilor a personalului expus profesional, a populaţiei, a

mediului înconjurător şi a bunurilor materiale, protecţia fizică, evidenţa, păstrarea şi

transportul materialelor radioactive şi a celor fisionabile speciale, precum şi gestionarea

deşeurilor radioactive; aprobă planurile de intervenţie pentru cazurile de accident nuclear şi

participă la asigurarea intervenţiei; elaborează proceduri pentru urmărirea radioactivităţii

mediului şi asigură supravegherea permanentă a acestuia pe teritoriul ţării; iniţiază, cu avizul

Ministerului Afacerilor Externe, acţiuni de promovare a intereselor specifice României în

relaţiile cu Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, cu Agenţia pentru Energie

Nucleară şi cu alte organizaţii internaţionale specializate în domeniul reglementărilor şi

controlului activităţilor nucleare; asigură informarea publicului241

; organizează, potrivit legii,

reţeaua de supraveghere a radioactivităţii mediului pe teritoriul României, asigurând fluxul

informaţional necesar sistemului integrat de monitorizare a parametrilor mediului242

.

În cadrul Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri funcţionează

Agenţia Nucleară. Aceasta elaborează Planul Nuclear Naţional, promovează participarea

agenţilor economici din domeniul nuclear la activităţile specifice şi la cele care se desfăşoară

sub egida Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică şi asigură stimularea dezvoltării

parteneriatului internaţional prin colaborarea cu A.I.E.A. şi cu alte organizaţii internaţionale

sau regionale de profil, precum şi încheierea de acorduri şi contracte de cercetare-dezvoltare,

de asistenţă tehnică, de expertiză, de specializare a personalului, cu consultarea ministerelor

cu activităţi specifice şi responsabilităţi în domeniul nuclear243

.

Atribuţii şi răspunderi importante revin şi Ministerului Sănătăţii care, potrivit legii,

organizează reţeaua de supraveghere a contaminării cu materiale radioactive a produselor

alimentare, pe întregul circuit alimentar, inclusiv a surselor de apă potabilă, precum şi a altor

bunuri destinate folosirii de către populaţie; sistemul epidemiologie de supraveghere a stării

de sănătate a persoanelor expuse profesional şi a condiţiilor de igienă în unităţile în care se

desfăşoară activităţile nucleare244

.

Coordonarea pregătirilor de intervenţie în caz de accident nuclear, cu respectarea

prevederilor legale, se asigură de către Comisia Centrală pentru Accident Nuclear şi Căderi de

Obiecte Cosmice, sub conducerea Ministerului Apărării Naţionale, cu cooperarea tuturor

organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale cu atribuţii în acest

domeniu.

Planul de intervenţie în caz de accident nuclear pentru amplasamentul obiectivelor şi

al instalaţiilor nucleare se elaborează de către utilizator, titular de autorizaţie, împreună cu

toate autorităţile publice centrale şi locale şi organizaţiileimplicate în pregătirea şi

desfăşurarea intervenţiei şi se aprobă de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor

Nucleare.

241

Art.35 lit. a), b), c), d), e) şi i) din Legea nr.111/1996. 242

Art.37 alin (1) din Legea nr.111/1996. 243

Art.11 alin. (2) din O.G. nr.7/2003. 244

Art.39 lit. a) şi b) din Legea nr.111/1996.

153

În cazul urgenţelor radiologice cauzate de accidentele nucleare în obiectivele şi

instalaţiile aflate pe teritoriul altor state, care pot afecta - prin efecte transfrontieră, teritoriul

României, planurile de intervenţie, precum şi planurile generale de intervenţie în afara

amplasamentului instalaţiilor nucleare de pe teritoriul României se elaborează prin grija

Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, Serviciul Protecţie Civilă, din cadrul

Ministrului Administraţiei şi Internelor, şi se aprobă de Comisia Centrală pentru Accident

Nuclear şi Căderi de Obiecte Cosmice.

Autorităţile publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniul pregătirii şi desfăşurării

intervenţiei în caz de accident nuclear îşi elaborează planuri proprii, în corelare cu planul

general de intervenţie.

5. Prevenirea poluării radioactive transsectoriale ȋn dreptul internaţional al

mediului

Accelerarea consumului energetic la nivel mondial, precum şi conştientizarea faptului

că resursele de combustibili clasici (petrol, gaze naturale, cărbune) sunt limitate, au

determinat, într-o primă fază, ca energia nucleară să devină speranţa omenirii în

suplimentarea rezervelor energetice.

În Comunitatea Europeană există ţări ca Franţa şi Belgia care se bazează pe

electricitatea de origine nucleară în proporţie de peste 50% şi ţări care au anunţat că nu

intenţionează să mai permită construirea de noi unităţi nucleare pe teritoriul lor, precum

Suedia şi Germania. Deşi fiecare stat are propria sa strategie energetică, estimările de

ansamblu pentru Europa indică o contribuţie majoră a energiei nucleare în continuare, în anul

2005, cca.35% din energia electrică produsă în Comunitatea Europeană a fost de origine

nucleară.

În S.U.A., Canada şi Europa, energia nucleară este legată acum şi de generarea de

hidrogen, pentru punerea la punct de vehicule nepoluante; se conturează o nouă generaţie de

reactori avansaţi, destinaţi perioadei de după anii 2020-2030.

Ca urmare a desfăşurării activităţilor nucleare în multe ţări ale lumii a crescut

considerabil pericolul poluării radioactive a mediului, fapt ce impune, unirea eforturilor

tuturor statelor în adoptarea şi aplicarea măsurilor preventive şi de diminuare a efectelor

acestei poluări, atunci când s-a produs.

La iniţiativa Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică au fost promovate o serie

de convenţii având ca obiect prevenirea evenimentelor nucleare cu consecinţe majore. Astfel:

După accidentul de la Cernobâl, un grup de experţi guvernamentali din 62 de state membre

ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, la care s-au adăugat reprezentanţi a 10

organizaţii internaţionale, s-au reunit la Viena între 21 iulie - 15 august 1986, pentru a redacta

textul următoarelor convenţii internaţionale în domeniul siguranţei nucleare:

154

I. Convenţia privind notificarea rapidă a unui accident nuclear şi Convenţia cu

privire la asistenţa în caz de accident nuclear sau urgenţă radiologică245

.

Pornind de la faptul că într-o serie de ţări se desfăşoară activităţi nucleare care reclamă

luarea în continuare de măsuri pentru asigurarea unui înalt nivel de scuritate în instalaţiile

nucleare, pentru prevenirea accidentelor nucleare şi limitarea cât mai mult posibil a

consecinţelor lor şi din dorinţa de a întări cooperarea internaţională în dezvoltarea şi folosirea

energiei nucleare în condiţii de siguranţă, statele părţi ale acestor convenţii s-au angajat să

furnizeze informaţii relevante asupra accidentelor nucleare, cât mai curând posibil, în scopul

limitării cât mai mult posibil a consecinţelor radiologice transfrontiere.

Astfel, Convenţia privind notificarea rapidă a unui accident nuclear se aplică în cazul

oricărui accident care implică instalaţii sau activităţi ale unui stat parte sau ale unor persoane

fizice sau juridice aflate sub controlul sau jurisdicţia sa, în urma căruia se produc – sau este pe

cale să se producă – o degajare de substanţe radioactive şi care a avut sau poate avea drept

consecinţă o degajare transfrontieră internaţională, susceptibilă să aibă semnificaţie din punct

de vedere al securităţii radiologice pentru un alt stat (art.l).

În cazul producerii unui accident nuclear, statul parte la convenţie, are următoarele

obligaţii: să notifice imediat, direct sau prin intermediul Agenţiei Internaţionale pentru

Energie Atomică (A.I.E.A.), acele state care sunt sau pot fi afectate în mod fizic, precum şi

Agenţia asupra accidentului nuclear, a naturii sale, a momentului apariţiei şi localizării exacte,

după caz; să furnizeze imediat statelor, direct sau prin intermediul Agenţiei, informaţiile

disponibile relevante, pentru a limita cât mai mult posibil consecinţele radiologice în aceste

state.

Un stat parte care furnizează asemenea informaţii unui alt stat trebuie să răspundă

prompt, în măsura în care sau dacă raţional acest lucru este posibil şi unei cereri pentru

informaţii suplimentare sau consultări, solicitate de un stat parte afectat, în vederea limitării

cât mai mult posibil a consecinţelor radiologice în acest stat. La rândul său, Agenţia

Internaţională pentru Energie Atomică va informa imediat statele părţi, statele membre,

celelalte state (sau la cererea lor) care sunt sau pot fi în mod fizic afectate, precum şi

organizaţiile internaţionale interguvernamentale perrtinente, asupra unei notificări primite în

conformitate cu prevederile Convenţiei.

Informaţiile care urmează a fi furnizate, în măsura în care statul care este parte le

posedă, privesc: momentul, localizarea exactă, dacă este cazul, instalaţia sau activitatea

implicată; caracteristicile generale ale degajărilor de substanţe radioactive; informaţii asupra

condiţiilor meteorologice şi hidrologice existente la acea dată şi de prognoză, necesare pentru

prevenirea degajării transfrontiere de substanţe radioactive; măsurile de protecţie luate sau

planificate, în afara amplasamentului; comportarea prevăzută în timp a degajărilor de

substanţe radioactive.

În conformitate cu statutul său şi la cererea unui stat parte care nu desfăşoară activităţi

nucleare proprii şi care are frontieră comună cu un stat care are program nuclear în

desfăşurare dar care nu este parte la Convenţie, Agenţia va proceda la studii asupra

245

România a aderat la aceste convenţii prin Decretul nr.223 din 11.05.1990, publicat în M.Of. nr.67 din

14.05.1990.

155

fezabilităţii şi stabilirii unui sistem adecvat de supraveghere, pentru a facilita realizarea

obiectivelor prevăzute de Convenţie.

Statele părţi vor coopera între ele, precum şi cu Agenţia Internaţională pentru Energie

Atomică, în scopul facilitării acordării unei asistenţe prompte în caz de accident nuclear sau

urgenţă radiologică, pentru a limita cât mai mult posibil consecinţele acestora şi a proteja

viaţa, bunurile materiale şi mediul înconjurător de efectele degajării radioactive.

În caz de accident nuclear sau urgenţă radiologică, indiferent dacă acestea îşi au

originea în limitele teritoriului, ale controlului sau juridisdicţiei sale, statul parte la Convenţie

poate solicita asistenţă, direct sau prin intermediul Agenţiei, de la oricare alt stat parte şi de la

Agenţie sau, unde este cazul, de la alte organizaţii internaţionale interguvernamentale,

specificând volumul şi tipul asistenţei necesare şi, atunci când acest lucru este posibil, va

trimite părţii care acordă asistenţa informaţiile necesare în cazul în care statul care solicită

asistenţa nu poate specifica volumul şi tipul acesteia, ele se vor stabili împreună cu statul care

acordă asistenţa.

Statului solicitant îi revine răspunderea pentru coordonarea, controlul şi supervizarea

de ansamblu a asistenţei pe teritoriul său. În cazul în care asistenţa implică personal, partea

care o acordă va desemna, prin consultare cu statul solicitant, persoana care va răspunde şi va

prelua sarcina de supervizare operaţională directă asupra personalului şi a echipamentelor

furnizate de ea. Persoana desemnată va efectua supervizarea în cooperare cu autorităţile

corespunzătoare statului solicitant.

Dreptul de proprietate asupra echipamentelor şi materialelor furnizate de oricare din

părţi în cursul perioadei de asistenţă, nu va fi afectat, fiind asigurată returnarea lor.

Asistenţa poate fi acordată gratuit sau pe bază de rambursare a cheltuielilor făcute de

partea care acordă asistenţa.

Statul solicitant şi partea care acordă asistenţa vor proteja confidenţialitatea

informaţiilor la care au acces oricare dintre ele în legătură cu asistenţa acordată în caz de

accident nuclear sau urgenţă radiologică şi se vor pune de acord înainte de a da publicităţii

informaţii cu privire la asistenţa acordată.

Statul solicitant va acorda personalului părţii care asigură asistenţa şi personalului ce

acţionează în numele acesteia privilegiile, imunităţile şi facilităţile prevăzute de Convenţie,

pentru a asigura exercitarea funcţiilor lor de asistenţă.

Convenţia prevede că statele părţi vor coopera strâns pentru a facilita rezolvarea

urmărilor şi reparaţiilor judicioase angajate, în cazul în care nu se stabileşte altfel, pentru orice

deces sau vătămare a persoanelor fizice, deteriorare de bunuri sau daune aduse mediului

înconjurător, cauzate pe teritoriul său ori în altă zonă aflată sub jurisdicţia sau controlul său.

După consultările cuvenite şi prin notificare scrisă, statul solicitant sau partea care

acordă asistenţa poate cere, în orice moment, încetarea asistenţei. Odată făcută această cerere,

părţile implicate se vor consulta pentru a lua măsuri în vederea încetării asistenţei.

Ambele convenţii prevăd că în cazul unui litigiu între statele părţi, între un stat parte şi

Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, cu privire la interpretarea sau aplicarea

convenţiilor, părţile în litigiu se vor consulta în vederea rezolvării lui, prin negocieri sau prin

orice alt mijloc paşnic de rezolvare a litigiilor.

156

Dacă un litigiu de această natură nu poate fi rezolvat în decurs de un an de la data

cererii pentru consultări, la cererea oricărei părţi, litigiul va fi supus sau transmis Curţii

Internaţionale de Justiţie pentru decizie.

II. Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare246

.

Pornind de la recunoaşterea dreptului tuturor statelor de a dezvolta aplicaţiile energiei

nucleare în scopuri paşnice şi vrând să îndepărteze riscurile care ar putea decurge din

dobândirea şi folosirea ilicită a materialelor nucleare, statele părţi au decis să aplice

prevederile Convenţiei, materialelor nucleare folosite în scopuri paşnice, atât în timpul

transportului internaţional, cât şi pe perioada utilizării, depozitării şi transportului pe teritoriul

naţional, fără să limiteze drepturile suverane ale statului cu privire la efectuarea acestor

operaţiuni.

Fiecare stat se obligă să adopte măsurile necesare, în conformitate cu legislaţia sa

naţională şi cu dreptul internaţional, pentru ca în timpul transportului nuclear internaţional,

materialele nucleare care se află pe teritoriul său, sau la bordul unei nave sau aeronave care

participă la transport având ca destinaţie sau plecând din acest stat, să fie protejate, potrivit

nivelurilor prevăzute în Anexa la Convenţie.

Importul şi exportul materialelor nucleare vizate de Convenţie, se pot face numai dacă

statul importator sau, după caz, exportator a primit asigurarea că vor fi protejate în timpul

transportului nuclear internaţional, potrivit nivelurilor enunţate în Convenţie.

Statele părţi desemnează şi îşi indică reciproc, direct sau prin intermediul Agenţiei

Internaţionale, serviciile lor centrale şi persoanele de legătură, care sunt însărcinate să asigure

protecţia fizică a materialelor nucleare şi să coordoneze operaţiunile de recuperare şi

intervenţie în caz de însuşire, de folosire sau de modificare ilicită a materialelor nucleare sau

în caz de ameninţare credibilă cu unul dintre aceste acte.

În caz de furt, furt calificat sau de orice altă dobândire ilicită de materiale nucleare, ori

în caz de ameninţare credibilă cu un astfel de act, statele părţi, în conformitate cu legislaţia lor

naţională, vor coopera şi vor acorda asistenţă, în măsura posibilului, oricărui alt stat care

solicită acest lucru.

Convenţia prevede faptele considerate infracţiuni247

, care se pedepsesc conform

dreptului intern, statele părţi având obligaţia să-şi acorde reciproc sprijinul judiciar cel mai

larg posibil, în orice procedură penală referitoare la infracţiunile prevăzute, inclusiv în ceea ce

priveşte comunicarea elementelor de probă de care ele dispun şi care sunt necesare în scopul

246

Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr.78 din 9.11.1993, publicată în M.Of. nr.265 din

15.11.1993. 247

Constituie infracţiuni următoarele fapte: primirea, deţinerea, folosirea, înstrăinarea sau dispersarea

materialelor nucleare, fără a fi abilitat, şi care cauzează sau poate cauza moartea sau răni grave altei persoane sau

daune considerabile bunurilor materiale; furtul simplu sau furtul calificat de materiale nucleare; deturnarea sau

orice altă însuşire fără just temei de materiale nucleare; faptul de a pretinde materiale nucleare prin ameninţare,

recurgere la forţă" sau prin orice altă formă de intimidare; ameninţarea de a folosi materialele nucleare pentru a

omorî sau a răni grav altă persoană sau de a cauza daune considerabile bunurilor ori de a comite furtul simplu

sau furtul calificat de asemenea materiale în scopul de a constrânge o persoană fizică sau juridică, o organizaţie

internaţională sau un stat să facă sau să se abţină de a face un act; tentativa de a comite una din infracţiunile

prevăzute mai sus; participarea la una din aceste infracţiuni.

157

urmăririi. În toate cazurile, legea aplicabilă pentru îndeplinirea unei cereri de întrajutorare este

cea a statului solicitat.

Fiecare stat adoptă măsurile, eventual necesare, pentru a stabili competenţa sa de a

judeca infracţiunile prevăzute de Convenţie, în următoarele cazuri: a) când infracţiunea este

comisă pe teritoriul său sau la bordul unei nave sau aeronave înmatriculate pe teritoriul său; b)

când autorul prezumat al infracţiunii este un cetăţean al său; c) când autorul prezumat al

infracţiunii se găseşte pe teritoriul său şi nu îl extrădează.

III. Convenţia privind securitatea nucleară248

.

Obiectivele Convenţiei sunt: 1. atingerea şi menţinerea unui nivel ridicat de securitate

nucleară, în întreaga lume, prin întărirea măsurilor la nivel naţional şi prin cooperare

internaţională, incluzând, atunci când este cazul, cooperarea tehnică în domeniul securităţii

nucleare, 2. stabilirea şi menţinerea unui sistem eficient de protecţie în instalaţiile nucleare

împotriva riscurilor radiologice potenţiale, în scopul protejării indivizilor, societăţii şi

mediului înconjurător împotriva efectelor nocive ale radiaţiilor ionizante emise de aceste

instalaţii; 3. prevenirea accidentelor care au consecinţe radiologice şi atenuarea urmărilor lor

acolo unde s-ar produce astfel de accidente.

Responsabilitatea primară pentru securitatea instalaţiei nucleare revine titularului

autorizaţiei. Fiecare parte contractantă se obligă să adopte măsurile corespunzătoare pentru:

evaluarea cuprinzătoare şi sistematică a securităţii, înainte de construirea şi punerea în

funcţiune a unei instalaţii nucleare, precum şi în cursul existenţei acesteia, evaluare ce trebuie

să fie bine documentată, actualizată ulterior, având în vedere experienţa în exploatare şi

informaţiile noi, semnificative pentru securitate; verificarea prin analiză, supraveghere, testare

şi inspectare pentru a se asigura că starea fizică şi exploatarea unei instalaţii nucleare continuă

să fie conformă cu cerinţele normelor naţionale de securitate aplicabile şi cu limitele

condiţiilor de exploatare.

În cazuri de urgenţă radiologică, fiecare parte cotractantă va lua măsurile

corespunzătoare pentru a se asigura că există planuri de intervenţie în incinta instalaţiei

nucleare şi în afara acesteia; a informa populaţia proprie şi autorităţile competente ale statelor

vecine pentru pregătirea şi desfăşurarea intervenţiei de urgenţă.

Părţile contractante care nu au instalaţii nucleare pe teritoriul lor, în măsura în care

sunt susceptibile a fi afectate în cazul unei situaţii de urgenţă radiologică datorate unei

instalaţii nucleare a unui stat vecin vor lua măsuri corespunzătoare pentru pregătirea şi

testarea unor planuri de intervenţie, pe teritoriul propriu, care să conţină activităţile ce trebuie

întreprinse.

Convenţia cuprinde o serie de reglementări referitoare la amplasarea, proiectarea,

construcţia şi exploatarea instalaţiilor nucleare, care ȋn prezent se află sub impactul tragediei

nipone declanşată ca urmare a cutremurului din 11 martie 2011 şi a noului cutremur din 11

aprilie 2011.

248

Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr.43 din 24 mai 1995, publicată în M.Of. nr.104 din

29.05.1995.

158

Problematica utilizării energiei nucleare ȋn scopuri paşnice, privită la

ȋnceputurile sale ca o alternativă eficientă şi durabilă, a ȋnlocuirii metodelor clasice de

producere a energiei electrice a revenit ȋn atenţia ȋntregii umanităţi, fiind declanşat un

proces de căutare a unor soluţii, nu atât pentru reabilitarea sistemului atomo-nuclear de

producere a energiei corespunzătoare, cât pentru revenirea la metodele clasice de

producere a energiei electrice bazată pe combustibili clasici şi pe utilizarea hidroenergiei

şi, de ce nu a energiei eoliene.

A.I.E.A. a pus, recent, ȋn dezbatere problema căutării unor noi strategii pentru

reabilitarea sistemelor de producere a energiei, ȋn condiţii lipsite de risc, adresându-se ȋn

acest sens tuturor statelor lumii şi, ȋndeosebi, a celor care produc energie bazată pe

combustibili nucleari. În acest sens, trebuie să ne aşteptăm la o nouă convenţie

complexă, cu valoare globală, care să reglementeze ȋntr-o nouă perspectivă sistemul

mondial de securitate ȋn acest domeniu.

IV. Convenţia comună asupra gospodăririi în siguranţă a deşeurilor radioactive,

adoptată la Viena la 5 septembrie 1997249

Pornind de la recunoaşterea faptului că exploatarea reactoarelor nucleare produce

combustibil uzat şi deşeuri radioactive, precum şi de la faptul că alte tehnici nucleare

generează, de asemenea, deşeuri radioactive, că aceleaşi obiective de siguranţă se aplică în

egală măsură atât pentru gospodărirea combustibilului uzat, cât şi pentru gospodărirea

deşeurilor radioactive, de la necesitatea informării opiniei publice despre aspectele referitoare

la siguranţa gospodăririi combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive şi având în vedere că

multe state consideră combustibilul uzat drept o resursă de valoare, care poate fi retratat.

Părţile au stabilit obiectivele Convenţiei: atingerea şi menţinerea unui înalt nivel de

siguranţă în întreaga lume în domeniul gospodăririi combustibilului uzat şi al deşeurilor

radioactive, prin întărirea măsurilor naţionale şi a cooperării internaţionale; asigurarea, în

orice stadiu al gospodăririi combustibilului nuclear şi a deşeurilor radioactive a măsurilor de

apărare împotriva riscurilor potenţiale, astfel încât să se asigure protecţia persoanelor, a

societăţii şi a mediului de efectele nocive ale radiaţiilor ionizante, într-o manieră în care să

fie satisfăcute nevoile şi aspiraţiile generaţiilor prezente şi viitoare; prevenirea accidentelor

care au consecinţe radiologice şi reducerea efectelor lor în cazul în care s-au produs într-un

stadiu oarecare al gospodăririi combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive.

Convenţia se aplică gospodăririi în siguranţă a combustibilului uzat în cazul în care

acesta rezultă din exploatarea reactoarelor nucleare civile.

Combustibilul uzat deţinut de instalaţiile de reprocesare care fac obiectul unei

activităţi de reprocesare nu face parte din domeniul de aplicare al Convenţiei şi nici

gospodărirea în siguranţă a combustibilului uzat sau a deşeurilor radioactive care fac parte din

programe militare sau de apărare.

Fiecare parte contractantă se obligă să ia măsurile corespunzătoare pentru ca, în toate

stadiile gospodăririi combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive, persoanele, societatea şi

249

Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr.105 din 16.06.1999, publicată în M.Of. nr.283 din

21.06.1999.

159

mediul înconjurător să fie protejate într-o manieră adecvată împotriva riscurilor radiologice şi

a altor riscuri prin: evaluarea căldurii reziduale produse în timpul gospodăririi lor;

menţinerea la nivelul cel mai scăzut posibil al producerii deşeurilor radioactive; luarea în

calcul a riscurilor biologice, chimice şi de altă natură, care pot fi asociate gospodăririi

combustibilului şi a deşeurilor radioactive.

Potrivit art.27 din Convenţia comună, transferul transfrontier al combustibilului uzat şi

a deşeurilor radioactive trebuie să fie autorizat în statul de origine şi să aibă loc numai după

notificarea prealabilă şi cu consimţământul statului de destinaţie.

Transportul transfrontier prin statele de tranzit este supus obligaţiilor internaţionale

pertinente pentru modul particular de transport utilizat.

O parte contractantă care este stat de destinaţie consimte la un transport transfrontier

numai dacă dispune de capacitatea administrativă şi tehnică necesară, precum şi de un organ

de reglementare, pentru a gospodări combustibilul uzat sau deşeurile radioactive, într-o

manieră conformă cu Convenţia.

O parte contractantă nu autorizează expedierea combustibilului uzat sau a deşeurilor

radioactive spre o destinaţie situată la Sud de paralela 60 grade latitudine sudică, pentru

stocare sau pentru depozitare definitivă.

Răspunderea pentru gospodărirea în siguranţă a combustibilului uzat sau a altor

deşeuri radioactive revine, în primul rând, titularului autorizaţiei respective, în absenţa

acestuia sau a unei alte părţi răspunzătoare, răspunderea revine părţii contractante care are

jurisdicţie asupra combustibilului uzat sau asupra deşeurilor radioactive.

6. Managementul de siguranţă a deşeurilor radioactive şi combustibilului

nuclear uzat

Prin prevederile Legii nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor

nucleare250

, prin deşeuri radioactive se înţelege: „acele materiale rezultate din activităţile

nucleare, pentru care nu s-a prevăzut nici o întrebuinţare, care conţin sau care sunt

contaminate cu radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de exceptare”.

Dispoziţiile legii vizează producerea, furnizarea, transferul, manipularea, deţinerea,

depozitarea temporară sau definitivă, transportul, tranzitul, importul şi exportul deşeurilor

radioactive, precum şi al dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante [art. 2 lit. c)].

În România este interzis importul deşeurilor radioactive, cu excepţia situaţiilor în care

importul decurge nemijlocit din prelucrarea, în afara teritoriului ţării, a unui export, anterior

autorizat, de deşeuri radioactive, inclusiv combustibil nuclear ars, în baza prevederilor unor

acorduri internaţionale încheiate cu parteneri comerciali cu sediul în străinătate, în condiţiile

prevăzute de lege251

. Toate activităţile cu deşeuri radioactive sunt supuse obligatoriu

procedurii de autorizare prevăzută de lege.

Pentru eliberarea autorizaţiei în scopul desfăşurării oricăreia din activităţile care cad

sub incidenţa Legii nr.111/1996 solicitantul trebuie să dispună de aranjamente materiale şi

financiare corespunzătoare şi suficiente pentru colectarea, transportul, tratarea,

250

Publicată în M.Of. nr.267 din 29.11.1996. Legea nr.111/1996 a fost republicată în temeiul art.II din Legea

nr.16 din 8.02. 1998, publicată în M.Of. nr.8 din 13.01.1998. 251

Art.7 din Legea nr.111/1996.

160

condiţionarea şi depozitarea deşeurilor radioactive generate de propria activitate; să

instituie şi să menţină un sistem conform reglementărilor specifice de protecţie fizică şi a

deşeurilor radioactive [art.18 alin. (1) lit. h)].

Titularul autorizaţiei pentru desfăşurarea unei activităţi nucleare care generează sau a

generat deşeuri radioactive este obligat:

- să răspundă pentru gestionarea deşeurilor radioactive generate de activitatea

proprie,

- să suporte cheltuielile aferente colectării, transportului, tratării, condiţionării şi

depozitării temporare sau definitive a acestora;

- să achite contribuţia legală la constituirea Fondului pentru gospodărirea deşeurilor

radioactive şi dezafectare252

.

Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare elaborează instrucţiuni cu

caracter obligatoriu, reglementări de securitate nucleară, precum şi de gestionare a deşeurilor

radioactive.

Potrivit Ordinului nr.127/2002 al preşedintelui Comisiei Naţionale pentru Controlul

Activităţilor Nucleare253

, toate sursele radioactive care nu mai sunt utilizate în practicile de

minerit şi de preparare a minereurilor de uraniu şi toriu, precum şi toate deşeurile radioactive

rezultate din aceste practici, pentru care titularul de autorizaţie nu este autorizat el însuşi să le

depoziteze temporar sau final, trebuie transferate, conform reglementărilor specifice, la

organizaţiile autorizate să colecteze, să trateze, să condiţioneze sau să depoziteze final astfel

de materiale radioactive.

Deşeurile radioactive rezultate de la mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu şi

toriu pot fi transferate în mediu numai în condiţiile respectării în totalitate a prevederilor

cuprinse în Normele fundamentale de securitate radiologică.

În ceea ce priveşte gospodărirea deşeurilor radioactive, România, prin Legea nr.

105/1999254

, a ratificat Convenţia comună asupra gospodăririi în siguranţă a combustibilului

uzat şi asupra gospodăririi în siguranţă a deşeurilor radioactive, adoptată la Viena la 5

septembrie 1997.

Obiectivele Convenţiei sunt: atingerea şi menţinerea unui înalt nivel de siguranţă în

întreaga lume în materie de gospodărire a combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive,

prin întărirea măsurilor naţionale şi a cooperării internaţionale, inclusiv, după caz, a

măsurilor de cooperare tehnică în materie de siguranţă; asigurarea, în orice stadiu al

gospodăririi combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive, a măsurilor de apărare efectivă

împotriva riscurilor potenţiale, astfel încât persoanele, societatea şi mediul să fie protejate în

prezent şi în viitor împotriva efectelor nocive ale radiaţiilor ionizante, într-o manieră în care

să fie satisfăcute nevoile şi aspiraţiile generaţiei actuale, fără a compromite capacitatea

generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi şi aspiraţii; prevenirea accidentelor care

au consecinţe radiologice şi micşorarea consecinţelor acestora în cazul în care astfel de

252

Art.26 din Legea nr.111/1996. 253

Ordinul nr.127 din 27.05.2002 al preşedintelui Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare

pentru aprobarea Normelor de securitate radiologică privind radioprotecţia operaţională în mineritul şi

prepararea minereurilor de uraniu şi toriu, publicat în M.Of. nr. 677 din 12.09.2002. 254

Legea nr.105 din 16.06 1999, a fost publicată în M.Of. nr.283 din 21.06.1999.

161

accidente s-ar produce, într-un stadiu oarecare al gospodăririi combustibilului uzat şi a

deşeurilor radioactive.

Gospodărirea deşeurilor radioactive cuprinde toate activităţile, inclusiv activitatea de

dezafectare, care au legătură cu întreţinerea, pretratarea, tratarea, recondiţionarea, stocarea sau

depozitarea definitivă a deşeurilor radioactive, excluzând transportul în afara

amplasamentului. Aceasta poate, de asemenea, să includă şi evacuarea efluenţilor.

Convenţia vizează gospodărirea în siguranţă a deşeurilor radioactive rezultate din

aplicaţii civile. Ea nu se aplică însă deşeurilor care conţin doar materiale radioactive naturale

şi nu provin din ciclul combustibilului nuclear, cu excepţia cazului în care acestea nu

constituie o sursă închisă, retrasă din funcţionare, sau sunt declarate de către partea

contractantă drept deşeu radioactiv, în temeiul prevederilor Convenţiei, şi nici gospodăririi în

siguranţă a combustibilului uzat sau a deşeurilor radioactive care fac parte din programele

militare sau de apărare, cu excepţia cazului în care ele au fost declarate de către partea

contractantă drept combustibil uzat sau deşeu radioactiv, în temeiul prevederilor Convenţiei.

Înainte de construirea unei instalaţii de gospodărire a deşeurilor radioactive şi a unei

instalaţii de depozitare definitivă, părţile au obligaţia să procedeze la o evaluare sistematică a

siguranţei şi la o evaluare a mediului, potrivit riscului pe care îl prezintă instalaţia şi care să

acopere durata sa de viaţă utilă şi o evaluare a mediului pentru perioada ce urmează închiderii

instalaţiei de depozitare definitivă.

Autorizarea funcţionării instalaţiei de gospodărire a deşeurilor radioactive şi a

instalaţiei nucleare de depozitare definitivă trebuie să se bazeze pe evaluările menţionate mai

sus şi să fie condiţionată de executarea unui program de punere în funcţiune care să

demonstreze că este conformă cu cerinţele prevăzute în proiect şi cu cerinţele de siguranţă.

Părţile se obligă să ia măsuri corespunzătoare pentru ca planurile de dezafectare a unei

instalaţii de gospodărire a deşeurilor radioactive şi cele pentru închiderea unei instalaţii de

depozitare definitivă să fie elaborate şi aduse la zi, dacă este necesar, cu ajutorul informaţiilor

obţinute în cursul duratei de viaţă utilă a instalaţiei şi să fie examinate de organul de

reglementare.

După închiderea unei instalaţii de depozitare definitivă trebuie să se păstreze

documentaţia ce conţine date privind amplasamentul, proiectarea şi inventarul instalaţiei,

cerută de organul de reglementare, să fie asigurate controalele instituţionale şi dacă este cazul,

să fie puse în aplicare măsuri de intervenţie, pe durata oricărei perioade de control

instituţional, dacă se semnalează o emisie neprogramată de material radioactiv în mediul

înconjurător.

Pentru gospodărirea în siguranţă a combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive,

răspunderea revine, în primul rând, titularului autorizaţiei; în absenţa titularului unei

autorizaţii sau a unei alte părţi răspunzătoare, responsabilitatea revine părţii contractante care

are jurisdicţie asupra combustibilului uzat sau asupra deşeurilor radioactive.

Deosebit de importante sunt prevederile Convenţiei referitoare la asumarea unor

obligaţii de către părţile contractante pe durata de viaţă utilă a unei instalaţii de gospodărire a

combustibilului uzat sau a deşeurilor radioactive, în privinţa protecţiei lucrătorilor, a

publicului şi a mediului împotriva radiaţiilor ionizante care trebuie menţinute la nivelul cel

mai scăzut, rezonabil posibil; nici o persoană să nu fie expusă, în situaţii normale, la doze de

radiaţii care depăşesc limitele dozelor prescrise la nivel naţional, care trebuie să ţină seama de

162

normele internaţionale aplicate în materie de radioprotecţie, adoptarea de măsuri pentru

prevenirea emisiilor neprogramate şi necontrolate de material radioactiv în mediul

înconjurător; implementarea de măsuri coercitive pentru controlul emisiilor şi atenuarea

efectelor lor, în cazul în care, pe durata de viaţă utilă a instalaţiei nucleare autorizate, se

produce o emisie neprogramată sau necontrolată de material radioactiv în mediul înconjurător.

În timpul exploatării unei instalaţii de gospodărire a combustibilului uzat sau a

deşeurilor radioactive, părţile la Convenţie trebuie să asigure existenţa planurilor de urgenţă

la nivelul amplasamentului sau, dacă este cazul, şi în afara lui, plan care trebuie să fie testat

periodic.

În ceea ce priveşte transportul peste frontieră al combustibilului uzat şi a deşeurilor

radioactive, acesta nu poate avea loc fără o autorizare din partea statului de origine, fără

notificarea prealabilă şi consimţământul statului de destinaţie.

Statul de destinaţie îşi poate da consimţământul numai dacă dispune de capacitatea

administrativă şi tehnică necesară, precum şi de un organ de reglementare pentru a

gospodăririi combustibilul uzat şi deşeurile radioactive, în conformitate cu prevederile

Convenţiei.

Nici un stat parte la Convenţie nu poate autoriza expedierea combustibilului uzat sau a

deşeurilor radioactive spre o destinaţie situată la Sud de paralela 60 latitudine sudică, pentru

stocare sau pentru depozitare definitivă.

Dispoziţiile Convenţiei nu prejudiciază şi nu afectează:

- exercitarea de către navele şi aeronavele tuturor statelor a drepturilor şi libertăţilor de

navigaţie maritimă, fluvială şi aeriană, astfel cum sunt prevăzute în dreptul internaţional;

- drepturile unei părţi contractante, către care deşeurile radioactive sunt exportate

pentru a fi tratate, de a returna sau de a lua măsuri în vederea returnării deşeurilor radioactive

şi a altor produse, după tratare, către statul de origine;

- drepturile unei părţi contractante, către care este exportat combustibilul uzatpentru a

fi reprocesat, de a returna deşeurile radioactive şi alte produse rezultând din reprocesare către

statul de origine sau de a lua măsuri în vederea returnării.

În vederea aplicării prevederilor Convenţiei şi a urmăririi modului de îndeplinire a

obligaţiilor asumate, părţile contractante ţin întâlniri la care fiecare prezintă un raport naţional

ce cuprinde măsurile întreprinse pentru îndeplinirea fiecărei obligaţii, politica şi practicile de

gospodărire a combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive, criteriile utilizate pentru a

defini şi clasa deşeurile radioactive.

La aceste întâlniri, părţile adoptă prin consens şi pun la dispoziţia publicului un

document consacrat problemelor care au fost examinate şi concluziile care au rezultat în

cursul întâlnirii.

Ca urmare a ratificării Convenţiei de către ţara noastră, a fost adoptată Ordonanţa de

Guvern nr.11 din 30 ianuarie 2003, privind gestionarea combustibilului nuclear uzat şi a

deşeurilor radioactive, inclusiv depozitarea finală255

, al cărui obiect îl constituie

reglementările privind repartizarea responsabilităţilor pentru gestionarea combustibilului

nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, precum şi depozitarea finală a acestora, în condiţii

care să asigure protecţia populaţiei, mediului şi a proprietăţii, în prezent şi în viitor, fără a

255

O.G. nr.11/2003 a fost publicată în M.Of. nr.61 din 1.02.2003.

163

compromite nevoile şi aspiraţiile generaţiilor viitoare; stabilirea surselor financiare destinate

susţinerii şi realizării acestor activităţi, atât pe durata de viaţă utilă a instalaţiilor nucleare, cât

şi în perioada dezafectării acestora.

Prevederile ordonanţei se aplică pentru gestionarea în siguranţă şi depozitarea finală a

combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive rezultate din operarea reactorilor

nucleari de putere şi de cercetare, precum şi deşeurilor radioactive produse de aplicaţiile

tehnicilor şi tehnologiilor nucleare în industrie, medicină, agricultură şi în alte domenii de

interes socio-economic, inclusiv cele rezultate din dezafectarea instalaţiilor nucleare [art.3

alin. (1)].

Principiile generale care stau la baza gestionării combustibilului nuclear şi a deşeurilor

radioactive, inclusiv a depozitării finale sunt:

- principiul utilizării numai a proceselor şi metodelor de gestionare a deşeurilor

radioactive care nu pun în pericol sănătatea populaţiei şi calitatea mediului;

- principiul „generatorul de deşeuri radioactive plăteşte";

- principiul responsabilităţii generatorului de deşeuri radioactive;

- principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile fără antrenarea unor costuri

excesive.

Legea interzice importul combustibilului nuclear uzat şi al deşeurilor radioactive în

scopul depozitării finale.

Pentru gestionarea combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, în vederea

depozitării lor finale, răspunderea directă revine titularilor de autorizaţie, pe toată durata de

viaţă utilă, inclusiv în timpul dezafectării instalaţiilor nucleare.

Titularii de autorizaţii sunt obligaţi să finanţeze activităţile proprii de colectare,

sortare, tratare, condiţionare, stocare intermediară şi transport în vederea depozitării finale a

combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive generate de activităţile de exploatare,

întreţinere şi reparaţii, inclusiv din dezafectarea instalaţiilor nucleare, precum şi activităţile

proprii de cercetare-dezvoltare privind gestionarea combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor

radioactive.

Coordonarea la nivel naţional a procesului de gestionare în siguranţă a combustibilului

nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, inclusiv depozitarea lor finală, pe baza Strategiei

naţionale pe termen mediu şi lung în domeniu, se realizează de către Agenţia Nucleară şi

pentru Deşeuri Radioactive, subordonată Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de

Afaceri.

Atribuţii ce revin Agenţiei: elaborează strategia naţională şi o transmite spre

aprobare Consiliului naţional pentru energie nucleară; elaborează şi transmite spre

aprobare ministerului coordonator, în baza Strategiei naţionale, Planul Anual de Activităţi şi

sursele de finanţare aferente privind coordonarea la nivel naţional a procesului de gestionare

a combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, inclusiv depozitarea finală, şi

dezafectarea instalaţiilor nucleare; asigură constituirea şi actualizarea anuală a unei baze de

date naţionale privind cantităţile, tipurile de deşeuri radioactive şi de combustibil nuclear

uzat, generate, inclusiv cele rezultate din dezafectarea instalaţiilor nucleare; întocmeşte

anual un inventar la nivel naţional privind cantităţile şi tipurile de deşeuri radioactive şi de

combustibil nuclear uzat, generate, în vederea elaborării Planului Anual de Activităţi;

elaborează proceduri şi norme tehnice pentru toate etapele gestionării combustibilului

164

nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, inclusiv depozitarea finală şi dezafectarea

instalaţiilor nucleare256

.

7. Răspunderea juridică obiectivă pentru daune nucleare

Întemeiată pe ideea de risc şi pe cea de garanţie, răspunderea obiectivă este consacrată

în câteva convenţii internaţionale şi se aplică şi în cazul pagubelor ce ar putea fi cauzate

mediului prin utilizarea paşnică a energiei nucleare, a pagubelor ce ar putea rezulta din

poluarea mărilor cu hidrocarburi257

.

În materie nucleară, până la catastrofa nucleară de la Cernobâl din anul 1986, care a

radicalizat cooperarea în domeniul protecţiei nucleare, au fost adoptate următoarele convenţii:

- Convenţia de la Paris din 29 iulie 1960 asupra răspunderii civile în domeniul energiei

nucleare, care a realizat o unificare parţială (cu caracter regional) a legislaţiei vest europene;

- Convenţia de la Bruxelles din 1962 asupra responsabilităţii exploatanţilor de nave cu

propulsie nucleară şi Convenţia referitoare la regulile juridice ale răspunderii civile aplicabile

în caz de accident în timpul transportului de materiale nucleare, au stabilit un regim unificat

de reglementare a reparaţiilor pagubelor nucleare;

- Convenţia de la Viena din 29 aprilie 1963 asupra răspunderii civile înmaterie de

daune nucleare, adoptată sub egida Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, cu

caracter universal ;

- Protocolul de aplicare a celor două convenţii adoptat în 1988.

Aceste convenţii cuprinde reguli unificate de drept internaţional, fără a fi însă

suficiente pentru a reglementa întreaga problematică a răspunderii obiective pentru daune

nucleare, fapt pentru care se recurge la regulile de conflict unificate care pot determina şi

asigura, potrivit dreptului internaţional privat, concursul legii naţionale competente.

Convenţia de la Viena referitoare la răspunderea civilă în materie de pagube

nucleare258

stabileşte principiul general potrivit căruia exploatantul unei instalaţii nucleare

este responsabil pentru orice pagubă nucleară, dovedită a fi cauzată printr-un accident

nuclear care a survenit la această instalaţie sau prin folosirea materiei nucleare provenind

sau emanând din această instalaţie. El nu va putea fi exonerat, în totalitate sau în parte, de

obligaţia de a repara paguba cauzată, decât dacă se dovedeşte că paguba nucleară rezultă

din neglijenţa gravă a victimei care a acţionat greşit sau a omis să acţioneze.

Răspunderea revine exclusiv exploatantului, ceea ce dovedeşte că victimelepagubei

nucleare nu au altă posibilitate decât să se îndrepte împotriva acestuia, pentru repararea

prejudiciului.

256

Art.15 lit. a), b), c), e) şi f) din O.G. nr.11/2003. 257

În afara celor două domenii menţionate, răspunderea obiectivă este aplicabilă şi în cazul prejudiciilor produse

de nave şi aeronave. 258

În sensul prevederilor Convenţiei [art.111 lit.k)], prin pagubă nucleară se înţelege „orice prejudiciu cauzat

persoanelor, orice pierdere de bunuri, deci orice prejudiciu care provine ori rezultă din proprietăţi radioactive sau

dintr-o combinare a acestor proprietăţi şi proprietăţi toxice explozive sau alte proprietăţi dăunătoare ale unui

combustibil nuclear, al produselor sau deşeurilor radioactive care se găsesc într-o instalaţie nucleară, orice

pagubă adusă persoanelor şi bunurilor care provine din radiaţii ionizante emise de orice sursă radioactivă care se

află într-o instalaţie nucleară”.

165

În vederea garantării prejudiciului, exploatantul este obligat să încheie o asigurare sau

să instituie orice altă garanţie financiară. În măsura în care asigurarea sau măsura financiară

nu sunt suficiente, statul pe teritoriul căruia se află instalaţia va asigura plata indemnizaţiilor

pentru pagubele nucleare constatate în sarcina exploatantului, avansând sumele necesare în

limita plafonului maxim stabilit.

Exploatantul nu va răspunde pentru daunele nucleare cauzate printr-un accident

nuclear care provine din acte de conflict armat, ostilitate, război civil sau insurecţie, precum şi

pentru cele care rezultă dintr-un cataclism natural cu caracter excepţional.

Statul pe teritoriul căruia se află instalaţia poate limita răspunderea exploatantului la

un plafon ce nu poate coborî sub o anumită valoare pentru fiecare accident nuclear.

Potrivit Convenţiei de la Viena, acţiunea în repararea pagubei provocate de un

accident nuclear se poate prescrie în termen de 10 ani. Acest termen începe să curgă de la data

când victima pagubei nucleare a avut sau ar fi putut să aibă cunoştinţă de această pagubă şi de

exploatantul răspunzător.

Termenul de 10 ani poate fi prelungit atunci când o daună nucleră este cauzată de un

accident nuclear, implicând un material nuclear care în momentul accidentului a fost pierdut,

furat sau aruncat peste bord sau abandonat. Termenul de 10 ani este calculat de la data

furtului, pierderii, aruncării peste bord sau al abandonului; persoana care afirmă că a suferit o

daună nucleară şi care a introdus acţiunea în despăgubire în termenul de 10 ani suferă o

creştere a prejudiciului nuclear iniţial sau apar prejudicii noi şi ca urmare solicită daune

majorate, poate formula o pretenţie suplimentară şi după expirarea termenului de 10 ani, cu

condiţia ca hotărârea definitivă să nu fi fost încă pronunţată.

Exploatantul nu are un drept de regres, decât dacă acesta a fost expres prevăzut într-un

contract scris sau dacă accidentul nuclear rezultă dintre-un act sau o omisiune în care s-a

procedat cu intenţia de a se cauza o pagubă.

Atunci când accidentul nuclear survine în timpul transportului materialelor nucleare şi

produce o daună care antrenează răspunderea mai multor exploatanţi, răspunderea totală nu

poate fi superioară cuantumului celui mai ridicat aplicat de unul din ei, în condiţiile prevăzute

pentru accidentul survenit în cadrul instalaţiei.

Instanţele competente a fi sesizate cu acţiunea în reparaţie sunt tribunalele părţii

contractante pe teritoriul cărora s-a produs accidentul nuclear. În situaţia în care acesta s-a

produs în afara teritoriului tribunalului oricărei părţi contractante sau dacă locul accidentului

nuclear nu a putut fi determinat cu certitudine sunt competente tribunalele statului în care se

găseşte exploatantul responsabil de care ţine instalaţia.

Atunci când instanţele mai multor părţi contractante sunt competente, potrivit

Convenţiei de la Viena, competenţa se atribuie astfel:

- dacă accidentul nuclear a survenit în parte în afara teritoriului oricărei părţi şi în parte

pe teritoriul unui singur stat contractant, competenţa aparţine instanţelor acestui ultim stat;

- în alte cazuri, competenţa aparţine instanţelor părţilor contractante, desemnate prin

acordul lor.

Pentru orice problemă de fond sau de procedură nereglementată de Convenţie,

tribunalul competent va trebui să aplice legislaţia naţională.

Convenţia de la Bruxelles din 1962 prevede că exploatantul unei nave cu propulsie

nucleară este, în mod obiectiv, responsabil pentru orice pagubă nucleară, dacă s-a dovedit că

166

ea constituie urmarea unui accident nuclear la cauzarea căruia au contribuit combustibilul

nuclear, precum şi produsele şi deşeurile radioactive ale navei.

Convenţia se aplică indiferent de locul unde această pagubă s-a produs şi fără a se face

o distincţie bazată pe criteriul cetăţeniei, al domiciliului sau reşedinţei exploatantului navei.

În situaţia în care paguba nucleară angajează răspunderea mai multor exploatanţi, fără

să se poată determina cu certitudine care este măsura răspunderii fiecăruia dintre ei, vor fi

consideraţi solidar responsabili, cel care efectuează plata având o acţiune în regres faţă de

ceilalţi codebitori solidari.

La alegerea reclamantului, acţiunea în obţinerea reparaţiei poate fi intentată fie la

tribunalul statului care a emis licenţa, fie la tribunalul statului contractant pe teritoriul căruia a

fost produsă paguba nucleară.

Deoarece statul emitent al licenţei poate fi chemat să asigure plata indemnizaţiilor, el

are dreptul să intervină, în calitate de parte, în orice procedură angajată împotriva

exploatantului.

Acţiunea în reparaţie se poate intenta fie împotriva exploatantului, fie împotriva

asigurătorului sau a oricărei persoane, alta decât statul, care a eliberat licenţa.

Hotărârile definitive pronunţate de un tribunal competent din punct de vedere

jurisdicţional vor fi recunoscute pe teritoriul oricărui stat, în afară de cazul când hotărârea a

fost obţinută în mod fraudulos ori dacă exploatantului nu i s-a dat posibilitatea să se apere.

Orice hotărâre definitivă care este recunoscută şi a cărei executare se îndeplineşte în

forma cerută de legea statului contractant unde executarea este solicitată este executorie.

În ceea ce priveşte răspunderea pentru pagubele ce ar rezulta din poluarea mărilor cu

hidrocarburi şi aici se regăsesc caracteristicile regimului special.

Convenţia de la Bruxelles din 1969 orientează răspunderea către proprietarul navei. Ea

a fost completată prin Convenţia din 1971 asupra creării unui fond internaţional de

indemnizare a victimelor pentru pagubele datorate poluării cu hidrocarburi. De asemenea,

există unele acorduri cu caracter privat între diferite companii petroliere prin care, începând

cu anu! 1969 s-au constituit importante fonduri de compensaţie.

În domeniul dreptului spaţial, răspunderea pentru daunele provocate de obiectele

spaţiale este fundamentată, în cea mai mare parte, pe teoria riscului, având în vedere faptul că

activitatea statelor lansatoare de obiecte spaţiale are un caracter legal, fiind licită „per se".

Astfel, potrivit Tratatului din 1967, statele părţi care lansează sau asigură lansarea unui obiect

spaţial extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, ca şi fiecare stat parte de pe

al cărui teritoriu sau instalaţii se lansează un obiect, poartă răspunderea internaţională pentru

daunele cauzate nu numai de obiect, dar şi de elementele sale componente, pe pământ, în

atmosferă, în spaţiul extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, unui alt stat

parte la Tratat, precum şi persoanelor fizice şi juridice aflate sub jurisdicţia acestuia.

Tratatul nu se ocupă şi de răspunderea pentru daunele provocate mediului înconjurător

al Pământului sau mediului cosmic, ca urmare a activităţilor cosmice.

Expresia preocupărilor statelor pentru evitarea poluării mediului cosmic, precum şi

pentru apărarea mediului terestru, este cuprinsă în art.IX, care stipulează: „Statele părţi la

Tratat, vor efectua studierea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri

cereşti, şi vor desfăşura exploatarea lor în aşa fel încât să evite contaminarea lor dăunătoare şi

167

producerea de schimbări nocive în mediul terestru, rezultate din introducerea de substanţe

extraterestre, iar în caz de nevoie să adopte măsurile adecvate în acest scop.

Ca urmare a existenţei acestei obligaţii, statele care desfăşoară activităţi cosmice iau

măsuri speciale de carantină pentru a evita poluarea terestră cu substanţe şi materiale

extraterestre.

Activitatea cosmică poate fi utilizată pentru obţinerea de modificări ale climei, a

condiţiilor meteorologice ale Pământului prin provocarea unor fenomene naturale sau

dirijarea celor existente. De asemenea, prin activitatea cosmică a statelor se poate schimba

echilibrul atmosferic sau cel al corpurilor cereşti, cu consecinţe imprevizibile.

Pe de altă parte, prevăzând obligaţia generală a statelor părţi din Tratat de a desfăşura

activităţile de explorare şi folosire a spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte

corpuri cereşti în conformitate cu dreptul internaţional – inclusiv Carta O.N.U. –, în interesul

menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, per a contrario, desfăşurarea acestor activităţi fără

respectarea obligaţiilor internaţionale asumate sau licite per se, atrag răspunderea absolută.

Violarea obligaţiei internaţionale, fiind o obligaţie erga omnes, priveşte întreaga comunitate.

Aceasta cu atât mai mult cu cât art. 21 din Convenţia din 1972 prevede posibilitatea unei

daune259

care ar putea constitui „un pericol de proporţii pentru viaţa umană”.

În această situaţie, statele părţi la Convenţie, în primul rând statul de lansare, au

obligaţia de a examina posibilitatea acordării asistenţei corespunzătoare şi rapide statului care

a suferit dauna, dacă el o solicită.

După cum s-a arătat şi în unele dezbateri din cadrul reuniunilor internaţionale, nu

apare clar dacă ideea de vătămare a mediului a fost cuprinsă în termenul de „daună", astfel

cum a fost definit în art.IV din Convenţie. S-a arătat însă necesitatea de a fi luată în

considerare situaţia când activităţile spaţiale ar putea cauza daune mediului în afara limitelor

jurisdicţiei naţionale, adică mediului marin (marea liberă, fundul mării), ecosistemelor sale şi

chiar spaţiului extraatmosferic, ca atare.

Operaţiile de lansare a obiectelor spaţiale constituie surse de pericol pentru solul şi

atmosfera Pământului datorită gazelor emise de rachetele purtătoare sau alte vehicule spaţiale

şi ca urmare a căderilor normale sau accidentale a unor obiecte spaţiale sau a elementelor lor.

Datorită acestui fapt, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru explorarea şi folosirea

paşnică a spaţiului extraatmosferic din 1982 a cerut reglementarea reducerii la maximum a

efectelor nocive ale gazelor de eşapament, precum şi a consecinţelor reintrării etapelor

inferioare ale rachetelor purtătoare în atmosfera Pământului.

Un alt document de drept spaţial care conţine şi unele prevederi de apărare a mediului

terestru este Acordul cu privire la salvarea astronauţilor, reîntoarcerea lor şi restituirea

obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic, din 1968.

Acordul stipulează obligaţia statelor de lansare a unui obiect spaţial şi care în mod

accidental a ajuns pe teritoriul altui stat, de a lua toate măsurile pentru a evita ca acesta să

producă consecinţe vătămătoare pentru mediul înconjurător.

259

Prin daună, Convenţia din 1972 nominalizează în art.1, următoarele situaţii: pierderi de vieţi omeneşti;

vătămări aduse integrităţii unor persoane; distrugeri sau degradări de bunuri, aparţinând statului ori unor

persoane fizice şi juridice ori unor organizaţii internaţionale neguvernamentale. Ea nu include expresis verbis,

componentele mediului.

168

În ceea ce priveşte mediul marin, Convenţia asupra dreptului mării de la Montego

Bay din 1982 recomandă statelor să elaboreze criterii şi proceduri pentru plata unor

despăgubiri pentru daunele ce rezultă din poluarea mediului marin, instituind, de exemplu, un

sistem de asigurări obligatorii sau fonduri de despăgubire.

Convenţia nu reglementează răspunderea statelor, ea doar le recomandă, având în

vedere obligaţia statelor de a proteja şi conserva mediul marin, să adopte reglementări interne

care să permită obţinerea unei despăgubiri rapide şi adecvate sau a oricărei reparaţii, pentru

daunele ce rezultă din poluarea mediului marin de către persoanele fizice şi juridice aflate sub

jurisdicţia lor.

Mai mult decât atât, Convenţia recomandă statelor semnatare să coopereze pentru

aplicarea şi dezvoltarea dreptului internaţional al răspunderii în ceea ce priveşte evaluarea şi

despăgubirea, precum şi pentru reglementarea diferendelor ce pot apare, ca urmare a poluării

mediului marin.

Având în vedere cazuistica existentă în materia poluărilor marine, Recomandările

Convenţiei sugerează ca răspunderea pentru daune aduse mediului marin şi pentru

consecinţele poluării asupra persoanelor, bunurilor şi ecosistemelor marine, să aibă la bază

răspunderea obiectivă, independentă de culpă.

În concluzie, se poate spune că deşi eficienţa răspunderii obiective a fost confirmată în

practică în cadrul colaborării internaţionale privind protejarea şi conservarea componentelor

mediului, totuşi rolul acesteia nu pare a fi proporţional cu importanţa ce i se atribuie de

doctrină.

169


Rezumat:

Anul 2011 a debutat ȋn istoria mondială cu seismul catastrofic din 09 martie din

Extremul Orient provocând tragedia niponă cu consecinţele grave constând ȋn

numeroasele victime umane şi afectarea sistemului nuclear naţional al Japoniei, evaluarea

prejudiciilor nefiind ȋncheiată după scurgerea unui interval de 3 luni de la data

dezastrului.

Evenimentul nuclear repune ȋn discuţia comunităţii internaţionale şi a instituţiilor

sale problema majoră, de ordin strategic, privind utilizarea energiei nucleare ȋn scopuri

paşnice ȋn condiţiile ȋn care strategia actuală este vehement contestată, datorită efectelor

negative directe ale catastrofei nucleare, cât şi a efectelor sale conexe proliferate ȋn

economia mondială şi, ȋndeosebi, ȋn strategiile pe termen lung privind utilizarea, ȋn

continuare, a acestei energii.

Societatea internaţională se află, la modul real, ȋn faţa unui impas a cărui depăşire

este ȋncă problematică necesitând analize, studii şi consultări, nu ȋnsă ȋnainte de evaluarea

completă şi complexă a evenimentului nuclear major şi a consultării la nivel internaţional

asupra unei noi alternative privind producerea energiei necesare sistemului economiei

mondiale.

Se poate spune că ȋntreaga comunitate mondială a intrat ȋntr-o nouă etapă istorică

ȋn ceea ce priveşte alegerea drumului de urmat ȋn asigurarea unor strategii şi politici

energetice care să permită desfăşurarea ȋn deplină securitate a producţiei mondiale de

energie.

Ca ţară producătoare şi utilizatoare de energie nucleară, România este implicată

direct ȋn acest proces internaţional, inclusiv din perspectiva faptului că ţara noastră este

membră a Uniunii Europene, unde urmează să ȋşi exprime un punct de vedere care se cere

a fi temeinic fundamentat.

În ţara noastră, activităţile privind securitatea activităţilor nucleare raportate la

noile exigenţe impun ȋmbunătăţiri radicale, motiv pentru care ȋn perioada proximă

evenimentului nuclear nipon se impun măsuri adecvate.

170


1. Autorizaţia eliberată de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor

Nucleare, se retrage fără compensaţie, în următoarele situaţii:

a) când titularul a obţinut autorizaţia făcând uz de declaraţii false;

b) când titularul ȋşi schimbă obiectul de activitate;

c) când titularul autorizaţiei a încălcat prevederile legale, dispoziţiile organelor de

autorizare şi control sau limitele şi condiţiile prevăzute în autorizaţie;

d) când retragerea autorizaţiei s-a dispus datorită faptului că personalul titularului,

terţii, populaţia sau mediul au fost expuse la riscuri peste limitele reglementate,

generate de activitatea autorizată.

2. Titularul autorizaţiei pentru desfăşurarea unei activităţi nucleare care generează sau

a generat deşeuri radioactive este obligat:

a) să răspundă pentru gestionarea deşeurilor radioactive generate de activitatea

proprie,

b) să suporte cheltuielile aferente colectării, transportului, tratării, condiţionării şi

depozitării temporare sau definitive a acestora;

c) să depoziteze deşeurile radioactive ȋn depozite proprii ȋn condiţii de siguranţă;

d) să achite contribuţia legală la constituirea Fondului pentru gospodărirea deşeurilor

radioactive şi dezafectare.

Răspunsuri: 1. – a), c) d); 2. – a), b), d)

Bibliografie:

1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Partea specială, Capitolul X,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 458-470.

2. Ştefan Ţarcă, Dreptul mediului, curs univdersitar, Capitolul XII., Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2005, p. 220-241.

3. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Capitolul XI., Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2010, p. 291-307.


Prelegerea nr. 10, Protecţia mediului ȋn caz de conflict armat, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2011, p. 300-304, 346-349, 320-322.

171

TEMA VIII.

PROTECŢIA TRANSSECTORIALĂ A FACTORILOR DE MEDIU

ÎMPOTRIVA ALTOR SUBSTANŢE NOCIVE

Competenţe:

- organizarea sistemului autorizaţional privind desfăşurarea activităţilor cu

substanţe şi preparate periculoase;


ȋngrăşăminte chimice şi produse de protecţie a plantelor;


substanţe şi preparate chimice periculoase;


produşi chimici periculoşi şi pesticide;


deşeuri.

Cuprins:

1. Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor periculoase

2. Regimul juridic al ȋngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie

a plantelor

3. Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor chimice periculoase

4. Regimul juridic al produşilor chimici periculoşi şi pesticidelor

5. Regimul juridic al deşeurilor

Rezumat



Obiectivele temei:

- cunoaşterea normelor şi principiilor privind substanţele şi preparatele

periculoase;

- cunoaşterea normelor şi principiilor privind ȋngrăşămintele chimice şi

produsele de protecţie a plantelor;

- cunoaşterea normelor şi principiilor privind substanţele şi preparatele

chimice periculoase;

- cunoaşterea normelor şi principiilor privind produşii chimici periculoşi

şi pesticidele;

- cunoaşterea normelor şi principiilor privind deşeurile.

172

Legea protecţiei mediului abordează ȋn mod distinct regimurile juridice ale tuturor

substanţelor nocive a căror gestiune se realizează ȋn sistem autorizaţional şi anume:

A. Substanţele şi preparatele periculoase

B. Îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor

C. Substanţele şi preparatele chimice periculoase

D. Produşii chimici periculoşi şi pesticidele

E. Deşeurile

1. Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor periculoase

Potrivit art. 24 din legea-cadru de protecţie a mediului, activităţile privind

fabricarea, introducerea pe piaţă, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă,

transportul intern, manipularea, eliminarea, precum şi introducerea şi scoaterea din

ţară a substanţelor şi preparatelor periculoase, sunt supuse unui regim special de

reglementare şi gestionare.

Textul legii fixează componentele circuitului complet a substanţelor şi preparatelor

periculoase începând de la fabricare şi terminând cu utilizarea substanţelor şi preparatelor

periculoase, ca un ciclu economic complet.

În mod distinct este prevăzută şi etapa eliminării, care nu are în vedere substanţele şi

preparatele periculoase ca atare, ci externalităţile negative rezultate ca urmare a utilizării

substanţelor şi preparatelor periculoase, aşa-numitele externalităţi negative sau deşeuri, apte

să aducă vătămări mediului, sănătăţii umane şi echilibrelor ecologice.

În cuprinsul textului, este menţionată şi activitatea de scoatere din ţară a substanţelor şi

preparatelor periculoase iar, printr-o interpretare extensivă aici trebuie inclusă şi activitatea de

scoatere din ţară a deşeurilor (rezultate în urma utilizării substanţelor şi preparatelor

periculoase).

Textul articolului 25, în sensul consideraţiilor de mai sus, stabileşte că „Transportul

internaţional şi tranzitul substanţelor şi preparatelor periculoase se realizează conform

acordurilor şi convenţiilor privind transportul internaţional al mărfurilor periculoase, în care

România este parte”.

De asemenea, aliniatul 2 al aceluiaşi articol, din perspectiva comerţului internaţional,

stabileşte că importul şi exportul substanţelor şi preparatelor periculoase, restricţionate sau

interzise la utilizare de către anumite state sau de către România se realizează în conformitate

cu prevederile acordurilor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Pentru controlul importului, exportului substanţelor şi preparatelor periculoase, iar

prin interpretare extesivă şi a deşeurilor periculoase, la vamă, autoritatea vamală convoacă

autorităţile competente în domeniul substanţelor şi preparatelor periculoase, inclusiv în

domeniul deşeurilor periculoase, pentru îndeplinirea procedurilor legale privind importul,

exportul şi tranzitul mărfurilor de genul celor menţionate.

Legea-cadru de protecţie a mediului instituie petru persoanele fizice şi juridice care

gestionează substanţe şi preparate periculoase următoarele obligaţii:

a) pentru activităţile prevăzute în art. 24 din lege, să deţină autorizaţia specifică pentru

fiecare tip de activitate;

173

b) să ţină evidenţa strictă – cantitate, caracteristici, mijloace de asigurare – a

substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, inclusiv a recipientelor şi ambalajelor

acestora, care intră în sfera lor de activitate şi să furnizeze informaţiile şi datele cerute de

autorităţile competente conform legislaţie specifice în vigoare;

c) să elimine în totalitate şi în condiţii de siguranţă pentru sănătatea populaţiei şi

pentru mediu substanţele şi preparatele chimice periculoase care au devenit deşeuri şi sunt

reglementate în conformitate cu legislaţia specifică;

d) să identifice şi să prevină riscurile pe care substanţele şi preparatele chimice

periculoase le pot reprezenta asupra sănătăţii populaţiei şi să anunţe iminenţa producerii unor

descărcări neprevăzute sau a accidentelor autorităţilor competente pentru protecţia mediului şi

de apărare civilă260

.

Una dintre problemele de mare risc în activitatea de gestionare a deşeurilor, ca rezultat

al reziduurilor rămase în urma utilizării substanţelor şi preparatelor periculoase, indiferent de

forma lor de agregare, este cea a neutralizării lor, statele mari producătoare de deşeuri fiind

tentate să elimine deşeurile periculoase în afara teritoriului naţional prin aşa-numitul „export

de poluare”.

Comunitatea internaţională a luat atitudine împotriva acestui gen de activitate,

recurgând, inclusiv la incriminarea exportului de poluare prin deşeuri atât ca delict

internaţional, cât şi ca delict naţional, iar în scop preventiv la acţiuni de prevenire şi control

asupra exportului de deşeuri periculoase, indiferent de natura deşeurilor şi de formele de

agregare ale acestora.

La nivel european a fost adoptată Convenţia de la Basel privind controlul transportului

peste frontiere al deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora, întocmită la 20 - 22 martie

1989261

. Urmare a ratificării de către România a acestei convenţii a fost introdus în Codul

penal articolul 302 indice 2 referitor la nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri

şi reziduuri262

.

Aspecte deosebit de importante privind protecţia mediului împotriva efectelor negative

ale substanţelor şi preparatelor periculoase sunt reglementate în Hotărârea de guvern nr. 804

din 25/07/2007, privind controlul asupra pericolelor de accident major în care sunt implicate

substanţe periculoase263

, modificată prin H.G. nr. 79/2009264

.

260

Art.28 din O.U.G. nr. 195/2005. 261

Ratificată de România prin Legea nr. 6/1991, pentru aderarea Romaniei la Conventia de la Basel privind

controlul transportului peste frontiere al deseurilor periculoase şi al eliminarii acestora, publicată în M. Of. nr.

18/26 ian. 1991, modificată prin L. nr. 265/2002 pentru acceptarea amendamentelor la Convenţia de la Basel

(1989) privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora, publicată

în M.Of. nr. 352/27 mai. 2002. 262

Art. 302² Cod penal: (1) Efectuarea oricăror operaţiuni de import de deşeuri ori reziduuri de orice natură sau

de alte mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul înconjurător, precum şi introducerea, în

orice mod, sau prin tranzitarea acestora pe teritoriul ţării, fără respectarea dispoziţiilor legale, se pedepsesc cu

închisoare de la 2 la 7 ani. (2) Dacă faptele prevăzute în alineatul precedent au pus în pericol sănătatea sau

integritatea corporală a unui număr mare de persoane, au avut vreuna dintre urmările arătate în art. 182 ori au

cauzat o pagubă materială importantă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, iar

în cazul în care s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane ori pagube importante economiei naţionale,

pedeapsa este închisoare de la 7 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. (3) Tentativa se pedepseşte. 263

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 539 din 08/08/2007. 264

H.G. nr. 79/2009 modifică art. 10 alin. (5) lit. a), art. 17 alin. (1) şi (2); abrogă art. 22 alin. (2).

174

Hotărârea se aplică amplasamentelor în cadrul cărora sunt prezente substanţe

periculoase în cantităţi egale sau mai mari decât cele prevăzute în anexele hotărârii .

Prin prezenţa substanţelor periculoase se înţelege existenţa efectivă sau anticipată a

acestor substanţe pe amplasament sau a acelora care se consideră că pot fi generate dacă se

pierde controlul asupra unui proces chimic industrial, în cantităţi egale sau mai mari decât

valorile limită prevăzute în anexa nr. 1.

În aplicarea şi interpretarea actului normativ la situaţiile pericolelor de accident major

în care sunt implicate substanţe periculoase, va fi avută în vedere calificarea tehnico-juridică a

următoarelor situaţii, toate acestea ca elemente ale raportului de cauzalitate în producerea

accidentului major:

a) accident major - producerea unei emisii importante de substanţă, a unui incendiu

sau a unei explozii, care rezultă dintr-un proces necontrolat în cursul exploatării oricărui

amplasament, care intră sub incidenţa prezentei hotărâri şi care conduce la apariţia imediată

sau întârziată a unor pericole grave asupra sănătăţii populaţiei şi/sau asupra mediului, în

interiorul sau în exteriorul amplasamentului, şi în care sunt implicate una sau mai multe

substanţe periculoase;

b) avarie/incident - eveniment care nu generează consecinţe majore asupra sănătăţii

populaţiei şi/sau asupra mediului, dar care are potenţial să producă un accident major;

c) operator - orice persoană fizică sau juridică care exploatează ori deţine cu orice titlu

un amplasament sau o instalaţie;

d) hazard/pericol - proprietatea intrinsecă a unei substanţe periculoase sau a unei

situaţii fizice, cu potenţial de a induce efecte negative asupra sănătăţii populaţiei şi/sau

mediului;

e) efectul „Domino” - rezultatul unei serii de evenimente în care consecinţele unui

accident ce are loc la o instalaţie sau un amplasament de tip Seveso sunt amplificate de

următorul accident la o/un altă/alt instalaţie/amplasament, ca urmare a distanţelor şi

proprietăţilor substanţelor prezente, şi care conduce în final la un accident major;

f) risc - probabilitatea producerii unui efect specific într-o perioadă sau în circumstanţe

precizate; riscul rezidual se referă la riscul rămas după înlăturarea unora dintre factorii

cauzatori de risc;

g) substanţă periculoasă - o substanţă, un amestec sau un preparat, prevăzute în anexa

nr. 1, partea 1, sau care îndeplinesc criteriile din anexa nr. 1, partea a 2-a, şi care sunt prezente

sub formă de materii prime, produse, produse secundare, reziduale sau intermediare, inclusiv

acele substanţe despre care se presupune că pot fi generate în cazul producerii unui accident.

În aplicarea prevederilor hotărârii, conform alin. (3) din art. 2, vor fi respectate integral

prevederile referitoare la mediul de muncă şi ale Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr.

319/2006, care rămân aplicabile, în sensul că prejudiciile aduse victimelor accidentului major

vor fi tratate conform dispoziţiilor Legii nr. 319/2006 şi Codului penal, dispoziţile menţionate

fiind incidente în eventualitatea unui proces penal.

Operatorului îi revin sarcini principale în prevenirea accidentelor majore, astfel:

- obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru a preveni accidentele majore şi de a

limita consecinţele acestora asupra sănătăţii populaţiei şi mediului;

175

- obligaţia de a dovedi autorităţilor competente prevăzute la art. 5265

, în orice moment

şi în special în cadrul activităţilor de inspecţie şi control;

- obligaţia de a transmite SRAPM o notificare pentru amplasamentele noi, existente şi

ulterioare potrivit prevederilor legislaţiei specifice;

Notificarea va cuprinde obligatoriu următoarele informaţii:

a) denumirea sau, după caz, numele comercial al operatorului şi adresa completă a

amplasamentului în cauză;

b) adresa completă a sediului social al operatorului;

c) numele şi funcţia persoanei care administrează amplasamentul, dacă acestea sunt

diferite de cerinţele de la lit. a);

d) informaţii suficiente în vederea identificării substanţelor periculoase sau categoriilor

de substanţe implicate;

e) cantitatea şi starea fizică sub care se prezintă substanţele periculoase sau substanţele

implicate;

f) activitatea curentă sau, în cazul modificărilor, activitatea propusă a instalaţiei ori a

unităţii de stocare;

g) condiţiile de mediu din imediata vecinătate a amplasamentului, cu prioritate acele

elemente care pot provoca accidente majore sau care pot agrava consecinţele acestora.

În afara notificării operatorul este obligat să elaboreze un raport de securitate care

cuprinde un raport de securitate266

privind evaluarea cazului şi măsurile pentru prevenirea

unor evenimente similare care vor fi cuprinse în planul de urgenţă pe care opeatorul este

obligat să îl întocmească.

Elaborarea politicilor de prevenire a accidentelor majore, a rapoartelor de securitate şi

a planurilor de urgenţă internă se realizează de experţi independenţi de titularul de activitate,

atestaţi de către autorităţile publice centrale competente.

Răspunderea operatorului pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite de hotărâre este

contravenţională.

2. Regimul juridic al ȋngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie a

plantelor

Legea-cadru de protecţie a mediului nu cuprinde prevederi detaliate privind

regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a plantelor, menţionând în

art. 34 numai faptul că îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor sunt

265

Autorităţile publice învestite la nivel central în aplicarea prezentei hotărâri sunt: a) Ministerul Mediului şi

Pădurilor, prin: (i) secretariatul de risc, denumit în continuare SRMMDD; (ii) Agenţia Naţională pentru Protecţia

Mediului, prin secretariatul de risc, denumit în continuare SRANPM; (iii) Garda Naţională de Mediu, denumită

în continuare GNM; b) Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin Inspectoratul General pentru Situaţii de

Urgenţă, denumit în continuare IGSU. (2) Autorităţile publice învestite la nivel regional în aplicarea prezentei

hotărâri sunt: a) agenţiile regionale pentru protecţia mediului, prin secretariatul de risc, denumite în continuare

SRARPM; b) comisariatele regionale din cadrul Gărzii Naţionale de Mediu, denumite în continuare CRGNM.

(3) Autorităţile publice învestite la nivel judeţean în aplicarea prezentei hotărâri sunt: a) agenţiile judeţene pentru

protecţia mediului, prin secretariatul de risc, denumite în continuare SRAPM; b) comisariatele judeţene din

cadrul Gărzii Naţionale de Mediu, denumite în continuare CJGNM; c) inspectoratele judeţene pentru situaţii de

urgenţă, denumite în continuare ISU. 266

Art. 10 din H.G. nr. 804/2007.

176

supuse unui regim special de reglementare stabilit prin legislaţia specifică în domeniul

chimicalelor267

.

Regimul special de reglementare a îngrăşămintelor chimice şi a produselor de protecţie

a plantelor se aplică activităţilor privind fabricarea, plasarea pe piaţă, utilizarea, precum şi

importul şi exportul acestora268

.

Autorităţile publice centrale competente conform legislaţiei specifice din domeniul

chimicalelor, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, au


a) să reglementeze regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a

plantelor;

b) să organizeze, la nivel teritorial, reţeaua de laboratoare pentru controlul calităţii

îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a plantelor;

c) să verifice, prin reţeaua de laboratoare, concentraţiile reziduurilor de produse de

protecţie a plantelor în sol, recolte, furaje, produse agroalimentare vegetale şi animale.

Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, împreună cu autorităţile publice

centrale pentru agricultură, silvicultură, sănătate şi cele din domeniul transporturilor sau

serviciile descentralizate ale acestora, după caz, supraveghează şi controlează aplicarea

reglementărilor privind îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor, astfel

încât să se evite poluarea mediului de către acestea, în conformitate cu principiul cooperării

interministeriale.

Rezultă că legislaţia specială în domeniile reglementării regimului juridic al

îngrăşămintelor chimice şi al poduselor de protecţie a plantelor în procesele de fabricare,

plasare pe piaţă, utilizare, precum şi importul şi exportul acestora cuprinde cu preponderenţă

dispoziţii şi măsuri cu caracter peventiv.

Persoanele juridice autorizate în producerea, stocarea, comercializarea şi/sau utilizarea

îngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie a plantelor, au următoarele obligaţii:

a) să producă, stocheze, comercializeze şi să utilizeze produse de protecţia plantelor

numai cu respectarea prevederilor legislaţiei speciale în domeniu;

b) să nu folosească îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor în

zonele sau pe suprafeţele unde sunt instituite măsuri speciale de protecţie;

c) să administreze produse de protecţie a plantelor cu mijloace aviatice, numai cu

avizul autorităţilor competente pentru protecţia mediului, autorităţilor competente în domeniul

sanitar şi al comisiilor judeţene de bază melifera şi stupărit pastoral, potrivit reglementărilor

în vigoare, după o prealabilă înştiinţare prin massmedia;

d) să aplice, în perioada înfloririi plantelor a căror polenizare se face prin insecte,

numai acele tratamente cu produse de protecţie a plantelor care sunt selective faţă de insectele

polenizatoare;

e) să livreze, să manipuleze, să transporte şi să comercializeze îngrăşămintele chimice

şi produsele de protecţie a plantelor ambalate cu inscripţii de identificare, avertizare,

267

Sunt avute în vedere următoarele acte normative: Ordonanţa Guvernului nr. 4/1995, privind regimul legal de

fabricare, comercializare şi utilizare a produselor de uz fitosanitar, aprobată şi modificată prin Legea nr. 85/1995,

modificată la rândul ei prin Legea nr. 26/2006, O.G. nr. 41/2007 şi Legea nr. 28/2009299 pentru aprobarea O.G.

nr. 41/2007. 268

Idem supra.

177

prescripţii de siguranţă şi folosire, în condiţii în care să nu provoace contaminarea mijloacelor

de transport şi/sau a mediului, după caz, respectând procedura de etichetare omologată.

Persoanele juridice interesate în fabricarea şi/sau plasarea pe piaţă a produselor de

protecţie a plantelor şi îngrăşămintelor chimice au obligaţia să solicite şi să obţină, în cazul în

care legislaţia specifică prevede aceasta, avizul de mediu.

Obligaţiile prevăzute la lit. b)-e) revin şi persoanelor fizice, în condiţiile legii.

A. Regimul juridic al îngrăşămintelor chimice

Aşa cum am învederat, domeniul referitor la regimul juridic al îngrăşămintelor

chimice este reflectat în legea-cadru de protecţie a mediului, alături de regimul juridic privind

protecţia plantelor, de dispoziţii sumare şi cu caracter general. Legislaţia naţională referitoare

la regimul juridic al îngrăşămintelor chimice a lăsat domeniul în sarcina reglementărilor

comunitare cu motivarea că această legislaţie este, pe de o parte, amplă şi completă iar, pe de

altă parte, datorită caracterului foarte tehnic al domeniului o altă reglementare, în afara celei

comunitare, este dificil de realizat, în condiţiile în care piaţa îngrăşămintelor chimice s-a

extins la nivel comunitar.

Aceste considerente rezultă în mod expres din Regulamentul (CE) 2003/2003 al

Parlamentului European şi al Consiliului din 13 octombrie 2003 privind îngrăşămintele269

, în

care se menţionează caracterul desuet al reglementărilor anterioare şi necesitatea

„simplificării legislaţiei privind piaţa internă (SLPI)” în conformitate cu planul de acţiune în

favoarea pieţei unice.

Se menţionează, de asemenea, necesitatea unui singur instrument juridic din motive de

claritate care să impună fabricanţilor în mod direct obligaţii precise care trebuie aplicate

simultan şi unitar pe întreg teritoriul Uniunii.

Este necesar ca în fiecare stat membru, caracteristicile tehnice ale ingrasamintelor

chimice să fie stabilite unitar şi complet, astfel încât să permită o interpretare strictă.

Dispozitiile în cauza, care vizeaza în special compozitia şi definitia tipurilor de ingrasaminte,

denumirea acestor tipuri, identificarea şi ambalarea lor, difera de la un stat membru la altul.

Din cauza diferenţelor, ele constituie un obstacol în calea schimburilor comerciale din

interiorul Uniunii şi, prin urmare, ar trebui armonizate.

Intrucat obiectivul actiunii avute în vedere, si anume asigurarea pietei interne a

ingrasamintelor, nu poate fi realizat la un nivel suficient de catre statele membre în absenţa

unor criterii tehnice comune şi, prin urmare, data fiind amploarea actiunii, poate fi atins mai

usor la nivel comunitar, Uniunea poate lua masuri, conform principiului subsidiaritatii. In

conformitate cu principiul proportionalitatii, Regulamentul nu depaseste ceea ce este necesar

pentru atingerea obiectivelor in cauza.

Este necesar sa se stabileasca, la nivel comunitar, denumirea, definitia si compozitia

anumitor ingrasaminte (ingrasaminte CE).

269

Modificat la Anexa nr. I şi Anexa nr. 4 prin Regulamentul CE nr. 1107/2008 al Comisiei din 7 noiembrie

2008.

178

Este necesar, de asemenea, sa se stabileasca, pentru ingrasamintele CE, norme

comunitare privind identificarea, trasabilitatea si etichetarea lor, precum si inchiderea

ambalajelor.

Ar trebui sa se stabileasca, la nivel comunitar, o procedura de aplicat in cazurile in

care un stat membru considera necesar sa impuna restrictii de introducere pe piata a

ingrasamintelor CE.

Productia de ingrasaminte este supusa unor fluctuatii determinate de tehnicile de

productie si de materiile prime. Printre altele, fluctuatiile pot fi cauzate si de metodele de

esantionare si analiza. Prin urmare, este necesar sa se admita tolerante privind continutul

garantat de nutrienţi. In interesul utilizatorilor agricoli, este preferabil sa se mentina aceste

tolerante in limite strânse.

Controalele oficiale privind conformitatea ingrasamintelor CE cu cerintele

Regulamentului privind calitatea si compozitia ar trebui sa fie efectuate de catre laboratoare

autorizate de statele membre si sa fie notificate Comisiei.

Azotatul de amoniu constituie principala componenta intr-o serie de produse dintre

care o parte sunt utilizate ca ingrasaminte, iar altele ca explozibili. Avand in vedere natura

speciala a ingrasamintelor pe baza de azotat de amoniu cu un continut ridicat de azot şi

cerinţele care rezulta în ceea ce priveste siguranţa publică, sanatatea şi protecţia muncii, este

necesar sa se prevadă reguli comunitare suplimentare pentru îngrăşămintele CE de acest tip.

Anumite produse ar putea fi periculoase şi, în anumite cazuri, ar putea fi folosite în

alte scopuri decat cele carora le sunt destinate. Acest lucru ar putea pune in pericol siguranta

persoanelor si a bunurilor. Prin urmare, este necesar ca fabricantii sa fie obligati sa ia masurile

adecvate pentru a evita astfel de utilizari si in special pentru a asigura trasabilitatea

ingrasamintelor in cauza.

În interesul siguranţei publice, este deosebit de important să se stabilească la nivel

comunitar caracteristicile şi proprietăţile care disting îngrăşămintele CE pe baza de azotat de

amoniu cu un conţinut ridicat de azot de varietăţile de azotat de amoniu utilizate pentru

fabricarea produselor utilizate ca explozibili.

Îngrăşămintele CE pe baza de azotat de amoniu cu un continut ridicat de azot trebuie

sa aiba anumite caracteristici pentru a li se putea garanta că nu prezintă pericol pentru sănătate

(inocuitate). Fabricantii trebuie sa se asigure ca toate ingrasamintele pe baza de azotat de

amoniu cu un continut ridicat de azot au trecut, cu succes, un test de rezistenta la detonare

inainte de a fi introduse pe piata.

Este necesar sa se stabileasca reguli privind metodele ciclurilor termice inchise, chiar

daca este posibil ca aceste metode sa nu simuleze neaparat toate conditiile care apar in timpul

transportului si al depozitarii.

Exista posibilitatea ca ingrasamintele sa fie contaminate cu substante care pot prezenta

riscuri pentru sanatatea oamenilor si sanatatea animala si pentru mediu.

Ca urmare a avizului Comitetului stiintific pentru toxicitate, ecotoxicitate si mediu

(CSTEM), Comisia intentioneaza sa abordeze chestiunea prezentei neintentionate a cadmiului

în îngrăşămintele minerale şi va elabora, dacă este cazul, o propunere de regulament pe care

sa o prezinte Parlamentului European şi Consiliului. Dacă este cazul, se va întreprinde un

studiu similar pentru alţi contaminanţi.

179

Regulamentul prevede necesitatea stabilirii unei proceduri care sa fie aplicata de orice

fabricant sau reprezentant al unui fabricant care solicita includerea unui nou tip de

ingrasamant în anexa I, pentru a putea utiliza menţiunea „îngrăşământ CE”.

În aplicarea Regulamentului, se vor respecta cu stricteţe conţinutul şi sensul

următoarelor definiţii:

a) „ingrasamant”: un material a carui functie principala este aportul de substante

nutritive plantelor;

b) „nutrient principal”: exclusiv azotul, fosforul si potasiul;

c) „nutrient secundar”: calciu, magneziu, sodiu si sulf;

d) „oligoelemente”: bor, cobalt, cupru, fier, mangan, molibden si zinc, esentiale pentru

creşterea plantelor, dar in cantităţi reduse faţă de cantităţile de nutrienţi principali şi

secundari;

e) „îngrăşământ anorganic”: un îngrăşământ ai carui nutrienţi declaraţi se găsesc sub

forma de minerale obţinute prin extracţie sau prin procedee industriale fizice si/sau chimice.

Cianamida de calciu, ureea si produsele sale de condensare sau de asociere, precum si

ingrasamintele care contin oligoelemente chelate sau complexate, pot fi clasate, prin

conventie, in categoria ingrasamintelor anorganice;

f) „oligoelement chelat”: un oligoelement care este legat de una dintre moleculele

organice enumerate la sectiunea E.3.1 din anexa I;

g) „oligoelement complexat”: un oligoelement care este legat de una dintre moleculele

organice enumerate la sectiunea E.3.2 din anexa I;

h) „tip de ingrasamant”: ingrasaminte care au o denumire de tip comuna, prevazuta la

anexa I;

i) „ingrasamant simplu”: un ingrasamant azotat, fosfatat sau potasic care contine, intr-

o proportie care trebuie declarata, doar unul dintre nutrientii principali;

j) „ingrasamant compus”: un ingrasamant care contine, intr-o proportie care trebuie

declarata, cel putin doi nutrienti principali si care a fost obtinut printr-o reactie chimica sau

prin amestec sau combinatia acestora;

k) „ingrasamant complex”: un ingrasamant compus, obtinut printr-o reactie chimica,

prin solutie sau, in stare solida, prin granulare, care contine, intr-o proportie care trebuie

declarata, cel putin doi nutrienti principali. In stare solida, fiecare granula contine toti

nutrientii in compozitia declarata;

l) „ingrasamant de amestec”: un ingrasamant obtinut prin amestecarea uscata a

diferitelor ingrasaminte, fara nici o reactie chimica;

m) „ingrasamant foliar”: un ingrasamant destinat aplicarii pe frunzisul plantelor in

vederea absorbtiei foliare a nutrientilor;

n) „ingrasamant lichid”: un ingrasamant in suspensie sau in solutie;

o) „ingrasamant in solutie”: un ingrasamant lichid care nu contine particule solide;

p) „ingrasamant in suspensie”: ingrasamant bifazic in care particulele solide sunt

mentinute in suspensie in faza lichida;

q) „declaratie”: mentionarea cantitatii de nutrienti, inclusiv a formei si solubilitatii lor,

garantate cu tolerantele prevazute;

180

r) „continut declarat”: continutul mentionat pentru un element sau un oxid al acestuia,

pe eticheta unui ingrasamant EC sau pe documentul de insotire, in temeiul legislatiei

comunitare;

s) „toleranta”: abaterea autorizata a valorii masurate fata de valoarea declarata a

continutului de nutrienti;

t) „standard european”: un standard CEN (Comitetul European pentru Standardizare)

care a fost recunoscut oficial de catre Comunitate si al carui numar de referinta a fost publicat

in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene;

u) „ambalaj”: un recipient care poate fi sigilat, utilizat pentru conservarea, protejarea,

manipularea si distribuirea ingrasamintelor, cu o capacitate maxima de 1 000 kg;

v) „ingrasamant vrac”: un ingrasamant care nu este ambalat conform prevederilor

prezentului regulament;

w) „introducere pe piata”: furnizarea, cu titlu oneros sau gratuit, a unui ingrasamant

sau depozitarea in vederea furnizarii. Importul unui ingrasamant pe teritoriul vamal al

Comunitatii Europene este considerat o forma de introducere pe piata;

x) „fabricant”: persoana fizică sau juridică responsabilă de introducerea pe piata a unui

îngrăşământ; sunt consideraţi fabricanţi în special producătorii, importatorii, ambalatorii care

opereaza pe cont propriu sau orice persoana care schimba caracteristicile unui îngrăşământ.

Cu toate acestea, un distribuitor care nu schimba caracteristicile îngrăşământului nu este

considerat fabricant.

Regulamentul cuprinde norme cu caracter tehnic care permit identificarea exactă a

îngrăşămintelor chimice şi dacă acestea sunt omologate. De asemenea, o reglementare

amănunţită este consacrată măsurilor şi controalelor de siguranţă referitoare la diferitele tipuri

de îngrăşăminte:

- îngrăşăminte anorganice cu nutrienţi principali;

- îngrăşăminte cu conţinut de calciu, magneziu sodiu şi sulf;

- îngrăşăminte anorganice cu nutrienţi secundari;

- îngrăşăminte anorganice cu oligoelemente270

.

Toate aceste tipuri de îngrăşăminte, în ceea ce priveşte conţinutul lor chimic, sunt

reglementate de norme tehnice şi sunt supuse unor proceduri speciale de laborator în vederea

identificării şi controlului lor efectuate de laboratoare competente de verificare a conţinutului

sub aspectul conformităţii îngrăşămintelor şi a ambalajelor.

Fabricantul furnizeaza ingrasamintele CE insotite de mentiunile de identificare271

.

270

Oligoelemente: bor, cobalt, cupru, fier, mangan, molibden si zinc, esentiale pentru cresterea plantelor, dar in

cantitati reduse faţă de cantităţile de nutrienţi principali şi secundari. 271

a) Identificarea obligatorie: – menţiunea „ÎNGRĂŞĂMÂNT CE”, cu litere majuscule; – daca exista,

denumirea tipului de ingrasamant, in conformitate cu anexa I, – pentru ingrasamintele de amestec, mentiunea „de

amestec” dupa denumirea tipului de ingrasamant, – mentiunile suplimentare prevazute la articolele 19, 21 sau

23, – nutrientii sunt indicati atat prin denumirea lor literala, cat si prin simbolul lor chimic, precum azot (N),

fosfor (P), anhidrida fosforica (P2O5), potasiu (K), oxid de potasiu (K2O), calciu (Ca), oxid de calciu (CaO),

magneziu (Mg), oxid de magneziu (MgO), (Na2O), sulf (S), anhidrida sulfurica (SO3), bor (B), cupru (Cu),

cobalt (Co), fier (Fe), mangan (Mn), molibden (Mo), zinc (Z), – in cazul in care ingrasamantul contine

oligoelemente care sunt, integral sau partial, legate chimic de o molecula organica, denumirea oligoelementului

este urmata de unul dintre urmatoarele calificative: (i) „chelat cu...” (denumirea sau abrevierea agentului de

chelare, conform sectiunii E.3.1 din anexa I); (ii) „complexat cu...” (denumirea agentului de complexare conform

sectiunii E.3.2 din anexa I); – oligoelementele prezente in ingrasamant, enumerate in ordinea alfabetica a

simbolurilor lor chimice: B,Co, Cu, Fe, Mn, Mo, Zn, – instructiunile specifice de utilizare pentru produsele

181

În cazul in care ingrasamintele sunt ambalate, mentiunile de identificare în cauză apar

pe ambalaje sau pe etichetele lipite pe ambalaje. În cazul în care îngrăşămintele sunt în vrac,

menţiunile în cauză apar pe documentele de însoţire.

Fabricantul păstrează dosarele privind originea ingrasamintelor CE pentru a asigura

trasabilitatea acestora. Trasabilitatea are în vedere acţiunea prin care se asigură posibilitatea

statelor membre de a inspecta, pe întreaga durată de introducere pe piaţă a îngrăşământului

care începe după încheierea perioadei de furnizare pe baza dosarului întocmit petru însoţirea

tipului de îngrăşământ chimic. În cazul ingrasamintelor CE pe baza de azotat de amoniu cu un

continut ridicat de azot introduse pe piata, fabricantul păstrează dosarele privind denumirea şi

adresa locatiilor in care au fost produse ingrasamantul în cauza şi principalele sale

componente, precum si denumirea si adresa operatorilor locaţiilor respective.

Dosarele respective sunt la dispoziţia statelor membre pentru inspecţie, pe intreaga

durată de introducere pe piaţă a îngrăşământului şi pentru o perioada suplimentară de doi ani

de la data la care s-a încheiat furnizarea.

Etichetarea este obligatorie. Etichetele sau indicatiile imprimate pe ambalaj care contin

mentiunile prevăzute în Regulament (art. 9) se plaseaza intr-un loc usor vizibil. Etichetele se

fixeaza pe ambalaj sau pe sistemul sau de inchidere. In cazul in care sistemul de inchidere

consta intr-un sigiliu, acesta trebuie marcat cu denumirea sau marca ambalatorului.

Menţiunile trebuie să fie şi să rămână uşor de reţinut, indelebile (coerente) şi uşor

lizibile.

În cazul în care îngrăşămintele în vrac menţionate în mod special în Regulament

(articolul 7 alineatul (2) teza a doua), un exemplar din documentele de însoţire care conţin

menţiunile de identificare trebuie să însoţească mărfurile şi să fie disponibil organismelor de

control.

Eticheta, mentiunile inscrise pe ambalaj sau in documentele de insotire trebuie sa fie

redactate cel putin in limba sau limbile nationale ale statului membru pe teritoriul caruia se

comercializeaza ingrasamantul CE.

In cazul ingrasamintelor CE ambalate, ambalajul trebuie inchis astfel incat sau cu un

astfel de dispozitiv incat, la deschiderea ambalajului, dispozitivul de inchidere, sigiliul sau

ambalajul insusi sa fie deteriorat iremediabil. Este permisa utilizarea sacilor cu valva.

Ingrasamintele pe baza de azotat de amoniu cu un continut ridicat de azot se pun la

dispozitia utilizatorului final numai ambalate.

Ca masuri de control statele membre pot supune ingrasamintele marcate „ingrasamant

CE” unor controale oficiale, in vederea verificarii conformitatii lor cu datele tehnice cuprinse

în Regulament, anexele sale şi menţiunile din etichetele produsului şi ambalajului.

enumerate in sectiunile E.1 si E.2 din anexa I, – cantitatile de ingrasaminte lichide, exprimate in masa. Indicarea

cantitatilor de ingrasaminte lichide in volum sau in masa pe volum (kilograme pe hectolitru sau grame pe litru)

este facultativa, – masa neta sau bruta si, facultativ, volumul pentru ingrasamintele lichide. In cazul in care se

indica masa bruta, se mentioneaza alaturi si tara, in masa, – denumirea sau denumirea sociala si adresa

fabricantului. b) Identificarea facultativa: – mentiunile enumerate in anexa I, – instructiunile de depozitare si

manipulare si, pentru ingrasamintele care nu sunt enumerate in anexa I sectiunile E.1 si E.2, instructiuni

specifice de utilizare a ingrasamantului, –indicatii privind dozele si conditiile de utilizare adecvate pentru

conditiile de sol si de cultura in care se utilizeaza ingrasamantul, – marca fabricantului si denumirea comerciala a

produsului.

182

Statele membre se asigura ca la controalele oficiale privind ingrasamintele CE care fac

parte din tipurile de ingrasaminte enumerate în anexele Regulamentului, prelevarea de probe

si analizele se efectueaza in conformitate cu metodele descrise in anexele de referinţă ale

Reglamentului (III si IV).

Sub aspect instituţional, activităţile ce intră sub incidenţa Regulamentului sunt

asigurate de structurile naţionale cu competenţă în asigurarea regimului juridic al

îngrăşămintelor chimice integrate cooperării interministeriale şi organelor de control naţionale

şi ale Uniunii Europene272

.

În sistemul instituţional sunt incluse şi laboratoarele. Comisiei i se notifică de catre

statele membre lista laboratoarelor autorizate de pe teritoriul lor care au competenta de a

furniza serviciile necesare pentru verificarea conformitatii ingrasamintelor CE cu prevederile

din Regulament.

Comisia publica lista laboratoarelor autorizate in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Ingrasamintele marcate „ingrasamant CE” in conformitate cu dispoziţiile

Regulamentului circula liber in Comunitate.

In cazul in care un stat membru are motive justificate sa considere ca un anumit

ingrasamant CE, chiar daca este conform cu prevederile Regulamentului, prezinta riscuri

pentru siguranta si sanatatea oamenilor, animalelor, plantelor sau pentru mediu, el poate

interzice temporar sau poate impune conditii speciale pentru introducerea pe piata a

ingrăşământului în cauza pe teritoriul sau. Statul membru in cauza informeaza de indata

celelalte state membre si Comisia cu privire la această măsură, motivandu-si decizia.

Pentru motive de siguranta publica, statele pot interzice, restrictiona sau împiedica

introducerea pe piata a ingrasamintelor CE.

B. Regimul juridic al produselor de protecţie a plantelor273

Comercializarea pe teritoriul Romaniei a produselor de protectie a plantelor,

fabricate in tara sau provenite din import, se poate face numai pe baza unui certificat de

inregistrare eliberat de catre unitatea fitosanitara in a carei raza teritoriala isi

desfasoara activitatea de comercializare a produselor de protectie a plantelor, denumit

certificat de inregistrare, care se eliberează:

I. Operatorilor economici, persoane juridice care indeplinesc cumulativ urmatoarele

conditii:

a) prin obiectul de activitate precizat in statutul de functionare, au profil specializat in

domeniul fabricarii si sau/comercializarii produselor de protectie a plantelor;

b) dispun de personal incadrat, cu pregatire in domeniul agricol/biologic/biochimic sau

silvic de nivel superior sau de nivel mediu, dovedit prin certificat de atestare profesionala,

eliberat nominal, de catre unitatea fitosanitara in a carei raza teritoriala isi desfasoara

272

Comitetului stiintific pentru toxicitate, ecotoxicitate si mediu (CSTEM); Comitetul European pentru

Standardizare (CEN). 273

Ordonanţa de Guvern nr. 4 din 20 ianuarie 1995 privind fabricarea, comercializarea si utilizarea produselor de

uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, daunatorilor si buruienilor in agricultura si silvicultura, MONITORUL

OFICIAL nr. 18 din 30 ianuarie 1995.

183

activitatea comerciala. Modelul de certificat de atestare profesionala pentru activitati de

comercializare a produselor de protectie a plantelor este tipizat;

c) indeplinesc conditiile de organizare si functionare pentru unitatile fitofarmaceutice,

prevazute de lege;

II. Persoanelor fizice sau asociatiilor familiale care indeplinesc cumulativ urmatoarele

conditii:

a) sunt autorizate pentru activitatea de comercializare a produselor de protectie a

plantelor pe care o desfasoara potrivit prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr.

44/2008 privind desfasurarea activitatilor economice de catre persoanele fizice autorizate,

intreprinderile individuale si intreprinderile familiale274

;

b) au pregatire in domeniul agricol/biologic/biochimic sau silvic, de nivel superior sau

de nivel mediu, si sunt abilitate prin certificat de atestare profesionala pentru activitati de

comercializare a produselor de protectie a plantelor, eliberat nominal, in urma examinarii de

catre unitatea fitosanitara in a carei raza teritoriala isi desfasoara activitatea comerciala;

c) indeplinesc conditiile de organizare si functionare pentru unitatile fitofarmaceutice.

Persoanele fizice sau asociatiile familiale pot sa se inregistreze numai pentru comertul

cu amanuntul cu produse de protectie a plantelor clasificate ca nocive (Xn), iritante (Xi) sau a

celor fara clasificare de periculozitate.

Perioada pentru care se emite certificatul de inregistrare este de maximum 5 ani, cu

viza anuala. Nesolicitarea vizei anuale, in termen de o luna de la expirarea acesteia, atrage

nulitatea certificatului de inregistrare si interzicerea comercializarii produselor de protectie a

plantelor. Nulitatea se constata de catre unitatea fitosanitara în a carei raza teritoriala isi

desfasoara activitatea de comercializare a produselor de protectie a plantelor.

Produsele de protecţie a plantelor pot fi comercializate in spatii special amenajate,

denumite unitati fitofarmaceutice275

(fitofarmacii, depozite fitofarmaceutice), cu respectarea

conditiilor de organizare si functionare a unitatilor fitofarmaceutice prevazute de lege.

In unitatile fitofarmaceutice pot fi comercializate si produse auxiliare utilizate in

agricultura cu respectarea legislatiei specifice privind comercializarea acestora.

Schimbarea sediului sau incetarea activitatii unitatii fitofarmaceutice se va face

obligatoriu cu anuntarea unitatii fitosanitare care a eliberat certificatul de inregistrare, cu 15

zile inainte de data de la care urmeaza schimbarea sediului sau incetarea activitatii.

Este interzisa comercializarea în unităţile fitofarmaceutice a produselor de protectie a

plantelor care nu sunt omologate pentru a fi utilizate in Romania.

Pentru inregistrarea privind activitatea de comerţ cu amanuntul cu produse de protectie

a plantelor, solicitantii vor depune la unitatea fitosanitara in a carei raza teritoriala isi

desfasoara activitatea comerciala urmatoarele documente:

I.Operatorii economici, persoane juridice:

a) cerere-tip privind obtinerea certificatului de inregistrare pentru comercializarea

produselor de protectie a plantelor;

274

Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 328 din 25 aprilie 2008. 275

Cu privire la organizarea şi funcţionarea unităţilor fitofarmaceutice Odonanţa Guvernului nr. 41/2007, privind

comercializarea produselor de protecţie a plantelor, precum şi pentru modificarea şi abrogarea unor acte

normative din domeniul fitosanitar, publicată în M. Of. nr. 592/28.08.2007.

184

b) copii de pe certificatul constatator, certificatul de inregistrare sau certificatul de

inscriere de mentiuni, eliberate conform Legii nr. 359/2004 privind simplificarea

formalitatilor la inregistrarea in registrul comertului a persoanelor fizice, asociatiilor familiale

si persoanelor juridice, inregistrarea fiscala a acestora, precum si la autorizarea functionarii

persoanelor juridice, cu modificarile si completarile ulterioare276

;

c) copie de pe certificatul de atestare profesionala pentru activitati de comercializare a

produselor de protectie a plantelor pentru personalul incadrat.

II. Persoanele fizice sau asociatiile familiale:



b) copie de pe autorizatia eliberata de autoritatile competente potrivit prevederilor

Legii nr. 300/2004, cu modificarile si completarile ulterioare;

c) copii de pe certificatul constatator, certificatul de inregistrare sau certificatul de

inscriere de mentiuni, eliberate conform Legii nr. 359/2004, cu modificarile si completarile

ulterioare;

d) copie de pe certificatul de atestare profesionala pentru activitati de comercializare a

produselor de protectie a plantelor.

Pentru înregistrarea privind activitatea de comert cu ridicata a produselor de protectie

a plantelor, operatorii economici, persoane juridice, vor depune la unitatea fitosanitara în a

cărei raza teritorială îşi desfăşoară activitatea comerciala urmatoarele documente:



b) copii de pe certificatul constatator, certificatul de inregistrare sau certificatul de

inscriere de mentiuni, eliberate conform Legii nr. 359/2004, cu modificarile si completarile

ulterioare;

c) copie de pe autorizatia de mediu eliberata de autoritatile competente conform

Hotararii Guvernului nr. 573/2002 pentru aprobarea procedurilor de autorizare a functionarii

comerciantilor, cu modificarile ulterioare;

d) copie de pe certificatul de atestare profesionala pentru activitati de comercializare a

produselor de protectie a plantelor pentru personalul incadrat.

Pentru comercializarea produselor de protectie a plantelor pot fi inregistrate persoanele

fizice sau juridice din alte state membre ale Uniunii Europene care sunt atestate de catre

autoritatile competente din statele respective. În materie este aplicabilă Directiva Consiliului

nr. 74/556/CEE de stabilire a normelor de aplicare privind masurile tranzitorii din domeniul

activitatilor de comert si de distributie a produselor toxice si activitatilor de utilizare

profesionala a acestor produse, inclusiv activitatile de intermediari, publicata in Jurnalul

Oficial seria L nr. 307/1974 si Directiva Consiliului nr. 74/557/CEE privind realizarea

libertatii de stabilire si a libertatii de a presta servicii pentru activitatile independente si

activitatile intermediarilor din comertul si distributia produselor toxice, publicata in Jurnalul

Oficial seria L nr. 307/1974, cu modificarile ulterioare.

Persoanelor fizice sau juridice care sunt inregistrate în România, in conformitate cu

prevederile prezentei ordonante, si care solicita autoritatilor competente din alte state membre

276

Publicată în M.Of. nr. 839/13 sep. 2004.

185

ale Uniunii Europene autorizarea pentru desfasurarea de activitati de comercializare a

produselor de protectie a plantelor le sunt eliberate atestate de catre autoritatile competente

din Romania in conditiile prevazute de directivele Consiliului 74/556/CEE si 74/557/CEE.

C. Pocedura de omologare277

a produselor de protecţie a plantelor

Pentru combaterea bolilor, daunatorilor si buruienilor in agricultura si

silvicultura, pe teritoriul Romaniei se fabrica, se comercializeaza si se utilizeaza numai

produsele de protecţie a plantelor omologate de Comisia Interministeriala de Omologare

a Produselor de Protecţie a Plantelor.

Omologarea produselor de protecţie a plantelor se solicita de agentii economici romani

si de firmele straine interesate in fabricarea si/sau lansarea pe piata interna a unor astfel de

produse comerciale.

Produsele omologate pentru utilizare in Romania sint cuprinse in Codexul produselor

de protecţie a plantelor, care se elaboreaza, se actualizeaza periodic si se publica in Monitorul

Oficial al Romaniei, prin grija Comisiei interministeriale de omologare. Pentru fiecare produs

omologat, Comisia interministeriala de omologare elibereaza un certificat de omologare, care

se semneaza de presedintele comisiei.

Certificatul de omologare cuprinde: denumirea comerciala a produsului, fabricantul,

substanta activa, continutul in substanta activa si principalele caracteristici ale acesteia,

spectrul de actiune, domeniile de utilizare, dozele de utilizare, grupa de toxicitate, precum si

orice alte dispozitii care sa determine o conduita responsabila din partea fabricantilor, a

comerciantilor si a utilizatorilor.

Perioada pentru care se emite certificatul de omologare este de maximum 5 ani, dupa

care titularul este obligat sa solicite prelungirea valabilitatii acestuia. Nesolicitarea prelungirii

valabilitatii, in termen de 3 luni de la expirarea acesteia, atrage anularea de drept a

certificatului de omologare si scoaterea produselor din Codexul produselor de protecţie a

plantelor, omologate pentru utilizare in Romania.

Certificatul de omologare se supune actualizarii ori de cite ori intervin modificari

importante cu privire la caracteristicile fizice, chimice si biologice ale produsului omologat,

precum si cu privire la domeniul de utilizare , la modul si la mijloacele de aplicare.

Modificarile considerate importante se stabilesc de Comisia interministeriala de omologare si

se inscriu in certificatele de omologare. Cererile de actualizare se fac de catre titularii

certificatelor de omologare, iar Comisia interministeriala de omologare elibereaza un nou

certificat.

Comisia interministeriala de omologare poate actualiza certificatele de omologare

atunci când hotaraste instituirea unor restrictii sau interdictii cu privire la domeniile de

utilizare, la modul si la mijloacele de aplicare a produsului omologat.

277

Prin omologare se înţelege procedura prin care autoritatile nationale competente aproba utilizarea pe teritoriul

tarii a produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, daunatorilor si buruienilor, in agricultura si in

silvicultura, dupa examinarea datelor stiintifice prezentate de fabricanti si de autoritatile stiintifice proprii,

competente, care atesta ca produsul este eficient pentru utilizarile prevazute si nu prezinta sau prezinta riscuri

acceptate pentru sanatatea umana si animala sau pentru mediul inconjurator.

186

Hotarirea de actualizare, impreuna cu certificatul de omologare actualizat se transmit

titularului acestuia, in termen de 30 de zile de la data hotaririi de actualizare. Aceasta

operatiune nu obliga titularul certificatului de omologare la plata tarifelor de omologare.

Certificatul de omologare dă dreptul detinatorului sa fabrice si sa comercializeze pe

teritoriul Romaniei produsul omologat, cu respectarea dispozitiilor legale naţional.

In situatia in care se constata ca produsele omologate nu mai corespund din punct de

vedere al protecţiei plantelor, toxicologic sau ecologic, Comisia interministeriala de

omologare anuleaza certificatul de omologare si transmite hotarirea luata, titularului acestuia,

in termen de 30 de zile de la adoptarea ei.

Hotarârea de anulare a certificatului de omologare va fi insotita de masuri obligatorii,

cu termene privind oprirea fabricatiei, a importului, precum si destinatia cantitatilor fabricate

sau importate anterior anularii certificatului de omologare, in limita termenului de valabilitate

a produsului.

Fabricarea, ambalarea şi reambalarea produselor de protecţie a plantelor în scopul

prezentarii şi comercializării, precum şi importul şi distribuirea acestora la utilizatori sunt

permise numai agentilor economici persoane juridice, din sectorul public sau privat,

constituiţi şi autorizaţi în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.

Fabricarea in Romania a unor produse de protecţie a plantelor care nu sunt omologate

pentru utilizare pe teritoriul României, fiind produse în vederea exportului, se poate face

numai în baza unei autorizaţii speciale eliberate de Ministerul Sanatatii si Ministerul Mediului

si Padurilor.

Importul produselor de protecţie a plantelor se face numai sub regim de licente si este

permis persoanelor juridice din sectorul public sau privat, constituite si autorizate in

conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare. Importurile de produse de protecţie a plantelor

se fac cu respectarea şi în condiţiile prevazute de Hotarirea Guvernului nr. 340/1992 privind

regimul de import al deseurilor şi reziduurilor de orice natură, precum si a altor marfuri

periculoase pentru sanatatea populatiei si pentru mediul înconjurător, modificata si completata

prin Hotărârea Guvernului nr. 437/1992.

Introducerea pe teritoriul ţării a unor mostre de produse de protecţie a plantelor, pentru

nevoi de cercetare-testare-experimentare, în vederea omologarii, se poate face în baza avizului

semnat de preşedintele Comisiei interministeriale de omologare. Avizele se înregistrează la

secretariatul comisiei, cu precizarea cantitatii şi a beneficiarilor. Mostrele de produse de

protecţie a plantelor sint scutite de taxe vamale.

Publicitatea de orice fel, prin orice mijloace, pentru utilizarea produselor de protecţie a

plantelor care nu sunt omologate pentru utilizare pe teritoriul României este interzisă.

In scopul reducerii riscului de impact asupra sanatatii oamenilor, animalelor si

mediului inconjurator, utilizatorilor substanţelor de protecţie a plantelor le suntinterzise mai

multe practici278

.

278

a) Aplicarea cu mijloace avio a produselor de protecţie a plantelor clasificate ca foarte toxice (T+) şi toxice

(T) in agricultura si silvicultura; b) Aplicarea tratamentelor la plante melifere, cat si la cele care isi realizeaza

polenizarea cu ajutorul albinelor, cu produse toxice pentru albine, in perioada infloritului. Unele tratamente se

pot face numai in cazuri deosebite, cu aprobarea si sub controlul unităţii judeţene fitosanitare si al agentiei

judetene pentru protectia mediului; c) Tratamentele cu produse a caror remanenta depaseste timpul de pauza

stabilit pentru punerea in consum a produselor recoltate; d) Vanzarea si punerea in consum a produselor agricole

recoltate fara respectarea timpului de pauza stabilit de autoritatile competente sau cu reziduuri de produse de

187

Responsabilitatile organizarii asistentei de protecţie a plantelor pentru toti producatorii

agricoli pe teritoriul tarii, in conformitate cu dispozitiile legale, revine Ministerului

Agriculturii si Dezvoltării Rurale prin unităţile fitosanitare. Pentru domeniul silvic,

responsabilitatea revine Regiei Autonome a Padurilor "Romsilva" prin filialele silvice ale

acesteia.

In fiecare judet, unitatea fitosanitara exercita atributiile de autoritate teritoriala

fitosanitara care controleaza respectarea dispozitiilor legale referitoare la desfasurarea

actiunilor fitosanitare si gestionarea produselor de protecţie a plantelor pe intreg teritoriul

judetului, in agricultura si silvicultura, precum si in alte sectoare ce utilizeaza produse de

protecţie a plantelor, indiferent de forma de proprietate si de organizare a activitatii.

Autoritatile silvice, cele pentru sanatate si pentru mediu controleaza dispozitiile legale în

materie.

Laboratorul Central pentru Carantina Fitosanitara, institutie bugetara in subordinea

Ministerului Agriculturii si Dezvoltării Rurale, organizeaza si indruma metodologic reteaua

de prognoza-avertizare si carantina fitosanitara, exercita controlul calitatii produselor de

protecţie a plantelor, din productia interna si din import, organizeaza si conduce controlul

fitosanitar vamal. Laboratorul Central pentru Carantina Fitosanitara autorizeaza si indruma

metodologic laboratoarele pentru controlul calitatii produselor de protecţie a plantelor din

cadrul unităţilor fitosanitare.

Pe masura dotarii tehnico-materiale, Laboratorul Central pentru Carantina Fitosanitara

va efectua controlul reziduurilor din produsele de origine vegetală, va autoriza si va indruma

metodologic laboratoarele pentru controlul reziduurilor de produse de protecţie a plantelor din

cadrul unităţilor judetene fitosanitare.

Agentii economici care desfasoara activitati cu produse de protecţie a plantelor -

fabricanti, importatori, comercianti, distribuitori, utilizatori - sint obligati sa furnizeze

informatiile solicitate de unităţile judetene fitosanitare, la termenele si in conditiile stabilite,

cu respectarea limitelor privind secretul profesional si comercial, referitoare la aceste

activitati.

3. Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor chimice periculoase

Legea nr. 349/2007 compatibilizează regimul juridic naţional al substanţelor şi

preparatelor chimice periculoase cu reglementările europene, respectiv cu Regulamentul

nr. 1907/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 18.12.2006 privind

înregistrarea, evaluarea, autorizarea şi restricţionarea substanţelor chimice (REACH),

de înfiinţare a Agenţiei Europene de Substanţe Chimice şi de modificare a Directivei nr.

1999/45/CE, abrogând actele normative anterioare în materie. În România,

competenţele în materie au trecut la A.N.P.M., care a primit sarcina de implementare a

protecţie a plantelor peste limitele maxime admise; e) Efectuarea de tratamente cu produse de protecţie a

plantelor interzise in zonele de protectie a apelor, de protectie sanitara si ecologica, precum si in alte zone

protejate, stabilite de autoritatile competente; f) Utilizarea oricarui produs de protecţie a plantelor in alte scopuri

decit cele pentru care a fost omologat; g) Efectuarea de tratamente cu produse ale caror reziduuri se acumuleaza

peste limitele maxime admise in soluri, in ape, in furaje si in produsele agroalimentare.

188

regulamentului nou, şi în competenţa Gărzii Naţionale de Mediu, dar numai pentru

îndeplinirea funcţiei de control a respectării regulamentului şi pentru constatare şi

sancţionarea încălcării regulamentului.

Ca urmare a compatibilizării regimului substanţelor şi preparatelor chimice

periculoase legea noastră naţională279

are în vedere următoarele aspecte:

a) evaluarea si controlul riscului pe care substantele si preparatele chimice periculoase

il reprezinta pentru sanatatea populatiei si pentru mediu;

b) restrictii privind introducerea pe piata si utilizarea anumitor substante si preparate

chimice periculoase;

c) controlul importului si exportului anumitor substante si preparate chimice

periculoase;

d) substantele care epuizeaza stratul de ozon;

e) introducerea pe piata a biocidelor;

f) aplicarea principiilor bunei practici de laborator (B.P.L.).

Producerea, prelucrarea, utilizarea şi/sau comercializarea substanţelor şi preparatelor

chimice considerate periculoase au un regim juridic special, la baza căruia stau următoarele

principii: principiul asigurării unui nivel de protecţie adecvat pentru om şi mediu; principiul

liberei circulaţii a bunurilor; principiul progresului tehnic.

Sunt considerate substanţe şi preparate periculoase cele explozive, oxidante, extrem

de inflamabile şi foarte inflamabile, substanţele şi preparatele toxice şi foarte toxice,

substanţele şi preparatele nocive, corosive, iritante, sensibilizante, cancerigene, substanţele şi

preparatele toxice pentru reproducere, precum şi cele periculoase pentru mediu.

La baza clasificării substanţelor într-una din categoriile menţionate mai sus, stau

proprietăţile lor. În ce priveşte preparatele chimice, clasificarea are la bază gradul de pericol

şi natura specifică a riscurilor pe care le implică.

Substanţele şi preparatele chimice periculoase pot fi comercializate numai dacă sunt

strict respectate cerinţele prevăzute de lege cu privire la ambalarea şi etichetarea lor.

Pentru a permite utilizatorilor profesionali şi celor industriali să ia toate măsurile

necesare pentru a asigura sănătatea şi protecţia mediului, precum şi pentru asigurarea

securităţii la locul de muncă, la prima livrare a substanţelor şi preparatelor chimice

periculoase sau chiar înainte de această livrare, orice producător, importator sau distribuitor

este obligat să trimită destinatarului fişa tehnică de securitate, care va conţine toate

informaţiile reale disponibile, necesare asigurării protecţiei oamenilor şi a mediului.

Producătorii şi importatorii sunt obligaţi: să efectueze testări ale proprietăţilor

substanţelor şi preparatelor chimice, în vederea încadrării în clasele de pericol stabilite prin

lege; să clasifice, să eticheteze şi să ambaleze substanţele şi preparatele chimice periculoase,

conform prevederilor legale în vigoare; să furnizeze, după caz, A.N.P.M. sau Gărzii Naţionale

de Mediu, competente, în condiţiile art. 17 din Legea nr. 360/2003, toate informaţiile despre

proprietăţile substanţelor care pot pune în pericol sănătatea sau mediul.

Principalele activităţi desfăşurate în cadrul Direcţiei Deşeuri şi Substanţe Chimice

Periculoase280

ale A.N.P.M., sunt:

279

Legii nr. 360/2003, privind regimul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase.

189

- Coordonarea şi monitorizarea implementării legislaţiei din domeniul deşeurilor şi

chimicalelor la nivel naţional;

- Asigurarea unui sistem funcţional de colectare, prelucrare şi management al

informaţiilor şi datelor statistice privind implementarea legislaţiei naţionale şi europene din

domeniul deşeurilor şi chimicalelor;

- Asigurarea accesului publicului la informaţiile privind gestionarea deşeurilor şi

chimicalelor în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare;

- Fundamentarea tehnică a politicilor, strategiilor şi planurilor de acţiune în domeniul

gestionării deşeurilor şi chimicalelor, prin asigurarea documentaţiei specifice;

- Elaborarea rapoartelor de sinteză privind starea mediului pentru domeniul gestionării

deşeurilor şi chimicalelor;

- Colaborarea cu instituţii europene sau din statele membre sau asociate la UE şi alte

organisme de specialitate din domeniu, din ţară şi străinătate, în baza mandatului Preşedintelui

Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, cu avizul autorităţii publice centrale pentru

protecţia mediului;

- Colaborarea cu Institutul Naţional de Statistică pentru dezvoltarea proiectelor de

statistică în domeniul gestionării deşeurilor şi chimicalelor.

În evaluarea şi controlul riscului pe care substaţele şi preparatele chimice periculoase

îl reprezintă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu, precum şi pentru stabilirea condiţiilor

de restricţionare, a activităţilor de producţie, import, export şi prevenirea emisiilor în

atmosferă a substanţelor care epuizează stratul de ozon, au responsabillităţi următoarele

ministere şi instituţii:

a) autoritatea centrală pentru agricultură şi dezvoltare rurală;

b) autoritatea centrală pentru mediu şi păduri;

c) autoritatea centrală pentru sănătate;

d) autoritatea centrală pentru muncă, familie şi protecţie socială;

e) autoritatea centrală pentru economie, comerţ şi mediul de afaceri prin Direcţia

Deşeuri şi Substanţe Chimice Periculoase (A.N.P.M.) şi Garda Naţională de Mediu.

În scopul protecţiei mediului şi a sănătăţii populaţiei, unele substanţe şi preparate

chimice periculoase care sunt interzise la producere şi utilizare sau a căror utilizare este sever

restricţionată de către unele ţări sunt supuse unui control special atunci când sunt importate

sau exportate de România.

Controlul importului şi exportului anumitor substanţe şi preparate chimice periculoase

se face în conformitate cu prevederile Convenţiei privind procedura de consimţământ

prealabil în cunoştinţă de cauză, aplicabilă anumitor produşi chimici periculoşi şi pesticide

care fac obiectul comerţului internaţional, adoptată la Rotterdam la 10 septembrie 1998, la

care România a aderat prin Legea nr. 91/2003, precum şi cu prevederile comunitare din acest

domeniu.

Procedura de consimţământ prealabil în cunoştinţă de cauză pentru controlul

importului şi exportului anumitor substanţe şi preparate chimice periculoase, denumită în

continuare procedura PIC, se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

280

Ca urmare a reorganizarii instituţionale, Agenţia Naţională pentru Substanţe şi Preparate Chimice Periculoase

a fost desfiinţată, atribuţiile sale fiind preluate de nou înfiinţata Direcţie Deşeuri şi Substanţe Chimice

Periculoase, din cadrul A.N.P.M., şi de către Garda Naţională de Mediu.

190

Procedura PIC se realizează în cadrul unei cooperări interministeriale în care rolul

principal revine Ministerului Mediului şi Pădurilor, ca autoritate naţională centrală

competentă pentru aplicarea procedurii PIC în vederea controlului importului şi exportului

anumitor substanţe şi preprate chimice periculoase.

Acestui minister îi revin următoarele atribuţiuni:

a) iniţiază, împreună cu celelalte autorităţi competente, acte normative specifice

referitoare la restricţionarea introducerii pe piaţă a anumitor substanţe şi preparate chimice

periculoase; evaluează controlul riscului pentru om şi mediu, reprezentat de substanţele

chimice existente, controlul importului şi exportului anumitor substanţe şi preparate chimice

periculoase; evaluează introducerea pe piaţă a biocidelor, cu excepţia produselor utilizate în

profilaxia sanitar-umană şi la activităţile referitoare la substanţele care epuizează stratul de

ozon;

b) depozitează, deţine şi difuzează informaţiile specifice referitoare la substanţele care

epuizează stratul de ozon; controlează şi supraveghează modul de aplicare pe teritoriul

României a prevederilor Convenţiei privind protecţia stratului de ozon, adoptată la Viena la

22 martie 1985, ale Protocolului privind substanţele care epuizează stratul de ozon, adoptat la

Montreal la 16 septembrie 1987, şi ale Amendamentului la Protocolul de la Montreal, adoptat

la Londra la 27-29 iunie 1990, la care România a aderat prin Legea nr. 84/1993, cu

modificările ulterioare, precum şi aplicarea legislaţiei interne specifice acestui domeniu;

c) inspectează, prin personalul împuternicit din subordinea sa, modul în care sunt

aplicate şi respectate prevederile legale referitoare la substanţele şi preparatele chimice

periculoase, în vederea prevenirii şi combaterii poluării mediului;

d) constată şi sancţionează nerespectarea prevederilor referitoare la regimul

substanţelor şi preparatelor chimice periculoase;

e) organizează, separat sau împreună cu alte autorităţi competente, pregătirea

personalului din subordine sau din alte ministere şi instituţii, implicat în aplicarea prevederilor

legale privind substanţele şi preparatele chimice periculoase.

În cadrul cooperării interministeriale celorlalte ministere le revin următoarele atribuţii:

a) Ministerul Sănătăţii are următoarele atribuţii:

- este autoritatea naţională competentă în colectarea datelor, stabilirea priorităţilor şi

estimarea riscului substanţelor şi preparatelor chimice periculoase în relaţie cu sănătatea

omului;

- stabileşte strategiile prin care se îndeplinesc măsurile de limitare a riscurilor pentru

populaţia expusă la substanţe şi preparate chimice periculoase care afectează ireversibil

sănătatea omului;

- monitorizează starea de sănătate a populaţiei expuse la substanţe şi preparate chimice

periculoase din mediul înconjurător sau profesional;

- realizează baza de date privind proprietăţile toxicologice ale substanţelor şi

preparatelor chimice periculoase;

- identifică şi evaluează substanţele şi preparatele chimice periculoase care afectează

sănătatea umană;

- asigură secretariatul Comitetului interministerial ştiinţific consultativ pentru

evaluarea toxicităţii şi ecotoxicităţii substanţelor chimice periculoase;

191

- participă la stabilirea principiilor de evaluare a riscului pe care îl reprezintă

substanţele şi preparatele chimice periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu;

- participă la elaborarea şi promovarea actelor normative referitoare la evaluarea

efectelor pe care substanţele şi preparatele chimice periculoase le au asupra sănătăţii

populaţiei şi mediului;

- exercită controlul respectării regimului substanţelor şi preparatelor chimice

periculoase, în scopul prevenirii afectării sănătăţii populaţiei;

- participă la stabilirea concentraţiilor maxime admise de substanţe chimice

periculoase în sol, apă, aer şi produse alimentare;

- coordonează, împreună cu Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului,

formarea specialiştilor care realizează evaluarea de risc pentru sănătate în relaţie cu

substanţele şi preparatele chimice periculoase;

- inspectează respectarea principiilor bunei practici de laborator (B.P.L.) în cazul

testării aditivilor alimentari, a celor pentru hrana animalelor şi a pesticidelor, a produselor

biologice, contaminanţilor şi a biocidelor;

- iniţiază, împreună cu celelalte autorităţi competente, norme specifice pentru

reglementarea introducerii pe piaţă a biocidelor din categoria celor utilizate în profilaxia

sanitar-umană, dezinfectante şi sanitizante, microbiocide şi prezervative.

b) Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale are următoarele atribuţii:

- iniţiază şi promovează, împreună cu celelalte autorităţi competente, acte normative

specifice referitoare la protecţia sănătăţii şi securitatea angajaţilor care desfăşoară activităţi

sau se află în locurile de muncă în care sunt prezente substanţe ori preparate chimice

periculoase, precum şi la evaluarea şi controlul riscului pe care îl reprezintă pentru om şi

mediu substanţele şi preparatele chimice periculoase;

- stabileşte, împreună cu celelalte autorităţi competente, reglementări în domeniul

securităţii şi sănătăţii în muncă, politicile de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor

profesionale datorate substanţelor şi preparatelor chimice periculoase;

- controlează, prin Inspecţia Muncii, modul în care angajatorii aplică şi respectă

măsurile de prevenire necesare în cazul prezenţei în mediul de muncă a substanţelor şi

preparatelor chimice periculoase.

Producătorii şi importatorii au, în principal, următoarele atribuţii şi răspunderi:

a) se documentează şi/sau efectuează testări privind proprietăţile substanţelor şi

preparatelor chimice periculoase existente, în vederea evaluării riscului pe care aceste

substanţe îl reprezintă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu;

b) clasifică, etichetează şi ambalează substanţele şi preparatele chimice periculoase

existente, în conformitate cu prevederile actelor normative specifice care reglementează

aceste activităţi;

c) furnizează autorităţilor centrale, menţionate mai sus, toate informaţiile despre

proprietăţile substanţelor şi preparatelor chimice periculoase care pot pune în pericol sănătatea

populaţiei şi mediul.

Producătorii şi importatorii care introduc pe piaţă substanţe şi preparate chimice

periculoase, restricţionate la producere şi utilizare în conformitate cu prevederile actelor

normative specifice, au următoarele obligaţii:

192

a) să nu producă sau să nu importe, în vederea introducerii pe piaţă şi a utilizării,

substanţele şi preparatele chimice periculoase interzise pe baza actelor normative specifice;

b) să nu producă substanţe şi preparate chimice periculoase, ale căror introducere pe

piaţă şi utilizare sunt restricţionate, decât pentru acele utilizări pentru care sunt prevăzute

condiţiile de restricţionare în actele normative specifice.

Introducerea pe piaţă a substanţelor şi preparatelor chimice periculoase care

îndeplinesc prevederile legale privind clasificarea, ambalarea, etichetarea şi procedura de

notificare nu poate fi interzisă, restricţionată sau împiedicată.

Utilizatorii au obligaţia să folosească substanţele şi preparatele chimice periculoase

restricţionate la utilizare numai cu respectarea condiţiilor de restricţionare stabilite de actele

normative specifice.

Importatorii şi exportatorii de substanţe şi preparate chimice periculoase al căror

import/export este controlat prin procedura PIC sunt obligaţi să efectueze importul/exportul

numai pe bază de notificare, conform acestei proceduri.

Producătorii, distribuitorii, utilizatorii, importatorii şi exportatorii au obligaţia să

permită personalului împuternicit conform prezentei legi să efectueze inspecţii asupra

modului în care aplică şi respectă reglementările privind regimul substanţelor şi preparatelor

chimice periculoase.

Producătorii, distribuitorii, utilizatorii, importatorii şi exportatorii au obligaţia de a

furniza inspectoratului teritorial de muncă pe raza căruia îşi desfăşoară activitatea, înainte de

începerea acesteia, lista cu substanţele şi preparatele chimice periculoase pe care le vor deţine

şi care pot pune în pericol sănătatea angajaţilor în mediul de muncă.

Activitatea de inspecţie pentru respectarea prevederilor legale privind regimul

substanţelor şi preparatelor chimice periculoase se face de către personalul împuternicit din

cadrul autorităţilor centrale, menţionate mai sus,, inclusiv de personalul împuternicit din

cadrul structurilor teritoriale ale acestora.

4. Regimul juridic al produşilor chimici periculoşi şi pesticidelor

Domeniul este limitat la produşii chimici periculoşi şi pesticidele care fac obiectul

comerţului internaţional.

Cadrul normativ privind regimul juridic al produşilor chimici periculoşi şi

pesticidelor, având ca finalitate protejarea sănătăţii populaţiei şi a mediului împotriva

acţiunii negative a produşilor chimici periculoşi şi pesticidelor se fundamentează pe

Convenţia privind procedura de consimţământ prealabil în cunoştinţă de cauză,

aplicabilă anumitor produşi chimici periculoşi şi pesticide care fac obiectul comerţului

internaţional, adoptată la Rotterdam la 10 septembrie 1998, publicată în Monitorul

Oficial cu numărul 199 din data de 27 martie 2003, la care România a aderat prin Legea

nr. 91 din 18 martie 2003.

Convenţia se inspiră din prevederile Declaraţiei de la Rio privind mediul şi

dezvoltarea şi ale cap. 19 din Agenda 21, intitulat „Gestionarea ecologică raţională a

produşilor chimici toxici, care include prevenirea traficului internaţional ilegal al produşilor

toxici şi periculoşi” şi se integrează în acţiunile Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu

(UNEP) şi de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO).

193

Sunt excluse din domeniul de aplicare a Convenţiei:

a) stupefiantele şi substanţele psihotrope;

b) materialele radioactive;

c) deşeurile;

d) armele chimice;

e) produsele farmaceutice, inclusiv medicamentele de uz uman şi uz veterinar;

f) produşii chimici utilizaţi ca aditivi alimentari;

g) produsele alimentare;

h) produşii chimici importaţi în cantităţi care nu riscă să pună în pericol sănătatea

populaţiei sau mediul, cu condiţia ca ei să fie importaţi: în scopul unor lucrări de cercetare sau

de analiză, ori de către o persoană particulară pentru o utilizare personală, într-o cantitate

rezonabilă.

O parte distinctă a Convenţiei se referă la procedura de consimţământ prealabil în

cunoştinţă de cauză (PIC), în cazul produşilor chimici periculoşi şi pesticidelor.

În ceea ce priveşte pesticidele Convenţia se inspiră din Codul de conduită

internaţională al FAO pentru distribuirea şi utilizarea acestor substanţe şi Instrucţiunile

modificate de la Londra privind schimbul de informaţii referitoare la produşii chimici care fac

obiectul comerţului internaţional.

Pentru înţelegerea raţiunii şi finalităţii convenţiei în art. 2 sunt prevăzute noermele-

definiţii cu care se operează în conţinutul convenţiei, după cum urmează:

a) produs chimic este o substanţă prezentă fie izolat, fie într-un amestec sau într-un

preparat, fie fabricată sau extrasă din natură şi care nu include nici un organism viu. Această

definiţie acoperă categoriile următoare: pesticide (incluzânduse şi preparatele pesticide extrem

de periculoase) şi produşi industriali.

b) produs chimic interzis este un produs chimic pentru care toate utilizările care intră

în una sau mai multe categorii au fost interzise printr-o măsură de reglementare finală, în

vederea protejării sănătăţii populaţiei sau a mediului. Intră în cadrul acestei definiţii produsele

chimice a căror omologare a fost refuzată încă de la prima solicitare sau pe care industria le-a

retras de pe piaţa internă sau cărora li s-a respins cererea de omologare naţională, dacă s-a

stabilit în mod clar că o astfel de măsură a fost luată în vederea protejării sănătăţii populaţiei

sau a mediului.

c) produs chimic strict reglementat este produsul chimic pentru care în mod practic

toate utilizările care se încadrează în una sau mai multe categorii au fost interzise printr-o

măsură de reglementare finală, în vederea protejării sănătăţii populaţiei sau a mediului, cu

excepţia anumitor utilizări precise care rămân autorizate. Intră în cadrul acestei definiţii

produşii chimici a căror omologare a fost refuzată pentru toate utilizările sau pe care industria

i-a retras de pe piaţa internă ori cărora li s-a respins cererea de omologare naţională, dacă s-a

stabilit în mod clar că o astfel de măsură a fost luată în vederea protejării populaţiei şi a

mediului.

d) preparat pesticid extrem de periculos este produsul chimic preparat pentru a fi

folosit ca pesticid şi care are în condiţiile utilizării efecte grave asupra sănătăţii populaţiei sau

mediului, observabile după o scurtă perioadă, după una sau mai multe expuneri.

194

e) măsură de reglementare finală este o acţiune întreprinsă de către o parte, care nu

necesită ulterior o altă acţiune de reglementare întreprinsă de către acea parte şi care are drept

scop interzicerea sau reglementarea în mod strict a produsului chimic.

f) export şi import reprezintă mişcările unui produs chimic de pe teritoriul unei părţi pe

teritoriul altei părţi, excluzându-se operaţiile simple de tranzit.

g) parte este un stat sau o organizaţie regională de integrare economică, care a

consimţit să se oblige prin prezenta convenţie şi pentru care convenţia este în vigoare.

h) organizaţia regională de integrare economică este orice organizaţie constituită din

state suverane dintr-o regiune dată, căreia statele membre i-au transferat competenţe

referitoare la problemele gestionate de prezenta convenţie şi care a fost pe deplin autorizată,

conform procedurilor sale interne, să semneze, să ratifice, să accepte, să aprobe această

convenţie sau să adere la ea.

i) comitet de studiu al produşilor chimici este un organism subsidiar.

In scopul asigurarii protectiei mediului si a sanatatii populatiei, anumite substante si

preparate chimice periculoase se restrictioneaza la introducerea pe piata si la utilizare.

Aceste substante si preparate chimice periculoase se stabilesc prin hotarare a

Guvernului.

Producatorii, importatorii, distribuitorii si utilizatorii sunt obligati sa respecte toate

restrictiile privind introducerea pe piata si utilizarea substantelor si a preparatelor chimice

periculoase prevazute in actele normative specifice acestui domeniu.

În scopul evitării riscurilor, în mod preventiv, se efectuează teste experimentale cu

funcţie de evaluare a riscului pe care substantele si preparatele chimice periculoase il

reprezinta pentru sanatatea populatiei si pentru mediu, cu respectarea principiilor bunei

practici de laborator (B.P.L.).

A. Procedura înscrierii în evidenţa internaţională a produşilor chimici periculoşi

şi a pesticidelor

Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) şi Orgasnizaţia Naţiunilor Unite

pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), având în vedere „Agenda 21” cu privire la

„Gestionarea ecologică raţioală a produşilor chimici toxici care include prevenirea traficului

internaţional ilegal al produşilor toxici şi periculoşi, având în vedere Instrucţiunile de la

Londra privind schimbul de informaţii referitor la schimbul de informaţii privind produşii

chimici care fac obiectul comerţului internaţional şi pentru distribuirea şi utilizarea

pesticidelor au iniţiat Convenţia de la Rotterdam adoptată la 10 septembrie 1998 privind

procedura de comsimţământ prealabil în cunoştinţă de cauză aplicabilă anumitor produşi

chimici periculoşi şi pesticide care fac obiectul comerţului internaţional.

Convenţia este structurată pe următoarele părţi:

- documentaţia care trebuie furnizată de partea care prezintă propunerea prin

notificare;

- informaţii pe care trebuie să le colecteze Secretariatul;

- criteriile de înscriere a preparatelor de pesticide extrem de periculoase.

Convenţia are drept scop să încurajeze împărţirea responsabilităţilor şi cooperarea

dintre părţi în domeniul comerţului internaţional cu anumiţi produşi chimici periculoşi, pentru

195

a proteja sănătatea populaţiei şi mediul de eventuale daune şi pentru a contribui la utilizarea

raţională, din punctul de vedere ecologic, a acestor produşi, facilitând schimbul de informaţii

referitoare la caracteristicile lor, instituind un procedeu naţional de luare a deciziilor, aplicabil

importului şi exportului acestora, şi asigurând comunicarea acestor decizii părţilor.

Convenţia oferă cadrul legal internaţional pentru a obţine includerea în listele

referitoare la produşii chimici periculoşi şi a pesticidelor a acelor substanţe chimice pe care le

consideră ca având un impact potenţial negativ asupra stării de sănătate a oamenilor,

animalelor şi plantelor. Astfel, potrivit Convenţiei fiecare parte care a adoptat o măsură de

reglementare finală trebuie să notifice în scris aceasta Secretariatului. Această notificare

trebuie făcută cât mai repede posibil, nu mai târziu de 90 de zile de la data la care măsura de

reglementare finală intră în vigoare, şi conţine informaţiile cerute, dacă ele sunt disponibile.

Fiecare parte trebuie să notifice în scris Secretariatului, la data intrării în vigoare a

prezentei convenţii pentru respectiva parte, măsurile de reglementare finale, care sunt deja în

vigoare la acea dată, cu excepţia acelor părţi care au transmis notificarea măsurilor de

reglementare finale în conformitate cu Instrucţiunile modificate de la Londra sau cu cele ale

Codului internaţional de conduită, considerându-se că nu mai este nevoie să se retransmită

acele notificări.

Secretariatul trebuie să verifice, cât mai repede posibil, dar nu mai târziu de 6 luni

după primirea unei notificări, dacă această notificare conţine informaţiile cerute de Convenţie

în Anexa nr. I. După epuizarea procedurilor prealabile de comunicare şi schimb de informaţii

Comitetul de studiu al produşilor chimici examinează informaţiile conţinute in notificări şi

dacă se constată conformitatea produsului chimic cu criteriile stabilite de Convenţie Anexa nr.

2) propune înscrierea produsului notificat pe lista produşilor chimici periculoşi.

Dispoziţiile Convenţiei sunt deosebit de riguroase şi protejează sănătatea populaţiei, a

consumatorilor şi alucrătorilor care vin in contact cu produşii chimici periculoşi şi care pot

avea un impact negativ asupra mediului.

Majoritatea normelor cuprinse in Convenţie sunt de natură procedurală, aceste norme

fiind dublate de norme cu caracter tehnic, aplicabile procedurilor de analiză de laborator în

scopul verificării criteriilor de calificare a produsului notificat ca fiind periculos.

Convenţia este instituţionalizată, structura executivă fiind Secretariatul Convenţiei.

Dacă notificarea conţine informaţiile cerute, Secretariatul transmite imediat tuturor

părţilor un rezumat al informaţiilor primite; dacă notificarea nu conţine informaţiile cerute,

Secretariatul va informa partea notificatoare respectivă despre acest lucru.

5. Regimul juridic al deşeurilor

Toate categoriile de deşeuri, indiferent de natura şi pericolul pe care îl reprezintă,

urmează un ciclu cuprins între momentul ieşirii acestora dintr-un sistem generator de deşeuri

şi momentul reutilizării acestora, în cazul deşeurilor refolosibile, şi/sau al neutralizării, în

cazul în care deşeurile sunt irevocabil neutilizabile.

Privite în ansamblul lor, reglementările în domeniul deşeurilor pun în evidenţă

existenţa principiului, nelegiferat până în prezent, al permanenţei supravegherii întregului

ciclu al existenţei acestora de la naştere şi până la pierderea calităţii de deşeu într-una din

196

modalităţile de transformare şi introducere într-un nou proces tehnologic sau de eliminare

ireversibilă.

Legea protecţiei mediului cuprinde o serie de norme cu caracter general cu privire la

deşeuri şi deşeuri periculoase care se referă, pe de o parte la obligaţiile ce revin autorităţilor

pentru protecţia mediului şi altor autorităţi abilitate prin lege, după caz, de a supraveghea şi

controla respectarea reglementărilor în domeniu şi de a lua măsuri de prevenire şi limitare a

impactului deşeurilor asupra sănătăţii populaţiei şi a mediului şi, pe de altă parte, la obligaţiile

persoanelor fizice şi juridice care gestionează sau efectuează operaţiuni de import, export,

tranzit, transport intern şi internaţional de deşeuri.

Debutul reglementării în România a domeniului deşeurilor este reprezentat de

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.78/2000 privind regimul deşeurilor, care

reglementează activităţile de gestionare a deşeurilor în condiţii de protecţie a sănătăţii

populaţiei şi a mediului, cu referire la: deşeurile menajere; deşeurile de producţie; deşeurile de

construcţie şi demolări; deşeurile periculoase, categoriile acestora fiind expres menţionate de

lege, modificată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 61/2006281

.

În contextul procesului de compatibilizare a legislaţiei naţionale de mediu, cu privire

la regimul juridic al deşeurilor, s-a impus, pe lângă reglementările de drept substanţial al

mediului, crearea cadrului instituţional necesar implementării normelor substanţiale.

Deşi la nivel naţional s-a urmărit crearea unui cadru instituţional coerent pentru

acţiunea la nivel central şi local de protecţie a mediului, în unele domenii competenţele sunt

disipate către diverse instituţii de mediu. Această deficienţă urmează un proces de corectare

pornind de la directivele Uniunii Europene. Astfel, în domeniul deşeurilor, prin Hotărârea

Guvernului nr. 788/17.06.2007282

s-au stabilit unele măsuri pentru aplicarea Regulamentului

Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr. 1013/2006 privind transferul de deşeuri.

O trecere în revistă a definiţiei deşeurilor în diferite momente istorice, evidenţiate de

istoria ecologiei, este utilă pentru a pune în evidenţă preocuparea ecologiştilor şi a juriştilor

ecologişti de a perfecţiona demersul mondial pentru lupta împotriva pericolelor reale ale

scăpării de sub control a fenomenelor de poluare prin deşeuri şi pentru perfecţionarea

principiilor generale ale dreptului mediului între care principiul poluatorul plăteşte şi cel al

precauţiei în luarea deciziilor pentru prevenirea riscurilor ecologice sunt primordiale.

Legea protecţiei mediului defineşte deşeurile ca fiind „substanţe rezultate în urma unor

procese biologice sau tehnologice care nu mai pot fi folosite ca atare, dintre care unele sunt

refolosibile”.

Rezultă din această definiţie că deşeurile, în general, pot fi naturale – rezultate în urma

unor procese biologice –, sau industriale-tehnologice – produse prin diferite activităţi umane –

, dintre care unele nu mai pot fi folosite ca atare, trebuind deci să fie neutralizate sau distruse,

în timp ce altele sunt refolosibile, ca materii prime secundare, neprezentând risc toxicologic

sau ecologic283

.

281

O.U.G. nr. 61/2006 a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 27/2007. 282

Publicată în M.Of., Partea I, nr. 522/02.08.2007. 283

Legea protecţiei mediului defineşte numai riscul ecologic potenţial ca fiind probabilitatea producerii unor

efecte negative asupra mediului care pot fi prevenite pe baza unui studiu de evaluare nu şi riscul semnificativ

pentru om, mediu şi bunurile materiale.

197

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.78/2000 privind regimul deşeurilor284

defineşte

deşeul ca fiind „orice substanţă, preparat sau orice obiect din categoriile stabilite de legislaţia

specifică privind regimul deşeurilor, pe care deţinătorul îl aruncă, are intenţia sau are obligaţia

de a-l arunca”.

Această definiţie, ca de altfel şi cea dată de Hotărârea de Guvern nr.340/1992 privind

regimul de import al deşeurilor şi reziduurilor de orice natură285

, precum şi a altor mărfuri

periculoase pentru sănătatea populaţiei şi a mediului înconjurător care arată că deşeurile şi

reziduurile de orice natură286

sunt „produsele şi materialele cu termene de garanţie depăşite,

produsele uzate fizic sau care nu mai au valoare de întrebuinţare, precum şi resturile

menajere", sunt vulnerabile, aşa după cum s-a arătat în literatura juridică287

, pentru faptul că

nu se referă şi la deşeurile periculoase şi pun accentul pe lipsa de valoare a deşeurilor, ceea ce

contravine necesităţii reciclării lor.

Pe plan internaţional, în Anexa C(83)180 din 1 februarie 1984 a Organizaţiei pentru

Cooperare şi Dezvoltare Economică se arată că deşeul este „orice materie considerată ca fiind

deşeu sau definită juridic ca deşeu în ţările unde aceasta se găseşte sau a fost transferată”.

Directivele aprobate de Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu la 17 iunie 1987

(art.1 din Decizia nr.14/30), utilizează aceiaşi termeni.

O definiţie mai completă o găsim în Directiva O.C.D.E. din 1987 care consideră

deşeul ca fiind „materiale destinate eliminării, materii accidental deversate, pierdute,

contaminate, devenite improprii utilizării, diverse reziduuri ale producţiei etc.", fiind totodată

precizate operaţiunile care ar putea lămuri asupra posibilităţilor de utilizare şi, mai ales,

enunţate tipurile generice de deşeuri periculoase, oricare ar fi forma sub care se prezintă

(lichide, solide, aerosoli, mâluri etc.).

Deşi este considerată cea mai completă definiţie elaborată până în prezent, ea nu a

primit în totalitate adeziunea statelor membre ale O.C.D.E., fapt pentru care rămâne în

continuare ca text de drept pozitiv.

Convenţia de la Basel din 1989 privind transportul peste frontieră al deşeurilor

periculoase şi al eliminării acestora prevede în art.2 că prin deşeuri (în general, n.n.) se înţeleg

„substanţe sau obiecte care sunt eliminate sau urmează a fi eliminate sau este necesar să fie

eliminate în conformitate cu legislaţia naţională".

284

O.U.G. nr.78/2000 a fost publicată în M.Of. nr.283 din 22.06.2000, aprobată cu modificări prin Legea nr.426

din 18.07.2001, publicată în M.Of. nr.411 din 25.07.2001, modificată prin O.U.G. nr. 61/2006, publicată în

M.Of. nr.790/19.09.2006, şi prin Legea nr. 27/2007, publicată în M. Of. nr. 38/18.01.2007. 285

Hotărârea nr.340 din 20 iunie 1992 privind regimul de import al deseurilor şi reziduurilor de orice natura,

precum şi al altor marfuri periculoase pentru sanatateapopulatiei şi pentru mediul inconjurator a fost abrogată

prin H.G. 228/2004 privind controlul introducerii în ţară a deşeurilor nepericuloase, în vederea importului,

perfecţionării active şi a tranzitului, abrogată prin H.G. 895/2006 pentru aplicarea de la data aderării României la

Uniunea Europeană a Regulamentului Consiliului nr. 259/93/CEE privind supravegherea şi controlul

transporturilor de deşeuri în, înspre şi dinspre Comunitatea Europeană, adoptat la 1 februarie 1993, abrogată prin

H.G. 788/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea Regulamentului Parlamentului European şi al

Consiliului (CE) nr. 1.013/2006 privind transferul de deşeuri, modificată prin H.G. nr. 1453/2008 pentru

modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 788/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea

Regulamentului Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr. 1.013/2006 privind transferul de deşeuri. 286

Publicată în M.Of. nr.281 din 26.01.1992, modificată prin H.G. nr.437/1992, publicată în M.Of. nr.201 din

18.08.1992 şi completată prin H.G. nr.145 din 14.03.1995, publicată în M.Of. nr.54 din 23.03.1995. 287

Milena Tomescu, Unele consideraţii privind regimul juridic al importului de deşeuri în România, în Revista

Analele Universităţii, anul XLIII/1994, p.29.

198

Dificultăţi apar şi în definirea deşeurilor toxice sau periculoase. Potrivit legii protecţiei

mediului, prin „deşeuri periculoase” se înţeleg „deşeurile toxice, inflamabile, explozive,

infecţioase, corosive, radioactive sau altele asemenea care, introduse sau menţinute în mediu,

pot dăuna acestuia, plantelor, animalelor sau omului”.

Deşeurile periculoase provin numai din activităţi antropice şi odată introduse sau

menţinute în mediu au un efect nociv asupra acestuia, asupra oamenilor, plantelor şi

animalelor şi a bunurilor materiale.

Convenţia de la Basel prevede categoriile de deşeuri considerate periculoase ce

urmează a fi supuse controlului în cazul transportului internaţional, cum sunt: cele de natură

chimică, provenite din spitale, din producţia farmaceutică, deşeuri petroliere, de natură

explozivă etc.

Noţiunea de substanţe periculoase – aşa cum este definită în legea protecţiei mediului

– anume: „orice substanţă şi produs care, folosit în cantităţi, concentraţii sau condiţii aparent

nepericuloase, prezintă risc semnificativ pentru om, mediu sau bunurile materiale”, substanţe

care pot fi explozive, oxidante, inflamabile, toxice, nocive, corozive, iritante, mutagene,

radioactive etc. include şi deşeurile considerate periculoase, aşa cum se poate observa din

definiţia dată acestora, menţionată mai sus.

Cu un înţeles apropiat, cu referire la poluarea mării, Convenţia de la Bucureşti privind

protecţia Mării Negre împotriva poluării din 1992, defineşte noţiunea de substanţă nocivă ca

fiind „orice substanţă periculoasă, otrăvitoare sau un alt tip de substanţă care introdusă în

mediul marin, datorită toxicităţii ei şi/sau caracteristicilor bioacumulatoare, ar cauza poluarea

sau ar afecta negativ procesele biologice”.

A. Principiile generale ale gestionării deşeurilor

De la regimul juridic al deşeurilor se exceptează următoarele categorii de deşeuri:

a) efluenţii gazoşi emişi în atmosferă;

b) deşeurile radioactive; deşeurile care rezultă în urma prospectării, extracţiei, tratării

şi depozitării resurselor minerale, precum şi cele rezultate din exploatarea carierelor;

cadavrele animalelor şi deşeurile rezultate din creşterea păsărilor şi a animalelor şi alte

substanţe naturale şi nepericuloase utilizate în agricultură; apele uzate, mai puţin deşeurile în

stare lichidă; explozibilii expiraţi288

şi altele conform Strategiei Naţionale de Gestionare a

Deşeurilor şi a Planului Naţional de Gestionare a Deşeurilor, documente compatibilizate.

La baza gestionării deşeurilor stau următoarele principii generale:

a) principiul utilizării numai a proceselor şi metodelor de gestionare a deşeurilor care

nu pun în pericol sănătatea populaţiei şi a mediului înconjurător;

b) principiul „poluatorul plăteşte”;

c) principiul responsabilităţii producătorului;

d) principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile, fără antrenarea unor costuri

excesive.

288

Regimul juridic al deşeurilor menţionate este stabilit prin hotărâri de guvern începând din anul 2000 şi

continuând, inclusiv în cadrul procedurilor de compatibilizare cu directivele Uniunii Europene.

199

B. Condiţii generale privind gestionarea deşeurilor

Gestionarea deşeurilor are în vedere utilizarea proceselor şi a metodelor care nu pun în

pericol sănătatea populaţiei şi a mediului înconjurător, iar autorităţile competente autorizează

şi controlează activităţile de valorificare şi eliminare a deşeurilor, urmărind ca acestea:

a) să nu prezinte riscuri pentru sănătatea populaţiei şi pentru apă, aer, sol, faună sau

vegetaţie;

b) să nu producă poluare fonică sau miros neplăcut;

c) să nu afecteze peisajele sau zonele protejate.

Se interzice persoanelor fizice, persoanelor fizice autorizate să desfăşoare activităţi

independente şi persoanelor juridice abandonarea, înlăturarea sau eliminarea necontrolată a

deşeurilor, precum şi orice alte operaţiuni neautorizate, efectuate cu acestea.

Autorităţile competente adoptă măsurile necesare în vederea creării, la nivel naţional, a

unui sistem adecvat şi integrat al instalaţiilor de eliminare a deşeurilor, ţinând seama de cele

mai bune tehnologii disponibile care nu implică costuri excesive. Acest sistem trebuie să

asigure eliminarea deşeurilor la nivel naţional şi să îşi îndeplinească scopul la nivel local,

ţinând seama de condiţiile geografice şi de necesitatea unor instalaţii specifice pentru anumite

tipuri de deşeuri.

Sistemul menţionat trebuie să permită eliminarea deşeurilor prin instalaţii specifice şi

prin intermediul celor mai adecvate metode şi tehnologii, care să asigure un nivel ridicat de

protecţie a sănătăţii populaţiei şi a mediului.

În cadrul acestui proces s-a realizat o cooperare integrată a autorităţilor publice

centrale, inclusiv la nivelul Uniunii Europene.

În vederea realizării obiectivelor privind gestionarea durabilă a deşeurilor autorităţile

competente elaborează planuri de gestionare a deşeurilor atât la nivel local, cât şi la nivel

naţional.

La elaborarea planurilor de gestionare a deşeurilor se are în vedere ca acestea să

conţină:

a) în mod obligatoriu, informaţii referitoare la:

- tipurile, cantităţile şi originea deşeurilor care urmează să fie valorificate sau

eliminate;

- măsuri specifice pentru categorii speciale de deşeuri;

- zone şi instalaţii de valorificare sau de eliminare a deşeurilor;

b) după caz, informaţii cu privire la:

- persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi independente sau la persoane

juridice, împuternicite cu gestionarea deşeurilor;

- costurile estimative ale operaţiunilor de valorificare şi eliminare a deşeurilor;

- măsuri pentru încurajarea raţionalizării colectării, sortării şi tratării deşeurilor.

Activitatea de gestionare a deşeurilor este supusă regimului autorizaţional.

Producătorii de deşeuri, precum şi unităţile specializate în conceperea şi proiectarea

activităţilor ce pot genera deşeuri au următoarele obligaţii:

a) să adopte, încă de la faza de concepţie şi proiectare a unui produs, soluţiile şi

tehnologiile de eliminare sau de diminuare la minimum posibil a producerii deşeurilor;

200

b) să ia măsurile necesare de reducere la minimum a cantităţilor de deşeuri rezultate

din activităţile existente;

c) să nu pună în circulaţie produse, dacă nu există posibilitatea eliminării acestora ca

deşeuri;

d) să conceapă şi să proiecteze tehnologiile şi activităţile specifice, astfel încât să se

reducă la minimum posibil cantitatea de deşeuri generată de aceste tehnologii;

e) să ambaleze produsele în mod corespunzător, pentru a preveni deteriorarea şi

transformarea acestora în deşeuri;

f) să evite formarea unor stocuri de materii prime, materiale auxiliare, produse şi

subproduse ce se pot deteriora ori pot deveni deşeuri ca urmare a depăşirii termenului de

valabilitate;

g) să valorifice în totalitate, dacă este posibil din punct de vedere tehnic şi economic,

subprodusele rezultate din procesele tehnologice;

h) să nu amestece diferitele categorii de deşeuri periculoase sau deşeuri periculoase cu

deşeuri nepericuloase, în condiţiile stabilite de lege;

i) să asigure echipamente de protecţie şi de lucru adecvate operaţiunilor aferente

gestionării deşeurilor în condiţii de securitate a muncii;

j) să nu genereze fenomene de poluare prin descărcări necontrolate de deşeuri în

mediu;

k) să ia măsurile necesare astfel încât eliminarea deşeurilor să se facă în condiţii de

respectare a reglementărilor privind protecţia populaţiei şi a mediului;

l) să nu abandoneze deşeurile şi să nu le depoziteze în locuri neautorizate;

m) să separe deşeurile înainte de colectare, în vederea valorificării sau eliminării

acestora;

n) să desemneze o persoană, din rândul angajaţilor proprii, care să urmărească şi să

asigure îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege în sarcina producătorilor de deşeuri.

C. Obligaţiile operatorilor în domeniul valorificării şi eliminării deşeurilor

Procesele şi metodele pentru valorificarea sau eliminarea deşeurilor nu trebuie să pună

in pericol sănătatea populaţiei şi a mediului. În acest scop, unităţile care valorifică deşeurile

au următoarele obligaţii:

a) să deţină spaţii special amenajate pentru depozitarea temporară a deşeurilor, în

condiţiile stabilite de lege;

b) să evite formarea de stocuri de deşeuri ce urmează să fie valorificate, precum şi de

produse rezultate în urma valorificării, care ar putea genera fenomene de poluare a mediului

sau care prezintă riscuri de incendiu faţă de vecinătăţi;

c) să folosească tehnologii şi instalaţii omologate pentru valorificarea deşeurilor;

d) să supună eliminării finale reziduurile rezultate din valorificarea deşeurilor.

În ceea ce priveşte unităţile care elimină deşeuri, acestea au următoarele obligaţii:

a) să asigure eliminarea, în totalitate şi în timp util, a deşeurilor care le sunt

încredinţate;

b) să folosească tehnologii şi instalaţii omologate pentru eliminarea deşeurilor;

201

c) să amplaseze şi să amenajeze depozitul final de deşeuri într-un spaţiu şi în condiţii

corespunzătoare, conform prevederilor legii şi numai cu acordul autorităţilor competente;

d) să introducă în depozitul final numai deşeurile permise de autorităţile competente şi

să respecte tehnologia de depozitare aprobată de acestea;

e) să supravegheze permanent modul de depozitare finală a deşeurilor sub aspectul

stabilităţii şi etanşeităţii şi să efectueze măsurătorile necesare stabilite de autorităţile

competente pentru exploatarea în condiţii de siguranţă a depozitelor respective;

f) să exploateze la parametrii proiectaţi instalaţiile de depoluare cu care sunt dotate şi

să se doteze cu instalaţii pentru depoluare, acolo unde acestea lipsesc;

g) să execute lucrările de reconstrucţie ecologică şi de încadrare în peisajul zonei,

impuse de autorităţile competente, şi să organizeze supravegherea în continuare a depozitelor

după sistarea depunerii deşeurilor;

h) să supravegheze activităţile de eliminare a deşeurilor şi să execute controlul şi

monitorizarea emisiilor şi imisiilor de poluanţi, prin laboratorul propriu sau în colaborare cu

alte laboratoare atestate de autorităţile competente.

D. Depozitarea deşeurilor

Cadrul legal pentru desfăşurarea acrivităţii de depozitare a deşeurilor atât pentru

realizarea, exploatarea, monitorizarea, închiderea şi urmărirea postînchidere a depozitelor noi,

cât şi pentru exploatarea, închiderea şi urmărirea postînchidere a depozitelor existente, în

condiţii de protecţie a mediului şi a sănătăţii populaţiei este Hotărârea nr. 349 din 21/04/2005

a Guvernului României289

, care transpune Directiva nr. 1999/31/EC privind depozitarea

deşeurilor.

Potrivit art. 4 din hotărâre depozitele se clasifică în funcţie de natura deşeurilor

depozitate, astfel:

a) depozite pentru deşeuri periculoase;

b) depozite pentru deşeuri nepericuloase;

c) depozite pentru deşeuri inerte.

Deşeurile care nu se acceptă la depozitare într-un depozit sunt:

a) deşeuri lichide;

b) deşeuri explozive, corozive, oxidante, foarte inflamabile sau inflamabile;

c) deşeuri periculoase medicale sau alte deşeuri clinice periculoase de la unităţi

medicale sau veterinare cu proprietatea H9 (infecţioase);

d) toate tipurile de anvelope uzate, întregi sau tăiate, excluzând anvelopele folosite ca

materiale în construcţii într-un depozit;

e) orice alt tip de deşeu care nu satisface criteriile de acceptare, conform legii.

Autoritatea centrală pentru protecţia mediului elaborează împreună cu autorităţile

administraţiei publice locale şi cu autorităţile regionale de protecţia mediului Strategia

naţională privind reducerea cantităţii de deşeuri biodegradabile depozitate, care face parte

integrantă din Strategia naţională de gestionare a deşeurilor.

289

Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 394 din 10/05/2005, modificat prin H.G. nr. 210/2007 privind

modificarea şi completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în domeniul protecţiei

mediului.

202

Strategia naţională privind reducerea cantităţii de deşeuri biodegradabile cuprinde

măsuri referitoare la colectarea selectivă, reciclarea, compostarea, producerea de biogaz şi/sau

recuperarea materialelor şi energiei, astfel încât să conducă la realizarea următoarelor

obiective:

a) reducerea cantităţii de deşeuri biodegradabile municipale depozitate la 75% din

cantitatea totală, exprimată gravimetric, produsă în anul 1995, în maximum 5 ani de la data de

16 iulie 2001;

b) reducerea cantităţii de deşeuri biodegradabile municipale depozitate la 50% din

cantitatea totală, exprimată gravimetric, produsă în anul 1995, în maximum 8 ani de la data de

16 iulie 2001;

c) reducerea cantităţii de deşeuri biodegradabile municipale depozitate la 35% din

cantitatea totală, exprimată gravimetric, produsă în anul 1995, în maximum 15 ani de la data

de 16 iulie 2001.

Termenele menţionate pentru atingerea obiectivelor de reducere a cantităţilor de

deşeuri biodegradabile depozitate se pot prelungi cu maximum 4 ani, dacă aceastăprelungire

este autorizată de autoritatea centrală pentru protecţia mediului.

În depozitele de deşeuri periculoase este permisă numai depozitarea deşeurilor

periculoase ce îndeplinesc criteriile prevăzute de lege.

În depozitele de deşeuri nepericuloase este permisă depozitarea următoarelor deşeuri:

a) deşeuri municipale;

b) deşeuri nepericuloase de orice altă origine, care satisfac criteriile de acceptare a

deşeurilor la depozitul pentru deşeuri nepericuloase;

c) deşeuri periculoase stabile, nereactive, cum sunt cele solidificate, vitrificate, care la

levigare au o comportare echivalentă cu a celor prevăzute la lit. b) şi care satisfac criteriile

relevante de acceptare; aceste deşeuri periculoase nu se depozitează în celule destinate

deşeurilor biodegradabile nepericuloase, ci în celule separate.

În depozitele de deşeuri inerte este permisă numai depozitarea deşeurilor inerte.

Se interzice amestecarea deşeurilor în scopul de a satisface criteriile de acceptare la o

anumită clasă de depozite.

Criteriile care trebuie îndeplinite de deşeuri pentru a fi acceptate la depozitare pe

fiecare clasă de depozit şi lista naţională de deşeuri acceptate pentru fiecare clasă de depozit

sunt stabilite prin Ordinul ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr. 95/2005 şi se

revizuiesc în funcţie de modificarea condiţiilor tehnico-economice.

Cerinţele şi măsurile operaţionale şi tehnice pentru depozitarea deşeurilor în scopul

prevenirii sau reducerii cât de mult posibil a efectelor negative asupra mediului şi sănătăţii

umane, generate de depozitarea deşeurilor, pe toată durata de exploatare a unui depozit, sunt

cuprinse în Normativul tehnic privind depozitarea deşeurilor, aprobat prin Ordinul ministrului

mediului şi gospodăririi apelor nr. 757/2004. Normativul tehnic se revizuieşte în funcţie de

modificarea prevederilor legislative naţionale şi europene şi a condiţiilor tehnico-economice.

203

Prevederile normativului tehnic se aplică depozitelor de deşeuri inerte290

,

nepericuloase şi periculoase pentru toate etapele de proiectare, construcţie, exploatare,

închidere şi monitorizare postînchidere a unui depozit de deşeuri.

E. Condiţiile emiterii acordului şi autorizaţiei de mediu pentru depozitele de

deşeuri

Reglementarea activităţii privind depozitarea deşeurilor se face cu respectarea

prevederilor legislaţiei de mediu în vigoare, prin emiterea acordului şi autorizaţiei integrate de

mediu.

Documentaţia care se înaintează autorităţii competente pentru protecţia mediului, în

vederea obţinerii acordului/acordului integrat de mediu, conţine, pe lângă cerinţele prevăzute

în legislaţia naţională în vigoare, şi următoarele elemente specifice depozitelor de deşeuri:

a) identitatea solicitantului şi a operatorului, atunci când sunt entităţi diferite;

b) dovada că proiectul depozitului este în conformitate cu Planul naţional de

gestionare a deşeurilor şi cu planurile regionale de gestionare a deşeurilor;

c) descrierea tipului şi a cantităţii totale de deşeuri care urmează să fie depozitate;

d) capacitatea de depozitare propusă pe amplasament;

e) descrierea amplasamentului din perspectivă hidrologcă şi geologică pe baza

studiilor de specialitate;

f) avizul de gospodărire a apelor emis de autoritatea competentă;

g) metodele propuse de prevenire şi reducere a poluării;

h) planul de funcţionare propus;

i) planul de închidere propus şi procedurile de urmărire postînchidere;

j) planul de intervenţie;

k) orice informaţii suplimentare necesare.

Pentru emiterea acordului/acordului integrat de mediu pentru un depozit

trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) proiectul de depozit să fie în conformitate cu cerinţele prezentei hotărâri

şi ale prevederilor Normativului tehnic privind depozitarea deşeurilor;

b) gestionarea depozitului să se încredinţeze unei persoane fizice care este competentă

tehnic pentru conducerea lui şi să se asigure instruirea profesională şi tehnică a operatorilor şi

personalului depozitului;

c) depozitul să se exploateze astfel încât să se poată lua măsurile necesare pentru a

preveni accidentele şi a limita consecinţele lor.

Înainte de începerea operaţiilor de depozitare a deşeurilor, autoritatea competentă

pentru protecţia mediului efectuează un control de specialitate pentru verificarea respectării

tuturor cerinţelor impuse prin acordul/acordul integrat de mediu. Aceasta nu va reduce în nici

un fel responsabilitatea operatorului în condiţiile autorizaţiei.

290

Deşeuri inerte – sunt cele provenite din lucrări de reamenajare/restaurare, umplere sau pentru construcţii în

depozite de deşeuri

204

Autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu pentru un depozit de deşeuri trebuie să

conţină, în afara cerinţelor generale prevăzute în legislaţia de autorizare, şi următoarele

cerinţe specifice:

a) clasa depozitului;

b) lista cu tipurile de deşeuri, şi cantitatea totală de deşeuri care este autorizată să fie

depozitată în depozit;

c) cerinţele pentru pregătirea depozitului, operaţiile de depozitare, procedurile de

monitorizare şi control, inclusiv planuri de intervenţie în caz de accidente, precum şi planul şi

operaţiile de închidere şi operaţiile de urmărire postînchidere, cu respectarea prevederilor

prezentei hotărâri şi ale Normativului tehnic privind depozitarea deşeurilor;

d) obligaţia operatorului depozitului de a raporta anual autorităţii competente tipurile

şi cantităţile de deşeuri eliminate şi rezultatele programului de monitorizare;

e) autorizaţia emisă de autoritatea administraţiei publice centrale competentă pentru

reglementarea serviciilor de salubrizare, care să ateste că operatorul depozitului deţine licenţa

pentru desfăşurarea activităţii de administrare a depozitului;

f) autorizaţia de gospodărire a apelor emisă de autoritatea competentă;

g) dovada constituirii garanţiei financiare.

Datele privind autorizaţiile de mediu emise pentru depozitele de deşeuri sunt

transmise, la cerere, Institutului Naţional de Statistică.

F. Proceduri aplicabile depozitelor de deşeuri

În afara procedurii de autorizare domeniul depozitării deşeurilor cuprinde următoarele

categorii de proceduri, conform H.G. nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor:

a) procedura de aceptare a deşeurilor în depozitul de deşeuri solicitat (art. 15-16);

b) procedura de control şi urmărire în faza de exploatare a depozitului de deşeuri (art.

17-21);

c) procedura de închdere a depozitelor de deşeuri şi urmărirea postînchidere a acestora

(art. 22-25);

Depozitele existente până la data de 31 decembrie 2006 pot să funcţioneze până la

epuizarea capacităţii proiectate, fiind obligate să se conformeze procedurilor menţionate.

G. Regimul juridic privind importul deşeurilor şi reziduurilor de orice natură

Importul deşeurilor şi reziduurilor de orice natură, precum şi al altor mărfuri

periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul înconjurător a fost reglementat în ţara

noastră prin Hotărârea Guvernului nr.340/1992291

, înlocuită prin Hotărârea Guvernului nr.788

din 17 iulie 2007 care ridică la rang de principiu interzicerea importului în România de

deşeuri şi reziduuri de orice natură, în stare brută sau prelucrate.

În conformitate cu art.2, nu intră în noţiunea „de deşeuri şi reziduuri de orice natură",

deşeurile de: minereuri de metale feroase şi neferoase, precum şi alte deşeuri (prevăzute

291

H.G. nr.340/1992 a fost publicată în M.Of. nr. 138 din 22.06.1992, completată şi modificată ulterior, inclusiv

în 2002. prin H.G. nr.9 din 10.01.2002, publicată în M.Of. nr.30 din 17.01 2002.

205

expres în Anexa l), care urmează a fi prelucrate de importatori prin capacităţi de producţie

existente, pentru obţinerea unor materii prime şi materiale utile, cu condiţia să nu prezinte

risc toxicologic şi ecologic.

Importul acestor deşeuri se face pe baza licenţei de import eliberată cu acordul

autorităţilor publice centrale pentru protecţia mediului şi pentru sănătate.

Licenţa conţine în mod obligatoriu declaraţia importatorului dată pe proprie

răspundere, prin care se specifică denumirea produsului ce urmează a fi introdus în ţară, cu

menţiunea expresă a tipului de deşeuri sau reziduuri.

La contractare, ambalare, încărcare şi expediere importatorul este obligat să se asigure

că deşeurile corespund în totalitate caracteristicilor din documentaţia prezentată celor două

autorităţi publice centrale în vederea obţinerii acordului menţionat mai sus.

Importatorul este obligat să obţină, de la organismele autorizate din ţara de origine,

declaraţia de conformitate, certificate care să ateste că deşeurile nu prezintă risc toxicologic şi

ecologic, precum şi viza organelor vamale din ţara exportatorului [art.4 alin. (1) şi (2)].

La încheierea contractului de vânzare-cumpărare, importatorul este obligat să pună în

mod expres în vedere exportatorului necesitatea de a verifica, la încărcare şi expediţie,

existenţa documentelor de transport internaţionale, precum şi a celor menţionate mai sus; să

prevadă în documentele de transport dispoziţia de returnare la punctul de încărcare a

mijlocului de transport în cazul în care continuarea transportului pe teritoriul României este

interzisă de către autorităţile publice române, din cauza nerespectării prevederilor legale; să

înscrie în contract documentele care trebuie să însoţească transportul.

Intrarea în ţară a mijloacelor de transport încărcate cu deşeuri permise la import, în

condiţiile legii, este permisă de organele vamale, numai dacă li se prezintă toate documentele

prevăzute de lege.

În cazul transportului pe calea ferată, în lipsa oricăruia din aceste documente, mijlocul

de transport va fi primit şi reţinut la punctele de frontieră de intrare ale României, urmând ca

importatorul să prezinte documentele necesare în cel mult 48 de ore, în caz contrar, mijlocul

de transport fiind redirijat în afara teritoriului ţării, în conformitate cu convenţiile

internaţionale feroviare la care România este parte.

Dacă cu ocazia controlului vamal se constată încălcarea prevederilor legale referitoare

la regimul de import al reziduurilor şi deşeurilor expres menţionate de lege, toate cheltuielile

ocazionate de operaţiunile de verificare, expertizare, returnarea mărfurilor şi de staţionare a

mijlocului de transport, vor fi suportate de importator.

Nerespectarea regimului de import al deşeurilor şi reziduurilor de orice natură, precum

şi a altor mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul înconjurător atrage

răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz.

În cazuri deosebite, în afara acestor forme de răspundere, Ministerul Economiei,

Comerţului şi Mediului de Afaceri, la propunerea Ministerului Mediului şi Pădurilor, este

autorizat să refuze agentului economic în cauză, eliberarea licenţei de import pe o perioadă de

la 1-10 ani, după caz, şi să-i retragă avizul acordat, potrivit legii, de a efectua operaţiuni de

comerţ exterior (art. 10).

Autorităţile publice responsabile de controlul şi supravegherea importului, exportului

şi tranzitului de deşeuri sunt, potrivit legii: autoritatea centrală pentru protecţia mediului,

206

autoritatea centrală în domeniul economiei şi comerţului, autoritatea centrală în domeniul

transporturilor şi infrastructurii, Direcţia Generală a Vămilor.

H. Transportul peste frontieră al deşeurilor periculoase

Neutralizarea deşeurilor periculoase, în concepţie ecologică, este sarcina statelor pe

teritoriul cărora au fost externalizate deşeurile. O industrie a neutralizării diferitelor categorii

de deşeuri şi/sau de reciclare a celor suscceptibile de transformări calitative presupune costuri

din partea intreprinzătorului.

Practica, în această materie, este aceea a opţiunii întreprinzătorilor pentru deplasarea

deşeurilor pe cale ilicită în alte state.

În legătură cu exportul ilicit de deşeuri, se poate vorbi despre existenţa unei

criminalităţi ecologice reale, statele vizate de exportatori fiind, de regulă, statele din lumea a

treia.

Comunitatea Europeană a manifestat o deosebită preocupare pentru prevenirea

dezvoltării lineare a deşeurilor şi pentru exportul ilicit al acestora. Astfel, în raportul Comisiei

Comunităţii Europene la Conferinţa pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio din 1992 se

menţiona:

„Comunitatea Europeană produce anual circa 2 miliarde de tone de deşeuri, din

care: 100 milioane de tone menajere şi 30 milioane de tone de deşeuri periculoase. Politica

comunitară a trecut de la o acţiune de control al eliminării deşeurilor la o acţiune de

încurajare a reducerii producerii lor, care pune accentual pe identificarera instrumentelor

apte să stimuleze apariţia de noi tehnologii şi de produse „curate”, transferând

responsabilitatea eliminării deşeurilor asupra producătorului.

Comunitatea Europeană a adoptat o strategie globală bazată pe patru principii:

a) reducerea directă a fluxului de deşeuri;

b) optimizarea procesului de tratare şi eliminare a deşeurilor care nu afectează

mediul;

c) reducerea circulaţiei deşeurilor;

d) responsabilitatea producătorului.

Convenţia de la Lommè interzice exportul de deşeuri periculoase şi radioactive în

ţările Africii, Caraibelor şi Pacificului.292

”

România a fost confruntată la începutul anilor „90 cu tentative de transporturi ilicite de

deşeuri periculoase introduse în ţară sub formă de ajutoare.

Prin Legea nr.6 din 25 ianuarie 1991293

, România a aderat la Convenţia de la Basel

privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi al eliminării

acestora.

Această convenţie este rezultatul sesizării de către Comunitatea Europeană a

impactului negativ al deşeurilor asupra mediului şi a afacerilor producătorilor de deşeuri,

situaţii care, începând din anii „70, au declanşat o veritabilă ofensivă împotriva acţiunilor

ilicite cu deşeuri toxice şi periculoase.

292

Rapport de la Commission des Communautés Européennes à la Conférence de N.U.E.O., Rio de Janeiro

1992. 293

Publicată în M.Of, nr.18 din 26.01.1991.

207

Ţinând seama de ameninţarea crescândă pentru sănătate şi mediu a producerii şi

transportului în afara frontierelor a deşeurilor periculoase, statele părţi se obligă să adopte

măsurile necesare pentru ca gospodărirea reziduurilor şi a deşeurilor, inclusiv transportul şi

eliminarea lor să fie în concordanţă cu cerinţele de protecţie a sănătăţii oamenilor şi a

mediului.

Fiecare parte la Convenţie trebuie să adopte măsurile necesare pentru a se asigura că:

producerea de deşeuri periculoase sau alte reziduuri este redusă la minimum, luând în

considerare implicaţiile sociale, tehnologice şi ecologice; punerea în funcţiune a unor

instalaţii adecvate de eliminare, situate, în măsura posibilului, în interiorul ţării, în scopul

eliminării ecologice a deşeurilor periculoase sau a altor reziduuri; persoanele fizice şi

juridice implicate în administrarea deşeurilor periculoase, vor lua măsurile necesare pentru

a preveni creşterea poluării ce ar rezulta dintr-o astfel de gospodărire; transportul peste

frontieră va fi efectuat astfel încât sănătatea omului şi a mediului vor fi protejate împotriva

efectelor nocive ce ar putea rezulta; a nu admite exportul de deşeuri periculoase sau de alte

reziduuri către state sau grupuri de state care aparţin unor organizaţii de integrare

economică şi/sau politică care sunt părţi, în special ţări în curs de dezvoltare, care au interzis

prin legislaţia lor orice import sau dacă există motive să se creadă că deşeurile în cauză nu

vor fi gospodărite în mod raţional, din punct de vedere ecologic, în conformitate cu criteriile

adoptate de părţi.

Părţile nu vor autoriza exportul de deşeuri periculoase sau de alte reziduuri către un

stat care nu este parte la Convenţie sau importul de astfel de deşeuri într-un stat care nu este

parte. Fiecare stat trebuie să interzică tuturor persoanelor de sub jurisdicţia sa, să transporte

sau să elimine deşeuri periculoase fără autorizaţie sau fără să fie abilitate pentru o astfel de

operaţiune.

Statul va cere ca toate deşeurile periculoase care urmează să fie transportate peste

frontieră să fie ambalate, etichetate şi transportate conform regulilor internaţionale unanim

admise.

Transportul peste frontieră va fi autorizat de părţi numai dacă:

a) statul exportator nu are capacitatea tehnică şi instalaţiile necesare pentru

eliminarea deşeurilor respective într-un mod eficient şi raţional din punct de vedere ecologic;

b) deşeurile sunt solicitate ca materii prime pentru reciclare sau recuperare în

industria statului importator;

c) transportul se conformează şi altor criterii convenite de părţi, cu condiţia de a nu

contraveni obiectivelor Convenţiei.

Pentru ca transportul peste frontieră între părţi să aibă loc, trebuie ca statul exportator

să informeze sau să ceară ca producătorul sau firma exportatoare să informeze în scris, prin

intermediul autorităţii competente a statului exportator, autorităţile competente ale statelor

prin care deşeurile periculoase urmează să fie transportate. Fiecărui stat implicat i se va

trimite câte o notificare.

Statul importator este obligat să răspundă, în scris, acceptând transportul cu sau fără

condiţii, cerând informaţii suplimentare sau refuzând permisiunea pentru transport. O copie a

răspunsului final al statului importator se trimite autorităţilor competente din statele interesate

care sunt părţi la convenţie.

208

Statul exportator nu va autoriza începerea transportului peste frontieră până când nu a

primit confirmarea scrisă din partea statului importator, precum şi confirmarea existenţei unui

contract între exportator şi eliminator care să specifice eliminarea ecologică şi raţională a

deşeurilor. De asemenea, trebuie să primească consimţământul scris al statelor de tranzit.

Atunci când un transport de deşeuri periculoase sau alte reziduuri asupra cărora statele

au căzut de acord nu se poate realiza în condiţiile prevăzute în contract, statul importator va

asigura întoarcerea deşeurilor sau a reziduurilor respective în statul exportator de către acesta,

dacă nu se pot găsi soluţii alternative pentru evacuarea lor într-un mod care să respecte

cerinţele de protecţie a mediului, în termen de 90 de zile de la data când statul importator a

informat statul exportator sau într-un alt termen asupra căruia statele au căzut de acord.

Este considerat trafic ilicit orice deplasare transfrontieră a unor deşeuri periculoase sau

a altor reziduuri, dacă s-a efectuat:

a) fără hotărârea expresă a tuturor statelor interesate, conform prevederilor convenţiei;

b) fără consimţământul unui anume stat interesat sau cu consimţământul obţinut prin

declaraţie falsă sau fraudă;

c) prin eliminarea deliberată a deşeurilor periculoase sau a altor reziduuri cu încălcarea

prevederilor Convenţiei şi a principiilor generale ale dreptului internaţional.

În toate situaţiile de trafic ilicit statul exportator va trebui să asigure ca deşeurile

periculoase în cauză să fie reimportate de către exportator sau producător, ori dacă este

necesar, de către el însuşi, în propriul teritoriu, sau dacă aceasta nu este posibil, deşeurile să

fie eliminate ecologic într-un termen de 30 de zile din momentulîn care statul exportator a fost

informat cu privire la traficul ilicit sau într-un alt termen convenit de statele interesate.

Dacă traficul este considerat ilicit ca rezultat al actelor comise de importator sau

eliminator, statul importator va asigura ca deşeurile în cauză, să fie eliminate ecologic,

raţional de către importator sau eliminator, ori dacă este necesar, de către ei înşişi, în termen

de 30 de zile de la data când a luat cunoştinţă despre aceasta sau în orice altă perioadă

convenită de statele părţi.

În sfârşit, dacă responsabilitatea pentru traficul ilicit nu incumbă nici exportatorului

(producătorului) şi nici importatorului (eliminatorului), părţile interesate sau alte părţi, după

caz, vor asigura, prin cooperare, eliminarea deşeurilor în cauză în cel mai scurt timp, cu

respectarea metodelor ecologice raţionale, fie în statul exportator, fie în statul importator sau

în altă parte.

Potrivit Convenţiei, părţile au obligaţia de a coopera pentru a îmbunătăţi şi a asigura

gospodărirea în condiţii ecologice a deşeurilor periculoase şi a altor reziduuri. La cerere, ele

vor oferi informaţii, pe bază bi sau multilaterală, pentru promovarea metodelor ecologice

raţionale privind gospodărirea deşeurilor periculoase şi a altor reziduuri. Cooperarea între

părţi vizează, îndeosebi, dezvol tarea şi punerea în aplicare a unor tehnologii cu deşeuri cât

mai reduse, domeniul transferului de tehnologii şi al sistemelor de gospodărire ecologică a

deşeurilor periculoase şi a altor reziduuri, dezvoltarea normelor tehnice.

Convenţia de la Basel, din 1989 privind transportul deşeurilor periculoase statuează ca

principiu, eliminarea deşeurilor pe cât este posibil, într-un loc apropiat de cel al producerii lor,

pentru a reduce transporturile internaţionale de deşeuri periculoase.

Transporturile transfrontiere a acestor deşeuri nu sunt autorizate decât către ţări care

posedă instalaţii tehnologice ce permit „o gestiune economică, raţională a lor”.

209

Traficul ilicit va lua naştere dacă transportul a fost efectuat fără consimţământul real al

statului importator sau fără respectarea regulilor prevăzute de Convenţie, astfel încât statul

importator supraveghează regimul de repatriere a deşeurilor sau eliminarea lor în orice alt

mod licit.

Orice trafic ilicit este considerat de Convenţie o infracţiune, fiecărui stat revenindu-i

obligaţia de a lua măsurile destinate reprimării lui.

În ceea ce priveşte transportul peste frontieră al mărfurilor periculoase, România a

aderat la Acordul european referitor la transportul rutier internaţional al mărfurilor

periculoase (A.D.R.) încheiat la Geneva la 30 septembrie 1957294

şi a reglementat transportul

mărfurilor periculoase pe calea ferată295

şi în trafic rutier intern296

.

Acordul exclude din transportul rutier internaţional mărfurile periculoase297

expres

menţionate şi prevede că pot fi transportate numai mărfurile periculoase autorizate, dacă

îndeplinesc condiţiile referitoare la ambalarea şi etichetarea lor (pentru cele din Anexa A) şi

respectiv, la construcţia, echiparea şi circulaţia vehiculului care le transportă (pentru cele

prevăzute în Anexa B).

Fiecare parte contractantă îşi păstrează dreptul de a reglementa sau de a interzice, din

alte motive decât cele de securitate, pe parcursul drumului, intrarea pe teritoriul său a

mărfurilor periculoase.

Statele părţi îşi păstrează dreptul de a conveni prin acorduri speciale, bi sau

multilaterale, ca anumite mărfuri periculoase, al căror transport internaţional este interzis de

Acord, să poată totuşi, în anumite condiţii, face obiectul transportului internaţional pe

teritoriile lor sau ca mărfuri periculoase al căror transport este autorizat prin Acord, în condiţii

determinate, să poată face obiectul transportului internaţional pe teritoriile lor, în condiţii mai

puţin riguroase decât cele impuse de anexele la Acord.

Dând expresie acestor reglementări, transportul mărfurilor periculoase în trafic intern

pe căile ferate române se desfăşoară în conformitate cu Ordonanţa de Guvern nr. 49/1999, cu

respectarea prevederilor Regulamentului privind transportul internaţional feroviar al

mărfurilor periculoase al Convenţiei cu privire la transporturile internaţionale feroviare

semnată la Berna la 9 mai 1980 şi ratificată de România prin Decretul nr.100/1983.

În scopul evitării poluării mediului marin rezultată din transportul pe mare al

mărfurilor periculoase, al substanţelor dăunătoare, şi/sau poluanţilor marini, au fost aprobate

sistemele de raportare a incidentelor în care sunt implicate navele maritime298

.

Scopul raportării este de a permite autorităţilor competente ale statelor riverane să fie

informate fără întârziere, atunci când are loc un incident care:

a) implică pierderea efectivă sau probabilă a mărfurilor periculoase în formă

ambalată şi ajungerea acestora în mare;

294

Legea nr.31 din 17 ani 1994, publicată în M.Of. nr.136 din 31,05.1994. 295

O.G. nr.49/1999 privind transportul mărfurilor periculoase pe calea ferată, publicată în M.Of. nr.401 din

24.08.1999. 296

O.G. nr.48 din 19.08.1999, privind transportul rutier al mărfurilor periculoase, publicată în M.Of. nr.401 din

24.08.1999. 297

Art. 11 lit. b) defineşte mărfurile periculoase ca fiind, „substanţele şi obiectele al căror transport internaţional

se interzice prin anexele A şi B sau nu este autorizat decât în anumite condiţii”. 298

Ordinul nr.1730 din 16.11.2001 al ministrului lucrărilor publice, transportului şi locuinţei, publicat în M.Of.

nr.115 din 12.02.2002.

210

b) determină o poluare sau un pericol de poluare pentru mediul marin ori implică

măsuri de asistenţă sau salvare;

c) implică o poluare cu hidrocarburi determinată de încărcarea sau descărcarea de

hidrocarburi într-o/dintr-o navă la o instalaţie de manipulare a hidrocarburilor, astfel încât

să permită acestor autorităţi să întreprindă măsurile necesare pentru înlăturarea sau

limitarea efectelor acestui incident [art.1 alin.(3)].

Comandanţii navelor maritime care transportă mărfuri periculoase, substanţe

dăunătoare sau poluanţi în vrac ori în formă ambalată, implicate într-un incident în apele

aflate sub jurisdicţia României sau în porturile româneşti, precum şi comandanţii navelor

maritime care arborează pavilionul român, implicate într-un incident în afara apelor aflate sub

jurisdicţia României sau în afara porturilor româneşti, sunt obligaţi să redacteze şi să

transmită rapoarte, cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege.

Tema de lucru nr. 3

1. Care sunt obligaţiile persoanelor juridice autorizate în producerea, stocarea,

comercializarea şi/sau utilizarea îngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie a

plantelor?

_______________________________________________________________________

2. Ce trebuie să conţină planurile de gestionare a deşeurilor?

_______________________________________________________________________

211

Rezumat:

Protecţia transsectorială a factorilor de mediu ȋn conţinutul disciplinei dreptului

mediului are ca obiectiv cunoaşterea, ȋn ansamblul său, a fenomenului poluării ȋn raport

cu agenţii de natură antropică ȋn ordinea stabilită prin legea cadru de protecţie a mediului.

Acţiunile legale pentru protecţia mediului ȋmpotriva poluării transsectoriale se

fundamentează pe politicile antipoluare stabilite la nivelul Uniunii Europene şi la nivel

naţional conform planului de guvernare privind dezvoltarea durabilă.

Reglementările legale vizează ȋn mod primordial acţiunile de tip preventiv ȋn

conformitate cu două dintre principiile fundamentale ale protecţiei mediului respectiv,

principiul prevenirii poluării prin internalizarea costurilor poluării şi principiul precauţiei

ȋn luarea deciziilor.

Deşi cel mai vechi principiu al protecţiei mediului este principiul poluatorul

plăteşte, ȋn dreptul modern al mediului sau afirmat cu prioritate principiile de prevenire

pornind de la ideea că o protecţie eficace a factorilor de mediu trebuie să fie anterioară

unor prejudicii aduse mediului care, adeseori sunt ireversibile.

Dezastrele de mediu cu exemplele edificatoare din ultimul deceniu demonstrează

superioritatea acţiunilor de tip preventiv faţă de măsurile cu caracter reparatoriu.

În concluzie, principiile prevenirii şi precauţiei ȋn luarea deciziei sunt

fundamentale şi prioritare ȋn raport cu principiul poluatorul plăteşte. Avantajoase pentru

protecţia mediului, aşa cum rezultă şi din ultimele summit-uri la nivel internaţional, sunt

măsurile de prevenire specifice dreptului mediului faţă de politicile mondiale referitoare

la stabilirea drepturilor de poluare şi comercializarea acestora care sunt criticate atât

instituţional, cât şi la nivelul organizaţiilor ecologiste.

Aceste aspecte sunt avute ȋn vedere la nivel sectorial şi la nivel global atunci când

se pune ȋn discuţie protecţia globală a climei şi a fenomenului de ȋncălzire globală.

212


1. Care sunt principiile strategiei globale adoptate de Comunitatea Europeană ȋn

privinţa eliminării şi transportului de deşeuri:

a) reducerea directă a fluxului de deşeuri;

b) comercializarea transfrontieră a deşeurilor;

c) optimizarea procesului de tratare şi eliminare a deşeurilor care nu afectează

mediul;

d) reducerea circulaţiei deşeurilor;

e) responsabilitatea producătorului.

2. La baza gestionării deşeurilor stau următoarele principii generale:

a) principiul utilizării numai a proceselor şi metodelor de gestionare a deşeurilor

care nu pun în pericol sănătatea populaţiei şi a mediului înconjurător;

b) principiul „poluatorul plăteşte”;

c) principiul responsabilităţii producătorului;

d) principiul concurenţei.

Răspunsuri: 1. - a), c), d),e); 2. -a), b) c).

Bibliografie:

1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul VII, Capitolul VIII,

Capitolul IX, Editura C.H. Back, Bucureşti, 2010, p. 430-455.

2. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Capitolul XI, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2010, p. 320-363.

3. Ştefan Ţarcă, Dreptul mediului, Capitolul XII, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005,

p. 220-269.


Secţiunea a 7-a. Managementul deşeurilor, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 384-

387.

4. Vladimir Rojanschi, Florina Bran, Gheorghiţa Diaconu, Protecţia şi ingineria

mediului, Partea a VII-a. Controlul circuitului deşeurilor, Editura Economică, 1997, p.

250-290..

213

TEMA IX.

PROTECŢIA ECOSISTEMELOR UMANE

Competenţe:

- consultanţă de specialitate pentru edilii ecosistemelor umane;

- sistemul autorizaţional ȋn ecosistemele umane;

- consultanţă privind amenajarea teritoriului urban;

- consultanţă privind asigurarea calităţii construcţiilor ȋn ecosistemele

urbane.

Cuprins:

1. Conceptul ecosistemului uman

2. Norme juridice privind construcţia ecosistemelor umane

3. Exigenţele de mediu ȋn amenajarea teritoriului

4. Priorităţi privind organizarea mediului urban

Rezumat



Obiectivele temei:

- cunoaşterea regulilor privind organizarea ecosistemelor umane;

- cunoaşterea sistemului de autorizare a lucrărilor antropice ȋn mediul

urban;

- organizarea sanitaţiei ȋn aşeezămintele umane;

- gestionarea reziduurilor lichide şi solide ȋn ecosistemele umane.

214

1. Conceptul ecosistemului uman

În termeni comuni, prin conceptul ecosistemului uman se ȋnţelege totalitatea

localităţilor urbane şi rurale, administrativ organizate pe teritoriul naţional a căror

reglementare organizatorică se realizează prin legea administraţiei publice. Se poate spune că

viaţa unei naţiuni, valoarea şi calitatea acesteia este dată de populaţia din aşezămintele umane.

Problematica aşezăminteor umane se află ȋn atenţia comunităţii mondiale, motiv

pentru care această problematică s-a aflat şi ȋn atenţia Conferinţei de la Vancouver din 1976,

prima conferinţă care a stabilit principiile generale, cadrul de acţiune şi obiectivele protecţiei

aşezărilor umane.

În Declaraţia adoptată s-a precizat că o mare parte a populaţiei, îndeosebi din ţările

subdezvoltate trăieşte în aşezăminte necorespunzătoare, iar dacă nu se întreprind măsuri la

nivel naţional şi internaţional aceste condiţii se vor agrava datorită: creşterii economice

inechitabile; condiţiilor economice şi ecologice grele; şomajului, analfabetismului, bolilor şi

sărăciei; poluării aerului, apei şi pământului; creşterii necontrolate a populaţiei etc.

Acţiunile privind aşezările umane trebuie să urmărească mai multe elemente precum:

atenuarea diferenţelor între regiuni şi în interiorul zonelor urbane; folosirea eficientă a forţei

de muncă, a locuinţelor, a pământului, a serviciilor; repartiţia judicioasă a populaţiei; estetica

zonelor interioare şi exterioare ale aşezărilor umane etc.

Reglementările legale privind protecţia aşezămintelor umane sunt, în primul rând, cele

care vizează protecţia eco-factorilor naturali ai mediului: atmosferă, climă, ape, sol, subsol,

vegetaţie, toate acestea reflectându-se în calitatea mediului natural.

Ţinând seama de problematica menţionată, legea-cadru a protecţiei mediului stabileşte

finalitatea acţiunilor direcţionate pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos şi echilibrat

ecologic menţionând că autorităţile administraţiei publice locale precum şi, după caz,

persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii299

.

În elaborarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului se respectă

prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă şi a reglementărilor speciale şi se prevăd, în

mod obligatoriu, măsuri de menţinere şi ameliorare a fondului peisagistic natural şi

antropic al fiecărei zone şi localităţi, condiţii de refacere peisagistică şi ecologică a

zonelor deteriorate şi măsuri de dezvoltare a spaţiilor verzi, de protecţie sanitară a

captărilor de apă potabilă şi lucrări de apărare împotriva inundaţiilor.

Să respecte prevederile din planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului

privind amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi mijloacelor de transport, a

reţelelor de canalizare, a staţiilor de epurare, a depozitelor de deşeuri menajere, stradale

şi industriale şi a altor obiective şi activităţi, fără a prejudicia ambientul, spaţiile de

odihnă, tratament şi recreere, starea de sănătate şi de confort a populaţiei.

Să prevadă, la elaborarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului,

măsuri de menţinere şi ameliorare a fondului peisagistic natural şi antropic al fiecărei

zone şi localităţi, condiţii de refacere peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate,

299

Art. 70-73, din O.U.G. nr. 195/2005.

215

măsuri de protecţie sanitară a captărilor de apă potabilă şi lucrări de apărare împotriva

inundaţiilor.

Să adopte elemente arhitecturale adecvate, să optimizeze densitatea de locuire,

concomitent cu menţinerea, întreţinerea şi dezvoltarea spaţiilor verzi, a parcurilor, a

aliniamentelor de arbori şi a perdelelor de protecţie stradală, a amenajamentelor

peisagistice cu funcţie ecologică, estetică şi recreativă.

Planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului se supun procedurii de evaluare

de mediu, în vederea obţinerii avizului de mediu pentru planuri şi programe, folosind

tehnica juridică a auditului de mediu cu statut de audit de mediu.

Să îmbunătăţească microclimatul urban, prin amenajarea şi întreţinerea

izvoarelor şi a luciilor de apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora,

să înfrumuseţeze şi să protejeze peisajul, să menţină curăţenia stradală.

Să respecte regimul de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice, a

zonelor de interes turistic şi de agrement, a monumentelor istorice, a ariilor protejate şi

a monumentelor naturii. Sunt interzise amplasarea de obiective şi desfăşurarea unor

activităţi cu efecte dăunătoare în perimetrul şi în zonele de protecţie a acestora.

Să adopte măsuri obligatorii, pentru persoanele fizice şi juridice, cu privire la

întreţinerea şi înfrumuseţarea, după caz, a clădirilor, curţilor şi împrejurimilor

acestora, a spaţiilor verzi din curţi şi dintre clădiri, a arborilor şi arbuştilor decorativi.

Să informeze publicul asupra riscurilor generate de funcţionarea sau existenţa

obiectivelor cu risc pentru sănătatea populaţiei şi mediu.

Să iniţieze, pe plan local, proiecte de amenajare, de întreţinere şi dezvoltare a

canalizării.

Să reglementeze, inclusiv prin interzicerea temporară sau permanentă, accesul

anumitor tipuri de autovehicule sau desfăşurarea unor activităţi generatoare de

disconfort pentru populaţie în anumite zone ale localităţilor, cu predominanţă în spaţiile

destinate locuinţelor, în zonele destinate tratamentului, odihnei, recreerii şi

agrementului.

Să nu degradeze mediul natural sau amenajat, prin depozitări necontrolate de

deşeuri de orice fel.

Schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi prevăzute în

planurile urbanistice este interzisă.

Legislaţia de mediu trebuie să contribuie la protecţia omului în tot acest sistem

artificial creat de el însuşi, realizându-se condiţiile necesare pentru menţinerea şi

îmbunătăţirea nivelului de trai acolo unde populaţia locuieşte şi îşi desfăşoară

activitatea.

2. Norme juridice privind construcţia ecosistemelor umane

La elaborarea planurilor de urbanism şi amenajare a teritoriului se respectă prevederile

legislaţiei de mediu şi se prevăd în mod obligatoriu măsuri de menţinere şi ameliorare a

fondului peisagistic natural şi antropic al fiecărei zone şi localităţi, condiţii de refacere

peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate şi măsuri de dezvoltare a spaţiilor verzi, măsuri

de protecţie sanitară a captărilor de apă potabilă şi lucrărilor de apărare împotriva inundaţiilor.

216

Modurile în care documentaţiile de urbanism abordează problemele mediului sunt

diferite, exprimându-se specific pentru fiecare categorie de documentaţie în parte, în raport cu

amploarea şi scopurile sale fundamentale.

Regulamentul general de urbanism (aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.525/1996),

ca sistem unitar de norme tehnice şi juridice ce stă la baza elaborării planurilor de amenajare a

teritoriului, planurilor urbanistice, precum şi a regulamentelor locale de urbanism, a

încorporat cerinţele protecţiei mediului în cele două domenii fundamentale ale sale.

În acest sens, regulile de bază privind modul de ocupare a terenurilor cuprind şi reguli

cu privire la păstrarea integrităţii mediului şi protejarea patrimoniului natural şi construit

(capitolul II secţiunea I din regulament). De pildă, autorizarea executării construcţiilor şi

amenajărilor care, prin amplasament, funcţiune, volumetrie şi aspect arhitectural – conformare

şi amplasare goluri, raport gol-plin, materiale utilizate, învelitoare, paleta cromatică etc. –

depreciază valoarea peisajului este interzisă [art.8 (1)].

La rândul lor, regulile de amplasare a construcţiilor şi amenajărilor aferente cuprind

reglementări vizând siguranţa faţă de riscurile naturale şi riscurile tehnologice, asigurarea

echipării edilitare etc. De asemenea, un rol deosebit revine în acest context condiţiilor de

amplasare şi conformare a construcţiilor (capitolul III din regulament).

Planurile urbanistice generale şi regulamentele locale de urbanism ale localităţilor

cuprind, în mod corespunzător, o dimensiune ecologică. Astfel, în cazul Planului de

amenajare a teritoriului naţional, conţinutul acestuia trebuie să vizeze, printre altele,

valorificarea resurselor naturale ale solului şi subsolului, armonizarea dezvoltării aşezărilor

umane, precum şi reabilitarea, protecţia şi valorificarea mediului natural şi construit. Până în

prezent, prin legi s-au aprobat Planul de amenajare a teritoriului naţional, secţiunea I „Căi de

comunicaţie”, secţiunea a III-a „Zone protejate”, şi secţiunea a IV-a „Reţeaua de localităţi”.

Planul de amenajare a teritoriului zonal, care se referă la teritoriile grupate într-o zonă

cu caracteristici comune geografice, istorice, economice şi/sau de altă natură, urmăreşte ca

element distinct şi reabilitarea, protecţia şi conservarea mediului; în mod pregnant, cerinţele

ocrotirii naturii sunt avute în vedere în elaborarea planului de amenajare a teritoriului judeţean

sau al Municipiului Bucureşti.

Planul de amenajare a teritoriului inter-orăşenesc sau comunal, planul de amenajare a

teritoriului municipal, orăşenesc sau comunal cuprind o serie de elemente obligatorii

referitoare la problematica ecologică.

Toate documentaţiile de urbanism cuprind, ca o clauză de stil, cerinţa valorificării

resurselor materiale şi condiţiile de prezervare şi îmbunătăţire a calităţii mediului, delimitarea

zonelor de construit şi a celor protejate, dar problematica mediului se referă, mai ales în

cadrul planului urbanistic general, la documentele care stabilesc obiectivele, acţiunile şi

măsurile de dezvoltare pentru o localitate existentă sau viitoare pe o perioadă delimitată.

Această documentaţie trebuie să cuprindă în mod obligatoriu un capitol consacrat

problemelor protecţiei şi conservării mediului, identificării şi eliminării surselor de poluare,

epurării apelor, măsuri de protecţie a solului, subsolului, aerului.

Analiza modului de exprimare a cerinţelor protecţiei mediului în cadrul documentelor

de urbanism duce la formularea a două principii:

a) principiul limitării, amenajării şi urbanizării, potrivit căruia este necesară

stabilirea unui echilibru între protecţia mediului şi dezvoltarea urbană;

217

b) principiul potrivit căruia în toate planurile şi prognozele de amenajare trebuie să

se respecte măsurile de interes general, care de multe ori se referă la protecţia mediului.

Principalul instrument de promovare a obiectivelor de protecţie îl reprezintă zona

protejată, definită ca suprafaţa delimitată în jurul unor bunuri de patrimoniu, construit sau

natural, al unor surse ale subsolului, în jurul sau în lungul unor oglinzi de apă etc. şi în care,

prin documentele de amenajare a teritoriului şi de urbanism, se impun măsuri restrictive de

protecţie a acestora prin distanţă, funcţionalitate, înălţime şi volumetrie, potrivit Legii

nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul.

Asigurarea respectării regulilor generale de urbanism şi amenajare a teritoriului se

realizează prin autorizaţiile de construire.

Potrivit art.7 din Legea nr.50/1991, pentru autorizarea construcţiilor în zonele asupra

cărora s-a instituit, potrivit legii, un anumit regim de protecţie prevăzut în documentaţiile de

urbanism, în planurile urbanistice şi în planurile de amenajare a teritoriului aprobate, s-a

instituit obligativitatea unui aviz special din partea anumitor organisme. Astfel, în

ansamblurile de arhitectură şi de urbanism, în cazul siturilor arheologice, al parcurilor şi

grădinilor monument istoric, cuprinse în listele aprobate potrivit legii, precum şi în cazul

lucrărilor de orice natură în zonele de protecţie a monumentelor, solicitantul va obţine avizul

comun al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional şi al Ministerului Transporturilor şi

Infrastructurii, potrivit competenţelor specifice.

În zonele naturale protejate, stabilite potrivit legii, în zonele de siguranţă şi protecţie

ale amenajărilor hidrotehnice de interes public, precum şi în alte arii protejate este necesar

avizul Ministerului Mediului şi Pădurilor şi al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

Ca regulă, în zonele unde s-a instituit un alt tip de restricţie solicitantul va trebui să

obţină avizul organismelor competente.

În domeniul construcţiilor, noţiunea de zone protejate desemnează teritoriile delimitate

geografic, în cuprinsul cărora se află elemente sau ansambluri ale patrimoniului natural sau

cultural cu valoare deosebită. În raport cu natura elementelor de patrimoniu, zonele protejate

sunt:

a) zone naturale protejate, instituite pentru protejarea şi punerea în valoare a

patrimoniului natural cu valoare deosebită;

b) zone construite protejate, instituite pentru salvarea, protejarea şi punerea în

valoare a patrimoniului construit, cu valoare istorică, cultural sau memorialistică deosebită.

Prin Legea nr.10/1995 privind calitatea în construcţii s-a instituit sistemul calităţii în

construcţii „care să conducă la realizarea şi exploatarea unor construcţii de calitate

corespunzătoare, în scopul protejării vieţii oamenilor, a bunurilor acestora, a societăţii şi a

mediului înconjurător”300

.

Calitatea construcţiilor este rezultanta totalităţii performanţelor de comportare a

acestora în exploatare, în scopul satisfacerii, pe întreaga durată de existenţă, a exigenţelor

utilizatorilor şi colectivităţilor.

300

Art. 3 din Legea nr. 10/1995, privind calitatea în construcţii modificată şi completată prin HG nr. 498/2001;

Legea nr. 587/2002; Legea nr. 123/2007,

218

Sistemul calităţii în construcţii se aplică în mod diferenţiat, în funcţie de categoriile de

importanţă ale construcţiilor, conform regulamentelor şi procedurilor de aplicare a fiecărei

componente a sistemului.

Conform art. 5 din lege, pentru obţinerea unor construcţii de calitate corespunzătoare

sunt obligatorii realizarea şi menţinerea, pe întreaga durată de existenţă a construcţiilor, a

următoarelor cerinţe:

a) rezistenta mecanica si stabilitate;

b) securitate la incendiu;

c) igiena, sănătate şi mediu;

d) siguranţa în exploatare;

e) protecţie împotriva zgomotului;

f) economie de energie şi izolare termică.

În contractele care se încheie ori, după caz, în dispoziţiile sau autorizaţiile ce se emit

trebuie să se înscrie clauzele referitoare la nivelul de calitate a construcţiilor corespunzătoare

cerinţelor, precum şi garanţiile materiale şi alte prevederi, care să ducă la realizarea acestor

clauze.

Principalul document care certifică şi exprimă îndeplinirea cerinţelor de calitate este

cartea tehnică a construcţiei, care cuprinde documentaţia de execuţie şi documente privitoare

la realizarea şi exploatarea acesteia. Ea se întocmeşte prin grija investitorului şi se predă

proprietarului construcţiei, care are obligaţia să o păstreze şi să o completeze la zi. Prevederile

din cartea tehnică a construcţiei referitoare la exploatare sunt obligatorii pentru proprietar şi

utilizator.

Urmărirea comportării în exploatare a construcţiilor se face pe toată durata de

existenţă a acestora şi cuprinde ansamblul de activităţi privind examinarea directă sau

investigarea cu mijloace de observare şi măsurare specifice, în scopul menţinerii cerinţelor.

Orice intervenţie la construcţiile existente (lucrări de reconstruire, consolidare, transformare,

extindere, desfiinţare parţială, precum şi lucrările de reparaţii) se face numai pe baza unui

proiect avizat de proiectantul iniţial al clădirii sau a unei expertize tehnice întocmite de un

expert tehnic atestat şi se completează în cartea tehnică a construcţiei. Post-utilizarea

construcţiilor cuprinde activităţile de dezafectare, demontare şi demolare a construcţiilor, de

recondiţionare şi de refolosire a elementelor şi produselor recuperabile, precum şi reciclarea

deşeurilor, cu asigurarea protecţiei mediului, potrivit legii; în acest sens, se instituie obligaţii

şi răspunderi pentru investitori, proiectanţi, executanţi, specialişti, verificatori de proiecte,

experţi tehnici, utilizatori de construcţii.

3. Exigenţele de mediu ȋn amenajarea teritoriului

Protecţia mediului în aşezările umane se realizează în funcţie de factorii de mediu: aer,

apă, sol, subsol, prin metode de prevenire şi combatere a poluării şi prin procedee tehnice cum

sunt: amplasarea industriilor poluante la distanţă faţă de localităţi; folosirea unor metode

tehnologice care nu poluează; reducerea emanaţiilor mijloacelor de transport; neutralizarea

deşeurilor; desfăşurarea în condiţii de siguranţă a activităţilor periculoase pentru om şi mediu.

219

Sub aspectul obligaţiilor precizăm că managementul de mediu este organizat pe mai

multe nivele, la primul nivel aflându-se informaţia de mediu care este premisa unei gestiuni

durabile a aşezămintelor umane.

Informaţia privind mediul se referă la:

a) starea elementelor de mediu, cum sunt aerul şi atmosfera, apa, solul, suprafaţa

terestră, peisajul şi ariile naturale, inclusiv zonele umede, marine şi costiere, diversitatea

biologică şi componentele sale, inclusiv organismele modificate genetic, precum şi

interacţiunea dintre aceste elemente;

b) factorii, cum sunt substanţele, energia, zgomotul, radiaţiile sau deşeurile, inclusiv

deşeurile radioactive, emisiile, deversările şi alte evacuări în mediu, ce afectează sau pot

afecta elementele de mediu prevăzute la lit. a);

c) măsurile, inclusiv măsurile administrative, cum sunt politicile, legislaţia, planurile,

programele, convenţiile încheiate între autorităţile publice şi persoanele fizice şi/sau juridice

privind obiectivele de mediu, activităţile care afectează sau pot afecta elementele şi factorii

prevăzuţi la lit. a) şi, respectiv, b), precum şi măsurile sau activităţile destinate să protejeze

elementele prevăzute la lit. a);

d) rapoartele referitoare la implementarea legislaţiei privind protecţia mediului;

e) analizele cost-beneficiu sau alte analize şi prognoze economice folosite în cadrul

măsurilor şi activităţilor prevăzute la lit. c);

f) starea sănătăţii şi siguranţei umane, inclusiv contaminarea, ori de câte ori este

relevantă, a lanţului trofic, condiţiile de viaţă umană, siturile arheologice, monumentele

istorice şi orice construcţii, în măsura în care acestea sunt sau pot fi afectate de starea

elementelor de mediu prevăzute la lit. a), sau, prin intermediul acestor elemente, de factorii,

măsurile şi activităţile prevăzute la lit. b) şi, respectiv, c).

Toate aceste informaţii sunt nemijlocit implicate în protecţia ecologică a aşezămintelor

umane.

4. Priorităţi privind organizarea mediului urban

În aşezămintele umane sunt considerate priorităţi:

- asigurarea normelor de igienă şi sănătate publică;

- prioritatea apei potabile;

- protecţia spaţiilor verzi;

- neutralizarea reziduurilor lichide şi deşeurilor solide.

A. Asigurarea normelor de igienă şi sănătate publică301

În promovarea unui mediu de viaţă sănătos, un rol deosebit revine normelor legale de

igienă şi sănătate publică. Acestea se referă la: zonele de locuit, aprovizionarea cu apă a

populaţiei, colectarea şi îndepărtarea reziduurilor şi protecţia sanitară a solului, activitatea

unităţilor în care se desfăşoară acţiuni social-culturale, colectivităţile temporare de muncă sau

recreere şi unităţile de prestări de servicii pentru populaţie.

301

Victor Marcusohn, op. cit., pag. 28-45.

220

Norme de igienă şi recomandări privind mediul de viaţă al populaţiei au fost aprobate

prin Ordinul ministrului sănătăţii nr.536 din 3 iulie 1997302

.

Pentru acest domeniu, actul normativ-cadru utilizează, pe de o parte, norme de igienă

obligatorii, potrivit legii, pentru toate unităţile din sistemul public şi privat, precum şi pentru

întreaga populaţie, iar pe de altă parte recomandări care, aşa cum le arată şi numele, nu au un

caracter coercitiv. Sub raportul domeniului de aplicare se disting: norme de igienă referitoare

la zonele de locuit, norme de igienă referitoare la aprovizionarea cu apă a localităţilor, norme

de igienă pentru fântâni publice şi individuale, folosite la aprovizionarea cu apă de băut,

norme de igienă referitoare la colectarea şi îndepărtarea reziduurilor lichide, norme de igienă

referitoare la colectarea, îndepărtarea şi neutralizarea deşeurilor solide, norme de igienă la

unităţile de folosinţă publică, norme de igienă privind produsele cosmetice, norme de igienă

pentru transporturile de persoane, norme privind produsele pesticide utilizate în profilaxia

sanitar-umană şi norme de igienă privind înhumarea, transportul şi deshumarea cadavrelor

umane.

Aceste reguli vizează anumite caracteristici ce trebuie îndeplinite de terenurile

destinate amplasării localităţilor, amplasarea clădirilor, cerinţe pentru amplasarea utilităţilor

administrativ-gospodăreşti.

Astfel, terenurile destinate amplasării şi dezvoltării localităţilor trebuie să asigure

protecţia populaţiei împotriva surpărilor şi alunecărilor de teren, avalanşelor şi inundaţiilor,

emanaţiilor şi infiltraţiilor de substanţe toxice, inflamabile sau explozive, poluării mediului, să

dispună de posibilităţi de alimentare cu apă, de îndepărtare şi neutralizare a apelor uzate şi a

reziduurilor, de dezvoltare normală a zonei verzi. Referitor la amplasarea clădirilor destinate

locuinţelor, se urmăresc asigurarea însoririi corespunzătoare a acestora (respectiv pe o durată

de minimum 1-1/2 ore zilnic, la solstiţiul de iarnă, a tuturor încăperilor de locuit, respectarea

unei distanţe între clădiri mai mari sau cel puţin egale cu înălţimea clădirii celei mai înalte,

pentru a nu se umbri reciproc) şi respectarea anumitor reguli vizând amplasarea dotărilor

tehnico-edilitare (respectiv a platformelor organizate pentru depozitarea recipientelor de

colectare a gunoiului menajer, a spaţiilor amenajate pentru jocul copiilor, a spaţiilor

amenajate pentru gararea şi parcarea autovehiculelor populaţiei din zona respectivă, a zonelor

verzi de folosinţă generală). Totodată, sunt instituite condiţii speciale de amplasare a unităţilor

de mică industrie, comerciale şi de prestări de servicii, care pot crea riscuri pentru sănătate şi

polua mediul, precum şi pentru amenajarea unităţilor comerciale şi de prestări de servicii la

parterul clădirilor de locuit. Zonele necesare odihnei şi recreării sunt supuse unui regim

special, atât în privinţa amplasării lor (în locuri care prezintă cele mai avantajoase elemente

naturale), cât şi a interzicerii amplasării în aceste locuri a întreprinderilor care, prin activitatea

lor, produc zgomot, vibraţii sau impurifică apa, aerul, solul; a unităţilor zootehnice, de

transporturi, a staţiilor de epurare a apelor uzate şi a depozitelor controlate de deşeuri solide

ori a asigurării anumitor dotări tehnico-sanitare.

Un instrument important de protecţie a mediului de viaţă îl reprezintă zonele de

protecţie sanitară, asigurate între întreprinderile industriale care pot polua factorii de mediu

sau care produc zgomot şi vibraţii şi teritoriile protejate învecinate. Prin teritorii protejate se

302

Ordinul ministrului sănătăţii nr. 536/1997 pentru aprobarea Normelor de igienă şi a recomandărilor privind

mediul de viaţă al populaţiei, pulicat în M.Of. nr. 140/3 iul. 1997, modificat şi completat prin O. nr.1.028/2004,

pulicat în M.Of. nr. 785/26 aug. 2004.

221

înţeleg: zonele de locuit, parcurile, rezervaţiile naturale, zonele de interes balneoclimateric, de

odihnă şi recreere, instituţiile social-culturale şi medicale, precum şi unităţile economice ale

căror procese tehnologice necesită factori de mediu lipsiţi de impurităţi. Zonele de protecţie

sanitară se stabilesc, ca formă, mărime şi mobilare, pe baza studiilor de impact asupra

sănătăţii populaţiei şi mediului, în absenţa unei determinări prin studiile de impact, distanţele

minime de protecţie sanitară recomandate între teritoriile protejate şi o serie de unităţi care

produc disconfort şi unele riscuri sanitare sunt cele stabilite în art. 2 al Ordinului nr.536/1997.

Suprafeţele de teren incluse în zonele de protecţie sanitară pot fi exploatate agricol, cu

excepţia culturilor de plante utilizate în scop alimentar sau furajer care, prin fixarea sau

concentrarea de substanţe poluante (plumbul şi compuşii din plumb, fluorul şi compuşii săi,

pesticidele greu degradabile etc.), pot fi dăunătoare pentru om sau animale.

Totodată, în interiorul zonelor de protecţie sanitară se interzice amplasarea oricăror

obiective, cu excepţia celor destinate personalului de întreţinere şi intervenţie.

Tot în vederea protejării populaţiei se instituie zone destinate industriilor poluante,

unde se amplasează obiectivele economice care, prin natura activităţii lor, pot polua atmosfera

şi pentru care nu există mijloace tehnice eficace de reţinere a poluanţilor şi de reducere a

emisiilor În acelaşi scop, unităţile care, prin specificul activităţii lor, necesită protecţie

specială (spitale, centre de sănătate, creşe, grădiniţe, şcoli, biblioteci, muzee etc.) se vor

amplasa în aşa fel încât să li se asigure o zonă de protecţie de minimum 50 m faţă de locuinţe,

de arterele de circulaţie sau de zonele urbane aglomerate. Reguli specifice sunt stabilite şi

pentru amplasarea adăposturilor pentru creşterea animalelor în curţile persoanelor particulare

şi pentru amplasarea obiectivelor economice cu surse de zgomot şi vibraţii şi dimensionarea,

în raport cu acestea, a zonelor de protecţie sanitară, în sfârşit, se instituie parametrii sanitari

care trebuie să fie respectaţi la proiectarea şi execuţia locuinţelor.

B. Prioritatea apei potabile

Prestigiosul profesor Lester Brown303

referindu-se la echilibrul ecologic şi la relaţia

dintre economie şi mediu în contextul crizei economice mondiale aborda problema valorii

apei ca resursă naturală subliniind că, dacă în economia mondial, petrolul ca resursă

epuizabilă poate fi înlocuit cu energii alternative, apa este şi ea epuizabilă dar de neînlocuit,

ceea ce implică o respnsabilitate comună pentru utilizarea apei ca resursă naturală.

Sistemele de aprovizionare cu apă a localităţilor trebuie să furnizeze apă potabilă în

cantitatea necesară şi de calitate corespunzătoare normelor naţionale (stabilite prin STAS

nr.1342/1991)304

, astfel încât să nu afecteze starea de sănătate a consumatorilor. Sunt

prevăzute în acest sens condiţiile ce trebuie îndeplinite de apa de suprafaţă sau de profunzime

folosită pentru aprovizionarea cu apă a localităţilor, protejarea acestora, tehnologiile de

tratare, caracteristicile reţelei de distribuire a apei305

.

În privinţa protejării surselor de apă folosite pentru aprovizionarea cu apă a

localităţilor, acest lucru se realizează prin izolarea acestora prin perimetre de protecţie sanitară

şi controlul activităţilor poluante din teritoriul aferent.

303

Prezent la Bucureşti, la 17 mai 2010, într-o emisiune televizată care va intra cu siguranţă în istoria României. 304

Art. 21 din Ordinul nr.536/1997, modificat de articolul 1 din Ordin nr. 1028/2004 in data de 26 august 2004. 305

Art.22 din Ordinul nr.536/1997.

222

Totodată, sunt elaborate norme speciale de igienă pentru fântânile publice şi

individuale folosite la aprovizionarea cu apă de băut.

C. Protecţia spaţiilor verzi

Una dintre problemele cele mai însemnate pentru asigurarea calităţii mediului urban în

ansamblul său şi pentru realizarea eficientă a dreptului la un mediusănătos şi echilibrat

ecologic este reprezentată de atitudinea adoptată de comunităţile locale şi a cetăţenilor faţă de

spaţiile verzi din intravilanul localităţilor.

Domeniul este reglementat de Legea nr. 24/2007306

privind reglementarea şi

administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, modificată şi republicată prin Legea

nr. 313/2009307

.

Aceste reglementări sunt criticabile în sensul că nu asigură protecţia cantitativă şi

calitativă a spaţiilor verzi şi nu prevăd un sistem de restricţii privind gestionarea, administarea

şi protecţia lor, neglijând protecţia funcţiilor pe care sunt chemate să le îndeplinească spaţiile

verzi în mediul urban, legea rezumându-se la o apreciere generală în sensul că statul

recunoaşte fiecărei persoane fizice dreptul la un mediu sănătos şi accesul liber pentru recreere

în spaţiile verzi proprietate publică.

Această reglementare, cu totul generală, nu răspunde necesităţilor de protecţie şi nu

previne atacurile antropice de o deosebită agresivitate menite să diminueze spaţiile verzi în

scopul realizării unor profituri anihilând funcţiile ecologice ale spaţiilor verzi din mediul

urban. Este situaţia cvasigenerală din marile municipii ale României, inclusiv a capitalei, unde

lupta pentru terenurile unde sunt situate spaţiile verzi din mediul urban a generat numeroase

conflicte care s-au transformat şi în litigii.

În mod nejustificat a crescut numărul „speculaţiilor” cu terenurile ce încorporează

spaţiile verzi incluse abuziv în piaţa imobiliară ca urmare a schimbării regimului juridic al

acestora din domeniul public în domeniul privat şi facilitarea vânzărilor.

Legea nu defineşte conceptul de spaţii verzi cu consecinţa extragerii din definiţie a

funcţiilor şi importanţei pentru un mediu sănătos a realizării acestora şi a unui regim

excepţional de protecţie, inclusiv în ceea ce priveşte intangibilitatea acestor spaţii.

În mod firesc spaţiile verzi ar trebui considerate, cu consecinţele de rigoare, ca

monumente ale naturii.

În locul unei definiţii care să permită o apărare intransigentă a spaţiilor verzi, legea

utilizează o definiţie prin enumerare a conceptului „spaţii verzi” menţionând tipurile de

terenuri din intravilanul localităţilor:

a) spatii verzi publice cu acces nelimitat: parcuri, gradini, scuaruri, fasii plantate;

b) spatii verzi publice de folosinta specializata:

1. gradini botanice si zoologice, muzee in aer liber, parcuri expozitionale, zone

ambientale si de agrement pentru animalele dresate in spectacolele de circ;

2. cele aferente dotarilor publice: crese, gradinite, scoli, unita|i sanitare sau de

protectie sociala, institutii, edificii de cult, cimitire;

306

Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 764 din 10 noiembrie 2009. 307

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 694 din 15 octombrie 2009.

223

3. baze sau parcuri sportive pentru practicarea sportului de performanta;

c) spatii verzi pentru agrement: baze de agrement, poli de agrement, complexuri si

baze sportive;

d) spatii verzi pentru protectia lacurilor si cursurilor de apa;

e) culoare de protectie fata de infrastructura tehnica;

f) paduri de agrement.

În ceea ce priveşte regimul juridic al spaţiilor verzi legea cuprinde pentru persoanele

juridice următoarele prevederi:

a) sa asigure integritatea, refacerea si ingrijirea spatiilor verzi aflate in proprietatea lor;

b) sa coopereze cu autoritatile teritoriale si centrale pentru protectia mediului, cu cele

ale autoritatii centrale pentru amenajarea teritoriului si cu autoritatile administratiei publice

locale la toate lucrarile preconizate in spatiile verzi si sa faca propuneri pentru imbunatatirea

amenajarii acestora;

c) sa nu diminueze suprafetele inventariate ca spatii verzi.

Persoanele juridice care concesioneaza terenuri pentru constructia si amplasarea în

spaţiile verzi a obiectivelor pentru activităţi socio-culturale sunt obligate să obţină avizele,

acordurile şi autorizaţiile prevăzute de legislaţia în vigoare. Locul de amplasare a obiectivelor,

suprafata terenurlior şi condiţiile de desfăşurare a activităţii ulterioare se determina în baza

unor proiecte de specialitate, de amenajare a teritoriului si urbanism, avizate si aprobate

conform legii, cu obligativitatea ca suprafeţele cumulate ale acestor constructii sa nu ocupe

mai multde 10% din suprafata spatiului verde respectiv.

Municipiile de rang zero si unu au obligatia sa efectueze, până la data de 1 ianuarie

2011, auditul suprafetei, calităţii şi accesibilităţii spaţiilor verzi, urmat de elaborarea unei

strategii si a unui plan de actiune privind conservarea si dezvoltarea retelei de spatii verzi.

Strategia privind conservarea şi dezvoltarea reţelei de spaţii verzi are în vedere

distribuţia echilibrată a acestora în raport cu specificul unitatii teritoriale de referinta, precum

şi crearea de spaţii verzi prin transformarea terenurilor neproductive, a altor categorii de

terenuri si prin aplicarea de metode alternative.

La extinderea suprafetei intravilanului localitatilor, autoritatile publice locale au

obligatia sa asigure o cota de 5% pentru amenajarea de spatii verzi publice.

Autoritatile administratiei publice locale au obligatia sa tina evidenta spatiilor verzi de

pe teritoriul unitatilor administrative, prin constituirea registrelor locale ale spatiilor verzi, pe

care le actualizeaza ori de cate ori intervin modificari.308

Evidenta spatiilor verzi are drept scop organizarea folosirii rationale a acestora, a

regenerarii si protectiei lor eficiente, cu exercitarea controlului sistematic al schimbarilor

calitative si cantitative, precum si asigurarea informatiiior despre spatiile verzi.

Registrele locale ale spatiilor verzi se constituie pe baza normelor tehnice aprobate

prin ordin al ministrului dezvoltarii regionale si locuintei, cu avizul ministrului mediului si al

ministrului administratiei si internelor, in termen de un an de la elaborarea si publicarea

acestora.

308

Registrul local al spatiilor verzi este un sistem informational care cuprinde datele tehnice ale tuturor spatiilor

verzi conform indicilor de calitate si cantitate."

224

Protecţia vegetatiei spaţiilor verzi împotriva dăunătorilor se efectuează în baza

prognozelor şi avertizărilor făcute de unitatea fitosanitară locală cu atribuţii de prevenire,

indrumare si control de specialitate pentru protectia plantelor.

Menţinerea starii de sanatate fitosanitara a vegetatiei din spatiile verzi se efectueaza de

catre proprietarii şi administratorii acestora, prin realizarea masurilor de prevenire a

raspandirii si de combatere a bolilor şi dăunătorilor plantelor şi prin masuri de carantina, sub

directa indrumare şi controlul de specialitate al unitatilor fitosanitare pentru protectia

plantelor.

Protecţia spatiilor verzi impotriva bolilor si daunatorilor se efectueaza, de regula, prin

actiuni preventive, metode biologice şi metodologii integrate. Aplicarea substantelor

fitosanitare pentru combaterea bolilor şi dăunăatorilor este strict limitată şi se realizează sub

coordonarea instituţiilor fitosanitare şi de protecţia mediului.

In cazul arborilor ornamentali (tei, salcam, castan, artar, mesteacan, stejar) plantati pe

spatiile verzi din domeniul public, precum şi al celor plantati in aliniamente in lungul

bulevardelor si strazilor, pe terenurile din zonele urbane si rurale, este interzisă intervenţia cu

tăieri în coroana acestora, cu exceptia lucrarilor de eliminare a ramurilor uscate sau a celor

care afecteaza siguranta traficului pietonal si rutier, a imobilelor aflate in apropiere, precum si

a celor de pe traseul retelelor aeriene.

Schimbarea destinaţiei terenurilor înregistrate în registrul local al spaţiilor verzi se

poate face numai pentru lucrări de utilitate publică, stabilite in baza documentaţiilor de

urbanism, aprobate conform legislaţiei in vigoare.

D. Neutralizarea reziduurilor lichide şi deşeurilor solide

În prima categorie intră cerinţele de ordin tehnico-sanitar ce trebuie respectate de către

primării şi agenţii economici în vederea îndepărtării şi epurării apelor uzate menajere, apelor

uzate industriale, altor ape uzate şi apelor meteorice,astfel încât să nu se creeze disconfort şi

îmbolnăvirea membrilor comunităţii309

.

Obligaţia de a asigura colectarea, îndepărtarea şi neutralizarea deşeurilor solide revine

primăriilor, agenţilor economici, asociaţiilor de locatari şi cetăţenilor. Aceasta se exprimă în:

interdicţii de a arunca deşeurile solide în alte locuri decât în cele amenajate special şi

autorizate sanitar, respectarea normelor sanitare pertinente la elaborarea regulamentelor de

salubritate, instituirea de norme referitoare la colectarea la locul de producere, sortarea (pe

categorii: deşeuri menajere, deşeuri comerciale, deşeuri din parcuri şi grădini, deşeuri din

pieţe, din construcţii, rezultate din îngrijiri medicale, deşeuri stradale, zootehnice), evacuarea,

transportul şi neutralizarea acestora. Alte norme de igienă privesc unităţile de folosinţă

publică, produsele cosmetice, transporturile de persoane (transportul în comun urban şi

preorăşenesc, transportul aerian, transporturile feroviare, transporturile navale, transportul

rutier interurban), produsele pesticide utilizate în profilaxia sanitar-umană şi înhumarea,

transportul şi deshumarea cadavrelor umane.

Aceste priorităţi pe care le-am enumerat asigură dreptul fundamental al omului

la un mediu sănătos – echilirat ecologic care se monitorizează prin auditul de mediu,

309

Mircea Negulescu, Epurarea apelor uzate orăşeneşti, Editura Tehnică, Bucureşti, 1978, p.22-23.

225

tehnică juridică de protecţie a mediului definită de art. 2 punctul 8 al legii cadru de

protecţie a mediului ca instrument managerial de evaluare sistematică, documentată,

periodică şi obiectivă a performanţei organizaţiei, a sistemului de management şi a

proceselor destinate protecţiei mediului, cu scopul:

a) de a facilita controlul managementului practicilor cu posibil impact asupra

mediului;

b) de a evalua respectarea politicii de mediu, inclusiv realizarea obiectivelor şi

ţintelor de mediu ale organizaţiei.

Deşi, în societatea contemporană dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic are

o importanţă excepţională şi o valoare universală, acest drept nu a fost inclus în Convenţia

europeană a drepturilor omului.

Această omisiune, a fost corectată „pe cale pretoriană” de către Curtea de la

Strasbourg, prin includerea acestui drept în sfera protecţiei acordate de art. 8 al Convenţiei

dreptului la respectul vieţii private şi de familie.310

Recunoscând dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic ca “protejat par

ricochet” de art. 8 al Convenţiei, Curtea a stabilit principiul potrivit căruia statele au, în acest

domeniu, în mod special obligaţii pozitive, de a lua măsuri în scopul protejării persoanelor

împotriva violării grave a protecţiei mediului, inclusiv în relaţiile dintre persoanele

particulare. Una din aceste obligaţii, subliniată în cauza Guerra c. Italiei (1998) şi reluată în

hotărâri ca Öneryildiz c. Turciei (2004), McGinley şi Egan c. Regatului Unit (1998), este

aceea de a informa publicul asupra riscurilor grave ale poluării datorate unor activităţi

periculoase pentru mediu.311

De asemenea, statele trebuie să asigure un just echilibru între drepturile indivizilor şi

interesul public de a limita dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, cum ar fi acela

al bunăstării economice a ţării.

Cu toate acestea, protecţia indirectă acordată de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic nu presupune posibilitatea

persoanelor care se consideră vătămate în acest drept de a-l invoca direct în faţa Curţii, ci doar

prin asociere cu un drept prevăzut de Convenţia europeană.312

În strânsă conexiune cu dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, se află

dreptul la sanitaţie, literatura de specialitate313

cosiderând că în cadrul sistemului juridic

internaţional, dreptul la sanitaţie reprezintă procesul prin care orice persoană poate trăi

într-un mediu mai sănătos, de a avea acces şi de a folosi instalaţii sanitare pentru tratarea

excrementelor şi a apelor uzate, precum şi serviciilor conexe acestora, în scopul asigurării,

respectării intimităţii şi demnităţii umane, ca şi a unui mediu curat şi sănătos pentru toţi314

.

Dreptul la sanitaţie este un drept nou aflat în strânsă legătura nu numai cu dreptul la un

mediu sănătos şi echilibrat ecologic, ci şi în relaţie directă cu dezideratul creşterii calităţii

vieţii ce nu poate fi realizat în afara asigurării sănătăţii publice.

310

Idem. 311

Idem. 312

Idem. 313

Victor Marcusohn, Revista română de dreptul mediului, nr. 1/2009, Editura Universul Juridic, pag. 28. 314

Idem, supra.

226

Dreptul la sanitaţie nu este recunoscut ad literam în legislaţia din România, însă el îşi

găseşte locul în prevederile constituţionale315

.

Dreptul la sanitaţie deschide noi perspective de abordare şi cercetare în dreptul

mediului în strânsă legătură cu conceptul de maladii medicale, adică acele boli care îşi au

etiologia în agenţi patogeni localizaţi în atmosferă, sol, ape. Sub acest aspect în literatura de

specialitate se menţionează: sanitaţia este strâns legată de sănătatea publică, în special datorită

numeroaselor boli legate de un mediu de viaţă impropiu, precum diarea, febra tifoidă,

hepatita, holera316

, diferitele forme de gripă între care ultima, gripa nouă (virusul AH1N1).

Carenţele în asigurarea unei sanitaţii sigure generează adevărate pandemii cum este, de pildă,

cazul noii gripe cu care se confruntă omenirea la nivel global în anul 2009.

În literatura de specialitate, se subliniază, pe bună dreptate, că „în epoca postmodernă,

vechea viziune igienistă, în primul rând prin legătura sa cu ansamblul măsurilor preventive

aplicate pentru a dobândi ori pentru a conserva sănătatea, se continuă”.317

Sanitaţia în România este indestructibil legată de asigurarea civilizaţiei în aşezămintele

umane.

România a devenit Stat Membru al Uniunii Europene la data de 1 ianuarie 2007, iar

Capitolul 22 – Mediu a fost închis în noiembrie 2004. Drept urmare, România se confruntă cu

provocarea de a atinge un nivel de dezvoltare egal cu cel al statelor membre şi de a realiza

obiectivul european de coeziune economică şi socială.

Astfel, pentru implementarea directivelor europene s-au elaborat planuri de

implementare cu valoare strategică318

.

La nivelul infrastructurii dreptului la sanitaţie se află următoarele priorităţi: extinderea

şi modernizarea sistemelor de apă şi apă uzată; modernizarea reţelei publice de alimentare cu

apă potabilă; modernizarea reţelei de canalizare; neutralizarea deşeurilor319

. În legislaţia

naţională sunt prevăzute norme sanitare privind mediul de viaţă al populaţiei sub denumirea

de norme de igienă referitoare la: zonele de locuit; aprovizionarea cu apă a localităţilor şi

instituirea de perimetre de protecţie sanitară; aprovizionarea cu apă de băut şi protejarea

acesteia împotriva poluării; colectarea şi îndepărtarea reziduurilor lichide; colectarea,

îndepărtarea şi neutralizarea deşeurilor solide; asigurarea igienei la unităţile de folosinţă

publică în care se desfăşoară activităţi social-culturale sau de recreere.

Nerespectarea normelor de igienă sectoriale menţionate atrag, în principal,

răspunderea juridică de natură contravenţională.

.

315

Art. 35 din Constituţia României, precitat. 316

Victor Marcusohn, Revista română de dreptul mediului, nr. 1/2009, Editura Universul Juridic, pag. 29. 317

Mircea Duţu, op. cit., p. 138. 318

Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013; Planul Naţional de Dezvoltare pentru Protecţia Mediului; Cadrul

Strategic Naţional de Referinţă pentru perioada 2007-2013; Planuri Naţionale de Dezvoltare Sectoriale:

Programul Operaţional Sectorial de MEDIU pentru perioada 2007-2013; Programul Sectorial “Creşterea

competitivităţii economice” pentru perioada 2007-2013; Strategia şi politica naţională în domeniul gospodăririi

apelor; Strategia Naţională pentru dezvoltarea durabilă a serviciilor publice pentru alimentare şi canalizare;

Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor (SNGD); Planul Naţional de Gestionare a deşeurilor (PNGD). La

aceste documente naţionale se adaugă şi programele, planurile de acţiune regionale, judeţene şi locale prevăzute

a se realiza în următoarea perioadă, respectiv: Planurile locale de acţiune pentru mediu la nivel regional şi

judeţean; Programele de acţiune pentru zonele vulnerabile la poluarea cu nitriţi; Planurile Regionale de

Gestionare a Deşeurilor (PRGD); Planurile Judeţene de Gestionare a Deşeurilor (PJGD). 319

Victor Marcusohn, op. cit., pag. 38.

227

Rezumat:

Protecţia ecosistemelor umane este strâns legată de realizarea unui drept

fundamental al omului din generaţia a treia a drepturilor omului respectiv asigurarea

dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, sănătatea umană şi echilibrul

ecologic al mediului de care depinde, ȋn primul rând, existenţa sa.

Nu ȋntâmplător, ȋn ultimul deceniu al secolului nostru, alături de protecţia generală

a mediului a apărut conceptul specific de sanitaţie care presupune ȋn primul rând

asigurarea igienei mediului ca problemă majoră prin care se asigură calitatea vieţii

umane.

Valoarea practică a poiticilor privind sanitaţia la nivel naţional şi internaţional

constă ȋn asigurarea capacităţii fiziologice a naţiunilor de a se dezvolta ȋn mod progresiv

pentru creşterea nivelului şi calităţii vieţii a generaţiilor prezente şi viitoare. Mediul

sănătos, prin asigurarea condiţiilor de sanitaţie, reprezintă principalul obiectiv pentru un

stat civilizat, alături de educaţie şi cultură.

În lumea ȋntreagă, cu referire la aşezările umane şi, ȋn special, ȋn marile oraşe şi ȋn

metropole, este deficitară sub aspectul asigurării sanitaţiei şi datorită carenţelor grave ȋn

ceea ce priveşte gestionarea deşeurilor, problemă nerezolvată ȋncă, deşi eforturile ȋn

această direcţie există.

Sistemele de procesare ale deşeurilor ȋn aşezămintele umane aglomerate sunt

insuficiente atât sub aspect tehnic, cât şi sub aspectul alocării de fonduri pentru procesări

complete şi avantajoase.

Conferinţa pentru mediu şi dezvoltare de la Rio de Janeiro din 1992 şi marele

document adoptat de această conferinţă „Agenda 21” a fixat printre obiectivele sale şi

acela de a realiza o lume curate, obiectiv care vizează ȋn mod direct lupta ȋmpotriva

poluării şi a deşeurilor.

Din păcate realizarea acestui obiectiv trenează inclusiv datorită faptului că acţiuni

educative la nivel naţional şi internaţional ȋn această direcţie nu sunt potenţate la un nivel

corespunzător.

228


1. Din punct de vedere al protecţiei mediului ȋn aşezămintele umane sunt considerate

priorităţi:

a) asigurarea normelor de igienă şi sănătate publică;

b) prioritatea apei potabile;

c) sterilizarea câinilor comunitari;

d) protecţia spaţiilor verzi;

e) neutralizarea reziduurilor lichide şi deşeurilor solide.

2. În ceea ce priveşte regimul juridic al spaţiilor verzi legea stabileşte pentru

persoanele juridice următoarele obligaţii:

a) sa asigure integritatea, refacerea si ingrijirea spatiilor verzi aflate in proprietatea lor;

b) sa coopereze cu autoritatile teritoriale si centrale pentru protectia mediului, cu cele

ale autoritatii centrale pentru amenajarea teritoriului la toate lucrarile preconizate in spatiile

verzi;

c) să aprobe construcţia de spaţii comerciale private;

d) sa nu diminueze suprafetele inventariate ca spatii verzi.

Răspunsuri: 1. – a), b), d), e); 2. – a), b) d).

Bibliografie:

1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul V, Editura C.H. Back,

Bucureşti, 2010, p. 412-421.

2. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Capitolul XII.Protecţia ecologică a

aşezămintelor umane , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p. 368-381.

3. Vladimir Rojanschi, Florina Bran, Gheorghiţa Diaconu, Protecţia şi ingineria

mediului, Partea a II-a, Capitolul 8, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 106-131.

229

TEMA X.

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI

Competenţe:

- cunoaşterea domeniilor răspunderii obiective;

- cunoaşterea domeniilor de răspundere obiectivă bazată pe reglementările

internaţionale;

- organizarea unui proces internaţional pe baza convenţiilor internaţionale

de răspundere ȋn domeniul poluării pin hidrocarburi;

- organizarea apărărilor ȋntr-un proces ecologic fundamentate pe

excepţiile de nerăspundere.

Cuprins:

1. Conceptul răspunderii juridice În dreptul mediului

2. Structura răspunderii de drept al mediului

3. Funcţiile răspunderii pentru daune aduse mediului

4. Excepţiile de nerăspundere

5. Dreptul la limitarea răspunderii operatorului

6. Repararea prejudiciului asupra mediului



8. Domeniile răspunderii obiective, independente de culpă

Rezumat



Obiectivele temei:

- cunoaşterea naturii juridice a răspunderii pentru daune aduse mediului;

- modalităţile de reparare a daunelor ecologice;

- consultanţă juridică pentru conducerea unui proces având ca obiect

răspunderea pentru daune aduse mediului.

230

1. Conceptul răspunderii juridice pentru daune aduse mediului

Răspunderea juridică în dreptul mediului are în vedere aplicarea sancţiunilor pentru

violarea normelor juridice de drept al mediului.

Răspunderea juridică în dreptul mediului este o răspundere specială, fiind reglementată

de izvoarele formale de drept al mediului. Deşi formele de răspundere privesc răspunderea

contravenţională, penală, civilă şi materială acestea prezintă o serie de particularităţi generate

de specificul obiectului dreptului mediului, a cărui materie este tratată sectorial şi trans-

sectorial prin legi speciale.

În ceea ce priveşte răspunderea pentru prejudicii aduse mediului (civilă), aceasta se

fundamentează pe ideile de risc şi garanţie, fiind independentă de culpă, ceea ce îi conferă

caracterul de răspundere de tip obiectiv.

Răspunderea pentru prejudicii aduse mediului poate fi şi internaţională în cazul

acţiunilor ilicite ce creează daune mediului în afara jurisdicţiilor statale, aceasta este

reglementată la nivelul convenţiilor internaţionale, iar în lipsa acestora, în sistemul arbitrajului

convenit de statele aflate în litigiu, cum este cazul răspunderii pentru prejudiciile create pe

teritoriul unui stat de obiectele spaţiale lansate de alte state.

O altă particularitate a răspunderii internaţionale pentru prejudicii ecologice cauzate

prin poluări transfrontaliere constă în recursul la normele conflictuale ale Dreptului

Internaţional Privat: lex loci delicti commissi sau lex loci laesionis.

Lex loci delicti commissi se justifică, practic, prin simplitatea soluţiei bazată pe

localizarea obiectivă a raportului juridic de răspundere321

. Această normă conflictuală

funcţionează, însă, în mod subsidiar, în practică fiind preferată legea locului producerii

prejudiciului - lex loci laesionis322

.

Formele răspunderii în dreptul mediului sunt:, răspunderea contravenţională, penală şi

civilă, după caz.

Prejudiciile aduse mediului au ridicat, în planul dreptului problema majoră a

configurării cadrului juridic al răspunderii pentru daune ecologice.

În lipsa unei reglementări speciale privind repararea daunelor aduse mediului, s-a

recurs la reglementările juridice de drept comun privind răspunderea civilă delictuală

întemeiată pe culpă.

În raport cu această situaţie, practica judiciară, îndeosebi cea franceză, unde au existat

totuşi preocupări pentru repararea daunelor ecologice, a aplicat şi adaptat regulile clasice ale

răspunderii civile la particularităţile daunelor produse mediului, pornindu-se de la dispoziţiile

art.1382, 1383 şi 1384 alin.1 C.civ. francez privind răspunderea civilă delictuală323

.

Simţindu-se necesitatea unei reglementări particulare, în doctrina franceză s-a formulat

o opinie proprie, cu multe accente originale, în privinţa răspunderii ecologice324

, concepută ca

o răspundere obiectivă, independentă de culpă.

321

Ion P. Filipescu, Drept Internaţional Privat, vol.II, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, p.137. 322

Ion P. Filipescu, op. cit., p.136-138. 323

Textele din Codul civil francez au corespondent în art.998-999 şi 1000 C.civ. român. 324

Bouckara, Baudouin, La responsabilité civile comme base institutionelle d‟une protection spontanée de

l‟environnement, Journal Economistes et des Etudes Umaines, vol. II, nr. 2/3, Julie-Septembrie 1991, p. 315-

333.

231

Răspunderea obiectivă, independentă de culpă, a depăşit etapa căutărilor pentru

identificarea temeiurilor juridice impuse de repararea prejudiciilor ecologice, devenind o

realitate a dreptului pozitiv.

Astfel, în dreptul naţional al mediului a fost reglementată pentru prima oară

răspunderea civilă specială pentru daunele ecologice, în art.81 din Legea nr.137/1995, care

prevede „Răspunderea pentru prejudiciu are caracter obiectiv, independent de culpă. În

cazul pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară. În cazul activităţilor generatoare de

risc major, asigurarea pentru daune este obligatorie”.

În felul acesta, recurgerea la dreptul comun pentru repararea prejudiciilor aduse

mediului şi valorilor sale nu mai este necesară.

Teoria răspunderii pentru risc a pornit iniţial de la ideea de justiţie, potrivit căreia

activitatea umană urmăreşte un profit, în consecinţă este corect ca orice prejudiciu pe care îl

provoacă să fie reparat (ubi emolumentum ibi onus).

Dezvoltarea fără precedent a forţelor de producţie, intensificarea şi diversificarea

activităţii de tip industrial asupra naturii şi, în acelaşi timp, dependenţa tot mai scurtă a

societăţii de calitatea mediului, au impact profund asupra caracteristicilor răspunderii civile

pentru pagubele produse prin poluare.

Orice activitate umană are, într-un anumit sens, o influenţă asupra mediului ambiant,

căruia-i afectează şi modifică calităţile naturale sub o formă sau alta, mai mult sau mai puţin.

Atunci când aceste efecte depăşesc anumite praguri sau limite, este necesar să fie antrenată

răspunderea celui care a determinat o asemenea situaţie.

Răspunderea pentru riscul creat mediului şi echilibrului acestuia, care constituie forma

de manifestare specifică răspunderii civile, în materie ecologică, nu-şi diminuează rolul

preventiv, reparator, pe care îl vizează răspunderea întemeiată pe culpă.

În condiţiile în care poluarea este determinată de activitatea generală a unor agenţi

economici, este perfect logică angajarea răspunderii acestora pentru riscul a cărei consecinţă

urmează să se repercuteze la nivel colectiv sau individual. Din această perspectivă,

răspunderea pentru riscul ecologic îşi păstrează şi chiar îşi amplifică funcţia de prevenire şi

contracarare a efectelor negative asupra calităţii mediului, stimulând realizarea tehnologiilor

curate.

Pentru circumstanţierea cât mai exactă a dimensiunilor unei asemenea răspunderi

devine necesară relevarea anumitor particularităţi ale riscului ecologic.

După cum este cunoscută, poluarea sub toate formele sale reprezintă, de cele mai

multe ori, un pericol latent, cu o gravitate deosebită. Ea nu constituie de regulă un eveniment

brusc, ci este rezultatul acumulării lente a unor efecte negative care, necontrolate şi

neremediate la momentul oportun, ating în timp anumite limite care depăşesc pragul natural

de echilibru, producând consecinţe deosebit de periculoase pentru existenţa şi funcţionarea

sistemului natural.

Mai mult decât atât, interdependenţa şi intercondiţionările ce caracterizează mediul

ambiant amplifică şi conferă dimensiuni particulare consecinţelor negative, determină

propagarea lor în lanţ asupra diferiţilor factori naturali, la toate nivelurile de organizare a

acestora. Iată de ce caracterul specific al riscului impune cu necesitate reguli speciale şi în

privinţa răspunderii juridice pentru prejudiciile astfel create.

232

Se ştie că regimul răspunderii pentru risc prezintă o serie de avantaje, mai ales în

materie ecologică, în raport cu răspunderea întemeiată pe culpă. Mai întâi, indemnizarea

victimei va avea loc, întotdeauna, contrar teoriei răspunderii pentru culpă, când uneori se

întâlnesc cazuri în care nu se poate antrena răspunderea şi, în consecinţă, repararea

prejudiciului astfel produs. Chiar cazurile de exonerare de răspundere sunt reglementate

relativ, în raport de foţa majoră, iar acesteia i s-a recunoscut efectele absolvirii în anumite

condiţii.

În domeniul ecologic este deosebit de important să se asigure în toate cazurile o

reparare a prejudiciului, datorită specificului şi consecinţelor deosebit de grave pe care le pot

genera pagubele, consecinţe care uneori sunt ireversibile.

Există situaţii în care stabilirea exactă a autorului prejudiciului este imposibilă, iar

consecinţele produse nu pot rămâne neacoperite, deoarece ele se pot agrava dacă nu sunt

remediate în timp util. De aceea este necesar ca, mai ales în privinţa poluării, dispoziţiile

legale în materie să asigure o reparare completă, eficientă, oportună, oricărui prejudiciu adus

mediului ambiant.

Instituirea regulii unui regim de răspundere civilă pentru risc permite, pe baza

stimulării atitudinii diligente şi prudente, folosirea raţională a factorilor de mediu, instituirea

şi perfecţionarea unui sistem de reguli adaptat noilor cerinţe ale vieţii economico-sociale.

Caracterul de interes naţional al protecţiei şi ameliorării mediului a condus la

adoptarea unui sistem de răspundere cât mai sigur, care să asigure repararea integrală,

eficientă şi, pe cât posibil, în natură a pagubelor cauzate mediului.

2. Structura răspunderii de drept al mediului

Problematica răspunderii civile pentru daune aduse mediului are în vedere:

- definirea daunei ecologice;

- drepturile şi calitatea procesuală a victimelor;

- regimul juridic al reparării daunelor ecologice;

- domeniile speciale de răspundere obiectivă întemeiată pe ideea de risc şi garanţie.

A. Dauna ecologică

Noţiunea de daună ecologică a fost utilizată pentru prima dată de Michel Despax

pentru a sublinia particularităţile prejudiciilor indirecte, rezultate din atingerile aduse calităţii

mediului.325

Datorită unităţii şi interdependenţei fenomenelor ecologice, vătămările aduse unui

element natural (aer, apă) se propagă şi influenţează, sub o formă sau alta, şi asupra altor

componente ale mediului (sol, floră).

Pornind de la aceste particularităţi ale mediului, dauna este considerată, în general, a fi

acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem care, datorită

caracterului său indirect şi difuz, nu permite constituirea unui drept de reparaţie.

325

M. Prieur, op. cit., p.1038-1039.

233

Deşi în privinţa naturii şi întinderii sale în doctrină există controverse, în realitate

problema centrală rămâne aceea dacă victima unei asemenea daune este omul sau mediul său.

În funcţie de răspunsul dat, se conturează în fapt şi concepţia asupra naturii şi întinderii

daunei ecologice.326

Aceasta presupune determinarea în prealabil a statutului juridic al elementelor naturale

sau artificiale care constituie mediul, pentru a stabili dacă acestea sunt sau nu bunuri protejate,

din punct de vedere juridic.

Astfel, într-o primă opinie, dauna ecologică este cea „cauzată persoanelor şi bunurilor

de către mediul în care acestea trăiesc”. Într-o asemenea concepţie,mediul este considerat ca

fiind cauza şi nu victima daunelor.

Cu privire la teoria perturbărilor de vecinătate, această concepţie apreciază că, între

poluare şi sursele tradiţionale de vecinătate nu există decât o diferenţă „de grad”.

Într-o concepţie opusă, anumiţi autori consideră dauna ecologică drept o vătămare

adusă de către om mediului. Dar şi aici, punctele de vedere trebuienuanţate.

În esenţă, dauna ecologică este asimilată daunei produse prin poluare şi se consideră

că ea vizează toate domeniile care contribuie la degradarea factorilor naturali; dacă paguba

afectează în primul rând aerul, apa ori natura – în genere –, ea nu interesează, întrucât

aceste elemente sunt utilizate de om şi el suportă repercusiunile.

În consecinţă, această responsabilitate ce caracterizează paguba ecologică, prin

ricoşeu, nu se conturează decât dacă considerăm că victime nu sunt numai cei ce suferă un

prejudiciu direct (în privinţa bunurilor sau persoanelor), ci şi ansamblul colectivităţii care are

interesul de a salva patrimoniul ecologic.

Printr-o mai mare generalizare, F.Caballero ajunge la următoarea definiţie: „constituie

daună ecologică orice pagubă ecologică, orice pagubă cauzată direct mediului, considerată

ca interdependentă de repercusiunile sale asupra persoanelor şi bunurilor.”327

Alţi autori introduc distincţie între daunele prin poluare, suportate de patrimonii

identificabile şi de particulari, şi daunele ecologice propriu-zise, suportate de mediul natural

în elementele sale şi care afectează echilibrul ecologic, în calitate de patrimoniu colectiv.

Frecvent, acelaşi accident antrenează ambele tipuri de daune.

În sfârşit, într-o concepţie modernă, se recunoaşte fiecărui individ un drept subiectiv la

mediu, care permite o protecţie eficace a elementelor acestuia, până acum neglijabile, ca

urmare a considerării acestora „res communis”. În consecinţă, orice poluare va fi o violare a

acestui drept şi constituie culpă328

.

Dreptul la un mediu sănătos a devenit, prin urmare, un drept justiţiabil. Într-o

asemenea perspectivă, daunele ecologice includ atât pagubele suferite prin poluare de mediu,

cât şi cele suportate de om şi bunuri.

În condiţiile în care dreptul la un mediu sănătos şi prosper este recunoscut pe plan

intern şi internaţional ca un drept fundamental al omului, al cetăţenilor, orice atingere adusă

acestuia (prin pagube provocate stării naturale a mediului) necesită o reparaţie completă şi

adecvată.

326

Ibidem. 327

Prieur, M., op. cit., p. 1037-1040. 328

Prieur, M.,- op. cit., p. 1037-1040.

234

De aici decurg numeroase consecinţe, începând cu reglementarea dreptului fiecărui

cetăţean la acţiune în apărarea sa, prin toate mijloacele oferite pentru drepturile

fundamentale.329

O problemă deosebit de dificilă, cu importante semnificaţii pentru stabilirea

răspunderii civile, o reprezintă evaluarea daunelor ecologice. În această materie, în

jurisprudenţa internaţională s-au conturat patru metode principale:

- calcularea valorii de înlocuire a elementelor de faună şi floră distruse;

- evaluarea costului readucerii la starea anterioară a ecosistemelor afectate de

poluare;

- recurgerea la o evaluare forfetară;

- evaluarea costului compensaţiei prin restaurarea unei suprafeţe de mărime

echivalentă, în vecinătatea zonei poluate.

În raport cu asemenea realităţi, se conturează două căi fundamentale de compensare şi

una intermediară:

a) evaluarea monetară a daunelor este posibilă pentru daunele cauzate integrităţii

persoanelor, bunurilor private sau activităţilor civile. De altfel, analiza jurisprudenţei străine

arată în mod frecvent că acestea sunt singurele pagube efectiv reparate330

.

Pe de altă parte, în unele cazuri, dreptul trebuie să ia în calcul, cel puţin parţial,

daunele aduse bunurilor situate în afara circuitului civil, prin „atingerile pe care acestea le

suferă în urma activităţilor antropice”.

Astfel, s-a acceptat interpretarea unor degradări ale mediului marin în sensul de

„pierderi” pentru activităţile de pescuit ori turism331

. Totuşi, aşa cum s-a remarcat în

literatura de specialitate, această metodă prezintă şi unele inconveniente: contribuie la

mascarea unei părţi din degradările obiective; confirmă că orice pierdere care nu poate fi

convertită în pagubă, nu poate fi luată în calcul.

b) evaluarea forfetară a unei pagube prezintă o serie de avantaje: simplitatea şi costul

redus de negociere; previzibilitatea şi securitatea; face mai facil recursul la asigurare; în

acelaşi timp introduce o mare rigiditate, greutăţi tehnice în elaborarea baremurilor.

Unele sisteme de drept au instituit această metodă de evaluare pe calea stabilirii de

baremuri pentru situaţiile de distrugere a unor bunuri naturale sau specii.

O abordare care se reflectă tot mai evident în dreptul pozitiv constă în favorizarea

evaluării negociate a pagubelor. Dreptul este chemat, în acest sens, să aplice proceduri care să

faciliteze întâlnirea tuturor factorilor sociali reprezentând interesele în cauză.

Dreptul internaţional public oferă multe exemple de aplicare a acestei metode în

relaţiile dintre state.

În domeniul dreptului privat, „afacerea Sandoz” i-a adus la negocierile pentru

evaluarea pagubelor pe reprezentanţii statului, poluatorului, victimelor şi protectorilor naturii.

În domeniul mediului, stabilirea unei legături de cauzalitate este dificilă, datorită, mai

ales, caracterului difuz al daunelor. Ca urmare, într-un mare număr de cazuri, reglementările

juridice „au construit” un responsabil, determinabil anteriorpagubei.

329

„Principiul 1 al Declaraţiei de la Rio de Janeiro”, 5-12 1992, care consacră dreptul omului la un mediu

sănătos, în armonie cu natura. 330

Kiss, Al., op.cit., p. 225 (cazul Amoco-Cadiz) 331

Ibidem, p. 225 (cazul Amoco-Cadiz).

235

Prima ipoteză constă în „canalizarea responsabilităţii”. Aplicarea acestui mecanism

presupune desemnarea, înainte de survenirea prejudiciului, a persoanei care va suporta sarcina

răspunderii şi care, pentru aceasta, va trebui să subscrie o garanţie. Un exemplu tipic:

responsabilitatea pentru prejudiciile consecutive deversării hidrocarburilor în mare.

Unele sisteme de drept au cunoscut principiul „canalizării” răspunderii, în materia

„accidentelor de sănătate cauzate de poluare”. Astfel, o lege japoneză din octombrie 1973

stabilea un fel de prezumţie de cauzalitate pentru unele maladii denumite „specifice”,

determinate de poluanţi precum mercurul, cadmiul şi arsenicul. Indemnizarea acestor pagube

este suportată direct de poluatori, în raport cu contribuţia la poluarea în zona stabilită în

prealabil.

O altă tehnică de desemnare a responsabilităţilor rezidă în construirea unui fond de

indemnizare alimentat prin cotizaţiile poluatorilor.

Rezultate asemănătoare se obţin şi prin intermediul reglementărilor fiscale. În acest

sens, redevenţa percepută de agenţiile financiare de bazin constituie un exemplu edificator.

B. Victima în dreptul mediului

Victima abilitată să acţioneze rămâne de cele mai multe ori titularul unui drept sau

interes, în înţelesul strict, care a fost lezat, ceea ce plasează în planul nondreptului pagubele

cauzate elementelor naturii care nu au reprezentanţi abilitaţi, ori interesele în cauză sunt prea

difuze sau eventuale.

Analiza reglementărilor în materie arată că cei îndreptăţiţi pot fi grupaţi în trei

categorii:

a) cei care invocă o vătămare a integrităţii lor fizice;

b) cei care reclamă repararea unei vătămări a unui interes de natură patrimonială;

c) cei care acţionează în virtutea calităţii lor de gestionar legal la repararea unor

elemente de mediu.

În ce priveşte această ultimă situaţie, de remarcat că, în mod frecvent, cei abilitaţi să

acţioneze, în baza funcţiilor pe care le ocupă sau a sarcinilor care le revin, sunt cei care

produc prejudiciul care se impune a fi reparat, această situaţie contradictorie fiind, în ultimă

instanţă, fatală pentru natură.

Unele progrese notabile s-au înregistrat mai ales în cazul în care legiuitorul a

recunoscut asociaţiilor nonguvernamentale dreptul de a acţiona pentru obţinerea reparării

vătămărilor cauzate intereselor colective.

Importante contribuţii aduce, în acest sens, dreptul comparat. Astfel:

- în dreptul brazilian s-a recunoscut asociaţiilor de apărare a mediului posibilitatea

de a reclama Ministerului Public, prin punerea în mişcare a acţiunii civile publice (Legea

nr.7347 din 24 iulie 1985).

Interesul unei asemenea reglementări rezidă în aceea că asociaţilor li se conferă rolul

de „iniţiatori” ai acţiunii şi „auxiliari” ai Ministerului Public.

- în dreptul federal american, legiuitorul a prevăzut că administraţiile ori serviciile

specializate pot fi desemnate ca „trusturi” de resurse naturale. Cu acest titlu, ele sunt

abilitate să facă evaluarea pagubelor ecologice şi să exercite acţiunea în justiţie.

236

C. Regimul juridic al reparării pagubelor ecologice

În cazul unor pagube, de cele mai multe ori repararea nu poate fi făcută decât prin

echivalent şi nu în natură. În consecinţă, importantă este asigurarea posibilităţilor ca

indemnizaţiile acordate să fie real afectate reparării pagubelor provocate.

În dreptul român, ca şi în cel francez, afectarea reală pentru repararea pagubelor a fost

mult timp imposibilă. Astfel:

a) în dreptul privat, regula este că victima îşi păstrează dreptul la libera folosire a

indemnizaţiei care i-a fost acordată;

b) în dreptul public, se opune principiul universalităţii bugetare.

În cadrul celor două ipostaze s-ar putea spera la o afectare relativă, dacă beneficiarul

indemnizaţiei este o persoană special însărcinată cu apărarea bunului ori interesului

vătămat.

În acelaşi timp, se cuvine observat că „fiscalitatea în domeniul mediului derogă

frecvent de la principiul nonafectării încasărilor fiscale”. De altfel, există o serie de evoluţii

evidente în acest sens, în dreptul pozitiv al unor state. În dreptul american, de exemplu, s-a

stabilit că sumele alocate cu titlu de daune–interese nu pot fi afectate restaurării ori readucerii

în starea anterioară a resurselor naturale.

3. Funcţiile răspunderii pentru daune aduse mediului

Prin compatibilizarea normelor de răspundere pentru prejudiciile de mediu au fost

eliminate controversele în acest domeniu, asigurându-se cadrul legal pentru o practică unitară

în materie.

Astfel, prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005332

primesc o dezvoltare legislativă

în cadrul O.U.G. nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi

repararea prejudiciului asupra mediului, care are ca domeniu de reglementare modalităţile

juridice de reparare a prejudiciului asupra mediului.

Această ordonanţă are în vedere obligativitatea transpunerii legislaţiei comunitare, în

noua calitate a României de stat membru a Uniunii Europene, conform Directivei nr.

2004/35/CE privind răspunderea de mediu referitoare la prevenirea şi repararea prejudiciului

adus mediului.

Menţinerea vidului legislativ în domeniul răspunderii de mediu (civile) poate avea

consecinţe negative în sensul că nu există un cadru legal prin care operatorii să fie obligaţi să

adopte măsuri şi să pună în aplicare practici pentru a minimiza riscurile de daune sau să ia

măsurile de reparare necesare în cazul producerii prejudiciului.

Ordonanţa de urgenţă stabileşte cadrul de reglementare al răspunderii de mediu, bazată

pe principiul „poluatorul plăteşte“, în scopul prevenirii şi reparării prejudiciului asupra

mediului.

332

(1) Răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpă. În cazul

pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară. (2) În mod excepţional, răspunderea poate fi şi subiectivă pentru

prejudiciile cauzate speciilor protejate şi habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice. (3) Prevenirea

şi repararea prejudiciului adus mediului se realizează conform prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi a

reglementărilor specifice.

237

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 68/2007 răspunderea de mediu se bazează pe principiul

poluatorul plăteşte în scopul prevenirii şi reparării prejudiciului asupra mediului. În lumina

textului menţionat răspunderea de mediu îndeplineşte două funcţii: preventivă şi reparatorie.

A. Funcţia preventivă

În cazul unei ameninţări iminente cu un prejudiciu asupra mediului, operatorul este

obligat să ia imediat măsurile preventive necesare şi, în termen de 2 ore de la luarea la

cunostinta a aparitiei amenintarii, sa informeze Agentia Judeteana pentru Protectia Mediului

Şi Comisariatul Judetean al Garzii Naţionale de Mediu.

Informatiile pe care operatorul este obligat sa le aduca la cunostinta autoritatilor, se

refera la:

a) datele de identificare ale operatorului;

b) momentul si locul aparitiei amenintarii iminente;

c) elementele de mediu posibil a fi afectate;

d) masurile demarate pentru prevenirea prejudiciului;

e) alte informatii considerate relevante de operator.

Masurile preventive trebuie sa fie proportionale cu amenintarea iminenta si sa conduca

la evitarea producerii prejudiciului, luand in considerare principiul precautiei in luarea

deciziilor.

In termen de 1 ora de la finalizarea masurilor preventive operatorul informeaza

Agenţia Judeţeană pentru Protecţia Mediului şi Comisariatul Regional al Gărzii Naţionale de

Mediu despre masurile intreprinse pentru prevenirea prejudiciului si eficienta acestora.

In cazul in care amenintarea iminenta persista iar măsurile luate nu au eficienţa

scontată, operatorul informeaza, in termen de 6 ore de la momentul la care a constatat

ineficienta masurilor luate, Agentia Judeteana pentru Protectia Mediului si Comisariatul

Regional al Garzii Nationale de Mediu despre:

a) masurile intreprinse pentru prevenirea prejudiciului;

b) evolutia situatiei in urma aplicarii masurilor preventive;

c) alte masuri suplimentare, care se iau pentru prevenirea înrăutăţirii situaţiei.

Agentia Judeţeană pentru Protecţia Mediului este abilitată, în orice moment, să

exercite urmatoarele atribuţii:

a) sa solicite operatorului sa furnizeze informatii despre orice amenintare iminenta cu

un prejudiciu asupra mediului sau despre orice caz suspect de amenintare iminenta;

b) sa solicite operatorului sa ia masurile preventive necesare;

c) sa dea operatorului instructiuni despre masurile preventive necesar a fi luate;

d) sa ia masurile preventive necesare.

Conducatorul Agentiei Judetene pentru Protectia Mediului, inainte de intervenţia sa

proprie, solicita operatorului sa ia masurile preventive necesare dacă operatorul nu-şi

indeplineşte obligaţiile proprii sau dacă operatorul nu poate fi identificat. Agernţia Judeţeană

pentru Protecţia Mediului nu are obligaţia de a suporta costurile intervenţiei, acestea

rămânând în sarcina operatorului.

B. Funcţia reparatorie

238

In cazul producerii unui prejudiciu asupra mediului, operatorul informeaza, in maxim

2 ore de la producerea prejudiciului, Agentia Judeteana pentru Protecţia Mediului şi

Comisariatul Judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu despre:

a) datele de identificare ale operatorului;

b) momentul si locul producerii prejudiciului adus mediului;

c) caracteristicile prejudiciului adus mediului;

d) cauzele care au generat prejudiciul;

e) elementele de mediu afectate;

f) masurile demarate pentru prevenirea extinderii sau agravarii prejudiciului adus

mediului;

g) alte informatii considerate relevante de operator.

Operatorul este obligat:

1. să actioneze imediat pentru a controla, izola, elimina sau, in caz contrar, pentru a

gestiona poluantii respectivi si/sau orice alti factori contaminanti, in scopul limitarii sau

prevenirii extinderii prejudiciului asupra mediului si a efectelor negative asupra sanatatii

umane sau agravarii deteriorarii serviciilor.

2. să ia masurile reparatorii necesare, astfel:

a) să identifice masurile reparatorii posibile in conformitate cu prevederile privind

repararea prejudiciului asupra mediului stabilite în Anexa 2 a O.U.G. nr. 68/2007, si să le

transmită agentiei judetene pentru protectia mediului spre aprobare, in termen de 15 de zile de

la data producerii prejudiciului, în afară de cazul în care măsurile au fost luate de agenţia

judeţeană pentru protectia mediului.

b) după ce a fost informată, Agenţia Judeţeană pentru Protecţia Mediului decide, după

ce se consultă cu operatorul implicat, asupra măsurilor reparatorii care trebuie

implementate333

.

c) masurile reparatorii trebuie sa fie proportionale cu prejudiciul cauzat si sa conduca

la indepartarea efectelor prejudiciului, luand in considerare principiul precautiei in luarea

deciziilor.

In situatia complexă in care s-au produs mai multe prejudicii asupra mediului, iar

Agentia Judeţeana pentru Protectia Mediului nu poate asigura luarea, in acelasi timp, a

masurilor reparatorii, aceasta este indreptatita sa decida care dintre prejudicii trebuie reparat

cu prioritate.

In luarea deciziei Agentia Judeţeana pentru Protectia Mediului ia in considerare,

printre altele, atat natura, dimensiunea si gravitatea diferitelor prejudicii produse, cat si

posibilitatea regenerarii naturale, acordand atentie riscurilor pe careprejudiciul le reprezinta

pentru sanatatea umana.

C. Domeniile de aplicare

Prejudiciului asupra mediului, cauzat de orice tip de activitate profesională

pentru care răspunderea este de natură obiectivă, respectiv:

333

Procedura şi termenele pentru acţiunile reparatorii sunt stabilite în art. 17-19 din O.U.G. nr. 68/2007.

239

1. Funcţionarea instalaţiilor care fac obiectul procedurii de autorizare integrată de

mediu conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 152/2005 privind

prevenirea şi controlul integrat al poluării, aprobată cu modificări prin Legea nr. 84/2006.

Aceasta înseamnă activităţile prevăzute în anexa nr.1 a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului

nr. 152/2005 aprobată cu modificări prin Legea nr. 84/2006, cu excepţia instalaţiilor sau părţi

ale instalaţiilor utilizate pentru cercetare, dezvoltare şi testare de produse şi procese noi.

2. Activităţile de gestionare a deşeurilor, inclusiv colectarea, transportul, valorificarea

şi eliminarea deşeurilor şi a deşeurilor periculoase, precum şi inspecţia şi controlul acestor

operaţiuni şi monitorizarea postînchidere a depozitelor de deşeuri, care fac obiectul autorizării

sau înregistrării, potrivit prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind

regimul deşeurilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 426/2001, cu completările

ulterioare.

Activităţile de gestionare a deşeurilor presupun, între altele, operarea depozitelor de

deşeuri conform Hotărârii Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor, precum şi

operarea instalaţiilor de incinerare conform Hotărârii Guvernului nr. 128/2002 privind

incinerarea deşeurilor, cu modificările si completările ulterioare.

3. Toate evacuările în apele interioare de suprafaţă care necesită o autorizare prealabilă

conform Hotărârii Guvernului nr. 351/2005 privind aprobarea Programului de eliminare

treptată a evacuărilor, emisiilor şi pierderilor de substanţe prioritar periculoase, cu

modificările şi completările ulterioare.

4. Toate evacuările substanţelor în apele subterane, care necesită o autorizare

prealabilă conform Hotărârii Guvernului nr. 351/2005 privind aprobarea Programului de

eliminare treptată a evacuărilor, emisiilor şi pierderilor de substanţe prioritar periculoase, cu


5. Evacuarea sau injectarea unor poluanţi în apele de suprafaţă sau subterane, care

necesită un aviz, o autorizaţie sau o înregistrare pe baza unor reguli general obligatorii,

conform Legii nr.107/1996, cu modificările şi completările ulterioare.

6. Prelevările de apă şi acumulările de apă de suprafaţă, care fac obiectul unei

autorizări prealabile conform Legii nr.107/1996, cu modificările şi completările ulterioare.

7. Producerea, utilizarea, depozitarea, procesarea, încărcarea/umplerea recipienţilor,

eliberarea în mediu şi transportul pe amplasament a:

a) substantelor si preparatelor periculoase prevazute la art. 2 alin. (2) din Hotararea

Guvernului nr. 1.408/2008 privind clasificarea, ambalarea si etichetarea substantelor

periculoase;

b) produselor de protecţie a plantelor prevăzute la art. 3 din Hotărârea Guvernului nr.

1.559/2004 privind procedura de omologare a produselor de protecţie a plantelor în vederea

plasării pe piaţă şi a utilizării lor pe teritoriul României, cu modificările şi completările

ulterioare;

c) produselor biocide prevăzute la art. 10 lit. c) din Hotărârea Guvernului nr. 956/2005

privind plasarea pe piaţă a produselor biocide, cu modificările ulterioare.

8. Transportul rutier, feroviar, pe căi navigabile interioare, maritim sau aerian al

mărfurilor periculoase sau poluante definite în:

a) anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.374/2000 pentru aprobarea Normelor privind

aplicarea etapizată, în traficul intern, a prevederilor Acordului European referitor la

240

transportul rutier internaţional al mărfurilor periculoase – A.D.R., încheiat la Geneva la 30

septembrie 1957, la care România a aderat prin Legea nr. 31/1994, cu modificările ulterioare,

sau în

b) anexa la Ordonanţa Guvernului nr.49/1999 privind transportul mărfurilor

periculoase pe calea ferată – RID, aprobată cu modificări prin Legea nr.788/2001, sau în

c) Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 323/2006

pentru aprobarea sistemului de informare şi monitorizare a traficului navelor care intră/ies

în/din apele naţionale navigabile ale României.

9. Orice utilizare în condiţii de izolare, inclusiv transportul microorganismelor

modificate genetic conform prevederilor legislaţiei în domeniu privind utilizarea în condiţii de

izolare a organismelor modificate genetic.

10. Orice introducere deliberată în mediu, orice transport sau orice introducere pe piaţă

a organismelor modificate genetic, conform legislaţiei în domeniu privind introducerea

deliberată în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic.

11. Transportul transfrontieră al deşeurilor în, înspre sau dinspre Uniunea Europeană,

care necesită o autorizare prealabilă sau care este interzis conform Regulamentului Consiliului

nr. 259/93/CEE privind supravegherea şi controlul transporturilor de deşeuri în, înspre şi

dinspre Comunitatea Europeană.(ANEXA Nr. 3 din ordonanţă)334

Ordonanţa se aplică oricărei ameninţări iminente rezultate din activităţile profesionale

menţionate mai sus, indiferent de specificul acesteia.

De asemenea, prejudiciului asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate şi oricărei

ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu cauzat de orice activitate profesională, alta

decât cele prevăzute în Anexa nr. 3, ori de câte ori operatorul acţionează cu intenţie sau din

culpă.

Ordonanţa de urgenţă se aplică şi prejudiciului asupra mediului sau unei ameninţări

iminente cu un astfel de prejudiciu, cauzate de poluarea cu caracter difuz, numai când se poate

stabili o legătura de cauzalitate între prejudiciu şi activităţile operatorilor individuali.

4. Excepţiile de nerăspundere335

1. Ordonanţa de urgenţă nu dă persoanelor fizice sau juridice de drept privat dreptul la

compensaţie ca o consecinţă a prejudiciului asupra mediului sau a ameninţării iminente cu un

astfel de prejudiciu. În aceste situaţii se aplică prevederile dreptului comun.

2. Ordonanţa nu se aplică prejudiciului asupra mediului sau ameninţării iminente cu un

astfel de prejudiciu produs de:

a) acţiuni cu caracter de conflict armat, ostilităţi, război civil sau insurecţie;

b) un fenomen natural având caracter excepţional, inevitabil şi insurmontabil.

3. De asemenea, ordonanţa nu se aplică:

a) prejudiciului asupra mediului sau oricărei ameninţări iminente cu un astfel de

prejudiciu care decurge dintr-un incident pentru care răspunderea sau compensarea este

334

Începând cu 12 iulie 2007, trimiterea la Regulamentul Consiliului nr. 259/93/CEE se consideră a fi făcută la

Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 1.013/2006/CE. 335

Art. 4 din O.U.G. nr. 68/2007.

241

reglementată de una dintre convenţiile internaţionale prevăzute în Anexa nr.4, inclusiv de

orice amendamente ulterioare ale acestora, la care România este parte;

b) riscurilor nucleare sau prejudiciului asupra mediului ori ameninţării iminente cu un

astfel de prejudiciu, care pot fi cauzate de activităţile care intră sub incidenţa Tratatului

privind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice sau sunt cauzate de un incident sau

activitate pentru care răspunderea ori compensarea sunt reglementate de oricare din

instrumentele internaţionale prevăzute în Anexa nr.5336

, inclusiv de orice amendamente

ulterioare ale acestora, la care România este parte;

c) activităţilor al căror scop principal îl reprezintă apărarea naţională sau securitatea

internaţională ori celor al căror unic scop îl reprezintă apărarea împotriva dezastrelor naturale;

d) utilizării în scopuri agricole a nămolului provenit din staţiile de epurare a apelor

uzate urbane, tratat conform unui standard aprobat;

e) prejudiciului cauzat de o emisie, eveniment sau incident care a avut loc înainte de

30 aprilie 2007337

;

f) prejudiciului cauzat de o emisie, eveniment sau incident care are loc pe data sau

după data de 30 aprilie 2007 şi a fost determinat de o activitate specifică ce a avut loc şi s-a

terminat înainte de data de 30 aprilie 2007;

g) prejudiciului produs în urma unei emisii, a unui eveniment sau a unui incident, de la

producerea căruia au trecut mai mult de 30 de ani.

A. Excepţii de la nerăspundere

În mod derogatoriu, de la excepţia nerăspunderii, regimul juridic stabilit de ordonanţă

se aplică situaţiilor care intră sub incidenţa următoarelor convenţii338

:

1. Convenţiile internaţionale care reglementează răspunderea sau compensarea pentru

incidentele din domeniul transporturilor:

a) Convenţia internaţională privind răspunderea civilă pentru pagubele produse prin

poluare cu hidrocarburi, încheiată la Londra la 27 noiembrie 1992 la care România a aderat

prin Ordonanţa Guvernului nr.15/2000 cu modificările ulterioare;

b) Convenţia internaţională din 27 noiembrie 1992 privind stabilirea unui Fond

internaţional pentru compensarea daunelor provocate prin poluarea cu hidrocarburi;

c) Convenţia internaţională din 23 martie 2001 privind răspunderea civilă pentru

pagubele produse prin poluarea cu combustibil de consum de la nave;

d) Convenţia internaţională din 3 mai 1996 privind răspunderea şi compensaţia pentru

daune în legătură cu transportul pe mare al substanţelor periculoase şi toxice;

e) Convenţia din 10 octombrie 1989 privind răspunderea civilă pentru pagubele

produse în timpul transportului pe şosea, cale ferată şi cu vase de navigaţie fluvială a

mărfurilor periculoase.(ANEXA Nr.4, din ordonanţă)

2. Instrumentele internaţionale care reglementează răspunderea sau compensarea

pentru incidentele din domeniul nuclear:

336

Vezi infra. 337

Termenul este calculat în raport cu data accidentului nuclear de la Cernobîl, Ucraina. 338

până în momentul la care România devine parte la acestea.

242

a) Convenţia de la Paris din 29 iulie 1960 privind răspunderea civilă în domeniul

energiei nucleare şi Convenţia Suplimentară de la Bruxelles din 31 ianuarie 1963;

b) Convenţia de la Viena din 21 mai 1963 privind răspunderea civilă pentru daune

nucleare, la care România a aderat prin Legea nr. 106/1992 pentru aderareaRomâniei la

Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune nucleare şi la Protocolul comun referitor la

aplicarea Convenţiei de la Viena şi a Convenţiei de la Paris;

c) Convenţia din 12 septembrie 1997 privind compensaţiile suplimentare pentru

daunele nucleare ratificată de România prin Legea nr. 5/1999;

d) Protocolul Comun din 21 septembrie 1988 privind punerea în aplicare a Convenţiei

de la Viena şi a Convenţiei de la Paris la care România a devenit parte prin Legea nr.

106/1992 pentru aderarea României la Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune

nucleare şi la Protocolul comun referitor la aplicarea Convenţiei de la Viena şi a Convenţiei

de la Paris;

e) Convenţia de la Bruxelles din 17 decembrie 1971 privind răspunderea civilă în

domeniul transportului maritim al materialului nuclear.( ANEXA Nr.5 din ordonanţă)

5. Dreptul la limitarea răspunderii operatorului

Ordonanţă de urgenţă nu aduce atingere dreptului operatorului de a-şi limita

răspunderea, conform legislaţiei care implementează Convenţia internaţională privind

limitarea răspunderii pentru creanţe maritime (LLMC) din 1976, la care România a aderat

prin Legea nr. 284/2006, inclusiv orice amendament ulterior la convenţie, sau Convenţia de la

Strasbourg privind limitarea responsabilităţii în navigaţia pe căile navigabile interioare

(CLNI) din 1988, inclusiv orice amendament ulterior la convenţie.

Prin derogare de la prevederile menţionate (supra.), regimul juridic stabilit prin

ordonanţa de urgenţă se aplică situaţiilor care intră sub incidenţa Convenţiei de la Strasbourg

privind limitarea responsabilităţii în navigaţia pe căile navigabile interioare (CLNI) din 1988,

inclusiv orice amendament ulterior, până la data la care România devine parte la acesta.

6. Repararea prejudiciului asupra mediului

În Anexa nr. 2 a legii protecţiei mediului, modificată şi completată prin O.U.G. nr.

114/2007, se stabileşte cadrul comun pentru alegerea celor mai potrivite măsuri care să

asigure repararea prejudiciului asupra mediului.

Repararea prejudiciului asupra mediului este abordată în anexă din perspectiva

următoarelor forme de reparare: reparare primară; reparare complementară; reparare

compensatorie.

a. Repararea primară înseamnă orice măsură de remediere care readuce resursele

naturale prejudiciate şi/sau serviciile afectate la starea iniţială sau la o stare apropiată de

aceasta.

b. Repararea complementară înseamnă orice măsură de remediere care are ca obiect

compensarea prejudiciului ca urmare a faptului că măsurile de reparare primară nu au condus

la refacerea completă a resurselor naturale şi/sau a serviciilor prejudiciate.

243

c. Repararea compensatorie înseamnă orice măsură menită să compenseze pierderile şi

funcţiile ecologice în perioada cuprinsă între momentul naşterii prejudiciului şi până la

refacerea mediului afectat de acţiunea care a produs prejudiciul, adică până când măsurile

primare şi cele complementare îşi fac efectul.

Prejudiciul avut în vedere este cel cauzat apelor, speciilor sau habitatelor naturale,

precum şi îndepărtarea oricărui risc semnificativ cu impact negativ asupra sănătăţii umane şi

echilibrului ecologic.

Anexa are în vedere şi repararea prejudiciului asupra solului. Pentru repararea

prejudiciului asupra solului se i-au măsuri minime pentru eliminarea, controlul, izolarea sau

diminuarea poluanţilor relevanţi, astfel încât solul contaminat să nu mai prezinte vreun risc

semnificativ cu impact negativ asupra sănătăţii umane şi echilibrului ecologic.

Prezenţa unor astfel de riscuri se evaluează prin proceduri speciale de evaluare

ţinându-se seama de categoria de folosinţă a solului, tipul şi consecinţa substanţelor,

preparatelor, organismelor sau microorganismelor periculoase, gradul de risc pe care acestea

îl reprezintă şi posibilitatea de dispersie.



Agenţia Judeţeană pentru Protecţia Mediului este autoritatea competentă pentru

stabilirea şi luarea măsurilor preventive şi reparatorii, precum şi pentru evaluarea caracterului

semnificativ al prejudiciului asupra mediului.

La stabilirea măsurilor preventive Agenţia Judeţeană pentru Protecţia Mediului se

consultă cu comisariatele judeţene ale Gărzii Naţionale de Mediu. În funcţie de factorul de

mediu potenţial afectat, Agenţia Judeţeană pentru Protecţia Mediului se poate consulta şi cu

următoarele autorităţi şi/sau instituţii:

a) direcţiile bazinale de apă;

b) consiliile ştiinţifice organizate la nivelul ariilor naturale protejate;

c) oficiile de studii pedologice şi agrochimice judeţene;

d) inspectoratele teritoriale de regim silvic şi de vânătoare.

La evaluarea caracterului semnificativ al prejudiciului asupra mediului şi la stabilirea

măsurilor reparatorii Agenţia Judeţeană pentru Protecţia Mediului consultă pe lângă

autorităţile menţionate (supra.), după caz, şi Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului.

Reprezentanţii autorităţilor şi/sau instituţiilor consultate au următoarele obligaţii:

a) de a analiza toate informaţiile şi/sau documentele transmise acestora de către

Agenţia Judeţeană pentru Protecţia Mediului;

b) de a transmite opiniile lor Agenţiei Judeţene pentru Protecţia Mediului, în termen de

24 de ore, în cazul măsurilor preventive, şi de 5 zile, în cazul măsurilor reparatorii, de la

primirea informaţiilor şi/sau a documentelor prevăzute la lit.a).

În îndeplinirea atribuţiilor prevăzute mai sus, Agenţia Judeţeană pentru Protecţia

Mediului poate:

244

a) să îndeplinească măsurile preventive sau reparatorii stabilite339

, direct sau prin

încheierea de contracte cu persoane fizice sau juridice, în conformitate cu prevederile

Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie

publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de

servicii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările şi

completările ulterioare;

b) să dispună luarea măsurilor preventive sau reparatorii necesare pe proprietatea unei

terţe părţi;

c) să solicite operatorului în cauză realizarea unei evaluări proprii şi furnizarea

oricăror informaţii şi date necesare în situaţia producerii unui prejudiciu.

Operatorii au obligaţia de a transmite agenţiei judeţene pentru protecţia mediului

rezultatele evaluărilor, precum şi datele şi informaţiile solicitate de aceasta, în termen de 3

zile de la obţinerea lor.

Terţii au obligaţia de a permite realizarea de măsuri preventive sau reparatorii pe

proprietăţile lor. Aceste măsuri nu trebuie să conducă, pe cât posibil, la scăderea valorii

proprietăţii.

Deciziile conducătorului Agenţiei Judeţene pentru Protecţia Mediului privind

stabilirea măsurilor preventive sau reparatorii se motivează în fapt şi în drept şi conţin

informaţii asupra termenelor şi procedurii contencios administrative prevăzute de Legea

contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările ulterioare.

Deciziile se comunică operatorului în cauză în termen de 24 de ore de la luarea lor,

atât pentru măsurile preventive, cât şi pentru măsurile reparatorii.

Autoritatea competentă pentru constatarea prejudiciului asupra mediului, a unei

ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu, precum şi pentru identificarea operatorului

responsabil este Garda Naţională de Mediu, prin comisariatele judeţene.

8. Domeniile răspunderii obiective, independente de culpă

Potrivit Anexei nr. 3 din legea protecţiei mediului, activităţile pentru care răspunderea

este obiectivă, independentă de culpă, sunt:

a. Activităţile care fac obiectul procedurii de autorizare integrată de mediu, conform

prevederilor O.U.G. nr. 152/2005, privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, aprobată

cu modificări prin Legea nr. 84/2006.

b. Activităţile de gestionare a deşeurilor, inclusiv colectarea, transportul, valorificarea

şi eliminarea deşeurilor şi a deşeurilor periculoase, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 78/2000

privind regimul deşeurilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 426/2001 cu completările

ulterioare.

Activităţile de gestionare a deşeurilor presupun, între altele, operarea depozitelor de

deşeuri conform Hotărârii Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor, precum

operarea instalaţiilor de incinerare conform Hotărârii Guvernului nr. 128/2002 privind

incinerarea deşeurilor, cu modificările şi completările ulterioare.

339

Cu respectarea prevederilor art. 11 lit. d), art. 12 alin. (1) şi art. 15 lit. e), respectiv ale art. 16 alin.(1) din

O.U.G. nr. 68/2007.

245

c. Toate evacuările în apele interioare de suprafaţă care necesită o autorizare prealabilă

conform Hotărârii Guvernului nr. 351/2005 privind aprobarea Programului de eliminare

treptată a evacuărilor, emisiilor şi pierderilor de substanţe prioritar periculoase, cu


d. Toate evacuările substanţelor în apele subterane, care necesită o autorizare

prealabilă conform Hotărârii Guvernului nr. 351/2005 privind aprobarea Programului de

eliminare treptată a evacuărilor, emisiilor şi pierderilor de substanţe prioritar periculoase, cu


e. Evacuarea sau injectarea unor poluanţi în apele de suprafaţă sau subterane, care

necesită un aviz, o autorizaţie sau o înregistrare pe baza unor reguli general obligatorii,

conform Legii nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare.

f. Prelevările de apă şi acumulările de apă de suprafaţă, care fac obiectul unei

autorizări prealabile conform Legii nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare.

g. Producerea, utilizarea, depozitarea, procesarea, încărcarea/umplerea recipienţilor,

eliberarea în mediu şi transportul pe amplasament a :

- produselor de protecţie a plantelor prevăzute la art. 3 din Hotărârea Guvernului nr.

1.559/2004 privind procedura de omologare a produselor de protecţie a plantelor în vederea

plasării pe poaţă şi a utilizării lor pe teritoriul României, cu modificările şi completările

ulterioare.

- produsele biocide prevăzute la art. 10 lit. c) din Hotărârea Guvernului nr. 956/2005

privind plasarea pe piaţă a produselor biocide, cu modificările ulterioare.

h. Transportul rutier, feroviar, pe căi navigabile interioare, maritime sau aerian al

mărfurilor periculoase sau poluante definite în:

- anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.374/2000 pentru aprobarea Normelor privind

aplicarea etapizată, in traficul intern, a prevederilor Acordului European referitor la

transportul rutier internaţional al mărfurilor periculoase – A.D.R., încheiat la Geneva la 30

septembrie 1957, la care România a aderat prin Legea nr. 31/1994, cu modificările ulterioare,

sau în

- anexa la Ordonanţa Guvernului nr. 49/1999 privind transportul mărfurilor

periculoase pe calea ferată – RID, aprobată cu modificări prin Legea nr. 788/2001, sau în

- Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 323/2006 pentru

aprobarea sistemului de informare şi monitorizare a traficului navelor care intră/ies în/din

apele navigabile ale României.

i. Orice utilizare în condiţii de izolare, inclusiv transportul microorganismelor

modificate genetic conform prevederilor legislaţiei în domeniu privind utilizarea în condiţii de

izolare a organismelor modificate genetic.

j. Orice introducere deliberată în mediu, orice transport sau orice introducere pe piaţă a

organismelor modificate genetic, conform legislaţiei în domeniu privind introducerea

deliberată în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic.

k.Transportul transfrontieră a deşeurilor în, înspre sau dinspre Uniunea Europeană,

care necesită o autorizare prealabilă sau care este interzis conform Regulamentului Consiliului

nr. 259/93/CEE privind supravegherea şi controlul transporturilor de deşeuri în, înspre şi

dinspre Comunitatea Europeană.

246

Începând cu 12 iulie 2007, trimiterea la Regulamentul Consiliului nr. 259/93/CEE se

consideră a fi făcută la Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr.

1.013/2006/CE.

A. Particularităţile răspunderii obiective pentru poluarea mediului marin cu

hidrocarburi

Primul instrument internaţional consacrat răspunderii civile pentru prejudiciile

generate prin poluarea cu hidrocarburi este Convenţia de la Bruxelles, adoptată de părţi la 29

noiembrie 1969 şi amendată prin Protocoalele semnate la Londra la 19 noiembrie 1976 şi 25

mai 1984.

Convenţia iniţială de la Bruxelles din 1969 a fost dublată de Convenţia de la Bruxelles

din 18 decembrie 1971 pentru crearea unui fond internaţional de indemnizare pentru daunele

generate de poluare prin hidrocaburi. Şi acestei convenţii i-au fost aduse amendamente prin

Protocoalele de la Londra din 19 noiembrie 1976 şi 25 mai 1974.

Sistemul convenţiilor de la Bruxelles defineşte „prejudiciul prin poluare” ca fiind cel

cauzat în exteriorul navelor şi care cauzează o contaminare a mediului marin, în largul

mării, în zona economică, în marea teritorială şi în apele teritoriale.

În ceea ce priveşte prejudiciul, acesta este format din costurile măsurilor de

salvgardare a mediului poluat şi de prejudiciile ce se aduc prin măsurile respective.

Prejudiciile non-indemnizabile sunt acele prejudicii care nu corespund măsurilor

concrete sau pierderilor economice directe.

Pentru stabilirea autorului poluării, sistemul convenţiilor de la Bruxelles utilizează

metoda canalizării răspunderii asupra proprietarului navei la momentul producerii

evenimentului, excluzând expres orice acţiune contra altor persoane (agenţii proprietarului,

piloţii, exploatanţii etc).

Proprietarul navei nu este răspunzător când prejudiciul a fost cauzat prin acte de

război, acţiuni ostile, război civil, insurecţie sau un fenomen natural cu caracter excepţional,

inevitabil şi irezistibil.

Proprietarul nu răspunde nici în situaţiile în care prejudiciul a fost cauzat de o acţiune

deliberată a unui terţ sau când la cauza accidentului se află, în totalitate, neglijenţa altei

acţiuni prejudiciabile a unui guvern sau al altei autorităţi responsabile, în exerciţiul funcţiilor

privind navigaţia.

Convenţia de la Bruxelles instituie răspunderea obiectivă, independentă de culpă,

aceasta fiind limitată la un anumit cuantum în raport cu tonajul navei.

Pentru a beneficia de limitele indemnizaţiei, proprietarul navei trebuie să constituie un

fond până la limita responsabilităţii sale, fie prin depozitul unei sume, fie prin prezentarea

unei garanţii bancare altă garanţie acceptabilă admisă de legislaţia statului de jurisdicţie.

Prin acorduri private au fost create fonduri de indmenizaţie, fiind cunoscute

Acordurile T.V.A.L.O.P. (Tanker Owners Voluntary Agreement Tanker Liability for Oil

Pollution), având un fond de 16,8 milioane de dolari şi C.R.I.S.T.A.L. (Contact Regarding an

247

Interim Supplement to Tanker Liability for Oil Pollution), cu un fond de 36 milioane de

dolari340

.

Încă din anul 1991, Institutul de Drept Internaţional a adoptat o rezoluţie care preciza

că orice alterare a apei şi evacuarea în ape a substanţelor dăunătoare este interzisă. Astfel, la

17 martie 1992, sub auspiciile Comisiei Economice a O.N.U. pentru Europa, 32 de ţări

europene au semnat la Helsinki Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă

transfrontiere şi a lacurilor internaţionale341

.

Statele semnatare se angajează să adopte măsuri adecvate, în special pentru:

- a preveni, a controla şi a reduce poluările apelor care pot cauza impact

transfrontier;

- a se asigura că apele transfrontiere sunt utilizate în scopul gospodăririi raţionale şi

sigure din punct de vedere ecologic, conservării resurselor de apă şi protecţiei mediului;

- utilizarea acestor ape într-un mod rezonabil şi echitabil;

- conservarea şi, unde este necesar, restaurarea ecosistemelor.

Toate măsurile pentru prevenirea, controlul şi reducerea poluării apelor vor fi luate, pe

cât posibil, la sursă şi nu vor provoca, direct sau indirect, un transfer al poluării în alte medii.

Măsurile adoptate vor avea la bază principiile precauţiei, poluatorul plăteşte, gospodăririi

durabile a resurselor de apă.

În ceea ce priveşte elaborarea unei convenţii-cadru generale, în domeniu, aceasta este

greu de realizat, regulile generale fiind rare. Nivelul mediu, cunoscut pe plan internaţional nu

este adecvat, deoarece conform Dreptului fluvial, fiecare fluviu este guvernat de unul sau mai

multe instrumente juridice convenţionale care îi sunt proprii342

.

Se constată, de asemenea, că în Europa – ca de fapt în întreaga lume – statele îşi

manifestă preferinţa pentru tratatele-convenţii ca modalitate de stabilire a unor reguli juridice

pentru protejarea fluviilor internaţionale şi a celor de frontieră.

Deşi instrumentele juridice de protecţie a apelor fluviale împotriva poluării

transfrontiere sunt diferenţiate, de la o regiune la alta, ele conţin o serie de principii comune

prezentate şi exemplificate astfel:

1) Dispoziţii ce conţin angajamente referitoare la informare şi consultare. În această

privinţă se pot distinge trei modalităţi:

a) schimburi de informaţii care exprimă o voinţă de cooperare tehnică, putând fi dat ca

exemplu Tratatul dintre Polonia şi fosta U.R.S.S., privind hidronomia apelor de frontieră,

încheiat la 17 iulie1964, care prevede schimb de experienţă şi informaţii în materie de

elaborare de norme şi standarde;

b) informare în cazuri de situaţii critice; în acest sens, Tratatul în domeniul hidrotehnic

al apelor de frontieră, încheiat între România şi Iugoslavia la 17 aprilie 1955, prevede un

schimb rapid de informaţii. Alte documente prevăd sesizarea Comisiei mixte competente

(exemplu: Acordul privind apele de frontieră între Republica Finlanda şi fosta U.R.S.S.,

semnat la Helsinki, la 24 aprilie 1964);

340

Alexandre Kiss, op. cit, p.126-127. 341

Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr.30/1995, publicată în Monitorul Oficial nr.8 din 3 mai

1995. 342

Luchian Laurent, Unele aspecte juridice ale poluării fluviale europene, Revista română de studii

internaţionale, anul XXII, nr.3(93), Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, pag. 190.

248

c) informaţii cu privire la lucrările de întreprins. Putem da ca exemplu Tratatul dintre

Olanda şi R.F.G., semnat la 08.04.1960 care, în art.60 paragraf l precizează: „dacă una din

părţi îşi propune să ia sau să permită efectuarea unei lucrări pe teritoriul său sau a unor

măsuri de natură a exercita o influenţă notabilă asupra folosirii şi exploatării resurselor

hidrologice în teritoriul celeilalte părţi, Comisia permanentă a frontierelor va trebui să fie

avizată cât mai curând posibil."

Acelaşi tip de reglementare îl putem întâlni şi în statutul din cadrul Tratatului dintre

Argentina şi Uruguay: „Partea care proiectează construirea de noi canale, modificarea sau

transformarea substanţială a canalelor sau rezilierea unor lucrări importante, de natură a

influenţa navigaţia, regimul fluvial sau calitatea apelor sale, va trebui să informeze Comisia,

care va decide (...), dacă proiectul poate cauza un prejudiciu sensibil celeilalte părţi."

2) Dispoziţii referitoare la instituţionalizarea convenţiilor sub formă de comisii.

Unele din aceste comisii nu au fost iniţial constituite în vederea luptei împotriva

poluării. Comisia Dunării, înfiinţată prin Tratatul de la Belgrad, semnat la 18 august 1948,

pentru a se ocupa de navigaţia pe fluvii. Mai târziu, ea şi-a lărgit sfera de competenţă prin

luarea de măsuri preventive contra poluării prin hidrocarburi.

Tema de lucru nr. 4

1. Care sunt domeniile răspunderii obiective independente de culpă?

_______________________________________________________________________

249

Rezumat:

Răspunderea juridică ca formă de protecţie a mediului prin intermediul

sancţiunilor juridice a cunoscut o evoluţie lentă ca urmare a unei concepţii anacronice ȋn

sensul că mediul suportă agresiunea antropică.

Lupta pentru eliminarea acestei concepţii eronate a fost dificilă şi ineficace.

Deblocarea acestei concepţii care a reprezentat multă vreme o mentalitate a fost

realizată, ȋn prima etapă a evoluţiei acestei răspunderi, la nivelul unor convenţii

internaţionale ȋn condiţiile ȋn care ȋn dreptul intern al statelor nu au existat reglementări ȋn

această materie.

Răspunderea contravenţională ȋn dreptul intern s-a dovedit a fi ineficientă pentru a

constrânge pe oameni la respectarea valorilor de mediu, iar răspunderea penală a fost mai

mult simbolică decât practică.

Încercările de instaurare a unor instituţii de răspundere pentru daunele aduse

mediului s-au conturat numai ȋn urma unor accidente majore care au adus prejudicii mari

mediului cum ar fi: poluările mediului marin, ȋndeosebi prin hidrocarburi; unele accidente

nucleare care au mobilizat comunitatea internaţională la reglementări preventive şi apoi

de răspundere obiectivă; şi unele evenimente cosmice ȋn domeniul lansării de obiecte

spaţiale.

În dreptul român răspunderea pentru daune aduse mediului s-a fundamentat la

ȋnceputurile aplicării acestei instituţii pe dispoziţiile Codului civil ca răspundere

subiectivă.

Ulterior, sub impactul reglementărilor internaţionale prin legea de protecţie a

mediului O.U.G. nr. 195/2005, a fost reglementată răspunderea obiectivă independentă de

culpă.

Această reglementare este complexă şi tine seama de faptul că România este o ţară

ȋn cadrul căreia funcţionează obiective nucleare.

În ceea ce priveşte răspunderea penală şi contravenţională, deşi reglementările

sunt substanţial ȋnbunătăţite, se poate observa că ȋn materia răspunderii penale activitatea

factorilor instituţionali cu competenţe ȋn domeniul declanşării răspunderii penale este

insuficientă şi ineficientă, deşi starea infracţională vizând mediul există şi are consecinţe

grave atât pentru prezent, cât şi pentru viitor.

250


1. Formele răspunderii în dreptul mediului sunt:

a) răspundere disciplinară;

b) răspundere contravenţională;

c) răspundere penală;

d) răspundere civilă.

2. Persoanele îndreptăţite la repararea unui prejudiciu sunt:

a) cele care invocă o vătămare a integrităţii lor fizice;

b) cele care reclamă repararea unei vătămări a unui interes de natură patrimonială;

c) cele care acţionează în virtutea calităţii lor de gestionar legal la repararea unor

elemente de mediu.

d) cele care au provocat o daună ecologică.

Răspunsuri: 1. – b), c), d); 2. - a), b), c).

Bibliografie:









251

TEMA XI.

SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL DREPTULUI MEDIULUI

Competenţe:

- cunoaşterea procedurilor de comunicare interinstituţionale.

- obligaţiile de comunicare instituţională.

- comunicarea instituţională la nivel convenţional.

- principiile comunicării instituţionale convenţionale.

- comunicarea instituţională ȋn domeniul special al asigurării securităţii

nucleare.

Cuprins:

1. Conceptul instituţionalizării

2. Instituţiile naţionale de drept al mediului

3. Cooperare interministerială

4. Instituţiile speciale de drept al mediului

5. Instituţiile europene de drept al mediului

6. Instituţiile internaţionale de protecţie a mediului

Rezumat



Obiectivele temei:

- cunoaşterea genezei sistemului instituţional al dreptului mediului.

- evoluţia sistemului instituţional al dreptului mediului din perspectivă

sectorială.

- evoluţia sistemului instituţional al dreptului mediului din perspectivă

transsectorială.

- instituţionalizarea convenţională.

- structuri instituţionale convenţionale.

252

1. Conceptul instituţionalizării

Definind dreptul mediului am subliniat că una din laturile obiectului său este

reprezentată de organizarea instituţională, respectiv crearea structurilor funcţionale –

subiecte de drept al mediului, cu capacitate juridică specială – având ca atribuţie

generală implementarea normelor substanţiale de drept al mediului în conformitate cu

principiile generale ale acestei ramuri de drept şi cu procedurile specifice acestui

domeniu, precum şi monitorizarea aplicării principiilor şi normelor sale.

Protecţia mediului, calificată de legea cadru ca obiectiv de interes public

major343

, recunoaşte calitatea de subiect de drept al mediului unor structuri funcţionale

create prin lege, persoane juridice publice sau private şi persoanelor fizice.

Instituţiile publice de drept al mediului, în cadrul sistemului naţional de protecţie

a mediului, ocupă locul principal atât din punctul de vedere al varietăţii şi importanţei

sarcinilor pe care le au de îndeplinit, cât şi al distribuţiei lor pe teritoriul naţional în

vederea acoperirii întregii problematici pe care o ridică protecţia eficientă a mediului,

inclusiv a problematicii operative.

Crearea instituţiilor de mediu la nivel naţional este un proces istoric având o

condiţionare complexă: geografică, economică, tehnologică, politică, culturală şi socială,

conoscută sub denumirea de instituţionalizare a dreptului mediului.

Dreptul naţional al mediului şi organizarea sa instituţională reprezintă punctul

de plecare în tratarea capitolului privind instituţiile de mediu după care, în mod firesc,

urmează instituţiile comunitare (ale Uniunii Europene) şi instituţiile internaţionale de

drept al mediului.

Instituţiile naţionale de drept al mediului, cele comunitare şi cele internaţionale

se află în relaţii funcţionale având în vedere interdependenţa naturală, obiectivă şi

unitatea factorilor şi fenomenelor de mediu care au condus la revoluţionarea atitudinii

omului faţă de mediu în conformitate cu principiile dezvoltării durabile şi globalizării

protecţiei mediului ca unică şansă pentru viitorul omenirii.

Abordând conceptul de instituţionalizare a dreptului mediului avem ȋn vedere şi

funcţiile pe care le ȋndeplinesc instituţiile naţionale de drept al mediului344

şi anume:

I. Funcţia de cercetare

Funcţia de cercetare ocupă un loc important în activitatea cooperării internaţionale

instituţionalizate. Dacă, de regulă, sunt rare cazurile în care organizaţiile înseşi efectuează

cercetări, acest lucru nu este valabil în domeniul dreptului, când numeroase studii de drept

comparat ori drept internaţional precedă redactarea proiectelor de texte: recomandări, linii

directoare, modele de legi propuse în diferite ţări.

Sunt edificatoare în acest sens lucrările frecvente, foarte aprofundate, ale FAO şi

OCDE. În situaţiile în care cercetarea necesită mijloace mai importante, statele sunt cele care

343

Art. 1 din O.U.G. nr. 195/2005. 344

Aceste funcţii se regăsesc şi ȋn cadrul instituţiillor de drept al mediului ale Uniunii Europene, precum şi cele

internaţionale.

253

se angajează să realizeze programe şi rolul organizaţiilor va fi acela de a asigura coordonarea

atribuţiilor repartizate, precum şi difuzarea rezultatelor.

II. Funcţia de schimb de informaţii

Această funcţie priveşte studiile şi proiectele naţionale sau internaţionale şi în unele

cazuri rezultatele cercetărilor, reprezentând o dimensiune importantă a cooperării desfăşurate

în cadrul organizaţiilor internaţionale. Se poate spune că toate organizaţiile internaţionale

care se ocupă, într-o măsură sau alta, de protecţia mediului sunt, în acelaşi timp, locuri de

centralizare şi schimb de informaţii, iar în unele cazuri, instituţiile internaţionale realizează

sinteze ale informaţiilor primite, ca

de exemplu asupra unei probleme date (rapoartele Comisiei Economice ONU pentru Europa)

ori asupra ansamblului stării mediului (rapoartele anuale ale PNUE).

III. Funcţia de reglementare

Este adeseori exercitată de către organizaţiile internaţionale. Aceasta constă în

elaborarea de noi reguli propuse spre adoptare statelor membre. Normele pot fi exprimate sub

formă de recomandări ori, mai rar, decizii obligatorii sau, în fine, proiecte de tratate ori

regulamente internaţionale.

Aceste proiecte pot urma calea obişnuită de codificare a convenţiilor internaţionale,

adică să fie supuse, după elaborarea lor de către un grup de experţi, dezbaterii unor conferinţe

diplomatice, care apoi să le adopte.

Tratatele specifice referitoare la aspecte particulare ale protecţiei mediului au creat

organe proprii pentru a urmări aplicarea lor, acestea din urmă fiind frecvent însărcinate cu

elaborarea regulamentelor de aplicare ori cu modificarea celor existente, de exemplu, cu

anexele la tratat.

IV.Funcţia de control

Controlul regulilor stabilite în domeniu este frecvent realizată de către organizaţii

internaţionale.

Controlul poate îmbrăca mai multe modalităţi; el poate varia de la simple activităţi de

poliţie (desfăşurate, de pildă, în marea liberă împotriva poluatorilor prin patrule

internaţionale, aşa cum face Conferinţa de la Canberra din 20 mai 1980 asupra conservării

faunei şi florei marine a Antarcticii, art.25 instituind un sistem internaţional de „observare şi

control") şi până la controlul asigurat de către state care adresează organelor internaţionale

desemnate în acest sens rapoarte asupra aplicării regulilor internaţionale de către autorităţile

lor naţionale.

V.Funcţia de gestiune a resurselor naturale

Această funcţie constituie forma cea mai evoluată a cooperării internaţionale în

domeniul protecţiei mediului. Exemplele sunt foarte rare; vom menţiona, de pildă, art.5 alin.2

al Convenţiei interimare asupra conservării focilor pentru blană din Pacificul de Nord, din 9

februarie 1957, care atribuie unei comisii speciale competenţa de a recomanda statelor-părţi

măsurile privind importanţa şi

compoziţia pe sexe şi vârstă a contingentului de foci prelevat în fiecare sezon pentru comerţ.

254

O soluţie identică comportă şi sistemul de gestiune a resurselor minerale ale fundurilor

marine, prevăzut de capitolul XI al Convenţiei privind dreptul mării, în care protecţia

mediului marin figurează printre funcţiile prioritare pe care trebuie să le îndeplinească

organele prevăzute de document.

Activităţile desfăşurate de către oricare organizaţie internaţională sunt precizate în

tratatul său constitutiv. Chiar dacă nu o prevăd în mod explicit, aceste competenţe pot să

privească adesea şi mediul. Aşa, de exemplu, Organizaţia Mondială a Sănătăţii poate examina

problemele ecologice vizând sănătatea umană, iar Organizaţia Internaţională a Muncii se

poate ocupa de aspectele de mediu survenite la locul de muncă.

2. Instituţiile naţionale de drept al mediului

Despre instituţionalizarea dreptului mediului în România într-un sistem de structuri de

drept public ierarhizat şi coerent, cu competenţe specifice, nu se poate vorbi decât începând

cu ultimul deceniu al secolului al XX-lea când a fost creat, pentru prima oară un minister al

mediului nominalizat în cadrul legilor de protecţie a mediului ca autoritate centrală de mediu,

denumirea ministerului variind în raport de opţiunile guvernelor care s-au succedat în

România.

După decembrie 1989, dezvoltarea instituţiilor mediului a cunoscut mai multe formule

organizatorice, care reflectă, într-o măsură semnificativă, prioritatea acordată de către noile

autorităţi problematicii ecologice. După o perioadă de evoluţii şi experienţe diverse, prin

Legea nr.137/1995345

se realizează o anumită stabilizare în acest domeniu.

Instituţionalizarea specializată a dreptului mediului în România presupune, cu

necesitate, respectarea principiului coerenţei materiei ce alcătuieşte cursul prin utilizarea

unor criterii metodologice. În consecinţă, sistemul instituţiilor de drept al mediului presupune,

în primul rând, departajarea instituţiilor după criteriul competenţei generale şi a competenţelor

speciale, acestea din urmă fiind competenţa sectorială şi competenţa transsectorială.

Instituţiile cu competenţă generală sunt: Guvernul României, care asigură

realizarea programului de guvernare în domeniul protecţiei mediului, şi autoritatea publică

centrală de protecţie a mediului, care conform ultimei organizări a Guvernului prin H.G. nr.

1635/29.12.2009, poartă denumirea de Ministerul Mediului şi Pădurilor.

I. Autoritatea centrală de protecţie a mediului

Despre instituţionalizarea dreptului mediului în România într-un sistem de structuri de

drept public ierarhizat şi coerent, cu competenţe specifice, nu se poate vorbi decât începând

cu ultimul deceniu al secolului al XX-lea când a fost creat, pentru prima oară un minister al

mediului nominalizat în cadrul legilor de protecţie a mediului ca autoritate centrală de mediu,

denumirea ministerului alternând în raport de opţiunile guvernelor care s-au succedat în

România.

După decembrie 1989, dezvoltarea instituţiilor mediului a cunoscut mai multe formule

organizatorice, care reflectă, într-o măsură semnificativă, prioritatea acordată de către noile

345

Abrogată prin O.U.G. nr. 195/2005.

255

autorităţi problematicii ecologice. După o perioadă de evoluţii şi experienţe diverse, prin

Legea nr.137/1995 se realizează o anumită stabilizare în acest domeniu.

Într-o viziune oarecum integratoare, prin Decretul nr.11 din 28 decembrie 1989 al

Consiliului Frontului Salvării Naţionale s-a înfiinţat Ministerul Apelor, Pădurilor şi Mediului

Înconjurător, prin reorganizarea Consiliului Naţional al Apelor, Ministerului Silviculturii şi

Consiliului Naţional pentru Protecţia Mediului Înconjurător, care se desfiinţau. În acest mod

se consacra o nouă formulă organizatorică, conform căreia în cadrul aceluiaşi minister, se

reuneau competenţe de administrare şi gestionare, de exploatare şi protecţie a factorilor

naturali de mediu.

Principalul argument în favoarea sa constă în faptul că, în acest mod, autoritatea

publică centrală de resort poate cunoaşte mai bine problemele conexe, complexe şi

complementare de mediu şi poate elabora şi implementa strategii corespunzătoare.

Dimpotrivă, partizanii unui minister al mediului, separat de sectorul apelor şi al pădurilor,

consideră că principalul neajuns al unei asemenea structuri instituţionale rezidă în

incompatibilitatea naturală dintre atribuţiile de gestionare şi utilizare şi cele de protecţie a

mediului, acelaşi organ administrativ neputând să exploateze economic apa şi pădurile şi să

asigure conservarea şi protejarea acestora, ca elemente fundamentale de mediu.

Cele două formule au alternat, în cele din urmă impunându-se, prin consacrarea sa

expresă de către Legea protecţiei mediului nr.137/1995346

, cea a Ministerului Apelor,

Pădurilor şi Protecţiei Mediului. Astfel, într-o viziune sectorială atribuţiile erau grupate pe

cele trei mari domenii: ape, mediu şi păduri, cărora le corespundeau structuri administrative

adecvate.

Ultima reorganizare a autorităţii centrale de mediu s-a făcut prin H.G. nr.

1635/29.12.2009347

ȋn formula Ministerul Mediului şi Pădurilor348

care se organizează şi

funcţionează ca organ de specialitate a administraţiei publice centrale, cu personalitate

juridică, ȋn subordinea Guvernului.

Ministerul Mediului si Padurilor349

isi desfasoara activitatea in domeniile: planificare

strategica, dezvoltare durabila, infrastructura de mediu si gospodarirea apelor,

meteorologie, hidrologie, hidrogeologie, schimbari climatice, arii naturale protejate,

gestionarea deseurilor, gestionarea substantelor si preparatelor periculoase, conservarea 346

În prezent abrogată şi înlocuită de O.U.G. 195/2005. 347

Publicată în M. Of. nr. 22/12.01.2010. 348

De la crearea sa în anul 1990 şi până la finele anului 2009, actul normativ privind organizarea şi funcţionarea

Autorităţii Centrale de Mediu a suferit zece modificări (H.G. nr.792/1992, H.G. nr.457/1994, H.G. nr.568/1997,

H.G. nr.17/2001), H.G. nr.408/2004, H.G. nr.1895/2004, H.G. nr.308/2005, H.G. nr. 368/2007, H.G. nr.

57/2009, ultima modificare fiind H.G. nr. 1635/2010. 349

Conform Anexei nr. 2 din H.G. nr. 1635/29.12.2009, ȋn structura Ministerul Mediului şi Pădurilor

funcţionează următoarele unităţi: 1. Unităţi care funcţionează în subordine: a) Instituţii publice cu

personalitate juridică finanţate integral din bugetul de stat: - Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului; -

Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”; - Garda Naţională de Mediu; - Inspectoratele teritoriale de

regim silvic şi de vânătoare; b) Unităţi cu finanţare externă şi de la bugetul de stat: - Unităţi de management al

proiectului (UMP); - Unităţi de implementare a proiectului (UIP); 2. Unităţi care funcţionează sub autoritatea sa:

a) Administraţia Naţională de Meteorologie; b) Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva; 3. Unităţi care

funcţionează în coordonarea sa: a) Unităţi finanţate din venituri proprii: - Administraţia Fondului pentru Mediu; -

Administraţia Naţională „Apele Române”; b) Unităţi finanţate din venituri proprii şi subvenţii de la bugetul de

stat: - Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Mediului.

.

256

biodiversitatii, biosecuritatii, gestionarea calitatii aerului si zgomotului ambiental,

administrarea managementului silvic.

II. Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului (A.N.P.M.)

Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, înfiinţată prin H.G. nr.1625/2003,

publicată în M.Of. al României nr. 68/27 ianuarie 2004, a fost reorganizată prin H.G.nr.459

din 19 mai 2005, publicată în M.Of. nr.462 din 31 mai 2005. Acest act normativ este

compatibilizat, în sensul că este în acord cu reglementările Uniunii Europene.

Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului este o instituţie publică, cu personalitate

juridică, finanţată de la bugetul de stat, având calitatea de organ de specialitate al

administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Mediului

şi Pădurilor. Agenţia exercită atribuţii privind planificarea strategică, monitorizarea factorilor

de mediu, autorizarea activităţilor cu impact asupra mediului, implementarea legislaţiei şi

politicilor de mediu la nivel naţional, regional şi local.

Prin Hotărârea de guvern nr. 459/2005, privind reorganizarea şi funcţionarea

A.N.P.M., agenţiile regionale şi judeţene pentru protecţia mediului trecute din subordinea

Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor în subordinea Agenţiei Naţionale pentru

Protecţia Mediului. Atât agenţiile regionale, cât şi cele judeţene pentru protecţia mediului au

fost reorganzate ca instituţii publice cu

personalitate juridică. Trebuie menţionat faptul că prin trecerea agenţiilor regionale şi

judeţene pentru protecţia mediului din subodinea Ministerului Mediului şi Pădurilor în

subordinea A.N.P.M s-a creat cadrul necesar implementării legislaţiei şi reglementărilor

comunitare la termenele stabilite.

Agenţia dispune de o serie de atribuţii importante:

- planificarea strategică de mediu;

- monitorizarea factorilor de mediu;

- autorizarea activităţilor cu impact asupra mediului;

- implementarea legislaţiei şi politicilor de meidu la nivel naţional, regional şi local;

- raportările către Agenţia Europeană de Mediu, pe următoarele domenii: calitatea

aerului, schimbări climatice, arii protejate, contaminarea solului, apă.

Agenţia are următoarele responsabilităţi:

- asigurarea suportului tehnic pentru fundamentarea actelor cu caracter normativ, a

strategiilor şi politicilor sectoriale de mediu armonizate cu acquis-ul comunitar şi bazate pe

conceptul de dezvoltare durabilă;

- implementarea legislaţiei din domeniul protecţiei mediului;

- coordonarea activităţilor de implementare a strategiilor şi politicilor de mediu la

nivel naţional, regional şi local;

- reprezentarea în domeniul protecţiei mediului în relaţiile interne şi externe, conform

mandatului acordat de către Ministerul Mediului şi Pădurilor;

- autorizarea activităţilor cu impact potenţial asupra mediului şi asigurarea conformării

cu prevederile legale;

- asigurarea funcţionării laboratoarelor naţionale de referinţă pentru aer, deşeuri,

zgomot şi vibraţii, precum şi pentru radioactivitate;

257

- coordonarea realizării planurilor de acţiune sectoriale şi a planului naţional de

acţiune pentru protecţia mediului.

Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului este condusă de un preşedinte cu rang de

secretar de stat, ajutat de un vicepreşedinte cu rang de subsecretar de stat.

Ei sunt numiţi şi revocaţi, în condiţiile legii, prin decizia primului ministru, la

propunerea Ministerului Mediului şi Pădurilor.

Pe lângă preşedintele agenţiei funcţionează – ca organ consultativ – colegiul Agenţiei

Naţionale pentru Protecţia Mediului. Acesta este condus de preşedintele Agenţiei.

În subordinea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului se află 8 agenţii regionale

şi 42 de agenţii judeţene cu personalitate juridică, finanţate de la bugetul de stat.

Tot în subordinea A.N.P.M., prin reorganizarea cadrului instituţional, se regăsesc

Direcţia Dezvoltare Durabilă, Direcţia Deşeuri şi Substanţe Chimice Periculoase350

, Direcţia

Conservării Naturii, Biodiversităţii, Protecţie Sol şi Subsol, Direcţia Protecţia Atmosferei şi

Schimbări Climatice etc..

III. Garda Naţională de Mediu

Înfiinţată prin Hotărârea Guvernului nr. 1167/2001, cu ultima modificare în 2009,

respectiv H.G. nr. 112/18.02.2009, privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Naţionale

de Mediu, aceasta a reprezentat iniţial un corp de control ecologic cu statut specific,

organizat, care funcţionează în cadrul autorităţii centrale pentru protecţia mediului, al

inspectoratelor judeţene de protecţie a mediului, respectiv al municipiului Bucureşti şi în

cadrul Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”.

Conform ultimei rglementări privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Naţionale de

Mediu351

aceasta este institutie publica si functioneaza ca organ de specialitate al

administratiei publice centrale, cu personalitate juridica, finantata integral de la bugetul de

stat, în subordinea autoritatii publice centrale pentru protectia mediului.

Garda Naţională de Mediu este un corp specializat de inspectie si control, iar comisarii

sunt functionari publici cu statut specific care pot lua masuri de sanctionare, de

suspendare/sistare a activitatii ca urmare a poluarii si deteriorarii mediului sau pentru

nerespectarea conditiilor impuse prin actele de reglementare si a masurilor stabilite în notele

de constatare si în rapoartele de inspectie si control.

Garda Naţională de Mediu are atributii în aplicarea politicii Guvernului în

materia prevenirii, constatarii si sanctionarii încalcarii prevederilor legale privind

protectia mediului, inclusiv a nerespectarii reglementarilor prevazute în legile specifice

domeniului controlului poluarii industriale si managementului riscului, substantelor si

preparatelor periculoase, biodiversitatii si ariilor naturale protejate, fondului de mediu

si altor domenii prevazute de legislatia specifica în vigoare.

350

Potrivit Legii nr.349/2007 (pub. în M. Of. nr. 840/7 dec. 2007), privind reorganizarea cadrului instituţional în

domeniul managementului substanţelor chimice art. 1 alin. 1 „Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului preia

toate responsabilităţile Agenţiei Naţionale pentru Substanţe şi Preparate Chimice Periculoase, privind

implementarea, la nivel naţional, a legislaţiei din domeniul substanţelor şi preparatelor periculoase”; alin.

2:„Garda Naţională de Mediu preia toate atribuţiile şi responsabilităţile Agenţiei Naţionale pentru Substanţe şi

Preparate Chimice Periculoase privind controlul respectării prevederilor legale în domeniul substanţelor şi

preparatelor periculoase, constatarea şi sancţionarea încălcării acestora.”. 351

H.G. nr. 112/18.02.2009, privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Naţionale de Mediu.

258

Pentru aceasta, în vederea asigurării securităţii mediului, Garda Naţională de Mediu:

a) întreprinde actiuni de prevenire a riscurilor si limitarea amenintarilor de ordin

ecologic, respectiv poluarea resurselor de apa, a aerului, diminuarea fertilitatii solului,

poluarea transfrontaliera si altele;

b) identifică amenintările si riscurile la adresa securitatii ecologice, dezvolta

cooperarea transfrontaliera la toate nivelurile, în scopul adoptarii masurilor comune privind

prevenirea si diminuarea impactului în cazul accidentelor majore si al situatiilor exceptionale;

c) informează si atrage publicul în rezolvarea problemelor ce tin de amenintarile

securitatii ecologice;

d) participa împreuna cu celelalte autoritati ale statului, dupa caz, la educarea

populatiei pentru o protectie activa si responsabila a mediului;

e) desfasoara activitati de informare, consiliere si educare a cetatenilor;

f) editeaza publicatii de specialitate în domeniul protectiei mediului;

g) sprijina asociatiile/organizatiile de protectie a mediului în actiunea de înfiintare si

functionare a centrelor de consultanta, informare si educare a cetatenilor;

h) coopereaza cu autoritatile administratiei publice centrale si locale, cu institutiile

publice, cu reprezentanti ai societatii civile, cu persoane juridice si fizice, în limitele legii, si

îsi desfasoara activitatea în mod independent sau în colaborare si cooperare cu acestea, pe

baza protocoalelor încheiate;

i) coopereaza cu institutii cu atributii similare din alte state, pe baza tratatelor

internationale la care România este parte, a protocoalelor încheiate sau pe baza de

reciprocitate, precum si cu organisme internationale de drept public si privat din cadrul

Uniunii Europene în cauzele de interes comun sau în ceea ce priveste derularea

proiectelor/programelor internationale.

Domeniile de competenţă ale Gărzii Naţionale de Mediu sunt:

a) elaboreaza, promoveaza si reactualizeaza periodic, impreuna cu autoritatea publica

centrala pentru protectia mediului, dupa caz, reglementari, ghiduri si norme tehnice privind

activitatea de control si inspectie;

b) elaboreaza planul anual de activitati prin stabilirea obiectivelor, sarcinilor si

modalitatilor concrete de actiune;

c) constata faptele ce constituie contraventii si aplica sanctiunile in domeniul protectiei

mediului, sesizeaza organele de cercetare penala si colaboreaza cu acestea la constatarea

faptelor care, potrivit legislatiei de mediu, constituie infractiuni;

d) organizeaza, coordoneaza si participa in mod direct la actiuni de prevenire si

combatere a faptelor de natura infractionala, in domeniul sau de activitate, impreuna cu

organele competente, prin personalul imputernicit in acest sens in baza protocoalelor de

colaborare incheiate;

e) controleaza respectarea cerintelor legale in emiterea actelor de reglementare, avize,

acorduri, autorizatii de mediu/autorizatii integrate de mediu si are acces la intreaga

documentatie care a stat la baza emiterii acestora, la solicitarea conducatorului autoritatii

publice centrale pentru protectia mediului;

f) propune organului emitent, suspendarea si/sau anularea

acordului/avizului/autorizatiei/autorizatiei integrate de mediu, dupa caz, emise cu

nerespectarea prevederilor legale;

259

g) indeplineste un rol activ in cadrul retelelor de inspectie europene si internationale,

coopereaza cu celelalte autoritati si organisme internationale si participa la proiecte si

programe derulate in domeniul protectiei mediului;

h) verifica depunerea de catre persoanele fizice si juridice, la Administratia Fondului

pentru Mediu a declaratiilor privind obligatiile la Fondul pentru Mediu;

i) coordoneaza Corpul Voluntarilor de Mediu si elaboreaza, impreuna cu alte organe

de specialitate ale administratiei publice, proceduri privind obiectivele, conditiile si modul de

colaborare in desfasurarea activitatii de protectia mediului;

j) dezvolta reteaua de voluntari de mediu;

k) verifica sesizarile cu privire la incalcarea actelor normative in domeniu;

l) controleaza aplicarea reglementarilor privind comercializarea si/sau utilizarea

ingrasamintelor chimice si produsele de protectie a plantelor pentru evitarea poluarii mediului

de catre acestea;

m) verifica la detinatorii cu orice titlu/administratorii de terenuri, obligatiile stabilite

de legislatia in vigoare, privind intretinerea perdelelor forestiere si aliniamentelor de protectie,

spatiilor verzi, parcurilor si gardurilor vii si aplica sanctiunile corespunzatoare;

n) controleaza investitiile care necesita aviz/acord de mediu in toate fazele de executie,

avand acces la intreaga documentatie care a stat la baza emiterii avizului/acordului de mediu,

monitorizandu-le pana la definitivarea acestora, inclusiv lucrarile cu impact asupra zonelor de

habitat natural, de conservare a ecosistemelor, a florei, faunei salbatice si acvaculturii;

o) controleaza respectarea prevederilor legale privind gestionarea, depozitarea si

valorificarea deseurilor provenite in urma activitatii de crestere si ingrasare a animalelor si

pasarilor, de prelucrare si industrializare a produselor animaliere si cerealiere, cat si

activitatea de neutralizare a deseurilor de origine animaliera;

p) controleaza masurile luate de operatorii economici privind prevenirea poluarilor

accidentale;

q) constata prejudiciul asupra mediului, eventualele amenintari iminente cu un astfel

de prejudiciu si identifica operatorul responsabil;

r) solicita date si documente, persoanelor angajate in unitatea controlata, care prin

natura atributiilor au tangenta cu obiectul controlului, din care sa rezulte modul de respectare

a normelor legale in vigoare;

s) stabileste masuri si termene, in conformitate cu dispozitiile legale, obligatorii pentru

unitatile controlate, in vederea inlaturarii deficientelor constatate si urmareste modul in care

aceste masuri si termene au fost indeplinite sau respectate;

t) propune/participa la elaborarea de proiecte de acte normative in domeniul protectiei

mediului;

u) raspunde la solicitarea expresa de instruire a personalului de specialitate al

administratiei publice centrale si locale in domeniul sau de competenta, colaboreaza cu

institutiile de specialitate in activitatile de pregatire a specialistilor in domeniul protectiei

mediului;

v) participa la schimbul rapid de informatii cu institutiile si organele competente,

nationale si internationale, privind produsele, substantele, tehnologiile care reprezinta risc

pentru sanatatea si securitatea cetatenilor si a mediului;

260

w) fundamenteaza si propune in proiectul de buget resursele financiare necesare in

vederea realizarii politicilor in domeniul sau de competenta;

x) efectueaza controale tematice dispuse de conducerea GNM;

y) organizeaza actiuni de promovare catre populatie a legislatiei de mediu din

domeniul sau de activitate;

z) indeplineste orice alte atributii de inspectie si control prevazute de lege si aplica

masurile corespunzatoare.

Atribuţiile specifice ale GNM în domeniul controlului poluarii sunt:

a) controleaza activitatile cu impact asupra mediului si aplica dupa caz sanctiuni

contraventionale persoanelor fizice sau juridice care le desfasoara;

b) controleaza modul in care sunt respectate prevederile actelor de reglementare

privind protectia mediului si verifica masurile stabilite prin programele de conformare sau

planurile de actiuni pentru activitatile economico-sociale;

c) exercita controlul activitatilor care prezinta pericole de accidente majore si/sau

impact semnificativ transfrontalier asupra mediului, in vederea prevenirii si limitarii riscurilor

de poluare, impreuna cu organele competente, dupa caz si ia masurile corespunzatoare,

potrivit legii;

d) participa la stabilirea cauzelor poluarii asupra factorilor de mediu si aplica

sanctiunile prevazute de lege, inclusiv incetarea si/sau suspendarea unor activitati pe perioade

determinate de timp in cazul in care este pusa in pericol sanatatea populatiei sau in cazul in

care se constata depasirea concentratiilor poluantilor peste limitele admise de legislatia in

vigoare;

e) controleaza realizarea importului, exportului si tranzitului de deseuri in conformitate

cu prevederile legislaţiei specifice in vigoare, referitoare la transportul peste frontiera al

deşeurilor si cu cele ale convenţiilor internaţionale din acest domeniu la care Romania este

parte;

f) controleaza realizarea importului, exportului si tranzitului de substante si preparate

periculoase, in conformitate cu prevederile legislatiei specifice in vigoare si cu cele ale

conventiilor internationale din acest domeniu la care Romania este parte;

g) controleaza pe intreg teritoriul tarii respectarea de catre persoanele juridice sau

fizice a legilor si reglementarilor in vigoare din domeniul gospodaririi calitative şi cantitative

a apelor;

h) controleaza modul in care lucrarile construite sau în curs de executie pe ape sau

avand legatura cu apele, sunt realizate, exploatate şi intretinute, în conformitate cu prevederile

avizelor si autorizatiilor de gospodărire a apelor şi a celorlalte reglementari din domeniul

apelor;

i) controleaza respectarea dispozitiilor legale în activitatea de exploatare a materialelor

din albiile minore si majore ale cursurilor de apa;

j) controleaza operatorii economici sau persoanele fizice in ceea ce priveste folosirea,

transportul, manipularea sau depozitarea de materiale sau substante de orice fel, antrenabile in

apele de suprafaţă sau subterane;

k) controlează modul in care utilizatorii de apa isi indeplinesc obligatiile legale privind

modificarea tehnologiilor de fabricare, in vederea reducerii consumului de apa si volumului

de ape uzate, micsorarii nocivitatii acestora si recuperarii substantelor utile pe care le contine;

261

l) controlează modul de functionare a statiilor de epurare si respectarea conditiilor de

calitate a apelor uzate evacuate in emisari, potrivit reglementarilor in vigoare;

m) dispune, în condiţiile prevăzute de lege, încetarea activităţii unităţilor sau

instalaţiilor, în caz de poluare a factorilor de mediu şi/sau în cazul producerii de disconfort

populaţiei.

Atributiile specifice ale GNM în domeniul substanţelor şi preparatelor

periculoase sunt:

a) solicită şi primeşte informaţii despre proprietăţile substanţelor sau ale preparatelor

periculoase, inclusiv despre compoziţia chimică a acestora;

b) monitorizează producătorii, importatorii şi distribuitorii de substanţe şi preparate

periculoase;

c) efectuează controlul desfăşurării operaţiunilor cu substanţele care sunt folosite în

mod frecvent la fabricarea ilicită a drogurilor-precursori din categoria III;

d) efectuează controlul respectării cerinţelor speciale în vederea comercializării

substantelor, ca atare, în preparat sau în articol;

e) constată şi sancţionează încălcarea prevederilor reglementărilor în domeniul

substanţelor şi al preparatelor periculoase şi stabileşte măsurile de remediere şi termenele

pentru îndeplinirea acestora;

f) verifică respectarea obligaţiei de înregistrare a substanţelor ca atare sau în

compoziţia preparatelor şi de notificare a substanţelor aflate în compoziţia articolelor, precum

şi de preînregistrare a substanţelor care beneficiază de un regim tranzitoriu;

g) verifică conformitatea fişelor cu date de securitate;

h) verifică respectarea obligaţiilor utilizatorilor din aval de a comunica informaţii

referitoare la utilizarea specială a unei substanţe deja înregistrate de un operator din amontele

lanţului de aprovizionare;

i) verifică respectarea condiţiilor specifice din autorizatiile eliberate de Agentia

Europeana pentru Produse Chimice pentru substantele incluse in anexa XIV la Regulamentul

(CE) nr. 1.907/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 18 decembrie 2006

privind inregistrarea, evaluarea, autorizarea si restrictionarea substantelor chimice (REACH),

de înfiinţare a Agentiei Europene pentru Produse Chimice, de modificare a Directivei

1999/45/CE si de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 793/93 al Consiliului si a

Regulamentului (CE) nr. 1.488/94 al Comisiei, precum si a Directivei 76/769/CEE a

Consiliului si a directivelor 91/155/CEE, 93/67/CEE, 93/105/CE si 2000/21/CE ale Comisiei;

j) verifică respectarea prevederilor privind restrictiile la producerea, introducerea pe

piata si utilizarea anumitor substante periculoase ca atare in compozitia unor preparate sau

articole;

k) verifică respectarea prevederilor privind clasificarea, etichetarea si ambalarea

substantelor si preparatelor periculoase;

l) verifică respectarea obligatiilor referitoare la comunicarea informatiilor necesare

elaborarii inventarului clasificarii si etichetarii;

m) verifica respectarea prevederilor privind limitarea emisiilor de compusi organici

volatili datorate utilizarii solventilor organici in anumite vopsele, lacuri si in produsele de

refinisare a suprafetelor vehiculelor;

262

n) verifica respectarea prevederilor privind limitarea utilizarii anumitor substante

periculoase in echipamentele electrice si electronice;

o) verifica transmiterea de catre operatorii economici a datelor si informatiilor

conform Regulamentului (CEE) nr. 793/93 al Consiliului din 23 martie 1993 privind

evaluarea si controlul riscurilor prezentate de substantele existente si conform Regulamentului

(CE) nr. 1.907/2006;

p) controleaza existenta si respectarea limitei de gudron si monoxid de carbon, inscrisa

pe ambalajul produselor din tutun, conform legislatiei in domeniu;

q) controleaza respectarea prevederilor Regulamentului (CE) nr. 648/2004 al

Parlamentului European si al Consiliului din 31 martie 2004 privind detergentii;

r) controleaza respectarea prevederilor Regulamentului (CE) nr. 304/2003 al

Parlamentului European si al Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind exportul si importul de

produse periculoase;

s) controleaza respectarea prevederilor legislatiei specifice privind substantele care

epuizeaza stratul de ozon;

t) verifica respectarea prevederilor legale referitoare la aplicarea „principiilor de buna

practica de laborator”.

Atributiile specifice ale GNM în domeniul controlului biodiversitatii si ariilor

naturale protejate sunt:

a) verifica respectarea regimului de administrare a retelei nationale de arii naturale

protejate precum si a prevederilor din regulamentele si planurile de management ale acestora;

b) controleaza respectarea prevederilor legislatiei specifice privind ariile naturale

protejate, parcurile si rezervatiile naturale, organizand actiuni comune impreuna cu

reprezentantii acestora in vederea protejarii habitatelor naturale;

c) controleaza modul de respectare a legislatiei privind ariile naturale protejate, siturile

Natura 2000, conservarea habitatelor naturale, a florei, faunei salbatice si acvaculturii;

d) asigura controlul si inspectia activitatilor care implica organisme vii modificate

genetic, obtinute prin tehnicile biotehnologiei moderne, respectiv:

utilizarea in conditii de izolare a microorganismelor modificate genetic, introducerea

deliberata in mediu si pe piata a organismelor vii modificate genetic, importul si exportul

organismelor vii/microorganismelor modificate genetic, precum si activitatile de testare,

cultivare, comercializare, transport, import-export, depozitare de plante superioare modificate

genetic;

e) controleaza autorizatiile si modul de desfasurare a activitatii de pescuit si protectie a

fondului piscicol din apele naturale ce apartin domeniului public;

f) verifica respectarea de catre cultivatorii de plante superioare modificate genetic, a

prevederilor din autoriztiile obtinute si a cerintelor legale privind inregistrarea activitatilor la

directiile agricole, trasabilitatea si etichetarea organismelor modificate genetic;

g) controleaza respectarea reglementarilor privind importul/exportul de plante si

animale din flora si fauna salbatica;

h) controleaza respectarea masurilor de conservare, cu scopul mentinerii sau refacerii

ecologice a suprafetelor terestre si acvatice aflate intr-o arie naturala protejata;

263

i) controleaza activitatile de recoltare, capturare si/sau de achizitie si comercializare pe

piata interna a plantelor si animalelor din flora si fauna salbatica, terestra si acvatica, sau a

unor parti ori produse ale acestora, in stare vie, proaspata ori semiprelucrata;

j) controleaza legalitatea detinerii in captivitate a animalelor salbatice, de catre

persoane fizice sau juridice, precum si conditiile de viata asigurate acestora;

k) controleaza modul de valorificare a resurselor biologice de flora si fauna salbatica, a

fondului piscicol din apele naturale si a animalelor salbatice de interes vanatoresc;

l) controleaza respectarea masurilor de prevenire si combatere a unor actiuni de

distrugere a habitatelor naturale prin arderea miristilor, stufului sau vegetatiei forestiere, prin

desecari sau devieri ale cursurilor de apa, sau activitati de turism necontrolat si neorganizat,

actiuni care au ca efect distrugerea conditiilor de conservare a florei si faunei salbatice;

m) controleaza respectarea prevederilor legale privind gestionarea, depozitarea si

valorificarea deseurilor provenite in urma prelucrarii materialului lemnos;

n) controleaza respectarea masurilor de mentinere si ameliorare a fondului peisagistic

natural si antropic in elaborarea planurilor de urbanism si amenajarea teritoriului;

o) exercita controlul privind modul de administrare a substantelor toxice daunatoare

florei, faunei si sectorului piscicol, precum si modul de recoltare a plantelor din sectorul

agricol;

p) colaboreaza in baza protocoalelor incheiate cu autoritatile din domeniu la actiunile

de verificare a starii de fapt a vegetatiei si faunei salbatice de interes national;

q) controleaza respectarea obligatiilor ce revin proprietarilor si detinatorilor de terenuri

cu/sau fara titlu, de a proteja flora si fauna salbatica existente pe acestea, in scopul mentinerii

echilibrului ecologic si conservarii biodiversitatii;

r) mentine legatura permanent cu fundatiile care au ca obiect de activitate ocrotirea

florei si faunei salbatice.

Garda Naţională de Mediu este condusă la nivel central de un Comisariat

General condus de Comisarul General al Gărzii, care are in subordine 8 comisariate

regionale organizate ca directii generale, institutii cu personalitate juridica, a caror

structura organizatorica include in total 41 comisariate judetene si Comisariatul

Municipiului Bucuresti, fără personalitate juridică, subordonate teritorial direcţiilor

generale.

3. Cooperarea interministerială

O.U.G. nr. 195/2005, privind protecţia mediului, valorificând o experienţă de 15

ani şi luând în considerare cerinţele procesului de integrare ale României în Uniunea

Europeană stabileşte o nouă concepţie în domeniul protecţiei mediului fundamentată pe

principiul cooperării interministeriale ca urmare a faptului că protecţia mediului este o

problemă naţională de interes major la care trebuie să îşi aducă contribuţia, din

perspectiva dezvoltării durabile, toate autorităţile publice centrale ale statului.

Programul de guvernare se realizează în cadrul cooperării interministeriale care

funcţionează cu valoare de principiu pentru autorităţile ministeriale, după cum

urmează:

264

I. Autoritatea publică centrală pentru sănătate

Autoritatea publică centrală pentru sănătate are următoarele atribuţii şi răspunderi:

a) organizează şi coordonează activitatea de monitorizare a stării de sănătate a

populaţiei în relaţie cu factorii de risc din mediu;

b) asigură supravegherea şi controlul calităţii apei potabile şi de îmbăiere, precum şi

calitatea produselor alimentare;

c) elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului,

reglementări privind calitatea şi igiena mediului şi asigură controlul aplicării acestora;

d) colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în

managementul calităţii mediului în relaţie cu starea de sănătate a populaţiei;

e) colaborează cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului în autorizarea

activităţilor prevăzute la art. 24 şi 39 şi la emiterea acordului de import pentru aceste

activităţi;

f) exercită controlul de specialitate în domeniul activităţilor prevăzute de art. 24 - 28,

şi art. 39 pentru a preveni orice efect advers asupra stării de sănătate a populaţiei, a

lucrătorilor şi a mediului şi transmite autorităţilor competente rezultatele controalelor şi

măsurile adoptate;

g) colaborează cu celelalte autorităţi publice centrale cu reţea sanitară proprie, pentru

cunoaşterea exactă a stării de sănătate a populaţiei şi pentru respectarea normelor de igienă a

mediului din domeniul lor de activitate;

h) colaborează, la nivel central şi local, în asigurarea accesului publicului la informaţia

de sănătate în relaţie cu mediul.

II. Ministerul Apărării Naţionale

Ministerul Apărării Naţionale are următoarele atribuţii:

a) elaborează norme şi instrucţiuni specifice pentru domeniile sale de activitate, în

concordanţă cu legislaţia privind protecţia mediului;

b) supraveghează respectarea de către personalul Ministerului Apărării Naţionale a

normelor de protecţia mediului pentru activităţile din zonele militare;

c) controlează acţiunile şi aplică sancţiuni pentru încălcarea de către personalul

Ministerului Apărării Naţionale a legislaţiei de protecţia mediului în domeniul militar;

d) asigură realizarea evaluării impactului asupra mediului, a raportului de

amplasament şi, după caz, a raportului de securitate, prin structuri specializate, atestate de

către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, numai pentru proiectele şi

activităţile din zonele militare;

e) asigură informarea autorităţilor competente pentru protecţia mediului cu privire la

rezultatele automonitorizării emisiilor de poluanţi şi a calităţii mediului în zona de impact,

precum şi cu privire la orice poluare accidentală datorată activităţii desfăşurate.

III. Autorităţile publice centrale în domeniul securităţii naţionale

Autorităţile publice centrale în domeniul securităţii naţionale au următoarele atribuţii

şi răspunderi:

265

a) realizează activitatea de protecţie a mediului prin structuri proprii care desfăşoară

acţiuni de control, îndrumare şi coordonare, în scopul păstrării şi menţinerii echilibrului

ecologic în domeniile sale de activitate;

b) elaborează norme şi instrucţiuni specifice, în concordanţă cu respectarea principiilor

prezentei ordonanţe de urgenţă, în domeniile sale de activitate;

c) supraveghează respectarea de către personalul aflat în subordine a normelor de

protecţie a mediului, pentru activităţile proprii;

d) controlează şi aplică sancţiuni pentru încălcarea de către personalul propriu a

legislaţiei de protecţie a mediului în domeniul său de activitate;

e) asigură evaluarea impactului asupra mediului a obiectivelor şi activităţilor proprii

prin structuri specializate, certificate de către autoritatea publică centrală pentru protecţia

mediului.

IV. Autoritatea publică centrală pentru educaţie şi cercetare

Autoritatea publică centrală pentru educaţie şi cercetare asigură:

a) adaptarea planurilor şi programelor de învăţământ la toate nivelurile, în scopul

însuşirii noţiunilor şi principiilor de protecţie a mediului, pentru conştientizarea, instruirea şi

educaţia în acest domeniu;

b) promovarea tematicilor de studii şi programe de cercetare care răspund priorităţilor

stabilite de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;

c) elaborarea programelor educaţionale în scopul formării unui comportament

responsabil faţă de mediu;

d) elaborarea programelor şi studiilor specifice de cercetare ştiinţifică privind controlul

produselor şi procedeelor biotehnologice şi de prevenire, reducere/eliminare a riscurilor

implicate de obţinerea şi utilizarea organismelor modificate genetic prin tehnicile

biotehnologiei moderne;

e) colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în autorizarea

activităţilor prevăzute la art. 39, din domeniul său de activitate;

f) exercită controlul de specialitate pentru activităţile prevăzute de art. 39, din

domeniul său de activitate, pentru a preveni orice efect advers asupra stării de sănătate a

populaţiei, a lucrătorilor şi a mediului şi transmite autorităţilor competente rezultatele

controalelor şi măsurile adoptate.

V. Autoritatea publică centrală în domeniile economiei şi comerţului

Autoritatea publică centrală în domeniile economiei şi comerţului are următoarele

atribuţii:

a) elaborează politica şi strategiile aplicabile în domeniul propriu de activitate în

conformitate cu legislaţia privind protecţia mediului;

b) elaborează şi aplică la nivel naţional strategia de exploatare a resurselor minerale, în

concordanţă cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă;

c) elaborează politica în domeniul reciclării şi valorificării deşeurilor industriale;

d) dezvoltă şi promovează legislaţia privind protecţia mediului din domeniile specifice

de competenţă;

266

e) colaborează cu alte autorităţi publice centrale la elaborarea mecanismelor financiare

pentru stimularea utilizării tehnologiilor curate;

f) colaborează la elaborarea şi promovarea normelor care asigură implementarea

cerinţelor privind prevenirea şi controlul integrat al poluării pentru anumite categorii de

activităţi industriale;

g) încurajează introducerea sistemelor de management de mediu şi a etichetei

ecologice;

h) promovează norme şi asigură implementarea acestora în domeniul substanţelor şi

preparatelor periculoase;

i) exercită controlul de specialitate în domeniul activităţilor prevăzute de art. 24 - 28.

VI. Autoritatea publică centrală în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale

Autoritatea publică centrală în domeniul agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale are

următoarele atribuţii şi răspunderi:

a) asigură protecţia şi conservarea solurilor şi menţinerea patrimoniului funciar;

b) iniţiază proiecte de acte normative privind volumul de masă lemnoasă ce se

recoltează anual din fondul forestier naţional, pe baza avizului autorităţii publice centrale

pentru protecţia mediului, conform legislaţiei în vigoare;

c) asigură autorizarea cultivatorilor de plante superioare modificate genetic;

d) aprobă locaţiile şi suprafeţele pe care urmează să fie cultivate plante superioare

modificate genetic, în vederea autorizării de către autoritatea publică centrală pentru

protecţia mediului;

e) colaborează cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului în autorizarea şi

controlul activităţilor prevăzute la art. 39;

f) asigură, prin registrul naţional, evidenţa suprafeţelor cultivate şi a cultivatorilor de

plante superioare modificate genetic;

g) aplică principiul coexistenţei culturilor de plante superioare modificate genetic cu

celelalte tipuri de culturi agricole;

h) asigură informarea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului asupra

rezultatelor controlului şi măsurile adoptate în domeniul organismelor modificate genetic.

VII. Autoritatea publică centrală în domeniul transporturilor şi infrastructurii

Autoritatea publică centrală în domeniul transporturilor, construcţiilor şi turismului are

următoarele atribuţii şi răspunderi:

a) dezvoltă planuri şi programe care materializează politica naţională de amenajare a

teritoriului şi localităţilor, cu respectarea principiilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi a

legislaţiei specifice privind evaluarea de mediu a planurilor şi programelor;

b) elaborează şi aplică programe pentru dezvoltarea infrastructurii de transport, a

transporturilor multimodale şi a transportului combinat, cu respectarea prevederilor prezentei

ordonanţe de urgenţă;

c) asigură controlul gazelor de eşapament;

d) elaborează şi dezvoltă planuri de acţiune şi programe privind îmbunătăţirea calităţii

şi protecţiei mediului, inclusiv în domeniul zgomotului şi vibraţiilor pentru toate modurile de

transport şi infrastructurile acestora;

267

e) urmăreşte protejarea patrimoniului natural, inclusiv prin măsuri impuse unităţilor

care desfăşoară activităţi în domeniul turismului şi încurajează aplicarea principiilor

ecoturismului.

VIII. Autoritatea publică centrală în domeniul administraţiei şi internelor

Autoritatea publică centrală în domeniul administraţiei şi internelor are următoarele

atribuţii şi răspunderi:

a) elaborează strategiile în domeniile gospodăririi comunale şi al producerii şi

distribuţiei energiei termice în conformitate cu legislaţia privind protecţia mediului;

b) elaborează norme şi instrucţiuni specifice, în concordanţă cu respectarea principiilor

prezentei ordonanţe de urgenţă, pentru domeniile sale de activitate;

c) supraveghează respectarea de către personalul aflat în subordine a normelor de

protecţie a mediului pentru activităţile proprii;

d) aplică sancţiuni pentru încălcarea de către personalul din domeniul internelor a

legislaţiei de protecţie a mediului;

e) sprijină autorităţile competente pentru protecţia mediului în exercitarea controlului

transporturilor de substanţe şi materiale supuse unui regim special, pe baza normelor avizate

de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;

f) participă, potrivit competenţelor, la acţiunile de prevenire, protecţie şi intervenţie în

caz de accidente ecologice prin Inspectoratele pentru Situaţii de Urgenţă.

În cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor funcţionează Inspectoratul

General pentru Situaţii de Urgenţă, cu o structură complexă având ca sarcini principale

intervenţia în situaţii de urgenţă generate de acte de terorism, inclusiv de terorism ecologic, şi

de dezastre sau calamităţi naturale în condiţiile prevăzute de art. 93 din Constituţia României,

privind măsurile excepţionale, în

scopul apărării vieţii şi sănătăţii populaţiei, a mediului înconjurător, a valorilor materiale

şi culturale importante, pe timpul producerii unor situaţii de urgenţă, care să pemită

restabilirea rapidă a stării de normalitate.

Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 21 din 15 aprilie 2004 a fost înfiinţat

Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă352

, care este organizat de

autorităţile administraţiei publice şi se compune dintr-o reţea de organisme, organe şi structuri

abilitate pentru intervenţie în situaţiile de urgenţă.

4. Instituţiile speciale de drept al mediului

Din categoria instituţiilor de drept al mediului cu competenţe speciale fac parte:

Administraţia Naţională Apele Române; Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta

Dunării”; Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură; Administraţia Naţională de

Meteorologie; Regia Naţională a Pădurilor Romsilva; Administraţia Fondului pentru

Mediu:

I. Administraţia Naţională Apele Române

352

Monitorul Oficial nr. 361 din 26 aprilie 2004.

268

Autoritatea centrală pentru aplicarea strategiei şi politicii naţionale în domeniul

gospodăririi cantitative şi calitative a resurselor de apă este Administraţia Naţională Apele

Române353

. Administraţia Naţională „Apele Române” este instituţie publică de interes

naţional, cu personalitate juridică, având ca scop cunoaşterea, protecţia, punerea în valoare şi

utilizarea durabilă a resurselor de apă, monopol natural de interes strategic, precum şi

administrarea infrastructurii Sistemului naţional de gospodărire a apelor. Administraţia

Naţională „Apele Române” este persoană juridică română şi funcţionează pe bază de gestiune

şi autonomie economică, în coordonarea autorităţii publice centrale din domeniul apelor.

În Regulamentul de organizare şi funcţionare al Administraţiei Naţionale Apele

Române acesteia îi sunt stabilite mai multe atribuţii. Vom prezenta, în mod selectiv, pe

cele mai semnificative dintre acestea, referitoare la asigurarea parametrilor cantitativi şi

calitativi ai apei:

a) elaborarea balanţei apei pe bazine hidrografice şi la nivelul ţării, elaborarea şi

urmărirea aplicării planurilor de restricţii şi folosire a apei în perioade deficitare, pe bazine

hidrografice, precum şi coordonarea elaborării de către utilizatorii de apă a programelor de

restricţii în alimentarea cu apă în caz de secetă;

b) monitorizarea stării şi evoluţiei cantitative şi calitative a apelor;

c) elaborarea diagnozelor şi prognozelor hidrologice şi avertizarea în caz de

producere a fenomenelor hidrologice periculoase; reprezentarea României la Organizaţia

Meteorologică Mondială, pe linie de hidrologie;

d) controlul utilizatorilor de apă şi al lucrărilor construite pe ape şi în legătură cu

apele, din punct de vedere al funcţionării şi al încadrării în prevederile avizelor şi

autorizaţiilor de gospodărire a apelor;

e) apărarea împotriva inundaţiilor prin lucrările de gospodărire a apelor aflate în

administrarea sa şi constituirea stocului de materiale şi mijloace specifice de apărare

împotriva inundaţiilor, aferente acestora;

f) asigurarea secretariatelor tehnice permanente în domeniul apărării împotriva

inundaţiilor; participarea la coordonarea acţiunilor de apărare împotriva inundaţiilor şi

accidentelor la construcţiile hidrotehnice şi la pregătirea populaţiei pentru apărarea

împotriva inundaţiilor prin exerciţii periodice de simulare;

g) avertizarea şi intervenţia în caz de producere a fenomenelor hidrologice

periculoase şi de accidente la construcţiile hidrotehnice din administrare;

h) elaborarea planurilor de apărare împotriva inundaţiilor, fenomenelor

meteorologice periculoase şi accidentelor la construcţiile hidrotehnice din administrare, a

celor pe bazine hidrografice, precum şi acordarea asistenţei tehnice la elaborarea de către

utilizatorii de apă şi comisiile locale a planurilor proprii de apărare;

i) participarea, în caz de producere a poluărilor accidentale, la activităţile operative

de avertizare a utilizatorilor de apă şi a autorităţilor administraţiei publice din aval, de

eliminare a cauzelor şi de diminuare a efectelor şi de monitorizare a propagării undei

poluante;

353

Administraţia Naţională „Apele Române” a fost înfiinţată prin O.U.G. nr 107/2002, aprobată cu modificări

prin Legea nr. 404/2003 şi modificată prin: O.U.G. nr. 73/2005 aprobată prin Legea nr. 400/2005, O.U.G. nr.

3/2010.

269

j) colaborarea permanentă cu comisiile de dezastre, cu unităţile de ordine publică, cu

autorităţile publice teritoriale, pentru sănătate şi altele, pentru înlăturarea cauzelor şi

efectelor poluărilor accidentale;

k) elaborarea şi urmărirea aplicării planurilor bazinale de prevenire şi de înlăturare

a efectelor poluărilor accidentale, coordonarea elaborării de către utilizatorii de apă a

planurilor proprii de prevenire şi de combatere a poluărilor accidentale, precum şi

asigurarea protecţiei sporite şi a îmbunătăţirii mediului acvatic prin măsuri specifice de

reducere progresivă a poluării;

l) asigurarea aplicării prevederilor convenţiilor şi ale altor acorduri internaţionale

din domeniul apelor la care România este parte şi a implementării prevederilor legislaţiei

armonizate cu Directivele Uniunii Europene în domeniul gospodăririi apelor;

m) aplicarea mecanismului economic specific domeniului gospodăririi cantitative şi

calitative a apelor;

n) valorificarea complexă a apelor ca resursă economică, cu potenţialele şi uzufructul

acestora, realizarea serviciilor specifice şi comune de gospodărire a apelor şi executarea

acestora pe bază de contracte economice încheiate cu beneficiarii;

o) asigurarea funcţiilor de unic prestator al serviciilor specifice de gospodărire a

apelor;

p) propunerea de tarife pentru serviciile specifice de gospodărire a apelor şi de

actualizare a acestora conform legislaţiei în vigoare.

I.1. Obiectul activităţii Administraţiei Naţionale Apele Române. Salubrizarea.

Administraţia Naţională „Apele Române” este operator unic pentru serviciile specifice

în domeniul gospodăririi şi valorificării resurselor de apă de suprafaţă şi subterane cu

potenţialele lor naturale, în condiţiile legii354

.

Administraţia Naţională „Apele Române” aplică strategia şi politica naţională în

domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a resurselor de apă, scop în care acţionează

pentru cunoaşterea resurselor de apă, conservarea, folosirea raţională şi protecţia resurselor de

apă împotriva epuizării şi degradării, în vederea asigurării unei dezvoltări durabile, prevenirea

efectelor distructive ale apelor, reconstrucţia ecologică a cursurilor de apă, asigurarea

supravegherii hidrologice şi hidrogeologice,

implementarea prevederilor legislaţiei armonizate cu Directivele Uniunii Europene în

domeniul gospodăririi durabile a resurselor de apă şi conservarea ecosistemelor acvatice şi a

zonelor umede.

Pentru realizarea scopului, Administraţia Naţională Apele Române coordonează şi răspunde

de modul de folosire a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane pe între teritoriul ţării şi de

exploatarea lucrărilor de gospodărire a apelor; colaborează cu toţi deţinătorii altor lucrări

construite pe ape sau în legătură cu apele355

.

Obiectul de activitate al Administraţiei Naţionale Apele Române constă în:

354

Ordonanţa de Urgenţă nr.107 din 5 septembrie 2002 privind înfiiţarea Administraţiei Naţionale „Apele

Române”, publicată în M.Of.nr.691 din 20 septembrie 2002 aprobată prin Legea nr.404 din 7 octombrie 2003,

publicată în M.Of. nr.713 din 13 octombrie 2003. 355

Regulamentul de aplicare al Ordonanţa de Urgenţă nr.107 din 5 septembrie 2002.

270

a) aplicarea strategiei şi politicii naţionale în domeniul gospodăririi cantitative şi

calitative a resurselor de apă, precum şi a programului naţional de implementare a

prevederilor legislaţiei armonizate cu directivele Uniunii Europene în domeniul gospodăririi

durabile a resurselor de apă;

b) administrarea şi exploatarea infrastructurii Sistemului naţional de gospodărire a

apelor;

c) gestionarea şi valorificarea resurselor de apă de suprafaţă şi subterane cu

potenţialele lor naturale şi a fondului naţional de date din domeniu.

Gestionarea şi valorificarea resurselor de apă se bazează pe mecanismul economic

specific domeniului gospodăririi cantitative a apelor, incluzând sistemul de plăţi, bonificaţie şi

penalităţi, ca parte a modului de finanţare a activităţii Administraţiei Naţionale Apele

Române.

Anul 2008, declarat „Anul Internaţional al Stării de Salubritate”, aduce în faţa

conştiinţei publice cinci obiective, menite să reliefeze importanţa salubrităţii, care reprezintă

un drept fundamental uman:

- salubritatea este vitală pentru sănatatea umană;

- salubritatea generează creştere economică;

- salubritatea contribuie la creşterea demnităţii şi la dezvoltare socială;

- salubritatea ajută mediul;

- îmbunătaţirea salubrităţii este un lucru realizabil.

Îndeplinirea acestor obiective solicită mobilizare socială şi îmbunătăţirea

comunicării,atât la nivel global cât mai ales naţional.

Dacă ne referim la România, apa reprezintă o resursă specifică, utilizabilă în regim

natural, de aproximativ 1.870 mc/locuitor/an, care ne plasează pe locul 13 în Europa (media la

nivel european fiind de 4.000 mc/locuitor/an).

Cele 4864 cursuri de apă, cu o lungime de aproximativ 78.905 km, reprezintă

principala resursă de apă a României. Aproximativ 7% din lungimea totală a cursurilor de apă

se încadrează în clasele a IV-a şi a V-a de calitate (stare ecologică slabă şi proastă). În multe

zone geografice din ţară, apa subterană conţine cantităţi mari de azotaţi, din cauza poluării

istorice cu îngrăşăminte folosite în agricultură iar în jurul marilor oraşe apa din fântâni este

poluată cu substanţe organice. La acestea se adaugă reducerea resurselor utilizabile de apă, ca

efect al schimbărilor climatice ce se manifestă tot mai pregnant în ultimii ani. Pe de altă parte,

35% din totalul populaţiei României nu beneficiază încă de apă potabilă distribuită prin

sistemul public iar 47% nu beneficiază de acces la serviciile de colectare şi epurare a apelor

uzate.

Pentru reducerea riscului de îmbolnăvire, în special pentru populaţia din mediul

rural, sunt necesare investiţii majore în alimentarea cu apă şi canalizare. Totodată, este

nevoie de un control mai riguros al poluării cursurilor de apă în zonele industriale,

limitarea descărcării deşeurilor de orice fel în apă, alături de investiţii în realizarea

staţiilor de epurare a apelor uzate, în zona marilor aglomerări urbane. Pentru

realizarea acestor deziderate este nevoie de

solidaritate şi acţiune concertată a tuturor factorilor implicaţi.

271

Din păcate, criza instituţională cu care se confruntă România are un impact negativ şi

asupra calităţii managementului apelor, reţeaua acvatică a României fiind, în continuare,

insuficient monitorizată şi protejată calitativ, iar deversările sunt necontrolate.

II. Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”

După aderarea României, prin Decretul nr.187/1990, la Convenţia UNESCO privind

patrimoniul mondial, cultural şi natural (1972), prin Hotărârea Guvernului nr. 983/1990

privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului sa înfiinţat Administraţia

Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”, având ca obiectiv gestionarea activităţii ştiinţifice, de

turism şi de agrement din Deltă şi care era organizată ca instituţie publică cu personalitate

juridică, în subordinea Ministerului Mediului. Ulterior, Administraţia a fost organizată prin

Hotărârea Guvernului nr.264/1991 ca instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată de

la bugetul administraţiei de stat, având ca obiect de activitate:

- redresarea ecologică a Deltei Dunării şi conservarea genofondului (biodiversităţii)

şi ecofondului;

- cunoaşterea capacităţii productive şi dimensionarea exploatării resurselor din Delta

Dunării în limitele ecologice admisibile;

- coordonarea lucrărilor hidrotehnice atât pentru asigurarea unei mai bune circulaţii

a apei pe canale, ghioluri şi lacuri, cât şi pentru împiedicarea fenomenelor de eroziune a

platformei marine;

- cercetarea fenomenelor deltaice;

- stabilirea locurilor de vânătoare şi de pescuit, precum şi a condiţiilor de desfăşurare

a acestor activităţi;

- stabilirea modului de circulaţie şi acces în Delta Dunării al bărcilor, şalupelor,

navelor fluviale şi maritime, persoanelor şi grupurilor de cercetători;

- stabilirea criteriilor de dezvoltare a aşezărilor umane şi turismului;

- prezentarea de propuneri privind stabilirea de penalităţi pentru sancţionarea

abaterilor de la regulile de desfăşurare a activităţii în Delta Dunării.

Înfiinţarea unităţilor de orice fel – publice, particulare sau mixte – care urma să-şi

desfăşoare activitatea în Delta Dunării se făcea numai după obţinerea autorizaţiei prealabile

de la guvernatorul rezervaţiei. Administraţia rezervaţiei era condusă de către un consiliu

ştiinţific, a cărui componenţă se aprobă de către Ministerul Mediului, având ca preşedinte pe

guvernatorul rezervaţiei. Formula definitivă a acestei structuri administrative a fost fixată

prin Legea nr.82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”.

Astfel, prin acest act normativ, pentru administrarea patrimoniului natural din

domeniul public de interes naţional al rezervaţiei şi protecţia zonelor acesteia s-a înfiinţat

Administraţia Rezervaţiei, instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea

Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului. Conducerea Administraţiei Rezervaţiei

este realizată de către consiliul ştiinţific (cu rol deliberativ, adoptând hotărâri în problemele

fundamentale ale rezervaţiei) şi colegiul executiv (ca organ de aplicare a hotărârilor

consiliului ştiinţific), ambele având ca preşedinte pe guvernator.

272

III. Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură

Potrivit Legii nr. 317/2009356

, protecţia, conservarea, administrarea şi

exploatarea resurselor acvatice vii, activitatea de acvacultură, procesarea şi

comercilizarea produselor obţinute din pescuit şi acvacultură revine Agenţiei Naţionale

pentru Pescuit şi Acvacultură (A.N.P.A.), instituţie publică de interes naţional, organ de

specialitate care funcţionează în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, cu

excepţia activităţilor similare ce se desfăşoară în cadrul Rezervaţiei Biosfera „Delta Dunării”.

Activitatea în domeniu se realizează prin cooperarea Ministerului Agriculturii şi

Dezvoltării Rurale cu Ministerul Mediului şi Pădurilor. Nivelul capturilor din mediul acvatic

se stabilesc prin operaţiunea de contingentare, pe baza studiilor elaborate de instituţiile de

cercetare ştiinţifică de profil, ţinând cont de necesitatea ocrotirii speciilor protejate. În acest

scop, atribuirea dreptului de pescuit se face în baza licenţelor, permiselor şi a autorizaţiilor

emise de A.N.P.A..

În scopul utilizării optime a resurselor acvatice vii şi dezvoltării acvaculturii,

funcţionează Comitetul consultativ pentru sectorul pescăresc, structură de specialitate pe

lângă Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

Autoritatea publică centrală care răspunde de pescuit şi acvacultură, la

propunerea Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură, stabileşte măsuri privind

comercializarea, procesarea şi prelucrarea produselor obţinute din pescuit şi

acvacultură, în special pentru:

a) respectarea standardelor de calitate a produselor pescăreşti pe toată durata

procesului de comercializare, pentru a asigura transparenţa pe piaţă şi pentru a face posibilă

informarea corespunzătoare a consumatorilor, în special în ceea ce priveşte natura produsului;

b) respectarea normelor privind comercializarea produselor rezultate din pescuit şi

acvacultură, în concordanţă cu normele de conservare şi protecţie a resurselor acvatice vii;

c) încurajarea şi sprijinirea procesării şi prelucrării produselor pescăreşti;

d) îmbunătăţirea calităţii şi promovarea produselor pescăreşti;

e) mărirea gradului de utilizare şi creştere a valorii adăugate a materiei prime obţinute

prin acvacultură şi pescuit.

Normele privind comercializarea produselor pescăreşti se referă în principal la

prospeţime, calibraj, denumirea speciei, originea produsului, prezentare şi etichetare.

Este interzisă comercializarea produselor obţinute din pescuit, de orice origine sau

provenienţă, a căror mărime sau greutate este mai mică decât cea prevăzută în reglementările

în vigoare sau al căror mod de obţinere nu este în conformitate cu normele stabilite ori

contravine normelor sanitar-veterinare.

Unitatea de procesare este înregistrată în Registrul unităţilor de procesare şi primeşte

licenţă de fabricaţie emisă de Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, în

conformitate cu reglementările în vigoare şi cu normele elaborate de autoritatea publică care

răspunde de pescuit şi acvacultură şi aprobate prin ordin al ministrului agriculturii şi

dezvoltării rurale.

356

Legii nr. 317/2009, publicată în M. Of. nr. 708/21.10.2009, pentru aprobarea O.U.G. nr. 23/2008 privind

pescuitul şi acvacultura, publicată în M.Of. nr. 180/10.03.2008.

273

Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură eliberează, la cerere, o

autorizaţie specială de pescuit în scop ştiinţific, netransmisibilă, instituţiilor de cercetare

din sectorul pescăresc, care au ca obiective de cercetare:

a) cunoaşterea biologiei, etologiei şi diversităţii structurii, funcţionabilităţii şi

productivităţii din aceste ecosisteme şi a interacţiunilor specifice;

b) evaluarea impactului produs asupra ecosistemelor acvatice marine şi a apelor

continentale de către activităţile de pescuit şi acvacultură, precum şi de alte activităţi

antropice;

c) identificarea de noi zone şi resurse acvatice vii de interes pentru exploatare;

d) dezvoltarea şi diversificarea acvaculturii.

Autoritatea publică centrală care răspunde de pescuit şi acvacultură stabileşte

condiţiile de acordare a autorizaţiei speciale de pescuit în scop ştiinţific, la propunerea

Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură.

Capturile obţinute în urma pescuitului ştiinţific nu fac obiectul comercializării.

Periodic, autoritatea publică centrală care răspunde de pescuit şi acvacultură, în

colaborare cu instituţiile de cercetare şi cu Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură,

stabileşte strategia şi obiectivele cercetării în domeniul pescăresc şi, anual, planul de cercetare

al sectorului.

Pentru a se asigura de respectarea legislaţiei în domeniul pescuitului, acvaculturii,

procesării, transportului, comercializării produselor pescăreşti şi al altor activităţi conexe,

Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură organizează acţiuni permanente de control şi

inspecţie prin inspectorii piscicoli.

IV. Administraţia Naţională de Meteorologie357

Administratia Natională de Meteorologie reprezintă autoritatea tehnică natională în

domeniul său de competentă.

Administratia Natională de Meteorologie realizează servicii operative de meteorologie

si activităti curente de climatologie, studii si cercetări în domeniul său de competentă si îsi

desfăsoară activitatea în conformitate cu dispozitiile legale în vigoare si cu regulamentul de

organizare si functionare.

Domeniul de competentă al Administratiei Nationale de Meteorologie cuprinde

cunoasterea, monitorizarea si anticiparea proceselor atmosferice si fenomenelor asociate.

Obiectul principal de activitate al Administratiei Nationale de Meteorologie îl

constituie activitatea de meteorologie si climatologie necesară dezvoltării social-

economice a României si integrarea acestei activităti în sistemul de conventii si relatii

internationale, scop în care:

a) efectuează observatii si măsurători privind starea si evolutia vremii;

b) asigură si controlează circulatia internă de date si informatii meteorologice;

c) elaborează metodologii de măsurare si prelucrare a datelor si realizează produse

meteorologice;

357

Legea nr. 216 din 27 mai 2004, privind înfiintarea Administratiei Nationale de Meteorologie, Publicată în

Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 1 iunie 2004.

274

d) elaborează diagnoze, prognoze si avertizări meteorologice;

e) participă la activitătile adiacente de preîntâmpinare a riscurilor meteorologice;

f) constituie, actualizează sistematic si administrează Fondul national de date

meteorologice;

g) realizează studii si cercetări, inclusiv pentru dezvoltarea propriului domeniu;

h) elaborează studii si scenarii de evolutie a climei;

i) dezvoltă capacitatea proprie de răspuns la cererea si exigentele utilizatorilor;

j) elaborează componentele de climatologie din studiile de impact si de bilant de

mediu;

k) organizează si coordonează sistemul national de formare si pregătire profesională în

domeniul meteorologiei, climatologiei si fizicii atmosferei;

l) participă la programe/activităti internationale, conform domeniului său de

competentă;

m) reprezintă România pe lângă Organizatia Meteorologică Mondială.

Administratia Natională de Meteorologie poate desfăsura si alte activităti care au

legătură directă sau adiacentă cu obiectul său de activitate.

Administratia Natională de Meteorologie asigură functionarea retelei nationale de

măsurători meteorologice, a centrelor de prognoză si subunitătilor de cercetare-dezvoltare

specifice, a organismelor de control si formare profesională în domeniu, potrivit legii.

Administratia Natională de Meteorologie are în structura sa sucursale358

fără personalitate

juridică, care efectuează operatiuni contabile până la nivelul balantei de verificare, conform

legii. Sucursalele sunt organizate după principiul omogenitătii climatice a teritoriului

României, în conformitate cu recomandările internationale în domeniu, si realizează obiectul

de activitate al Administratiei Nationale de Meteorologie la nivel regional si local.

Sucursalele sunt denumite centre meteorologice regionale, care includ servicii

regionale de prognoză a vremii si servicii meteorologice de asigurare a calitătii. Coordonarea

meteorologică si administrativă a retelei de statii meteorologice si a retelei de posturi

pluviometrice este asigurată de servicii meteorologice de asigurare a calitătii. Conducerea

centrelor meteorologice regionale răspunde de functionarea optimă a tuturor subunitătilor

structurale subordonate.

Între atribuţiile principale ale Administraţiei Naţionale de Mediu menţionăm aplicarea

strategiei nationale privind supravegherea mediului aerian, cercetarea stiintifica si prestarea de

servicii specializate pentru protectia meteorologica a vietii si a bunurilor, ultimu aspect

evidenţiindu-se cu prilejul fenomenelor meteorologice extreme ce au avut loc în spaţiul

climatologic al României.

Fondul national de date meteorologice constituie proprietate publică a statului si

se gestionează în mod exclusiv de către Administratia Natională de Meteorologie. Acest

fond reprezintă baza de date, inclusiv pentru cercetări ştiinţifice în domeniul studiilor

meteorologice şi climatologice, Administratia Natională de Meteorologie cooperând în

358

Sucursalele Administratiei Nationale de Meteorologie sunt: 1. Centrul Meteorologic Regional Banat-Crisana

Timisoara, 2. Centrul Meteorologic Regional Transilvania Cluj-Napoca, 3. Centrul Meteorologic Regional

Transilvania Sibiu, 4. Centrul Meteorologic Regional Moldova Iasi, 5. Centrul Meteorologic Regional Oltenia

Craiova, 6. Centrul Meteorologic Regional Muntenia Bucuresti, 7. Centrul Meteorologic Regional Dobrogea

Constanta, 8. Scoala Natională de Meteorologie Bucuresti.

275

acest sens cu instituţiile europene similare şi cu Organizaţia Meteorologică Mondială,

îndeplinind în acelaşi timp şi sarcini de supraveghere a fenomenelor meteorologice

perturbatoare cu consecinţe în diverse domenii de activitate, cum ar fi, de exemplu,

transporturile aeriene internaţionale.359

V. Administraţia Fondului pentru Mediu360

Administraţia Fondului pentru Mediu este o instituţie de utilitate publică cu

personalitate juridică, sub autoritatea Ministerului Mediului, având ca obiect de activitate

gestionarea generală a fondului pentru mediu.

Ca structuri de decizie, dispune de comitetul de avizare, alcătuit din reprezentanţii

ministerelor, ai organizaţiilor neguvernamentale de mediu şi directoratul general al

Administraţiei Fondului, (cu atribuţii de avizare a proiectelor ce urmează a fi finanţate), şi de

comitetul director constituit din preşedinte – directorul general al administraţiei – şi

directorii direcţiilor de specialitate ale acesteia, care aprobă bilanţul contabil şi execuţia

bugetară361

.

V.1. Fondurile naţionale de mediu

Strategia de protecţie a mediului prevede în mod detaliat obiective şi mijloace concrete

de acţiune, pe fiecare agent poluant, sector de activitate, zonă, centralizate la nivel de

minister, pe ansamblul economiei.

Aceste mijloace de acţiune sunt multiple, fiecare ţară utilizându-le în funcţie de

cerinţele şi etapa dezvoltării naţionale şi a sănătăţii umane, precum şi de posibilităţile

existente.

În ţara noastră, principalele mijloace pentru aplicarea politicii de reducere a

poluării, cuprind:

- mijloace tehnice de control şi stopare la sursă a emisiilor poluante ce ţin de

restructurarea industrială;

- măsuri economice de stimulare sau restrângere;

- măsuri juridice - acte legislative, dispoziţii şi reglementări.

Aceste măsuri trebuie să satisfacă o serie de cerinţe ca, de exemplu: să fie eficiente,

atât din punct de vedere al protecţiei mediului, al sănătăţii umane, cât şi din punct de vedere

economic; să fie adaptate specificului naţional, adică în concordanţă cu cerinţele reformei în

perioada de tranziţie; să fie compatibile cu cadrul instituţional şi de conducere a programelor

de protecţie.

Prin dispoziţii speciale ale legii, au fost create următoarele fonduri:

359

Între tipuri de cercetări cu caracter operativ menţionăm: prognoza vremii, prognoza numerică a vremii,

prognoza poluării aerului (simulare nor poluant LVOV), agrometeorologie, climatologie (hazarde

climatice), fizica atmosferei, aerologie, nivometeorologie, meteorologie spaţială, modelare numerică

(transportul şi difuzia poluanţilor), teledetecţie. 360

Înfiinţată prin Legea nr.73/2000, abrogată prin O.U.G. nr. 196/2005, cu ultima modificare prin O.G. nr.

25/2008. 361

Legea nr.73/2000 a suferit modificări prin O.U.G. nr.93/2001 (aprobată prin Legea nr.293/2002) şi O.U.G.

nr.86/2003 (aprobată prin Legea nr.233/2004). A fost, de asemenea, introdusă o completare prin O.U.G.

nr.41/2005.

276

- Fondul pentru Mediu - instrument economico-financiar destinat susţinerii şi

realizării cu prioritate a proiectelor cuprinse în Planul naţional de acţiune pentru protecţia

mediului, în conformitate cu normele şi standardele de mediu în vigoare.

El este un fond special extra-bugetar constituit din:

a) o cotă de 3% din veniturile încasate de agenţii economici colectori sau

valorificatori de deşeuri feroase şi neferoase;

b) sumele încasate pentru emisiile de poluanţi în atmosferă ce afectează factorii de

mediu;

c) veniturile încasate din utilizarea de noi terenuri pentru depozitarea deşeurilor

reciclabile;

d) o cotă de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători şi

importatori, mai puţin cele utilizate la producerea medicamentelor;

e) o cotă de 2% din valoarea substanţelor chimice periculoase comercializate de

producători şi importatori, mai puţin cele utilizate la producerea medicamentelor;

f) o cotă de 0,5% din valoarea substanţelor chimice periculoase comercializate de

producători şi importatori, utilizate în agricultură;

g) o cotă de 3% din preţul de adjudecare a masei lemnoase cumpărate de la Regia

Naţională a Pădurilor şi de la alţi proprietari de păduri, persoane juridice sau persoane

fizice;

h) o cotă de 1,5% din valoarea încasată prin comercializarea produselor finite din

tutun;

i) alocaţii de la bugetul de stat, vărsăminte, donaţii, sponsorizări, asistenţă financiară

din partea persoanelor fizice sau juridice române ori străine;

j) sumele încasate din restituirea creditelor acordate, dobânzi, alte operaţiuni

financiare derulate din sursele financiare ale Fondului pentru mediu;

k) asistenţă financiară din partea unor organisme internaţionale;

l) sumele încasate de la manifestări organizate în beneficiul Fondului pentru mediu;

m) cuantumul taxelor încasate prin birourile unice la emiterea acordului/autorizaţiei

de mediu şi pentru activităţile cu impact redus.

Din anul 1999 au primit finanţare o serie de proiecte dintre care: Planul de

management integrat pentru „Insula Mică a Brăilei”; Conservarea habitatelor în Parcul

Naţional Bucegi; Conservarea Parcului Naţional Piatra Craiului; Modernizarea sistemului de

măsurare, colectare, transmitere şi diseminare a datelor hidrologice la diverse nivele de luare a

deciziilor; Sistemul pilot pentru evaluarea impactului de mediu în sistemele urbane.

Conform procedurii prevăzute în Decizia Consiliului de Asociere dintre Comunităţile

Europene şi statele lor membre, pe de o parte şi România, pe de altă parte, în ceea ce priveşte

participarea la Programul LIFE, care a intrat în vigoare în 1998, au fost transmise Comisiei

Europene spre analiză 43 de proiecte, dintre care 12 vor primi suport financiar.

Fondul pentru Mediu se utilizează pentru susţinerea şi realizarea obiectivelor

prioritare, de interes public major, din Planul naţional de acţiune pentru protecţia mediului,

care vizează:

a) controlul şi reducerea poluării aerului, apei şi solului, inclusiv prin utilizarea unor

tehnologii curate;

b) protecţia resurselor naturale;

277

c) gestionarea sau reciclarea deşeurilor;

d) tratarea şi/sau eliminarea deşeurilor periculoase;

e) protecţia şi conservarea biodiversităţii;

f) educaţia şi conştientizarea privind protecţia mediului.

Modalităţile în care Fondul pentru mediu sprijină activităţile de mai sus sunt:

a) finanţarea proiectelor prin credite rambursabile sau nerambursabile;

b) co-finanţarea unor proiecte finanţate din surse externe prin credite rambursabile

sau granturi;

c) subvenţionarea totală sau parţială a unor dobânzi ale creditelor acordate de bănci;

d) garantarea unor credite interne pentru finanţarea proiectelor, în limita de

maximum 60% din valoarea acestora.

Gestionarea generală a Fondului pentru Mediu se realizează de către Administraţia

Fondului pentru Mediu, instituţie de utilitate publică cu personalitate juridică, subordonată

autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.

Operaţiunile financiare ale Fondului care privesc constituirea, gestionarea şi utilizarea

resurselor financiare, se derulează prin unităţile de trezorerie ale statului.

- Fondul de ameliorare a fondului funciar, creat prin art. 67 şi 71 din Legea

nr.18/1991, a fondului funciar; acest fond se află la dispoziţia Ministerului Agriculturii,

Alimentaţiei şi Pădurilor şi a Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului.

Sursele principale de constituire provin:

a) din taxele plătite de beneficiarii scoaterii definitive din circuitul agricol a

terenurilor situate în extravilanul localităţilor;

b) din taxele plătite pentru terenurile agricole care au fost trecute, potrivit legii, în

intravilanul localităţilor, în vederea realizării construcţiilor de orice fel;

c) din alte taxe percepute conform legii, precum şi din sumele depuse cu titlu de

garanţie pentru scoaterea temporară a terenurilor din producţia agricolă şi silvică, garanţie

depusă de titularul aprobării şi care este egală cu valoarea prevăzută pentru scoaterea

definitivă a terenurilor din circuitul agricol.

Acest fond asigură sumele necesare pentru cercetarea, proiectarea şi executarea

lucrărilor prevăzute în proiecte de amenajare, ameliorare şi punere în valoare a terenurilor

degradate şi poluate, cuprinse în perimetrul de ameliorare.

- Fondul Român de Orientare şi Dezvoltare a Agriculturii şi Pădurilor a fost

constituit prin aplicarea instrumentelor de reglare a pieţelor produselor agricole şi

alimentare prin Legea nr.73 din 16 ianuarie 2002 privind organizarea şi funcţionarea

pieţelor produselor agricole şi alimentare în România.

Fondul are următoarele destinaţii:

a) prime şi plăţi directe pe produs sau grupe de produse;

b) prime acordate la exportul de produse agricole şi alimentare;

c) cheltuieli pentru stocarea produselor excedentare;

d) susţinerea preţurilor prevăzute de lege în scopul funcţionării pieţelor produselor

agricole şi alimentare;

e) alte mecanisme de sprijin şi intervenţie.

278

Beneficiarii Fondului sunt: proprietarii şi deţinătorii legali ai terenurilor agricole;

societăţile comerciale cu profil agricol şi de industrie alimentară; arendaşi, persoane fizice şi

juridice, care au încheiat contracte de arendare sau concesionare de terenuri agricole.

- Fondul apelor - instituit prin Hotărârea de Guvern nr.1001/1990 privind stabilirea

unui sistem unitar de plăţi pentru produsele şi serviciile de gospodărire a apelor, fiind

preluat de Legea apelor nr.107/1966.

Acesta este un fond special extrabugetar şi este constituit din taxele şi tarifele

percepute pentru serviciile de avizare şi autorizare, precum şi din penalităţile ce se aplică

utilizatorilor de apă în condiţiile stabilite de lege.

El este destinat susţinerii financiare a Sistemului Naţional de supraveghere cantitativă

şi calitativă a resurselor de apă, lucrărilor publice de apărare împotriva inundaţiilor şi altor

calamităţi naturale, pentru protecţia bazinelor hidrografice, finanţarea investiţiilor pentru

lucrările de gospodărire a apelor şi altele.

- Fondul de ameliorare a fondului funciar cu destinaţie silvică362

are drept surse de

constituire:

a) taxele percepute în cazul scoaterii definitive a terenurilor din circuitul silvic,

conform dispoziţiilor legale;

b) taxa egală cu valoarea masei lemnoase la exploatabilitate pentru specia principală

de bază corespunzătoare staţiunii, în cazul scoaterii definitive a terenurilor din fondul

forestier naţional, în situaţia în care persoanele fizice sau juridice care folosesc terenul, la

cerere, oferă în compensare terenuri limitrofe fondului forestier, echivalente ca suprafaţă şi

bonitate;

c) garanţia în bani, în sumă egală cu cheltuielile necesare pentru aducerea în condiţii

apte de împădurire a terenului scos temporar din fondul forestier naţional;

d) alte taxe prevăzute de lege.

Potrivit reglementărilor legale, din Fondul de ameliorare a fondului funciar cu

destinaţie silvică se asigură fonduri pentru cercetarea, proiectarea şi executarea lucrărilor

prevăzute în proiectele de amenajare, ameliorare şi punere în valoare prin împădurire a

terenurilor degradate constituite în perimetre de ameliorare, inclusiv dotări independente

pentru asigurarea bunei execuţii şi funcţionări a acestora, finanţarea întocmirii de studii şi

documentaţii tehnico-economice pentru realizarea perdelelor forestiere de protecţie, precum şi

finanţarea împăduririi terenurilor pentru realizarea pe categorii a Sistemului naţional al

perdelelor forestiere de protecţie.

Ministerul de resort, prin direcţiile care au atribuţii în domeniu, întocmeşte şi aprobă

bugetul de venituri şi cheltuieli, lista obiectivelor de investiţii – lucrări noi, lucrări în

continuare şi programul de proiectare, aferente Fondului de ameliorare a fondului funciar cu

destinaţie silvică.

Lista lucrărilor în continuare se elaborează pe baza propunerilor înaintate de Regia

Naţională a Pădurilor – pentru lucrările ce se execută pe terenurile pe care le are în

administrare, respectiv de inspectoratele teritoriale de regim silvic şi cinegetic – pentru

lucrările ce se execută pe terenurile din domeniul public care nu sunt administrate de Regia

362

A fost constituit prin Ordinul nr.292 din 6.09.2002 al Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi

Ordinul nr.284 din 16.09.2002 al Ministerului Administraţiei Publice, publicat în M.Of. nr.747 din 14.10.2002.

279

Naţională a Pădurilor, pe terenurile din domeniul privat al statului şi pe terenurile proprietate

privată.

Această listă se întocmeşte potrivit documentaţiilor tehnico-economice, inventarelor

de lucrări la finele anului precedent şi rezultatelor controlului anual al regenerărilor, efectuat

conform Instrucţiunilor pentru desfăşurarea controlului anual al regenerărilor.

- Fondul pentru protecţia vânatului - creat prin Legea nr.103/1996 privind fondul

cinegetic şi protecţia vânatului, fiind constituit din: venituri realizate din atribuirea gestiunii

fondurilor de vânătoare; despăgubiri pentru daune aduse fondului cinegetic prin fapte;

donaţii şi sponsorizări; alte venituri.

Fondul este utilizat pentru activităţi de refacere a: potenţialului biogenetic al unor

fonduri de vânătoare; combaterea unor epizootii la vânat; stimularea activităţilor de

combatere a braconajului; organizarea de acţiuni ştiinţifice; finanţarea unor proiecte, studii

şi cercetări în domeniul cinegetic.

- Fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic a luat naştere prin

Ordonanţa de Guvern nr.29/1994 şi este constituit din taxele de dezvoltare cuprinse în

tarifele în vigoare stabilite pentru energia electrică şi termică livrate de întreprinderea

„Electrica" S.A. consumatorilor din economie.

Fondul este utilizat, printre altele, şi pentru finanţarea unor lucrări pentru

protecţia mediului din sectorul energetic.

- Fondul pentru gospodărirea deşeurilor radioactive şi dezafectare este prevăzut

de Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea activităţilor nucleare. Se constituie din

contribuţia solicitanţilor de autorizaţii pentru desfăşurarea activităţilor nucleare prevăzute

de lege.

Statul acordă unele scutiri sau reduceri de taxe şi impozite pentru titularii activităţilor

care investesc în procesele tehnologice, pentru a reduce impactul negativ asupra mediului sau

care înlocuiesc substanţele periculoase din procesul de fabricaţie, de acordarea unor facilităţi

fiscale, a unor prime.

După cum se poate observa, fiecare organizaţie internaţională cu atribuţii caracteristice

în protecţia şi conservarea mediului acţionează sectorial, inter-sectorial şi trans-sectorial,

având o istorie proprie şi activităţi pertinente. Nu există, însă, un organism mondial în forma

unei autorităţi internaţionale pentru mediu care să unească forţele şi energiile pentru a pune în

aplicare politici de mediu coerente, bazate pe parteneriat şi cooperare.

Autoritatea mondială pentru mediu rămâne un deziderat pentru generaţiile viitoare,

într-o lume curată, prosperă, în care pacea şi securitatea internaţională să anime toate

popoarele lumii.

VI. Serviciile profesioniste pentru situaţii de urgenţă

Serviciile publice comunitare profesioniste pentru situaţii de urgenţă, constituite

ca servicii deconcentrate, care funcţionează ca inspectorate judeţene şi al municipiului

Bucureşti, asigură în zonele de competenţă coordonarea, îndrumarea şi controlul

activităţilor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă. În cadrul serviciilor de

urgenţă profesioniste se organizează inspecţii de prevenire, centre operaţionale şi alte

structuri adecvate pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă, încadrate cu personal

280

specializat pe tipuri de riscuri, în comunicaţii, informatică şi relaţii publice. Pe durata

situaţiilor de urgenţă sau a stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă se

întreprind, în condiţiile legii, după caz, acţiuni şi măsuri pentru:

a) avertizarea populaţiei, instituţiilor şi agenţilor economici din zonele de pericol;

b) declararea stării de alertă în cazul iminenţei ameninţării sau producerii situaţiei de

urgenţă;

c) punerea în aplicare a măsurilor de prevenire şi de protecţie specifice tipurilor de risc

şi, după caz, hotărârea evacuării din zona afectată sau parţial afectată;

d) intervenţia operativă cu forţe şi mijloace special constituite, în funcţie de situaţie,

pentru limitarea şi înlăturarea efectelor negative;

e) acordarea de ajutoare de urgenţă;

f) instituirea regimului stării de urgenţă, în condiţiile prevăzute de art. 93 din

Constituţia României, republicată.

VI.1. Principiile managementului situaţiilor de urgenţă

Principiile managementului situaţiilor de urgenţă sunt:

a) previziunea şi prevenirea;

b) prioritatea protecţiei şi salvării vieţii oamenilor;

c) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;

d) asumarea responsabilităţii gestionării situaţiilor de urgenţă de către autorităţile

administraţiei publice;

e) cooperarea la nivel naţional, regional şi internaţional cu organisme şi organizaţii

similare;

f) transparenţa activităţilor desfăşurate pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă, astfel

încât acestea să nu conducă la agravarea efectelor produse;

g) continuitatea şi gradualitatea activităţilor de gestionare a situaţiilor de urgenţă, de la

nivelul autorităţilor administraţiei publice locale până la nivelul autorităţilor administraţiei

publice centrale, în funcţie de amploarea şi de intensitatea acestora;

h) operativitatea, conlucrarea activă şi subordonarea ierarhică a componentelor

Sistemului Naţional.

VI.2. Atribuţiile Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă

Inspectoratul General are următoarele atribuţii principale:

a) analizează, evaluează şi monitorizează tipurile de risc, efectuează prognoze asupra

evoluţiei acestora în scopul identificării stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă,

propunând totodată măsuri pentru avertizarea populaţiei şi prevenirea agravării situaţiei;

b) asigură coordonarea aplicării unitare, pe întreg teritoriul ţării, a măsurilor şi

acţiunilor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă;

c) asigură informarea operativă a ministrului administraţiei şi internelor şi a

instituţiilor interesate asupra stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă sau producerii

situaţiilor de urgenţă în teritoriu, printr-un sistem informaţional propriu;

d) coordonează derularea programelor naţionale de pregătire în domeniul apărării

împotriva dezastrelor;

281

e) coordonează activităţile de prevenire şi de intervenţie desfăşurate de serviciile

publice comunitare profesioniste, precum şi constituirea grupelor operative pentru

coordonarea şi sprijinul răspunsului în situaţii de urgenţă în zonele grav afectate;

f) transmite şi urmăreşte îndeplinirea deciziilor Comitetului Naţional;

g) asigură informarea populaţiei prin mass-media despre iminenţa ameninţării ori

producerea situaţiilor de urgenţă, precum şi asupra măsurilor întreprinse pentru limitarea sau

înlăturarea efectelor acestora;

h) asigură coordonarea tehnică şi de specialitate a centrelor operaţionale şi a centrelor

operative şi asigură menţinerea permanentă a fluxului informaţional cu acestea;

i) cooperează cu organismele de profil pe plan internaţional, pe baza convenţiilor la

care statul român este parte, şi urmăreşte respectarea acestor convenţii în domeniul situaţiilor

de urgenţă;

j) avizează şi propune Comitetului Naţional, spre aprobare, planurile de intervenţie, de

cooperare sau de asistenţă tehnică cu alte structuri ori organizaţii internaţionale, în vederea

îmbunătăţirii managementului situaţiilor de urgenţă;

k) constituie şi gestionează baza de date cu privire la situaţiile de urgenţă şi pune la

dispoziţia instituţiilor interesate datele şi informaţiile solicitate pentru soluţionarea situaţiilor

de urgenţă;

l) avizează regulamentele privind gestionarea situaţiilor de urgenţă specifice tipurilor

de risc, elaborate de comitetele ministeriale, şi le prezintă spre aprobare;

m) acordă asistenţa tehnică de specialitate autorităţilor publice centrale şi locale

privind gestionarea situaţiilor de urgenţă;

n) propune ministrului administraţiei şi internelor participarea cu forţe şi mijloace la

înlăturarea efectelor situaţiilor de urgenţă în afara teritoriului ţării, potrivit tratatelor,

acordurilor şi înţelegerilor internaţionale la care România este parte;

o) coordonează planificarea resurselor necesare gestionării situaţiilor de urgenţă la

nivel naţional şi elaborează proiectul planului de asigurare cu resurse umane, materiale şi

financiare pentru astfel de situaţii;

p) elaborează rapoarte şi alte documente pentru informarea Comitetului Naţional,

primului-ministru, Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Preşedintelui României şi

comisiilor de specialitate ale Parlamentului;

q) cooperează cu celelalte organe ale statului abilitate în managementul stării de

urgenţă, stării de asediu sau al altor stări excepţionale;

r) funcţionează ca punct naţional de contact în relaţiile cu organismele şiorganizaţiile

internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale cu responsabilităţi în domeniul situaţiilor

de urgenţă;

s) elaborează Regulamentul-cadru privind organizarea, atribuţiile, funcţionarea şi

dotarea comitetelor, centrelor operaţionale şi centrelor operative pentru situaţii de urgenţă;

t) informează Colegiul Ministrului Administraţiei şi Internelor asupra activităţii

desfăşurate;

u) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite de Comitetul Naţional sau de primul-

ministru privind managementul situaţiilor de urgenţă şi prin regulamentul propriu de

organizare şi funcţionare.

282

După cum se poate constata din analiza atribuţiilor Inspectoratului General

pentru Situaţii de Urgenţă, această structură are obligaţia de a raporta, pe cale

ierarhică, rezultatele activităţii specifice Preşedintelui României şi Consiliului Suprem

de Apărarea a Ţării.

În realizarea atribuţiilor sale, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă

cooperează, la nivel de judeţ şi în municipiul Bucureşti, cu instituţia Prefectului, în

condiţile legii, conform obligaţiilor instituţionale.

În activitarea sa specifică Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă cooperează

cu centrele operaţionale sau centrele operative pentru situaţii de urgenţă cu o activitate

permanentă organizate la nivelul autorităţilor publice centrale (ministere şi instituţii publice

prevăzute în Anexa I a O.U.G. nr. 21/2004).

VII. Organizarea instituţională a protecţiei împotriva dezastrelor

Organizarea instituţională pentru protecţia împotriva dezastrelor este reglementată de

Ordonanţa Guvernului nr.47/1994 aprobată prin Legea nr.124/1995363

. Pentru organizarea şi

conducerea activităţilor de apărare împotriva dezastrelor este constituită Comisia

guvernamentală de apărare împotriva dezastrelor, condusă de către primul ministru. Din

comisie fac parte miniştri şi conducători ai altor autorităţi ale administraţiei publice centrale

de specialitate, care pot contribui la

activităţile de apărare împotriva dezastrelor, numiţi prin decizie de către primul-ministru.

Măsurile de apărare împotriva dezastrelor, stabilite în condiţiile legii de către Comisia

guvernamentală de apărare împotriva dezastrelor, sunt obligatorii pentru toate persoanele

fizice şi juridice. Comisia guvernamentală de apărare împotriva dezastrelor îşi constituie un

secretariat tehnic permanent, care funcţionează pe lângă secretarul general al guvernului şi

care este format din specialişti pe domenii de activitate, desemnaţi de ministere şi de celelalte

autorităţi ale administraţiei

publice centrale de specialitate care au reprezentanţi în comisie. În subordinea Comisiei

guvernamentale de apărare împotriva dezastrelor se constituie comisii centrale

specializate pe tipuri de dezastre, organizate pe lângă ministerele de resort, după cum

urmează:

a) Comisia centrală pentru apărarea împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice

periculoase şi accidentelor la construcţiile hidrotehnice – în subordinea autorităţii centrale de

mediu;

b) Comisia centrală pentru prevenirea şi apărarea împotriva efectelor seismice şi

alunecărilor de teren - la Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului;

c) Comisia centrală pentru accident nuclear şi căderi de obiecte cosmice - la Ministerul

Apărării Naţionale;

d) Comisia centrală pentru explozii mari, la suprafaţă şi în subteran, accidente chimice

şi avarii deosebit de grave la conducte magistrale şi urbane – la Ministerul Industriilor;

e) Comisia centrală pentru accidente deosebit de grave pe căi de comunicaţii - la

Ministerul Transporturilor;

363

Publicată în Monitorul Oficial nr.242 din 29 august 1994.

283

f) Comisia centrală pentru asistenţă medicală de urgenţă în caz de dezastre şi epidemii

- la Ministerul Sănătăţii;

g) Comisia centrală pentru epizootii şi supraveghere a contaminării radioactive,

chimice sau biologice a produselor vegetale şi animale - la Ministerul Agriculturii şi

Alimentaţiei;

h) Comisia centrală pentru incendii în masă - la Ministerul de Interne;

i) Comisia pentru telecomunicaţii - la Ministerul Comunicaţiilor.

Comisiile centrale specializate pe tipuri de dezastre îşi constituie secretariate tehnice

permanente. Acestea pregătesc propuneri privind măsurile de protecţie, intervenţie, recuperare

şi reabilitare, urmărind îndeplinirea lor.

Preşedinţi ai comisiilor centrale specializate pe tipuri de dezastre sunt conducătorii

ministerelor de profil pe lângă care acestea sunt organizate.

În cadrul comisiilor centrale specializate vor fi cuprinşi şi reprezentanţi ai altor

autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate care au atribuţii în planurile de

apărare specifice.

Prefectul este preşedintele Comisiei judeţene, respectiv al Comisiei municipiului

Bucureşti de apărare împotriva dezastrelor. Comisia guvernamentală de apărare

împotriva dezastrelor are următoarele atribuţii principale:

a) fundamentează şi propune strategia naţională de apărare împotriva dezastrelor;

b) iniţiază elaborarea de acte normative privind apărarea împotriva dezastrelor;

c) asigură organizarea şi aplicarea unitară, pe întreg teritoriul ţării, a măsurilor de

apărare împotriva dezastrelor;

d) propune Guvernului includerea în bugetul de stat anual a fondurilor necesare

apărării dezastrelor şi înlăturării efectelor acestora;

e) informează Guvernul asupra situaţiilor create în teritoriu, printr-un sistem

informaţional propriu;

f) urmăreşte respectarea convenţiilor internaţionale în domeniul apărării împotriva

dezastrelor;

g) urmăreşte îndeplinirea măsurilor stabilite în zonele de dezastru declarate;

i) avizează regulamentele comisiilor centrale specializate pe tipuri de dezastre şi le

supune spre aprobare Guvernului;

j) analizează cauzele şi urmările dezastrelor şi stabileşte măsuri de apărare,

promovează studii de evaluare a riscului potenţial şi a urmărilor dezastrelor şi cooperează cu

organismele de profil pe plan internaţional, pe baza convenţiilor la care statul român este

parte;

k) coordonează programele naţionale de pregătire şi planurile de protecţie şi

intervenţie pentru apărarea împotriva dezastrelor;

l) asigură informarea populaţiei prin mass-media despre iminenţa producerii unor

dezastre, precum şi asupra măsurilor de limitare a efectelor acestora.

Comisiile centrale specializate pe tipuri de dezastre au următoarele atribuţii

principale:

a) elaborează regulamente de apărare împotriva dezastrelor produse în domeniul

specific şi participă la elaborarea strategiei naţionale de apărare împotriva dezastrelor;

b) elaborează planurile operative de apărare specifice;

284

c) îndrumă, controlează şi avizează modul de întocmire a planurilor de apărare în

teritoriu;

d) participă la elaborarea planurilor şi a programelor generale de apărare în caz de

dezastru;

e) supun spre avizare Comisiei guvernamentale de apărare împotriva dezastrelor

regulamente şi reglementări specifice referitoare la prevenirea, intervenţia şi înlăturarea

efectelor dezastrelor;

f) fac anual propuneri Comisiei guvernamentale de apărare împotriva dezastrelor

pentru asigurarea mijloacelor materiale şi financiare necesare organizării apărării în cazuri

de dezastru şi înlăturării efectelor dezastrelor;

g) prezintă anual rapoarte privind efectele eventualelor dezastre şi stadiul realizării

măsurilor de prevenire şi refacere;

h) informează operativ Comisia guvernamentală de apărare împotriva dezastrelor

asupra producerii dezastrelor, efectelor acestora şi măsurile întreprinse;

i) asigură informarea opiniei publice prin mass-media asupra zonelor de risc

potenţial, iminenţei producerii şi efectelor dezastrelor, precum şi a măsurilor luate;

j) iniţiază programe de cercetare în domeniile specifice şi fac propuneri pentru

fondurile necesare întreţinerii şi dezvoltării reţelelor de înregistrare seismică;

k) propun mecanisme şi instrumente de control social al riscurilor care pot genera

dezastre, precum şi metode de identificare şi evaluare a riscurilor;

l) stabilesc, prin regulamente, parametrii pe baza cărora se pot defini fenomenele

caracteristice de dezastre.

Comisiile judeţene şi Comisia municipiului Bucureşti de apărare împotriva

dezastrelor au următoarele atribuţii principale:

a) inventariază şi supraveghează sursele potenţiale de producere a dezastrelor;

b) coordonează pregătirea populaţiei pe localităţi, instituţii, agenţi economici şi

cartiere de locuinţe privind prevenirea, protecţia şi intervenţia în caz de dezastru;

c) stabilesc şi asigură funcţionarea sistemului informaţional pe plan local pentru

alarmare în caz de dezastru;

d) elaborează planurile judeţene de protecţie şi intervenţie în cazul dezastrelor şi

aprobă planurile localităţilor şi ale agenţilor economici;

e) urmăresc punerea în aplicare a măsurilor de apărare împotriva dezastrelor;

f) asigură culegerea de informaţii şi transmiterea fluxului informaţional din teritoriu

spre comisiile centrale specializate pe tipuri de dezastre;

g) formulează propuneri cu privire la constituirea şi utilizarea rezervelor materiale şi

a mijloacelor pentru intervenţie, păstrarea şi refacerea lor prin aprovizionare curentă şi,

după caz, clasarea sau casarea la depăşirea termenelor de funcţionare sau de valabilitate, în

limita fondurilor anuale alocate în acest scop;

h) asigură informarea populaţiei asupra iminenţei producerii unor dezastre, precum şi

a măsurilor luate pentru limitarea efectelor acestora;

i) organizează, după producerea dezastrelor, echipe de specialişti pentru

inventarierea, expertizarea şi evaluarea rapidă a efectelor şi a pagubelor produse, în vederea

comunicării acestora comisiilor centrale specializate pe tipuri de dezastre şi Comisiei

285

guvernamentale de apărare împotriva dezastrelor şi iau sau propun măsuri pentru asigurarea

funcţiilor vitale.

Comisiile comunale, orăşeneşti, municipale, judeţene şi Comisia municipiului

Bucureşti de apărare împotriva dezastrelor sunt subordonate comisiilor centrale specializate

pe tipuri de dezastre şi Comisiei guvernamentale de apărare împotriva dezastrelor.

VII.1. Atribuţiile specifice ministerelor

În activitatea privind organizarea şi conducerea activităţilor de apărare

împotriva dezastrelor autorităţile administraţiei publice centrale au următoarele

atribuţii comune:

a) organizează, controlează şi coordonează apărarea împotriva dezastrelor la

unităţile proprii conform planurilor de apărare, precum şi dotarea cu mijloace de apărare şi

intervenţie;

b) înştiinţează operativ publicul, pe baza sistemului informaţional propriu, instituţiile

şi agenţii economici despre iminenţa producerii dezastrelor;

c) asigură condiţiile de funcţionare a comisiilor centrale specializate pe tipuri de

dezastre şi a secretariatelor tehnice;

d) desemnează specialiştii care fac parte din comisiile centrale specializate pe tipuri

de dezastre;

e) elaborează norme tehnice, iniţiază studii şi cercetări în domeniul apărării

împotriva dezastrelor;

f) participă, la cererea Comisiei guvernamentale de apărare împotriva dezastrelor şi a

comisiilor centrale specializate pe tipuri de dezastre, cu specialişti, mijloace tehnice şi

aparatură din dotare, la acţiunile de intervenţie şi de refacere şi dispun unităţilor proprii să

acţioneze pe plan local;

g) asigură pregătirea personalului propriu pentru apărarea împotriva dezastrelor;

h) urmăresc integrarea în strategia generală de apărare împotriva dezastrelor.

VII.1.1. Ministerul Apărării Naţionale are următoarele atribuţii specifice:

a) urmăreşte realizarea unui sistem unitar de supraveghere, avertizare, cercetare şi

înlăturare a urmărilor dezastrelor;

b) urmăreşte realizarea sistemelor de alarmare a populaţiei în zonele de risc nuclear,

chimic, în aval de construcţiile hidrotehnice sau pentru alte situaţii periculoase, şi verifică

periodic starea de funcţionare a acestora;

c) urmăreşte întocmirea planurilor pentru evacuarea populaţiei, a bunurilor materiale

şi a animalelor în cazuri de dezastru;

d) participă la elaborarea programelor de pregătire a populaţiei pentru protecţia şi

intervenţia în cazul dezastrelor, conduce exerciţii şi aplicaţii de pregătire a agenţilor

economici, indiferent de forma de proprietate, a populaţiei din zonele de risc, şi verifică

aplicabilitatea măsurilor din planurile de apărare în caz de dezastru;

e) participă cu forţe şi mijloace proprii, în zonele afectate de dezastru, la acţiunile de

intervenţie pentru limitarea şi înlăturarea efectelor acestora;

f) coordonează activităţile de decontaminare a solului, a personalului şi a bunurilor în

caz de accident nuclear.

286

VII.1.2. Ministerul Administraţiei şi Internelor are următoarele atribuţii

specifice:

a) participă cu efective şi mijloace, în funcţie de misiunile specifice şi de situaţia

concretă, la acţiunile de protecţie şi de intervenţie, iar la ordin, constituie detaşamente de

acţiune pentru zonele grav afectate;

b) execută controlul şi îndrumarea circulaţiei rutiere, acordând prioritate traseelor pe

care se execută evacuarea populaţiei, a bunurilor materiale, a fondului arhivistic, a valorilor

din patrimoniul naţional, precum şi deplasarea forţelor şi a mijloacelor pentru limitarea şi

înlăturarea urmărilor dezastrelor;

c) coordonează, îndrumă, controlează şi avizează măsurile de prevenire a incendiilor,

stabileşte măsurile privind modul de acţiune în cazul incendiilor izolate sau de masă şi

conduce, prin Comandamentul Pompierilor, acţiunile tuturor forţelor participante la

localizarea şi lichidarea acestora;

d) participă la verificarea respectării măsurilor de protecţie şi de intervenţie,

urmăreşte asigurarea măsurilor de pază pe timpul executării transporturilor de substanţe

toxice sau periculoase pe teritoriul de competenţă al unităţilor subordonate şi aplică

sancţiuni potrivit competenţelor legale;

e) stabileşte, împreună cu reprezentanţii prefecturilor şi ai consiliilor locale, situaţia

victimelor, ţine evidenţa persoanelor evacuate ca urmare a pericolului sau producerii

dezastrelor şi participă la cercetarea cauzelor care au determinat producerea incendiilor,

exploziilor, avariilor şi accidentelor.

VII.1.3. Ministerul Mediului şi Pădurilor are următoarele atribuţii specifice:

a) asigură funcţionarea reţelei proprii de supraveghere şi de control al factorilor de

mediu pentru apărarea împotriva dezastrelor;

b) stabileşte zonele de risc nuclear, pe baza propunerii titularilor de instalaţii

nucleare;

c) stabileşte măsuri de securitate nucleară pentru prevenirea accidentelor nucleare de

orice natură, inclusiv a celor generate de evenimente seismice;

d) îndeplineşte, în caz de accident nuclear, atribuţiile ce îi revin potrivit înţelegerilor

şi convenţiilor stabilite cu organismele naţionale din alte ţări şi cu organizaţiile

internaţionale.

VII.1.4. Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale participă, împreună

cu organele de protecţie civilă, la stabilirea concepţiei transmisiunilor din planurile de

apărare împotriva dezastrelor, pentru asigurarea legăturilor necesare conducerii acţiunilor

de limitare şi de înlăturare a efectelor dezastrelor.

VII.1.5. Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului are următoarele atribuţii

specifice:

a) întocmeşte, în colaborare cu instituţiile specializate, prescripţii de proiectare,

execuţie şi control la solicitări seismice pentru construcţii şi coordonează studiile pentru

realizarea sistemelor automate de protecţie şi avertizare postseismică pentru obiectivele la

care mişcările seismice pot produce avarii cu consecinţe grave;

b) avizează, pe baza normelor internaţionale, măsurile de protecţie antiseismică la

construcţiile şi instalaţiile ce prezintă risc potenţial major;

287

c) controlează respectarea prevederilor documentaţiilor de urbanism şi amenajare a

teritoriului ce cuprind construcţii şi instalaţii cu risc potenţial major şi zonele de protecţie a

acestora;

d) coordonează punerea sub protecţie a fondului construit existent, pregătirea în

vederea acţiunii de intervenţie în caz de seisme şi educarea antiseismică a populaţiei.

VII.1.6. Ministerul Sănătăţii are următoarele atribuţii specifice:

a) organizează, împreună cu Consiliul Naţional de Cruce Roşie şi alte organisme

interesate, pregătirea sanitară a populaţiei pentru apărarea împotriva dezastrelor;

b) organizează pregătirea cadrelor medico-sanitare în problemele specifice de

acordare a asistenţei medicale în situaţii de dezastru;

c) asigură asistenţa medicală de urgenţă în caz de dezastre, pentru utilizarea reţelei

sanitare şi extinderea la nevoie a capacităţii de spitalizare.

VII.1.8. Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului are

următoarele atribuţii specifice:

a) coordonează funcţionarea şi dezvoltarea sistemului unitar de supraveghere a

mişcărilor seismice;

b) finanţează temele ştiinţifice pentru apărare în cazul dezastrelor, la propunerea

comisiilor de specialitate din Colegiul consultativ pentru cercetare-dezvoltare.

VII.1.9. Ministerul Transporturilor stabileşte, împreună cu autorităţile

administraţiei publice locale, mijloacele de transport necesare ce urmează a fi asigurate de

agenţii economici din domeniu pentru acţiunile de apărare împotriva dezastrelor.

VII.2. Obligaţiile generale ale persoanelor juridice privind asigurarea apărării

împotriva dezastrelor

Instituţiile publice şi agenţii economici au următoarele obligaţii:

a) elaborează planuri proprii de apărare în caz de dezastru şi le supun spre aprobare

comisiilor judeţene de apărare împotriva dezastrelor;

b) constituie mijloacele materiale necesare pentru intervenţie şi le menţin în stare

operativă;

c) organizează înştiinţarea şi alarmarea salariaţilor pentru apărarea împotriva

dezastrelor;

d) respectă normele şi normativele specifice emise de organele competente privitoare

la amplasarea, proiectarea şi execuţia instalaţiilor şi construcţiilor de orice natură;

e) exploatează, utilizează şi întreţin instalaţiile, clădirile, construcţiile de orice natură

şi respectă normele şi normativele specifice;

f) realizează reţelele de monitorizare şi control cu aparatură specifică pentru

apărarea în caz de dezastre; întocmesc scheme de înştiinţare în caz de pericol şi asigură

funcţionarea mijloacelor de transmisiuni, alarmare, aflate în dotare;

g) ţin evidenţa mijloacelor tehnice, a utilajelor şi a aparaturii ce pot fi folosite în caz

de dezastru şi, în caz de necesitate, pun la dispoziţia comisiei judeţene de apărare împotriva

dezastrelor datele necesare;

h) întocmesc şi actualizează, după caz, planurile construcţiilor etajate, reţelelor

utilitare şi spaţiilor subterane proprii folosite pentru protecţia populaţiei şi le înaintează

organelor locale de protecţie civilă;

288

i) asigură accesul la obiectivele periclitate şi execută lucrări şi servicii de interes

public în situaţii de dezastru, din dispoziţia comisiilor judeţene şi a Comisiei municipiului

Bucureşti de apărare împotriva dezastrelor.

Agenţii economici cuprinşi în programul de protecţie civilă constituie din timp, pe

fiecare schimb de lucru, subunităţi de serviciu din formaţiile de protecţie civilă şi asigură

instruirea periodică a acestora pentru aplicarea măsurilor stabilite în planurile de protecţie şi

de intervenţie.

Agenţii economici a căror activitate constituie o sursă potenţială de risc elaborează

studii de evaluare a riscului potenţial şi asigură, prin sisteme proprii de supraveghere,

controlul construcţiilor, instalaţiilor, mijloacelor de transport, parametrilor, factorilor de

mediu, având obligaţia, în cazul detectării avariilor sau al depăşirii valorilor admise ale

contaminării, să înştiinţeze organismele stabilite prin schemele de înştiinţare şi să ia măsuri de

aducere sub control a instalaţiilor.

Agenţii economici a căror activitate constituie surse potenţiale de risc nuclear, chimic

sau biologic au obligaţia să acorde asistenţă tehnică, sprijin material şi aparatură de detecţie

pentru limitarea şi înlăturarea contaminării în zonele afectate, la cererea autorităţilor

administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a organismelor speciale constituite potrivit

prezentei ordonanţe.

Cetăţenii sunt obligaţi să-şi însuşească metodele de protecţie şi regulile de comportare

în caz de dezastre şi să participe la activităţile organizate, potrivit legii, în acest scop. În

situaţii de producere a dezastrelor, cetăţenii sunt obligaţi să participe la acţiunile de

intervenţie pentru care sunt solicitaţi şi să se conformeze măsurilor stabilite de autorităţile

centrale şi locale.

Agenţii economici şi instituţiile publice asigură, din resurse proprii, fondurile necesare

finanţării activităţilor. Realizarea activităţilor stabilite intră în atribuţiile ordonatorilor

principali de credite, iar finanţarea acestora se asigură potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.

Tipurile de dezastre au în vedere fenomenele naturale şi evenimentele cu urmări

deosebit de grave asupra mediului, precum:

a) accidentele chimice, biologice, nucleare, în subteran, avariile la construcţii

hidrotehnice sau conductele magistrale, incendiile de masă şi exploziile,căderile de obiecte

cosmice, adică evenimentele care prin natura lor, fără alte circumstanţieri, pot avea urmări

deosebit de grave asupra mediului;

b) accidentele majore (pe căile de comunicaţii, la utilaje şi instalaţii tehnologice

periculoase, avariile mari la reţelele de instalaţii tehnologice periculoase, avariile mari la

reţelele de instalaţii şi telecomunicaţii) adică cele care, pentru a fi încadrate în categoria

dezastrelor, trebuie să prezinte o anumită gravitate.

VIII. Structuri naţionale de cooperare internaţională

Ca urmare a unor obligaţii internaţionale asumate de România şi în vederea aplicării la

nivel naţional a prevederilor unor tratate internaţionale s-au instituit o serie de organisme cu

un pronunţat caracter de coordonare, specializate pe anumite probleme, precum: Comitetul

Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon şi Comisia Naţională pentru Schimbări Climatice.

289

A.Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon (CNPSO)

Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon (CNPSO) a fost înfiinţat prin

Hotărârea Guvernului nr.243/1995 şi funcţionează ca un organism interministerial fără

personalitate juridică şi promovează măsurile şi acţiunile necesare aplicării pe teritoriul

României a prevederilor Convenţiei de la Viena privind protecţia stratului de ozon, adoptată

în anul 1985, a protocoalelor şi amendamentelor ulterioare la această convenţie, ratificate de

România.

Printre atribuţiile conferite de actul de constituire se numără: formularea de

propuneri în vederea de noi ratificări şi aderări la documente internaţionale pertinente,

elaborarea de măsuri vizând reducerea, înlocuirea, interzicerea producţiei şi consumului de

substanţe aflate sub incidenţa Protocolului de la Montreal, propunerea Programului naţional

de cercetare ştiinţifică şi tehnologică privind protecţia stratului de ozon şi a Programului

naţional de înlocuire a substanţelor care epuizează stratul de ozon ş.a.

Ca organisme permanente de lucru sunt Secretariatul tehnic pentru protecţia stratului

de ozon şi Grupul de experţi tehnici, ştiinţifici, economici, financiari şi jurişti.

B.Comisia Naţională pentru Schimbări Climatice (CNSC)

Comisia Naţională pentru Schimbări Climatice (CNSC), înfiinţată prin Hotărârea

Guvernului nr.1275/1996, este un organism interministerial fără personalitate juridică, a cărui

activitate este coordonată de către autoritatea centrală de mediu, care are ca obiectiv

promovarea măsurilor şi acţiunilor necesare aplicării unitare pe teritoriul României a

obiectivelor şi prevederilor Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice

(ratificată prin Legea nr.24/1994).

Atribuţiile principale ale comisiei sunt:

a) analiza obiectivelor şi prevederilor convenţiei-cadru, ale protocoalelor şi

amendamentelor la aceasta şi elaborarea, conform documentelor ratificate de România, a

planului de acţiuni pentru programul naţional de dezvoltare;

b) elaborarea comunicărilor şi studiilor naţionale ce se realizează periodic, în

conformitate cu dispoziţiile convenţiei-cadru;

c) analiza periodică a stadiului realizării planului de acţiuni;

d) promovarea acţiunilor de asistenţă tehnică şi financiară externă. Pentru rezolvarea

unor probleme tehnice specifice, CNSC poate constitui grupe de lucru, cu activitate

permanentă sau temporară, alcătuite din specialişti şi experţi.

5. Instituţiile europene de drept al mediului364

Politica de mediu a Uniunii Europene este susţinută de un număr de actori

instituţionali implicaţi în pregătirea, definirea şi implementarea ei, şi care se află în

permanentă consultare cu guvernele statelor membre, cu diverse organizaţii patronale şi

profesionale, organizaţii neguvernamentale şi grupuri de reflecţie (think-tank-uri).

364

Dr.ing. Cornel Florea Gabrian, Ghid de mediu, Monitorul Oficial, Bucureşti, Ediţia aprilie 2008, p. 14-18.

290

Prin atribuţiile pe care le au, acestea contribuie la caracterul sinergic al politicii de

mediu şi asigură realizarea obiectivelor (atât la nivel legislativ, cât şi la nivel de

implementare).

I. Comisia Europeană, Direcţia Generală Mediu

Direcţia Generală (DG) Mediu a fost creată în 1981 şi este direct responsabilă pentru

elaborarea şi asigurarea implementării politicii de mediu. Rolul său este de a iniţia şi

definitiva noi acte legislative în domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi

implementate de statele membre.

II. Consiliul Miniştrilor Mediului

Acesta este parte a Consiliului Uniunii Europene (CUE) şi se reuneşte de patru ori pe

an cu scopul de a coordona politicile de mediu ale statelor membre. De regulă, prima întâlnire

care are loc pe perioada unei preşedinţii are un caracter informal, iar la cea de-a doua se iau

decizii. Acestea se adoptă pe bază de vot majoritar în codecizie cu Parlamentul European.

Asemenea Parlamentului European, CUE a fost creat prin tratatele fondatoare în cursul

anilor ‟50. Este principalul organism decisional al UE, reprezintă statele membre ale adesteia

şi ia decizii după avizul Parlamentului sau în procedură de codecizie cu acesta. La întrunirile

CUE ia parte câte un ministru al fiecărui guvern naţional, participarea acestora făcându-se în

funcţie de subiectele de pe agendă.

Fiecare sesiune a Consiliului are două părţi: deliberările pe marginea documentelor

legislative ale Uniunii şi activităţile nonlegislative. Consiliul se întruneşte în şedinţă publică

când deliberează şi când votează un proiect de act legislativ.

În acest sector, Uniunea Europeană are sarcina de a încuraja o dezvoltare armonioasă,

echilibrată şi durabilă a activităţilor economice, care să respecte nevoia, în particular, de a

asigura un nivel înalt de calitate a mediului. Pentru a atinge aceste obiective, reuniunile

Consiliului au scopul de a proteja calitatea mediului şi sănătate umană, de a încuraja utilizarea

prudentă şi raţională a resurselor naturale, de a promova măsuri la nivel internaţional şi de a

negocia problemele de mediu la nivel comunitar, regional sau global. CUE este ajutat în

activitatea sa de Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre pe lângă UE

(COREPER).

COREPER, acronimul francez sub care este cunosut Comitetul, este format din

reprezentanţii permanenţi ai statelor membre (ambasadori) şi este responsabil cu asistarea

Consiliului Uniunii Europene în rezolvarea unor propuneri sau proiecte de instrumente

înaintate de Comisie, în stadiul care implică negocieri preliminare.

El ocupă o poziţie centrală în procesul de luare a deciziilor în Uniune, fiind în acelaşi

timp un forum pentru dialog (între reprezentanţii pemanenţi şi între aceştia şi autorităţile din

ţara de origine), dar şi un organism de exercitare a controlului politic (prin faptul că trasează

linii directoare şi supervizează activitatea grupurilor de experţi).

COREPER are două organisme, şi anume:

- COREPER I, format din adjuncţii reprezentanţilor permanenţi (se axează pe

probleme de mediu, cât şi pe probleme economice şi sociale);

- COREPER II, format din reprezentanţii permanenţi (se discută probleme de politică

externă, financiare, protecţie civilă).

291

III. Parlamentul European – Comitetul de mediu, sănătate publică şi siguranţa

alimentelor

Implicarea Parlamentului European în politica de mediu a Uniunii se realizează prin

cooperarea acestuia cu celelalte instituţii şi participarea la procesul de codecizie. În anul 1973,

Parlamentul a înfiinţat un Comitet de mediu. Propunerea de act normativ este înaintată

Comitetului de mediu, care realizează un raport conţinând o schiţă de opinie. Schiţa de opinie

este dezbătută în plenul Parlamentului, iar versiunea finală este comunicată, după caz,

Consiliului sau Comisiei. Acest drept de

consultare nu are şi putere de decizie. Consiliul nu este restricţionat şi nici Comisia nu este

obligată să acorde atenţie opiniei Parlamentului. Totuşi, în condiţiile în care tratatele cer

Consiliului să consulte Parlamentul înainte de a adopta o lege, opinia Parlamentului este

importantă pentru ca un act să fie adoptat.

IV. Comitetul Economic şi Social

Comitetul Economic şi Social are un rol consultativ în procesul de decizie şi ilustrează

generalitatea politicii de mediu. Acest Comitet a fost creat prin Tratatul de constituire a

Comunităţii Economice Europene din 1957 cu scopul de a reprezenta interesele diverselor

grupuri economice şi sociale. Este format din 222 de membri, împărţiţi in trei grupe: patroni,

lucrători şi reprezentanţi ai unor domenii de activitate (fermieri, meseriaşi, profesiuni liberale,

reprezentanţi ai consumatorilor, comunitatea ştiinţifică şi academică, cooperative, familii,

mişcări ecologiste etc.).

Membrii sunt numiţi pentru o perioadă de patru ani, pe baza unei decizii adoptate în

unanimitate de către Consiliu.

Comitetul Economic şi Social are trei misiuni fundamentale:

- să ofere consultanţă celor trei mari instituţii europene (Parlamentul, Consiliul şi

Comisia);

- să asigure o mai mare implicare/contribuţie din partea societăţii civile la iniţiativa

europeană şi să edifice şi consolideze o Europă apropiată de cetăţenii săi;

- să sporească rolul organizaţiilor şi asociaţiilor societăţii civile în ţările nemembre

(sau în grupuri de ţări), cu scopul de a promova dialogul organizat cu reprezentanţii acestora,

şi să constituie organisme similare în zonele vizate: Europa Centrală şi de Est, Turcia, ţările

EUROMED2 etc.

Comitetul este consultat înainte de adoptarea unui mare număr de documente; de

asemenea, poate să emită o serie de avize din proprie iniţiativă.

V. Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor a fost instituit prin Tratatul de la Maastricht din 1992; în prezent,

este compus din 317 membri şi un număr egal de supleanţi. Toţi sunt numiţi pe o perioadă de

patru ani de către Consiliu, pe baza unei propuneri din partea statelor membre. Fiecare stat îşi

alege membrii conform propriei proceduri, dar delegaţiile sunt echilibrate din punct de vedere

politic, geografic şi regional/local.

Membrii Comitetului Regiunilor sunt reprezentanţi aleşi sau actori-cheie din cadrul

autorităţilor locale sau regionale din zona lor de origine.

292

Comitetul are rol consultativ şi asigură implicarea autorităţilor regionale şi locale în

procesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele de mediu sunt responsabilitatea Comisiei nr.

4, alături de planificarea spaţială şi de problemele referitoare la politica urbană şi energie.

Comitetul Regiunilor a fost instituit pentru a se ocupa de două mari probleme având în

vedere că aproximativ două treimi din legislaţia comunitară este implementată la nivel local

sau regional. De aceea, era logic ca reprezentanţii autorităţilor locale şi regionale să aibă un

cuvânt de spus în cadrul procesului de elaborare de noi legi comunitare:

1. Parteneriatul Euro-Mediteraneean – alcătuit din 35 de state membre (25 de state

membre ale UE şi 10 state mediteraneene (Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Maroc,

Teritoriile Palestiniene, Siria, Tunisia şi Turcia);

2. Parteneriatul cu Grupul celor 70 de state în curs de dezvoltare din zona Africa –

Caraibi – Pacific (Argentina, Brazilia, Uruguay şi Paraguay).

Tratatele obligă Comisia şi Consiliul să consulte Comitetul Regiunilor în cazul

oricărei propuneri dintr-un domeniu care are repercusiuni pe plan local sau regional.

Deciziile actorilor instituţionali implicaţi în politica de protecţie a mediului se iau în

conformitate cu următoarele principii stabilite prin articolul 175 al Tratatului CE:

- ca regulă generală, deciziile se iau prin votul majorităţii calificate în Consiliu şi prin

cooperarea cu Parlamentul European (PE);

- pentru programele de acţiune se respectă decizia majorităţii calificate în Consiliu şi

prin codecizie cu PE;

- decizii în unanimitate în Consiliu şi prin consultarea cu PE pentru aspectele fiscale şi

măsurile privitoare la planificarea teritorială, utilizarea terenului şi managementul resurselor

de apă şi cele ce afectează politica energetică.

VI. Comitetele de experţi şi grupurile de lucru

Comitetele, a căror sarcină este de a acorda asistenţă instituţiilor comunitare, sunt

implicate în toate etapele procesului legislative. Comisia Europeană se consultă în mod

regulat cu comitetele de experţi înainte de a elabora o nouă propunere legislativă.

VII. Obiectivele şi principiile politicii de mediu a UE

Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene sunt clar stipulate

de articolul 174 al Tratatului CE:

- conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;

- protecţia sănătăţii umane;

- utilizarea raţională a resurselor naturale;

- promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea rezolvării problemelor de

mediu la nivel regional.

Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea, într-o primă fază, a unor serii de

măsuri minime de protecţie a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării; în anii ‟90

aceasta s-a axat pe identificarea cauzelor poluării, precum şi pe nevoia evidentă de a lua

atitudine în vederea stabilirii responsabilităţii pentru daunele aduse mediului.

293

Această evoluţie a dus la delimitarea principiilor de acţiune – poluatorul plăteşte, al

prevenirii, al precauţiei în luarea deciziilor, al asigurării unui nivel ridicat de protecţie a

mediului, al integrării (cerinţelor de protecţie a mediului în definirea şi implementarea altor

politici comunitare) şi al proximităţii.

VIII. Programul de acţiune pentru mediu

Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt Programele de Acţiune

pentru Mediu (PAM), primul dintre ele fiind adoptat de către Consiliul European în 1972.

Aceste programe de acţiune sunt o combinaţie de programe pe termen mediu (corelate printr-o

abordare strategică) şi constau într-o tratare verticală şi sectorială a problemelor ecologice.

Al 6-lea program de acţiune pentru mediu (2001-2010), numit şi Alegerea noastră,

viitorul nostru, este o consecinţă a procesului de evaluare globală a rezultatelor PAM 5

(realizată în anul 2000) şi stabileşte priorităţile de mediu pe parcursul perioadei 2001-2010.

Astfel, au fost identificate 4 arii prioritare ce definesc direcţiile de acţiune ale politicii de

mediu:

- schimbările climatice;

- protecţia naturii şi biodiversitatea;

- sănătatea în raport cu mediul;

- conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor.

De asemenea, PAM 6 prevede şi dezvoltarea a 7 strategii tematice365

, care corespund

unor aspecte importante ale protecţiei mediului. Abordarea acestor strategii este une graduală,

365

Dr.ing. Cornel Florea Gabrian, Ghid de mediu, Monitorul Oficial, Bucureşti, Ediţia aprilie 2008, p. 18-20.

1. Calitatea aerului – Clean Air for Europe, lansată în martie 2001. Scopul principal al acestei strategii este

dezvoltarea unei politici strategice, integrate şi pe termen lung pentru protecţia sănătăţii umane şi a mediului

împotriva efectelor negative ale poluării aerului.

2. Protecţia solului – primul pas în această direcţie a fost făcut în aprilie 2002. Ca parte integrantă a dezvoltării

unei strategii pentru sol, Comisia Europeană cooperează în strânsă legătură cu statele membre, ţările candidate,

instituţiile europene, reţelele de autorităţi regionale şi locale şi cu o varietate de stakeholders (ONG-uri, sectorul

de cercetare, organizaţiile profesionale ale industriilor). Pentru acest scop a fost stabilit un forum şi cinci grupuri

de lucru în următoarele domenii: eroziune, materii organice, contaminare, monitorizare şi cercetare. În baza

mandatului Comisiei Europene aceste grupuri de lucru au realizat în iunie 2004 diferite rapoarte care se referă,

printer altele, la starea solurilor, impactul şi presiunea asupra solului şi la recomandările pentru politicile de sol

la nivelul UE.

3. Utilizarea pesticidelor în contextual dezvoltării durabile – strategia a demarat în iulie 2002, prin Comunicarea

Comisiei, Către o strategie tematică pentru utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile. Strategia are

ca scop reducerea riscurilor pe care le comportă utilizarea pesticidelor asupra agriculturii, mediului şi

consumatorilor în menţinerea productivităţii culturilor. Comunicarea Comisiei conţine o descriere detaliată a

situaţiei curente a pesticidelor şi a domeniilor conexe, atât în cadrul Comunităţii, cât şi la nivel de stat membru

şi, de asemenea, identifică şi analizează un număr de obiective şi soluţii posibile.

4. Protecţia şi conservarea mediului marin – această strategie a fost iniţiată prin Comunicarea Comisiei din

octombrie 2002. Scopul acesteia este protecţia mărilor şi oceanelor din Europa şi asigurarea că activităţile

desfăşurate pe aceste mări şi oceane se realizează într-o manieră durabilă. Intenţia este ca strategia marină să

cuprindă un pachet „legislativ” din care să facă parte şi o directivă-cadru.

5. Prevenirea producerii deşeurilor şi reciclarea acestora – lansată în mai 2003. Primul pas pentru dezvoltarea

acestei strategii a constat în adoptarea de către Comisie a unei Comunicări, cu titlu de recomandare pentru statele

membre, privind prevenirea generării deşeurilor şi reciclarea acestora. În ceea ce priveşte prevenirea generării

deşeurilor, scopul Comunicării este de a dezvolta o strategie cuprinzătoare care include ţinte de prevenire,

respectiv măsuri pentru atingerea acestora. Pentru reciclarea deşeurilor, Comunicarea „investiga” diferite căi

pentru promovarea reciclării deşeurilor având ca rezultat beneficii de mediu suplimentare şi analiza opţiunile de

atingere a obiectivelor de reciclare într-un mod cât mai eficient din punct de vedere al costurilor (infograma nr.

569/8 februarie 2005).

294

fiind şi structurată în două faze: prima este de descriere a stării de fapt şi de identificare a

problemelor; a doua este de prezentare a măsurilor propuse pentru rezolvarea acestor

probleme.

6. Instituţiile internaţionale de protecţie a mediului

Organizaţiile internaţionale (regionale ori mondiale) au început să se implice în

domeniile protecţiei şi conservării mediului relativ târziu, la sfârşitul anilor 1960.

Existenţa unui suport instituţional adecvat este necesară atât pentru elaborarea şi adoptarea

unor norme juridice care să guverneze cooperarea internaţională privind protecţia mediului,

cât şi pentru asigurarea ulterioară a îndeplinirii şi respectării lor.

I. Organisme internaţionale cu competenţe generale

Cooperarea instituţională în materie de mediu se exprimă mai ales printr-o „reţea” de

organizaţii internaţionale cu caracter interguvernamental. O mare parte dintre acestea dispun,

din punct de vedere structural, de o adunare plenară (o conferinţă a statelor membre ori o

adunare generală precum cea a ONU), care nu are – de regulă – puteri de reglementare

juridică, dar discută problemele care intră în competenţa sa şi adoptă recomandări care leagă

organizaţia şi diferitele sale organe,

iar în unele cazuri pot avea o influenţă majoră asupra evoluţiei dreptului; în cazuri

excepţionale funcţionează un organ care poate adopta decizii obligatorii pentru statele

membre, ca de pildă Consiliul de Securitate al ONU sau Consiliul OCDE. De asemenea,

prezenţa organismelor judiciare cu competenţa de a asigura reglementarea obligatorie a

litigiilor interstatale este rară.

Acestor structuri fundamentale li se adaugă adeseori o serie de organisme subsidiare,

cu atribuţii pentru aspecte specifice; ele stau frecvent la originea noilor tratate ori recomandări

formulate în domeniu. Unele dintre acestea, cum este cazul Comisiei ONU pentru Mediu şi

Dezvoltare şi cel al Consiliului pentru Cooperare Culturală din cadrul Consiliului Europei, au

un caracter guvernamental; altele, precum Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE),

sunt formate din membri individuali proveniţi din secretariatul organizaţiei mondiale.

Referitor la implicarea organizaţiilor neguvernamentale (NGO), caracterul

interguvernamental al marii majorităţi a organizaţiilor internaţionale o limitează foarte mult.

Totuşi unele organizaţii, precum Consiliul Europei şi ONU, dispun de reglementări speciale,

care permit NGO să participe la reuniuni şi să prezinte rapoarte.

În sistemul Naţiunilor Unite structurile organizaţionale reprezentate în acest sistem

sunt semiautonome şi specializate. Cooperarea în materie de mediu dintre aceste organisme

este organizată de către comitetul administrativ de coordonare. Dintre structurile ONU,

6. Mediul urban – lansată în februarie 2004. Această strategie identifică patru teme prioritare în sensul

dezvoltării durabile, prin influenţa lor asupra evoluţiei mediului în spaţiul urban: transportul, gestionarea

durabilă, domeniul construcţiilor şi urbanismul/arhitectura.

7. Utilizarea durabilă a resurselor – Comunicarea Comisiei pentru lansarea acestei strategii a fost adoptată la

1octombrie 2003. Publicarea ei a marcat primul pas în dezvoltarea strategiei. Scopul este de a lansa o dezbatere

privind cadrul urilizării resurselor, care vine în sprijinul obiectivelor Strategiei Lisabona şi al strategiei de

dezvoltare durabilă.

295

activitatea cea mai prodigioasă în direcţia creării şi dezvoltării dreptului internaţional al

mediului a avut-o şi o are şi în prezent Adunarea Generală.

De la prima rezoluţie în materie, adoptată la 3 decembrie 1968, până astăzi, acest

forum mondial al statelor a adoptat numeroase documente (rezoluţii, declaraţii, programe de

acţiune etc.), cu forţă juridică diferită, care au contribuit la precizarea şi dezvoltarea normelor

şi principiilor juridice privind protecţia şi conservarea mediului. De asemenea, sub egida

organizaţiei mondiale au fost elaborate o serie de tratate şi convenţii internaţionale de bază ale

dreptului internaţional al mediului.

Menţionăm în acest context Carta mondială a naturii (1985), Convenţia privind dreptul

utilizării cursurilor internaţionale de apă în alte scopuri decât navigaţia.

Sub auspiciile ONU au fost organizate cele trei conferinţe mondiale asupra

problemelor ecologice globale: cea de la Stockholm (1972), cea de la Rio de Janeiro (1992),

inclusiv Sesiunea Adunării Generale „Rio 5" (iunie 1997) şi Summit-ul „Rio + 10" de la

Johannesburg (septembrie 2002) şi Copenhaga 2009.

Consiliul de Securitate s-a implicat direct în problemele mediului în urma Războiului

din Golf (1990), când a adoptat o serie de rezoluţii prin care a declarat vinovat guvernul

irakian pentru pagubele ecologice provocate cu această ocazie (Rezoluţia 687/1991).

În scopul indemnizării victimelor s-a creat, în aprilie 1991, o comisie specială, care a

primit plângerile pentru prejudiciile cauzate mediului şi distrugerea resurselor naturale. Rolul

coordonator în cadrul ONU asupra problemelor protecţiei şi conservării mediului îl joacă

PNUE.

A. Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE)

A fost conceput iniţial ca o strategie de cooperare internaţională în vederea ameliorării

mediului de către Conferinţa de la Stockholm din iunie 1972. Rolul primordial al PNUE este

acela de a invita şi alte instituţii de a activa în privinţa protecţiei mediului. Problemele

ecologice sunt examinate în acest cadru şi sunt elaborate programe dar, pe ansamblu,

aplicarea este asigurată prin instituţiile specializate ale ONU, cu ajutorul, dacă este necesar, al

organizaţiilor internaţionale regionale, organizaţiilor neguvernamentale, precum şi al statelor.

La cea de-A XXVII-a Sesiune a Adunării Generale a ONU, printr-o rezoluţie din 15

decembrie 1972, s-a stabilit structura organizatorică a PNUE, formată din patru elemente:

consiliul de administraţie, secretariatul, fondul pentru mediu şi comitetul de coordonare

pentru mediu (cu sediul la Nairobi, în Kenya).

Consiliul de administraţie este format din reprezentanţii a 58 de state, aleşi de către

Adunarea Generală, şi se reuneşte în fiecare an. Este organul însărcinat cu elaborarea politicii

în domeniu şi întocmeşte un raport anual asupra activităţii desfăşurate către Consiliul

Economic şi Social, care este trimis apoi Adunării Generale a ONU.

Secretariatul – condus de către un director executiv – centralizează acţiunea PNUE şi

asigură coordonarea între organismele Naţiunilor Unite în materie de mediu. În afara sediului

său, el posedă birouri regionale la Geneva, Bangkok, Mexico şi Bahrein şi birouri de legătură

la New York şi Washington.

Fondul pentru mediu, creat prin Rezoluţia nr.2997 a Adunării Generale, are ca

obiectiv furnizarea unui ajutor financiar care să permită satisfacerea nevoilor esenţiale ale

PNUE. Acest fond este alimentat prin contribuţia voluntară a statelor. El intervine pentru

296

încurajarea aplicării măsurilor vizând protecţia mediului. Rolul său constă în a furniza

capitaluri de plecare pentru declanşarea activităţilor corespunzătoare programului ori resurse

adiţionale (necesare pentru a susţine în perspectiva mediului activităţile de dezvoltare cu

deschidere internaţională), jucând astfel rolul de „catalizator" în materie, care a fost

încredinţat PNUE.

Acţiunea PNUE în privinţa promovării cooperării internaţionale şi reglementărilor

interstatale este limitată de numeroşi factori. Astfel, acesta este mai degrabă un centru

însărcinat cu coordonarea reţelelor de informare, de cercetare şi de acţiune asupra diverselor

aspecte ale mediului şi mai puţin implicat în pregătirea de tratate ori programe de protecţie a

mediului; în acelaşi sens acţionează desigur şi resursele financiare reduse de care dispune

PNUE, bazate cu precădere pe contribuţiile voluntare vărsate de către state la fondul pentru

mediu.

„Planul Vigie" cuprinde un program informaţional constituit din datele necesare

pentru supravegherea mediului la nivel mondial. Baza de date a planului poate fi accesată de

orice subiect care are nevoie de date pentru a adopta decizii în domeniile protecţiei mediului.

Planul Vigie este structurat pe următoarele sectoare aflate în relaţii de

interdependenţă, după cum urmează:

- Sistemul mondial de supraveghere continuă a mediului (GEMS), prin intermediul

căruia se realizează o observare permanentă a situaţiei oceanelor, climatului, resurselor

naturale renovabile şi poluărilor transfrontaliere. Grupuri de supraveghere constituite într-o

reţea internaţională supraveghează modificările climatice, solul, fauna, vegetaţia şi

consecinţele activităţilor umane asupra mediului.

- Baza de date asupra resurselor mondiale (GRID) reprezintă, sub formă de hărţi

informatizate, datele colectate în cadrul GEMS INFO TERRA. Reprezintă un sistem de

răspunsuri la problemele mediului, aplicat datorită unei reţele mondiale de corespondenţi

naţionali.

- Registrul internaţional de substanţe chimice potenţial toxice (RISCPT)

colectează şi difuzează date asupra influenţei pe care produsele chimice o pot avea asupra

mediului (în special problema utilizării şi eliminării deşeurilor), printr-o reţea care leagă circa

111 state.

Această bancă de date urmăreşte promovarea schimbului de informaţii asupra celor

circa 500 de substanţe catalogate, proprietăţilor lor fizice şi chimice, modului de utilizare,

concentraţiei în mediu şi efectelor toxicităţii acestora asupra omului şi mediului. O listă

oficială grupează informaţiile privind deciziile şi recomandările naţionale şi internaţionale

adoptate în materie.

O direcţie importantă de acţiune a PNUE o constituie stimularea şi organizarea de

activităţi internaţionale privind gestiunea mediului, cum au fost cele referitoare la stabilirea şi

urmărirea programelor de protecţie a mărilor regionale, organizarea de conferinţe

internaţionale asupra gestiunii resurselor de apă, deşertificării.

B.Comisia ONU asupra Dezvoltării Durabile

Aceasta a fost creată printr-o rezoluţie din 2 decembrie 1992 (nr.47/191) de către

Adunarea Generală a ONU ca un al doilea organ subsidiar şi are drept scop coordonarea şi

297

controlul aplicării hotărârilor adoptate de către Conferinţa mondială de la Rio de Janeiro

(1992).

Concepută după modelul Comisiei Drepturilor Omului a ONU, aceasta este formată

din reprezentanţii a 57 de state, aleşi de către Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) dintre

statele membre ale ONU, pentru o perioadă de trei ani.

Conform recomandărilor organizaţiei mondiale, accentul a fost pus pe contribuţii şi

participarea organizaţiilor neguvernamentale, în exercitarea mandatului încredinţat (în special

urmărirea aplicării Agendei 21), comisia examinează informaţiile obţinute din partea

guvernelor sub forma comunicărilor periodice ori rapoartelor naţionale privind activităţile

întreprinse pentru aplicarea Agendei 21.

Comisia a stabilit relaţii cu conferinţele părţilor create prin convenţiile de mediu şi

examinează progresele înregistrate în aplicarea acestor instrumente. După 1998 se interesează

şi de problemele gestiunii resurselor de apă; a jucat rolul de comitet pregătitor al reuniunii

„Rio + 10” (Johannesburg, 2002) şi, în baza hotărârilor acesteia, continuă aplicarea Agendei

21.

II. Instituţii specializate ale O.N.U.

A. Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA)

AIEA a fost creată prin Convenţia de la New York din 26 octombrie 1956 (intrată în

vigoare în 1957) ca organizaţie autonomă legată de Consiliul de Securitate al ONU, AIEA are

ca obiect esenţial asigurarea şi creşterea „contribuţiei energiei atomice la pacea, sănătatea şi

prosperitatea lumii întregi”.

Printre funcţiile sale conferite de statutul constitutiv (art.III, A.6) se numără şi aceea

de a stabili ori de a adopta, în cooperare cu ONU şi instituţiile sale specializate, „norme de

securitate destinate să protejeze sănătatea şi să reducă la minimum pericolele la care sunt

expuse persoanele şi bunurile”.

Conform art.XI, atunci când agenţia ajută la realizarea proiectelor interesând folosirea

energiei atomice în scopuri practice, trebuie să ţină seama „de existenţa regulilor de securitate

adecvate pentru administrarea şi depozitarea produselor şi pentru funcţionarea instalaţiilor”.

AIEA stabileşte reguli privind transportul materialelor radioactive şi emite norme de

securitate nucleară.

În urma accidentului de la Cernobâl (aprilie 1986), sub egida AIEA au fost adoptate

două importante documente internaţionale: unul privind notificarea rapidă a unui accident

nuclear, şi celălalt asupra asistenţei în caz de accident nuclear ori de situaţie de urgenţă

radiologică.

Tot în urma demersurilor Agenţiei, la 20 septembrie 1994 a fost adoptată Convenţia

privind securitatea nucleară, la 5 septembrie 1997, iar la 5 septembrie 1997, Convenţia

comună asupra securităţii gestionării combustibilului uzat şi deşeurilor radioactive.

B. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO)

Creată la 16 octombrie 1945, FAO are ca obiectiv principal declarat ridicarea normelor

de alimentaţie şi a nivelului de trai al popoarelor. Activitatea acestei organizaţii în domeniul

298

mediului are un caracter oarecum contradictoriu. Astfel, promovarea expansiunii agriculturii

poate implica, într-o anumită măsură, distrugerea solurilor, pădurilor sau vieţii sălbatice.

Dar acţiunea sa semnificativă în materie este legată de conservarea resurselor naturale.

Astfel, în acest sens, sub egida FAO s-a redactat şi s-a proclamat Carta mondială a solurilor

(1981); organizaţia s-a implicat în mod indirect în elaborarea mai multor texte convenţionale

internaţionale, precum Convenţia de la Barcelona pentru protecţia Mării Mediterane împotriva

poluării ori Convenţia de la Rotterdam din 1998 privind procedura consimţământului prealabil

în cunoştinţă de cauză, aplicabilă la unele produse chimice şi pesticide periculoase care fac

obiectul comerţului internaţional, şi a stimulat dezvoltarea, în multe ţări în curs de dezvoltare,

a legislaţiei privind agricultura, pădurile, pescuitul, conservarea solului.

C. Organizaţia Maritimă Mondială (O.M.M.)

Creată în 1948, pe baza Convenţiei adoptate de către Conferinţa maritimă a ONU,

OMM are ca scop promovarea cooperării între state pentru realizarea unei navigaţii sigure şi

eficiente şi înlăturarea discriminărilor şi a restricţiilor internaţionale impuse. Ca atare, rolul

său constă în promovarea aspectelor mediului în navigaţia maritimă şi pescuit. Rolul său în

această materie priveşte mai ales poluarea mărilor, în principal cu petrol. În acest sens, trei

sunt direcţiile prioritare: prevenirea poluării, prevederea şi acordarea de asistenţă în caz de

necesitate şi acordarea de asistenţă în caz de necesitate şi aplicarea standardelor stabilite

pentru navigaţia internaţională. Sub egida acestei organizaţii au fost încheiate o serie de

convenţii internaţionale împotriva poluării mărilor (cele de la Londra din 1954, 1972, 1973 şi

1990).

D. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)

Creată prin adoptată la 22 iulie 1946, la New York, cu ocazia Conferinţei

internaţionale a sănătăţii, OMS urmăreşte promovarea cooperării internaţionale în vederea

ridicării tuturor popoarelor la cel mai înalt nivel de sănătate, în baza art.2 din actul constitutiv,

care îi atribuie competenţe în lupta împotriva maladiilor epidemice şi altele; OMS furnizează

asistenţă tehnică şi supraveghează consecinţele poluărilor specifice, dăunătoare sănătăţii

umane; a acordat o atenţie deosebită problemelor supravegherii poluărilor specifice

vătămătoare pentru sănătatea omului, în special cu

cele vizând apa potabilă. După Conferinţa de la Rio şi în virtutea Agendei 21, OMS a elaborat

o strategie globală pentru sănătate şi mediu în plan regional, sub egida organizaţiei; în 1998 a

fost adoptată Carta europeană a mediului şi sănătăţii, care recomandă informarea şi

participarea indivizilor la luarea deciziilor în materie de mediu şi proclamă principiile

prevenirii, evaluării prealabile a impactului proiectelor şi pregătirii de planuri aplicabile în

situaţii critice.

E. Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM)

Înfiinţată în 1873, OMM are ca principal scop coordonarea, uniformizarea şi

ameliorarea serviciilor meteorologice din toată lumea, în folosul sprijinirii activităţilor din alte

domenii, cum ar fi agricultura, aviaţia şi, în ultimii ani, şi protecţia mediului. Această

organizaţie contribuie la stabilirea unor reţele de observare şi a unor sisteme rapide de

informaţii meteorologice, observarea poluărilor,

299

şi studiază propagarea acestora; joacă un rol important în materie de previziune a catastrofelor

naturale (secetă, furtună, grindină). De asemenea, OMM a participat activ la crearea

sistemului mondial de supraveghere continuă a mediului (GEMS).

Reţeaua de supraveghere a poluării atmosferice de fond (BAPMON) a OMM exercită

supravegherea poluanţilor atmosferici care modifică pătura de ozon şi climatul. Participă la

cercetările privind modificările curenţilor marini (El Nino, El Nina) în Oceanul Pacific şi

efectele lor asupra schimbărilor climatice.

F. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO)

Această organizaţie a fost creată la 4 noiembrie 1946, la Londra. Ea urmăreşte

promovarea cooperării între naţiuni în domeniul educaţiei, ştiinţei şi culturii, în vederea

menţinerii păcii şi securităţii, asigurării respectului universal faţă de justiţie, legi, drepturile

omului şi libertăţile fundamentale. UNESCO se preocupă de problemele mediului din două

perspective principale: cea a educaţiei şi, respectiv, cea a cercetării ştiinţifice şi instrucţiei.

Acţiunea concretă a organizaţiei în materie se desfăşoară în trei sectoare prioritare: educaţie,

ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. Astfel, UNESCO a acordat o atenţie deosebită studiului

interacţiunilor dintre om şi biosferă, lansând în 1970 programul special intitulat „Omul şi

biosfera” („Man and biospher", MAB). Se urmăreşte mai ales studiul conservării zonelor

naturale şi resurselor genetice, al impactului activităţilor umane asupra diferitelor maladii etc.

Alte teme abordate de către organizaţia internaţională sunt: ecologia şi studiul integrat al

resurselor naturale: oceanografia şi mediul marin; Programul geologic internaţional

coordonator; Programul hidrologic internaţional; protecţia moştenirii culturale şi naturale,

instruirea personalului în domeniul managementului ecologic; dezvoltarea educaţiei pentru

mediu. Totodată, sub egida UNESCO au fost elaborate şi adoptate o serie de documente

internaţionale deosebit de importante în materie de mediu, precum: Convenţia de la Ramsar

din 2 februarie 1971 asupra zonelor umede de importanţă internaţională, în special ca habitat

al păsărilor acvatice, Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural,

din 16 noiembrie 1972.

G.Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM)

Această organizaţie a fost creată în 1919, având ca scopuri fundamentale, printre

altele, ridicarea nivelului de trai şi creşterea bunăstării economice a muncitorilor, ocrotirea

adecvată a vieţii şi sănătăţii acestora etc., domenii legate tot mai strâns şi de protecţia

mediului. OIM desfăşoară o activitate sistematică în materie din 1972, când, în cadrul celei

de-a 57-a Sesiuni a Conferinţei Generale, a fost prezentat raportul directorului general al

organizaţiei, intitulat „Tehnica în serviciul

libertăţii: omul şi mediul său. Rolul OIM”.

Documentele organizaţiei referitoare la problematica relaţiilor dintre mediu şi lumea

muncii recomandă statelor membre: întărirea inspecţiei muncii şi aplicarea sancţiunilor

adecvate împotriva celor care poluează, nu respectă normele de igienă şi sănătate, realizarea

urbanizării şi industrializării cu respectarea cerinţelor protecţiei mediului, fixarea de niveluri

admisibile pentru expunerile profesionale la substanţe şi produse nocive, formarea cadrelor şi

muncitorilor în sfera ameliorării şi ocrotirii mediului de muncă etc.

300

Evoluţiile înregistrate în privinţa concepţiei şi modalităţilor de abordare a

problematicii protecţiei mediului la nivel mondial (în contextul reuniunii de la Rio de Janeiro

din 1992) s-au exprimat şi în noile acţiuni şi documente ale OIM, în frunte cu raportul

directorului general al organizaţiei prezentat în cadrul celei de-a 77-a Sesiuni a Conferinţei

Internaţionale a Muncii şi intitulat „Mediul şi lumea muncii”.

H. Agenţia Mondială pentru Refugiaţii de Mediu (A.M.R.M.)

Fenomenele naturale generatoare de catastrofe ecologice şi dezastre naturale cum sunt

seismele, inundaţiile, incendiile din cauze naturale, alunecările de terenuri, precum şi

fenomenele antropice cu impact negativ asupra mediului au consecinţe sociale deosebit de

grave afectând populaţii şi aşezăminte umane pe toate meridianele globului. Aceste fenomene

au condus la apariţia refugiaţilor ecologici în legătură cu care, la nivelul comunităţii

mondiale, s-a pus problema asigurării unor măsuri de protecţie care urmăresc crearea

unui statut de securitate ecologică şi alocarea resurselor financiare corespunzătoare.

III. Instituţiile financiare internaţionale

Activitatea acestor structuri interesează protecţia mediului atât prin faptul că

investiţiile pe care le promovează pot afecta mediul, cât şi prin aceea că pot contribui la

susţinerea financiară a măsurilor vizând conservarea acestuia. Dintre aceste instituţii se

remarcă Banca Mondială care, din 1984, a codificat principiile acţiunii sale în domeniul

mediului; în perioada 1987-1991 ea a căutat să reducă consecinţele prejudiciabile asupra

mediului ale proiectelor pentru care a fost solicitat concursul său, în special prin impunerea

efectuării studiului de impact ecologic; în octombrie 1991 a adoptat un cod al directivelor

operaţionale.

Fondul pentru Mediul Mondial (FMM) este o instituţie creată special pentru a

finanţa proiecte menite să ajute la aplicarea convenţiilor multilaterale de mediu, precum

Convenţia-cadru privind aplicarea convenţiilor multilaterale de mediu, Convenţia-cadru

privind schimbările climatice.

Creat în 1990 pentru o perioadă experimentală de trei ani, a fost transformat în 1994

într-un mecanism financiar permanent condus de o adunare, care cuprinde reprezentanţi a 160

de state, asistată de un consiliu şi un secretariat. Ca instituţii executante sunt Banca Mondială,

UNEP/PNUM şi PNUD.

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) finanţează

investiţiile şi asiguă financiar cooperarea tehnică pentru proiectele care necesită, în cadrul

procedurilor prealabile, studiul de impact ecologic precum şi auditul de mediu.

În privinţa investiţiilor şi cooperării tehnice, BERD se conduce după principiile

documentului privind politica în materie de mediu.

IV. Organisme profesionale de drept al mediului cu vocaţie mondială

În ultimele decenii a luat o amploare deosebită cooperarea internaţională a juriştilor şi

asociaţiilor profesionale de drept al mediului. La nivel mondial, o activitate dinamică şi

meritorie o desfăşoară Centrul Internaţional de Drept Comparat al Mediului (CIDCE), cu

sediul la Limoges (Franţa). Creat ca asociaţie ştiinţifică fără scop lucrativ, cu caracter

301

internaţional, acesta regrupează, ca federaţie internaţională, asociaţiile naţionale şi

internaţionale care au ca obiect de activitate studiul şi

dezvoltarea dreptului mediului, precum şi participanţi individuali interesaţi de dreptul

comparat al mediului. A organizat conferinţe ştiinţifice internaţionale în pregătirea

conferinţelor de la Rio de Janeiro (noiembrie 1991) şi „Rio + 10” (noiembrie 2001), care au

adoptat declaraţiile de la Limoges (I + II); editează Revista europeană de drept al mediului.

Alte asociaţii de profil: Consiliul European al Mediului, Asociaţia Europeană de Drept al

Mediului, Asociaţia Africană de Drept al Mediului.

V. Cooperarea instituţională regională

Cooperarea instituţională regională şi strategia acestei cooperări reprezintă mijlocul cel

mai eficace pentru gestionarea în mod eficient, într-un spaţiu determinat geografic realizarea

obiectivelor regionale stabilite pentru acest spaţiu.

Principalele organizaţii regionale a căror activitate asigură cooperarea instituţională

sunt:

A. Organizaţia Unităţii Africane (OUA)

Organizaţia Unităţii Africane (OUA), înfiinţată la 25 mai 1963 în scopul de a promova

colaborarea politică dintre cele 51 de ţări membre ale continentului, nu a avut iniţial

preocupări directe în domeniul mediului. Debutul în această privinţă 1-au constituit tutelarea

elaborării şi adoptării noului tratat asupra protecţiei vieţii sălbatice din Africa (1968) şi

sprijinirea Colegiului African pentru Management în Domeniul Conservării Vieţii Sălbatice

de la Mweka (Tanzania). Creat în 1963, colegiul a contribuit la promovarea studiilor şi

cercetărilor privind în special conservarea naturii.

Preocupările pentru protecţia mediului au sporit în cadrul organizaţiei odată cu

asocierea tot mai intensă dintre problemele dezvoltării şi cele ale mediului, precum cele

vizând alimentaţia, apa, locuinţele etc. Planul de acţiune de la Lagos (1980-2000), elaborat şi

adoptat în cadrul OUA, a inclus problematica mediului în rândul problemelor generale socio-

economice. Au fost identificate opt priorităţi: 1) salubritatea mediului, sănătatea şi

aprovizionarea cu apă; 2) seceta şi deşertificarea;

3) despăduririle şi degradarea solurilor; 4) poluarea masivă; 5) conservarea resurselor zonei;

6) aşezările umane; 7) controlul poluării aerului şi 8) pregătirea şi educaţia ecologică,

legislaţia şi informaţia. Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, adoptată în iunie

1981 la Nairobi, a fost primul document internaţional care a recunoscut „tuturor popoarelor

dreptul la un mediu satisfăcător şi global, propice dezvoltării lor" (art.24). De asemenea, sub

egida sa a fost adoptată Convenţia privind interzicerea importului deşeurilor periculoase în

Africa (Bama Ko, 30 ianuarie 1991).

O serie de alte structuri regionale, precum Institutul Internaţional, au contribuit la

popularizarea şi conştientizarea prevederilor Planului de la Lagos. La cea de a XXXVII-a

Sesiune (mai-iunie 1981) a Miniştrilor Mediului din Ţările Membre ale OUA s-a recomandat

adoptarea unei Carte mondiale a naturii, propunere avansată Adunării Generale a ONU de

către un stat membru ale organizaţiei – Zair.

B.Organizaţia Statelor Americane (OSA)

302

Organizaţia Statelor Americane (OSA), creată la 30 aprilie 1948 în vederea

consolidării păcii şi securităţii pe continent, s-a implicat iniţial în materia mediului prin

elaborarea şi implementarea unor proiecte de valorificare a apelor, a pădurilor continentale, cu

sprijinul PNUE. Totodată, organizaţia a contribuit la realizarea Convenţiei privind protecţia

naturii şi conservarea vieţii sălbatice în emisfera vestică şi a patronat diverse reuniuni

ştiinţifice în domeniu.

VI. Organizaţii internaţionale neguvernamentale (ONG)

Organizaţiile internaţionale neguvernamentale (ONG) care acţionează în domeniul

protecţiei şi conservării mediului sunt numeroase.

În funcţie de activitatea desfăşurată şi numărul membrilor, aceste organizaţii pot fi

grupate în trei categorii principale. Prima grupă cuprinde organizaţii cu un număr relativ

restrâns de membri şi cu interese esenţial ştiinţifice ori/şi profesionale, cum ar fi: Consiliul

Internaţional al Uniunilor Ştiinţifice, Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii etc.

Din a doua categorie fac parte organizaţii care urmăresc mai ales scopuri în domeniul

informaţiei, educaţiei şi consultingului ecologic, de exemplu Institutul Internaţional pentru

Mediu şi Dezvoltare, Institutul pentru Politicile Europene de Mediu, Fundaţia pentru

Conservarea Mediului, Institutul pentru Resursele Mondiale etc. în sfârşit, ultima

categorie este reprezentată de grupări deschise de militanţi în favoarea conservării naturii şi

combaterii poluării, mai numeroase în America de Nord şi Vestul Europei, precum: Clubul

Sierra, Societatea Naţională din Audubon (SUA), Federaţia Franceză a Naturii (Franţa),

Deutscher Jagdschutz – Verband (Germania), organizaţiile internaţionale Prietenii Pământului

(„Friends of the Earth”) şi Greenpeace.

Trei dintre aceste organizaţii au un caracter mondial şi o activitate prodigioasă în

materie: Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN), Fundaţia Mondială

pentru Natură (WWF) şi Greenpeace.

Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN), fondată în 1948, cu

sediul la Marges (Elveţia), este o organizaţie care numără printre membrii săi state, organisme

de drept public, organizaţii neguvernamentale, instituţii de cercetare, precum şi organisme de

conservare din peste 133 de ţări. Uniunea are ca obiectiv fundamental promovarea conservării

şi a utilizării durabile a resurselor vii, îndeplinind în acest sens un rol consultativ pe lângă

guverne şi diferite instituţii de conservare, de colectare şi difuzare de informaţii pertinente,

asistenţă tehnică etc.

Din punct de vedere al organizării şi funcţionării, Uniunea are o structură

asemănătoare cu cea a unei organizaţii internaţionale: o adunare a membrilor, care se reuneşte

o dată la trei ani, un consiliu ales de către aceasta, care execută programul, şi un birou care

acţionează în numele organizaţiei în intervalul dintre reuniuni.

Cele şase comisii ale UICN (sprijinite de o reţea de cercetători şi experţi de pe cinci

continente) se ocupă de problematica speciilor ameninţate, zonelor protejate, ecologiei,

strategiei şi planificării mediului, dreptului mediului şi educaţiei şi comunicării. Programele

sale speciale vizează conservarea pădurilor, zonelor umede, ecosistemelor marine, plantelor,

Sahelul, Antarctica, precum şi populaţia şi resursele naturale.

De asemenea, UICN asigură servicii şi asistenţă în domeniul politicilor şi programelor

pentru conservarea diversităţii biologice şi utilizării durabile a resurselor naturale.

303

Printre cele mai remarcabile realizări ale UICN se numără elaborarea, la cererea

PNUE şi cu sprijinul financiar al WWF, a „Strategiei mondiale a conservării”, publicată în

martie 1980, şi pregătirea „Cartei mondiale a naturii”, adoptată în 1982 de către ONU, şi a

Convenţiei privind biodiversitatea (1992).

Strategia are ca scop declarat să contribuie la promovarea unei dezvoltări durabile,

fondată pe conservarea resurselor vii, prin propunerea de mijloace eficace de gestiune a

resurselor naturale autorităţilor publice, instituţiilor şi tuturor celor implicaţi în mod direct sau

indirect în această activitate.

Obiectivele principale constau în menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi a

sistemelor care întreţin viaţa (regenerarea şi protecţia solurilor, reciclarea deşeurilor, epurarea

naturală a apelor), prezervarea diversităţii genetice de care depinde funcţionarea majorităţii

acestor sisteme, vegherea la utilizarea durabilă a speciilor şi ecosistemelor. Aceste obiective

trebuie atinse la anumite termene,

întrucât capacitatea naturii de a suporta acţiunea umană este limitată şi se poate distruge

iremediabil.

Strategia mondială propune strategii naţionale şi subnaţionale pentru a realiza

obiectivele prioritare, recomandând politici ecologice cu caracter anticipativ, o politică de

conservare multisectorială şi un sistem de compatibilitate naţională, care să integreze

conservarea dezvoltării. Sunt prevăzute de asemenea recomandări pentru examinarea şi

adecvarea legislaţiilor naţionale în materie, promovarea unui drept internaţional al

conservării, mai energic şi mai global, programe internaţionale pentru conservarea pădurilor

tropicale şi regiunilor deşertice, protejarea resurselor genetice şi conservarea domeniului

public internaţional (marea liberă, atmosfera, Antarctica).

Semnificaţia principală a acestui domeniu rezidă în faptul că dă expresie unui

minimum de consens mondial (din partea lumii ştiinţifice şi politice) asupra problemelor

conservării naturii, în interdependenţa lor, şi oferă soluţii adecvate pe termen mediu şi lung.

UICN are o comisie de drept la Bonn, care a creat o bancă de date privind instrumentele

juridice naţionale şi internaţionale de mediu.

World Wildlife Fund (WWF) a fost creat în 1961, ca fundaţie privată de drept elveţian, cu

sediul iniţial la Morges, iar din 1979 la Gland (Elveţia). Grupând în prezent 23 de organizaţii

naţionale şi patru cu statut de asociat, în scopul de a reuni, a gera şi a angaja fonduri pentru

conservarea mediului natural la nivel mondial ori fauna, flora, peisajele, apa, solul, aerul şi

alte resurse naturale, grupul WWF este un „colector" de fonduri folosite la finanţarea

proiectelor de conservare a naturii (în

cursul primilor 30 de ani de existenţă contribuind la realizarea a peste 5000 de proiecte în 130

de ţări).

Din punct de vedere organizatoric, pe lângă structurile clasice – un consiliu de

administraţie, comitet executiv şi director general – există un „consiliu internaţional", format

din reprezentanţi ai unor organizaţii internaţionale. Prin studii, realizarea de proiecte, o

acţiune de formare şi presiune asupra factorilor de decizie, WWF are ca scop promovarea

conservării naturii şi aplicarea de programe ecologice vizând prezervarea diversităţii genetice

a speciilor şi ecosistemelor, utilizarea raţională a resurselor naturale etc. În ultimul timp, dacă

iniţial activitatea WWF de a salva speciile pe cale de dispariţie era prioritară, un rol important

îl ocupă acum şi finanţarea proiectelor orientate spre stimularea dezvoltării durabile.

304

În prezent, WWF acordă prioritate finanţării acţiunilor de conservare, pe baza unei

strategii anuale, elaborate împreună cu UICN, precum şi aplicării reglementărilor

internaţionale existente.

Greenpeace, organizaţie militantă pentru apărarea mediului, şi-a început activitatea în 1971,

când un grup de persoane s-a deplasat pe mare, în zona Alaska, pentru a protesta împotriva

experienţelor nucleare americane. Refuzând orice subvenţie statală pentru a-şi păstra

independenţa, Greenpeace („pacea verde”) îşi concentrează acţiunea pe patru mari probleme:

activităţile nucleare (opunându-se, din cauza pericolului pe care îl prezintă, oricărei activităţi

de folosire a energiei nucleare în scopuri militare), limitarea folosirii produselor toxice

(interzicerea aruncării lor în apele continentale şi în mare şi controlul mişcărilor deşeurilor

toxice), protecţia speciilor ameninţate din oceane şi protecţia stabilităţii atmosferei, acţionând

pentru dezvoltarea energiilor nepoluante, pentru reducerea consumului de energie şi pentru

reducerea cantităţilor de gaze eliminate în atmosferă. Totodată, organizaţia realizează

numeroase campanii regionale împotriva atingerilor aduse mediului, precum şi în cazul unui

accident ecologic major (de exemplu cel de la Baia Mare din 2000).

Tribunalul Internaţional al Apei (I.W.T.) este o altă importantă şi semnificativă

prezenţă a societăţii civile în domeniul protecţiei mediului, care constituie o iniţiativă ce

urmăreşte aplicarea directă a reglementărilor vizând influenţarea unei atitudini sociale faţă de

problemele mediului în general şi de cele ale protejării apei în special.

I.W.T. a fost creat ca o organizaţie neguvernamentală independentă, având ca atribuţii:

crearea unei instanţe care, în acord cu legea, să garanteze un proces imparţial pentru cei

acuzaţi, crearea unui juriu independent format din specialişti în domeniul ştiinţific şi politic,

supervizarea şi coordonarea cazurilor deduse spre analiză, stabilirea unei proceduri echitabile;

în cadrul reuniunii sale din octombrie 1993, tribunalul a examinat 19 plângeri privind

poluarea Rinului cu metale grele, hidrocarburi, coloranţi şi reziduuri radioactive. Pe calea

audierilor publice şi cu contribuţia presei, populaţia a fost informată asupra calităţii apelor

fluviului, iar instanţa i-a condamnat moral pe cei vinovaţi de poluarea sa. Cea de-a doua

reuniune (februarie 1994) a abordat problema apei în ţările din Lumea a Treia.

Crucea Verde Internaţională (Green Cross International) a fost fondată de ultimul

preşedinte sovietic Mihail Gorbaciov, urmăreşte promovarea acţiunilor caritabile în favoarea

protecţiei mediului şi conservării naturii. A avut un rol important în medierea protejării

resurselor de apă din zona Orientului Mijlociu, reuşind să determine forţele implicate să nu

distrugă nici un sistem de exploatare acvatică în timpul Intifadei.

305

Rezumat:

Abordarea dreptului mediului din perspectivă instituţională reprezintă efortul

Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru a da eficienţă aplicării normelor internaţionale de

protecţie a mediului.

Debutul ȋn ceea ce priveşte crearea, organizarea şi instituirea competenţelor pentru

protecţia mediului ȋl reprezintă instituţiile create prin convenţiile internaţionale ȋn care s-

au stabilit structuri cu competenţe de reglementare a normelor internaţionale, de

executare şi control, precum şi structuri permanente cu funcţii executive.

De la modelele de instituţionalizare internaţionale şi convenţionale s-au inspirat şi

acţiunile naţionale de formare a structurilor deliberative şi executive completate cu

atribuţiuni jurisdicţionale ȋn domeniul aplicării legislaţiei de mediu ce revin autorităţii

judecătoreşti. De menţionat că la nivel internaţional şi convenţional jurisdicţiile pentru

litigii internaţionale de drept al mediului sunt conferite unor structuri de arbitraj.

În România, lipsită de preocupări eficiente pe linia protecţiei mediului, procesul

de instituţionalizare la nivel naţional a ȋnceput după anul 1990 prin crearea autorităţii

centrale de protecţia mediului.

Concepţia României ȋn domeniul instituţionalizării nu a fost, de la ȋnceput, bine

orientată datorită, ȋn primul rând unor oscilaţii ȋn ceea ce priveşte stabilirea domeniului

de activitate a autorităţii centrale de protecţie a mediului.

Începând cu ultima reglementare a protecţiei mediului prin O.U.G. nr. 195/2005,

instituţionalizarea urmată de unele legi speciale, referitoare la competenţele administraţiei

locale, a primit unele valenţe positive.

O problemă majoră de instituţionalizare vizând managementul de calitate a

protecţiei mediului este legată de Fondul de mediu care nu asigură realizarea obiectivelor

impuse României pe această linie de directivele europene ȋn materia protecţiei mediului

ȋn condiţiile ȋn care Româniaa este parte a unor convenţii internaţionale privind protecţia

mediului natural-cultural de valoare mondială reprezentat de unele ecosisteme naţionale.

La aceasta se adaugă ineficienţa accesării fondurilor europene de protecţia mediului.

306


1. Care sunt instituţiile naţionale speciale de drept al mediului:

a) Agenţia Naţională de Protecţia Mediului;

b) Agenţia Naţională Antidrog;

c) Garda Naţională de Mediu;

d) Administraţȋa Fondului de Mediu;

e) Autoritatea Naţȋonală pentru Protecţia Consumatorului.

2. Care este denumirea actuală a autorităţii centrale de protecţia mediului:

a) Ministerul Mediului;

b) Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile;

c) Ministerul Mediului şi Pădurilor;

d) Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului.

Răspunsuri: 1 - a), c), d); 2. - c).

Bibliografie:









dreptul mediului an 2 sem 1

Documents