drept+international+privat+unitatea+i

DREPT INTERNAŢIONAL

PRIVAT

Anul IV, semestrul I

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT

GABRIELA LUPŞAN

Editura Universitară Danubius, Galaţi

Drept internaţional privat 2

© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei integrală

sau fragmentară este interzisă.

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

din Învăţământul Superior (cod 111/2006)

Tipografia Zigotto Galaţi Tel.: 0236.477171


CUPRINS

1. Despre Dreptul internaţional privat

Elementul de extraneitate şi raportul juridic de drept

internaţional privat

Metoda de reglementare în dreptul internaţional privat

Domeniul şi definiţia dreptului internaţional privat

Izvoarele dreptului internaţional privat

Norma conflictuală

Structura normei conflictuale

Clasificarea normelor conflictuale

Normele materiale

Normele de aplicație imediată

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat

Teste de autoevaluare

Bibliografie minimală

2. Teoria conflictelor de legi

Conflictele de legi

Calificarea şi conflictul de calificări

Retrimiterea

Aplicarea legii străine

Ordinea publică în dreptul internaţional privat

Frauda la lege în dreptul internaţional privat


Rezumat


Lucrare de verificare



3. Regimul juridic al străinilor

Noţiuni generale

Intrarea străinilor în România

Şederea străinului în România

Ieşirea străinului din România


Rezumat



4. Norme conflictuale în diferite raporturi juridice de drept civil

Normele conflictuale privind statutul personal al

persoanei fizice

Normele conflictuale privind statutul persoanei juridice

Normele conflictuale privind condiţiile de fond ale

actului juridic civil

Normele conflictuale privind forma actului juridic

Normele conflictuale privind bunurile

Normele conflictuale în materie succesorală

Norme conflictuale în domeniul raporturilor de familie

Conflictele de jurisdicţie


Rezumat


Lucrare de verificare


Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Bibliografie (de elaborare a cursului)


INTRODUCERE Modulul intitulat Drept internaţional privat se studiază în anul IV, semestrul al

V-lea şi vizează dobândirea de competenţe în domeniul dreptului internaţional

privat.

Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

încadrarea domeniului în cadrul sistemului ştiinţelor juridice;

definirea dreptului internaţional privat ca disciplină juridică;

descrierea regimului juridic al străinilor;

interpretarea categoriilor de norme specifice dreptului internaţional

privat;

corelarea normei juridice de drept internaţional privat la o situaţie

concretă.

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Despre Dreptul internaţional privat;

- Teoria conflictelor de legi;

- Regimul juridic al străinilor;

- Normele conflictuale în diferite materii.

In prima unitate de învăţare intitulată Despre Dreptul internaţional privat vei

regăsi operaţionalizarea următoarelor obiective specifice:

- să delimitezi raportul de drept internaţional privat de celelalte raporturi

juridice;

- să identifici elementele de legătură într-un raport de drept internaţional

privat, precum şi punctele de legătură într-o normă conflictuală;

- să răspunzi la întrebări legate de structura şi clasificarea normelor

conflictuale;

- să analizezi categoriilor de norme care compun dreptul internaţional

privat;

- să identifici locului dreptului internaţional privat în sistemul de drept.

după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.

Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare Teoria

conflictelor de legi vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, care îţi vor

permite să operaţionalizezi obiective specifice precum:

- să identifici conflictul de legi, să localizezi raportul juridic şi să indici

legea competentă;

- să explici conţinutul calificării, retrimiterii, ordinii publice în dreptul

internaţional privat şi a fraudei la lege în dreptul internaţional privat;


- să prezinţi mecanismului de soluţionare a conflictului de legi, inclusive

prin aplicarea legii străine;

- să identifici posibilitatea aplicării dreptului străin într-o situaţie

concretă;

- să explici unele din speţele de referinţă din literatura de specialitate

străină şi română.

Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de

evaluare, pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu

strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a treia unitate de învăţare Regimul

juridic al străinilor vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, care îţi vor

permite să operaţionalizezi obiective specifice precum:

- să identifici regimul juridic aplicabil străinilor în România;

- să explici condiţiile de intrare, şedere şi de ieşire a străinilor de pe

teritoriul României;

- să analizeze măsurile aplicabile străinului, în caz de încălcarea

dispoziţiilor legii speciale în materia intrării şi şederii pe teritoriul

României.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare Normele

conflictuale în diferite materii vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite,

care îţi vor permite să operaţionalizezi obiective specifice precum:

- să identifici normele conflictuale în diferite materii: statul personal al

persoanei fizice, al persoanei juridice, condiţiile de fond ale actului

juridic civil, forma actului juridic civil, bunurile, succesiuni, raporturile

de familie;

- să prezinţi mecanismul de aplicare a dispoziţiilor legii speciale în

materii enumerate mai sus, prin cunoaşterea legii aplicabile;

- să explici conflictul de jurisdicţie şi să-l rezolvi;

- să delimitezi competenţa internă şi cea în dreptul internaţional privat;

- să prezinți efectelor hotărârilor străine, potrivit Noului Cod civil şi a

Regulamentelor europene.

Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:

Citeşti modulul cu maximă atenţie;

Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le

adnotezi în spaţiul alb rezervat;

Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;

Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără

să apelezi la suportul scris;

Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat

anumite secvenţe;

În caz de rezultat îndoielnic reia întreg demersul de învăţare.


Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două lucrări de

verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei

răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de resurse

suplimentare indicate. Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să

operaţionalizezi obiectivele. Se va ţine cont de acurateţea rezolvării, de modul

de prezentare şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii

suplimentare vei apela la tutorele indicat. 60% din notă provine din evaluarea

continuă (cele două lucrări de verificare) şi 40% din evaluarea finală.

Răspunsurile la examen/colocviu/lucrări practice - 80%; activităţi aplicative

atestate/laborator/lucrări practice/proiect etc. - 10%; teste pe parcursul

semestrului - 5% şi teme de control - 5%.

N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în

consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea

sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei

putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de depus.


1. DESPRE DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să delimitezi raportul de drept internaţional privat de celelalte raporturi

juridice;

să identifici elementele de legătură într-un raport de drept internaţional

privat, precum şi punctele de legătură într-o normă conflictuală;

să răspunzi la întrebări legate de structura şi clasificarea normelor

conflictuale;

să analizezi categoriilor de norme care compun dreptul internaţional privat;

să identifici locului dreptului internaţional privat în sistemul de drept.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

1.1. Elementul de extraneitate şi raportul juridic de drept

internaţional privat

10

1.2. Metoda de reglementare în dreptul internaţional privat 12

1.3. Domeniul şi definiţia dreptului internaţional privat 14

1.4. Izvoarele dreptului internaţional privat 18

1.5. Norma conflictuală 22

1.6. Structura normei conflictuale 23

1.7. Clasificarea normelor conflictuale 24

1.8. Normele materiale

1.9. Normele de aplicație imediată

24

25


Rezumat 27

Teste de autoevaluare 27

Bibliografie minimală 28

Gabriela Lupşan Despre dreptul internaţional privat


1.1. Elementul de extraneitate şi raportul juridic de drept internaţional

privat

1.1.1. Elementele raportului juridic civil

Elementele oricărui raport juridic sunt subiectele, conţinutul şi obiectul. În

dreptul civil, raportul juridic, definit ca relaţia patrimonială sau nepatrimonială

reglementată de norma de drept şi caracterizat prin trei caractere - raport

social, raport voliţional şi poziţia de egalitate juridică a părţilor, are aceeaşi

structură alcătuită din aceleaşi trei elemente, şi anume:

- părţile sau subiectele sunt persoane fizice şi persoane juridice, în

calitate de titulare de drepturi subiective civile sau de obligaţii civile;

- conţinutul, adică totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor

civile pe care le au părţile raportului civil în cauză;

- obiectul, conduita părţilor, adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt

îndrituite părţile sau de care sunt ţinute să le respecte.

Ori de câte ori în raportul juridic apare un element străin, părăsim terenul

dreptului civil şi trecem pe tărâmul dreptului internaţional privat (de exemplu,

un cetăţean român se căsătoreşte pe teritoriul României sau în străinătate cu un

cetăţean străin, elementul de extraneitate fiind, după caz, cetăţenia străină a

viitorului soţ sau locul încheierii căsătoriei).

1.1.2. Ce este elementul de extraneitate?

În literatura de specialitate, elementul de extraneitate (denumit şi element

străin), la care ne referim în dreptul internaţional privat1, are înţeles de orice

situaţie de fapt din cauza căreia relaţiile de drept privat intră în contact cu mai

multe sisteme de drept. El nu este parte componentă a structurii raportului

juridic, alături de subiecte, conţinut şi obiect.

Într-un raport juridic pot să existe unul sau mai multe elemente de extraneitate.

Sunt elemente de extraneitate următoarele:

1. raportat de subiectele raportului juridic

- pentru persoana fizică, cetăţenia străină a unei părţi, domiciliul sau

reşedinţa în străinătate a acesteia (de exemplu, un cetăţean român şi un

cetăţean străin încheie în România un contract de vânzare-cumpărare a

unui bun imobil, elementul de extraneitate îl reprezintă cetăţenia străină a

unuia dintre părţile contractului). Uneori, şi religia poate constitui

element de extraneitate, atunci când ea are o eficienţă juridică în anumite

acte juridice de dreptul familiei (de exemplu, căsătoria, adopţia)

- pentru persoana juridică, naţionalitatea, sediul sau fondul de comerţ (de

exemplu, o societate comercială de naţionalitate română încheie un

contract cu o firmă franceză, cu sediul în Paris, ceea ce înseamnă că

naţionalitatea străină a uneia dintre părţile contractului reprezintă

elementul de extraneitate).

1 In continuare, vom folosi prescurtările „DIP” pentru expresia ”dreptul internaţional privat” și ”EE” pentru expresia

”element de extraneitate”.



2. raportat la obiectul raportului juridic, locul situării bunului mobil sau

bunului imobil (aflat în străinătate)

3. raportat la conţinutul raportului juridic

locul încheierii actului juridic, în sensul de negotium iuris (o firmă

română încheie în străinătate un contract cu o firmă străină, în vederea

prestării de către aceasta din urmă a unor servicii pe teritoriul

României)

locul întocmirii înscrisului constatator, în sensul de instrumentum

probationem (locus regit actum), care poate fi un alt stat decât cel în

care s-a realizat acordul de voinţă al părţilor

locul unde urmează să-şi producă efectele un contract (locus

executionis)

locul producerii faptului ilicit cauzator de prejudicii (lex loci delicti

commissi), de exemplu, un cetăţean român este victima unui accident de

circulaţie produs pe teritoriul Franţei.

locul decesului.

4. raportat la problemele de procedură, locul soluţionării litigiului, dacă acesta

este în străinătate.

1.1.3. Definiţia şi rolul elementului de extraneitate

Elementul de extraneitate constă într-o împrejurare de fapt datorită căreia un

anumit raport juridic are legătură cu mai multe sisteme de drept.

În doctrină se apreciază că prezenţa elementului de extraneitate într-un raport

juridic produce următoarele consecinţe:

- constituie criteriul de delimitare a raporturilor de DIP faţă de raporturile civile

interne;

- determină fie conflictele de legi, fie aplicarea normelor materiale interne sau

unificate.

Această situaţie conduce la concluzia că DIP are o metodă de reglementare2

specifică, diferită de cea a dreptului civil (metoda egalităţii părţilor). Această

metodă specifică dreptului internaţional privat este, după caz, metoda conflictuală

sau metoda aplicării nemijlocite a normelor materiale (substanţiale).

În practica judiciară s-a reţinut că prezenţa elementului de extraneitate obligă

instanţa judecătorească să rezolve două probleme majore de drept internaţional

privat: mai întâi, problema conflictului de legi, prin a identifica şi cunoaşte care

dintre cele două legi, română sau străină, guvernează raportul juridic dedus

judecăţii; apoi, problema de ordin procesual a conflictului de jurisdicţii, prin a

determina instanţa competentă să soluţioneze litigiul şi, după caz, procedura

aplicabilă.

2 Metoda de reglementare este un criteriu subsecvent de delimitarea a ramurilor de drept şi constă în modalitatea juridică de

influenţare a raporturilor sociale de către stat, prin edictarea normelor juridice. Alte criterii de delimitare a ramurilor de drept

sunt: obiectul propriu de reglementare (o categorie de relaţii sociale ce sunt reglementate de un ansamblu de norme juridice

care, la rândul lor, sunt unitare – de exemplu, în dreptul civil, există două categorii de raporturi sociale - patrimoniale şi

nepatrimoniale), calitatea părţilor (în dreptul familiei, soţi, părinţi şi copiii), caracterul normelor, specificul sancţiunilor şi

principiile.



1.1.4. Raportul juridic de drept internaţional privat

Domeniul relaţiilor sociale care cad sub incidenţa ramurii DIP trebuie să fie

delimitate de alte relaţii sociale ce intră în domeniul de reglementare a altor

ramuri de drept. Astfel, dispoziţiile art. 2557 alin. (2) din Noul Cod civil3

statuează că raporturile de DIP sunt raporturile civile, comerciale, precum și

alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate. Este vorba, aşadar de

raporturi de drept civil, în sensul larg al cuvântului (unde putem să mai

adăugăm raporturile care privesc anumite instituţii din cadrul transporturilor

internaţionale, proprietăţii intelectuale, a comerţului internaţional).

Nu intră în această categorie raporturile juridice cu element străin din domeniul

dreptului public (drept administrativ, drept financiar, drept penal, drept

procesual penal), unde părţile se află într-o poziţie de subordonare juridică,

intervenind autoritatea statului român, şi pentru care judecătorul român nu

poate aplica, în principiul, legea străină, ci numai legea română.

Aşadar, obiectul DIP, ca ramură de drept, îl constituie raporturile juridice de

drept privat cu unul sau mai multe elemente de extraneitate.

Sarcina de lucru 1

1. Ce înţelegi prin elementul de extraneitate şi care este rolul lui într-un

raport juridic? Enumeră cinci exemple de elemente de extraneitate.

2. Plecând de la conţinutul art. 2586, art. 2587, art. 2597, art. 2600, art.

2618, art. 2633 și art. 2635 din Noul Cod civil, identifică cel puțin un

element străin pentru fiecare text în parte.

1.2. Metoda de reglementare în dreptul internaţional privat

1.2.1. Enumerarea metodelor de reglementare în dreptul internaţional privat

În doctrină, există unanimitate în a considera că materia specifică a DIP sau

domeniul de aplicare a acestuia îl constituie conflictele de legi, ceea a conduce

la ideea că metoda de reglementare a DIP este:

- metoda conflictuală, specifică acestei ramuri, şi care stabileşte regula

soluţionării conflictului de legi

- metoda aplicării nemijlocite a normelor materiale (substanţiale), care

este o metodă comună multor ramuri de drept.

3 Corespondent al art. 1 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat

(a fost publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 245 din 1 octombrie 1992), aplicabilă anterior intrării în

vigoare a Noului Cod civil.



Alături de acestea, în literatură s-a exprimat opinia că există şi a treia metodă

de reglementare a relaţiilor de drept privat cu element străin, şi anume metoda

normelor de aplicare imediată, norme specifice fiecărui stat şi care nu îngăduie

aplicarea vreunei legi străine în materia care o reglementează, înlăturând chiar

şi legea indicată de norma conflictuală a statului căreia îi aparţine.

1.2.2. Metoda conflictuală

Metoda conflictuală poate fi rezumată în următorii termeni: ori de câte ori

instanţa are de soluţionat un litigiu cu privire la un raport juridic cu un element

de extraneitate şi sunt două sau mai multe sisteme de drept susceptibile de a se

aplica, trebuie să se recurgă la norma conflictuală a forului (la propriul sistem

de DIP) şi să se aplice legea desemnată de acesta.

Metoda conflictuală prezintă următoarele caractere:

- utilizarea ei înseamnă alegerea legii competente întrucât, în principiu,

norma conflictuală este bilaterală;

- în prezenţa unor sisteme de DIP diferite, judecătorul forului aplică

întotdeauna propria normă conflictuală;

- legea aplicabilă desemnată de norma conflictuală este legea forului sau

legea unui stat străin.

Criticile acestei metode sunt următoarele:

- este o metodă complexă, apărând dificultăţi practice;

- metoda conflictuală este incertă şi imprevizibilă, deoarece în majoritatea statelor

normele conflictuale au origine jurisprudenţială, nu legală;

- aplică raportului juridic de DIP o lege internă, făcând abstracţie de faptul că este

un raport cu un element de extraneitate. De exemplu, s-a afirmat cu referire la

dreptul comerţului internaţional, că există o contradicţie între caracterul

internaţional al raporturilor juridice şi caracterul naţional al legii aplicabile.

Argumentele contra acestor critici pot fi sintetizate în următoarele:

- Norma conflictuală este compatibilă cu comerţul internaţional, iar extinderea

rapidă a acestuia dovedeşte acest lucru. Normele materiale sunt mai indicate în

domeniul dreptului comerţului internaţional, iar în domeniul DIP, norma

conflictuală este cea mai adecvată;

- Normele conflictuale se diversifică permanent tocmai pentru a veni în

întâmpinarea noilor exigenţe ale contextului socio-economic, iar metoda proper

law şi metoda aplicării normelor materiale sunt forme particulare ale metodei

conflictuale.

1.2.3. Metoda aplicării nemijlocite a normelor materiale

În fiecare sistem de drept intern există norme care se aplică nemijlocit,

excluzându-se astfel atât conflictul de legi, cât şi aplicarea dreptului intern. Aceste

norme se numesc norme (legi) de aplicaţie imediată. Cu alte cuvinte, normele de

aplicaţie imediată aparţin sistemului de drept intern al statului forului şi se aplică

raportului juridic cu element de extraneitate, care are o anumită legătură cu ţara

forului, prin aceasta înlăturându-se conflictul de legi şi aplicarea dreptului străin.



Metoda aplicării imediate a acestor norme are caracter prealabil utilizării normei

conflictuale în materie şi se particularizează prin următoarele:

- normele de aplicaţie imediată exclud aplicarea legii străine, pe când norma

conflictuală presupune o opţiune între legea forului şi legea străină;

- normele de aplicaţie imediată ridică problema determinării aplicării lor în

spaţiu;

- normele de aplicaţie imediată au un caracter unilateral, fiind şi obligatorii,

pe când cele conflictuale sunt, de regulă, bilaterale.

Metoda proper law presupune desemnarea legii aplicabile pentru fiecare speţă

în parte, ceea ce conduce la aplicarea unor legi diferite chiar în aceeaşi materie.

Spre deosebire de ea, metoda conflictuală presupune aplicarea aceloraşi

dispoziţii legale pentru situaţii juridice similare.

S-au adus câteva critici acestei metode, şi anume:

- soluţia nu poate fi cunoscută înainte ca instanţa să determine legea

aplicabilă

- legea aplicabilă se determină prin compararea conţinutului legilor în

conflict, în timp ce prin metoda conflictuală legea aplicabilă se determină de

către norma conflictuală înainte de a se cunoaşte conţinutul acestei legi.

1.3. Domeniul şi definiţia de drept internaţional privat

1.3.1. Apariţia denumirii de drept internaţional privat

Având un obiect propriu de reglementare– raporturile de drept privat care

conţin un EE - şi o metodă proprie de reglementare– metoda conflictuală şi

metoda aplicării imediate a normelor materiale - DIP întruneşte caracterele

unei ramuri de drept de sine stătătoare.

Denumirea DIP a fost utilizată pentru prima dată de americanul Joseph Story în

1834 în Commentaires on the Conflict of Laws, apoi de francezul Jean Jacques

Gaspard Foelix în 1843 Droit international prive, şi de germanul Wilhelm

Schaffner, în 1851, în Entwobung des Internationalen Privatrechtes.

Alte denumiri propuse au fost: drept privat internaţional, drept conflictual,

drept interlegislativ, drept internaţional civil, regimul internaţional al

persoanelor de drept privat, recunoaşterea extrateritorială a drepturilor, teoria

conflictelor de legi în domeniul dreptului privat.

Observaţii:

- termenul de „internaţional” se explică prin concepţia dominantă din sec. al

XIX-lea, care admitea existenţa unor reguli conflictuale supranaţionale;

- raporturile care formează obiectul DIP au caracter internaţional datorită

căruia vin în contact cu mai multe sisteme de drept. Aceste raporturi pun

problema legii aplicabile.

- nu se suprapune şi nu se confundă cu dreptul internaţional public, care

reglementează, în principal, raporturile dintre state;

- izvoarele DIP sunt preponderent interne, nu internaţionale;

- litigiile generate în legătură cu raporturile juridice cu un element de

extraneitate se soluţionează de instanţele naţionale.



1.3.2. Definiţia dreptului internaţional privat

Având un obiect propriu de reglementare– raporturile de drept privat care

conţin un element de extraneitate - şi o metodă proprie de reglementare –

metoda conflictuală, DIP întruneşte caracterele unei ramuri de drept de-sine-

stătătoare. Dreptul internaţional privat reprezintă ansamblul normelor care

reglementează relaţiile cu element de extraneitate, indicând autoritatea

competentă şi legea aplicabilă.

În concluzie, DIP este un drept intern, el reglementează raporturi juridice de

drept privat, create sau valorificate în contextul relaţiilor internaţionale, care

presupun mişcarea, deplasarea persoanelor, a bunurilor, a serviciilor etc., dintr-

un stat în altul.

1.3.3. Concepţia care limitează dreptul internaţional privat la conflictele de legi

Conflictul de legi presupune situaţia în care un raport juridic cu un element de

extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau multe legi aparţinând

unor sisteme juridice diferite. De exemplu, un contract de vânzare-cumpărare

privitor la un bun imobil situat în străinătate şi în care părţile au cetăţenii

diferite poate fi guvernat de una dintre următoarele legi:

- legea personală a părţilor privind capacitatea de a contracte;

- legea locului situării bunului pentru problemele legate de statutul real al

bunului;

- legea locului încheierii actului pentru forma actului juridic.

Cuprinzând printre altele starea şi capacitatea persoanei fizice, relaţiile de

familie, succesiunile, contractele, răspunderea civilă cu element de extraneitate,

conflictele de legi reprezintă domeniul cel mai important şi mai extins al DIP.

1.3.4. Concepţia conflictelor de legi şi a conflictelor de jurisdicţii

Specifică legislaţiei din ţările anglo-saxone, Elveţia, Franţa şi susţinută de

autori de prestigiu din doctrină - Bartin şi Antoine Pillet, această concepţie are

la bază ideea că există conflict de jurisdicţii ori de câte ori o instanţă sesizată

cu un litigiu de DIP trebuie să se pronunţe, mai întâi, asupra propriei

competenţe.

Integrarea conflictelor de jurisdicţii în DIP se fundamentează pe două

argumente, şi anume:

a. analogiile existente între conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii. În

ambele situaţii, reglementările legale sunt puţine, de aceea un rol important

revine jurisprudenţei şi dreptului convenţional. Dacă în cazul conflictelor de

legi se distinge între stadiul naşterii raportului juridic şi cel al invocării

dreptului subiectiv în străinătate, la fel, în cazul conflictelor de jurisdicţii

distingem între momentul determinării competenţei instanţei sesizate şi cel al

recunoaşterii hotărârii pe plan internaţional.

b. Interdependenţa dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii este

prezentă în dublu sens: conflictele de jurisdicţii influenţează conflictele de

legi în sensul că soluţionarea primelor este prealabilă celor din urmă, pe de



o parte, şi judecătorul priveşte litigiul în ansamblul său şi se declară

competent având în vedere legea pe care o va aplica, pe de altă parte.

Adversarii acestei concepţii (Y. Loussouarn, P. Bourel) au formulat o serie

de critici fundamentate pe două idei:

- din punct de vedere al naturii normei juridice, există o deosebire între

norma care reglementează conflictul de legi şi norma care reglementează

conflictul de jurisdicţii. Astfel, normele care reglementează conflictele de

legi sunt norme conflictuale menite să desemneze legea aplicabilă fără ca

prin aceasta să se ajungă direct la rezolvarea litigiului pe fond. În schimb,

normele care reglementează conflictele de jurisdicţii sunt norme substanţiale

care nu numai că indică legea aplicabilă soluţionării problemei competenţei,

dar şi tranşează în mod direct această problemă. În final, conflictul de legi,

deşi rezolvat prin norme conflictuale, este adesea influenţat de soluţionarea

pe fond a litigiului;

- conflictele de legi au caracter juridic, pe când conflictele de jurisdicţii au

caracter politic. În materia conflictelor de legi, părţile sunt egale, indiferent

de cetăţenia lor. În materia conflictelor de jurisdicţii, potrivit art. 14 din

Codul civil francez, cetăţeanul francez, în calitate de reclamant sau pârât,

are dreptul să cheme în faţa instanţelor franceze orice străin pentru

executarea obligaţiilor asumate în Franţa sau în orice altă ţară. Se instituie

astfel un adevărat privilegiu de jurisdicţie fondat pe cetăţenia franceză a

creditorului.

1.3.5. Concepţia conflictelor de legi, a conflictelor de jurisdicţii şi a condiţiei juridice a

străinului

Prin condiţia juridică a străinului se înţelege totalitatea normelor juridice prin

care se determină drepturile şi obligaţiile pe care le poate avea străinul -

persoană fizică sau persoană juridică - în statul forului.

Argumentele pentru care condiţia juridică a străinului coexistă cu celelalte în

cadrul aceleaşi ramuri de drept, susţinute în doctrina din Franţa, Spania, unele

state din America de Sud, sunt următoarele:

- similitudini din punct de vedere al izvoarelor, în sensul că toate au origine

jurisprudenţială.

- similitudini din punct de vedere al tehnicii juridice şi al raţionamentului.

Condiţia juridică a străinului reflectă politica juridică a fiecărui stat, în sensul

că ţările de imigraţie supun statutul personal al străinului legii domiciliului, iar

majoritatea ţărilor de emigraţie îl supun legii naţionale. Supunându-l legii

domiciliului, se facilitează străinului integrarea în statul pe teritoriul căruia se

află. În literatura de specialitate din România, s-au exprimat opinii diferite în

legătură cu această concepţie, după cum urmează:

- unii autori (de exemplu, Dragoş Alexandru Sitaru) consideră instituţia

condiţiei juridice a străinului în România ca parte integrantă a DIP, fiind

reglementată prin legile materiale române, ca legi ale forului;



- alţi autori (de exemplu, T.R. Popescu) chiar dacă recunosc că materia

condiţiei juridice a străinului constituie o premisă a conflictelor de legi, nu o

includ în DIP.

1.3.6. Concepţia extensivă care include cetăţenia în domeniul dreptului internaţional

privat

Această concepţie, potrivit căreia şi cetăţenia este inclusă în domeniul DIP,

este întâlnită mai ales în doctrina franceză, fiind susţinută de următoarele

argumente:

- legătura existentă între cetăţenie şi dreptul privat, în sensul că deşi

rămâne o instituţie a dreptului public, cetăţenia constituie un element al

statutului personal. Noţiunea de posesie de stat are acelaşi înţeles în

ambele situaţii. In plus, litigiile în legătură cu cetăţenia sunt de

competenţa instanţelor judecătoreşti şi nu a celor administrative;

- legătura existentă între cetăţenie şi conflictele de legi;

- legătura existentă între cetăţenie şi condiţia străinului, deoarece orice

politică de imigraţie se preocupă să faciliteze asimilarea străinului, iar

scopul ei este naturalizarea acestuia, or, această din urmă problemă este

una de cetăţenie.

Majoritatea autorilor români (I.P. Filipescu, T.R. Popescu, T. Drăgan, I. Deleanu)

sunt de părere că cetăţenia, care presupune totalitatea normelor juridice care

reglementează legătura politico-juridică dintre cetăţeanul, ca persoană fizică, şi

statul căruia îi aparţine, este o instituţie de drept public, iar împrejurarea că

materia statutului personal este punctul de legătură pentru normele conflictuale nu

poate fi un argument suficient pentru a o transfera în sfera DIP.

Într-o altă opinie, care aparţine profesorului Dragoş Alexandru Sitaru, se susţine

că în cadrul condiţiei juridice a străinului în România se includ şi normele privind

regimul juridic al cetăţeniei române, dar numai în măsura în care ele sunt privite

prin prisma drepturilor şi obligaţiilor străinilor în această materie.

În concluzie, indiferent de sistemul adoptat, se poate constata faptul că între

conflictele de legi, conflictele de jurisdicţii, condiţia străinului şi cetăţenie există

interdependenţă. Rezolvarea conflictului de legi depinde de rezolvarea conflictului

de jurisdicţii şi poate avea consecinţe asupra cetăţeniei părţilor în cauză (divorţ,

tăgada paternităţii, adopţie). La fel, aplicarea unei norme care vizează străinii ar

putea fi precedată de un demers, care aparţine DIP, pentru determinarea cetăţeniei

persoanei în cauză.

Sarcina de lucru 2

1. Care este domeniul dreptului internaţional privat român?

2. Defineşte dreptul internaţional privat.

3. În ce constă metoda conflictuală?

4. Enumeră câteva asemănări şi deosebiri dintre dreptul civil şi dreptul

internaţional privat.



1.4. Izvoarele dreptului internaţional privat

Noul Cod civil prevede în art. 2557 alin.(3) că dispozițiile cărții a VII-a

referitoare la normele pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept

internațional privat se aplică în măsura în care convențiile internaționale la care

România este parte, dreptul Uniunii Europene su dispozițiile din legile speciale

nu stabilesc o altă reglementare.

De asemenea, în cazul unui proces de drept privat cu elemente de extraneitate,

art. 1065 din Noul Cod de procedură civilă menționează că dispozițiile acestui

act normativ se aplică în măsura în care prin tratatele internaționale la care

România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se

prevede altfel.

Din analiza acestor texte rezultă două idei:

- Izvoarele DIP se clasifică în izvoare interne și izvoare externe sau

internaționale

- În temeiul principiului specialia generalibus derogant, reglementările

cuprinse în izvoarele de drept enumerate de aceste texte pot avea caracterul de

norme speciale, derogatorii de la dreptul comun. Menționăm că în unele

materii, mai ales a regulamentele europene, acestea pot constitui dreptul comun

(de exemplu, Regulamentele Roma I și Roma II constituie dreptul comun în

materia legii aplicabile obligațiilor contractuale, respectiv necontractuale în

dreptul român).

1.4.1. Izvoarele interne

Izvoarele interne ale DIP4 conţin, în cea mai mare parte, norme conflictuale și

norme materiale destinate să reglementeze raporturi juridice cu elemente de

extraneitate. Dintre acestea menţionăm următoarele:

- Constituţia României, care prevede principiile fundamentale ale politicii

internaţionale a României şi cuprinde norme care interesează DIP (de

exemplu, art. 5 cetăţenia, art. 7 românii în străinătate, art. 17 cetăţenii

români în străinătate, art. 18 cetăţenii străini şi apatrizii, art. 18 extrădarea şi

expulzarea, art. 25 dreptul la libera circulaţie);

- Noul Cod civil (art. 2557-2663) intrat în vigoare la fdata de 1 ocotmbrie

2011 și care a abrogat Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea

raporturilor de drept internaţional privat. De menționat că o mare parte din

conținutul acestei legi a fost preluată în Noul Cod civil;

- Noul Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013

conţine reguli de DIP în cartea a VII-a, art. 1065-1133)

- Legea cetățeniei române nr. 21/1991;

- O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România5;

4 Prin izvor al dreptului internaţional privat se înţelege forma de exprimare a normelor juridice aparţinând acestei ramuri de

drept. 5Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 955 din 27 decembrie 2002 şi republicată cu modificări ulterioare în

Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008.



- Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie

civilă şi comercială6;

- Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă;

- Dispoziţii de DIP cuprind şi alte acte normative care se aplică în diverse

domenii:

- în materia extrădării: Legea nr. 80/1997 pentru ratificarea Convenţiei

europene de extrădare încheiată la Paris la 13 decembrie 1957 şi a

protocoalelor adiţionale încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975

şi la 17 martie 19787; Legea nr. 296/2001 privind extrădarea

8;

- în materia refugiaţilor: Legea nr. 46/1991 pentru aderarea României la

Convenţia privind statutul refugiaţilor, precum şi a Protocolului

privind statutul refugiaţilor9; Legea nr. 88/2000 pentru ratificarea

Acordului european asupra transferului responsabilităţii cu privire la

refugiaţi10

; O.U.G. nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor

în România11

.

1.4.2. Izvoare externe ale dreptului internaţional privat

Izvoarele externe sunt formate din tratatele, convenţiile şi acordurile bilaterale

sau multilaterale prin care se reglementează probleme de DIP şi România este

parte, precum și uzanțele internaționale.

Unele convenţii internaţionale conţin norme conflictuale (de exemplu,

Convenţia de la Haga din 12 iunie 1902 pentru reglementarea conflictului de

legi în materie de căsătorie, Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de

vânzare internațională de mărfuri, încheiată la Viena la 11 aprilie 1980), iar

altele norme materiale sau norme uniforme (de exemplu, Convenţia privind

consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea

căsătoriei, încheiată la New York la 10 decembrie 1962, Convenţia europeană

în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg în anul 1967, Convenţia

asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale,

încheiată la Haga la 29 mai 1993; Convenţia privind competenţa, legea aplicabilă,

recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi

măsurile privind protecţia copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 199612

).

Uzanțele internaționale (cutuma internaţională) reprezintă o practică

generală, relativ îndelungată şi repetată, acceptată de către state ca o normă

obligatorie. Prin acordul tacit al statelor, regula de conduită are valoare

juridică, implicând conştiinţa unei obligaţii. Se întâlneşte mai ales în domeniul

transporturilor maritime.

6 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 337 din 19 mai 2003. 7 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 89 din 14 mai 1997. 8 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 326 din 18 iunie 2001. 9 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 148 din 17 iulie 1991. 10 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 235 din 29 mai 2000. 11 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 436 din 3 septembrie 2000, a fost aprobată cu modificări prin

Legea nr. 323/2001 (Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 342 din 27 iunie 2001). 12 Ratificată de România prin Legea nr. 361/2007, publicată în M. Of. nr. 895 din 28 decembrie 2007. Legea transpune

Decizia Consiliul 2003/93/CE din 12 decembrie 2002 autorizând statele membre, în interesul Comunităţii, să semneze

Convenţia de la Haga din 1996, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 48 din 21 februarie 2003.



1.4.3. Principalele instrumente ale unificării europene a dreptului internaţional privat

Tendinţele de unificare a dreptului internaţional privat sunt din ce în ce mai

accentuate, iar dintre instrumentele care contribuie la realizarea acestui

proces, amintim:

- Conferinţa de drept internaţional privat de la Haga, la care România a

devenit parte prin Legea nr. 25/1991;

- Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, care asigură respectarea dreptului

în interpretarea şi aplicarea tratatelor comunitare;

- Consiliul Europei, sub auspiciile căruia au fost adoptate pentru dreptul

internaţional privat, printre altele, Convenţia Europeană în domeniul

informării asupra dreptului străin, încheiată la Londra, la 7 iunie 1968, şi

Protocolul adiţional semnat la Strasbourg la 15 martie 197813

;

- Comisia Internaţională de Stare Civilă, înfiinţată în anul 1950, cu atribuţii în

elaborarea recomandărilor şi convenţiilor pentru armonizarea

reglementărilor în materia stării civile;

- Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 asupra competenţei şi

executării hotărârilor în materie civilă şi comercială;

- Convenţia de la Roma din 19 iunie 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor

contractuale.

1.4.4. Regulamentele Consiliului Europei

În cele ce urmează, enumerăm regulamentele semnificative din punctul de vedere al

dreptului internaţional privat, şi anume:

- Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului

privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (denumit și Regulamentul

Roma I);


privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (denumit și Regulamentul

Roma II);

- Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003

privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în

materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a

Regulamentului (CE) nr. 1347/200014

,

- Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de

punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii

aplicabile divorţului şi separării de corp15 (denumit şi Regulamentul Roma

III);

- Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind

competenţa, legea aplicabilă, executarea hotărârilor şi cooperarea în materie

de obligaţii de întreţinere16

- Regulamentul (EU) nr. 650/2012 privind competența, legea aplicabilă,

recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și

13 România a aderat în anul 1991 la această convenţie.

14 Publicat în JO L 338 din 23 decembrie 2003, p.1. Regulamentul se aplică de la data de 1 martie 2005 în toate statele membre

ale Uniunii Europene, cu excepţia Danemarcei. 15 Publicat în JO L 343 din 29 decembrie 2010.

16 Publicat în JO L 7 din 10 ianuarie 2009.



executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui

certificate European de moștenitor;

- Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1346/2000 cu privire la procedurile de

insolvenţă;

- Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1348/2000 cu privire la notificarea între

statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi

comercială;

- Regulamentul Consiliului (CE) nr. 44/2001 cu privire la competenţa

judiciară, recunoaşterea şi executarea deciziilor în materie civilă şi comercială

(abrogat prin Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al

Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară,

recunoaşterea şi executarea deciziilor în materie civilă şi comercială;

- Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1206/2001 privind cooperarea între

instanțele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă

sau comercială;


din 21 aprilie 2004 privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru

creanţele necontestate.

Aceste regulamente, alături de celelalte instrumente menţionate, pot fi considerate

primii paşi pe cale unificării dreptului internaţional privat la nivel european.

Regulamentele Consiliului Europei sunt instrumente privilegiate ale

soluţionării conflictelor de legi în interiorul Uniunii Europene. Pe de o parte,

ele reprezintă contribuţia metodelor comunitare în rezolvarea dificultăţilor

proprii ale dreptului conflictual; totodată, utilizarea regulamentelor dă expresie

unui anumit progres spre simplificarea procesului internaţional şi spre o anume

previzibilitate a soluţiilor. Pe de altă parte, recursul la metodele comunitare nu

poate naşte aşteptări sub aspectul gestionării depline, complete a problemelor

conflictuale, iar unificarea dreptului internaţional privat este în măsură să

confere circuitului privat internaţional securitatea dorită.



1.5. Norma conflictuală

1.5.1. Definiţia normei conflictuale

Normele conflictuale, alături de normele materiale (substanţiale) alcătuiesc

conţinutul dreptului internaţional privat.

Norma conflictuală, specifică DIP, este norma de drept care soluţionează

conflictul de legi, adică desemnează legea internă competentă să cârmuiască

raportul juridic cu un element de extraneitate. Legea internă face de fapt

trimitere la un sistemul de drept, care astfel determinat, poartă denumirea de

legea cauzei – lex causae.

Normele conflictuale aparțin sistemului de drept al instanței sesizate, care

astfel poartă denumirea de legea forului lex fori.

1.5.2. Funcţia normei conflictuale

Norma conflictuală are rolul de a stabili care dintre sistemele de drept în

prezenţă este chemat să se aplice pe parcursul existenţei raportului juridic.

Din momentul desemnării sistemului de drept, şi deci a legii competente, rolul

normei conflictuale încetează. Din acest motiv, norma conflictuală apare ca o

normă de trimitere sau de fixare.

1.5.3. Izvoarele normei conflictuale

- în dreptul intern, cel mai important izvor este Noul Cod civil NCC (art.

2557-2663). La acesta se adaugă regulamentele europene în materie.

- în dreptul convenţional, sunt tratatele, convenţiile internaţionale la care

România este parte. Normele conflictuale cuprinse în convenţii sunt

uniforme pentru statele părţi, ceea ce înseamnă că se aplică cu prioritate pe

fondul raportului juridic.

Sarcina de lucru 3

1. Enumeră trei izvoare interne şi trei izvoare internaţionale ale dreptului

internaţional privat.

2. Pentru instituţia căsătoriei, identifică izvoarele de drept internaţional

privat.

3. Care este norma conflictuală cuprinsă în art. 2572 alin. (1) NCC?



1.6. Structura normei conflictuale

1.6.1. Analiză elementelor normei conflictuale

Opinia dominantă în doctrină este cea potrivit căreia structura normei

conflictuale este alcătuită din două elemente, şi anume:

- Conţinutul normei conflictuale este reprezentat de raporturile juridice

la care se referă norma. El determină câmpul de aplicare în spaţiu al unei

legi şi corespunde ipotezei normei;

- Legătura normei conflictuale este dispoziţia acesteia şi indică legea

aplicabilă raportului juridic în cauză. Ea se concretizează în punctul de

legătură.

De exemplu, în art. 2586 alin. (1) NCC, conţinutul normei conflictuale este

reprezentat de condițiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei; legătura normei

conflictuale este legea națională a fiecăruia dintre viitori soți la momentul încheierii

căsătoriei; punctul de legătură este reprezentat de cetățenia celor doi viitori soți.

1.6.2. Punctul de legătură

Punctul de legătură al normei conflictuale este elementul concret care stabileşte

relaţia între un raport juridic şi un anumit sistem de drept. În exemplul dat mai

sus, punctul de legătură sunt cetăţenia viitorilor soţi sau în art. 2613 NCC este

locul situării bunului.

Principalele puncte de legătură cu ajutorul cărora se realizează localizarea unui

raport juridic într-un anumit sistem de drept sunt:

- cetăţenia, în materia statutului personal (stare civilă, capacitate şi relaţiile de

familie);

- reşedinţa obișnuită a persoanei fizice sau domiciliul, în materia statutului

personal, ca un punct de legătură în subsidiar faţă de cetăţenie;

- sediul social;

- locul situării bunului pentru moştenirea imobiliară;

- locul încheierii contractului pentru condiţiile de fond ale contractului;

- locul executării contractului pentru modul de executare a obligaţiilor

contractuale;

- locul întocmirii actului juridic pentru condiţiile de formă;

- voinţa părţilor pentru condiţiile de fond ale actelor juridice, în general, şi ale

contractelor, în special;

- locul producerii faptului juridic ilicit;

- pavilionul navei sau aeronavei;

- autoritatea care examinează validitatea actului juridic pentru condiţiile de

formă ale actului juridic;

- instanţa sesizată este punctul de legătură pentru problemele de procedură.



Punctele de legătură se clasifică în:

- puncte de legătură constante, fixe, care nu pot fi deplasate de sub

incidenţa unui sistem de drept ( nu se pot transfera de la un sistem la

altul). De exemplu, locul producerii faptului ilicit şi locul situării

bunului imobil.

- puncte de legătură variabile, mobile, care pot deplasate în spaţiu,

intrând în contact cu mai multe sisteme de drept. În vederea desemnării

legii competente este necesară localizarea temporală a acestor puncte de

legătură.

Legea la care trimite norma conflictuală, lex causae, este acel sistem de

drept cu care se face legătura, prin punctul de legătură.

1.7. Clasificarea normelor conflictuale

1.7.1. după felul legăturii normei conflictuale:

a. norme conflictuale unilaterale (norme cu trimitere directă sau cunoscută)

sunt acele norme care determină, în mod expres, numai câmpul de aplicare al

legii materiale naţionale, ignorând cazurile când legea străină este competentă.

Cu alte cuvinte, ele prevăd numai aplicarea legii forului, fără a indica situaţiile

când este competentă şi legea străină. De exemplu, art. 2576 alin.(3) NCC

potrivit căruia ocrotirea împoriva actelor de încălcare a dreptului la nume

săvârșite în România se realizează potrivit legii române;

b. norme conflictuale bilaterale (norme cu trimitere dublă sau generală) sunt

cele care determină atât domeniul de aplicare al legii forului, cât şi cel al

dreptului străin. Punctul de legătură ajută să se identifice în mod concret legeal

competentă să se aplice raportului de DIP. Majoritatea normelor conflictuale

din NCC și din codificările moderne intră în această categorie.

În doctrina elveţiană se consideră că normele conflictuale unilaterale sau

bilaterale pot să îmbrace patru forme: norme alternative, norme cumulative,

norme exclusive sau norme în cascadă. Acestea din urmă se deosebesc de

primele, deoarece punctele de legătură sunt ierarhizate.

1.7.2. după conţinutul normei conflictuale:

- norme conflictuale cu privire la persoane;

- norme conflictuale referitoare la proprietate;

- norme conflictuale cu privire la moştenire;

- norme cu privire la actul juridic etc.

1.8. Normele materiale

1.8.1. Definiție

Normele materiale sunt acele norme care se aplică în mod direct raporturilor cu

un element de extraneitate, excluzând conflictul de legi. Norma materială

aplicabilă soluţionează în mod nemijlocit problema de fond a cauzei.



Normele materiale nu sunt specifice DIP, însă există materii în care acestea

prezintă importanță. În dreptul român, normele materiale reglementează, în

principiu, condiţia juridică a străinului (de exemplu, art. 2582-2583 NCC și

art. 1083-1085 din noul Cod de procedură civilă NCPC) efectele hotărârii

judecătoreşti şi arbitrale străine în România (art. 1094-1133 NCPC).

Normele materiale se împart în norme de drept material sau substanţial (care

aparţin dreptului civil, dreptului familiei, dreptului comercial, dreptului

transporturilor etc și se regăsesc în partea specială a Cărții a VII-a NCC) şi

norme de drept procesual (a se vedea Cartea a VII-a din Noul Cod de

procedură civilă).

1.8.2.Delimitare între normele conflictuale şi normele materiale (substanţială)

Norma conflictuală are o aplicare prealabilă, anterioară faţă de norma

materială. Astfel, după ce instanţa se declară competentă se determină, mai

întâi, sistemul de drept aplicabil şi apoi se determină din acest sistem care este

legea materială. De exemplu, în cazul adopţiei unui copil cetăţean român cu

domiciliul în România de către o familie străină cu domiciliul în străinătate,

instanţa română este competentă exclusiv să se pronunţe asupra cererii de

încuviinţare a adopţiei, după care se determină sistemul de drept aplicabil

adopţiei, respectiv legea română, iar legea materială în materie este tocmai

Legea nr. 273/2004 cu privire la regimul juridic al adopţiei;

Norma conflictuală rezolvă o problemă prejudicială, respectiv conflictul de

legi, pe când norma materială cârmuieşte, pe fond, chiar raportul juridic. În

exemplu dat, conflictul de legi apare între sistemul de drept român şi cel

francez, norma conflictuală indicându-l pe primul aplicabil; norma materială

care reglementează raportul juridic, în speţă, este Legea nr. 273/2004. Norma

conflictuală influenţează norma materială direct aplicabilă, deoarece arată

sistemul de drept aplicabil în cauză, în timp ce norma materială guvernează

direct raportul juridic.

1.9. Normele de aplicaţie imediată (necesară)

1.9.1. Definiție

Dreptul internaţional privat cuprinde, alături de normele conflictuale și de cele

materiale, şi norme de aplicaţie imediată.

Normele de aplicaţie sunt norme materiale care aparţin sistemului de drept

intern al statului forului şi care, datorită caracterului lor imperativ, se aplică cu

prioritate unui raport juridic cu un element de extraneitate atunci când acel

raport are un anumit punct de legătură cu statul forului, excluzând astfel

conflictul de legi și, implicit, aplicarea vreunei norme conflictuale. De

exemplu, art. 19 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 (în prezent abrogată) potrivit

căruia cetăţeanul român aflat în străinătate poate încheia o căsătorie numai în

faţa autorităţii locale de stat sau a agentului diplomatic ori funcţionarului

consular. Această dispoziţie înlătură de la aplicare norma conflictuală cuprinsă

în art. 19 alin. (1) din aceeași lege, care prevede că forma încheierii căsătoriei

este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează.

Referitor la normele de aplicație imediată, în actuala reglementare, art. 2566

NCC prevede în cele două alineate următoarele:



Alin (1) ”Dispozițiile imperative prevăzute de legea română pentru

reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate se aplică în mod

prioritar. In acest caz, nu sunt incidente prevederile prezentei cărți privind

determinarea legii aplicabile.

Alin. (2) ”Pot fi aplicate direct și dispozițiile imperative prevăzute de legea

altui stat pentru reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate,

dacă raportul juridic prezintă strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele

legitime ale părților o impun. In acest caz, vor fi avute în vedere obiectul și

scopul acestor dispoziții, precum și consecințele care decurg din aplicarea sau

neaplicarea lor.”

Numite şi legi de poliţie sau legi de ordine publică, normele de aplicaţie

imediată prevăd, în mod expres, aria lor de cuprindere, domeniul lor de

aplicare, iar în lipsa acestuia, sunt identificate astfel prin scopul – politic,

social, economic, urmărit de legiuitorul naţional. Cele mai multe legi de poliţie

sunt în domeniul concurenţei, protecţiei copilului, proprietății intelectuale, a

egalității soţilor, asistenţei educativă şi socială.

1.9.2. Comparație între normele conflictuale și normele de aplicație imediată

Asemănări:

- ambele categorii de norme aparțin sistemului de drept al forului;

- ambele categorii de norme provesc raporturile juridice cu element de

extraneitate care au un punct de legătură cu statul forului

Deosebire:

- Norma conflictuală este o normă de trimitere, pe când norma de aplicație

imediată este o normă materială, care oferă soluția pe fondul cauzei.

Neconfundându-se cu normele conflictuale, deoarece primele le exclud pe

ultimele, normele de aplicaţie imediată reprezintă un mecanism de înlăturare a legii

străine normal aplicabilă potrivit normei conflictuale.

Sarcina de lucru 4

1. Identifică structura normei conflictuale cuprinse în art. 2597 NCC,

respectiv în art. 3 alin.(1) din Regulamentul Roma I.

2. Cărei categorii de puncte de legătură (fixe sau mobile) aparţine fiecare

dintre puncte identificate din art. 2576, art. 2578, art.2589, art. 2613

NCC și art. 1083 NCPC?

3. Clasifică normele conflictuale prevăzute de art. 2587 alin.2, art. 2591

alin.2 teza a III-a NCC și art. 1065, art. 1078-1079, art. 1090 alin. 5

NCPC.




1. Doi cetăţeni români se căsătoresc la sediul Ambasadei României din Franţa.

Elementul de extraneitate este:

a) locul încheierii căsătoriei;

b) nu există nici un element de extraneitate;

c) calitatea ofiţerului de stare civilă.

2. Un cetăţean român şi un cetăţean italian, căsătoriţi şi cu reședința în

România, adoptă în Italia un copil cetăţean român. Elementul de extraneitate

este:

a) instanţa care încuviinţează adopţia;

b) cetăţenia străină a unuia dinte adoptatori;

c) domiciliul adoptatorilor.

Rezumat

Prezenţa elementului de extraneitate– o împrejurare de fapt care apare în legătură cu

unul sau mai multe dintre elementele de structură ale raportului juridic şi datorită

căreia acel raport intră în legătură cu mai multe sisteme de drept - reprezintă

principalul factor de diferenţiere a raporturilor de drept internaţional privat faţă de

celelalte raporturile juridice. Izvorul conflictului de legi este tocmai elementul de

extraneitate. Atâta vreme cât lipseşte elementul de extraneitate, regulile dreptului

civil, dreptului comercial, de dreptul muncii etc., oferă soluţia asupra unui litigiu cu

privire la un raport juridic din sfera dreptului privat. În momentul în care apare un

element de extraneitate, se apelează la soluţiile dreptului internaţional privat.

Aşadar, dreptul internaţional privat este aceea ramură de drept alcătuită din

ansamblul normelor care reglementează relaţiile cu element de extraneitate, indicând

autoritatea competentă şi legea aplicabilă. În general, se admite că domeniul

dreptului internaţional privat include materiile privind conflictele de legi, conflictele

de jurisdicţii, condiţia juridică a străinului şi, sub anumite aspecte, şi cetăţenia.

Integrarea europeană a României determină ca, în anumite domenii, instrumentele

europene să aibă aplicabilitate directă și prioritară.

Normele conflictuale şi normele materiale alcătuiesc conţinutul reglementării

dreptului internaţional privat. Comparativ, între normele conflictuale şi cele materiale

există asemănări, întrucât fac parte din sistemul de drept al forului şi reglementează

raporturile de drept internaţional privat. Între ele există şi deosebiri, sub aspectul

structurii, al sferei de aplicare, dar şi al succesiunii aplicării, deoarece norma

conflictuală are un caracter prealabil faţă de cea materială.

Spre deosebire de regula potrivit căreia orice normă juridică, inclusiv norma

materială, are trei elemente - ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea - norma conflictuală,

specifică dreptului internaţional privat, prezintă în structura sa numai două elemente,

şi anume: conţinutul şi legătura. Legătura normei conflictuale se concretizează în

punctul de legătură, datorită căruia se realizează localizarea raportului juridic într-un

sistem de drept. Ori de câte ori forul urmează să determine legea competentă să

cârmuiască raportul juridic cu un element de extraneitate, trebuie să aplice propria

normă conflictuală.



3. Metoda conflictuală presupune:

a) alegerea legi competente să reglementeze un raport juridic cu un

element de extraneitate cu ajutorul normei conflictuale;

b) exclude aplicarea legii străine;

c) legea desemnată de norma conflictuală este, după caz, legea forului,

legea străină sau ambele.

4. Norma conflictuală are în structura sa următoarele elemente:

a) ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea;

b) conţinutul şi legătura;

c) conţinutul, legea aplicabilă şi punctul de legătură.

5. Cetăţenia poate fi punct de legătură pentru raporturile juridice care privesc:

a) locul întocmirii actului juridic;

b) jurisdicţia competentă;

c) moştenirea mobiliară.

6. Dacă într-un litigiu cu element de extraneitate judecătorul român identifică

o normă de aplicaţie imediată (de poliţie) din sistemul de drept naţional,

procedează la următoarele:

a) aplică norma conflictuală, pentru a soluţiona conflictul de legi;

b) înlătură norma conflictuală şi aplică, din oficiu, norma de aplicaţie

imediată;

c) înlătură aceea normă.


Filipescu, P., Filipescu, A.I. (2007). Tratat de drept internaţional privat. Ediţie

revăzută şi adăugită. Bucureşti: Universul Juridic, pp. 19-71.

Macovei, I. (2011). Drept internaţional privat. București: C.H. Beck, pp. 1- 25.

Sitaru, D. Al. (2013). Drept internaţional privat. Bucureşti: C.H. Beck, pp. 1-

55.

Stănescu, Ş. Al. (2008). Drept internaţional privat. Practică judiciară.

Bucureşti: Hamangiu, speţele nr. 1 şi 2, pp. 1-6.

Buglea, Claudiu-Paul (2013). Drept internaţional privat: din perspectiva

reglementărilor europene aplicabile în domeniu și a noului Cod civil român.

Bucureşti: Universul juridic, pp. 3-35.

drept+international+privat+unitatea+i

Documents