SUCCESIUNEA TESTAMENTAR

Este deferit pe baza testamentului.

Testamentul este un act solemn de ultim voin, prin care testatorul instituie unul sau mai muli mostenitori. Plecnd de la strvechile obiceiuri ale romanilor, care purtau o puternic amprent religioas, muli autori au confirmat c testamentul a aprut n legtur cu necesitatea ntreinerii cultului privat.

n realitate, testamentul a ndeplinit si alte funcii:

n primul rnd al transmiterii patrimoniului de la defunct ctre urmasii si;

tot prin testament se putea dezrobi un sclav sau se putea numi un tutore.

Asa nct, practic, nc din vechiul drept roman, testamentul a ndeplinit funcii multiple.

A. Forme de testament:a) Vechiul drept roman a cunoscut trei forme de testament:

calatis comitiis;

n procinctu;

per aes et libram.

Testamentul calatis comitiis este cea mai veche form de testament pe care testatorul l fcea n faa Comitiei curiate, care, la origine, ndeplinea un rol de legiuitor, ceea ce atesta reticena pe care vechii romani au avut-o fa de mostenirea testamentar. Ulterior, n epoca Legii celor XII Table, poporul, din legiuitor s-a transformat n martor colectiv, care lua act de ultima voin a testatorului. Aceast transformare marcheaz primul pas pe care romanii l-au fcut n direcia recunoasterii autonomiei de voin a testatorului.

Aceast form de testament prezenta dou neajunsuri serioase:

era accesibil numai patricienilor, ntruct numai ei participau la lucrrile Comitiei curiate, care se mai numea si Comitia calata, de unde si denumirea testamentului; se putea face numai de dou ori pe an, la 24 martie si la 24 mai, date la care era convocat adunarea patricienilor.

De aceea, s-a creat o nou form de testament.

Testamentul in procinctu (testamentul n faa armatei gata de lupt) consta dintr-o declaraie solemn nainte de lupt pe care soldatul o fcea naintea centuriei din care fcea parte (unitatea sa militar).

Aceast form de testament prezenta avantajul c aveau acces la ea att patricienii, ct si plebeii, dar numai aceia care aveau vrsta cuprins ntre 17 si 46 de ani, deoarece doar acesti brbai fceau parte din legiunile combatante.

De aceea n epoca veche s-a recurs la o form nou de a testa, care, de fapt, este o utilizare a mancipaiunii fiduciare.

Testamentul per aes et libram (prin aram si balan) a cunoscut o evoluie n trei faze distincte:

mancipatio familiae; testamentul per aes et libram public; testamentul per aes et libram secret.

n prima faz, testatorul transmitea proprietatea asupra lucrurilor sale unui executor testamentar sui generis care ncheia cu testatorul anumite pacte fiduciare, anumite convenii de bun credin, prin care se stabilea modul n care acel dobnditor al bunurilor succesorale, numit emptor familiae, urma s le transmit mostenitorilor. Aceast form de a testa prezenta un grav neajuns, constnd din aceea c emptor familiae devenea proprietar al bunurilor succesorale, iar pactele fiduciare, adic acele convenii ncheiate cu testatorul, nu erau sancionate juridiceste. Dac emptor familiae nu distribuia acele bunuri mostenitorilor potrivit nelegerii cu testatorul, mostenitorii nu aveau la ndemn o aciune mpotriva lui emptor familiae, nu-l puteau chema n justiie si nu puteau obine o sentin mpotriva lui. De aceea, executarea acestui tip de testament depindea doar de buna credin a executorului testamentar.

n scopul nlturrii acestui regim s-a creat n a doua faz testamentul per aes et libram public. De aceast dat, emptor familiae nu mai devenea proprietar al bunurilor succesorale, ci numai detentor, adic un simplu executor testamentar, iar dac nu distribuia bunurile potrivit nelegerii cu testatorul, mostenitorii aveau aciune mpotriva lui.

Si aceast form de testament prezint neajunsul decurgnd din faptul c testatorul arta prin viu grai cui si cum s fie mprite bunurile succesorale. Astfel nct, cei care erau instituii mostenitori aveau tot interesul s grbeasc moartea testatorului.

De aceea, n a treia faz, prin testamentul per aes et libram secret, ultima variant a testamentului, voina testatorului nu mai este exprimat prin viu grai, ci n forma unui nscris, n care erau indicai mostenitorii si modul de repartizare a bunurilor succesorale, care urma a fi deschis numai dup moartea testatorului.b) n dreptul clasic, pe lng testamentul per aes et libram, au aprut noi forme de a testa:

testamentul nuncupativ;

testamentul pretorian;

testamentul militar.

Testamentul nuncupativ se fcea sub forma unei declaraii orale n faa a sapte martori. Testamentul pretorian se redacta n form scris si purta sigiliile a sapte martori.

Testamentul militar nu presupunea condiii de form, cu condiia ca voina testatorului s fie clar exprimat

c) n dreptul postclasic

Testamentul putea mbrca mai multe forme:

testamentul care mbrca forma unei declaraii fcute n faa autoritilor judiciare si municipale si depus la cancelaria orasului;

declaraie depus n pstrare cancelariei imperiale;

testamentul olograf, scris si semnat de ctre testator.

B. Capacitatea testamentar (testamenti factio)

Capacitatea testamentar (testamenti factio) desemneaz capacitatea unei personae de a-si face testamentul sau de a fi martor la ntocmirea unui testament, precum si capacitatea de a veni la succesiune n calitate de mostenitor sau de legatar.

Capacitatea testamentar este de dou feluri:

activa;

pasiva.a) Testamenti factio activa desemneaz posibilitatea unei persoane de a-si ntocmi testamentul sau de a asista la ntocmirea unui testament n calitate de martor.

n principiu, se bucurau de testamenti factio activa numai persoanele capabile de drept si de fapt, adic persoanele sui iuris, care aveau reprezentarea urmrilor actelor si faptelor lor.

Cu toate acestea, s-au admis unele excepii:

servii publici (sclavii publici aflai n proprietatea statului) puteau dispune prin testament de jumtate din peculiul lor;

tot asa puteau s-si fac testament fiii de familie care erau soldai si care aveau un peculium castrense;

ncepnd din vremea lui Hadrian femeia sui iuris, desi incapabil de fapt, putea s-si fac testament cu autoritatis tutoris, iar femeia ce se bucura de ius liberorum avea deplin capacitate de a testa.b) Testamenti factio pasiva desemna capacitatea unei persoane de a dobndi o succesiune fie n calitate de mostenitor, fie n calitate de legatar.

Cu privire la testamenti factio pasiva, textele clasice precizau c numai cei care erau capabili puteau veni la mostenire.

Dar nici aceast regul nu este ntrutotul respectat, ntruct s-a permis ca persoane alieni iuris s fie instituite mostenitori. Dobndirea mostenirii de asemenea persoane era ns condiionat de aprobarea lui pater familias, ntruct cel care vine la succesiune, pe de o parte, dobndeste anumite bunuri si drepturi de crean, iar, pe de alt parte si asum si niste obligaii, deoarece mostenirea nu este format numai din drepturi, ci si din datorii, iar fiul de familie nu-l poate obliga pe pater familias fr o aprobare expres din partea acestuia din urm.

Si femeile aveau capacitatea de a mosteni, ns prin Legea Voconia, adoptat n anul 169 . e. n., din iniiativa lui Cato cenzorul, s-a interzis femeilor s vin la mostenirea unor persoane ce aveau un patrimoniu n valoare mai mare de 100000 de asi, msur adoptat n sensul de a frna tendina ctre lux a femeilor romane, care au nceput a fi influenate de moravurile din Orient, ndeosebi din Grecia;

S-a admis s fie instituii mostenitori si sclavii, fie a sclavului propriu, fie a sclavului altuia.

n cazul instituirii sclavului propriu, aceast instituire trebuia nsoit de o clauz prin care sclavul era dezrobit, astfel nct la moartea testatorului, cel instituit devenea automat liber. Justinian a stabilit c nu mai era necesar o asemenea declaraie, deoarece instituirea sclavului implica dezrobirea acestuia. Asemenea practici au fost mbrisate de cei care se considerau insolvabili si, care, pentru a nu li se pta memoria, instituiau ca mostenitori anumii sclavi, iar ulterior, dup moartea testatorului, bunurile urmau a fi vndute pe numele sclavului dezrobit si instituit.

n ceea ce priveste instituirea ca mostenitor a sclavului altuia, romanii nu admiteau vnzarea bunurilor succesorale. Aceast regul putea fi ns ocolit prin instituirea ca mostenitor a sclavului altuia, deoarece vnzarea sclavului instituit mostenitor echivala cu vnzarea dreptului succesoral, cci succesiunea urma a intra n stpnirea acelei persoane care l avea pe sclav n proprietate la moartea testatorului.

C. Instituirea de mostenitor

Pentru ca testamentul s fie valabil era necesar, mai nti de toate, instituirea de mostenitor.a) Condiiile de form ale instituirii

Potrivit lui Gaius (text din Institute), iar apoi n Institutele lui Justinian, instituirea de mostenitor era considerat Caput et fundamentum totius testamenti (fruntea si temelia ntregului testament).

Instituirea de mostenitor presupune anumite condiii de form:

trebuie fcut n fruntea testamentului;

trebuie fcut n termeni imperativi si solemni, spre exemplu Octavianus heres esto (Octavian s fie mostenitor).b) Condiiile de fond ale instituirii

Sunt exprimate n dou principii, care guverneaz materia succesiunii testamentare:

nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potesi (nimeni nu poate veni n parte cu testament si n parte fr testament). Fa de exigenele acestui principiu, la romani nu se putea deschide mostenirea legal, alturi de mostenirea testamentar. Dac ns testatorul l instituia pe mostenitor numai pentru o parte din mostenire, cel instituit urma a dobndi ntreaga succesiunea, deoarece principiul invocat nu admitea deschiderea succesiunii legale alturi de cea testamentar.

semel heres semper heres (odat herede pentru totdeauna herede). Din acest principiu rezult c mostenitorul nu putea fi instituit pn la un anumit termen, astfel nct orice instituire rmnea valabil pentru totdeauna.

D. Substituirea de mostenitori

n practic s-a constatat uneori c cei instituii mostenitori nu vroiau sau nu puteau dobndi mostenirea. n asemenea cazuri, veneau la succesiune mostenitorii legali, potrivit legii, iar dac nu existau mostenitori legali mostenirea trecea asupra statului. Pentru evitarea unei asemenea perspective, romanii au creat instituia substituirii de mostenitori, n virtutea creia dac cel instituit mostenitor nu dobndea succesiunea, aceasta trecea asupra substituitului.

De aici rezult c substituirea de mostenitori era considerat ca fiind o instituire de gradul II sau o instituire condiional.

Din textele clasice rezult c romanii au cunoscut trei forme de substituire de mostenitori:

substituirea vulgar (substitutio vulgaris);

substituirea pupilar (substitutio pupilaris);

substituirea quasi-pupilar (quasi-pupilaris).a) Substituirea vulgar este cea mai frecvent, deoarece testatorul arat printr-o clauz special ce persoan va dobndi mostenirea dac cel instituit nu va vrea sau nu poate s vin la mostenire.

b) Substituirea pupilar consta din numirea unui substituit pentru ipoteza n care cel instituit va muri naintea pubertii (14 ani).

c) Substituirea quasi-pupilar se face prin numirea de cre testator a unui substituit pentru ipoteza n care cel instituit va deveni lipsit de minte (captus mente).

BIBLIOGRAFIE1. Vl. Hanga, Drept privat roman, Bucuresti, 19712. Vl. Hanga, Tratat de drept roman, Bucuresti, 19783. C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucuresti, 19584. Vl. Hanga, Principiile dreptului privat roman, Cluj-Napoca VL. HANGA, Drept privat roman, Bucuresti, 1971;

VL. HANGA, Tratat de drept roman, Bucuresti, 1978

VL. HANGA, Drept privat roman, Bucuresti, 1971;

C. ST. TOMULESCU, Drept privat roman, Bucuresti, 1958

VL. HANGA, Principiile dreptului privat roman, Cluj-Napoca,

PAGE 7