Download - Carte Varstnici 3
Introducere
Protecţia persoanelor vârstnice, a drepturilor şi
libertăţilor acestora, a făcut obiectul preocupărilor
diverselor organisme şi comisii ale Naţiunilor Unite încă din
1948 când, celei de-a treia Sesiuni a Adunării Generale
O.N.U i-a fost propus un proiect de declaraţie privind
persoanele vârstnice. Problematica persoanelor vârstnice s-
a aflat pe ordinea de zi a comisiilor O.N.U. pentru probleme
sociale şi pentru drepturile omului şi în paralel, la studierea
acesteia s-au asociat Organizaţia Internaţională a Muncii,
Organizaţia Mondială a Sănătăţii precum şi alte instituţii
specializate, în vederea realizării unui raport complex care
să conţină principiile directoare ale politicilor sociale
naţionale şi ale acţiunilor internaţionale.
În 1973, Organizaţia Naţiunilor Unite stipula că o
securitate socială adecvată este de cea mai mare importanţă
pentru persoanele vârstnice şi că protecţia persoanelor
vârstnice este un element important al oricărui sistem
general de securitate socială (R. Demetrescu, 1994).
Consiliul Economic al O.N.U. a recomandat guvernelor să
asigure persoanelor în vârstă alocaţii de securitate socială
suficiente, să creeze un minim suficient de instituţii pentru
furnizarea îngrijirilor medicale pentru aceste persoane, să
vegheze, prin toate mijloacele, ca persoanele incluse în
programele de protecţie socială să poată participa, pe
1
măsura capacităţii lor, la activităţi care să le poată aduce
satisfacţii morale.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii atrăgea atenţia
statelor membre, asupra necesităţii de a elabora politici şi
programe pe termen scurt şi lung pentru persoanele în
vârstă. Totodată, le recomanda, ca atunci când elaborează
politicile şi programele naţionale, să ţină cont de principiile
internaţionale adoptate, astfel încât:
să pună la punct, potrivit nevoilor şi în conformitate
cu priorităţile lor naţionale, programe pentru
bunăstarea, sănătatea şi protecţia persoanelor
vârstnice, inclusiv măsuri de natură să le asigure la
maximum independenţa economică şi socială;
să elaboreze progresiv măsuri de securitate socială
pentru a le asigura un venit suficient;
să întărească contribuţia persoanelor în vârstă la
dezvoltarea economică şi socială;
să descurajeze atitudinile, politicile şi măsurile
discriminatorii fondate în mod exclusiv pe vârstă, care
se practică în materie de angajare;
să favorizeze prin toate mijloacele consolidarea
familiei;
să încurajeze încheierea de acorduri bi- şi
multilaterale de cooperare în materie de securitate
socială în favoarea persoanelor vârstnice.
2
Adunarea mondială consacrată persoanelor vârstnice
(Viena, 1982) a lansat un program internaţional de acţiune,
care să asigure persoanelor în vârstă securitatea economică
şi socială şi să le creeze posibilitatea de a contribui la
dezvoltarea economică şi socială din propria ţară.
Adunarea a apreciat că numărul persoanelor vârstnice va
creşte în mod spectaculos în următorii 20 de ani, şi că
aceste persoane constituie o resursă umană preţioasă, atât
în domeniul economic şi social cât şi în ceea ce priveşte
transmiterea patrimoniului cultural (R. Demetrescu,1994).
Organizaţia Naţiunilor Unite, prin Consiliul Economic
şi Social, a creat organisme speciale pentru cercetarea
îmbătrânirii populaţiei, a iniţiat acţiuni directe de sprijinire
a persoanelor aparţinând vârstei a treia. Au fost create, de
exemplu, patru Comisii Regionale O.N.U. pentru studierea
problemelor economico-sociale legate de îmbătrânire şi
anume: pentru Asia şi Pacific, pentru America Latina şi
Insulele Caraibe, pentru Africa, pentru Europa
Occidentală. Pactul internaţional adoptat de Adunarea
Generală a O.N.U. prin Rezoluţia 2200 din 16 decembrie
1996, menţionează că, pentru prima dată, este posibil să se
privească înainte, la probabil 20 ani de pensie şi la
libertatea de a face, în aceşti ani, acele lucruri care nu au
fost posibile de-a lungul perioadei active a vieţii (R.
Demetrescu, 1994).
3
Asistenţa socială a vârstnicilor are tocmai rolul de a
sprijini instituirea acestui nou model al bătrâneţii. Desigur,
numai respectarea unor principii congruente cu cele
referitoare la drepturile omului, în general, precum şi
respectarea standardelor de calitate, pot conferi viabilitate
proiectelor de asistenţă socială.
O primă caracteristică a ajutorului acordat
persoanelor vârstnice trebuie să fie aceea de a fi ferm
fundamentat într-un context interdisciplinar. Izolarea
eforturilor de asistare a vârstnicilor, pe specialităţi, nu ar
putea acoperi vasta lor problematică. Mai mult chiar, nu
numai că vârstnicii şi problemele lor nu trebuie să se
transforme într-un câmp de dispută între profesionişti
aparţinând diferitelor domenii, ci eforturilor conjugate ale
acestora trebuie să li se adauge şi sprijinul voluntar al
neprofesioniştilor.
Pe de altă parte, în conceperea politicilor şi
programelor de acţiune socială destinate vârstnicilor,
devine inevitabilă consultarea acestora, implicarea lor în
chiar procesele decizionale. Decurge de aici faptul că,
asistarea vârstnicilor nu urmăreşte transformarea lor în
fiinţe pasive, dependente social, ci că ajutorul acordat
trebuie astfel orientat încât să-i încurajeze să-şi aducă
contribuţia la viaţa societăţii. Vastul potenţial de
4
competenţă, experienţă şi timp de care vârstnicii dispun
nu trebuie, în nici un caz, neglijat (Delperee, N., - 1995)
În România, unul din organismele ştiinţifice
pentru studierea bătrâneţii, cu reputaţie internaţională,
este Institutul Naţional de Geriatrie şi Gerontologie,
fondat de preofesor doctor Ana Aslan în anul 1952, la
care se adaugă, astăzi, Fundaţia de Gerontologie cu
acelaşi nume. Fundaţia “Ana Aslan” a elaborat, în anul,
1993 un program naţional pe termen mediu de 6-10 ani.
Prevederile acestui program stipulează:
vârstnicii trebuie să beneficieze de toate drepturile
omului aşa cum sunt stabilite de O.N.U.;
statul şi organizaţiile neguvernamentale trebuie să
participe în mod eficient la realizarea programelor
elaborate pentru vârstnici;
serviciile medico-sociale trebuie să fie adaptate
cerinţelor vârstnicilor şi în acelaşi timp trebuie să fie
de bună calitate;
programele socio-culturale întreprinse pentru bătrâni
trebuie să îndeplinească cerinţele acestei grupe de
vârstă;
vârstnicului trebuie să i se acorde, de către stat,
posibilitatea de a lucra în continuare după pensionare,
atâta timp cât poate. Acest lucru îl ajută să-şi menţină
5
independenţa materială şi în acelaşi timp să amâne cât
mai mult ocrotirea sa de către societate;
să fie sprijinite familiile care doresc să-şi păstreze
caracterul tradiţional cu trei generaţii;
să fie stimulate prin popularizare radio, TV, presă
scrisă, toate acţiunile voluntare întreprinse în favoarea
vârstnicilor;
îmbunătăţirea stării de sănătate şi de integrare socială
a vârstnicilor, cu prelungirea perioadei active de viaţă;
îmbunătăţirea şi diferenţierea nivelelor de pensii, aşa
cum se practică în ţările dezvoltate;
stimularea judeţelor spre a crea condiţii cât mai bune
şi specifice fiecărui judeţ pentru îmbunătăţirea vieţii
personale de vârsta a treia (R. Demetrescu, 1994).
În prezent, Legea Asistenţei Sociale, prevede că
dreptul la asistare socială este asigurat, în condiţii egale de
tratament, indivizilor şi familiilor aflate în dificultate, fără
discriminare de sex, religie, naţionalitate sau apartenenţă
politică. Garantarea acestui drept, reprezintă o obligaţie
constituţională din partea statului. Sistemul de securitate
socială a vârstnicului este format, pe de o parte din
segmentul asigurărilor sociale, iar pe de altă parte din cel al
asistenţei sociale, cele două segmente aflându-se într-un
raport de complementaritate, astfel încât, o persoană aflată
în dificultate poate beneficia deopotrivă de acestea.
6
Segmentul de asistenţă socială se referă la servicii şi
prestaţii sociale ce se oferă, la cererea persoanei interesate,
a reprezentantului legal al acesteia, a instanţei
judecătoreşti, a serviciului social al consiliului local, a
poliţiei, a organizaţiilor de pensionari, a unităţilor de cult
sau a organizaţiilor neguvernamentale care au ca obiect de
activitate asistenţa socială a vârstnicilor.
Beneficiarii acestor servicii sunt, în cazul vârstnicilor,
persoanele de cel puţin 60 de ani care:
nu au familie sau nu se află în întreţinerea unei /
unor persoane obligate la aceasta;
nu au locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura
condiţii de locuit pe baza resurselor proprii;
nu realizeză venituri sau acestea nu sunt
suficiente pentru asigurarea îngrijirilor necesare;
nu se pot gospodări singure sau necesită îngrijire
specializată care nu se poate asigura în familie,
se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile
socio-economice şi medicale datorate bolii sau
stării fizice sau psihice;
nu le sunt asigurate, în familie sau în mediul în
care se află, respectul demnităţii şi libertatea
personală.
Situaţia potenţialilor beneficiari se evaluează de către
o echipă formată din doi asistenţi sociali, aparţinând
7
serviciului social al Consiliului Local, sau oficiului de
asistenţă socială al Direcţiei de Muncă şi Solidaritate
Socială (D. M. S. S.), sau în cazul persoanelor care prezintă
pierderea totală sau parţială a autonomiei, de către un
medic şi un asistent social. Nevoile de îngrijire ale persoanei
vârstnice se stabilesc pe baza grilei de evaluare conform
criteriilor de încadrare în grade de dependenţă, grilă
propusă de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi de
către Ministerul Sănătăţii şi Familiei. Echipele de evaluare
pot fi completate cu reprezentanţi ai organizaţiilor de
pensionari, ai unităţilor de cult, ai organizaţiilor
neguvernamentale. Echipa de evaluare trebuie să analizeze
afecţiunile care necesită îngrijire specială, capacitatea de a
se gospodări sau de a îndeplini cerinţele fireşti ale vieţii
cotidiene, condiţiile de locuit, veniturile efective sau
potenţiale şi raportate la cele considerate minime pentru
asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vieţii. În baza
evaluării efectuate se întocmeşte o anchetă socială prin care
se propune măsura de asistare socială. Aprobarea,
respingerea, suspendarea sau încetarea asistării se face de
către primar, pentru serviciile de asistare organizate pe
plan local, sau de către directorul D. M. S. S. pentru
asistenţa acordată prin intermediul organizaţiilor
neguvernamentale, unităţilor de cult, pentru care s-au
acordat subvenţii de către D. M. S. S.
8
Modalităţile de acordare a serviciilor de asistenţă
socială, stipulate de lege, se încadrează în câteva categorii:
îngrijirile la domiciliu, încredinţarea, îngrijirea temporară
sau permanentă într-un cămin, îngrijirile în centre de zi,
case de îngrijiri temporare, apartamente protejate, locuinţe
sociale.
Îngrijirile la domiciliu se acordă prin intermediul
Consiliilor Locale în colaborare cu Direcţiile de Muncă,
instituţii abilitate să angajeze personal de îngrijire în regim
de plata cu ora, fracţiuni de normă sau normă întreagă, în
funcţie de perioada de îngrijire necesară, sau să acorde
indemnizaţii lunare de îngrijire unor persoane care vor fi
salarizate ca lucrători sociali cu studii medii, vor beneficia
de vechime în muncă şi vor avea obligaţia de a plăti
contribuţia de asigurări sociale, va fi acreditat şi reacreditat
periodic; soţul / rudele de gradul întâi care au în îngrijire o
persoană dependentă beneficiază de program de lucru
redus, cu compensarea timpului de lucru normal din
bugetul asigurărilor sociale sau de indemnizaţie lunară de
îngrijire.
Încredinţarea persoanei vârstnice se realizează către o
familie sau persoană capabilă să îi acorde îngrijire şi să îi
asigure un mediu familial şi social adecvat.
Îngrijirea temporară sau permanentă într-un cămin
pentru persoane vârstnice presupune asigurarea condiţiilor
9
de cazare şi hrană, acordarea îngrijirilor medicale şi de
adaptare în mediul instituţional, desfăşurarea de activităţi
culturale, de socializare, ergoterapeutice, asistenţa socială
şi psihologică. Căminele destinate vârstnicilor pot fi pentru
pesionari sau pentru bolnavi cronic, şi pot deservi mai
multe unităţi administrativ – teritoriale. Căminele pentru
persoane vârstnice au misiunea de a asigura maximum de
autonomie şi siguranţă persoanelor îngrijite, respectându-le
identitatea, integritatea şi demnitatea. Regimul de viaţă din
căminele pentru persoane vârstnice trebuie conceput astfel
încât să permită: menţinerea sau ameliorarea capacităţilor
fizice şi intelectuale, stimularea participării la viaţa socială,
a legăturilor interumane, şi în mod special menţinerea
legăturilor cu familiile lor, asigurarea îngrijirilor medicale,
prevenirea şi tratarea consecinţelor legate de procesul de
îmbătrânire. Serviciile oferite de către cămine pot fi
destinate nu numai vârstnicilor instituţionalizaţi ci şi celor
din comunitate, în baza unor acorduri sau convenţii cu
Consiile Locale, organizaţii neguvernamentale sau alte
instituţii.
Îngrijirile în centre de zi, case de îngrijire temporară,
apartamente protejate sau locuinţe sociale pot fi de o mare
diversitate în funcţie de publicul ţintă, misiunea declarată,
obiectivele propuse.
10
Indiferent de modalitatea de acordare a asistenţei,
serviciile destinate vârstnicilor sunt grupate, conform legii
în discuţie, în patru mari categorii:
servicii sociale prin care se asigură: sprijin pentru
obţinerea prestaţiilor sociale specializate, ca şi pentru plata
unor servicii şi obligaţii curente, consultanţă juridică şi
administrativă, ajutor pentru îngrijirea locuinţei şi a
gospodăriei, menaj şi prepararea hranei;
servicii socio-medicale prin care se asigură: ajutor
pentru recuperarea capacităţilor fizice şi psihice şi pentru
menţinerea igienei personale şi a locuinţei, ajutor pentru
adaptarea locuinţei la nevoile persoanei vârstnice, îngrijirea
temporară în centre de zi, aziluri de noapte şi alte centre de
îngrijire specializate, ca şi antrenarea vârstnicilor în
activităţi economice, sociale şi culturale;
sevicii psiho-sociale în vederea recuperării psiho-
afective şi a pregătirii pentru integrarea socială, ca şi
pentru prevenirea marginalizării sociale;
servicii medicale care constau în: consultaţii şi îngrijiri
medicale la domiciliu sau în instituţii de sănătate publice
sau private, consultaţii şi îngrijiri stomatologice, furnizarea
de medicamente, materiale sanitare şi dispozitive medicale.
*
Prin cele de mai sus am dorit să circumscriem
problematica vârstei a treia în cadrele generoase ale
11
preocupărilor ce-i sunt dedicate de organismele
internaţionale ca şi de cele naţionale. Legislaţia românească
privind asistenţa socială a vârstnicilor este de dată relativ
recentă, şi aşa cum se poate observa din succinta ei
prezentare, înglobează concepte moderne, şi conferă
activităţii specifice, cadre largi de desfăşurare, compatibile
cu prescripţiile şi recomandările internaţionale.
Nu constituie obiectul acestei lucrări analiza detaliată
a prevederilor legislative, surprinderea aspectelor pozitive
sau a celor mult perfectibile. Dorim să subliniem faptul că
asistenţa socială a persoanelor vârstnice este o problemă
socială actuală, în lume ca şi în România, problemă
reflectată adecvat în plan legislativ. Ceea ce ar fi necesar să
se situeze în continuarea iniţiativelor legislative ar fi
dezvoltarea de servicii care să răspundă nevoilor extrem de
specifice ale persoanelor vârstice, la standarde de calitate
care să denote profesionalism şi nu în ultimul rând, grija
autentică faţă de persoanele deservite.
Prin această carte ne propunem să oferim
practicienilor din domeniul asistării vârstnicilor (în primul
rând asistenţi sociali, dar şi colaboratorilor lor, parteneri
indispensabili în “echipa geriatrică”, asistente medicale,
medici şi psihologi), câteva repere metodologice. Mai precis,
metodele de lucru prezentate sunt cele specifice asistenţei
sociale, dar ele sunt rescrise într-o accepţiune care să le facă
12
utilizabile în cazul particular al persoanelor vârstnice.
Totodată, sperăm ca prin acest demers să devină mai
vizibile domeniile de competenţă ale asistenţilor sociali,
specialişti care, de zece ani, se află în situaţia unui nou
început, dată fiind evoluţia întreruptă a profesiunii lor.
Clarificarea competenţelor profesionale nu poate avea decât
efectul benefic al înţelegerii profesionale reciproce şi al
bunei colaborări, în beneficiul clienţilor. Persoana
vârstnică, prin complexele probleme cu care se poate
confrunta, nu poate fi dect subiectul unor abordări
plurispecializate, a căror valoare este dată de colaborarea
profesioniştilor.
13
Serviciile furnizoare de informaţii
14
Practicienii care lucrează în domeniul asistării
vârstnicilor au ocazia să constate că aceştia nu beneficiază
întotdeauna de serviciile ce le sunt destinate: doar un procent
scăzut dintre potenţialii beneficiari se bucură cu adevărat de
astfel de servicii, motivele principale fiind acelea că, fie nu ştiu
de existenţa lor, fie au nevoie de ajutor pentru a le deveni
accesibile. De aceea, orice ofertă de asistare a vârstnicilor ar
trebui precedată de iniţierea unor servicii speciale pentru
informarea potenţialilor beneficiari.
Ofertanţii de servicii sociale presupun, în general, că
potenţialii clienţi îi vor căuta din proprie iniţiativă. În realitate
însă, oamenii nu ştiu de existenţa diferitelor programe sau
servicii şi nici cum şi unde să apeleze în caz de nevoie. Pe de altă
parte, vârstnicii, care au fost socializaţi în spiritul autonomiei şi
independenţei personale, consideră că este nedemn să apeleze la
serviciile sociale.
15
Cel mai adesea, atunci când se iniţiază servicii sociale
pentru vârstnici, agenţiile sunt înclinate să folosească mass-
media pentru a le face cunoscute, neluând în considerare faptul
că mass-media se dovedeşte a fi un mijloc ineficient de abordare
a bătrânilor: mulţi dintre ei nu au televizor sau radio şi nici nu
citesc ziarele (unii chiar dacă ar avea ziare, datorită scăderii
capacităţilor senzoriale caracteristice vârstei, nu mai pot citi).
Deci, dacă se urmăreşte ca un program să fie eficace, se impun
demersuri speciale pentru a informa vârstnicii cu privire la
existenţa serviciilor, ca şi pentru a le oferi ajutorul de care au
nevoie pentru a accede la ele.
Scopurile serviciilor furnizoare de informaţii
16
Scopul principal al unui serviciu destinat să furnizeze
informaţii este acela de a identifica potenţialii beneficiari şi de a
le face cunoscută existenţa serviciilor la care pot apela. Totuşi,
scopurile specifice unui astfel de program pot fi destul de
diverse. După caz, serviciul poate fi orientat înspre furnizarea
informaţiilor despre programe speciale, (cum ar fi, de exemplu,
programele de educaţie pentru sănătate), sau înspre oferirea de
informaţii cu caracter mai general (reţeaua serviciilor publice şi
a celor private existente în comunitate). Unele dintre programele
de informare se pot adresa întregii populaţii vârstnice a
comunităţii, în timp ce altele vizează un subgrup al acesteia (cei
aflaţi la limita de subzistenţă, diferitele grupări etnice, cei care
trăiesc singuri sau în zone izolate, greu accesibile, sau persoanele
cu diferite deficienţe şi incapacităţi).
Cunoscând faptul că un număr mare de vârstnici, odată
cu retragerea din viaţa activă îşi pierd sau diminuează legăturile
cu rudele, prietenii şi vecinii, scopul unui serviciu de informare
poate fi şi acela de a încerca să-i remotiveze pentru reluarea
legăturilor sociale, pentru o viaţă activă.
Oferirea informaţiilor
Atunci când informaţiile sunt oferite în cadrul unui
program special destinat vârstnicilor, sunt necesare demersuri
speciale pentru a căuta şi descoperi potenţialii beneficiari.
17
Oferirea informaţiilor se realizează prin abordarea directă,
individuală.
Indiferent de scopurile unui program de informare a
vârstnicilor, acesta presupune parcurgerea unor etape
obligatorii:
Identificarea şi localizarea populaţiei ţintă (cine vor
fi beneficiarii serviciilor),
contactarea şi informarea (ce servicii sunt
disponibile),
asigurarea că persoanele contactate au acces la
servicii,
menţinerea contactului cu persoanele care doresc
să primească serviciile
propuse.
Identificarea şi localizarea populaţiei ţintă
Serviciile furnizoare de informaţii deţin o particularitate
ce le conferă unicitate: ele propun un serviciu nesolicitat! O
funcţie majoră a serviciilor de acest gen, este aceea de a delimita
populaţia ţintă (de exemplu, vor fi abordate toate persoanele cu
vârsta cuprinsă între 60 - 65 de ani, sau numai categoria
vârstnicilor care trăiesc singuri). După delimitarea populaţiei
ţintă se impune un plan sistematic pentru contactarea
indivizilor din comunitate.
18
Se poate începe prin încercarea de a obţine numele şi
adresele persoanelor în vârstă de la instituţiile publice sau de la
organizaţiile neguvernamentale deja existente în comunitate
(Direcţia de Muncă şi Solidaritate Socială, reţeaua de cabinete
ale medicilor de familie, spitale sau alte instituţii medicale,
primărie, Crucea Roşie, centrele de zi pentru vârstnici, etc.).
Desigur informaţiile astfel obţinute vor avea un caracter limitat:
nu toate persoanele vârstnice figurează pe listele diferitelor
instituţii şi în plus principiul confidenţialităţii poate împiedica
instituţia contactată să dezvăluie numele beneficiarilor lor.
O sursă importantă de identificare şi localizare a
persoanelor în vârstă, o reprezintă sistemele de comunicare
informale, mai ales în oraşele mici sau în zonele rurale, unde este
foarte probabil ca oamenii să se cunoască prin intermediul
contactelor directe pe care le au: frecventează aceeaşi biserică,
îşi fac cumpărăturile din acelaşi magazin, etc.
În zonele urbane există multe persoane care nu aparţin
sistemului de servicii
sociale, dar care, în virtutea poziţiei lor în comunitate sau în
virtutea meseriei practicate au contacte frecvente cu vârstnicii.
Astfel de persoane, cum ar fi vânzătorii, poştaşii, preoţii, medicii
de familie, bibliotecarii, barmanii, diferiţi alţi furnizori de
bunuri sau servicii, pot da informaţii despre vârstnicii care
trăiesc singuri sau izolaţi şi deci ar avea nevoie de servicii
sociale. Foarte frecvent, astfel de furnizori reprezintă singurul
19
contact pe care vârstnicii îl au cu lumea exterioară. Reţelele
informale constituie adevărate resurse şi ele trebuie explorate în
eforturile de a identifica şi localiza vârstnici.
În alte situaţii, singurul mijloc de a localiza populaţia
ţintă rămâne cutreierarea comunităţii din uşă în uşă. Evident
metoda consumă mult timp şi necesită o planificare foarte
atentă. Ea nu este productivă dacă se caută la întâmplare în
întreaga comunitate. În general, este mai eficace să se cerceteze
acele părţi ale comunităţii unde este mai probabil să locuiască
vârstnici: centrul sau cartierele mai vechi ale oraşului, iar în
cazul satelor, casele izolate.
Contactarea şi informarea vârstnicilor
După identificarea şi localizarea populaţiei ţintă,
următorul pas este contactarea potenţialilor beneficiari. Scopul
acestei etape este de a oferi informaţii despre serviciul / serviciile
existente. Uneori informaţia este generală – despre toate
serviciile din comunitate; alteori se referă la programe. Chiar
dacă asistentul social contactează vârstnicii pentru a le oferi
informaţii, ocazia poate fi folosită şi pentru obţinerea
informaţiilor sau chiar pentru demararea procesului de ajutor.
20
Realizarea acestei etape presupune:
Identificarea serviciilor sociale comunitare
destinate persoanelor vârstnice (ceea ce înseamnă
parcurgerea unui proces de documentare) şi
finalizarea lui prin obţinerea de informaţii precise
despre servicii (cine le oferă, cine le poate primi şi
paşii pe care trebuie să-i urmeze cineva pentru a le
obţine).
Obţinerea de informaţii pertinente de la persoanele
vârstnice, informaţii care vor constitui punctulde
pornire pentru formularea problemelor,
identificarea nevoilor imediate şi iniţierea
acţiunilor de ajutor.
Stabilirea priorităţilor. Unele probleme pot fi
rezolvate relativ uşor, altele necesită demersuri mai
complexe. O strategie bună este aceea de a începe
intervenţia în cazul problemelor pentru care există
soluţii immediate. Pentru problemele care necesită
un timp mai îndelungat de rezolvare pot fi stabilite
cadre temporale clare.
Prima întâlnire cu persoana vârstnică este decisivă şi
necesită mobilizarea abilităţilor speciale de comunicare,
deoarece este primul pas în încercarea de a schimba stilul de
viaţă al unei persoane: de la neparticiparea la viaţa şi serviciile
sociale la o implicare cu scopul de a fi ajutat. Profesionalismul
21
asistentului social presupune, în astfel de situaţii, mult tact,
pentru că vârstnicii sunt îndeobşte reticenţi (să primească
străini în casă, să le ofere informaţii, etc.). Reticenţa sau chiar
rezistenţa sunt justificate: vârstnicii se tem pentru securitatea
lor; dar temerile şi rezistenţele se explică şi prin stări depresive
şi / sau anxioase, pe care mulţi vârstnici le traversează.
Menţionăm, în continuare, câteva aspecte extrem de importante,
care trebuie avute în vedere la prima întâlnire cu clientul
vârstnic.
Vizita va fi precedată de un anunţ, de preferinţă prin
intermediul unei persoane pe care vârstnicul o cunoaşte şi faţă
de care manifestă încredere. Dacă acest lucru nu este posibil,
asistentul social va anunţa telefonic vizita proiectată sau va
recurge la o scrisoare. În momentul vizitei va deţine un
document prin care să poată fi identificat ca reprezentant al
unui program / serviciu comunitar.
Oferirea informaţiilor nu se va face în grabă. Prima vizită
va dura mai mult de 30 minute. În plus, vârstnicul va fi
încurajat să se simtă simtă confortabil şi relaxat pe parcursul
întrevederii. Conversaţia va debuta în jurul unor teme de interes
personal pentru vârstnic (un tablou, o fotografie, florile din
apartament sau grădină), pentru a-l face să simtă că interesul
arătat este, nu unul formal ci, autentic, personalizat. Nu trebuie
uitat nici faptul că discuţia actuală poate fi prima pe care
vârstnicul o are după mai multe săptămâni sau chiar luni de
22
zile. Manifestarea înţelegerii şi a toleranţei vor stimula în acest
caz conversaţia, chiar dacă ea tinde să fie monopolizată de
vârstnic. Este important să fie acordat timpul necesar pentru
satisfacerea nevoii de comunicare, dacă aceasta fost mult timp
refulată.
Pe de altă parte, comunicarea nu trebuie forţată. Dacă
persoana preferă să nu vorbească, cel mai bine este ca vizita să
fie replanificată.
Este important ca discuţia iniţială să se finalizeze prin
proiectarea unei acţiuni. O nevoie, identificată la prima întâlnire
şi rezolvată în cel mai scurt timp posibil, va elimina multe
suspiciuni şi rezistenţa. Cineva care ajută acţionând are şanse
mari de fi acceptat.
Scopul major al unui serviciu de informare a publicului
ţintă rămâne, evident, acela de a furniza date despre serviciile
existente în comunitate. Dar, în timpul procesului de informare
a potenţialului client se pot obţine şi informaţii relevante despre
probleme presante ale acestuia. Următorul pas care se impune,
va fi identificarea unei agenţii sau a unui program din
comunitate care ar putea fi de ajutor în problema respectivă şi
descrierea serviciilor furnizate. Informaţiile oferite trebuie să
fie autentice, de actualitate, pentru a nu dezinforma potenţialul
client.
23
În plus, este recomandabil să nu se facă promisiuni care
nu pot fi onorate deoarece acestea vor discredita persoana şi /
sau serviciul promovat.
Asistenţii sociali ar putea avea surpriza să constate că, deşi
unele persoane în vârstă ar avea nevoie de serviciile existente,
preferă să nu le utilizeze. Trebuie examinate motivele unei astfel
de opţiuni deoarece sursa ar putea fi teama sau neînţelegera.
Dacă după clarificarea temerilor şi eliminarea neînţelegerilor
persoana continuă să refuze, opţiunea trebuie respectată.
Persoanei vârstnice i se vor oferi informaţii (o carte de vizită sau
un număr de telefon) privind locul unde poate găsi serviciul
respectiv în cazul în care îşi va schimba părerea.
Oferirea ajutorului
După ce asistentul social a informat persoana vârstnică cu
privire la serviciile disponibile şi ea şi-a exprimat acordul de a
beneficia de acestea, pasul următor este de a se sigura că
serviciile sunt obţinute efectiv. Asistentul social poate prezenta
cazul reprezentantului unei agenţii şi poate stabili o întâlnire,
facilitând accesul beneficiarului la serviciul solicitat, asigurând
transportul şi chiar însoţind persoana la agenţie.
Uneori persoanele vârstnice care nu au apelat niciodată la
un serviciu social s-ar simţi mai confortabil dacă ar fi însoţite de
cineva cu care să discute despre eventualele temeri sau
24
dificultăţi în legătură cu utilizarea serviciului respectiv ca şi
despre posibilităţile de preîntâmpinare a acestora.
Menţinerea contactului
Scopul ultim al unui serviciu social de informare este acela
de a avea certitudinea că vârstnicul a primit serviciul solicitat
şi că nimic nu împiedică primirea serviciul respectiv. Acest
lucru se poate realiza prin contactarea telefonică a persoanei
sau a agenţiei pentru a avea siguranţa că programarea a fost
respectată, sau prin vizitarea vârstnicului pentru a vedea cum
se simte, ce părere are despre ceea ce s-a întâmplat la agenţie.
Dacă, din diverse motive, persoana în vârstă sau agenţia nu au
putut respecta programarea, este datoria asistentului social să
determine motivul şi să ofere ajutor, resurse sau suport moral,
pentru derularea programului de intervenţie stabilit.
Aşadar activitatea serviciilor furnizoare de informaţii
nu se rezumă la procesele de documentare, în cele două
sensuri menţionate deja: deţinerea de informaţii despre
serviciile existente în comunitate şi obţinerea de informaţii
despre neoile vârstnicilor. Spunem aceasta deoarece nu
dorim ca activitatea acestor servicii să fie confundată cu
aceea a centrelor de documentare. “Furnizarea de
informaţii” este completată, în cazul acestor servicii şi de
medierea legăturii dintre serviciile sociale şi potenţialul
25
client precum şi de supravegherea (urmărirea) procesului
de ajutor. (1990, Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, pp.
83-89)
26
ACCESUL LA SERVICII
Pornim de la premisa că serviciile de asistenţă socială sunt
furnizate, de regulă, într-un cadru instituţional, fie că este vorba
de instituţii publice sau de organizaţii neguvernamentale sau, de
sisteme combinate ale acestora. Vom utiliza în cele ce urmează
termenul de « agenţie » pentru a desemna cadrul instituţional,
făcând abstracţie de una sau alta dintre conotaţiile mai sus
menţionate.
Modul în care potenţialii clienţi au acces la servicii le
influenţează percepţia asupra agenţiei (formarea primei impresii),
ca şi stabilirea relaţiilor cu aceasta. Accesul într-o agenţie trebuie
privit ca un proces, nu ca un eveniment singular şi mai ales, nu ca
unul oarecare .
Accesul începe odata cu investigarea ofertei de
servicii şi se încheie odata cu deschiderea unui dosar de caz.
În spaţiul dintre aceste etape (iniţială şi finală) se situează
interacţiunea dintre client şi ageţie, agenţie şi familie,
agenţie şi alţi ofertanţi de servicii sociale, agenţie şi
comunitate. Elementele care îşi pun amprenta asupra
procesului de deservire a clienţilor ţin deopotrivă de
misiunea ageţiei, de cunoştinţele şi abilităţile profesionale
ale asistentului social de a stabili relaţia de ajutor, de
procesul de evaluare, de (după caz) intervenţia în criză, de
cunoaşterea resurselor şi adecvarea lor la nevoi.
27
Misiune şi accesibilitate
Serviciile sociale ajută indivizii şi familiile acestora să
aduca o schimbare în viaţa lor, să depăşească problemele cu
care se confruntă. Natura problemelor clienţilor şi
schimbările pe care ei le caută, pot face dificilă sau chiar
imposibilă solicitarea ajutorului, deoarece pentru mulţi, dar
în special pentru clienţii vârstnici, a cere ajutor echivalează
cu recunoaşterea propriei incapacităţi şi abdicarea de la o
condiţie umană demnă. Pentru alţii însă, bariera o
constituie lipsa de iformare cu privire la misiunea
diferitelor agenţii. Aceste dificultăţi, însă, pot fi surmontate,
aşa cum s-a putut constata în capitolul anterior, prin
iniţierea, în cadrul comunităţii, a serviciilor furnizoare de
informaţii. Rămâne însă ca agenţiile specializate pentru
anumite tipuri de servicii să-şi definească cu claritate
misiunea şi să o facă publică: sunt preîntâmpinate astfel
situaţii de genul acelora în care o agenţie este solicitată, din
iniţiativa clienţilor, pentru o varietate de servicii, (care nu
constituie obiectul de activitate al acesteia), sau dimpotrivă
nu este deloc solicitată.
Accesibilitatea unei agenţii depinde nu numai de clara
definire a misiunii sale ci şi de claritatea criteriilor de
eligibilitate. Aceste criterii ar trebui reactualizate cel puţin
28
anual şi de asemenea, ar trebui făcute cunoscute reţelelor
comunitare de informare, triere, şi /sau direcţionare a
cazurilor.
Preluarea clientului de către agenţie
Procesul iniţierii unui potenţial client, intr-o relaţie de
ajutor şi într-un sistem de servicii, este suficient de
solicitant şi presupune stăpânirea şi exercitarea, la un
foarte bun nivel, a cunoştinţelor şi abilităţilor profesionale.
Acest proces presupune ca un asistent social să îniţieze o
relaţie (între client şi agenţie) şi să pună în legătură clientul
cu serviciile furnizate din agenţie. Activităţile asociate
acestui proces sunt: primirea şi evaluarea cererii de
servicii, primirea formularelor, stabilirea eligibilităţii,
deschiderea unui dosar cu informaţii despre clienţi,
certificarea şi autorizarea clienţilor pentru obţinerea
serviciilor. În anumite situaţii acest proces poate să includă
o scurtă evaluare a circumstanţelor în care survine
solicitarea, sau întocmirea unui referat pentru
redirecţionarea spre o altă agenţie.
Circunstanţele în care clientul vine în contact cu
agenţia trebuiesc pregătite, de asemenea, cu atenţie şi în
cele mai mici detalii: de la modul de organizare a holului ca
loc de aşteptare, şi până la politeţea şi amabilitatea
29
angajaţilor, totul va avea efect asupra relaţiei dintre client
şi agenţie.
Momentul preluarii clientului cere din partea
asistenului social o disponibilitate specială deoarece este
vorba de un serviciu activ în care profesionistul trebuie să
vadă fiecare persoană care intră şi trebuie să raspundă
fiecarui apel telefonic. În fapt, trebuie să fie pregatit să
raspundă oricărei situaţii ivite, rolul său fiind comparabil
cu acela al asistentului medical la serviciul de urgenţă. E
nevoie, într-o astfel de poziţie, de un asistent social deprins
să facă o evaluare primară a nevoilor şi expectanţelor
clientului, să-şi asume şi un rol similar, într-o oarecare
măsură, celui al medicului generalist, cu deosebirea că
diagnosticarea este una de factură socială şi presupune
buna cunoaştere a reţelei de servicii sociale din agenţie şi
comunitate.
Relaţia de ajutor
Ajutorul poate fi definit ca acea relaţie în cadrul
căreia o persoană sau un grup de persoane facilitează, altei
persoane sau altui grup de persoane, schimbarea sau
rezolvarea unei / unor probleme. În relaţia de ajutor două
elemente sunt definitorii: oferta şi modul în care aceasta
ajunge la client. Mai explicit, pentru a fi de folos şi bine
30
primit, ceea ce se oferă trebuie să fie considerat valoros de
către primitor şi trebuie, în acelaşi timp, să-i permită
acestuia să se simtă liber să utilizeze oferta fără a « plăti »
costuri precum stima de sine sau controlul asupra propriei
vieţi.
Într-o cultură ca cea modernă, de tip occidental, care
se întemeiază pe respectul drepturilor individuale şi pe
asumarea personală a responsabilităţilor, oamenii au
tendinţa de a considera că la originea problemelor lor se
află cauze de factură personală, motiv pentru care se şi
culpabilizează, de cele mai multe ori, fără a lua în
considerare şi cauzele de ordin familial sau social şi în
consecinţă fără a implica familia în procesele de schimbare.
Pentru că problemele cu care se confruntă sunt percepute
ca greşli personale, ajutorul este considerat ca o
recunoaştere implicită a acestora şi a slăbiciunilor proprii.
Acesta este mecanismul psihologic datorită căruia pentru
mulţi oameni, a recurge la ajutor echivalează cu
deteriorarea stimei de sine şi cu pierderea controlului vieţii.
Fiind conştienţi de dificultăţile de ordin psihologic ale
recurgerii la ajutor, asistenţii sociali trebuie să abordeze cu
mult tact construirea relaţiei cu clientul şi totodată trebuie
să recunoască şi să facă explicite limitele profesionale ale
implicării în schimbarea dorită.
31
Pentru a accepta ajutorul, clienţii trebuie să fie
de acord că ceva în situaţia lor se impune a fi schimbat,
trebuie ca, înainte de toate, să poată vorbi despre
problemele lor şi în acelaşi timp să acorde asistentului
social un drept limitat de a interveni pentru realizarea
schiimbării. O serie de aptitudini profesionale au
capacitatea de a stimula stabilirea relaţiei: ascultarea
activă, centrată pe cel care vorbeşte, empatia, căldura şi
autenticitatea, favorizează exprimarea sentimentelor şi
dezvăluirea problemelor care l-au adus pe client la agenţie.
Asistentul transmite clientului sentimentul de securitate
ascultându-i povestea fară a avea o atitudine critică, prin
intervenţii ce denotă o preocupare pozitivă şi prin
exprimarea disponibilităţii de a se angaja în a asistarea sa.
Autenticitatea se exprimă prin răspunsuri ce indică
sinceritatea şi respectul asistentului pentru peocupările
clientului.
Admiterea este procesul iniţial în stabilirea unei
relaţii de ajutor şi schimbare. Asistentul social şi potenţialul
client trebuie să facă faţă unor dificultăţi subtile, cel mai
adesea neexprimate, astfel încât, finalmente, să fie posibilă
identificarea problemei, identificarea, de comun acord, a
limitelor, puterilor, capacităţilor, şi resurselor de care
dispune agenţia şi asistentul social. Astfel de precizări sunt
necesare pentru ca vârstnicul să poată decide, în
32
cunoştinţă de cauză, dacă vrea să participe sau dacă doreşte
o îndrumare spre alte servicii.
Comunicarea directă, cuvântul rostit, constituie
modalitatea prin care clientul şi asistentul încep
identificarea problemei şi a oportunitpţilor de schimbare,
altfel spus, iniţiază relaţia de ajutor. De aceea, interviul în
asistenţa socială dobândeşte calitatea de metodă
fundamentală de lucru, prin care profesionistul obţine
informaţii esenţiale, lăsîndu-i în acelaşi timp clientului
libertatea de exprimare a faptelor, evenimentelor şi
trăirilor asociate acestora. Pentru asistentul social,
principala provocare în realizarea unui interviu este aceea
de “ a urmări şi conduce ” în acelaşi timp discuţia pentru
a obţine informaţiile necesare. După cum se ştie interviul
este mai mult decât o conversaţie oarecare, deoarece
presupune folosirea orientată a propriei persoane pentru a
obţine informaţii şi pentru a stabili o relaţie de ajutor.
Asistenţii sociali, împlicaţi în procesul preluării clienţilor,
trebuie să fie conştienţi nu numai de propriile scopuri
profesionale, sau de propriul stil de a interacţiona ci şi de
tendinţa clienţilor (aflaţi în situaţii de risc sau criză), de a
deveni dependenţi (prin mecanismul neputinţei învăţate).
De aceea demersurile pentru acceptarea ajutorului vor fi
însoţite şi de strategii de întărire a stimei de sine şi a
autonomiei.
33
Pe lângă toate acestea asistentul este dator ca în
timpul interviului iniţial, în vederea admiteii clientului în
agenţie, să identifice şi depăşească barierele de
comunicare, fie că este vorba de bariere verbale,
nonverbale, sau ţin de difernţele etnice şi culturale. Trebuie
spus că o mare parte a comunicării este nonverbală şi un
bun profesionist nu aude numai vorbele ci observă şi
mesajele transmise de limbajul paraverbal.
Evaluarea iniţială
Scopul principal al procesului de admitere este
stabilirea unei legături cât mai adecvate între aşteptările
posibilului client şi cea mai apropiată sursă de ajutor.
Agenţia sau alt furnizor de servicii pot fi considerate, în
multe cazuri, resurse foarte bune, dar sunt şi situaţii în care
resursele pentru schimbare şi /sau rezolvarea problemei, se
află în chiar persoana clientului . Aceasta înseamnă că
multe cazuri pot fi rezolvate încă din faza de iniţială, prin
oferirea de informaţii sau alternative de acţiune, care devin
impulsuri suficiente pentru a mobiliza capacităţile
decizionale sau transformatoare ale clientului. În astfel de
situaţii este suficient ca prestaţia asistentului să se limiteze
la un termen foarte scurt.
34
Alteori însă este nevoie de angajarea asistentului
social într-o relaţie de durată, care să debuteze prin
strângerea de informaţii în vederea realizării unei evaluări
complexe. În principiu, informaţiile necesare unei bune
evaluri se înscriu în următoarele categorii: informaţii de
indentificare ale clientului, informaţii esenţiale despre
problema în discuţie, despre resursele, capacităţile şi
competenţele clientului şi ale familiei sale de a face faţă
situaţiei, un scurt istoric al cazului astfel încât să se poată
identifica repere pentru acţiunile viitoare.
Informaţiile de indentificare, se referă la date precum:
numele clientului, adresa, numărul de telefon, membrii
familiei, medici şi / sau alţi profesionişti care se ocupă de
client. Mai pot constitui informaţii adiţionale cele
referitoare la începerea şi primirea altor sevicii, numele
asistentului social care s-a ocupat de caz, alte elemente de
referinţă.
Prezentarea problemei, de către potenţialii clienţi nu se
realizează întodeauna în termeni foarte specifici, dar este la
fel de frecventă şi situaţia inversă, în care unii clienţi
solicită un ajutor forte precis. Sarcina asistentului social
este de a obţine serii de informaţii referitoare la resursele
individuale şi familiale, la ansamblul contextelor care pot
contribui la definirea problemei, cât şi informaţii care pot
oferi o orientare asupra modului în care clientul îşi percepe
35
propria problemă şi ce schimbări anticipează. Important
este ca asistentul social să nu ia în considerare numai
ajutorul specific solicitat explicit de client, deoarece acesta
exprimă de cele mai multe ori doar limitele actuale sau
obişnuite în care clientul îşi vede rezolvarea problemei şi
poate să nu fie cea mai bună soluţie.
Istoria cazului trebuie să fie cunoscută asistentului
social pentru clarificarea problemei prezentate şi pentru
încadrarea acesteia într-un sistem de asistenţă. Istoria
cazului presupune referiri la termeni temporali, descrierea
antecedentelor şi implicaţiilor problemei care l-au
determinat pe client să apeleze la agenţie, precum şi referiri
la eforturile anterioare de a face faţă situaţiei . Pentru
obţinerea acestor informaţii pot fi utile întrebări precum:
“Când a început aceasta problema ?”, “Ce credeţi că a
cauzat-o?”, “Ce altceva se mai întampla în viaţa
dumneavoastră când a inceput problema?” (pentru
antecedente): « Ce efecte are această problemă asupra vieţii
dumneavoastră ? », « Cum credeţi că vă va afecta
viitorul ? », (pentru implicaţii); « Ce aţi făcut pentru a
rezolva această problemă », « Ce a mers şi de ce », « Ce nu
a mers şi de ce ? », (pentru eforturile anterioare de a
rezolva problema). Ulterior, clientul poate fi întrebat ce de
fel de ajutor crede că i-ar putea oferi agenţia.
36
Întrebările în genul celor de mai sus au nu numai rolul
de a ajuta pe clienţii să-şi clarifice situaţia, solicitările şi
aşteptările, ci contribuie şi la construirea relaţiei de ajutor
deorece demonstrează implicarea asistentului social,
contribuie la revizuirea şi reconsiderarea eforturilor de
schimbare şi oferă speranţă şi deci dorinţa de a continua
colaborarea, prin aceea că sugerează noi posibilităţi de
rezolvare a problemelor.
Finalizarea evaluării După obţinerea datelor de
identificare şi inţelegerea percepţiei clientului asupra
schimbărilor dorite, în cele mai multe dintre cazuri,
asistentul sacial întocmeşte o recomandare, în funcţie de
criteriile de eligibilitate ale agenţiei, evaluare ce va fi pusă la
dispoziţia angajaţilor, pentru a-i ajuta să raspundă adecvat
problemei specifice.
Evaluarea iniţială este o procedură rapidă, de cele mai
multe ori standardizată, şi are ca scop identificarea
variabilelor, a factorilor de risc, precum şi a nivelului la
care un anumit serviciu trebuie să intervină. Evaluarea
iniţială este în acelaşi timp o formă de selectare, o
procedură de punere în lagătură a individului cu serviciile
disponibile în agenţie, şi de asemenea, o modalitate de
determinare a urgenţei intervenţiei.
Procedurile de evaluare, selecţie şi intervenţie,
depind de specificul problemei prezentate şi de schimbările
37
dorite de client şi familie. În practica asistenţei sociale au
fost dezvoltate numeroase modele de instrumente de
evaluare, unele specifice pentru cazul persoanelor
vârstnice. De exemplu, pentru persoanele în vârstă şi cu
dizabilităţii, se utilizează fişe de evaluare structurate pe
mai multe nivele, în funcţie de îngrijirile necesare. Asfel,
dacă este vorba de clienţi a căror situaţie este instabilă, şi
dacă, din punct de vedere psiho-medical, se semnaleză un
pericol pentru ei sau aparţinători, atunci vor fi orientaţi
spre îngrijire într-un spital. Dacă clienţii vârstnici nu
prezintă astfel de riscuri, vor răspunde unei noi serii de
întrebări, urmând a se decide care dintre serviciile de
ingrijire este mai adecvat. Deşi există deja multe tipuri de
instrumente standardizate pentru evaluare, în general şi
pentru evaluarea factorilor de risc, în special, orice asistent
social trebuie sa aibă în minte o serie de întrebări care să-l
ajute în evaluarea cazului şi orientarea clientului spre un
anumit serviciu.
Intervenţia în criză
Stările de urgenţă şi criză survin atunci când
sănătatea şi / sau siguranţa clienţilor individuali sau a
familiei se află în situaţii de risc şi se impune o intervenţie
imediată. Stările de urgenţă sunt consecinţa dzastrelor
38
naturale sau a accidentelor, atunci când sănătatea sau
viaţa însăşi sunt puse în pericol. În astfel de situaţii
intervenţia constă în asigurarea asistenţei materiale
necesare, fie ea financiară, medicală sau de altă natură.
Stările de urgenţă pot determina uneori instalarea
situaţiei de criză, ceea ce înseamnă că o persoană şi / sau
familia, nu mai pot face faţă situaţiei, deoarece
conştientizează faptul că resursele, îndemanarile şi
mecanismele obişnuite de rezolvare a problemelor nu mai
sunt adecvate, simţindu-se de aceea depăşiţi, inclusiv
emoţional. Asisntentul social trebuie să intervină, în astfel
de situaţii, prin consiliere de scurtă durată pentru a ajuta
procesul de stabilizare.
Deşi stările de urgenţă şi criză sunt de multe ori
asociate, nu întotdeauna urgenţele determină crize, după
cum nici situaţia inversă nu este obligatorie. Este de aceea
necesară, din partea profesionistului, o promptă şi corectă
evaluare a situaţiei pentru a preveni răspunsurile şi
tratamentele inadecvate.
O menţiune necesară este şi aceea că, mai ales în cazul
urgenţelor, situaţia trebuie remediată cât mai repede
posibil, dar intervenţia nu trebuie să se încheie de îndată ce
ameninţarea la adresa bunăstării clienţilor a fost redusă, ci
va continua pentru rezolvarea problemelor nou apărute,
pentru găsirea soluţiilor de durată.
39
Cunoaşterea şi utilizarea resurselor
Înstituţiile publice naţionale, şi / sau locale, sunt, de
regulă, principalii funizori de servicii pentru vârstnici, însă
aceste servicii, împreună cu cele private şi / sau nonprofit
trebuie privite ca un continuum, ce cuprinde intervenţii
instituţionale, (care reduc considerabil controlul individului
asupra propriei persoane ca şi asupra mediului său de
viaţă), precum şi intervenţii mai puţin restrictive, furnizate
de servicii comunitare şi la domiciliu. În aceste condiţii, o
agenţie, în funcţie de misiunea sa şi de publicul ţintă, poate
asigura atât servicii directe, cât şi indirecte, fie prin
preluarea unor clienţi recomandaţi de alte agenţii, fie prin
direcţionarea acestora către alţi furnizori.
Proliferarea şi diversificarea reţelelor de servicii
destinate vîrstnicilor, sau mai general, persoanelor adulte,
impune asistentului social nu numai înţelegerea adecvată a
nevoilor clienţilor ci şi cunoaşterea serviciilor existente în
comunitate, servicii care pot avea o relevanţă imediată
pentru intervenţie (de exemplu, cele din domeniul sănătăţii
mintale, ingrijirile la domiciliu, spitalele, planificarea
familiala, serviciile de transport, sau cele de adăpostire).
Este, de asemenea, important ca practicienii din domeniul
asistării vârstnicilor să cunoască şi să înţeleagă modul de
40
funcţionare a principalelor instituţii finanţatoare ca şi
criterile lor de eligibilitate.
Pe măsură ce populaţia vârstnică va creşte, serviciile
pentru vârstnici vor deveni un domeniu din ce în ce mai
specializat, care va impune asistenţilor sociali o pregătire
adecvată nu numai pentru intervenţia directă ci şi pentru
cea indirectă, aceasta din urmă presupunând cunoaşterea
reţelei de servicii ca şi menţinerea unor bune relaţii,
formale şi informale, în cadrul acesteia. În mod special
asistenţii sociali implicaţi în procesul de admitere /
preluare în agenţie a posibilior clienţi, trebuie să ştie să-şi
îndeplinească atribuţiile într-un context organizaţional
complex, eficacitatea acestei activităţi fiind determinată de
măsura în care vor fi abiltaţi să lucreze cu alte agenţii şi
reprezentaţi ai acestora.
În astfel de condiţii, dispunând de o bază de date şi
realizând o evaluare iniţială, asistentului social îi revine
sarcina de a face legătura dintre client şi resursele din
agenţie sau comunitate. Un proces de admitere poate fi
considerat eficace, în măsura în care clientul primeşte nu
numai un ajutor imediat ci şi o îndrumare adecvată spre
servicii. Un fapt de observaţie curentă arată că accesul
clienţilor la servicii este mult facilitat dacă asistenţii sociali
din agenţie sau din cadrul reţelei comunitare deţin relaţii
informale, reuşind astfel contracareze fragmentarea
41
procesului de oferire a seviciilor cauzate de obstacole
formale. Bineînţeles, relaţiile informale nu pot suplini
acordurile formale dintre agenţii sau criteriile de
accesibilitate, acestea având rolul de face explicite sarcinile
asistentului social care se ocupă de procesul de admitere.
*
Misiunea agenţiei, prin faptul că precizează scopurile,
obiectivele şi populaţia ţintă, defineşte locul pe care aceasta
îl ocupă în reţeaua serviciilor comunitare, şi de aceea,
cunoaşterea şi acţiunea în lumina acesteia este
indespensabilă asistentului social angajat în procesul
admiterii. Stabilirea relaţiei de ajutor, evaluarea iniţială,
intervenţia în situaţii de urgenţă şi criză, promovarea
autonomiei clientului, abilitatea de a adecva resursele la
nevoi, sunt situaţii care impun şi în acelaşi timp definesc un
profesionist de mare competenţă. Ca parte a metodologiei
de acordare a ajutorului în asistenţa socială, admiterea
clienţilor la servicii reprezintă prima etapă a relaţiei dintre
client şi profesionist. Cunoştinţle, grija şi sensibilitatea
profesionistului în raport cu problemele clienţilor,
prefigurează interacţiunile viitoare şi de aceea sunt
considerate ca fiind de maximă importanţă pentru reuşita
unei intervenţii (Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 57-69).
42
Evaluarea funcţională
În capitolul anterior, problema evaluării a fost tratată
ca parte procesului de admitere a clienţilor în reţeaua
serviciilor sociale. A fost vorba despre evaluarea iniţială, în
baza căreia clienţii sunt orientaţi spre serviciile
corespunzătoare, în principiu, problemei pentru care
solicită ajutorul. În continuarea evaluării iniţiale, (care, aşa
cum s-a putut constata, este, de regulă, standardizată /
formală), după ce clientul a fost direcţionat spre unul dintre
serviciile existente în agenţie sau reţea, este recomandată o
evaluare de profunzime şi de detaliu ca parte integrantă a
procesului de intervenţie specializată. În practica asistenţei
sociale pot fi întâlnite diferite modalităţi de evaluare
aferente etapei de intervenţie specializată. Modalitatea care
se impune din ce în ce mai mult în prezent este definită prin
conceptul de “evaluare funcţională”, concept ce înglobează
perspectiva familiei, a resurselor individuale şi familiale, de
o manieră multidimensională şi comprehensivă.
În această perspectivă, evaluarea este centrată pe
sprijinirea clientului în procesul de identificare a
capacităţilor funcţionale, a competenţelor şi resurselor, (şi
nu doar a disfuncţiilor şi incapacităţilor), pentru demararea
schimbării. Informaţia acumulată prin evaluarea
funcţională este utilizată în luarea deciziilor, de comun
43
acord cu clienţii, privind tipurile şi cantitatea serviciilor
necesare, precum şi cele privind activităţile pe care clienţii le
pot realiza pentru a ajunge la schimbările dorite. Desigur
sunt necesare reevaluări periodice pentru a determina dacă
planul iniţial funcţionează şi dacă serviciile şi activităţile în
care sunt implicaţi clienţii pot fi continuate, schimbate sau
oprite (Bernstein, 1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp.
70-87).
Deoarece evaluarea funcţională reprezintă un moment
decisiv al procesului de intervenţie, de ea depinzând natura
şi calitatea acestuia, este necesară o tratare detaliată a
principalelor ei aspecte.
44
De la evaluarea iniţială la evaluarea funcţională
Aşa după cum am văzut în capitolul anterior,
evaluarea iniţială (ca evaluare formală), presupune ca
asistentul social să înregistreze pentru fiecare client în parte
date de identificare, problema şi un scurt istoric al acesteia,
să iniţieze o intervenţie de urgenţă dacă este nevoie şi să
direcţioneze clientul spre serviciile specializate. Aceste
informaţii sunt folosite, ulterior ca punct de plecare în
evaluarea funcţională şi sunt utile atât asistentului social cât
şi clientului şi familiei acestuia în luarea celor mai potrivite
decizii, privind îngrijirile, tratamentele şi serviciile.
Fără informaţiile adunate prin evaluarea iniţială, nici
unul dintre partenerii la actul decizional (clientul, familia şi
asistentul social) nu va fi în măsură să decidă în cunoştinţă
de cauză, iar consecinţele unor decizii inadecvate pot fi
considerate repercursiuni neplăcute, atât pentru ei cât şi
pentru sistemul de îngrijire:
dacă sunt furnizate mai multe servicii decât este nevoie,
clientul poate deveni dependent;
dacă sunt furnizate mai puţine servicii decât este nevoie,
îngrijirile sunt inadecvate şi / sau insuficiente;
cele mai multe programe fiind bazate pe cerere, în
absenţa unei bune evaluări privind alocarea serviciilor,
deciziile inadecvate tind să se perpetueze;
45
serviciile şi deciziile de plasament, făcute în mod
nepotrivit şi exagerat, conduc la costuri inutile.
Dimpotrivă, realizată şi implementată corect şi
complet, evaluarea iniţială poate aduce multe beneficii:
în primul rând, ajută asistentul social să-şi organizeze
eforturile şi constituie un instrument cu ajutorul căruia
poate fi supravegheată furnizarea serviciilor;
în al doilea rând, cu ajutorul evaluării iniţiale asistentul
social poate urmări schimbările în evoluţia clientului;
în al treilea rând, evaluarea ajută asistenţii sociali şi
managerii serviciilor sociale să dezvolte noi programe şi
obiective, din ce în ce mai adecvate nevoilor vârstnicilor,
bazându-se pe o documentaţie vastă de studii de caz şi
baze de date construite cu ajutorul informaţiilor din
evaluări.
46
Argumente pentru o evaluare funcţională
Elementele esenţiale ale evaluării funcţionale
comprehensive, se structurează pe urmatoarele dimensiuni:
mediul înconjurător, mediul social, mediul economic,
dimensiunea fizică, mentală, activităţi de zi cu zi - AZZ şi
activităţi instrumentale de zi cu zi – AIZZ , (Gallo, 1988;
Kane, Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-
87).
Evaluarea comprehensivă a statutului funcţional al
clienţilor şi a contextului familial este indispensabilă în
procesul luării deciziilor privind natura serviciilor şi a
intervenţiilor specializate, deoarece examinează
interacţiunea dintre abilităţile, motivaţiile şi contextele
clienţilor. Factorii esenţiali ai evaluării funcţionale sunt:
abilităţile clientului aflate în stare de funcţionare;
percepţia clientului vis à vis de situaţia sa problematică,
precum şi motivaţia sa pentru schimbare;
contextul clientului: cadrul fizic, reţeaua socială a
familiei, prietenilor şi comunităţii, ca factor important
pentru înţelegerea şi schimbarea propriilor probleme.
Diagnosticele medicale sau psihiatrice pot influenţa
statutul funcţional al vârstnicului dar nu au şi valoare
predictivă asupra acestuia. De exemplu, clienţii cu diabet
sau boli de inimă pot şi de cele mai multe ori reuşesc, să
47
rămână în comunitate, să îndeplinească funcţii sociale,
datorită unor abilităţi specifice pe care le posedă şi care nu
sunt afectate de maladiile de care suferă. Chiar şi vârstnicii
cu tulburări mentale severe pot avea conservate abilităţi
care să le permită rămânerea în familie şi comunitate.
Deşi clienţii care solicită diverse servicii au probleme
de sănătate cronice, fizice sau mentale, nu acestea constituie
cauza care îi aduce la serviciile sociale, ci dificultăţile de
funcţionare. Uneori, sprijinul de care au nevoie se referă la
mai multă sau mai bună asistenţă medicală sau psihiatrică,
iar asistentul social poate fi în măsură să-i ajute să-l obţină.
Dorim să spunem prin aceasta că expertiza asistentului
social înseamnă a-i ajuta pe clienţi să-şi elimine sau să-şi
reducă problemele în funcţionarea zilnică, şi nu eliminarea
asistenţei medicale.
Ameliorarea problemelor funcţionale se întemeiază pe
valorificarea potenţialului individual şi familial ca şi pe
intervenţiile sociale adecvate. Evaluarea funcţională vizează
creşterea bunăstării clientului, indiferent dacă situaţia lui
rezultă din problemele de sănătate fizică sau mentală, fie din
factorii sociali, economici sau de mediu. În perspectiva
evaluării funcţionale, deciziile asupra intervenţiilor şi
monitorizarea serviciilor furnizate trebuie să se axeze pe
schimbare şi îmbunătăţirea statutului funcţional al
48
clientului şi nu pe ignorarea diagnosticelor medicale sau
psihiatrice.
Evaluarea funcţională este în măsură să reunească, într-
un tablou sintetic abilităţile clientului, motivaţiile sale,
contextul familial şi al mediului social, precum şi constelaţia
influenţelor acestora, pentru luarea celor mai potrivite decizii
de intervenţie educaţională, socială, medicală, economică şi de
mediu.
Evaluarea este în acelaşi timp şi o detaliată analiză a
statutului funcţional al clientului, care conduce la concluzii
despre afecţiunile ce trebuie remediate şi la strategii posibile
de intervenţie (Bernstein, 1992; Campbell, Thompson, 1990;
Ivry, 1992; Kane & Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al.,
1995, pp. 70-87).
Evaluarea funcţională comprehensivă
Evaluarea funcţională comprehensivă este prin
definiţie multidimensională. Dimensiunile sau domeniile
care trebuie evaluate sunt: mediul înconjurător, mediul
social, situaţia economică, sănătatea mentală, sănătatea
fizică şi capacitatea de auto-îngrijire evaluată prin abilitatea
de a face activităţi de zi cu zi - AZZ şi activităţi
instrumentale de zi cu zi - AIZZ (Gallo et. al., 1988; Kane &
Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87). Deşi
49
aceste dimensiuni sunt evaluate separat, ele sunt
interconexate. Capacitatea sau incapacitatea în unul din
aceste domenii este posibil să afecteze funcţionarea în
celelalte. De exemplu, o persoană cu boala Alzheimer poate
avea asociată şi o problemă care este în principal una de
sănătate fizică, dar individul va manifesta în mod treptat
afecţiuni în funcţionarea socială şi mentală, în AZZ şi în
AIZZ.
Evaluarea socială
O evaluare a funcţionării sociale se referă la calitatea şi
cantitatea legăturilor interpersonale ale clientului şi la
implicarea sa în comunitate, ca şi la posibilele probleme în
sistemul său de suport informal. Donald (1982, cf. Gary M.
Nelson, et al., 1995, pp. 70-87) a identificat patru arii
primare în care interacţiunile sociale şi participarea au loc:
(1) familia, (2) prietenii, (3) comunitatea, (4) locul de muncă.
În cazul vârstnicilor, scopul primordial al evaluării
sociale vizează calitatea şi cantitatea legăturilor cu reţeaua de
suport informal. Subliniem faptul că pentru alte categorii de
adulţi relaţiile formale, de la locul de muncă, joacă un rol
mai important pentru viaţa lor socială şi pentru sistemul de
suport. Însă reţeaua de suport informal, pe care o
reprezintă, familia şi prietenii este esenţială pentru
bunăstarea tinerilor şi vârstnicilor deopotrivă. Pentru
50
măsurarea funcţionării sociale a familiei Smilkstein,
Ashworth şi Montano (1982, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995,
pp. 70-87), au elaborat un instrument de evaluare cunoscut
sub denumirea sa prescurtată APGAR (Adaptation,
Partenership, Growth, Affection, Resolve) şi care are în
vedere următoarele dimensiuni: adaptarea familială,
relaţiile parteneriale, creşterea copiilor, dezvoltarea
afectivă şi capacitatea de rezolvare a problemelor familiale.
Deşi este important numărul persoanelor cu care
clientul are relaţii, ca şi frecvenţa acestora, s-a constatat că,
în numeroase situaţii, calitatea reţelei de suport social şi
prezenţa unui confident, este semnificativ mai relevantă
pentru bunăstarea şi sănătatea fizică a clientului.
Înţelegerea reţelei familiale a clientului ca şi cea a
sistemului mai larg de suport social, poate fi realizată prin
combinarea întrebărilor standardizate, prin construirea
genogramei şi a eco-hărţii (genograma reprezintă reţeaua
familială iar eco-harta conturează reţeaua socială mai largă,
incluzând relaţiile familiale şi comunitare).
Genograma este instrumentul prin care se reprezintă
grafic compoziţia familială şi istoria acesteia. De altfel,
genograma poate cuprinde schimbările majore din cadrul
familiei, schimbări din sfera ocupaţională, a sănătăţii,
precum şi din cae a evenimentelor familiale (naştere,
moarte, căsătorie, mutare). Utilizând diferite tehnici de
51
trasare ca: linii continue, punctate, tăiate, etc., pot fi
reprezentate punctele forte, şi diferite tipuri de relaţii
(stabile, tensionate etc.). Inserarea unei genograme în cadrul
raportului de evaluare poate fi utilă pentru identificarea
sistemului de suport familial şi pentru înţelegerea istoriei
sociale a familiei, ca şi a relaţiilor şi problemelor curente.
Evaluarea funcţionării familiale poate constui punctul de
plecare pentru stabilirea sarcinilor asistentului social şi a
celorlalţi profesionişti care acordă îngrijiri vârstnicului.
Eco-harta este un instrument care permite vizualizarea
gradului de interacţiune a clientului cu comunitatea, cu
reţeaua de suport social, ca şi cu familia. Se poate folosi
pentru reprezentarea grafică un sistem de cercuri, sau se
poate trasa o diagramă ce reprezintă lumea socială a
clientului, identificând potenţialele prietenii, implicările în
activităţile recreaţionale şi culturale, munca, biserica,
agenţiile furnizoare de servicii. Tipurile diferite de linii şi
apropierea elementelor grafice pot reprezenta natura
relaţiilor dintre client şi mediul său social.
Configurarea eco-hărţii necesită culegerea unei
remarcabile cantităţi de informaţii într-un timp relativ
scurt. Informatizarea şi computerizarea serviciilor de
asistenţă socială pot constitui facilităţi, inclusiv pentru
producerea de grafice în practica clinică. Există deja
programe software comerciale care pot produce arbori
52
genealogici şi genograme, diferite grafice pentru
examinarea cazurilor pe multiple nivele sistemice.
Pentru a evalua profunzimea unei reţele de suport
social, este nevoie de întrebări nuanţate: de exemplu, se
poate întreba cui poate cere ajutor clientul, pentru cât timp
şi în ce condiţii. Mai concret, în cazul unui client care are
nevoie de sprijin pentru a locui singur acasă, poate fi luat în
calcul sprijinul unui vecin care i-a mai fost de ajutor şi în
trecut. În planificarea serviciilor, este util să se ştie dacă
acest vecin este dispus să-l sune zilnic pe client, să-l viziteze,
să servească uneori masa împreună, sau să-şi petreacă
câteva ore zilnic sau săptămânal ajutând la întreţinerea
locuinţei.
Evaluarea economică
Evaluarea economică are ca scop aprecierea nivelului
resurselor financiar-economice în vederea eligibilităţii
clientului pentru asistenţă suplimentară, pornindu-se de la
examinarea veniturilor şi a celorlalte resurse economice.
Suficienţa resurselor financiar-economice presupune
acoperirea, din venituri proprii a cheltuielilor destinate
procurării alimentelor şi îmbrăcăminţii, întreţinerii
locuinţei, asigurării îngrijirilor medicale şi a altor necesităţi
(Gallo, 1988, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).
53
Eligibilitatea pentru resurse suplimentare presupune,
pe de o parte conştientizarea clientului privind drepturle
sale, iar pe de altă parte, presupune cunoaşterea
programelor comunitare de sănătate, sociale sau economice,
a serviciilor de întrajutorare, de ajutor financiar sau a
programelor de angajare speciale.
Evaluarea economică se realizează prin chestionarea
clienţilor despre veniturile şi bunurile de care dispun,
despre cheltuielile necesare ca şi despre modul în care îşi
administrează banii şi celelalte resurse. Trebuie avute în
vedere, în mod special, situaţiile în care anumite cheltuieli
sunt disproporţionate în cuantumul veniturilor periclitând
de aceea satisfacerea adecvată a altor nevoi, de exemplu,
situaţia frecventă în care un vârstnic îşi cheltuie toate
veniturile pentru chirie şi hrană, nerămânându-i bani şi
pentru medicamente.
Evaluarea economică înseamnă analiza resurselor şi
prin ceea ce se află dincolo de înscrisurile oficiale (cuponul
de pensie, extrasul de cont, chitanţe, facturi, etc.): uneori
clienţii beneficiază de resurse indirecte cum ar fi ajutorul
financiar regulat din partea unuia dintre copii, servirea
regulată a mesei la un membru al familiei, etc.
Evaluarea economică nu se rezumă la o simplă
conabilizare deoarece banii, administrarea lor, diferitele
bunuri sau posesiuni constituie valori personale ale
54
clienţilor, faţă de care prezintă un ataşament special şi de
aceea nu pot face obiectul unor tranzacţii sau aranjamente
rentabile.
Stabilirea eligibilităţii clientului pentru un anumit tip
de beneficii (sociale, economico-financiare, medicale)
necesită cunoaşterea de către profesionist a cadrelor
legislative, a sistemului de asistenţă medicală şi de sănătatea
mentală, a reţelei de servicii sociale pentru vârstnici.
Sănătatea mentală
Evaluarea stării de sănătate mentală de către
asistentul social înseamnă orientarea observaţiilor şi înspre
sfera problemelor psiho-cognitive şi comportamental-
emoţionale.
Evaluările din aria psiho-cognitivă se centrează,
în principal, asupra simptomelor de incapacitate cognitivă,
asupra tulburărilor psihiatrice, ca şi asupra diferiţilor
factori de risc. Practicienii utilizează în acest scop
insrumente de evaluare (scale, teste, chestionare) cu diferite
grade de complexitate.
Funcţionarea emoţională se referă la prezenţa/absenţa
sau diminuarea/amplificarea tulburărilor afective.
Asistentul social ar trebui să fie familiarizat cu simptomele
şi manifestările tulburărilor afective majore, pentru a putea
recunoaşte anxietatea, depresia, singurătatea şi factorii de
55
risc asociaţi suicidului şi abuzului de alcool sau droguri
(vezi şi D. Gal, Dezvoltarea umană şi îmbătrânirea, 2001).
În majoritatea cazurilor, acolo unde asistentul social
identifică factori de risc şi / sau manifestări care pot fi
indicii pentru deteriorarea stării de sănătate mentală se
impune consultarea experţilor calificaţi în acest domeniu.
Sănătatea fizică
Există trei instrumente cu ajutorul cărora asistentul
social poate evalua starea sănătăţii fizice:
1 autoevaluarea stării de sănătate de către client
2 inventarierea simptomelor şi bolilor
3 analiza medicamentaţiei
Prin evaluarea riscurilor de sănătate fizică, asistentul
social poate descoperi afecţiuni netratate, care necesită fie
iniţierea, fie încetarea unui tratament medical, decizie ce va
fi luată de către medic, dar asistentul social va recomanda
consultaţia medicală, şi la nevoie, va acompania vârstnicul
la cabinetul medical. De exemplu, dacă asistentul social
analizează medicamentaţia unui client cu o boală mentală
cronică şi constată că tratamentul prescris a fost întrerupt,
trebuie să discute despre consecinţele încetării
tratamentului şi să încurajeze clientul să consulte un asistent
de sănătate mentală sau un psihiatru.
56
1. Autoevaluarea sănătăţii
Autoevaluarea sănătăţii poate fi un bun semnal al
stării de sănătate, chiar dacă unii autori şi practicieni au
rezerve în această privinţă. Scopurile autoevaluării sunt, din
punctul de vedere al profesioniştilor, de a identifica posibile
noi probleme de sănătate sau declinul statutului sănătăţii.
Întrebări referitoare la autoevaluarea stării de sănătate pot
fi incluse în conţinutul instrumentarului de evaluare
multidimensională, care se utilizează în diverse centre
medicale sau socio-medicale. De exemplu, o întrebare pentru
autoevaluarea stării de sănătate poate fi:
„Cum vă apreciaţi starea de sănătate în prezent ?”
Excelentă (3) Bună (2) Moderată (1) Slabă (0)
2. Inventarierea simptomelor şi bolilor
Chestionarele utilizate pentru simptome au ca scop
identificarea factorilor de risc ai sănătăţii. Sunt luate în
considerare, (în instrumentarul acceptat de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii), patru categorii de simptome pentru
identificarea factorilor de risc: (1) caracteristicile salivei, (2)
senzaţiile de durere sau apăsare, (3) dureri de articulaţii şi
(4) caracteristicile respiraţiei. În evaluările comprehensive,
acestor cdategorii de simptome li se adaugă şi altele
57
precum: malnutriţia, problemele de vedere de auz,
problemele dentare şi artritele.
Inconvenientele acestui tip de evaluare ţin de faptul că
nu toţi clienţii frecventează cu regularitate serviciile
mediacale sau medico-sociale, şi în majoritatea cazurilor nu
sunt familiarizaţi cu terminologia de specialitate utilizată. În
astfel de situaţii se recomandă ca evaluările periodice, de
rutină, să fie realizate de către specialişti
3. Analiza medicamentaţiei
O altă modalitate de evaluare a stării de sănătate
constă în analiza medicamentaţiei: listarea medicamentelor
prescrise şi precizări privind modul de administrare
(dozarea, când şi cum se administrează). Este important să
fie puse şi întrebări referitoare la utilizarea medicamentelor
care au şi contraindicaţii, precum şi la utilizarea remediilor
naturiste şi a suplimentelor nutritive.
Problemele care pot apărea în jurul utilizării
medicamentelor se leagă îndeosebi de numărul mare de
medicamente prescrise, de nerespectarea dozajului, de
tulburările de memorie care afectează ritmicitatea
administrării sau chiar de lipsa unei minime educaţii pentru
sănătate.
Alţi factori care, de asemenea, ţin de administrarea
medicamentaţiei şi pot genera complicaţii sunt:
58
imposibilitatea achiziţionării medicamentelor datorită
costului ridicat, absenţa instrucţiunilor de administrare clar
scrise, tulburările emoţionale, ca de exemplu depresia, care
se pot traduce prin refuzul de a accepta boală şi de a o trata.
În plus, unii vârstnici refuză medicamentaţia datorită
convingerilor lor religioase, sau pentru că îi descurajează
efectele colaterale, adverse ale medicamentelor. De
asemenea, schimbările bruşte ale stărilor fiziologice şi/sau
afective, precum voma, diareea, iritabilitatea, stările
confuzive, pot fi puse în legătură cu modul inadecvat de
administrare a medicamentelor.
În aceste condiţii se recomandă ca asistentul social care
întâlneşte un vârstnic ce are prescrise trei sau mai multe
medicamente, să se informeze şi asupra regimului
îngrijirilor de sănătate pe care le primeşte.
Evaluarea activităţilor de zi cu zi (AZZ) şi a
activităţilor instrumentale de zi cu zi (AIZZ)
Dintre toate dimensiunile funcţionării personale,
capacitatea de a duce la bun sfârşit activităţile de zi cu zi
este probabil, cea mai importantă. Buna desfăşurare a
activităţilor de îngrijire personală şi a habitatului, este
necesară pentru menţinerea funcţionării independente şi
autonome, dar depinde de starea fizică, mentală şi socială.
59
Evaluările generale ale stării de sănătate nu pot
avea valoare indicativă asupra nivelului de autonomie a
vârstnicului. De aceea se recurge la evaluarea funcţionării în
activităţile de zi cu zi, şi stabilirea, pe această bază, a
capacităţii de autoîntreţinere.
În privinţa criteriilor cu ajutorul cărora se pot face
evaluările activităţilor de zi cu zi, opiniile specialiştilor
converg înspre includerea în scalele de evaluare a
capacităţilor de: a face baie, de a se aranja, de a se îmbrăca,
de a se deplasa şi de a se hrăni (Gallo şi al. 1988; Kane &
Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87). Cea
mai cunoscută scală este Index-ul AZZ al lui Katz (1963),
cu ajutorul căreia (scala) este evaluată capacitatea clientului
de a realiza cele cinci activităţi . Deşi această formă de
evaluare se centrează pe capacitatea sau incapacitatea
clientul de a îndeplini respectivele activităţi, modalitatea de
formulare poate include şi nuanţări referitoare la nevoia de
asistare sau la independenţă:0 - nu necesită ajutor; 1 -
foloseşte un aparat; 2 - necesită asistenţă; 3 - complet
dependent.
Evaluarea instrumentală a activităţilor de zi cu zi se
referă la o varietate de activităţi, mai complexe decât acelea
de autoîngrijire şi autoîntreţinere. Itemii incluşi în mod
obişnuit în scalele de evaluare se referă la activităţi şi sarcini
60
specifice mediului ambiental şi social şi de aceea capacitatea
de a le realiza este inclusă în sfera competenţelor sociale.
Spre exemplificare redăm în continuare o scală de
evaluare care acoperă şase arii: (1) utilizarea telefonului, (2)
utilizarea mijloacelor de transport, (3) cumpărarea hranei şi
a îmbrăcăminţii, (4) prepararea hranei, (5) îngrijirea
locuinţei, (6) administrarea resurselor financiare. Fiecare
item poate fi analizat prin utilizarea unei scale cu trei nivele,
în care scorul “1” indică faptul că individul poate îndeplini
activităţi fără asistenţă; “2”- nevoia de asistenţă şi “3”-
totală incapacitate de a realiza activităţi.
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
+++++++++++++
Evaluarea mediului
Evaluarea mediului, concept central în asistenţa
socială, reprezintă reflectarea aplicativă a principiului
congruenţei în relaţia persoană - mediu. Prin evaluarea
mediului se stabileşte dacă acesta este adecvat, sau nu,
bunăstării şi funcţionării independente a individului.
Într-o accepţiune restrânsă, prin mediu se înţelege (în
contextul asistenţei sociale) instituţia rezidenţială sau
locuinţa în care trăieşte clientul. Într-o accepţiune mai
largă, “mediul” poate desemna însăşi comunitatea din care
61
face parte. Desigur, evaluarea comunităţii poate avea
elemente comune cu evaluarea mediului.
Evaluarea mediului presupune examinarea abilităţilor
funcţionale ale individului şi a solicitărilor mediului, (în
accepţiune largă şi restrânsă), urmată de examinarea
gradului de congruenţă a acestora.
În principiu, specialiştii sunt de acord asupra
importanţei mediului pentru funcţionarea optimă a
clientului, mai puţin concordante sunt însă criteriile de
evaluare care, desigur, diferă în funcţie de “obiectivele” de
evaluat (“cum” se evaluează în funcţie de “ce” se
evaluează). Pot constitui “obiective” de evaluat instituţiile de
tip rezidenţial sau cele de tipul centrelor de zi, locuinţele
individuale dar şi comunităţile.
I ) Una dintre categoriile care pot constitui obiectul
evaluării de mediu este cea referitoare la adecvarea şi
siguranţa mediului arhitectural (rezidenţial şi civic). De
exemplu, există grile de evaluare care cuprind:
paza contra incendiilor,
accesibilitatea la bucătărie şi/sau la servirea mesei, sau
în alte zone frecventate de vârstnici,
absenţa/prezenţa obstacolelor în zonele de trecere şi
acces (cabluri, preşuri, gradul de iluminare, etc.).
În comunitate, se evaluează:
62
siguranţă zonei (străzi, parcuri, zone comerciale sau de
agrement), accesibilitatea mijloacelor de transport,
facilităţi şi amenajări speciale pentru vârstnici.
II ) O altă categorie ce poate face obiectul evaluării de
mediu se referă la aspectele "mediului afectiv-emoţional" şi
a "oportunităţilor interpersonale". Evaluarea mediului
afectiv-emoţional în cadrul instituţional se referă la:
politeţea personalului,
la atenţia acordată nevoilor sociale şi medicale ale
rezidenţilor,
la respectarea nevoii de intimitate,
la libertatea şi posibilitatea de alegere în raport cu
modalitatea de satisfacerea a diferitelor nevoi din această
categorie.
În familie, în sfera nevoilor afectiv-emoţionale pot fi
evaluate :
interacţiunile dintre membrii familiei,
sprijinul acordat vârstnicului pentru buna sa
funcţionare,
comunicarea, suportul afectiv.
Evaluarea “oportunităţilor interpersonale” se referă
la:
posibilităţile de contact cu prieteni şi membri ai
familiei,
63
la posibilitatea de a juca un rol activ în grupurile civice
şi voluntare.
III ) O a treia categorie de evaluat are în vedere
activităţile instrumentale. De exemplu, se constată:
dacă locuinţa vârstnicului dispune de facilităţi
adecvate pentru gătit şi păstrarea hranei;
dacă vârstnicul dispune de telefon sau alte mijloace
pentru cazurile de urgenţă;
dacă prin mărimea şi structura sa locuinţa vârstnicului
creează dificultăţi de întreţinere sau pentru deplasarea
persoanei.
În privinţa comunităţii, scopul evaluării este de a afla
dacă:
clientul are acces la cumpărături,
servicii sociale şi de sănătate,
la recreere şi la activităţi voluntare sau civice, fie
mergând pe jos, fie prin folosirea mijloacelor de transport.
Pentru a evalua congruenţa dintre persoană şi mediu,
sunt necesare adaptări ale criteriilor în funcţie de specificul
zonei, comunităţii, sau cadrului de viaţă al vârstnicului,
astfel încât să fie identificate posibilităţile de ajustare şi
modificare a mediului.
Pentru elaborarea instrumentelor de evaluare a
locuinţei şi comunităţii, ca şi a congruenţei individ-mediu,
64
pot fi utilizate inventarele de trebuinţe general umane
(Maslow), cele specifice vârstnicilor sau diferitelor categorii
de persoane cu handicap, precum şi grilele de evaluare
comunitară.
McKnight şi Kretzman (1992, cf. Gary M. Nelson, et
al., 1995, pp. 70-87) au elaborat criterii de evaluare a
comunităţii pornind de la identificarea resurselor şi
stipulând că schimbarea este posibilă atunci când sunt
cunoscute şi valorificate capacităţile, abilităţile şi bunurile
membrilor comunităţii ca şi ale familiilor lor, şi ale
comunităţii însăşi. Ideea acestui demers este că resursele
umane ale comunităţii pot şi trebuie să fie valorificate şi
responsabilizate în calitate de agenţi ai schimbării şi de
beneficiarii, direcţi sau indirecţi, ai ei.
Aspecte specifice evaluării funcţionale
Pe lângă evaluarea funcţionării individului în cele şase
dimensiuni deja identificate asistentul social ar trebui să-şi
îndrepte atenţia şi asupra posibilităţilor reale (atuuri,
forţe/puteri) ale clienţilor vârstnici, asupra serviciilor pe
care deja le primesc, asupra valorilor şi preferinţelor legate
de servicii pe care şi le-ar dori.
Posibilităţile clienţilor
65
În serviciile sociale publice, mai ales, se practică
centrarea, aproape exclusiv, pe problemele de sănătate ale
clienţilor, pe patologia şi riscurile pe care acestea le
presupun. Într-o oarecare măsură această atitudine este
justificată, deoarece pentru acele probleme vin solicitările
vârstnicilor. Dar utilizând tehnici de redresare şi optimizare
personală a clienţilor vârstnici, asistentul social ar putea
regcurge şi la valorificare resurselor de îngrijire de care
dispun, ei şi familiile lor, pentru că acestea se pot dovedi mai
accesibile şi superioare calitativ. Formularea explicită, în
procesul evaluării, de întrebări referitoare la posibilităţile
proprii de îngrijire pot contribui la constituirea unor
demersuri inteligente, echilibrate, de integrare a acestora în
procesul general al asistării specializate.
Preferinţele clienţilor
Evaluarea preferinţelor clientului are o importanţă
centrală în evaluare şi în special în procesul de planificare a
serviciilor.
Voinţa de schimbare,
rezistenţa la schimbare precum şi
66
capacitatea de a trăi cu deficienţele şi bolile diferă
de la individ la individ. Diferenţele originându-se,
printre altele, şi în opţiunile valorice.
Pentru vârstnici poate fi mult mai important (valoros)
să continuie să trăiască acasă decât să dobândească plusul
de siguranţă şi creşterea calităţii îngrijirilor prin mutarea
într-un cămin de bătrâni. Apropierea familiei poate prevala
chiar şi în raport cu suportarea unei situaţii abuzive. În
toate aceste cazuri, asistentul social trebuie să realizeze,
intervenţii care se bazează pe cunoaşterea şi respectarea
sistemului de valori al clientului, chiar dacă acesta diferă de
valorile personale. Identificarea valorilor şi a preferinţelor
clienţilor, aşa cum le relatează şi le percep ei înşişi, este un
demers delicat pe parcursul întregii evaluări.
Dacă intervenţia intră în conflict cu valorile şi
preferinţele clienţilor, eforturile asistentului social vor fi
zadarnice.
Serviciile
Pentru a satisface adecvat nevoile clienţilor vârstnici,
evaluatorul trebuie să identifice serviciile pe care ei deja le
primesc şi să distingă între acelea furnizate formal de unităţi
67
publice sau private şi acelea furnizate informal de familie şi
prieteni. În ambele cazuri, dar în mod particular în cazul
celor informale, asistentul social trebuie să examineze cât de
stabilă este asistenţa acordată.
Cunoaşterea suportului primit de client şi a nevoilor
neindentificate până atunci, ajută asistentul social să asiste
mai bine clientul prin construirea unui plan bine definit şi
integrat. Cunoaşterea tuturor serviciilor implicate ajută la
evitarea dublării seviciilor şi permite utilizarea optimă a
resurselor.*******
Echipa multidisciplinară
Evaluarea vârstnicilor impune ca asistenţii sociali să
fie familiarizaţi cu diferitele domenii ale evoluţiei şi
funcţionării individuale, fără a avea însă pretenţia că pot fi
experţi în fiecare dintre ele. Evaluările multidimensionale
impun participarea unei echipe multidisciplinare. În funcţie
de problemele clientului membrii echipei pot fi: specialişti în
sănătate mentală, medici de familie, asistente medicale,
psihologi. Unele agenţii au echipe stabile pentru analiza
cazurilor complexe, dar există şi situaţii în care asistenţii
sociali trebuie să consulte şi să invite pentru evaluare alţi
profesionişti.
*
68
În concluzie, evaluarea funcţională comprehensivă
reprezintă baza de date de la care clienţii, familiile şi
asistenţii sociali încep demersurile de colaborare. Baza
evaluării o constituie funcţionarea (şi nu diagnoza),
deoarece este un indicator mai nuanţat al resurselor
individuale şi al disponibilitpţii pentru schimbare.
Evaluarea comprehensivă are în vedere funcţionarea
individului în domeniile: social, economic, de mediu, al
sănătăţii mentale, fizice, al activităţilor de zi cu zi.
Funcţionarea scăzută în oricare domeniu afectează şi
funcţionarea celorlalte, şi invers, performanţele în unele
domenii pot fi direcţionate pentru a compensa deficitul
altora. O evaluare atent efectuată constituie o bună bază
pentru identifcarea problemelor şi a ariilor de schimbare,
precum şi pentru stabilirea scopurilor şi dezvoltarea
planurilor de servicii.
69
MANAGEMENTUL DE CAZ
Introducere
Scopul cel mai general al serviciilor de asistenţă
socială pentru vârstnici este de a contribui la depăşirea
problemelor şi la facilitarea schimbărilor pozitive apelând,
pentru aceasta, la resurse formale şi informale.
Managementul de caz şi consilierea sunt două strategii
de intervenţie directă, (a căror oportunitate rezultă din
evaluările care le preced), centrate pe client şi familia
acestuia, şi având ca scop validarea aspectelor funcţionale,
astfel încât clienţii să îşi poată asuma controlul propriei
vieţi.
Potrivit lui White (1987, cf. Gary M. Nelson, et al. 1995, pp.
88-103) managementul de caz, “este o strategie de intervenţie
orientată înspre coordonarea resurselor existente pentru a
asigura o îngrijire continuă şi adecvată specifică fiecărui caz în
parte”. Managementul de caz este definit într-o accepţiune
apropiată şi de către Rubin (1987, cf. Gary M. Nelson, et al.,
1995, pp. 88-103): “o abordare a furnizării de servicii care
încearcă să asigure clienţilor cu probleme complexe şi
dizabilităţi, primirea tuturor serviciilor de care au nevoie, la
timp şi într-un mod adecvat “.
Managementul de caz, astfel înţeles, constituie o
componentă esenţială a serviciilor pentru vârstnici, care
70
contribuie la identificarea nevoilor, la onorarea cererilor de
resurse concrete, ca şi la asimilarea de noi cunoştinţe şi
abilităţi, necesare pentru dobândirea controlului asupra
propriei situaţii.
Managementul de caz, ca strategie de intervenţie în
asistarea persoanelor vârstnice, şi-a dovedit eficacitatea în
special în domeniul îngrijirilor la domiciliu şi al celor
comunitare. Asistentul social ajută ca, o varietate de servicii
să devină accesibile clientului şi coordonează primirea
acestora. În termeni de roluri asumate, managementul de
caz presupune ca asistentul social:
să conducă cazul, dar sub nici o formă nu se aşteaptă ca
el să asigure toate serviciile necesare rezolvării;
să menţină legătura cu agenţiile ofertante de servicii sociale
pentru a se asigura că ele acordă tratamentul / intervenţian
adecvată, iar în cazul în care obiectivele clientului au fost
atinse, să pregătească terminarea;
să menţină legătura, cu clientul pentru a putea evalua
continuu, modul în care serviciile sunt folosite ca şi progresele
pe care le face clientul ca urmare a utilizării lor;
să devină broker de servicii şi organizator al reţelei de
intervenţie şi mai puţin persoană care ajută direct
clientul.
Datorită complexităţii fiecărui caz în parte, dar şi datorită
diversificării şi specializării serviciilor sociale, este puţin
71
probabil ca un singur asistent social sau o singură agenţie să
dispună de toate serviciile necesare pentru a ajuta clientul. Din
această cauză, managementul de caz s-a dezvoltat ca sistem de
ajutor ce asigură clientului asistenţă continuă, prin intermediul
asistentului social - profesionistul pregătit pentru evaluarea
diferitelor categorii de nevoi şi cunoscător a reţelei de servicii de
specialitate.
Managementul de caz ca strategie de intervenţie
Evaluarea funcţională este orientată, aşa după cum am
văzut, asupra factorilor care sunt responsabili de
funcţionarea clientului şi a familiei sale, asupra capacităţilor
care pot fi potenţate pentru depăşirea / ameliorarea
anumitor probleme care îşi au originile, fie la nivel
individual-intern (convingeri neproductive, dificultăţi
emoţionale), fie la nivel grupal, comunitar sau societal -
extern.
Problemele se pot origina, desigur, din combinaţia
obstacolelor interne şi externe, existând şi posibilitatea
generării lor reciproce (disfuncţiile dintr-o anumită arie pot
determina probleme în alte arii).
În mod similar, capacităţile individuale şi familiale
pot fi identificate în combinaţii de caracteristici psihologice,
trăsături familiale şi reţele comunitare şi sociale.
72
Implementarea managementului de caz, ca strategie
de intervenţie, trebuie precedată de evaluarea individuală şi
a familiei, ceea ce presupune parcurgerea următorilor paşi:
evaluarea funcţională,
identificarea problemelor şi a resurselor,
întocmirea listei de schimbări preconizate şi
stabilirea scopurilor funcţionale,
de comun acord cu individul şi familia. Odată stabilite
scopurile şi planurile de acţiune, ca şi decizia de a furniza
servicii, paşii următori coincid cu activităţile principale ale
managementului de caz.
Planificarea şi punerea clienţilor în legătură cu
furnizorii de servicii formale sau informale şi monitorizarea
serviciilor, reprezintă bazele coordonării resurselor.
Paşi în managementul de caz
Aspecte ale planificării în managementul de caz
Pentru ca managerul de caz să poată dezvolta un plan
de asistare, bazat pe rezultatele evaluării funcţionale, sunt
necesare:
cunoştinţe despre elementele constitutive ale uni astfel de
plan,
73
cunoaşterea deficienţelor funcţionale şi a posibilelor
resurse cu care ar putea fi remediate,
cunoaşterea abilităţilor care ar putea fi conservate şi/sau
dezvoltate,
cunoaşterea modalităţilor de a pune în legătură clienţii şi
resursele.
Planificarea managementului de caz reprezintă o
agendă de acţiune pentru toate părţile implicate: clientul,
familia, prietenii, vecinii, asistentul social, programele de
servicii pentru vârstnici şi toţi furnizorii de servicii
implicaţi.
Caracteristicile planificării
Planul de management de caz ar trebui să conţină
următoarele elemente:
1. Lista schimbărilor preconizate
2. Scopurile de atins pentru client şi, după caz, pentru
familia sa
3. Sarcinile şi resursele pentru care clientul îşi poate
asuma responsabilitatea
4. Sarcinile şi resursele pentru care membrii reţelei
informale de suport îşi pot asuma responsabilitatea
74
5. Resursele care pot fi obţinute prin intermediul
programelor de servicii pentru vârstnici şi prin
diverse agenţii
6. Evenimente sau procese evolutive care pot constitui
repere pentru evaluarea progreselor clientului
Scopurile funcţionale
Una dintre consecinţele salutare ale evaluării
funcţionale este posibilitatea de a formula şi scopuri
funcţionale pentru managementul de caz. Scopurile
funcţionale vizează atragerea celor mai adecvate resurse:
pentru depăşirea barierelor de funcţionare,
instrumentale şi psiho-sociale,
în strictă dependenţă de nevoile de schimbare ale
clientului şi ale familiei sale.
Satisfacerea nevoilor instrumentale reclamă resurse pentru:
completarea veniturilor,
facilitarea transportului,
asistarea activităţilor zilnice,
procurarea hranei şi servirea mesei mese,
întreţinerea gospodăriei.
Pentru satisfacerea nevoilor psiho-sociale resursele ce pot fi
mobilizate vin atât dinspre familie, vecini şi prieteni, cât şi
75
dinspre comunitate. Aceasta din urmă poate oferi servicii
complementare cum ar fi:
programe de zi pentru tratament psihiatric,
consiliere,
socializare prin intermediul centrelor pentru vârstnici,
programe de petrecere a timpului liber.
Aşa după cum s-a putut constata, evaluarea
funcţională comprehensivă permite identificarea nevoilor în
numeroase domenii. În mod similar şi resursele trebuie
evaluate dintr-o perspectivă funcţională, pentru a vedea
care sunt şi domeniile secundare (în raport cu serviciul
principal oferit) pe care acestea le pot acoperi. Indiferent de
serviciul principal primit, clienţii şi managerul de caz vor
lua în calcul şi beneficiile secundare ale acestuia. De
exemplu, participarea la un program comun de servire a
mesei satisface deopotrivă nevoile de nutriţie ca şi pe cele de
socializare ( ca beneficiu secundar).
***************************************************
*********
Planificarea managementului de caz poate - şi
trebuie, oricând este posibil – să meargă dincolo de
rezolvarea de suprafaţă a problemelor, formulând şi
scopuri funcţionale, explicite privind:
explorarea strategiilor de abilitare a clienţilor şi a
familiilor lor,
76
dezvoltarea capacităţilor funcţionale de autoîngrijire, de
evitare a problemelor şi conflictelor, ceea ce poate să
însemne:
atitudini noi faţă de probleme,
modalităţi diferite de a trăi cu problemele care nu pot fi
rezolvate în întregime.
Un alt scop funcţional din planul de asistare, poate fi
acela de a le arăta clienţilor şi familiilor lor cum să:
identifice resursele (interne şi externe),
le pună în legătură cu nevoile,
întocmească un plan de acţiune,
implementeze,
modifice când este necesar.
Finalmente, scopul fundamental al oricărui plan de
asistare este de a arăta clienţilor şi familiilor lor cum să fie
proprii lor manageri de caz şi de a le conferi lor posibilitatea
de alegere şi control.
xxxxx
Reţeaua informală de suport social
Conceptul “reţea de suport social” reuneşte două
concepte: cel de “reţea socială” şi cel de “suport social”.
“Reţeaua socială” se referă la un set specific de persoane
care interrelaţionează (membrii familiei, prieteni şi vecini).
“Suportul social” acoperă o arie mai extinsă a relaţiilor
77
sociale, care poate include relaţii instituţionale formale şi
informale, programe comunitare. În acest context, “reţeaua
de suport social “desemnează ansamblul tuturor
conexiunilor sociale care, împreună, pot contribui la
optimizarea funcţionării clientului.
Bazându-se pe rezultatele a numeroase cercetri
privind reţelele sociale şi suportul social, Ell (1984, cf. Gary
M. Nelson, et al.,1995, pp. 88-103) concluziona: “nu numai
că legăturile sociale cresc nivelul bunăstării individuale, dar
ele par a influenţa însăşi creşterea imunităţii la bolile fizice şi
psihice, par a avea un rol în menţinerea capacităţii de decizie
şi rezolvare de problemele. Legăturile sociale suportive
contribuie la menţinerea echilibrului între solicitările
mediului şi resursele personale, echilibru ce influenţează, la
rândul său, rezistenţa faţă de factorii de risc (boală şi stres)”.
Evaluarea funcţională, ca premisă a construirii reţelei
de suport informal, poate conduce la o varietate de forme de
intervenţie:
informarea cu privire la modalităţile alternative de
rezolvare a problemelor similare (prin exemplul şi cu
sprijinul celor care fac parte din reţeaua de suport
informal);
re - abilitarea clientului şi a familiei de a rezolva
problemele prin explorarea modului în care, în trecut, au
rerzolvat probleme similare;
78
în termeni de prevenţie, asistenţii sociali pot anticipa
consecinţele unor disabilităţi sau ale bolii, în plan
funcţional / instumental, sau ca situaţie de risc. De
exemplu, deşi diagnosticarea nu merge în mod necesar
mână în mână cu disabilitatea funcţională, aceasta este
un indicator al riscului. Un client care a suferit un atac de
cord sau a fost diagnosticat cu o boală pulmonară sau
diabet prezintă un risc ridicat pentru anumite tipuri
predictibile de afecţiuni, unele dintre ele putând fi
prevenite. Un vârstnic cu demenţă progresivă va suferi de
afecţiuni funcţionale pe măsură ce boala progresează, dar
clientul şi familia sa se pot pregăti, într-o oarecare măsură,
pentru situaţia anticipată;
medierea legăturii dintre clienţi şi familii cu servicii
adecvate, constituie un real ajutor în reducerea poverii
îngrijirii şi totodată reprezintă o “punte” între reţeaua
socială informală (care, prin chiar natura sa, are limite
inerente) şi cea formală;
motivarea pentru schimbare şi păstrarea speranţei sunt
atitudini ce pot fi construite prin valorificarea
experienţelor similare ale membrilor reţelei de suport
informal, chiar dacă, admitem că nu există două persoane
sau situaţii identice;
practica centrată pe familie (în sens larg) are ca asumpţie
principală recunoaşterea rolului fundamental al familiei
79
în menţinerea bunăstării persoanei şi în potenţialul
suportiv al acesteia, cu condiţia ca ea însăşi (familia) să fie
una funcţională. Din păcate, nu toţi vârstnicii au familii
intacte sau funcţionale, ceea ce înseamnă că, din anumite
puncte de vedere, sunt vulnerabili şi prezintă un risc
ridicat de instituţionalizare (dacă suferă pierderi
funcţionale semnificative, dacă sunt expuşi riscului de a fi
neglijaţi şi abuzaţi). În astfel de situaţii vîrstnicii pot fi
ajutaţi să-şi construiască o reţea familială surogat, din
surse formale sau informale, sau să restabilească
legăturile cu membrii înstrăinaţi ai familiei.
Stabilirea legăturilor cu resursele formale : lucrul cu
organizaţiile
Resursele instrumentale necesare clienţilor se află, de
regulă, sub patronajul organizaţiilor publice sau private. În
cazul vârstnicilor, în special, resursele formale sunt
gestionate de agenţii comunitare. Accesul la resursele
necesare depinde, pe de o parte, de cunoaşterea nevoilor
clientului (ca rezultat al procesului de evaluare individuală),
iar pe de altă parte de cunoaşterea criteriilor de eligibilitate
ale agenţiilor (ca rezultat al procesului de evaluare
comunitară). Specht (1988, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995,
80
pp. 88-103) recomanda congruenţa dintre nevoi şi resurse:
fiecare client să aibă acces la resurse strict justificat de
nevoile sale (nici mai mult nici mai puţin!).
Obiectivitatea în alocarea resurselor nu este chiar atât
de simplu de respectat precum pare, deciziile de acest fel
fiind determinate de situaţii complexe care nu au
întotdeauna acoperire în prescripţii şi normative de
aplicare, particularitatea fiecărui caz impunînd tratarea lui
ca o excepţie, şi nu ca o regulă.
Coordonarea resurselor, impune ca asistentul social să
beneficieze de autoritate sporită, concretizată în libertatea
de acţiune profesională şi administrativă (cu privire la
nevoile clienţilor, la prognoze, politica agenţiei, legile şi
chestiunile de cost şi eficienţă).
Responsabilitatea asistentului social de a coordona
resursele existente poate genera conflicte de rol (Moore,
1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103): pe de o
parte el trebuie să se asigure că prin serviciile şi resursele
alocate se respectă standardele calitative privind bunăstarea
clienţilor, iar pe de altă parte trebuiesc respectate cadrele
programului, criteriile de eligibilitate, resursele întotdeauna
limitate.
Partea pozitivă a acestui tip de conflict este aceea că
permite identificarea şi depăşirea limitelor din sistem şi
dezvoltarea de noi servicii.
81
Monitorizarea serviciilor şi asigurarea calităţii
Monitorizarea serviciilor este o etapă importantă a
managementului de caz, un mecanism de ţinerea a
evidenţei, de contabilizare, şi furnizare a asistenţei tehnice.
Prin mecanismul monitorizării se asigură implementarea
serviciilor aşa cum au fost planificate, în scopul satisfacerii
nevoilor clienţilor şi ale familiilor lor, asistenţa tehnică
având rol corectiv – adaptativ, de menţinere a calităţii
serviciilor.
Asigurarea calităţii în managementul de caz
presupune două tipuri specifice de monitorizare:
monitorizarea procesului şi monitorizarea rezultatelor
(Rothman, 1991, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-
103). Monitorizarea procesului înseamnă urmărirea
implementării şi finalizării planului de servicii în
conformitate cu planificarea şi cu standardele de calitate ale
programului. Monitorizarea rezultatelor înseamnă
urmărirea planului de servicii în termeni de beneficii
pentru client.
Applebaum şi Austin (1990, cf. Gary M. Nelson, et al.,
1995, pp. 88-103) au identificat cinci întrebări la care putem
82
apela în procesul monitorizării pentru a asigura calitatea
procesului cât şi a rezultatelor:
1. Cât de corect sunt aplicate criteriile de eligibilitate?
2. Evaluarea funcţională a clientului şi planurile de
îngrijire sunt în conformitate cu standardele de
calitate?
3. Implementarea serviciilor se desfăşoară conform
planificării?
4. Clienţii sunt mulţumiţi de serviciile primite?
5. Serviciile furnizate au rezultatele scontate pentru
clienţi?
Monitorizarea serviciilor poate fi înţeleasă şi ca
element constitutiv al procesului de evaluare continuă, şi
este posibilă numai în măsura în care există cadre temporale
şi standarde de calitate la care să se raporteze rezultatele
obţinute.
Cadrele temporale (programarea) vizează
preponderent activitatea asistentului social şi mai puţin
rezultatele pentru client. Buna practică indică faptul că
serviciile apreciate ca fiind de bună calitate sunt furnizate
într-o perioadă de timp specificată.
Satisfacţia clientului, în raport cu serviciile primite,
este un indicator important, deşi indirect, al felului în care
funcţionează serviciul. Eforturile de a măsura gradul de
satisfacţie al clienţilor reprezintă recunoaşterea necesară şi
83
critică a participării lor la planificarea şi implementarea
planului de servicii, şi totodată o măsură a eficacităţii şi
eficienţei serviciilor.
Monitorizarea şi evaluarea sistematică a programelor
pot fi considerate indicatori ai excelenţei în furnizarea
serviciilor, situaţie destul de rar întâlnită în practică,
posibilă totuşi, prin eforturi de planificare, standardizare a
calităţii şi mai ales prin eforturi de schimbare a mentalităţii.
Rolurile în managementul de caz
Rolurile asistentului social în managementul de caz
derivă din datele evaluării comprehensive. Rolul principal
este acela de coordonator, rolurile « secundare » sau
adiţionale putând fi, după caz, cele de educator, broker,
avocat, de mediator, facilitator, precum şi rolul de a atrage şi
dezvolta noi resurse.
În calitate de educator, asistentul social furnizează
clienţilor şi familiilor informaţii despre reţeaua de resurse
ca şi despre procesul de schimbare în care se angajează.
Ca broker, asistentul social intermediază obţinerea
sau cumpărarea resurselor prevăzute în planul de servicii.
Rolul de avocat presupune utilizarea unui set de
strategii şi tehnici pentru a pune în legătură clientul cu
reţeaua de resurse, (convingere, negociere sau chiar
84
confruntare cu furnizorii de servicii - Rothman, 1991;
Steinberg & Carter, 1983, cf. Gary M. Nelson, et al.,1995,
pp. 88-103).
Ca mediator, asistentul social clarifică neînţelegerile,
intermediază părţile aflate în conflict.
Ca facilitator asistentul social ajută clienţii şi familiile
lor să se centreze pe puterile lor, să-şi îmbunătăţească
capacităţile de a înfrunta situaţiile curente şi să planifice
viitorul.
Rolul de a atrage şi dezvolta resurse presupune
identificarea resurselor deficitare găsirea soluţiilor
compensatorii.
Statutul profesional al managerului de caz
Rolurile asociate managementului de caz sunt, după
cum se poate constata, complexe şi necesită stăpânirea unor
abilităţi profesionale la nivel de perferomanţă, deoarece
scopurile unei astfel de întreprinderi sunt complexe şi
ambiţioase. Cu toate acestea în percepţia comună şi chiar a
unor profesionişti (asistenţi sociali) managementul de caz
este considerat ca solicitând în mai mică măsură competenţe
profesionale specifice, comparativ cu practica asistenţei
sociale de tip terapeutic sau consilierea..
85
Această situaţie se explică prin aceea că în cadrul
relaţiei terapeutice sau de consiliere principala resursă o
constituie însăşi expertiza profesionistului, agenţia fiind
doar un cadru de desfăşurare şi nu o furnizoare de resurse.
În plus, asistentul social implicat într-o intrevenţie directă
individuală deţine controlul asupra procesului şi primeşte
feed-back-uri pozitive din prtea clienţilor.
În managementul de caz, asistentul social este un
intermediar pentru interacţiunile terapeutice ale altora,
resurele aparţin agenţiei pe care o reprezintă sau cooptează
în intervenţie, iar beneficiile aduse clienţilor sunt indirect
legate de prestaţia sa.
În fapt, chiar dacă managerul de caz petrece o parte
din timp manipulând hârtii şi contactând furnizorii de
servicii, multitudinea rolurilor asumate, interviurile cu
clienţii şi familiile lor, evaluările, implementarea serviciilor,
monitorizarea acestora, dau măsura înaltului
profesionalism pe care un manager de caz trebuie să îl
probeze.
86
Intervievarea
Scopurile interviurilor
Un interviu este o conversaţie structurată, care are un scop
bine precizat. Nu vom detalia în acest cadru alte aspecte teoretice
legate de intervievare în asistenţa socială, deoarece se presupune
că profesioniştii, care au beneficiat de o formare în acest
domeniu, au deja noţiuni despre această metodă de lucru. Ne
vom referi, în cele ce urmează, la aspectele specifice ale
intervievării vârstnicilor.
Interviurile cu persoanele vârstnice pot avea motivaţii
diferite, dar principiul fundamental care trebuie respectat este
acela de a defini cu claritate scopul interviului. Interviul fără un
scop specificat este, de obicei, o pierdere de timp, atât pentru
practician cât şi pentru client. Durata, conţinutul şi forma
interviului sunt determinate de scop.
Scopurile intervievării vârstnicilor pot fi :
Furnizarea de informaţii.
Asistenţii sociali realizează interviuri cu persoanele în vârstă
pentru a le explica şi a le oferi informaţii referitoare la
organizaţia pe care o reprezintă. De exemplu, cineva care
doreşte să participe la un grup de suport ar putea fi intereasat să
se informeze despre program, taxa de participare, natura
activităţilor, când, unde şi cât de dese sunt întâlnirile, scopurile
87
programului. Într-un astfel de interviu, asistentul social va oferi
detaliile solicitate, aflând în acelaşi timp câte ceva şi despre alte
interese ale solicitanţilor. Informaţiile solicitate vor fi oferite în
funcţie de interesele şi nevoile clientului.
Obţinerea informaţiilor
Un număr mare de interviuri sunt realizate cu scopul
obţinerii de informaţii. Majoritatea agenţiilor de servicii sociale
au nevoie de informaţii pentru a deservi cât mai eficient
persoanele vârstnice. Într-un program de ajutor social, de
exemplu, asistentul social are nevoie să deţină informaţii despre
resursele financiare ale persoanei şi despre nevoile ei sociale şi
economice. Într-un program de sănătate mintală interviul este
realizat cu scopul de a obţine informaţii despre problemele
emoţionale cu care se confruntă persoana în vârstă şi, în acest
caz, realizatorul interviului îşi va propune să afle răspunsuri la
întrebări de genul: “Care sunt problemele emoţionale specifice
persoanelor vârstnice?”, “Cât timp persistă acestea?”, “Ce
soluţii ar putea exista?”, “Cum ar putea fi direcţionat
programul pentru depăşirea acestor probleme?”.
Rezolvarea problemelor
Uneori scopul interviului este de a ajuta persoanele vârstnice
să-şi rezolve problemele sociale şi / sau emoţionale. Interviul
poate fi conceput conceput pentru variate situaţii şi probleme:
pentru a ajuta clienţii să înţeleagă şi să facă faţă stărilor de
88
deprimare, singurătăţii sau izolării, sau să îi ajute să găsească
alternative la situaţiile de viaţă.
Majoritatea interviurilor sunt realizate pentru una dintre
următoarele categorii de scopuri:
furnizarea de informaţii,
obţinerea de informaţii,
rezolvare de probleme, sau o
combinaţie a lor.
Este important pentru persoana care intervievează să-şi
înţeleagă propriile scopuri şi obiective, motivele participării la
interviu, precum şi scopurile agenţiei şi rezultatele anticipate ale
interviului.
Trebuie reţinut că vor fi căutate mai ales informaţiile utile
pentru scopurile organizaţiei şi pentru creşterea eficacităţii
acesteia în acordarea serviciilor.
Aspecte practice ale realizării interviului
Durata interviului
Deşi nu există nici o modalitate de a fixa o durată standard
pentru toate interviurile, sunt totuşi câteva principii care pot
orienta realizarea interviurilor. Unul dintre aceste principii este
acela că timpul destinat interviului poate fi variabil. Unele
89
interviuri pot fi satisfăcătoare chiar dacă au o durată de numai
zece minute; altele ar putea necesita mai mult de o oră (trebuie
să ne asigurăm, în acest caz, că intervievatul nu este grăbit, că i
se oferă posibilitatea de a răspunde la întrebările relevante). Ar
fi de dorit ca interviul să dureze între 30 de minute şi o oră.
Petrecând mai puţin de 30 de minute cu un client interviul ar
putea fi considerat superficial, dar petrecând mai mult de o oră
ar putea încuraja atât pe cel care realizează interviul cât şi pe
cel care răspunde să se angajeze în discuţii în afara subiectului
propriu-zis. Dacă se stabilesc limite de timp pentru un interviu,
acestea vor trebui comunicate clientului la începutul interviului,
ajutându-l astfel să folosească interviul pentru rezolvarea celor
mai presante probleme.
Locul desfăşurării interviului
În literatura de specialitate sunt numeroase controverse cu
privire la locul optim pentru realizarea interviurilor. Unii autori
consideră locuinţa clientului locul ideal; alţii consideră că biroul
asistentului social este cel mai bun loc, iar alţii optează pentru
spaţii neutre cum ar fi o masă la un restaurant sau o bancă în
parc. De fapt, nu există un loc ce poate fi desemnat ideal pentru
orice interviu. Fiecare loc are efecte diferite şi alegerea lui
depinde de scopul interviului. Dacă clientul este anxios, dacă îi
este greu să se deplaseze sau dacă asistentul social doreşte să
observe şi / sau să intervieveze întreaga familie, atunci, locuinţa
90
clientului este locul ideal. Dacă însă persoana în vârstă doreşte
să evite întreruperile din partea membrilor familiei sau dacă
subiectul interviului este încărcat emoţional şi confidenţial,
atunci biroul asistentului social sau un loc neutru sunt de
preferat. Dacă interviul urmăreşte informarea clientului despre
agenţie, s-ar putea ca cel mai indicat loc să fie acela în care
asistentul social poate să prezinte facilităţile oferite, nu doar să
vorbească despre ele.
Numărul de interviuri necesare
Numărul interviurilor depinde de scopurile fiecărui interviu
şi de problemele apărute. Nu este nevoie de o serie de interviuri
pentru a prezenta o persoană în vârstă, fără probleme majore,
unei agenţii, sau unui serviciu al unei instituţii, dacă persoana
înţelege totul de la prima întâlnire. Dacă problema persistă şi nu
se poate rezolva prin intermediul unui singur interviu sau pe
parcursul a două interviuri, pot fi necesare o serie de opt sau
zece interviuri. Aşa după cum nu există nici un motiv să credem
că fiecare problemă poate fi rezolvată într-un singur interviu,
tot aşa, nu este întemeiat să credem că fiecare persoană care
vine la o organizaţie furnizoare de servicii sociale pentru a primi
ajutor, are nevoie de o serie lungă de întâlniri cu un asistent
social.
91
Etica intervievării
Nu ne vom referi în cele ce urmează la toate aspectele etice
pe care le presupune relaţia de ajutor. Ne vom referi numai la
cele două imperative etice (confidenţialitatea şi
autodeterminarea) care sunt, în acelaşi timp şi drepturi
inalienabile ale oricărei persoane aflate în situaţia de a vorbi
despre ea însăşi, de a dezvălui caracteristici, relaţii, situaţii de
viaţă personale.
Confidenţialitatea se referă la faptul că asistentul social nu
va dezvălui altor persoane informaţiile obţinute în timpul
interviului. Informaţiile pot fi cunoscute de alţi profesionişti,
dacă clientul permite acest lucru, dar nu de publicul larg,
exceptând situaţiile în care informaţia omite anumite detalii
cum ar fi identitatea clientului, adresa, vârsta, etc. Informaţia
mai poate fi împărtăşită şi în scopuri educaţionale. Asistenţii
sociali au aceleaşi obligaţii etice ca şi preoţii, medicii şi avocaţii
care, prin natura profesiei lor deţin informaţii despre client.
Uneori instanţele judecătoreşti pot solicita asistenţilor sociali, ca
şi altor profesionişti de altfel, să dezvăluie anumite informaţii.
De aceea nu este moral ca persoana intervievată să fie asigurată
că orice ar spune nu va fi dezvăluit nimănui, dacă acest lucru
nu este adevărat, deoarece clienţii au dreptul să decidă cât de
mult vor spune asistentului social, iar acesta nu va promite mai
multă confidenţialitate decât poate oferi.
92
Autodeterminarea: clientul decide despre ce vorbeşte, cât de
mult dezvăluie din problemele personale şi cum va acţiona în
continuare. Asistenţii sociali nu direcţionează viaţa asistaţilor, ci
îi ajută în luarea deciziilor prin oferirea de informaţii şi
clarificări. Mijloacele utilizate, pentru atingerea scopurilor,
rămân tot la latitudinea clienţilor, atâta timp cât scopurile lor
nu intră în conflict cu drepturile altora.
Abilităţi de intervievare
Pentru realizarea unui bun interviu sunt necesare câteva
abilităţi considerate esenţiale:
1. Realizarea unei relaţii pozitive între asistentul social şi
client. Asistentul social trebuie să exprime permanent
preocupare pentru nevoile clientului vârstnic, trebuie să-l
accepte ca pe o fiinţă umană şi să-l trateze ca pe o persoană
importantă ce merită efortul şi atenţia sa. Similar, înainte ca
interviul să aibă loc, clientul trebuie să-l accepte pe
asistentul social ca pe un profesionist care doreşte să-l ajute
şi ale cărui interese profesionale vin în întâmpinarea alor
sale.
2. Definirea sau clarificarea problemei. Prin intermediul
acestei abilităţi, asistentul social contribuie la clarificarea
problemelor prezentate de client. Uneori simpla clarificare
93
poate face posibilă însăşi rezolvarea problemei. Puşi în
situaţia de a face faţă direct şi clar problemei, oamenii
realizează că situaţia lor nu este chiar atât de dificilă şi că îi
pot face faţă. Fragmentarea constă în separarea şi
identificarea elementelor problemei prezentate, în mai multe
părţi pentru a face posibilă tratarea lor diferenţiată.
Fragmentarea este importantă în procesul de clarificare
deoarece de multe ori oamenii sunt copleşiţi de problemele
care îi apasă toate deodată.
3. Stabilirea priorităţilor sau alegerea ordinii importanţei
problemelor. Odată ce clientul este ajutat să-şi înţeleagă
problemele ca pe părţi ale unei serii, asistentul social îl poate
ajuta în stabilirea priorităţilor pentru rezolvare. Prin aceste
demersuri oamenii pot fi ajutaţi să decidă ce este cel mai
important la un moment dat, astfel încât să se concentreze
asupra soluţiilor într-o ordine descendentă a importanţei.
Ordonarea lucrurilor şi începerea, pas cu pas, a procesului
de rezolvare a problemelor este o deprindere de intervievare
esenţială .
4. Comunicarea eficientă. Practicienii cu experienţă în arta
interviului vorbesc tare şi clar, evită jargonul, menţin
contactul vizual, ştiu când să tacă astfel încât cel intervievat
să aibă posibilitatea de a participa la discuţie, direcţionează
conversaţia menţinând în permanenţă controlul asupra
interviului. Vârstnicii manifestă adesea sentimente de
94
inferioritate şi disconfort atunci când sunt intervievaţi şi
asta se poate datora pierderilor de auz. În astfel de cazuri se
va acorda atenţie capacităţilor de comunicare ale
vârstnicilor şi interviul se va adapta la posibilităţile reale de
comunicare.
5. Sumarizarea. Un practician experimentat recurge la
procedeul sumarizării pentru a evidenţia progresele
realizate în timpul interviului şi concluziile la care s-a
ajuns. Sumarizarea poate fi o parte importantă a procesului
de rezolvare a problemelor.
Înregistrarea interviurilor
Formele de înregistrare a interviurilor sunt variate şi diferă
de la o agenţie la alta. În practicile mai vechi era recomandată
înregistrarea "cuvânt cu cuvânt", fiind realizate dosare detaliate
pentru fiecare client. În prezent se practică înregistrarea unor
rezumate structurate, centrate pe nevoile şi interesele clientului.
În timpul interviului notiţele vor fi reduse la strictul necesar
(numele, adresa, telefonul) deoarece concentrarea asupra
notiţelor în timpul interviului poate fi interpretată ca lipsă de
interes. Alte informaţii ce pot fi notate sunt cele referitoare la
familie sau la cei cu care vârstnicii au contacte.
O altă formă de înregistrare a interviurilor individuale este
completarea unui formular la scurt timp după terminarea
95
interviului. Aceasta este o formă simplă şi se presupune că
intervievatorul reţine informaţiile despre punctele cheie ale
discuţiei, despre progresele în realizarea scopurilor, modificări
ale acestor scopuri şi anticiparea acţiunilor viitoare.
Acestea sunt doar modele posibile deoarece fiecare agenţie
optează pentru forme de înregistrare a interviurilor cu grade
de complexitate diferite.
Unii practicieni recurg la înregistrarea audio sau video a
interviurilor. Aceste forme de înregistrare au avantajul de a
păstra informaţii foarte detaliate şi complete, însă dezavantajul
este că mulţi clienţi sunt inhibaţi şi în mod particular oamenii în
vârstă au tendinţa de a respinge înregistrarea. Pe de altă parte,
înregistrarea audio sau video, păstrează, mai multe informaţii
decât au nevoie asistenţii sociali pentru a-şi ajuta clienţii. Uneori
utilizarea înregistrării audio sau video ajută clienţii să se vadă
pe ei înşişi sau pe alţii în situaţii similare, ceea ce poate avea
efecte educative (de exemplu, dacă dorim să facilităm
conştientizarea interacţiunilor din interiorul unei familii,
înregistrarea audio sau video poate fi de ajutor).
Pentru majoritatea situaţiilor înregistrările sub formă de
notiţe şi scheme sunt probabil suficiente.
96
Interviurile cu familia
Conform percepţiei comune interviul în asistenţa socială
este o relaţie duală, între un practician şi un asistat. Cu toate
acestea majoritatea interviurilor sunt realizate în prezenţa mai
multor persoane. De exemplu, mulţi oameni în vârstă sunt
intervievaţi ca şi cuplu; în alte circumstanţe, o persoană
vârstnică este intervievată împreună cu fiul sau fiica, iar în altele
cu întreaga familie. Toate acestea depind de situaţie, de nevoile
clientului ca şi de scopurile agenţiei.
De exemplu, dacă interviul se centrează pe ajutarea unei
persoane în vârstă în luarea deciziei de a intra sau nu într-o
instituţie rezidenţială, este recomandabil pentru fiu sau fiică să ia
parte la discuţie. Aceştia pot avea obligaţii financiare faţă de
respectiva instituţie dar, chiar dacă acest lucru nu constituie o
problemă, mulţi copii adulţi au sentimente de culpabilitate vis a
vis de internarea părinţilor într-o instituţie.
Dacă problemele de rezolvat sunt de natură emoţională
(datorându-se situaţiei conflictuale dintre persoana în vârstă şi
ceilalţi membri ai familiei), este de asemenea recomandabil să se
discute cu persoana vârstnică în prezenţa celorlalte părţi
implicate în conflict pentru a aborda împreună şi mediat
aspectele controversate.
97
Mulţi vârstnici fac parte din constelaţii mai largi – de
exemplu un bunic, o noră şi nepoţii – toţi locuind împreună. În
toate aceste situaţii, interviurile se vor adresa întregii familii.
Recomandări generale pentru lucrul cu
persoanele vârstnice
1. Procesul de identificare a problemelor, va fi precedat
de cunoaşterea şi înţelegerea persoanaei vârstnice, a
mediului său cultural, religios, financiar, a modului în care
acestea se reflectă în perceperea propriei situaţii. De
asemenea, este important să fie evaluate dificultăţile ca şi
disponibilităţile personale ale vârstnicului, deficienţele şi
capacităţile acestuia.
2. Resursele personale identificate vor fi utilizate în
stabilirea planului de acţiune pentru rezolvarea problemei,
de comun acord cu clientul.
3. Implementarea unui plan de acţiune, utilizarea
metodelor şi tehnicilor de asistenţă socială, presupune şi
cunoaşterea unor caracteristici specifice lucrului cu
vârstnicii, precum:
disponibilitatea persoanei vârstnice de a accepta ajutorul şi de
a conlucra pentru îmbunătăţirea situaţiei sale, este
dependentă de realizarea unei relaţii pozitive cu asistentul
98
social, de tăria relaţiei. Având în vedere importanţa acesteia,
accentul va cădea, în etapele iniţiale ale intervenţiei, pe
construirea sa, chiar dacă procesul necesită mult timp şi
răbdare. Sunt recomandate stimularea motivaţiei clientului
de a accepta ajutorul, de a surmonta rezistenţele, ca şi
pregătirea mentală şi emoţională pentru schimbare.
Vârstnicii au moduri diferite de comunicare în raport cu alte
categorii de adulţi: de exemplu, întrebat direct dacă doreşte
să fie ajutat, un vârstnic poate nega nevoia de ajutor, dar
discutând alte faţete ale situaţiei sale, sau observându-i
manifestările comportamentale, pot reieşi dorinţe clare, deşi
neexprimate, de ajutor. Pe de altă parte, unii vârstnici
gândesc şi se mişcă mai încet şi adeseori au nevoie de timp
pentru a se gândi la anumite probleme, iar acest lucru trebuie
avut permanent în minte atunci când sunt intervievaţi. De
asemenea, vârstnicii îşi pot exprima acceptanţa şi aprecierea
de o manieră insolită, nonverbală: de exemplu, aprecierea
poate fi exprimată prin oferirea unui cadou.
Tendinţa vârstnicilor de a depăna amintiri poate necesita
timp şi deprinderi de ascultare bine formate, dar acesta este
un comportament normal pentru o persoană în vârstă.
Toleranţa faţă de un asemenea comportament este un bun
mijloc de a construi climatul de încredere şi confidenţialitate.
Determinarea clientului vârstnic să accepte ajutorul depinde
de abilităţile profesionale ale practicianului, (deprinderea de
99
a utiliza varietatea de metode şi tehnici existente), de
personalitatea clientului, de scopurile specifice urmărite.
Imperative ale lucrului cu persoanele vârstnice
Pentru procesul de evaluare adunaţi informaţii exacte despre
situaţia şi problemele vârstnicului!
Obtineţi orice informaţie adiţională necesară pentru a
înţelege problema; vorbiţi şi cu alte persoane dacă este
nevoie!
Includeţi întotdeauna clientul vârstnic, ca şi celelalte persoane
semnificative, în planificarea şi stabilirea scopurilor
intervenţiei!
Exploraţi împreună cu clientul alternativele pentru
soluţionarea problemei! Nu insinuaţi că ştiţi toate
răspunsurile şi ce este cel mai bine pentru client! Ascultaţi-i
părerile despre problemă ca şi despre soluţionarea ei!
Lăsaţi-i clientului libertatea de a lua decizii!
Exploraţi cu clientul consecinţele deciziei şi dacă a fost făcută
o alegere greşită, ajutaţi-l să-şi schimbe opţiunea!
Nu denaturaţi lucrurile şi nu faceţi false asigurări! De
exemplu, dacă trebuie să trimiteţi o persoană în vârstă la un
spital de boli mintale, nu creaţi o imagine falsă despre cum
urmează să fie acolo! Nu lăsaţi o persoană vârstnică să
creadă că va pleca de acasă doar temporar când, de fapt,
100
faceţi un aranjament permanent. Este greu să spui unei
peroane cu tulburări emoţionale: “Familia nu te mai poate
îngriji”, dar pe termen lung, adevărul este mai puţin dureros
decât constatarea că a fost minţită.
Fiţi punctuali la întâlnirile cu vârstnicii!
Asiguraţi-vă că vârstnicii obţin ceea ce aşteaptă de la
serviciile oferite! Fiţi siguri că vârstnicii nu au înţeles greşit
îndrumările date!
Lucraţi cu grupuri de persoane vârstnice ori de câte ori este
posibil!
Obţineţi implicarea şi sprijinul comunităţii pentru
dezvoltarea seviciilor destinate vârstnicilor!
Uneori va fi nevoie să fiţi “avocat” sau “broker” în numele
persoanelor vârstnice.
Fiţi, flexibili, creativi şi sinceri în oferta voastră de ajutor!
Imperativele intervievării
Preferaţi întrebările deschise celor care produc răspunsuri de
“da” sau “nu”, de exemplu, “V-aţi gândit la ce v-ar place să
faceţi şi vreţi să-mi spuneţi şi mie?”.
Încercaţi să direcţionaţi interviul fără a da sfaturi! Sfaturile
proaste vă discreditează ca profesionoşti, mai ales în faţa
persoanelor vărstnice!
Nu acaparaţi discuţia ! Acordaţi clientului şansa de a vorbi!
101
Exprimaţi interes, căldură, acceptanţă şi înţelegere şi totodată
încercaţi să descifraţi aspectele pe care vârstnicul le
“subînţelege”!
Insuflaţi încredere şi siguranţă clienţilor vârstnici şi mai ales
fiţi perseverenţi.!
Controlaţi-vă frustrările şi nervozitatea în raport cu anumite
cazuri!
Nu vă asumaţi rolul de judecător al vârstnicului!
Nu-i impuneţi valorile vârstelor tinere!
Fiţi realişti şi autentuici!
Nu forţaţi nota încercând să fiţi întotdeauna spirituali şi
veseli!
Nu evitaţi să ascultaţi destăiniuirile vârstnicului despre
aspecte neplăcute sau dureroase ale vieţii! S-ar putea să fiţi
singura şi poate ultima persoană din viaţa sa care îi dă
această posibilitate!
Daţi dovadă de discernământ în aprecierea resurselor şi a
termenelor planificate!
Am punctat, prin cele de mai sus, câteva din aspectele care, pe
lângă celelalte cerinţe ale metodei intervievării, nu pot fi sub nici
o formă omise atunci când se lucrează cu clienţi vârstnici.
Important este ca relaţia de comunicare cu clienţii vârstnici
să se bazeze pe valorizarea ptenţialului uman al acestora, cu atât
mai mult cu cât ei ei îşi cunosc cel mai bine nevoile: experienţa
102
de viaţă i-a învăţat să devină şi cei mai avizaţi experţi ai
problemelor lor. Ascultându-i, practicienii dobândesc nu numai
o înţelegere a problemelor specifice vârstei, ca şi a fiecărui caz în
parte, ci şi o perspectivă mai largă asupra problematicii umane,
în general. Pe de altă parte “expertiza vieţii”de care mulţi
vărstnici dispun încă, chiar dacă în anumite probleme au nevoie
de ajutor, poate constitui şi o sursă de dezvoltare a arsenalului
metodologic a asistntului social: clientul vârstnic cu nevoile pe
care le exprimă şi soluţiile pe care le propune, impune ajustări
ale metodelor şi tehnicilor generale de intervenţie, ajustări care
să îmbogăţescă cunoaşterea şi practica profesională a asistenţei
sociale. Poate că, în sensul celor de mai sus, cea mai importantă
abilitate în intervievarea vârstnicilor este ascultarea!
(Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 89-101)
103
Utilizarea grupurilor în asistarea vârstnicilor
Aspecte generale ale lucrului cu grupurile
de vârstnici
Schimbări ale modelelor de relaţionare grupală
datorate vârstei
Vom prezenta în cele ce urmează căteva dintre
situaţiile care determină schimbări ale modelelor de
relaţioare grupală a vârstnicilor.
Pensionarea este un eveniment capital în existenţa unei
persoane şi are, de aceea, o multitudine de consecinţe. Din
punct de vedere social, ea semnifică, printre altele şi
pierderea principalului grup de contact, reprezintă semnalul
că cercul social începe să se restrângă.
104
Pentru mulţi vârstnici legăturile cu copiii, care au devenit
adulţi şi care şi-au întemeiat propriile familii, sunt din ce în ce
mai slabe.
Cu toate acestea, unele femei vârstnice devin foarte
apropiate de fiicele lor căsătorite, în contrast cu relaţiile mai
reci din timpul adolescenţei sau a perioadei de tinereţe.
Bărbaţii, de asemenea, descoperă noi mobiluri pentru
restabilirea legăturilor cu fiii lor adulţi. Pierderea legăturilor
sociale datorită văduviei este o componentă obişnuită a
îmbătrânirii atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei.
O altă cauză a schimbării legăturilor de grup este
determinată de pierderea mobilităţii datorită unor dizabilităţi
fizice, ceea ce înseamnă că vârstnicii se pot afla în
imposibilitatea de a urca şi coborî în şi din autobuz, de urca şi
coborî scările sau de a parcurge distanţe mari. Pierderile
auditive şi vizuale îi pot obliga pe vîrstnici să renunţe la şofat.
Barierelor fizice şin senzoriale li se adaugă, de multe ori, şi
barierele sociale sau psihologice, cu efect în reducerea
contactelor sociale.
Acestea ar fi, în general, cauzele care generează, odată cu
îmbătrânirea, schimbări majore în modelul relaţiilor de grup.
Pentru mulţi vârstnici, pierderea legăturilor cu prietenii şi
familiile este partea cea mai dificilă a îmbătrânirii. De aceea,
realizarea de noi relaţii poate fi o alternativă viabilă în raport cu
pierderile suferite.
105
Mulţi dintre vârstnici încearcă să găsească singuri soluţii la
diminuarea sau lipsa de relaţii sociale. Unii frecventează grupuri
religioase sau politice, alţii se ataşează de animale. Dar pentru
persoanele care, aşa după cum am văzut, se confruntă, din
diverse motive, cu problema singurătăţii sau doar a diminuării
relaţiilor sociale, participarea la un grup organizat, poate fi
ajutorul potrivit pentru a face faţă problemelor legate de
singurătate.
Exemple de grupuri pentru vârstnici
Există o mare varietate de activităţi de grup pentru
vârstnici care pot fi organizate de centre comunitare,
organizaţii neguvernamentale, servicii ale autorităţilor
locale, centre medico-sociale, sau prin colaborarea acestora.
Iată câteva exemple:
1. Trei femei în vârstă, care locuiesc în aceeaşi parte a
unui cămin de pensionari, formează un grup de prietene. O
asistentă socială se întâlneşte cu ele în mod regulat şi le ajută
la planificarea activităţilor: discutarea evenimetelor
curente, activităţi artistice sau pur şi simplu împărtăşirea
amintirilor din tinereţe.
2. Patru bărbaţi în vârstă, care locuiesc în aceeaşi casă
de bătrâni, joacă cărţi în fiecare după amiază. Ei sunt un
grup închis, unit şi asistentul social nu face altceva decât să
faciliteze întâlnirile lor.
106
3. Un asistent social organizează un grup de discuţii a
evenimentelor curente dintr-o instituţie rezidenţială.
Situaţiile cu care se confruntă vârstnicii rezidenţi sunt
diferite de la o săptămână la alta şi fiecare discuţie este
condusă, de fiecare dată, de un alt membru al grupului sau
de către un invitat.
4. Pacienţii cu cancer în fază terminală ai unei secţii dintr-
un spital se întâlnesc pentru o oră şi jumătate în fiecare zi,
sub conducerea unei asistente sociale pentru a discuta
despre anxietăţile proprii şi gândurile pe care le au în
legătură cu cei dragi de care urmează să se despartă.
5. Un grup de alcoolici care au trminat terapia se
întâlnesc cu asistentul social, care îi ajută să se pregăteacă
pentru părăsirea spitalului şi reîntoarcerea în familie.
6. Zece vârstnici cu probleme emoţionale, dintr-un spital
de boli mintale, se întâlnesc de două ori pe săptămână, sub
conducerea unui asistent social, pentru a învăţa să facă faţă
realităţii.
Fiecare dintre aceste exemple ilustrează tot atâtea tipuri
de grupuri care se pot organiza pentru a răspunde nevoilor
vârstnicilor. Se poate observa cu uşurinţă, din exemplele de mai
sus, că unele grupuri sunt naturale (formate în mod spontan de
către membrii înşişi) în timp ce altele, sunt organizate, sau cel
puţin asistate, de profesionişti, pentru a răspunde uneia sau
107
mai multor nevoi ale membrilor, printr-un ajutor de
specialitate.
Indiferent de modul în cae se formează, grupurile joacă
un rol important în viaţa persoanelor vârstnice. Valoarea lor
este dată faptul că ajută, (în mod aproape “natural”), persoanele
vârstnice, care se confruntă cu probleme de sociabilitate, să
comunice şi să se bucure de compania celorlalţi prin intermediul
diferitelor activităţi.
Varietatea de grupuri folosită în asistarea vârstnicilor este
relativ mare şi de asemenea şi scopurile grupurilor pot fi de o
mare varietate, pe măsura varietăţii problemelor şi nevoilor
vârstnicilor.
Grupurile de auto-ajutor sunt, de obicei, formate de către
şi pentru membrii înşişi, astfel că oamenii cu probleme similare
se pot ajuta între ei pentru a le depăşi. Un astfel de grup este cel
al “alcoolicilor anonimi”. Profesioniştii pot organiza aceste
grupuri, dar impulsul, forţa dinamizatoare este dată de
problema comună cu care se confruntă, de motivaţia sinceră de
a împărtăşi experienţele şi de a susţine reciproc eforturile
membrilor de a nu recidiva, relaţia de reciprocitate dovedindu-
se a fi mai eficace decât aceea de la profesionist la pacient sau
victimă.
O mare varietate de grupuri de auto-ajutor este folosită cu
şi pentru persoanele în vârstă. Nu numai boala comună poate fi
mobilul unui grup de auto-ajutor ci şi problememele sociale
108
comune: respingerea de către familie, relaţiile cu copiii sau
nepoţii, tratamentul abuziv, etc. Într-un astfel de cadru oamenii
îşi oferă unul altuia sprijin şi încurajare pentru a face faţă unei
probleme comune. De aceea, în domeniul serviciilor sociale
aceste grupuri se mai numesc “grupuri de suport”.
Forma caracteristică de grup condus de un profesionist
este grupul organizat. Totuşi, grupurile naturale, constituie o
bună bază de pornire pentru grupurile conduse de profesionişti.
Înţelegerea vieţii de grup
Înainte de orice altceva, asistenţii sociali trebuie să
înţeleagă specificul vieţii de grup ca şi nevoia de asociere a celor
cu care urmează să lucreze.
Succesul în munca cu oamenii în vârstă, presupune ca
profesionistul, indiferent dacă el este gerontolog, asistentă
medicală, asistent social sau terapeut, să conştientizeze
caracteristiceile stilului de viaţă al vârstnicului, problemele şi
nevoile acestuia precum şi să cunoască o diversitate, suficient de
mare, de activităţi şi servicii în măsură să răspundă adecvat
acestora.
De regulă, profesioniştii care sunt implicaţi în programe
de asistare a vârstnicilor îi abordează în mod individual. Nu
negăm faptul că acest gen de aborbare este pe deplin justificat,
deoarece fiecare persoană vârstnică are caracteristici şi nevoi
speciale. Profesioniştii obişnuiesc să realizeze evaluări iniţiale
109
întrebându-şi clienţii despre starea lor fizică şi de sănătate,
despre trăirle lor, ca şi despre venituri şi situaţia lor materială.
Rezultatul este, cel mai adesea, concretizat printr-o “anchetă
socială”, un “diagnostic socio-economic”, sau “o evaluare
funcţională”, fără ca vreuna dintre acestea să conţină şi referiri
la relaţiile de grup. Relaţiile de grup însă, pot fi cea mai
semnificativă parte a vieţii unei persoane vârstnice şi de aceea o
înţelegere deplină a persoanei vârstnice ar trebui să includă şi
informaţii despre relaţiile de grup ale acesteia, alături, evident,
de informaţiile strict individualizate.
Dimensiuni ale relaţiilor de grup
Fiecare persoană aparţine îndeobşte unui grup de referinţă
şi pe lângă acesta, poate dezvolta relaţii în cadrul mai multor
grupuri secundare. Pentru persoanele în vârstă familiile şi
grupurile de prieteni constituie cele mai obişnuite legături
grupale. Pe lângă acestea, unii vârstnici participă şi la diferite
grupuri organizate. Pierderea apartenenţei la grupurile
informale (de prieteni) sau schimbările din cadrul acestora, pot
avea un impact puternic asupra oamenilor de toate vârstele şi cu
atât mai mult asupra celor vârstnici, care au mai puţine
posibilităţi şi ocazii de a iniţia noi relaţii sau prietenii.
Cunoaşterea vieţii de grup a unei persoane vârstnice este
indispensabilă în practica asistenţei sociale, pentru mai buna
110
înţelegere a nevoilor emoţionale, de comunicare şi contact, de
sociabiltate ale clientului. Mediul instituţional, în care mulţi
dintre vârstnici trăiesc, temporar sau pe perioadă
nedeterminată, constituie un bun cadru de observare a relaţiilor
grupale informale: cele create în timpul servirii mesei, grupurile
de petrecere timpului liber, modalitatea de alegere a prietenilor,
etc.
Relaţiile grupale informale sunt considerate ca factori
semnificativi pentru înţelegerea contextului de viaţă al
vârstnicului şi de aceea ele nu ar trebui să lipsească din
evaluările realizate cu profesionalism.
Scopurile grupurilor
Înţelegând specificul şi dimensiunile vieţii de grup, în fapt
înţelegând nevoia de asociere ca nevoie fundamentală a fiinţei
umane, profesioniştilor le revine datoria de iniţia servicii sau
activităţi în cadrul acestora, bazate pe grupuri organizate.
Ca şi în cazul altor metode de asistenţă socială (consilierea
şi intervievarea, de exemplu), stabilirea şi cunoaşterea
scopurilor este un prim demers în organizarea grupurilor.
Acestea se stabilesc pentru membrii individuali ai grupului ca şi
111
pentru grup ca întreg. Fără clarificarea scopurilor este aproape
imposibilă organizarea grupurilor şi stabilirea relaţiei de ajutor.
Există diferite tipuri de scopuri în funcţie de specificul
agenţiei, de caracteristicile şi nevoile comunităţii, de
caracteristicle şi nevoile membrilor grupului, ca şi în funcţie de
calificarea şi opţiunea teoretică şi metodologică a liderului de
grup. Indiferent de natura lor, indiferent dacă sunt scopuri
simple sau complexe, globale sau specifice, acestea trebuie să fie
cunoscute la începutul activităţii grupului.
De exemplu, scopurile grupurilor pot fi orientate înspre:
îmbunătăţirea abilităţilor sociale ale membrilor
(depăşirea dependenţelor, dobândirea
independenţei sub diferitele ei aspecte);
educarea pacienţilor asupra modalităţilor practice
de depăşire a unor probleme de sănătate (cum să
urmeze tratamentul prescris, cum să se îngrijească
singuri, ce tratamente au urmat alţi membri ai
grupului care se confruntă cu probleme de sănătate
similare). În cazul grupurilor cu scop educativ,
participanţii învaţă atât unii de la alţii cât şi de la
unele persoane avizate (specialişti), care pot fi
invitate la grup pentru a oferi informaţii
clarificatoare. Nu este vorba, în cadrul grupurilor
cu scop educativ, despre o învăţare conceptuală,
112
sau de “lecţii” ţinute persoanelor vîrstnice, ci mai
curând de împărtăşirea experienţei;
activităţi de grup cu efect recreativ, relaxant.
Diversitatea acestui tip de grupuri este aproape
nelimitată;
ajutorarea pacienţilor cu boli terminale să-şi
înţeleagă sentimentele, să se pregătească moral,
afectiv şi spiritual pentru “marea trecere”;
iniţierea, dezvoltarea sau îmbunătăţirea
programelor comunitare pentru vârstnici.
Nu trebuie însă omis faptul că membrilor grupurilor, chiar
dacă sunt vârstnici, sau tocmai de aceea, nu li se va rezerva o
situaţie de pasivitate: participarea la grup va fi cu atât mai
angajată cu cât li se va solicita contribuţia la stabilirea
obiectivelor, la schimbarea acestora, la deţinerea controlului
asupra funcţionării programului stabilit în comun.
Denumirea intervenţiei în cadrul grupurilor
În timp, pe măsură ce grupurile, ca metodă de lucru, au
dobândit o largă utilizare în domenii dintre cele mai diverse
( educaţie, psihoterapie, asistenţă socială, management, etc.)
practicienii au optat pentru denumiri diferite, în funcţie de
domeniu, metoda specifică de lucru pe care o folosesc, sau
113
cadrul teoretic utilizat: terapie de grup, asistenţă socială de grup,
analiza tranzacţională, terapie gestaltistă, psihodrama, etc.
În cele ce urmează vor fi tratate aspectele de principiu ale
lucrului cu grupurile, aspecte valabile pentru orice formă sau tip
de grup. Este recomandabil ca asistenţii sociali să evite să
devină adepţii unei abordări specifice, dacă această abordare le
exclude pe toate celelalte. Cel mai bine ar fi ca ei să cunoască o
varietate de metode de lucru cu grupul, de la intervenţii
terapeutice până la programe recreaţionale, putând astfel să
folosească sistemul cel mai adecvat nevoilor grupului, deoarece
tocmai această concordanţă (între nevoile exprimate şi metodele
folosite) reprezintă garanţia reuşitei în munca cu grupurile.
Experienţa a demonstrat că majoritatea vârstnicilor
manifestă satisfacţie în cadrul grupurilor recreaţionale şi de
socializare, agreând mai puţin grupurile terapeutice, chiar dacă
se confruntă cu probleme emoţionale şi tulburări de
personalitate care ar impune o formă de terapie. Suportul
prietenilor şi participarea la anumite activităţi plăcute sunt, cel
mai adesea, suficiente pentru a ajuta persoanele în vârstă să
depăşească tulburările care le afectează.
Concepte
Ajutarea persoanelor în cadrul grupurilor necesită, din
partea asistentului social, înţelegerea şi stăpânirea unei varietăţi
de concepte şi deprinderi. Următoarele aspecte sunt considerate
114
fundamentale în intervenţiile de grup, indiferent de tipul şi
scopurile acestora.
Grupuri naturale şi grupuri formale
Grupurile formale sunt cele organizate de cineva din
afara grupului (nu se constituie spontan). De exemplu, grupurile
terapeutice pentru bătrâni din centrele comunitare pentru
vârstnici, când grupurile sunt selectate şi organizate de
psihologi, asistenţi sociali sau alţi terapeuţi sau grupurile de
oameni care locuiesc într-o secţie a unui spital de boli mintale,
care sunt organizate de către directorul serviciului de tratament
sau de către asistenta medicală .
Grupurile naturale sunt cele organizate de către membrii
grupului înşişi. Acestea sunt, de exemplu, grupurile de oameni în
vârstă care fac sport împreună şi care îşi desemnează singuri
echipele.
Întrebarea cheie, pentru a putea distinge clar între cele
două tipuri de grupuri, se referă la cine organizează grupurile –
membrii sau altcineva. În legătură cu eficacitatea intervenţiei în
grup părerile sunt împărţite în privinţa grupurilor formale şi a
celor naturale. Cu siguranţă grupurile formale trebuie să fie
structurate şi să funcţioneză în srânsă legătură cu scopurile
stabilite. Este relativ uşor să formezi un grup orientat de
scopuri şi obiective specifice clare, deoarece este de presupus că
participanţii au nevoi şi probleme similare, ceea ce conferă
115
grupului un grad ridicat de omogenitate: de exemplu,
participanţii la grup pot fi persoane cu handicap neuromotor,
aparţinând aceleiaşi categorii de vârstă, şi de acelaşi sex.
Grupurile naturale sunt adesea neomogene. Totuşi, ele
prezintă avantajul de a avea un grad ridicat de coeziune şi de
aceea pot înainta mai repede în procesul de dezvoltare. Grupul
formal trebuie însă să petrecă destul de mult timp pentru a
atinge un stadiu de dezvoltare cu o bună coeziune. Pe de altă
parte, este mai dificil să dezvolţi obiective specifice şi metode
specifice pentru un grup natural, de vreme ce acesta are deja
obiectivele proprii, care pot fi diferite sau opuse celor ale
asistentului social.
Practicienii sunt de părere că cele mai eficace grupuri se
dovedesc a fi cele formate pe baza grupurilor naturale, iar
scopurile şi biectivele grupului sunt întotdeauna o combinaţie a
celor selectate de membrii grupului înşişi împreună cu asistentul
social. Totuşi, este destul de rar întâlită situaţia optimă în care
un grup formal poate fi dezvoltat pornindu-se de la unul
natural. În realitate, majoritatea grupurilor sunt iniţiate şi
organizate de profesionişti, în cadul serviciilor sociale.
Selecţia membrilor grupului
Puţine criterii pot orienta asistentul social în formarea
grupurilor şi aceasta deoarece criteriile pot devenni concurente
îngreunând astfel selecţia: este dificil să ştii pe cine anume să
116
selectezi într-un grup pentru a obţine rezultate optime. Putem
observa grupurile şi să înţelegem de ce membrii se comportă
într-un anumit mod şi nu în altul, dar este aproape imposibil de
anticipat cum se vor comporta diferitele persoane în situaţia de
grup. Aceasta deoarece oamenii sunt oricum complecşi, prin
natura lor, interacţiunea în grup crează, la rândul ei, situaţii
complexe, astfel încât comportamentul celor admişi în grup
devine dificil sau chiar imposibil de previzionat. O persoană
implicată şi îndrăzneaţă, poate deveni indiferentă în grup;
dimpotrivă, o persoană timidă îşi poate asuma roluri de lider în
cadrul grupului pe care îl resimte ca securizant. Dinamicile sau
modelele de relaţionare în cadrul grupului sunt atât de diferite şi
numărul posibil de relaţionări atât de mare, încât mulţi
profesionişti sunt de părere că cel mai bine este să renunţi la
orice eforturi de a găsi combinaţia perfectă de membri de grup
şi să laşi formarea grupului la alegerea membrilor sau la
întâmplare. Eric Berne, în lucrarea Principiile terapiei de grup
(1969, cf. Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp.106-
125), demonstra că grupurile care s-au dovedit a fi extrem de
productive şi eficace au fost formate prin selectarea aleatorie a
membrilor, şi nu prin încercarea de a alege “cei mai potriviţi
oameni” pentru un grup.
Dacă, de exemplu, vrem să organizăm un grup pentru
vârstnici cu scopul de a discuta evenimentele curente dintr-un
mediu rezidenţial (azil, cămin de bătrâni, etc.), nu trebuie să
117
încercăm să construim “grupul perfect” satisfăcâd nenumărate
criterii şi urmând o serie lungă de etape. Cel mai simplu este să
pornim de la acele persoane care îşi petrec timpul împreună şi se
bucură reciproc de companie. În aceaastă situaţie grupul formal
se dezvoltă pornind de la unul natural. Altă modalitate ar fi
selectarea aleatorie, după un anumit algoritm (un pas de zece), a
numelor înscrise pe o listă pornind de la dosarele sau fişele de
înregistrare ale rezidenţilor dintr-o anumită instituţie. Astfel se
economiseşte timp iar rezultatele vor fi la fel de bune sau chiar
mai bune decât dacă s-ar recurge la o combinatorică sofisticată
a criteriilor pentru realizarea “grupului perfect”.
Stadiile dezvoltării grupului
În principiu, grupurile se formează şi evoluează
parcurgând o serie de stadii şi nivele de dezvoltare. În literatura
de specialitate sunt utilizate diferite modele pentru a ilustra
aceste stadii şi chiar dacă modelele diferă prin maniera de
descriere sau prin numărul stadiilor de dezvoltarea, există totuşi
un consens asupra ideilor şi principiilor fundamentale privind
dezvoltarea grupului.
Stadiul 1. Grupurile încep cu un “stadiu al tăcerii”, “al
precauţiei”, în care membrii nu doresc să se angajeze sau să se
“deschidă” în prezenţa celorlaţi fiind preocupaţi de rezolvarea
propriilor reacţii emoţionale în contextul grupului. De obicei în
118
acest stadiu, al precauţiei, grupurile nu încep acţiunea efectiv,
iar datorită faptului că grupul nu este unitar (lipsit de
omogenitate şi de coeziune), orice iniţiativă sau decizie se
realizează cu titlul de probă, sau ca o tentativă. Pe măsură ce
grupul “creşte” şi dobândeşte un plus de coeziune şi încredere,
ar putea dori să revină asupra deciziilor iniţiale. De aceea, cei
care lucrează cu grupurile au învăţat că cel mai bine este să nu
dezvolte programe rigide şi, în general, să evite să facă planuri
pe termen lung în timpul primului stadiu.
Unii vârstnici rămân la acest stadiu de neîncredere pentru
mult timp, iar unele grupuri de vârstnici nu trec niciodată de
această fază. Atunci când grupurile nu sunt omogene şi oamenii
sunt nesiguri unii faţă de alţii sau suspicioşi, prudenţa şi
neîncrederea devin modelele dominante de comportament.
Stadiul 2. Majoritatea celor care observă comportamentul
de grup consideră că primului stadiu îi urmează cel al creşterii
coeziunii de grup. Unii membri ai grupului rămân desigur
precauţi şi neimplicaţi, dar toţi cei care sunt interesaţi de
progresul grupului şi de realizarea scopurilor acestuia au relaţii
mai apropiate unii cu alţii, acţionează într-un spirit cooperant.
Acest stadiu este de asemenea, caracterizat şi de un alt nivel al
dezvoltării, acela al conflictului. Conflictul poate fi exprimat
deschis, prin vociferări, neacceptarea altor opinii sau a
deciziilor. Sursa conflictului ar putea fi de ordin personal, (unii
membrii doresc să îi îndepărteze pe alţii din grup recurgând la
119
diferite strategii, chiar la “ameninţări”: “altfel plec eu”) sau
generată de lider (stilul de conducere, deciziile luate, etc). În alte
cazuri, conflictul este camuflat, ascuns şi unii membri ar putea
încerca să-i submineze pe ceilalţi în afara întâlnirilor grupului.
Uneori conflictul nu este manifest ci constă într-o ostilitate
pasivă (persoană este prezentă dar nu participă la activităţile
grupului) sau negativism (reacţie refractară la opinia
majorităţii, de exemplu).
Conflictul este o fază normală în evoluţia grupului.
Evident acesta nu este plăcut nici pentru asistentul social şi nici
pentru membri. Unele grupuri se destramă după un conflict, iar
altele, dacă conflictul este foarte dureros, se reîntorc la
neîncrederea din primul stadiu. În unele cazuri grupurile de
vârstnici rămân fixate la un nivel al conflictului şi folosesc
întâlnirile pentru a dezbate neînţelegerile. Unii membri de grup
manifestă un ataşament deosebit pentru conflict: astfel reuşesc
să atragă atenţia asupra lor, să fie chiar în centrul atenţiei!
Stadiul 3. Pe măsură ce evoluează spre o mai mare
coeziune şi onflictele s-au atenuat, grupul atinge un alt nivel de
dezvoltare, cel al solidarităţii, în care se dezvoltă şi devine vizibil
rolul de grup sau imaginea de grup. În acest stadiu atitudinile
membrilor converg înspre acţiuni comune. Au loc dezbateri
constructive cu privire la problemele care afectează grupul,
membrii pot să se certe cu privire la anumite aspecte ale
problemei, dar rămân prieteni după luarea unei decizii. Uneori
120
rolul de grup este demonstrat prin aprobarea unor serii de
activităţi comune sau prin girul dat unui serviciu din
comunitate. Alteori, rolul de grup se manifestă prin alegerea
unor lideri reprezentativi pentru grup ca întreg. În orice caz, în
acest stadiu, comportamentul grupului şi atitudinile membrilor
sunt pozitive, membrii se implică în realizarea scopurilor şi nici
pe departe, conflictualitatea nu este atât de accentuată ca în cel
de-al doilea stadiu.
Eficienţa grupului creşte semnificativ în stadiul al treilea.
Grupul nu domină vieţile membrilor, dar este suficient de
important pentru ei. În stadiul al treilea grupurile se bucură de
o bună participare din partea membrilor, care dezvoltă relaţii
de camaraderie şi încearcă sentimente de satisfacţie în legătură
cu natura relaţiilor şi existenţa grupului.
Stadiul 4. Cu privire la comportamentul grupului în
stadiul al patrulea opiniile sunt foarte diferenţiate. Unii îl
definesc ca momentul în care grupul a devenit dominant pentru
participanţi astfel încât preia controlul vieţilor lor. Alţii,
consideră că dominarea vieţilor membrilor de către grup nu
este decât o formă avansată a celui de al treilea stadiu de
dezvoltare. Oricum ar fi definit acest stadiu, majoritatea
practicienilor sunt de acord că există un moment în care grupul
devine prea important, când membrii aproape că îşi pierd
identitatea şi când deciziile din cadrul grupului sunt luate mai
121
mult pentru păstrarea grupului decât pentru realizarea
activităţilor utile membrilor grupului.
Stadiul 5. Al cincilea stadiu al dezvoltării este
instituţionalizarea, stadiu în care membrii grupului transformă
programul grupului în activităţi ritualice, repetitive. Grupul este
resimţit ca fiind confortabil, întâlnirile continuă chiar şi fără un
scop anume, multe astfel de grupuri persistând în acest stadiu
pentru foarte mult timp. Astfel de grupuri (cum ar fi grupurile
de bărbaţi care joacă table, reummy, cărţi), nu sunt dăunătoare
pentru membri, dar aceştia nu deprind nimic nou, nu se
schimbă, nu evoluează (Walter Kindelsperger-Tulane
University, School of Social Work, cf. Anita S. Harbert, Leon H.
Ginsberg, 1990, pp.106-125 )
Notă: Am recurs la enumerarea stadiilor şi la menţionarea
caracteristicilor lor deoarece denumirea stadiilor diferă de la un
autor la altul; de exemplu în terminologia lui C. Zastrow (1989)
stadiile dezvoltării grupurilor, tot în număr de cinci, sunt:
preafilierea, puterea şi controlul, intimitatea, diferenţierea,
finalizarea.
Conducerea grupului în funcţie de stadiile de
dezvoltare
122
Asistenţii sociali care lucrează cu grupuri de vârstnici
trebuie să-şi utilizeze toate cunoştinţele despre nevoile şi
problemele acestora. Ei trebuie să asiste stadiile parcurse de
grup în evoluţia sa, în moduri diferite.
În primul stadiu, cel al precauţiei, asistentul social ajută
membrii să-şi depăşească suspiciunile unii faţă de alţii şi să se
simtă bine împreună. Aceasta se poate realiza prin prezentarea
participanţilor, oferirea de băuturi răcoritoare sau ceaiuri, prin
prezentarea activităţilor, prin discuţii pregătitoare, “de
încălzire” precum şi prin alte moduri care pot contribui la
depăşirea barierelor, a neîncrederii, la confortul psihic.
În al doilea stadiu, cel al conflictului, asistentul social
poate ajuta grupul să-şi exprime conflictele şi să direcţioneze
prelucrarea lor astfel încât grupul să le supravieţuiască.
Asistentul social trebuie să înţeleagă motivele conflictului şi
poate ajuta grupul prin clarificarea surselor de tensiune şi
explicitarea faptului că şi acesta (stadiul conflictual), este un
stadiu normal de dezvoltare. El poate contribui la diminuarea
conflictului sugerând soluţii pentru diferenţele de opinii şi
orientând grupul înspre un comportament adecvat, productiv.
În cel de-al treilea stadiu, asistentul social informează
grupul cu privire la eficienţa lui crescândă şi îşi asumă rolul de a
indica modul în care pot fi alese activităţile ca şi mijloacele
pentru realizarea acestora, astfel încât beneficiul participanţilor
123
să fie maxim. De exemplu, asistentul social poate ajuta membrii
unui grup să planifice o excursie, sau o altă activitate de
socializare. În grupul de terapie asistentul social ar putea
prezenta informaţii utile care să-i ajute pe membri să-şi
înţeleagă sentimentele, frustrările, schimbările din registrul
personalităţii, etc. Unul dintre scopurile asistentului social, în
acest stadiu, este de a ajuta grupul să evite instalarea
comportamentului ritualic, instituţionalizat, prin atragerea de
noi membri (dacă grupul ste deschis), prin realizarea de
activităţi cu o notă de inedit, prin menţinerea unui anumit
dinamism care să prevină stereotipia.
Scopul asistentului social în stadiile următoare este de a
ajuta membrii grupului să nu accepte stagnarea, să înveţe să
progreseze: la orice vârstă este posibilă dezvoltarea psihică şi
socială, chiar dacă condiţia fizică şi senzorială suferă diminuări.
În cel de-al patrulea stadiu de dezvoltare, asistentul social
devine mai mult un consultant decât un lider. În continuare, el
poate oferi idei pentru diferite programe, dar acestea îşi pierd
din importanţă pe măsură ce grupul devine în mod evident “al
membrilor”, “posesia” acestora. Asistentul social poate, de
asemenea, atenţiona grupul cu privire la procesul de
“instituţionalizare” şi îl poate ajuta să-şi dezvolte deprinderile
necesare pentru autoanaliză şi autodiagnoză. În acest stadiu unii
asistenţi sociali renunţă la rolul lor activ din grup şi participă la
întâlniri doar ocazional, atunci când este nevoie de ajutorul său.
124
Dacă grupul trece în al cincilea stadiu, cel “al
instituţionalizării”, probabil că nu mai are nevoie de serviciile
unui asistent social, de vreme ce face constant aceleaşi lucruri.
Asumarea rolurilor profesionale în cadrul grupurilor
Problema asumării rolurilor profesionale în cadrul
grupurilor trebuie privită nuanţat deoarece rolurile
practicianului pot fi diferite de la un grup la altul ca şi de la o
etapă la alta în cadrul aceluiaşi grup. Atunci când grupul este
nou sau când este format din persoane care nu-şi pot controla
propriile acţiuni, asistentul social este în mai mare măsură un
lider şi în această calitate direcţionează activităţile grupului. Cu
un grup care are capacitatea de a-şi realiza propriile obiective,
asistentul social este doar un îndrumător şi consultant.
Este important de reţinut că nu toate grupurile trec prin
toate stadiile de dezvoltare menţionate, dar acestea nici nu pot fi
omise în totalitate. Unele grupuri rămân fixate la primul sau la
al doilea stadiu de dezvoltare. Alte grupuri progresează în
privinţa coeziunii şi a competenţelor sociale iar după aceea
regresează. Pe de altă parte, nu toate grupurile traversează
stadiile cu aceiaşi viteză sau în acelaşi ritm: când se confruntă
cu situaţii de criză extreme, unele grupuri trec rapid prin toate
stadiile. Pentru alte grupuri însă, poate fi nevoie de ani pentru a
ajunge în stadiul al treilea.
125
Stadiile prezentate corespund realităţii: grupurile le
parcurg şi pot fi observate pe măsură ce grupul se dezvoltă. Pe
de altă parte însă, prezentarea lor în ordinea de mai sus are mai
mult valoare didactică deoarece, în fapt, nu există demarcaţii
explicite între stadii. Asistenţii sociali pot privi aceste stadii ca pe
un ghid orientativ în înţelegerea proceselor de grup, nu însă ca
pe o scală precisă de evaluare a fenomenelor grupale.
Dinamica grupurilor
În ceea ce priveşte dinamica grupurilor sunt vehiculate, în
literatura de specialitate, multe idei ce comportă şi o mare
variabilitate ca semnificaţie, încărcătură informaţională şi spirit
speculativ. Suntem de părere că un asistent social are nevoie de
un registru larg de conoştinţe, asupra procesului grupului ca şi
asupra comportamentului individual în cadrul grupului, pentru
a organiza, înţelege şi ajuta grupurile, într-un cuvânt pentru a le
conduce.
Mărimea grupului. Mărimea grupului este un element care
influenţează comportamentul grupului. Specialiştii care lucrează
cu grupurile au opinii contradictorii în ceea ce priveşte numărul
optim al participanţilor. Unii consideră că 10 este numărul ideal,
dar se lucrează la fel de bine şi cu 8 sau 12 membri. Alţii sunt de
părere că un grup trebuie să aibă un număr impar de
participanţi – poate 7 – astfel încât să nu fie egalitate de voturi
atunci când grupul ia o decizie. Dar un grup care are patru
126
voturi împotriva a trei voturi este un grup care trebuie să-şi
discute mai mult timp diferenţele deoarece aproape jumătate
din membri nu sunt satisfăcuţi de decizia respectivă. Nimeni nu
poate spune exact care este numărul ideal de participanţi. Cu
toate acestea, s-a căzut de acord asupra unor principii
referitoare la mărimea grupului:
Un grup trebuie să fie suficient de mic pentru ca toţi membrii
să-i poată auzi şi vedea pe ceilalţi.
Un grup nu poate fi mai mare decât mărimea spaţiului
disponibil pentru întâlniri.
Cu cât grupul este mai mic, cu atât este mai puternic impactul
asupra membrilor. Un grup foarte mic va exercita o presiune
mai mare asupra membrilor, acest lucru fiind, în mod
particular, evident în grupurile terapeutice. Dacă scopul
grupului este realizabil prin obţinerea unui efect puternic
asupra membrilor – de exemplu, un grup destinat educării
persoanelor în vârstă cu privire la necesitatea respectării
tratamentului medical prescris – atunci este ideal un grup de
3, 4 sau 5 membri. Pe de altă parte, dacă scopurile grupului se
pot realiza cel mai bine prin reducerea presiunii asupra
indivizilor – de exemplu, un grup informal la care poate să
participe oricine – atunci 12 sau 15 membri ar fi cel mai bine.
Mărimea optimă a grupului depinde, de asemenea, de
sănătatea socială a membrilor. Oamenii care se simt confortabil
în grupuri mari şi în diferite situaţii sociale se vor simţi
127
confortabil şi într-un grup de 50 sau 100 de membri, de exemplu
într-un program informal dintr-un azil. Cei care se simt
intimidaţi de mulţimi ar putea fi ajutaţi optim într-un grup de
mărime medie de 6, 7 sau 8 membri.
Subgrupurile. Un fenomen normal, observabil în toate
grupurile este subgruparea, fenomen prin care indivizii se
organizează ei înşişi în subsegmente ale grupului iniţial. În orice
grup relaţiile dintre membri nu sunt de intensitate egală. De
aceea, perechile de membri pot deveni foarte importante pentru
participanţi, indivizii făcând faţă situaţiei de grup prin
intermediul subgrupului cu care preferă să lucreze sau, în
interiorul căruia preferă să discute despre cele petrecute la
şedinţele de grup. Majoritatea oamenilor nu formează relaţii
apropiate cu toţi membrii grupului şi de aceea dezvoltă relaţii
apropiate în cadrul grupurilor mai mici.
Unul dintre aspectele la care asistentul social trebuie să fie
atent se referă tocmai la fenomenul subgrupării şi la conotaţiile
negative sau conflictuale cauzate de subgrupuri (percepute
uneori, de către ceilalţi, ca “bisericuţe”). În egală măsură,
trebuie să fie atent la cei izolaţi, la indivizii care nu participă la
nici un subgrup şi pe aceştia trebuie să-i ajute să-şi găsească un
loc alături de alţi membri ai grupului.
Conflictul. Aşa cum s-a mai spus, diferenţele de opinii sunt
fenomene normale în orice grup. Conflictul este necesar pentru
a ajuta grupul să se dezvolte. Un grup nu supravieţuieşte până
128
în stadiul al treilea fără să fi fost implicat în depăşirea unor
conflicte. Valoarea conflictului constă în aceea că structurează
ideile dezbătute, ajută participanţii să-şi clarifice atitudinile şi să
dezvolte alianţe în vederea luării deciziilor.
Conducerea grupului. Toţi practicienii în domeniul
grupurilor sunt de acord asupra importanţei elementelor ce ţin
de componenta conducerii (personalitatea liderului, stilul de
cdonducere, arsenalul metodologic de care dispune, etc.).
Dinamica liderului este separată şi distinctă în raport cu
dinamica grupului, deoarece sarcinile sale sunt legate de
sprijinul şi atenţia pe care trebuie să le acorde fiecărui membru
în parte ca şi grupului în ansamblul său pentru realizarea
obiectivelor propuse.
Programul. Poate că cel mai important dintre toate
aspectele dinamicii de grup este programul în care este angajat
grupul. Grupul este întodeauna implicat într-un anumit
program, indiferent dacă este vorba despre discuţii de grup,
luarea deciziilor, socializare informală sau activităţi cu un
oarecae grad de organizare. Asistentul social care lucrează cu
vârstnici trebuie să cunoască programul grupului, să ştie ce face
grupul şi să fie capabil să ajute grupul să definească, să planifice
şi să realizeze un program realist care să conducă la realizarea
obiectivelor.
Un principiu major al planificării în munca cu grupurile
este implicarea membrilor. Membrii trebuie implicaţi cât de
129
mult este posibil, – în funcţie de sănătatea socială a grupului, –
în luarea deciziei a ceea ce grupul urmează să facă. Asistentul
social joacă rolul de expert în resurse sau consultant, ajutând
grupul să aleagă între mai multe alternative, să-şi exprime
dorinţele şi să le canalizeze înspre un program cu activităţi
specifice. Programul activităţilor trebuie să fie în acord cu
capacităţile financiare, sociale şi emoţionale, în acord cu
obiectivele agenţiei şi desigur în acord cu obiectivele pe care
membrii grupului le au pentru ei înşişi. Activităţile pot fi
împărţite în următoarele categorii :
1. Planificarea. Procesul planificării este el însuşi o
activitate care oferă membrilor ocazia de a decide ce anume
doresc să facă, când, cum şi cu ce mijloace. Progamul poate
fi unul foarte complex, ca de exemplu o campanie
comunitară pentru iniţierea de noi servicii pentru vârstnici,
sau simplu, cum ar fi, de exemplu, o excursie în oraşul vecin
pentru vizitarea unui alt grup de vârstnici. Procesul de
planificare este, în sine, unul extrem de important, prin
aceea că garantează participarea membrilor ca şi faptul că
aceştia îşi dezvoltă propriul program cu activităţi adecvate
nevoilor, capacităţilor şi intereselor lor.
2. Jocuri şi sporturi. Ideea de “activitate de grup”, pentru
oamenii de toate vârstele, trimite, de obicei, la domeniul
jocurilor şi al sporturilor. Majoritatea vârstnicilor participă
cu plăcere la astfel de activităţi. De cele mai multe ori rolul
130
asistentului social se rezumă la a stimula participarea şi la a
asigura şanse egale de reuşită.
3. Muzica şi dansul. Audiţiile ca şi activităţile muzicale şi
dansul oferă numeroase posibilităţi de a organiza grupuri
de vârstnici. Pot fi aduşi practicieni din afara grupului care
să îi ajute pe vârstnici să înveţe elementele necesare
realizării activităţilor de acest gen propuse. Uneori
activităţile muzicale dintr-un azil de bătrâni, ca şi din alte
programe comunitare destinate vârstnicilor, nu diferă prea
mult de cele dintr-o grădiniţă, ceea ce înseamnă că
dificultatea unor astfel de programe nu ar trebui să inhibe
iniţiativele de acest gen ale organizatorilor.
4. Excursiile. Călătoriile atât în apropiere cât şi cele în
locuri mai îndepărtate sunt prezente aproape întotdeauna în
programele pentru vârstnici. Acestea sunt foarte eficiente
atunci când oferă oamenilor în vârstă experienţe noi ca şi
posibilitatea de a călători în afara spaţiului uzual. O
excursie poate fi simplă, cum ar fi vizitarea unei expoziţii,
un picnic, sau complexă, cum ar fi o călătorie în altă ţară cu
avionul sau cu autocarul. Desigur, costurile, siguranţa
acestor servicii, aranjamentele speciale pentru dizabilităţile
fizice sunt aspecte importante ale planificării călătoriilor.
5. Activităţile culturale. Multor grupuri de vârstnici le face
plăcere să discute evenimentele curente, să povestească
despre cărţi, filme şi să dialogheze cu personalităţi publice.
131
Oportunităţile de a discuta şi învăţa sunt binevenite şi
trebuie incluse printre activităţile de grup.
6. Activităţi aplicative. Unele dintre cele mai de succes
programe pentru vârstnici constau în oferirea posibilităţii
de a se angaja în activităţi de aplicative (artizanat, artistice).
Acestea ar putea include pictura, sculptura în lemn,
ceramica, croşetatul, grădinăritul. Într-un astfel de
program accentul trebuie pus pe activităţi care să ofere
participanţilor posibilitatea de a învăţa unii de la alţii şi de a
realiza împreună anumite obiecte. Aceste acitivităţi de grup
sunt adesori neglijate, cu toate că satisfacţia vîrstnicilor
poate fi maximă.
7. Terapia şi discuţiile. Pentru multe grupuri programul
trebuie să facă faţă problemelor cu care vârstnicii se
confruntă, cum ar fi: singurătatea, lipsuri economice,
sănătate precară şi tulburări emoţionale. În astfel de cazuri
asistentul social ajută membrii grupului să facă faţă
problemelor lor constructiv, asistându-i în clarificarea
problemelor în stabilirea priorităţilor şi a alternativelor de
soluţionare posibile. Uneori grupul oferă participanţilor
ocazia de a privi în faţă problemele, lucru care, prin el
însuşi, poate avea un efect terapeutic.
În cadrul acestor posibile programe, asistentul social ar
putea apela, pentru ajutor şi consiliere, la experţi, de exemplu, o
agenţie de voiaj în cazul unei călătorii, terapeuţi ocupaţionali
132
pentru activităţi aplicative, dans şi programe muzicale;
profesori de educaţie fizică pentru sporturi şi jocuri, şi oricine
altcineva care deţine cunoştinţe de specialitate. Psihiatrii şi
psihologii pot, de asemenea, să ofere un ajutor calificat
grupurilor de vârstnici. Specialiştii pot sprijini asistentul social
şi grupul să descopere cele mai potrivite activităţi ca şi
modalităţile de a accede la resurse, aceasta deoarece nu toţi
asistenţii sociali pot fi experţi în toate activităţile descrise mai
sus. Este greu de presupus ca asistentul social să fie expert în
politică, dans, lucru manual şi terapie. Un grup condus de un
asistent social cu anumite competenţe în muzică poate să nu aibă
nevoie de ajutorul altui profesionist în activităţile muzicale, dar
poate avea nevoie de ajutor pentru activităţi terapeutice. De
aceea, un rol al asistentului social este acela de a şti să
mobilizeze resursele care să asigure membrilor grupului
accesul la activităţile corespunzătoare nevoilor şi opţiunilor lor.
133
TIPURI SPECIALE DE GRUPURI
GRUPURILE DE SUPORT
Grupurile de suport au ca scop susţinerea vârstnicilor
pentru a face faţă evenimentelor şi perioadelor dificile ale
vieţii, ca de exemplu tranziţiile reprezentate de pensionare şi
văduvie. De asemenea, prin intermediul grupurilor de
suport vârstnicii pot fi ajutaţi să-şi îmbunătăţească
capacităţile adaptative.
Iată câteva exemple de grupuri de suport pentru
vârstnici:
un grup de vârstnici care deveniţi de curând
văduvi, se întâlnesc în cadrul unui centru comunitar
pentru a discuta despre noua lor situaţie;
un grup de pacienţi externaţi care se întâlnesc, o
dată pe săptămână, la un centru de tratament,
pentru a discuta despre revenirea acasă şi îngrijirile
ce le sunt acordate;
un grup de persoane vârstnice care, se întâlnesc
periodic, pentru a se ajuta unii pe alţii să facă faţă
bolii incurabile, de curând diagnosticate;
un grup de persoane dintr-un spital de recuperare
care se întâlnesc pentru a discuta despre efectele
134
accidentului cardiovascular şi posibilităţile de a trăi
în continuare, independent şi autonom.
Evenimente precum, moartea unuia dintre soţi sau a
altui membru apropiat din familie, transformarea unei boli
acute într-una cronică, pensionarea, schimbarea locuinţei,
creează dificultăţi de adaptare. Când evenimentele stresante
ale vieţii se combină, riscul de inadaptare creşte. În astfel de
situaţii vârstnicii se îndreaptă spre familie sau prieteni
pentru a primi ajutor, dar aceste surse naturale de suport
pot fi inadecvate sau, pur şi simplu lipsesc. În aceste condiţii,
participarea la un grup de suport poate fi soluţia viabilă.
Caracteristicile grupului de suport
În grupurile de suport, membrii se adună ştiind că ei
împărtăşesc aceleaşi preocupări, faţă de care, alţii nu sunt
sensibilizaţi şi de aceea nici nu pot manifesta suficientă
înţelegere sau competenţă. Membrii grupurilor de suport
sunt în măsură să-şi ofere reciproc informaţii a căror sursă
o constituie însăşi experienţa lor de viaţă, eforturile lor de a
surmonta evenimentele dificile ale vieţii.
Deoarece membrii grupului au foarte multe în comun
şi de asemenea, au mult de oferit, unii altora, coeziunea şi
apropierea psihologică se dezvoltă mai repede decât în alte
tipuri de grupuri.
135
Întâlnirile grupurilor de suport se caracterizează
printr-un bun nivel al interacţiunilor care, de cele mai multe
ori, continuă şi în afara şedinţelor de grup. Deşi la început
membrii ar putea fi prea centraţi pe ei înşişi ca să mai poată
asculta, observa sau respecta pe alţii, cu timpul, pe măsură
ce grupul se dezvoltă într-un mod pozitiv, devine manifest
respectul pentru fiecare membru în parte, ca şi
disponibilitatea fiecăruia pentru grup.
Grupurile de suport sunt, de asemenea, o resursă
importantă pentru contacte sociale, ajutându-i pe vârstnici
să depăşească izolarea şi să-şi extindă reţeaua relaţiilor
informale. Grupurile mai conferă speranţă şi încredere, ceea
ce poate preveni stările depresive posibil să se instaleze ca
urmare a pierderilor suferite sau a altor experienţe
traumatizante.
În cadrul grupurilor de suport membrii sunt
încurajaţi să-şi împărtăşească trăirile şi să exploreze noi
modalităţi adaptative. De asemenea, sunt încurajaţi să se
asculte empatic unii pe alţii, să se sprijine reciproc în
procesul de rezolvare a problemelor prin schimbul de
informaţii şi sfaturi.
În cadrul grupurilor de suport, se constată existenţa
unui înalt nivel al interacţiunilor sociale, indiferent de
scopurile grupului. Această dinamică este, importană
pentru că facilitează stabilirea unei reţele de suport între
136
membri care, de cele mai multe ori, funcţionează şi între
întâlnirile de grup şi chiar după terminarea grupului.
Grupurile de suport oferă vârstnicilor ocazia de a-şi
demonstra înţelepciunea, de a-şi valorifica experienţa şi de a
ajuta în cunoştinţă de cauză. Vârstnicii îşi oferă reciproc
modele de rezolvare a unor probleme de viaţă, modele cu
care, ceilalţi vârstnici, se pot identifica. Acest “schimb” este
totodată motivant pentru dinamica grupului.
În grupurile de suport sunt utilizate frecvent
proceduri informale de lucru. Intervenţiille folosite de lider
sunt mult mai puţin complexe şi mai puţin structurate decât
cele folosite în grupurile terapeutice. De asemenea, foarte
rar există o agendă de lucru prestabilită. Cu toate aceste
inadvertenţe metodologice, membrii împărtăşesc probleme
şi preocupări într-un mod spontan, datorită climatului
securizant pe care îl simt în grup, climat realizat prin
aportul profesional al liderului.
Rolul profesionistului
Profesioniştii pot fi implicaţi direct, în calitate de
lideri, sau indirect, în facilitarea unui grup de suport prin
“sponsorizări” sau prin acordarea de consultanţă. Multe
grupuri de suport pentru vârstnici sunt conduse de “un
137
egal”, de un vârstnic, practica arătând că aceştia pot fi la fel
de eficienţi ca şi liderii profesionişti.
Deşi unele grupuri încearcă să antreneze la conducere
toţi membrii, acest lucru este prea puţin funcţional,
deoarece există o tendinţă naturală a unor membri, cu un
nivel înalt de implicare, de a se impune ca lideri. Astfel, în
multe grupuri conduse de “egali” unul sau doi membri
preiau responsabilitatea organizării şi facilitării întâlnirilor
grupului. Aceşti membri se impun ca lideri pentru că dau
dovadă de multă energie şi manifestă un interes crescut faţă
de grup. Totuşi, în unele grupuri de vârstnici, liderii sunt
aleşi de membri, iar în altele, conducerea grupului este
schimbată periodic între cei care au capacitatea şi doresc să-
şi asume responsabilitatea pe care o presupune rolul de
lider.
“Sponsorizarea” unui grup de support
Ca “sponsori” ai unui grup de suport, profesioniştii
pot juca cel puţin patru roluri (Toseland & Hacker, 1982,
1985, cf. Toseland, R., 1995, pp. 135-152):
ajută liderii grupului să aibă acces la logistica necesară
(spaţiu pentru întâlnire, ajutor la secretariat, birouri şi
alte resurse de acest gen);
138
oferă consultanţă pentru conducerea grupurilor de
suport: sunt invitaţi să le vorbească participanţilor la
grup despre diferite teme; stau la dispoziţia membrilor
grupului atunci când este nevoie de o expertiză specială,
pentru a-i ajuta să facă faţă şi să rezolve anumite
probleme speciale sau neobişnuite;
rolul de broker este exercitat prin aducerea de noi
membri în grup şi prin ajutarea grupurilor similare să
intre în legătură unele cu altele şi să utilizeze resursele şi
serviciile comunitare, (în acest rol profesioniştii nu
trebuie să se perceapă ca fiind în concurenţă cu liderii
grupului de suport);
ajută la planificarea şi dezvoltarea unui grup nou. Acest
rol prsupune o varietate de sarcini: întâlniri cu persoane
interesate pe care să le ajute să-şi formuleze şi să-şi
clarifice ideile despre participarea la grup; să evalueze
interesul potenţial pentru un grup mai mare, luând în
considerare şi posibilele impedimente pentru începerea
grupului; ajutarea indivizilor interesaţi să-şi
îmbunătăţească deprinderile organizaţionale şi de
conducere; să stea la dispoziţia grupului atât cât este
necesar pentru a-l ajuta să înceapă.
În literatura de specialitate este menţionată şi
posibilitatea ca profesioniştii să preia conducerea sau să
domine / controleze conducerea grupului. Deşi situaţia nu
139
este prea des întâlnită, profesioniştii trebuie să fie prudenţi
în implicarea directă în grupurile de suport, mai ales la
începutul dezvoltării lor. Atunci când “sponsorizăm” un
grup de suport, trebuie să facem tot posibilul pentru a da
curs intereselor şi iniţiativelor vârstnicilor de a începe
conducerea şi trebuie evitată situaţia de a accepta să
preluăm lideratul. Profesionistul poate, însă, lucra cu
potenţialii lideri, învăţându-i deprinderile de conducere,
oferindu-le sprijin în planificarea şi organizarea grupului.
Facilitarea grupurilor de suport de către profesionişti
Ca facilitatori ai grupurilor de suport, practicienii
trebuie să se centreze pe dezvoltarea unui climat de
încredere, empatie, căldură şi coeziune în care membrii să se
simtă în siguranţă pentru a-şi dezvălui gândurile şi
sentimentele, pentru a-şi reactiva propriile capacităţi de
rezolvare a problemelor şi pentru a fi deschişi să primească
sugestiile colegilor de grup. Acest efect poate fi obţinut prin
accentuarea şi evidenţierea, de o manieră pozitivă, a
aportului adus de fiecare membru prin împărtăşirea
gândurilor, sentimentelor şi experienţelor. Membrii trebuie
apreciaţi pentru orice ajutor pe care şi-l oferă unii altora.
În acelaşi scop (crearea climatului securizant şi a
coezinii grupului), vor fi folosiţi termeni ca “noi” şi “nouă”
140
atunci când se face referire la scopurile comune, realizările
şi experienţele întregului grup. Dezvoltarea unei identităţi
de grup poate fi facilitată prin începerea şi terminarea
întâlnirilor cu un rezumat al muncii realizate.
Conflictele din grup pot fi atenuate prin reliefarea
aspectelor comune, ca şi prin discutarea aportului pe care
diferenţele, perspectivele diferite îl pot avea pentru
înţelegerea propriei situaţii.
Membrii grupurilor de suport sunt, de obicei, foarte
motivaţi să reducă stresul pe care-l trăiesc. De aceea, pe
măsură ce grupul se dezvoltă, practicianul trebuie să
acţioneze mai ales ca facilitator şi ghid, preocupat să
preveniă interferenţa barierelor de comunicare cu eforturile
membrilor de a se ajuta unii pe alţii.
“Scanarea” grupului, prin menţinerea contactului
vizual cu fiecare participant, invitarea membrilor să
participe atunci când par a fi interesaţi de ceeea ce se
vorbeşte şi ascultarea într-un mod interesat, este adesea tot
ajutorul de care este nevoie pentru a începe şi susţine
procesul interacţiunii.
Deoarece membrii grupurilor de vârstnici aşteaptă mai
degrabă sprijin decât “terapie”, practicienii pot întâmpina
rezistenţă faţă de eforturilor lor de a produce schimbarea:
“demontarea” mecanismelor defensive, sau forţarea
vârstnicilor de a dezvălui probleme de mare profunzime,
141
(cu rădăcini adânci în evenimente recente sau îndepărtate, -
Toseland, Rossier & Labrecque, 1989, cf. Toseland, R.,
1995, pp. 135-152), sunt sortite eşecului. Un vârstnic de 82
de ani, spunea că “bătrânii preferă să-şi spună propriile
poveşti, în stilul lor”.
Pe măsură ce grupul se dezvoltă, membrii trebuie
ajutaţi să arate respect unii faţă de alţii; trebuie, de
asemenea, întărit dreptul membrilor de a exprima păreri
contradictorii sau gânduri şi sentimente încărcate
emoţional. Lakin, (1980, cf. Toseland, R., 1995, pp. 135-152),
a observat că vârstnicii au tendinţa de a dezvălui mai mult
în cadrul grupurilor decât tinerii, fiind totodată mai calmi şi
mai toleranţi în răspunsurile pe care le dau. De exemplu,
comparativ cu tinerii, s-a constatat că membrii vârstnici
răspund empatic, dar mai puţin intens, dezvăluirilor
emoţionale făcute de ceilalţi membrii ai grupului. De aceea,
una dintre sarcinile cele mai importante, ale facilitatorului
grupului de suport, ar fi aceea de a reliefa răspunsurile
empatice, încărcate de tristeţe.
Un alt rol important al facilitatorului grupului de
suport este de a încuraja o comunicare liniştită, calmă între
membrii grupului, pentru a preveni tendinţa unor membri
de a domina discuţiile sau de a începe conversaţii în afara
subiectului. Profesionistul poate contribui la depăşirea unor
astfel de situaţii prin aducerea în discuţie a aşteptărilor
142
exprimate de membrii grupului în interviurile de dinaintea
formării grupului şi la prima înâlnire de grup.
S-a constatat tendinţa ca, în grupurile de vârstnici, să
predomine interacţiunile de tip lider-membru şi membru-
lider, comparativ cu grupurile de tineri, (Lakin, 1988, cf.
Toseland, R., 1995, pp. 135-152). Profesioniştii pot facilita
interaţiunea membru-membru prin:
(1) evidenţierea şi încurajarea membrilor care
răspund empatic unii altora;
(2) sublinierea şi reliefarea importanţei, în beneficiul
grupului, a gândurilor şi sentimentelor împărtăşite,
ca şi a temelor aduse în discuţie;
(3) realizarea conexiunilor, a legăturilor, între
dezvăluirile făcute de diferiţi membri;
(4) solicitarea membrilor de a răspunde, pe rând, la o
anumită întrebare;
(5) implicarea membrilor (individual sau a întregului
grup), în activităţi care presupusă interacţiunea;
(6) sugerarea ca membrii să-şi vorbească direct unii
altora şi nu prin intermediul liderului;
(7) prelucrarea dezvăluirilor care foarte probabil au
rezonanţă şi pentru ceilalţi membrii ai grupului.
Situaţia ideală, pentru profesionist, ar fi aceea ca el să
se fi
143
confruntat cu aceleaşi experienţe cu care se confruntă
membrii grupului şi să fi reuşit să le facă faţă cu succes.
Dar, pentru că liderii profesionişti sunt mai tineri decât
membrii grupului, situaţia ideală la care ne refeream mai
sus, este rar întâlnită. În acest caz, efortul profesionistului
trebuie îndreptat înspre nevoile vârstnicilor, preocupările,
problemele lor de viaţă actuale ca şi înspre aspecte ale
trecutului lor, care ar putea avea legătură cu prezentul.
Vârstnicii participanţi la grupurile de suport trebuie
încurajaţi şi sprijiniţi pe măsură ce îşi exprimă gândurile şi
sentimentele, dar evitând sugerarea sau consilierea înainte
de a fi pe deplin familiarizaţi cu situaţia lor şi înainte ca
membrii să fie pregătiţi pentru schimbare şi deschişi să
înveţe strategii alternative de rezolvare a problemelor.
Vor fi evitate judecarea şi/sau tendinţa de a impune
un punct de vedere “corect”, “moral”sau “mai adecvat”, în
raport cu cele exprimate de vârstnic în cadrul grupului.
Pentru a răspunde cu profesionalism situaţiilor relatate/ivite
într-un grup de suport, practicienii pot face apel la
experienţe similare avute anterior în munca cu clienţii şi/sau
la imaginaţie: cum ar fi dacă ar experimenta situaţii
similare cu ale membrilor. Dacă mesajele verbale sau
nonverbale ale membrilor indică faptul că ei pun la îndoială
abilitatea practicianului de a-i ajuta, este recomandabilă
recunoaşterea propriilor limite în legătură cu problema
144
particulară ivită şi accentuarea cererii ca vârstnicul sau
vârstnicii să se refere la ceea ce simt, pentru a vă ajuta
astfel, să înţelegeţi mai bine situaţia.
Burnside (1970, cf. Toseland, R., 1995, pp. 135-152) a
scos în evidenţă faptul că pierderea este o temă constantă
care apare în munca de grup cu vârstnicii. Tema pierderii
apare frecvent în faza de mijloc a grupurilor de suport.
Vârstnicii optează pentru grupurile de suport pentru a
primi ajutor, pentru a face faţă pierderii soţilor, prietenilor,
rudelor precum şi pentru a face faţă declinului gradual al
propriei funcţionări fizice. Pentru a ajuta membrii grupului
care au experimentat pierderi, profesionişii trebuie să se
familiarizeze cu procesul normal al durerii. În
conceptualizarea procesului morţii E. Kubler-Ross
identifică un proces cu cinci paşi: (1) negarea şi izolarea, (2)
furia, (3) negocierea, (4) depresia şi (5) acceptarea. Deşi
reacţiile de durere nu se manifestă întotdeauna într-o
manieră lineară, şocul, negarea, anxietatea, furia, vina,
depresia, împăcarea şi acceptarea sunt asociate tuturor
pierderilor trăite de vârstnici, nu numai morţii.
Durata procesului normal de durere şi intensitatea
trăirilor emoţionale sunt în mod direct afectate de
importanţa pierderii pentru individul care o
experimentează. Pierderea soţului/soţiei, de exemplu, crează
o durere mai intensă decât pierderea unei cunoştinţe. De
145
asemenea, procesul durerii este afectat şi de expectanţele
individului, de exemplu, pierderea bruscă şi neaşteptată a
partenerului de viaţă, va precipita şi accentua sentimentele
de şoc, ceea ce nu se întâmplă în cazul decesului care survine
după o boală cronică, de lungă durată.
Când lucrează cu tema pierderii, profesioniştii trebuie
să înceapă prin a se asigura că membrii grupului înţeleg
durerea ca pe un proces normal, care ţine de experienţa de
viaţă a fiecăruia, şi care nu poate fi evitat. De asemenea,
trebuie să asigure un mediu securizant, empatic, în care
membrii să fie liberi să-şi exprime reacţiile emoţionale, acest
lucru încurajând activitatea grupului şi intervenţia asupra
problemelor nerezolvate asociate procesului de pierdere.
Pe măsură ce membrii încep să depăşească procesul
pierderii, trebuie încurajaţi să înceapă procesul de
redefinire şi înlocuire a rolurilor pierdute cu altele noi. Cu
toate că modalităţile de a face faţă pierderilor diferă de la o
persoană la alta, este binevenită prezenţa în grup a unor
membri care au experimentat deja pierderi similare şi care
pot dezvălui cum au făcut ei faţă, cum s-au adaptat
pierderii. Aceşti membri ajută la normalizarea
sentimentelor, gândurilor şi acţiunilor asociate procesului de
pierdere. Ei joacă rolul de modele pentru toţi cei care s-ar
putea simţi vinovaţi de înlocuirea rolurilor pierdute cu altele
noi şi inoculează speranţă memnrilor care simt că nu pot
146
supravieţui pierderii suferite. Pentru acei membri care
rămân blocaţi într-o stare şi nu o pot depăşi, profesionistul
va solicita grupului să împărtăşească din experienţele
similare avute (“sharing”), insistând asupra cauzelor
incapacităţii de a depăşi procesul durerii.
În timpul fazei de mijloc a grupului, profesionistul se
va concentra asupra explorării modalităţilor de revitalizare
şi îmbunătăţire a existenţei vârstnicilor. Ascultarea
reflexivă, împărtăşirea diferitelor perspective asupra
problemei ca şi sugestiile cu privire la modalităţile de a face
faţă unei probleme particulare, pot fi tot atâtea strategii de
clarificare a sentimentelor contradictorii.
O altă strategie de intervenţie este aceea de a pune în
discuţia grupului obstacolele care împiedică procesul de
sprijin recioroc. În felul acesta pot fi evidenţiate temele
considerate tabu şi pot fi explorate rezistenţele.
Pe măsură ce grupul ajunge în faza finală,
profesioniştii se vor orienta spre pregătirea membrilor
pentru terminare, ceea ce înseamnăcă va fi subliniat faptul
că grupul şi-a atins scopul iar pentru viitor rolul acestuia va
diminua treptat, membrii fiind orientaţi înspre alte resurse
de suport, formale sau informale. Membrii vor fi încurajaţi
să împărtăşească informaţii despre suportul formal pe care
l-au găsit în comunitate şi să întărească reţeaua de suport
informal constituită în cadrul grupului. Membrii vor fi
147
întrebaţi dacă vor să facă schimb de numere de telefon sau
să se întâlnească informal după terminarea grupului.
(Toseland & Copola 1985, cf. Toseland, R., 1995, pp. 135-
152).
GRUPURILE TERAPEUTICE
Grupurile terapeutice au ca scop restabilirea
abilităţilor deterioarate şi dezvoltarea unor competenţe noi
cu ajutorul cărora vârstnicul să poată face faţă
dizabilităţilor. Exemplele de grupuri terapeutice:
un grup de vârstnici, externaţi dintr-o clinică de
psihiatrie, care se întâlnesc într-un centru
comunitar de sănătate mintală pentru psihoterapie
pe termen lung, cu scopul de a preveni recăderile şi
pentru continua lor dezvoltare personală;
un grup de vârstnici care participă la un centru de
zi pentru tratament psihiatric şi care se întâlnesc,
de două ori pe săptămână, pentru a discuta despre
problemele asociate bolii mintale cronice;
un grup de persoane vârstnice, dintr-un centru de
recuperare, care se întâlnesc pentru a-şi forma
deprinderi noi pentru o viaţă independentă, ca şi
pentru a dobândi încredere şi implicare propriul
proces de recuperare şi dezvoltare;
148
un grup de pacienţi, internaţi într-un spital
psihiatric, care se întâlnesc de două ori pe
săptămână pentru terapie de remotivare pentru a-i
ajuta să reducă efectele negative ale
instituţionalizării pe termen lung.
Pe parcursul acestui capitol termenul de “terapie de grup”
este folosit pentru a se face referire la un continuum de
strategii terapeutice, folosite pentru restabilirea, menţinerea
şi îmbunătăţirea abilităţilor persoanelor vârstnice şi pentru
a-i ajuta să funcţioneze cât mai independent cu putinţă.
Unele grupuri sunt utilizate pentru a ajuta membrii cu
dizabilităţi severe să încetinească deteriorarea progresivă,
altele, pentru a ajuta membrii să dezvolte deprinderi mai
eficiente de a face faţă şi / sau de a rezolva probleme de
viaţă.
Caracteristicile grupurilor terapeutice
Mai mult decât alte tipuri de grupuri, grupurile
terapeutice sunt proiectate pentru a ajuta membrii să-şi
schimbe modelele comportamentale disfuncţionale. În
grupurile terapeutice, profesioniştii joacă adesea rolul de
expert şi de agent al schimbării. Ei îşi folosesc cunoştinţele
despre dezvoltarea normală şi anormală, din ultimele stadii
ale vieţii, pentru a evalua abilităţile fiecărui membru. Sunt
149
utilizate, de asemenea, în procesul terapeutic, proceduri şi
strategii de schimbare a comportamentului, cunoştinţe
despre resursele şi serviciile existente în comunitate şi care
ar putea fi folosite rezolvarea problemelor.
Chiar şi atunci când membrii au aceleaşi dizabilităţi
psihice, circumstanţele diferite ale vieţii, fac ca problema
fiecărui membru să fie unică. Din acest motiv, grupurile
terapeutice se caracterizează prin centrarea pe membrii
individuali, care se schimbă primind ajutor din partea
grupului. Gradul de centrare pe individ, variază
considerabil, în funcţie de orientarea teoretică a
profesionistului şi de abilitatea membrilor de a interacţiona
unii cu alţii.
În grupurile terapeutice se aşteaptă un nivel înalt al
auto-dezvăluirilor, se aşteaptă ca membrii să-şi
împărtăşească probleme emoţionale dificile şi să lucreze
împreună la rezolvarea lor în cadrul grupului. Ca şi tinerii,
membrii de grup vârstnici pot manifesta rezistenţe în
raport cu autodezvăluirea, dacă nu se construieşte de la
început un climat securizant şi de încredere. Chiar şi cu un
astfel de climat, unii vârstnici ar putea avea reţineri în
raport cu auto-dezvăluirea, vor acţiona cu prudenţă,
asumându-şi puţine riscuri şi aşteptând să vadă ce oferă
grupul, înainte de a împărtăşi probleme şi preocupări
intime. Vârstnicii au tendinţa de a fi mai puţin introspectivi
150
(Libeerman&Tobin, 1983, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183)
şi aceasta deoarece, pe măsura înaintării în vârstă, preferă
să-şi conserve energia pentru soluţionarea problemelor
concrete, vitale, alocând mai puţină energie nevoilor şi
problemelor afective. De asemenea, vârstnicii ar putea fi
reţinuţi în a investi în alţi membri ai grupului, pe de o parte
pentru că nu îi cunosc în suficientă măsură, iar pe de altă
parte pentru că există riscul de a se expune pierderii şi deci
unor noi suferinţe afective, dacă survine decesul persoanei
în care au investit. Având o istorie de viaţă îndelungată, ei
sunt conştienţi că a fi deschişi faţă de ceilalţi înseamnă şi a fi
vulnerabili, mai ales dacă la o astfel de concluzie au ajuns şi
în urma unor experienţe negative din alte terapii.
Un sentiment de inutilitate referitor la condiţia de
vârstnic, poate face dificilă investirea energiei în procesul
terapeutic. Pierderii unei persoane dragi şi problemelor de
sănătate li se răspunde, uneori, prin depresie şi disperare.
Nu este ceva neobişnuit ca vârstnicii să nu vadă scopul şi
mai ales utilitatea terapiei de grup, ei demonstrându-şi astfel
de sentimente prin declaraţii de genul ”Aş vrea să fiu lăsat
singur, să mor”, sau,
“Ce rost mai are?”. În astfel de situaţii profesionistul
trebuie să verifice atent predispoziţia vârstnicului la
depresie sau suicid.
151
Problemele psihiatrice ale participanţilor la grup pot
inhiba dezvăluirea problemelor cu încărcătură emoţională.
De exemplu, demenţele şi alte probleme grave de sănătate
mintală, limitează sever capacitatea membrilor de se
exprima, de a explora şi de a rezolva probleme.
Şi alţi factori pot inhiba auto-dezvăluirea în cadrul
grupurilor terapeutice. De exemplu, generaţia actuală de
vârstnici a trăit într-o perioadă în care psihoterapia era o
practică mai puţin obişnuită şi negativ valorizată social. Pe
de altă parte, faţă de vârstnici există expectanţa şi
dezirabilitatea socială (faţă de care vârstnicii au tendinţa de
a se conforma), de a acţiona eficient în rezolvarea
problemelor, în virtutea înţelepciunii acumulate prin
experienţa de viaţă, înţelepciune care ar trebui să fie o
contrapondere suficientă la psihoterapie.
Grupurile terapeutice necesită o planificare atentă,
care să confere profesionistului siguranţa că fiecare membru
va primi ajutorul adecvat pentru rezolvarea problemelor
personale. Persoanele care ar putea fi viitori membri ai
grupului terapeutic vor participa la un interviu preliminar
pentru ca profesionistul să determine natura nevoilor lor,
motivaţia pentru participarea la grup, ca şi adecvarea sau
inadecvarea metodei de grup în cazul particular al fiecărei
persoane. Nu este lipsit de importanţă, ca având acordul de
principiu al vârstnicului de a participa la grup, să fie
152
contactaţi şi membrii familiei sau alte persoane care pot da
relaţii despre comportamentul său.
Rolul profesionistului
Liderilor grupurilor de terapie pentru vârstnici li se
recomandă adesea să fie “activi” (Foster & Foster,1983;
Pfeiffer & Bussse, 1973; Weinberg, 1975, cf. Toseland, R.,
1995, pp153-183), cu toate că, din păcate, acest termen nu
este clar definit (Bienenfeld, 1988, cf. Toseland, R., 1995,
pp153-183). În virtutea acestei cerinţe unii profesionişti,
dezvoltă agende de lucru fără a solicita implicarea
membrilor în procesul de stabilire a scopurilor. Impunerea
agendei de lucru poate cauza rezistenţe din partea
membrilor grupului, ei înţelegând acest tratament directiv
ca o desconsiderare a capacităţii lor de a-şi controla vieţile.
Mesajul care ajunge la membrii grupului este acela că sunt
atât de neaujtoraţi, incompetenţi şi lipsiţi de putere încât
trebuie să li se spună ce au de făcut.
Atitudinea directivă şi autoritară a profesioniştilor în
relaţia cu vârstnicii poate avea ca efect neangajarea şi lipsa
de responsabilitate a acestora faţă de scopurile grupului.
Acest comportament este un mesaj nonverbal adresat
liderului, prin care vârstnicul doreşte să transmită ceva de
genul: “dacă nu mă valorizezi şi nu mă respecţi, şi mai ales
153
dacă te aştepţi să mă comport lamentabil, atunci voi juca
acest rol”. De aceea, profesioninştii au ca sarcină să
încurajeze membrii să se implice cât de mult posibil în
stabilirea scopurilor grupurilor. Ei trebuie, de asemenea, să
se asigure că toţi membrii au ocazia de a participa la
activităţile grupului.
Pe măsură ce grupul evoluează, este bine să fie
reliefate abilităţile şi capacităţile membrilor. Orientarea
liderului va fi una pozitivă, în sensul reliefării competenţelor
existente şi ignorarea comportamentele negative. Membrii
trebuie încurajaţi să-şi folosească la maximum abilităţile şi
să fie evidenţiaţi ori de câte ori reuşesc acest lucru;. În
calitate de lideri trebuie să fim siguri că exprimăm speranţă
şi încredere în capacitatea membrilor de a-ş îmbunătăţi
propria situaţie.
Rolul profesionistului într-un grup terapeutic variază
în funcţie de tipul de probleme psihice pe care le au membrii
grupului. În cadrul şedinţelor grupului terapeutic, membrii
au ocazia de a-şi evalua funcţionarea lor curentă, de a
identifica ce anume ar dori să schimbe, de a discuta despre
planuri de acţiune alternative şi de a înlătura
impedimentele în realizarea lor. Totuşi, nu trebuie să forţăm
membrii grupului să-şi definească scopurile prea repede;
aceste eforturi premature eşuează, de obicei, din cauză că
sentimentele de siguranţă şi încredere nu s-au dezvoltat
154
încă. În acelaşi timp, nu sunt permise discuţiile de grup
nedirecţionate. Ajutaţi membrii să clarifice ceea ce încearcă
să realizeze prin participarea la grup, folosind cât mai des
sumarizarea. Punctaţi şi scoateţi în evidenţă ceea ce s-a
realizat şi faceţi legătura între aportul a doi sau mai mulţi
membri. De aesemenea, aduceţi în discuţie ceea ce a rămas
nerezolvat în şedinţele anterioare. O perioadă de
“verificare”, la începutul fiecărei întâlniri, poate fi utilă
pentru asigurarea continuităţii între întâlniri. În această
perioadă de început a fiecărei întâlniri, membrii trebuie
încurajaţi să împărtăşească orice problemă sau preocupare
pe care ar dori să o discute în timpul întâlnirii şi să revadă,
pe scurt, ce a dorit fiecare membru să prelucreze în
şedinţele anterioare. Această perioadă de “verificare” ajută
membrii să revină la tema principală a grupului şi să-şi
reamintească şi clarifice scopurile enunţate în întâlnirile
anterioare.
Un rol permanent al profesioniştilor este acela de a
ajute membrii grupului să rămână centraţi pe agenda de
lucru şi prelucrările din cadrul grupului să nu degenereze în
conversaţii de societate. Structuraţi în aşa fel timpul alocat
“verificării” iniţiale fiecărei şedidinţe astfel încât fiecare
membru să aibă timp pentru a se prezenta.
Auto-dezvăluirea şi munca eficientă de rezolvare a
problemelor sunt îmbunătăţite atunci când fiecare membru
155
simte că poate să-şi împărtăşească problemele şi primeşte un
răspuns empatic. Într-o atmosferă caldă, suportivă, membrii
se simt mai puţin vulnerabili şi devin mai puţin defensivi.
În general, profesionistul va evita să dea sfaturi,
exceptând situaţiile în care acestea sunt cerute explicit; este
mult mai util ca membrii să fie ajutaţi să-şi exploreze
propriile gânduri, sentimente şi reacţii, pentru că, atunci
când acest lucru se întâmplă, are loc şi un proces de auto-
dezvăluire. Cu un ajutor bine ponderat din partea liderului
şi a grupului, membrii ajung la propriile soluţii şi
răspunsuri, iar o astfel de abordare îi ajută să se bazeze pe
propriile abilităţi de rezolvare a problemelor.
Nu doar scopurile nu trebuiesc impuse membrilor
grupurilor, în general, şi cu atât mai puţin grupurilor de
vârstnici, dar nici planurile personale ale acestora. Membrii
înşişi trebie încurajaţi să colaboreze pentru a dezvolta
planuri de acţiune în vederea realizării scopurilor grupului.
Pe măsură ce membrii se identifică cu scopurile propuse, şi
acţionează împreună în sensul realizării lor, rezultatele nu
vor întârzia să apară, ceea ce va contribui la creşterea
încrederii în potenţialul grupului de a ajuta la rezolvarea
problemelor personale. Definirea scopului şi realizarea
acestuia de către unii membri, îi încurajează şi pe ceilalţi să-
şi definească şi să-şi atingă scopul, să continue procesul de
rezolvare a problemelor.
156
În funcţie de orientarea teoretică a profesionistului şi
de capacitatea membrilor de relaţionare, unii profesionişti
preferă să se centreze pe interacţiunea “aici-şi-acum” a
grupului, în timp ce alţii, preferă să se centreze pe
experienţele “acolo-şi-atunci” ale membrilor. Deşi centrarea
“aici şi acum” este cea care distinge grupurile terapeutice de
alte tipuri de grupuri, se pare că vârstnicii preferă centrarea
de tipul “acolo şi atunci”. Această preferinţă se datorează,
pe de o parte, importanţei pe care vârstnicii o acordă
amintirilor cât şi, pe de altă parte, plăcerii de a-şi reaminti
întâmplări agreabile ale vieţii, ceea ce, în fapt constituie
adevărate resurse terapeutice.
Abordarea “aici şi acum”, modificată, poate fi folosită
eficient cu vârstnicii în grupurile terapeutice pe termen
lung, care promovează dezvoltarea unui mediu securizant şi
suportiv (Leszcz, 1987, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183).
Preocupările membrilor nu trebuie niciodată trivializate sau
ignorate, încrederea construindu-se gradat, prin răspunsuri
empatice la fiecare dintre preocupările membrilor. Atunci
când este prezentă o atmosferă suportivă, încurajatoare,
clarificarea sentimentelor poate fi folosită pentru a construi
legături interpersonale în cadrul grupului (Lakin, 1982;
Leszcz, 1987, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183).
157
Cele de mai sus pot fi rezumate sub forma unor
exigenţe fundamentale în lucrul cu grupurile terapeutice de
vârstnici (Leszcz 1987, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183):
(1) abordarea empatică a fiecărui membru al
grupului;
(2) înţelegerea importanţei relaţionării şi
funcţionării, din perpspectiva subiectivă, a fiecărui
membru;
(3) încurajarea membrilor să se adreseze unii altora
direct, folosind numele în loc de pronume ca “el”
sau “ea”;
(4) ajutarea membrilor să înţeleagă importanţa
contribuţiei celorlalţi şi
(5) promovarea şi încurajarea eforturilor membrilor
de a recunoaşte, descrie şi discuta despre impactul
personal al dezvăluirilor altor membrii.
Experienţa clinică arată că folosirea procedurii de
rememorare a vieţii poate fi utilizată cu succes în terapia de
grup, deoaece mulţi vârstnici sunt dispuşi să-şi “revadă” şi
nareze istoria vieţii. Folosirea rememorării pentru a
încadra evenimentele vieţii într-o perspectivă a dezvoltării
personale, poate ajuta vârstnicii să redescopere forţe şi
resurse pe care le-au folosit în trecut, cu succes, pentru a
face faţă evenimentelor problematice. Resursele
redescoperite, reactualizate, pot fi utilizate chiar şi atunci
158
când profesionistul se centrează pe remedierea deficienţelor
specifice “aici şi acum” a membrilor grupului.
Rememorarea vieţii poate fi utilă, în special, în
stadiile iniţale ale grupurilor terapeutice, când rezistenţele
membrilor sunt cel mai manifeste. (Lesser, Lazarus, Frankel
& Havasy, 1981, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183). Leszcsz
(1987, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183) sugerează
încurajarea fiecărui membru să se gândească la şi să discute
despre reacţiile sale la amintirile unuia dintre membrii.
Cerând membrilor să răspundă cu propriile reacţii la
amintirile unui membru, devine vizibilă eficienţa terapiei de
grup (de prelucrarea unei teme aduse în discuţie de un
anumit membru beneficiază activ toţi ceilalţi membri) şi
ajută, în acelaşi timp, la prevenirea unei situaţii frecvent
întâlnite în grupurile de vârstnici: un membru care domină
discuţiile de grup prin împărtăşrea, în mod repetat, a unor
experienţe de viaţă.
Este, de asemenea, important ca membrii vârstnici să
fie ajutaţi să identifice, exploreze şi evalueze impactul
modelelor comportamentale actuale sau anterioare asupra
abilităţii lor viitoare de a face faţă evenimentelor vieţii. O
perspectivă a dezvoltării personale îi poate ajuta să
aprecieze dacă circumstanţele care i-au condus înspre
anumite comportamente adaptative viabile, în trecut, mai
sunt aplicabile. Uneori, rezultatul poate fi motivarea
159
membrilor pentru a face schimbări în modelele de rezolvare
a problemelor care nu se mai dovedesc a fi funcţionale.
Încurajarea membrilor să folosească strategii
adaptative deja experimentate poate fi utilă în depăşirea
rezistenţei la auto-dezvăluire şi schimbare. Rezolvarea
problemelor într-un mod familiar este preferată de vârstnici
în raport cu mecanismele noi şi diferite de cele cunoscute,
care pot fi privite ca fiind impuse din exterior şi deci
incompatibile cu pattern-urile uzuale.
Profesioniştii trebuie să aibă în vedere ca tratamentul
vârstnicilor în cadrul grupului terapeutic să se întemeieze pe
demnitate şi respect. Această remarcă nu este una de
complezenţă! Vârstnicii cu tulburări psihice pot manifesta
anumite comportamente şi pot avea caracterstici personale
care fac dificilă şi puţin atractivă munca cu ei. Există, de
aceea şi pericolul ca profesionistul să presupună că membrii
vârstnici sunt mai puţin competenţi şi capabili decât în
realitate. Pentru a preîntâmpina interferenţa
resentimentelor liderului asupra eficacităţii conducerii, la
finalul fiecărei şedinţe se va proceda la evaluarea de
ansamblu, o atenţie specială acordându-se interacţiunilor,
mai ales acelora care provoacă reacţii emoţionale puternice.
Interacţiunile oferă o imagine a modului în care membrii
relaţionează între ei şi în raport cu liderul. De asemenea,
trebuie să fim conştienţi de propriile reacţii faţă de membrii
160
vârsnici ai grupului, faţă de auto-dezvăluirile lor. Dacă
anumiţi membri, sau anumite dezvăluiri provoacă
sentimente puternice de durere, sau amintiri dureroase, este
recomandabil să se recurgă la sprijinul unui supervizor.
În cadrul grupurlor cu persoane vârstnice care suferă
de demenţe, schizofrenie şi alte psihoze, adesea, este nevoie
de mai multă îndrumare, direcţionare şi structurare. Prin
definiţie, vârstnicii cu astfel de boli au dificultăţi în ceea ce
priveşte organizarea şi asumarea responsabilităţii pentru
comportamenrul lor. Pe măsură ce boala evoluează,
vârstnicii au din ce în ce mai multe dificultăţi în angajarea
în interacţiuni, în dezvoltarea coeziunii grupului, în
aderarea la normele teraputice ale grupului. În funcţie de
natura dizabilităţilor lor, membrii grupului ar putea fi mai
puţin receptivi la eforturile liderului pentru dezvoltarea
dinamicii de grup şi pentru corectarea problemelor care
apar în funcţionarea grupului.
Atunci când membrii grupului au probleme psihice
severe, şedinţele de grup trebuie să fie mai scurte, să
urmărească o agendă rutinizată, astfel ca membrii să poată
anticipa ce să aştepte de la grup. După o perioadă de discuţii
libere în care fiecare membru poate propune o temă, după
un exerciţiu sau o activitate de grup, înâlnirea grupului
trebuie să se termine prin sumarizarea a ceea ce s-a petrecut
şi prin ascultarea părerii membrilor referitor la întâlnire şi
161
a propunerilor pentru întâlnirea următoare. Urmând, în
mod constant, acelaşi model de lucru, la fiecare întâlnire,
membrii dobândesc sentimente de siguranţă şi satisfacţie,
vis a vis de faptul că ştiind care este algoritmul desfăşurării
şedinţei, precum şi ceea ce se aşteaptă de la ei, sunt
încredinţaţi că deţin controlul situaţiei.
Atunci când lucraţi cu vârstnici care au probleme
psihice severe, asiguraţi-vă că tot ceea ce se petrece în grup
este pe măsura capacităţilor lor şi evitaţi situaţiile care
presupun un efort prea mare. Încurajaţi membrii să
participe la acţiunile grupului, fără a-i forţa însă. De
asemenea, evitaţi problemele puternic încărcate emoţional,
confruntarea şi intervenţia centrată pe schimbări
comportamentale şi de personalitate. Este de preferat o
abordare suportivă care să vizeze educaţia, rezolvarea de
probleme, însuşirea deprinderilor pentru adapatarea la
situaţiile de viaţă curente sau anticipate. De exemplu,
însuşirea deprinderilor poate însemna exersarea, de către
membrii grupului, a modului în care pot formula anumite
cereri celorlalţi, personalului dintr-o instituţie, sau
membrilor familiei. Educaţia în cadrul grupurilor poate fi
orientată înspre însuşirea unor deprinderi de viaţă
independentă precum: igiena personală, administrarea
banilor, administrarea medicamentelor, folosirea
162
transportului în comun, evitarea exploatării, planificarea
meselor, etc.
Vârstnicii care nu doresc să participe la grupul
terapeutic pot fi o provocare dificilă pentru profesionişti. Nu
este ceva neobişnuit ca unii vârstnici să fie forţaţi să urmeze
tratamente de către rude, profesionişti, instituţii
rezidenţiale, fiecare dintre aceştia fiind îngrijoraţi că
problemele de sănătate mintală ale vârstnicilor ar putea
constitui un pericol pentru ei sau pentru alţii din anturaj. În
alte situaţii, este doar o problemă de interes, de exemplu,
pentru personalul medical dintr-un azil, care doreşte ca
vârstnicii să devină “mai maleabili”. Vârstnicii încluşi, în
acest mod, în programe terapeutice de grup se simt
demoralizaţi şi complet neajutoraţi. Ei exprimă sentimente
de neajutorare legat de faptul că au fost forţaţi să participe
la grup şi în consecinţă sunt retractili şi opun rezistenţă faţă
de eforturile profesionistului de a-i implica în acţiunile
grupului.
Pentru aceste persoane, profesionistul trebuie să
încerce să găsească elemente comune (dorinţe, nevoi) cu ale
celor care doresc să participe la tratament.
Există însă şi situaţii în care profesioniştii nu trebuie
să încerce să implice vârstnicii în tratament, în virtutea
dreptului oricărei persoane de a refuza tratamentul. De
regulă cei care solicită terapii pentru vârstnici sunt bine
163
intenţionaţi, dar tratamentul impus poate fi şi o cale pentru
membrii familiei sau pentru profesionişti de a încerca să-i
controleze pe vârstnici. Dacă un vârstnic, care nu doreşte să
urmeze terapia, este evaluat ca fiind competent,
profesioniştii trebuie să fie conştienţi că au responsabilitatea
morală şi chiar legală, de a respecta dreptul individului de a
refuza tratamentul. Dacă vârstnicul se consideră a fi lipsit
de anumite competenţe, profesionistul are obligaţia de a-l
sprijini să primească cel mai adecvat şi mai puţin restrictiv
tratament pentru simptomele specifice.
Indiferent dacă membrii grupului de vârstnici au
probleme de sănătate mintală, mai grave sau mai uşoare,
este important ca profesioniştii să nu limiteze evaluarea
doar la interviul iniţial. Evaluarea trebuie gândită ca un
proces continuu, care are loc pe tot parcursul prezenţei
vârstnicului în grup. În timpul interviului iniţial şi în
primele întâlniri ale grupului, vârstnicii aduc în discuţie o
largă varietate de aspecte ale situaţiilor lor de viaţă, dar nu
o imagine completă. În următoarele şedinţe, profesionistul
va urmări umplerea golurilor de informaţie, încercând să
obţină, pe cât posibil, o înţelegere coerentă a fiecărui
membru al grupului.
Pe măsură ce grupul progresează, procesul de
evaluare devine din ce în ce mai mult centrat pe ajutarea
membrilor de a depăşi obstacolele în realizarea scopurilor
164
pe care şi le-au propus prin participarea la grup. În final, va
domina evaluarea gradului în care vârstnicul şi-a realizat
scopurile propuse şi identificare a ceea ce a mai rămas de
făcut.
Procedurile şi deprinderile folosite pentru a facilita
grupurile teraputice în timpul fazei de mijloc variază în
funcţie de orientarea teoretică a profesionistului. Deşi
majoritatea studiilor asupra tratamentului nu au stabilit
superioritatea unei orientări teoretice asupra alteia, anumite
proceduri par a fi în mod particular eficiente în ajutarea
persoanelor vârstnice cu dizabilităţi specifice. De exemplu,
terapia de grup cognitivă s-a dovedit a fi eficientă în
tratamentul vârstnicilor depresivi (Gaylord & Zung, 1987,
cf. Toseland, R., 1995, pp153-183), terapia de grup
psihodramatică s-a dovedit eficientă pentru indivizii care nu
fac faţă schimbărilor vieţii (Tros & Blum, 1988, cf.
Toseland, R., 1995, pp153-183).
TEHNICI SPECIALE UTILIZATE ÎN GRUPURILE
TERAPEUTICE
165
PENTRU VÂRSTNICI
REMOTIVAREA
Remotivarea constă în stimularea vârstnicilor să
relaţioneze unii cu alţii, să se gândească la, şi să discute
despre, situaţiile existenţei cotidiene (Weiner, Brok &
Snadowski, 1987, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183). De
exemplu, vârstnicii care locuiesc într-o instituţie părăsesc
spaţiul acsteiea foarte rar sau aproape niciodată, rămânând,
de regulă, prizonierii clădirii şi ai rutinei zilnice. Pe de altă
parte, noutăţile cu privire la evenimentele curente pot fi
inaccesibile sau dificil de asimilat datorită deficienţelor
senzoriale ( Hern & Weis, 1991, cf. Toseland, R., 1995,
pp153-183).
Remotivarea este, în mod special, potrivită pentru
persoanele introvertite, care sunt apte să urmărească şi care
pot lua parte la o conversaţie, dar care au nevoie de o
socializare structurată, ce poate fi oferită printr-un grup
terapeutic de remotivare.
În general, pentru un grup de remotivare, numărul
ideal de participanţi este de şase până la zece persoane, care
să se întâlnească săptamânal sau de două ori pe săptămână
în şedinţe de câte o oră.
Liderul grupului de remotivare acţionează, într-o
oarecare măsură ca un educator (în sens larg), asumându-şi
166
responsabilitatea pentru toate materialele necesare
desfăşuirării activităţillor din program. Liderul asigură
structura fiecărei întâlniri a grupului de remotivare prin:
(1)crearea unui climat de acceptanţă (primirea caldă a
membrilor şi încurajarea participării la grup),
(2) centrarea pe o anumită temă ce ţine de realitatea
cotidiană, prin folosirea unor materiale adecvate
(audio sau video, poezii, etc.),
(3)întărirea răpunsurilor adecvate ale membrilor şi
încurajarea lor să vorbească despre realităţile cu
care se confruntă, sau faţă decare manifestă interes,
(4)demonstrarea aprecierii faţă de activităţile curente
ale membrilor, stimularea amintirilor, împărtăşirea
experienţelor şi încurajarea schimbului de idei cu
privire la activităţile ce pot desfăşurate legat de
tema respectivă, şi
(5)crearea unui climat de apreciere prin recunoaşterea
contribuţiei membrilor şi prin invitarea lor de a
contribui şi pe viitor la planificarea şi desfăşurarea
şedinţelor de grup.
În cadrul structurii relativ rigide a fiecărei întâlniri,
liderii vor trebui să dea dovadă de multă creativitate, prin
utilizarea unei varietăţi de teme şi materiale.
Profesioniştii care conduc grupuri de remotivare
trebuie să stimuleze interacţiunea dintre membri şi să
167
urmărească dezvoltarea unui nivel ridicat al coeziunii de
grup. Stimularea interacţiunii dintre membrii încurajează
dezvoltarea unui sistem de suport informal printre membri,
sistem pe care se pot baza şi în afara întâlnirilor de grup
atunci când se pregătesc să părăsească instituţia şi după ce
sunt externaţi.
ORIENTAREA IN REALITATE
Orientarea în realitate este o tehnică frecvent folosită
în terapia vârstnicilor care suferă de confuzie şi au, printre
altele, dificultăţi de orientare în timp şi spaţiu. Scopul
acestei tehnici este de a reduce confuzia şi de a ajuta
vârstnicul să rămână, pe cât posibil, orientat, prin oferirea
de informaţii esenţiale cu privire la mediul lor.
Cercetările asupra efectelor terapiei de orientare în
realitate au oferit răspunsuri echivoce şi deşi unele studii au
arătat că această tehnică poate fie eficientă, majoritatea
datelor se bazează pe studii prea puţin structurate. Unele
cercetări şi date clinice, sugerează că orientarea în realitate
(ca modalitate terapeutică), funcţionează cel mai bine
pentru persoanele cu confuzii moderate, din centrele de zi
pentru vârstnici, sau pentru cele instituţionalizate, (Seaman
& Roth, 1989; Voelkel, 1978, Kalish, Wexler & Zawadski,
1975, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183).
168
Aspectul negativ, al acestei tehnici, este acela că, dacă
este urmată strict, creşte nivelul agitaţiei la vârstnicii cu
demenţe severe. Programele de orientare în realitate sunt
utile şi pentru vârstnicii cu demenţe, mai puţin grave, din
instituţiile rezidenţiale.
Pentru implementarea unui grup de orientare în
realitate trebuie să fim în primul rând atenţi la compoziţia
grupului: trebuie să ne asigurăm că toţi membrii au nivele
similare de disfuncţionalitate. Aceasta va preîntâmpina
instalarea plictisului la persoanele care funcţionează la un
nivel mai bun şi supralicitarea celor care funcţionează mai
lent. De asemenea, numărul membrilor trebuie să fie limitat,
cinci sau şase persoane şi este aproape obligatorie şi
prezenţa unui co-lider: vârstnicii confuzi au nevoie de un
surplus de atenţie.
Liderii acestor grupuri nu trebuie să neglijeze relaţiile
dintre ei înşişi şi membrii grupului: interesul faţă de
vârstnic trebuie să fie unul autentic. Vârstnicii confuzi nu
trebuie trataţi ca nişte copii sau ca persoane incapabile să
interacţioneze cu ceilalţi. Liderii trebuie să manifeste
atitudini pozitive, să laude realizările membrilor grupului
atunci când reuşesc să-şi amintească anumite informaţii şi
prin centrarea mai degrabă pe abilităţile şi nu pe
dizabilităţile lor. Nu se recomandă începerea lucruclui cu
astfel de persoane pornind de la presupoziţia că nu vor
169
înţelege ceea ce le spuneţi. Chiar şi cel mai dezorientat
membru al grupului trebuie tratat cu respect şi demnitate.
Efectele demenţei fac dificilă menţinerea implicării
membrilor în procesul şi în conţinutul grupului, de aceea,
este utilă prezenţa unui co-lider care să stea printre membrii
grupului, ajutându-i să se reorienteze atunci când au
dificultăţi.
TERAPIA DE VALIDARE
Experienţa clinică a demonstrat că vârstnicii cu
uşoare probleme de dezorientare răspund foarte bine
procedurilor de orientare în realitate şi remotivării, în
schimb cei cu dezorientare moderată şi severă, nu. După
încercarea unei largi varietăţi de metode şi proceduri de a
lucra cu această categorie de vârstnici, Feil (1993, cf.
Toseland, R., 1995, pp153-183) face următoarele
recomandări:
(1) evaluaţi corect gradul de severitate al
dezorientării, pentru fiecare membru în parte,
pentru a putea alege terapia adecvată,
(2) exploraţi trecutul clientului şi stabiliţi o relaţie de
încredere cu el,
(3) selectaţi 5-10 vârstnici care sunt foarte confuzi,
170
(4) gândiţi-vă la un rol pentru fiecare membru din
grup,
(5) conduceţi toate activităţile într-un cerc mic fără o
masă în mijloc,
(6) stabiliţi structura întâlnirilor şi urmaţi o agendă
similară în fiecare săptămână,
(7) dezvoltaţi o cultură a grupului caldă, suportivă,
securizantă,
(8) facilitaţi interacţiunile dintre membri prin
punerea în legătură a celor spuse de ei,
(9) facilitaţi comunicarea nonverbală folosind
atingerea, contactul vizual, muzica,
(10) implicaţi familia prin contacte regulate şi prin
intemediul unor ocazii speciale cum ar fi zilele de
naştere sau vacanţele.
Un principiu fundamental respectat de Feil în terapia
vârstnicilor cu demenţe este acela că, indiferent cât de
iraţional sau bizar ar părea comportamentul lor, acesta are
întotdeauna un anumit motiv.
Agenda pentru un grup tipic de validare include
scurte perioade de activitate cum ar fi :
(1) o primire călduroasă,
(2) muzică,
(3) discuţii despre sentimente şi gânduri, stimulate
prin întrebări simple,
171
(4) o activitate sau un exerciţiu care necesită mişcare,
(5) consumul de răcoritoare şi/sau prăjituri
(6) terminarea întâlnirii.
Participanţii primesc roluri simple cum ar fi acela de a
întâmpina sau conduce pe cineva, de a servi prăjituri, etc.
REZOLVAREA PROBLEMELOR
Tehnica rezolvării problemelor este o procedură
structurată, concepută pentru a ajuta membrii grupurilor
să-şi rezolve situaţiile problematice ale vieţii şi să facă faţă
mai bine situaţiilor stresante.
Pentru rezolvarea problemelor este recomandată o
procedură în 10 paşi:
(1) realizarea unei stări de calm a minţii,
(2) definirea problemei cât mai concret posibil,
(3) evaluarea,
(4) propunerea mai multor planuri de acţiune,
(5) notarea aspectelor pozitive şi negative
corespunzătoare fiecărui plan,
(6) identificarea planului care are cea mai mare
şansă de reuşită,
(7) identificarea obstacolelor care ar putea apărea în
realizarea planului,
(8) implementarea planului,
172
(9) evaluarea rezultatelor şi
(10) reevaluarea periodică şi ajustarea planului
acţiunii dacă este necesar.
Tehnicile de rezolvare a problemelor pot fi folosite
eficient cu vârstnicii în multe tipuri de grupuri terapeutice.
TEHNICI DE RELAXARE
Procedurile de relaxare cum ar fi respiraţia adâncă,
relaxarea musculară progresivă şi reprezentarea cognitivă
pot fi utilizate în mod eficient în grupurile de vârstnici.
Întâlnirile de grup oferă membrilor ocazia de a exersa
proceduri de relaxare înainte de a le putea folosi în afara
grupului. Liderul de grup trebuie să ştie ce tehnici de
relaxare trebuie să folosească pentru fiecare membru în
parte şi care ar putea fi obstacolele şi/sau riscurile în
utilizarea unei anumite tehnici în afara grupului.
Experienţa clinică arată că vârstnicii preferă ca
metodă de relaxare respiraţia profundă, poate şi datorită
faptului că este o procedură uşor de aplicat. Pentru a
realiza corect această tehnică, membrii trebuie instruiţi să:
(1) închidă ochii,
(2) să se aşeze în cea mai confortabilă poziţie,
(3) să inspire şi să expire adânc şi încet de trei ori şi
(4) să se concentreze asupra respiraţiei şi nu asupra
gândurilor.
173
Alţi vârstnici găsesc ca fiind foarte utilă tehnica
relaxării musculare progresive. Acestă tehnică presupune
contractarea şi relaxarea unor grupe de muşchi concomitent
cu conştientizarea stărilor de tensiune şi relaxare pe care
aceasta le produce. În afară de faptul că această tehnică
reduce stresul şi anxietatea, unii vârstnici o folosesc înainte
de culcare, în situaţii de insomnie.
Reprezentarea cognitivă poate adânci sentimentele de
calm şi relaxare pe care membrii le experimentează după
relaxarea musculară progresivă şi de aceea, poate fi
utilizată cu succes.
TERAPIA COGNITIVĂ
Tehnicile terapiei cognitive de grup pentru vârstnici
au fost descrise de Yost (1986, cf. Toseland, R., 1995, pp153-
183) care a propus un model de tratament cu patru faze:
(1) pregătirea,
(2) colaborarea şi identificarea,
(3) schimbarea cognitivă,
(4) consolidarea şi terminarea.
În faza de pregătire are loc evaluarea, pentru a fi
siguri că persoana este potrivită pentru grup.
În faza de colaborare şi identificare, este important să
stabilim un parteneriat cu fiecare membru al grupului, o
atmosferă de acceptanţă a grupului ca întreg. Membrilor le
174
pot fi prezentate principiile de bază ale terapiei cognitive.
Pentru a realiza acest lucru, liderul va juca rolul de
educator, învăţând membrii să identifice şi să descrie:
(a) situaţia,
(b) gândurile raţionale şi iraţionale referitor la
situaţie şi
(c)sentimente, stări şi comportamente asociate acestor
gânduri.
În faza schimbării cognitive, membrii primesc teme
simple pentru intervalul dintre întâlnirile de grup. La
început, acestea au ca scop identificarea evenimentelor
problematice, a gândurilor şi sentimentelor asociate lor.
Apoi, liderul ajută fiecare membru să planificce o serie de
sarcini cu grade de dificultate diferenţiate şi adaptate
capacităţilor lor. Membrii realizează aceste sarcini între
întâlniri şi prezintă exeprienţele în grup.
În faza consolidării şi în cea finală, membrilor li se
cere să realizeze sarcini complexe, să lucreze la eliminarea
oricărei distorsiuni cognitive care ar putea împiedica
funcţionarea lor, să anticipeze obstacolele care ar putea
apare în viitor şi să-şi consolideze reţeaua de suport în afara
grupului.
JOCUL DE ROL, PSIHODRAMA ŞI
SOCIODRAMA
175
Procedurile de punere în scenă a evenimentelor vieţii
pot fi utilizate eficient cu vârstnicii în grupurile terapeutice
(Altman, 1983; Buchanan, 1981; Schloss, 1988, cf. Toseland,
R., 1995, pp153-183).
Jocul de rol oferă vârstnicilor ocazia de a exersa
deprinderi interpersonale şi de a primi feed-back de la
colegii lor. De asemenea, oferă posibilitatea de a explora
modalităţi alternative de răspuns, de a descoperi o abordare
mai eficientă şi de a o pune în practică în cadrul mediului
suportiv din grup înainte de a o încerca în situaţii exterioare
grupului.
Sociodrama şi psihodrama folosesc jocul de rol ca
mijloc de dramatizare a problemelor (Blatner, 1973, cf.
Toseland, R., 1995, pp153-183). Cerând membrilor să joace
o situaţie sugerată de lider sau de membrii grupului,
sociodrama oferă vârstnicilor posibilitatea de a explora teme
de interes comun, fără a se concentra pe experienţele de
viaţă ale unui anumit membru. Prin contrast, psihodrama
permite membrilor să pună în scenă evenimente care li s-au
întâmplat şi de aceea nivelul implicării afective a membrilor
grupului este cu mult mai ridicat decât cel atins prin
descrierea orală a unui eveniment. Atât sociodrama cât şi
psihodrama constituie modalităţi ce permit membrilor să
176
exploreze în profunzime propriile sentimente faţă de
anumite evenimente.
Vârstnicii pot să manifeste rezistenţă faţă de
angajarea în jocul dramatic, unele impedimente legate de
jocul de rol ţinând de mobilitatea limitată, de nivelul scăzut
al energiei şi de lipsa motivaţiei. Pentru a contracara această
rezistenţă, este util să întrebăm dacă vreunul dintre
membrii grupului a mai avut vreo experienţă asemănătoare,
pentru că, în general, cei care au mai jucat vreodată un rol
sunt mândri să împărtăşească această experienţă. De regulă,
ei se oferă voluntar pentru jocurile de rol, servind astfel ca
model celorlalţi membri.
GRUPURILE FURNIZOARE DE SERVICII ŞI
GRUPURILE DE ADVOCACY
Grupurile furnizoare de servicii şi grupurile de
advocacy oferă membrilor ocazia de a se întâlni pentru a
realiza acţiuni folositoare pentru cei de aceeaşi vârstă, dar
care nu participă la grup, pentru comunitate ca şi acţiuni cu
scop social mai larg. Astfel de grupuri pot fi:
un consiliu al pacienţilor dintr-un sanatoriu, care se
întruneşte o dată pe lună pentru a discuta despre
177
drepturile pacienţilor şi problemele care se ivesc în
furnizarea serviciilor;
o asociaţie a rezidenţilor dintr-un azil pentru vârstnici,
care se întâlneşte pentru a discuta despre regimul de
funcţionare, probleme administrative şi de întreţinere,
despre comportamentul personalului;
membrii unui club al vârstnicilor pot forma un grup care
să ofere servicii vârstnicilor imobilizaţi acasă (vizite,
ajutor la cumpărături, ajutor menajer, etc.).
Specificul grupurilor furnizoare de servicii şi al celor
de advocacy constă în aceea că sunt orientate înspre
ajutorarea indivizilor care nu fac parte din grup. De
exemplu, membrii unui grup furnizor de servicii pot vizita
un vârstnic imobilizat la pat, pot lucra ca voluntari într-un
spital, pot confecţiona jucării şi pot ajuta la supravegheerea
copiilor dintr-un centru de zi, sau pot colecta fonduri pentru
o organizaţie neguvernamentală cu scop caritabil.
Activităţile grupurilor furnizoare de servicii pot avea,
indirect, efecte terapeutice asupra membrilor, dar
principalii beneficiari sunt cei deserviţi.
Acţiunea grupurilor de advocacy (de reprezentare)
poate avea efecte benefice atât la nivel larg, macrosocial, cât
şi direct, asupra membrilor grupului. De exemplu,
schimbările în politicile şi practicile ce se adresează
vârstnicilor, ca urmare a activităţii unui consiliu dintr-un
178
sanatoriu pot fi benefice atât pentru membrii grupului cât şi
pentru ceilalţi rezidenţi.
În ciuda faptului că grupurile furnizoare de servicii şi
grupurile de advocacy sunt centrate pe nevoile comunităţii,
a celor din afara grupului, participanţii au multe satisfacţii.
Prin implicarea lor în astfel de grupuri, membrii îşi asumă
roluri care pot avea profunde semnificaţii personale şi care,
de aceea, dau sens vieţilor lor. Au posibilitatea de a
împărtăşi experienţa acumulată pe parcursul vieţii, de a fi
de ajutor altora, de a-şi pune în valoare înţelepciunea.
Grupurile furnizoare de servicii şi de advocacy oferă
posibilitatea membrilor de a-şi exprima preocuparea lor
sinceră pentru ceilalţi, de a continua să fie cetăţeni
productivi şi responsabili. ( Erikson, Erikson & Kirmick,
1986, cf. Toseland, R., cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225).
Manifestarea altruismului în beneficiul altor
vârstnici este o reală sursă de satisfacţie şi mândrie. Cei
care se implică în astfel grupuri câştigă aprobarea,
admiraţia şi respectul tuturor acelora care beneficiază în
urma activităţii lor.
Pe lângă toate acestea, participanţii la grupurile
furnizoare de servicii au posibilitatea de a comunica cu cei
de o vârstă cu ei, utilizându-şi în acelaşi timp cunoştinţele,
deprinderile, talentele.
179
Pe de altă parte, pentru vârstnicii izlolaţi şi imobilizaţi
la pat, care sunt uneori stimulaţi şi ajutaţi să participe la
diferite acţiuni, programul oferă prilejuri de destindere şi
ocazii binevenite de a scăpa de preocupările legate de
problemele personale (Morris & Bass, 1988, cf. Toseland,
R., 1995, pp. 209-225).
Prin participarea la grupuri furnizoare de servicii,
membrii dobândesc roluri sociale semnificative
(compensând pierderea altora ce nu mai sunt compatibile cu
vârsta înaintată), care îi ajută să depăşească disperarea ce i-
ar putea copleşi datorită pierderii celor dragi sau datorită
reducerii capacităţilor şi abilităţilor proprii.
În grupurile de advocacy, membrii pot să
redobândească sentimentul deţinerii controlului şi al
eficienţei. Pot, de asemenea, să îmbunătăţească anumite
aspecte ale contextul vieţii, precum şi situaţia celor pe care
grupul îi reprezintă. Ca rezultat al impactului actual sau
potenţial al activităţii lor, membrii grupurilor de advocacy
pot să câştige putere şi statut social, două atribute care, de
obicei, lipsesc din vieţile persoanelor vârstnice.
CARACTERISTICILE GRUPURILOR
FURNIZOARE DE SERVICII ŞI A CELOR DE
ADVOCACY
180
Vârstnicii care doresc să intre într-un grup furnizor
de servicii sau de advocacy au, de regulă, idei, destul de
clare, despre ceea ce doresc să realizeze ca membri ai
grupului. De asemenea, în general, ei au potenţialul, dacă nu
şi experienţa efectivă, de a se organiza şi de a conduce
activităţile de grup. De aceea, rolul principal al unui
profesionist în aceste grupuri este de a ajuta la organizarea,
coordonarea şi facilitarea activităţilor grupurilor auto-
direcţionate.
În grupurile cu membri care au încrederea şi
experienţa necesare pentru a acţiona autonom,
profesionistul va fi invitat, de obicei, să participe ca oricare
alt membru al grupului. Din această poziţie, profesionistul
oferă ajutor tehnic şi orice alt tip de ajutor pe care membrii
îl consideră necesar pentru realizarea scopurilor.
Unii vârstnici au nevoie de mai mult ajutor pentru a
începe, fie pentru că nu ştiu . cum să acţioneze, fie pentru că
nu au încredere în propriile competenţe. Atunci când
lucrează cu astfel de vârstnici, profesionistul, foarte
probabil va prelua rolul de facilitator, ajutându-i
îndeaproape pe toţi cei care manifestă interes, dorinţă şi
potenţial de conducere. Uneori rolul de facilitator este
intricat cu cel de suporter, profesionistul fiind persoana care
furnizează energia, entuziasmul şi speranţa, atunci când
membrii au de înfruntat obstacole şi când pesimismul îi
181
copleşeşte. Aceste roluri sunt desemnate şi prin sintagma:
“oferirea unei viziuni” (Schwartz 1974; Gitterman &
Shulman, 1986, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225).
În situaţiile în care membrii grupurilor furnizoare de
servicii şi ai grupurilor de advocacy obosesc în demersurile
lor, sau încep să dea dovadă de slăbiciune şi neîncredere,
rolul profesioniştilor devine mai activ pentru a susţine
moral membrii şi pentru a putea duce la bun sfârşit
planurile iniţiale.
Compoziţia grupurilor furnizoare de servicii şi a celor
de advocacy nu este determinată în cea mai mare măsură de
problemele membrilor ci, mai degrabă, de interesul şi
dorinţa manifestate de a-şi împărtăşi experienţa, de a fi
disponibili să răspundă nevoilor semnalate în comunitate.
Este de dorit ca, un număr cât mai mare de membri, să
participe la astfel de grupuri pentru a ajuta la reprezentarea
tuturor punctelor de vedere, ca şi pentru a conferi putere
grupurilor şi pentru a asigura cunoştinţele şi deprinderile
necesare unei diviziuni judicioase a muncii, care să asigure
realizarea scopurilor grupului.
Grupurile furnizoare de servicii ca şi cele de advocacy
nu sunt la fel de frecvent întâlnite ca celelalte tipuri de
grupuri. Întâlnirile acestor grupuri sunt, de obicei, lunare
sau trimestriale şi au loc pentru anunţarea noilor informaţii,
prezentarea rapoartelor subcomitetelor ca şi pentru
182
discutarea problemelor care afectează grupul în ansamblul
său. Sarcinile cotidiene ale acestor grupuri sunt realizate de
către membri, individual, sau de către subcomitete, care se
întâlnesc între şedinţele grupului.
Auto-dezvăluirile nu sunt de aşteptat în cadrul
grupurilor în discuţie, deşi, pe măsură ce membrii ajung să
se cunoască şi să se împrietenească, au loc confesiuni,
destăinuiri. În general, comunicarea, în cadrul acestor
grupuri, constă în împărtăşirea cunoştinţelor, clarificarea
ideilor şi planificarea sarcinilor.
Procedurile de operare a acestor grupuri sunt, de
obicei, mai formale decât în cazul altor grupuri.
Desfăşurarea unei întâlniri poate fi guvernată de reguli
specifice, stabilite de un comitet de conducere şi aprobate de
membri. O agendă scrisă poate fi realizată înaintea fiecărei
întâlniri. Sunt, de asemenea, folosite “proceduri
parlamentare” pentru a se asigura, egalitatea participării şi
luarea deciziilor în mod democratic. Se obişnuieşte şi
întocmirea unei evidenţe a etapelor de lucru parcurse, a
realizărilor, ca şi consemnarea discuţiilor, pentru
informarea membrilor care nu pot participa la fiecare
întâlnire.
GRUPURILE FURNIZOARE DE SERVICII
183
În mod tradiţional, majoritatea vârstnicilor care
doresc să activeze în sprijinul semenilor lor, se adresează
bisericii, sau / şi organizaţiilor umanitare. Pe măsură ce
cuantumul populaţiei vârstnice va continua să crească, va fi,
probabil nevoie de lărgirea oportunităţilor, a cadrelor
organizaţionale în care grupurile furnizoare de servicii să
poată acţiona, mai ales că, noile generaţii de vârstnici
aparţin unor categorii profesionale diverse, ce posedă
cunoştinţe, abilităţi şi competenţe diversificate, şi în
consecnţă, serviciile pe care le pot oferi sunt mai specializate
şi mai complexe. Motivaţia acestora de a participa la
grupurile furnizoare de servicii izvorăşte din dorinţa de a fi
de ajutor, de a da un sens superior vieţilor lor şi chiar din
dorinţa de a înapoia societăţii ceva din ceea ce, la rândul lor,
au primit cândva.
Forţa şi dinamica grupului vine, de cele mai multe ori,
din partea profesionistului, care identifică şi sprijină
persoanele care îşi exprimă dorinţa de a face parte dintr-un
grup furnizor de servicii.
Sunt situaţii în care, persoanele motivate să ofere
altora servicii şi sprijin, au iniţiativă, contactează asitentul
social, îi împărtăşesc ideile referitoare la dorinţa de a ajuta,
de a face ceva util în sprijinul semenilor vârstnici şi îi
solicită informaţii şi suport, în vederea planificării şi
dezvoltării unui program adecvat. În acest caz, sarcina
184
principală a profesionistului este de a lucra îndeaproape cu
persoanele interesate, pentru a le dezvolta potenţialul de
lideri, pentru a le ajuta să formuleze şi să clarifice ceea ce ar
dori să realizeze în grup şi, pentru a imagina şi selecta cele
mai utile şi plăcute servicii.
După ce s-au stabilit cadrele preliminare referitoare
la forma grupului, se poate realiza o întâlnire de planificare
la care să participe toate persoanele interesate. Această
întâlnire are mai multe funcţii:
(1)dă ocazia organizatorilor de a evalua cât de mare
este interesul în cadrul grupului,
(2)permite discutarea, in extenso, a scopurilor grupului
şi
(3)stabileşte rolul asistentului social, în calitate de
profesionist ce deţine disponibilitatea şi
competenţele necesare pentru a ajuta şi facilita
demersurile celor implicaţi în program.
De obicei, la o întâlnire de acest fel apar şi interese noi
în grup.
În timpul stadiului de pregătire, sarcina principală a
asistentului social este de a ajuta membrii să se organizeze.
Aceasta presupune stimularea membrilor de a se gândi la
resursele necesare, ca şi la paşii ce vor fi realizaţi pentru a
începe dezvoltarea grupului. De asemenea, mai presupune
oferirea de modele, potenţialilor lideri, referitoare la
185
conducerea întâlnirilor, la promovarea grupului în
comunitate şi la menţinerea legăturii cu “sponsorul”
grupului.
Morris şi Bass (1988, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-
225), au evidenţiat faptul că anumite costuri pe care le
implică voluntariatul, pot constitui serioase bariere în
funcţionarea grupurilor furnizoare de servicii (de exemplu,
cei dornici să-şi ofere serviciile altora, s-ar putea să nu fie
dispuşi să-şi cheltuie banii proprii pentru materialele
necesare, sau să-şi folosească propriile automobile pentru a
se deplasa la întâlniri şi pe teren). Asistenţii sociali pot, în
astfel de situaţii, să iniţieze, împreună cu membrii grupului,
acţiuni de strângere de fonduri, pentru acoperirea
cheltuielilor respective.
Asistenţii sociali pot fi, de asemenea, solicitaţi să
identifice serviciile existente în comunitate, să îi ajute pe
doritori să se decidă în ce tipuri de activităţi doresc să se
implice şi ce categorii de persoane doresc să ajute. De
asemenea, este importantă şi identificarea organizaţiilor
care oferă servicii de calitate, similare celor propuse de
voluntari, şi aflarea, dacă acestea sunt interesate să
colaboreze cu grupurile furnizoare de servicii.
Atunci când proiectele de servicii sunt limitate în timp
şi există o fluctuaţie a voluntarilor, asistenţii sociali au roluri
de coordonare şi de mediere, ce constau în evaluarea
186
intereselor şi abilităţilor noilor voluntari, identificarea
proiectelor potrivite, adecvarea talentelor şi intereselor
voluntarilor la oportunităţile serviciilor dispuse la
colaborare, realizarea prezentărilor iniţiale şi asigurarea că
atât membrii grupului cât şi destinatarii serviciilor vor fi
mulţumiţi de aranjamentele făcute.
Pe măsură ce grupul se dezvoltă, profesioniştii pot fi
solicitaţi pentru îndrumare, pentru rezolvarea conflictelor
interpersonale, ca şi a altor probleme.
ÎNDRUMAREA GRUPURILOR DE ADVOCACY
Reacţiile din interior, ca şi reacţiile celor vizaţi de
acţiunile grupului de advocacy, sunt, de regulă, puternice şi
nu arareori controversate (Getzel, 1983, cf. Toseland, R.,
1995, pp. 209-225). De exemplu, unii participanţi la
grupurile de advocacy, sunt sceptici în legătură cu reuşita
acţiunilor de schimbare întreprinse, mai precis, se îndoiesc
de capacitatea grupului de a impune mediului schimbarea
dorită. Cei vizaţi de acţiunile grupului manifestă, de cele
mai multe ori, suspiciune, deoarece îşi simt ameninţat statu
quo-ul. În aceste condiţii, principala sarcină a
profesionistului este aceea de a prezenta cu claritate scopul
grupului, şi de a evidenţia, în primul rând, utilitatea
187
acţiuniluri acestuia. McDermott (1989, cf. Toseland, R.,
1995, pp. 209-225), arăta că atunci când se explicitează
scopurile unei campanii pentru drepturile rezidenţilor
dintr-o instituţie, personalului i se vor prezenta laturile
pozitive ale campaniei (capacitatea vârstnicilor de a lua
decizii rezonabile, publicitatea bună şi imaginea publică
îmbunătăţită care vor fi dobândite, în final, de către
instituţie), fără a se acceatua aspectele negative (abuzurile
practicate la adresa clienţilor vârstnici, de exemplu).
În situaţiile în care este foarte probabil ca acţiunile
grupului să constituie o ameninţare a statu quo-ului,
asistentul social va trebui să evalueze, cât de mare este
probabilitatea ca deţinătorii puterii să încerce să saboteze
dezvoltarea grupului, şi totodată să planifice, în avans,
strategii pentru a contracara potenţialele riposte ale
acestora. De exemplu, atunci când se constituie un consiliu
al rezidenţilor dintr-un sanatoriu, este de dorit să demareze
şi dezvoltarea unor bune relaţii cu administratorii, şefii
departamentelor ca şi cu alte persoane cheie din instituţie,
discutând despre preocupările şi opiniile lor, solicitându-le
să-şi aducă aportul şi, apreciindu-le sprijinul.
Este, de asemenea, important să fie înţelese şi
explicitate nevoile şi percepţiile rezidenţilor, într-un mod
care să reliefeze limitarea actuală a autonomiei lor prin
practicile curente din instituţie. Se poate arăta, de exemplu,
188
cum, un grup de advocacy, va permite rezidenţilor să aibă o
contribuţie mai mare în acţiunile de zi cu zi ale instituţiei,
fară a cauza dezordine. De asemenea, în unele situaţii, poate
fi util să se facă referiri la standardele şi politicile pe care şi
le-au propus iniţial administratorii. Aceste demersuri nu
trebuie făcute de o manieră ameninţătoare, ci astfel încât
persoanele vizate să dorească să adere la standardele şi
politicile propuse, subliniind că intenţiile lor au fost
subminate de practicile care s-au format şi perpetuat în
cadrul instituţiei.
Unii vârstnici pot fi reticenţi în a se implica în
grupurile advocacy (Cox, 1988; Devitt & Checkoway, 1982,
cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225), fie din cauza lipsei de
energie fizică, fie de teama sancţiunilor şi represaliilor care
ar putea urma acţiunilor lor. Atunci când potenţialii
membri ai grupului de advocacy manifestă reticenţă,
stabilirea relaţiilor cu aceştia va începe tocmai cu discutarea
temerilor lor şi cu reliefarea importanţei participării lor,
creându-se astfel un climat permisiv, destins, de încredere.
Vor fi luate în considerare toate temerile exprimate şi
vor fi discutate natura acestora, probabilitatea ca
represaliile să aibă loc, cât şi posibilităţile de a le contracara.
În urma unei astfel de discuţii deschise, cu efect
detensionant, mulţi vârstnici s-ar putea să dea curs invitaţiei
profesionistului de a face parte dintr-un grup de advocacy.
189
Este, de asemenea important, să se aibă în vedere ca
participarea potenţialilor membri la discuţiile
premergătoare constituirii grupului, cât şi după aceea, să nu
fie solicitantă, în sensul unui prea mare consum de energie.
Exista câteva probleme organizatorice care trebuie
avute în vedere atunci când se planifică grupuri de advocacy
pentru vârstnici. Deşi situaţia ideală este aceea în care
membrii decid asupra structurii grupului, experienţa arată
că, în unele situaţii, acest lucru nu este posibil (Devitt &
Checkoway, 1982, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225). De
aceea, asistentul social are, uneori, rolul decisiv în
organizarea grupului. În sanatorii, azile pentru vârstnici şi
alte instituţii profesionistul trebuie să organizeze alegeri
prin care membrii să-şi desemneze liderii. Desfăşurarea de
alegeri are numeroase beneficii: familiarizează membrii cu
exerciţiul democratic (ce va putea fi utilizat mai târziu în
cadrul grupului), creşte interesul faţă de grup, adaugă
putere şi prestigiu liderilor aleşi. Şi poate, cel mai
important, ajută membrii să-şi exprime propriile poziţii şi
idei în cadrul grupului.
Din păcate, însă, participarea vârstnicilor la alegeri de
acest fel este destul de apatică (Devitt & Checkoway, 1982,
cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225). În astfel de situaţii,
profesionistul trebuie să încurajeze pe toţi cei interesaţi de
poziţiile de conducere să-şi asume rolul de lider pe o
190
perioadă determinată de timp, până când, interesul
participanţilor pentru grupul de advocacy va creşte şi va fi
posibilă o altă alegere.
Un alt aspect organizatoric vizează structurarea
întâlnirilor grupului. Situaţia ideală este ca membrii
grupului să hotărască statutul şi structura întâlnirilor. Unii
membri însă, întâmpină dificultăţi atunci când este vorba de
a configura ei înşişi cadrele organizatorice. O alternativă ar
fi aceea ca asistentul social să propună o structură
organizatorică pe care, membrii să o poată modifica pe
măsură ce grupul se dezvoltă. Altă posibilitate ar fi aceea de
a ajuta activ membrii grupului, oferindu-le, la început,
(primele 2-3 întâlniri) câteva modele de structurare, pentru
ca, ulterior, să poată opta pentru cea mai convenabilă
variantă. Deşi prima alternativă crează mai puţină confuzie
şi este, de obicei, repede acceptată, a doua alternativă poate
avea ca rezultat o mai bună implicare a membrilor.
Pe măsură ce grupurile de advocacy trec de etapa de
început (de formare), îndreptându-se spre etapa de mijloc
(de lucru), profesioniştilor le revin patru sarcini majore:
(1) să faciliteze legăturile şi comunicarea între grup
şi toţi cei care sunt în măsură şi deţin poziţia
necesară, pentru a implementa schimbările;
(2) să încurajeze participarea, în cel mai înalt grad, a
tuturor celor ale căror interese sunt reprezentate;
191
(3) să facă eforturi sistematice de rezolvare a
problemelor şi
(4) să asigure dezvoltarea şi funcţionarea continuă a
grupului.
În vederea facilitării legăturilor şi a comunicării între
membrii grupului şi toţi cei care sunt în măsură să realizeze
schimbările în politicile, procedurile şi practicile care sunt
ţinta acţiunilor grupului, pot fi parcurşi câţiva paşi. Un pas
important este acela de a invita la întâlniri “persoanele
cheie” în luarea deciziilor, pentru a înţelege care le sunt
percepţiile şi punctele de vedere asupra situaţiilor
problematice ca şi pentru a le prezenta perspectiva
grupului. Decidenţii invitaţi vor fi trataţi în calitate de
colaboratori şi consilieri în procesul schimbării şi nu ca
adversari. Prima întâlnire s-ar putea să fie
contraproductivă, datorită tensiunilor crescânde, poziţiilor
consolidate, rezistenţelor la schimbare, şi poate conduce
chiar la accentuarea unor animozităţi latente. Pentru a
preîntâmpina astfel de situaţii, înainte ca invitaţii să
sosească, membrilor grupului li se poate sugera să renunţe
la comentarii răutăcioase, ironii, sau exprimarea
resentimentelor, arătându-le că, toate acestea, pot face un
deserviciu cauzei lor. Membrii vor fi încurajaţi să demareze
discuţia prin a evidenţia aspectele pozitive ale modului de
funcţionare / deservire a ceea ce ţine de competenţele
192
decizionale sau administrative ale invitaţilor. Ulterior, şi de
o maniereă fermă şi respectuasă, vor fi prezentate
preocupările şi problemele care fac obiectul schimbărilor
scontate. Vor fi reliefate, de asemenea, valorile, preocupările
şi interesele comune ale grupului şi ale invitaţilor. Una din
strategiile succesului, în astfel de cazuri, este de a nu
accentua diferenţele! În schimb, se impune clarificarea
confuziilor, precizarea punctelor de vedere divergente ca şi
a celor convergente, medierea conflictelor şi negocierea
soluţiilor acceptabile pentru ambele părţi.
Şi între întâlniri, preocuparea fundamentală a
profesionistului va fi aceea de a facilita comunicarea între
membrii grupului şi decidenţi. Dacă comunicarea este
insuficientă, săracă, membrii grupului vor trage concluzia
eronată că decidenţilor “nu le pasă” (de ei şi de problemele
cu care se confruntă), cele două entităţi (grupul şi
decidenţii) riscând să se situeze şi să se blocheze în poziţii de
adversitate, evident contraproductive. În postura de
mediator, profesionistul îşi va asuma rolul de a
“interpreta”, de a face înţelese doleanţele membrilor
grupului, tuturor acelora care sunt în poziţia de a da un
răspuns şi de a decide, precum şi de a ajuta membrii
grupului să înţeleagă constrângerile cu care se conferuntă
cei ce sunt în măsură să ia decizii şi cum se gândesc ei să
răspundă solicitărilor.
193
O altă modalitate de a media relaţiile, este
programarea întâlnirilor regulate între persoane special
desemnate din cadrul grupurilor de advocacy şi responsabili
/ decidenţi. Aceste întâlniri se vor finaliza prin clarificarea
modului particular în care s-au rezolvat problemele, prin
specificarea angajamentelor şi un termen limită pentru
implementarea lor.
O a treia modalitate de a stabili legături favorabile
grupurilor de advocacy este abordarea şi sensibilizarea,
prin mass-media, a liderilor comunitari, a publicului ţintă
(vârstnicii din comunitate), a publicului larg. Această
strategie de relaţionare şi comunicare este utilizată atunci
când nu se obţine, prin abordare directă, cooperarea
decidenţilor. Membrii grupurilor de advocacy se vor întâlni
cu reprezentanţii diferitelor categorii ale publicului, vor
pregăti relatări de presă, interviuri pentru posturile locale
de radio şi televiziune.
Pe măsură ce grupul se dezvoltă, profesioniştii vor
încuraja şi facilita participarea la acţiunile grupului, a
tuturor celor interesaţi şi reprezentaţi de membrii activi.
În aşezările urbane acest lucru poate însemna
asigurarea transportului, planificarea întâlnirilor la ore şi
locuri potrivite, protejarea participanţilor.
În mediul organizaţional facilitarea participării se
poate realiza prin planificarea şi afişarea întâlnirilor,
194
sprijinirea vârstnicilor să ajungă la locul de întâlnire,
crearea climatului de siguranţă pentru , astfel încât să-şi
poată exprima opiniile fără teama de represalii.
Pentru a sprijini grupurile de advocacy, în timpul
fazei de mijloc, mulţi experţi recomandă folosirea
procedurilor sistemice de rezolvare a problemelor (Lowy,
1985; Cox, 1987; Perlman & Gurin, 1971, cf. Toseland, R.,
1995, pp. 209-225). Un astfel de model presupune
parcurgerea următorilor paşi:
(1) definirea problemei de rezolvat,
(2) +strângerea informaţiilor referitoare la
problema, respectivă
(3) elaborarea planurilor de acţiune alternative,
(4) examinarea aspectelor tari şi slabe ale fiecărei
alternative,
(5) dezvoltarea unui nou plan de acţiune din
alternativele examinate,
(6) elaborarea unei strategii pentru implementarea
planului de acţiune,
(7) implementarea planului de acţiune,
(8) evaluarea şi monitorizarea impactului planului şi
(9) revizuirea şi reimplementarea, dacă este necesar.
Pentru asigurarea dezvoltării continue şi a
funcţionării eficiente a grupurilor de advocacy,
profesioniştii vor fi pregătiţi, în permanenţă, să ajute
195
membrii în depăşirea oricăror obstacole ce ar putea surveni,
fie că este vorba de o criză de autoritate a liderilor, de un
deces în cadrul grupului, de rezistenţe, conflicte sau
impasuri tehnice şi procedurale. Indiferent de natura
obstacolelor, sprijinul profesionistului se dovedeşte a fi, de
cele mai multe ori, indispensabil pentru menţinerea şi
eficacitatea grupului.
196
Asistarea vârstnicilor şi a familiilor
Grija faţă de clienţii vârstnici înseamnă şi grija faţă de
familiile lor deoarece, pentru majoritatea vârstnicilor, familia
reprezintă grupul de referinţă esenţial. Vieţile multor vârstnici
au un sens, în primul rând, în contextul familiei; ignorarea
aspectelor ce ţin de viaţa de familie înseamnă ignorarea celei
mai importante părţi din viaţa clientului vârstnic.
Familia şi vârstnicii
Pe măsură ce societatea s-a schimbat, de la cea
predominant rurală la cea urbană, familia extinsă, formată din
mai multe generaţii care locuiesc împreună (bunicii, nepoţii,
părinţii, unchii şi mătuşile), a devenit mai puţin răspândită.
Familia nucleară, care include doar soţul, soţia şi copiii a
devenit modelul predominant. Cu toate acestea, încă mai există
mulţi vârstnici care au trăit pe vremea când familia lărgită era
“regula” şi reprezenta cea mai importantă formă de referiţă
grupală. Familia lărgită s-a dezintegrat în contextul
modernităţii, în principal datorită industrializării şi urbanizării
procese care la rândul lor au determinat accentuarea mobilităţii
populaţiei.
Menţinerea legăturilor cu familia este o parte importantă
a vieţii vârstnicilor, indiferent cât de frecvente sunt acestea.
197
Chiar în cazul în care contactul cu familia este minim, amintirile
şi trăirile vârstnicilor sunt legate constant de familie.
Modelele familiale
În general, legăturile familiale sunt mai puternice în zona
rurală decât în cea urbană. Instituţiile publice ca şi organizaţiile
neguvernamentale pot avea o mai mare importanţă şi impact
asupra vieţii oamenilor într-un oraş decât în zonele rurale, unde
normele sunt stabilite de către familie, unde problemele
economice sunt rezolvate prin împrumuturi între membrii
familiei, iar “căminul” poate fi casa în care o persoană a crescut
şi în care comunicarea ca şi relaţiile directe sunt regula şi nu
excepţia. În zonele urbane, contactele cu familia şi influenţele
familiei lărgite au mai puţină importanţă deoarece acolo
funcţionează alte tipuri de relaţii. La oraş vecinii sau partenerii
de afaceri pot juca un rol mai puternic dacât familia.
Noile probleme ale vârstnicilor şi familiei
Problemele “clasice”, cum ar fi: sprijinul economic,
îngrijirea sănătăţii, transportul şi disabilităţile, rămân
preocupările cele mai serioase ale vârstnicilor. Aceste tipuri de
probleme sunt adesea rezolvate de serviciile sociale fiind genul
198
de probleme care necesită ajutorul consilierilor, asistenţilor
sociali ca şi al altor specialişti.
Totuşi, ca rezultat al creşterii numărului populaţiei în
vârstă, datorită diferitelor schimbări sociale şi economice,
vârstnicii se confruntă şi cu multe alte probleme care necesită
tot mai mult atenţia şi ajutorul asistenţilor sociali. Acestea sunt
conflictul intra-familial, conflictul cu legea şi lipsa locuinţei.
Conflictul intra-familial
Din motive dintre cele mai diverse, mulţi vârstnici se simt
înstrăinaţi în propriile lor familii şi/sau se află în conflict cu
acestea. Dacă abandonul economic şi social, abuzul şi neglijarea
de către familia vârstnicului nu sunt fenomene noi, se poate
constata o creştere a incidenţei dezbinărilor între vârstnici şi
copiii lor, chiar şi atunci când sprijinul financiar şi spaţiul de
locuit nu constituie probleme.
Motivele dezbinărilor, ale conflictualităţii ca şi ale
abuzării şi neglijării vârstnicilor în familie sunt extrem de
diferite de la o familie la alta. În unele cazuri, astfel de situaţii
sunt cauzate de disputarea averii, vârstnicii fiind sau
considerându-se înşelaţi în aranjamentele financiare efectuate
de către copiii sau nepoţii lor. În alte cazuri, conflictele pot
rezulta din dezaprobarea, (de către părinţi sau de către copii),
mariajului unuia dintre ei, divorţurilor, creşterii copiilor,
199
alegerii carierei, fumatului, abuzului de alcool sau alte
substanţe, opţiunii religioase – şi aşa mai departe. Este posibil ca
incidenţa acestor conflicte să crească pentru că indivizii trăiesc
mai mult, având astfel mai mult timp de acordat surselor acestor
conflicte. Pentru multe familii, mama, tatăl şi bunicii sunt o
sursă omniprezentă de furie şi disconfort. Indiferent de motive şi
de modul în care acestea dau naştere conflictelor interpersonale,
înstrăinarea dintre generaţii pare a fi o situaţie comună pentru
tot mai multe familii, indiferent de statutul socio- economic sau
zona de rezidenţă. Distanţa afectivă dintre părinţii vârstnici şi
copiii lor poate fi foarte mare chiar şi atunci când, spaţial,
distanţa nu constituie o problemă (locuiesc în acelaşi oraş, de
exemplu). Nici sprijinul financiar pentru întreţinerea şi
îngrijirea sănătăţii părinţilor vârstnici nu vine întotdeauna din
partea copiilor, chiar dacă cuantumul veniturilor acestora ar
permite-o.
Părinţii sunt adesea sursă de conflicte şi între fraţi, atunci
când “copilul bun” doritor să sprijine financiar sau să asigure
un cămin părintelui vârstnic, se confruntă cu furia unui frate
sau a unei surori care nu oferă un ajutor similar. Unii părinţi
vârstnici contribuie, prin preferinţele pe care le manifestă faţă
de unul dintre copii, la provocarea geloziei, a competiţiei şi
conflictului între fraţi. În astfel de situaţii, orice relaţii sau
întâlniri între membrii familiei sunt foarte complicate iar
200
uneori, imposibile, ceea ce înseamnă că asistentul social nu poate
miza întotdeauna pe utilizarea familiei ca resursă.
O viaţă de familie atât de complexă, impune ca atenţia
asistenţilor să fie îndreptată cu multă fineţe şi sensibilitate
asupra relaţiilor vârstnicilor cu familia.
Nivelul socio-economic şi viaţa de familie
În practica asistenţei sociale s-a constatat că un nivel
socioe-conomic scăzut al gospodăriilor atrage după sine o
creştere a importanţei lăgăturilor în cadrul familiei lărgite: de
exemplu, în locul consultaţiilor pedriatice, fiicele recurg la
sfaturile mamelor sau a bunicelor lor pentru pentru îngrijirea
copiilor.
29.11.07
Schimbările aduse de îmbătrânire în viaţa de
familie
Schimbările ce survin în viaţa de familie pe măsura
trecerii timpului şi deci a instalării treptate a bătrâneţii, pot
avea atât coloratură pozitivă cât şi negativă. De exemplu,
cuplurile de pensionari au mai mult timp liber de petrecut
împreună, decât în perioadele mai tinere ale vieţii, datorită
eliberării de diferitele responsabilităţi (creşterea copiilor,
activitatea profesională, angajarea civică).
201
În cele ce urmează vor fi tratate unele aspecte care
reflectă schimbările în viaţa de familie la bătrâneţe, precum şi
modalităţi prin care asistenţii sociali pot interveni în sprijinul
vârstnicilor şi al familiilor lor.
Timpul liber
Poate cea mai comună caracteristică a perioadei de
pensionare este creşterea timpului liber, caracteristică ce atrage
după sine atât avantaje cât şi situaţii problematice pentru
pensionari. Avantajele sunt legate de faptul că timpul liber de
care dispun pensionarii poate fi utlizat pentru activităţi amânate
de multă vreme, pentru activitţi noi, relaxare, reflecţii asupra
existenţei, etc. Situaţiile problematice sunt legate de schimbarea
ritmului vieţii şi dificultatea de adaptare la noul ritm ca şi la
lipsa programului de viaţă structurat din exterior (aşa cum
persoana era obişnuită să procedeze când trebuia să se
conformeze programului de lucru, orarului copiilor, etc.). De
aceea majoritatea asistenţilor sociali care lucrează cu vârstnicii
au ca sarcină organizarea şi dezvoltarea unor programe de
petrecere a timpului liber, sau educarea vârstnicilor în sensul de
a deprinde abilităţi pentru a-şi structura singuri programul
zilnic ca şi pentru a-l respecta..
Problemele maritale şi pensionarea
202
Deşi problemele maritale care apar odată cu înaintarea în
vârstă sunt puţin abordate, ele există în majoritatea cuplurilor şi
chiar merită o atenţie specială din partea profesioniştilor. Unele
dintre dificultăţile cuplurilor de vârstnici sunt cunoscute
datorită marii lor incidenţe: o situaţie tipică este aceea în care în
care soţul era acasă doar duminica, restul timpului fiindu-i
ocupat cu îndeletniciri profesionale, în timp ce soţia, chiar dacă
avea serviciu, făcea menajul şi se ocupa de îngrijirea copiilor.
După pensionare, soţul îşi petrece aproape tot timpul în casă, şi
nefiind obişnuit să-şi asume treburile gospodăreşti, interferează
cu rutina zilnică a soţiei, rezultatul fiind cel mai adesea, criticile
reciproce, contrazicerile, sau stările ursuze, situaţii diferite, faţă
de tot ceea ce a însemnat existenţa cotidiană a cuplului în anii
anteriori pensionării. Evident, nu pensionarea în sine este cauza
problemelor lor, ci faptul că cei doi soţi experimentează
schimbări de roluri care, aproape garantează conflictul de
vreme ce există şi timpul necesar pentru confruntări.
Inversarea rolurilor de gen
Psihologul David Gutmann (1975, cf.Anita S. Harbert,
Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 146-164) consideră că, spre
deosebire de cei tineri, bărbaţii care îmbătrânesc, devin mai
sensibili la aspectele afective ale relaţiei de cuplu, sunt mai
interesaţi de aspectele relaţionale şi de comunicare şi mai puţin
interesaţi de competiţia pentru putere. Pe măsură ce
203
îmbătrânesc, femeile devin mai agresive, mai puţin sentimentale
şi mai dominatoare. Relaţia de la începutul mariajului este
aproape complet inversată.
Chiar şi elementele de dinamică sexuală, subiect tabu încă
în multe societăţi, reprezintă o schimbare fundamentală în viaţa
cuplului de vârstnici, schimbare ce constituie adesea sursa
dizarmoniilor şi conflictelor.
Cuplurile de vârstnici
Cuplurile vârstnice au nevoie de ajutor, deopotrivă,
pentru înţelegerea şi adaptarea la schimbările care survin în
viaţa lor.
Consilierea familială şi maritală pot fi intervenţii potrivite
în cazul cuplurilor vârstnice. Ea poate fi direcţionată, într-o
primă etapă, înspre amintirea motivelor şi circumstanţelor în
care persoanele respective s-au căsătorit, precum şi a motivelor
pentru care au rămas atât de mult timp împreună, şi ulterior,
înspre aspectele nedivergente ale vieţii trăite împreună, ca şi
înspre trăirile afective actuale. Consilierea cuplurilor vârstnice
cu caracteristici şi probleme asemănătoare se poate realiza şi în
cadrul grupurilor.
De asemenea, asistentul social poate îndruma cuplul
înspre un program de petrecere a timpului liber împreună,
204
aceste programe putând fi recreaţionale, educaţionale sau
orientate înspre acţiunea publică, comunitară.
Desigur, nu toate problemele cuplurilor vârstnice sunt
legate de petrecerea timpului liber sau de dificultăţi emoţionale
şi de aceea, anumite probleme, ca de pildă, disfuncţiile sexuale,
necesită intervenţia altor profesionişti decât asistentul social,
(medici şi/sau psihologi) specializaţi în disfuncţii sexuale.
Noile relaţii cu copiii
O schimbare esenţială în viaţa vîrstnicilor ţine de
raporturile lor cu copiii deveniţi adulţi: independenţi economic
şi social, mulţi dintre ei locuind la distanţe mari de părinţi,
înstrăinarea apare ca un fenomem obişnuit în familiile moderne.
Comunicarea este, de cele mai multe ori, indirectă (poştă,
telefon) şi rareori directă, faţă în faţă (vizite).
Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat, că indiferent
de distanţă, natura relaţiilor părinţi vârstnici – copii adulţi se
poate schimba şi în bine.
Apropierea relaţiilor
Pentru unele femei relaţiile cu fiicele lor devin mai
apropiate acum la vârsta senectuţii, decât atunci când ele însele
205
erau tinere iar fiicele traversau peroade precum adolescenţa şi
tinereţea.
Mama şi fiica ei căsătorită pot avea mai multe teme
comune: ele au soţi, copii, lucrează încă sau au lucreat, toate
acestea oferind o mare varietate de subiecte de discuţie. În
creşterea copiilor de regulă, fiicele cer sfaturi şi sprijin, în
primul rând mamelor lor. Unele vârstnice se integrează cu
succes în anturajul fiicelor, lărgindu-şi astfel cercul de prieteni.
Şi în existenţa bărbaţilor vârstnici pot surveni schimbări
pozitive în relaţiile lor cu copiii deveniţi adulţi. Taţii în vârstă şi
fiii adulţi îşi împărtăşec experienţele privitoare la rolurile
familiale, experienţele de muncă, ca şi modalităţile de petrecere
a timpului. Tensiunile care ar fi putut exista între tată şi fiul
adolescent dispar, de regulă, în momentul în care amândoi devin
adulţi.
Astfel de schimbări plăcute, atât pentru părinte cât şi
pentru copil, se produc de multe ori spontan, fără a necesita
intervenţia asistenţilor sociali.
Vina ambivalentă a părinţilor şi copiilor
Prin contrast, în multe familii ultimii ani ai vieţii
vârstnicilor sunt marcate de tensiuni generate de amintiri
neplăcute, îndreptate, cu răutate, de copii împotriva părinţilor şi
de părinţi împotriva copiilor. Amintirile din tinereţe, revin cu
206
obstinaţie în memoria multor vârstnici şi sunt reinterpretate şi
retrăite prin prisma unor insatisfacţii şi resentimente, astfel
încât ele devin o sursă de anxietate, tensiune şi conflict.
Pe de altă parte, deşi îmbătrânirea este un proces normal,
mulţi copii adulţi se consideră responsabili pentru toate
dificultăţile cu care se confruntă părinţii lor. Chiar dacă aceste
dificultăţi se înscriu în registrul normalităţii (sunt rezultate
fizice şi psihosociale ale îmbătrânirii), copiii trăiesc sentimente
de culpabilitate considerând că nu îşi ajută în mod satisfăcător
vârstnicii.
La rândul lor, părinţii vârstnici se culpabilizează faţă de
copiii lor sau faţă de alte rude mai tinere, invocând nedreptăţi
pe care le-au săvârşit cândva la adresa acestora sau faptul că în
prezent le provoacă greutăţi prin nevoia de îngrijire pe care o
solicită.
În multe situaţii, rolul primordial al asistentului social, în
cadrul intervenţiei familiale, este de a ajuta vârstnicii şi tinerii să
comunice, să discute deschis despre sentimentele lor, în general,
despre sentimentele lor de vinovăţie, dacă este cazul. Un alt
mijloc de rezolvare a unor astfel de situaţii poate fi participarea
la un grup în care membrii se confruntă cu probleme
asemănătoare.
În cazul în care copiii adulţi nu ştiu cum să facă faţă
schimbărilor normale şi cu atât mai mult celor patologice
produse de îmbătrânirea părinţilor lor, ajutorul asistentului
207
social se poate realiza prin consiliere individuală sau prin
şedinţe de grup la care să participe copii adulţi cu părinţi
vârstnici, pentru a putea împărtăşi dificulăţile cu care se
confruntă, soluţiile găsite ca şi sentimentele cu care se simt
încărcaţi.
Abordarea serviciilor de către familii
Un fapt de observaţie curentă este acela că, în mod
frecvent, ajutorul nu este căutat de un vârstnic singur ci, de
către vârstnic şi familia lui.
Acest lucru poate fi uşor de observat în cadrul unui spital,
unde, în sala de aşteptare pot fi, pentru un singur pacient, mai
mult de cinci sau şase membri ai familiei.
Uneori, familia însoţeşte vârstnicul din raţiuni practice,
cum ar fi faptul că acesta nu poate să conducă, transportul
public este inadecvat condiţiei sale, sau pentru că familia doreşte
să se asigure că vârstnicul înţelege în detaliu tratamentul sau
programul pe care îl va urma. Totuşi, cel mai adesea motivele
sentimentale sunt acelea care determină ca vârstnicul să fie
însoţit de familie atunci când se adresează unui serviciu medico-
social. Mai ales în situaţii de criză, legăturile familiale se
reactualizează ajungându-se să fie implicată întreagă constelaţie
de rude.
208
Aceste situaţii oferă asistentului social posibilitatea de a
întâlni şi de a lucra cu familia în jurul problemelor psiho-sociale,
medicale, economice, asociate utilizării serviciului respectiv.
Insuficienţa economică
După cum am mai menţonat deja, lipsurile economico-
financiare constituie una dintre cele mai mari probleme cu care
se confruntă vârstnicii. În afara sprijinului financiar direct, care
poate fi obţinut din diferite surse, (instituţii şi servicii de
protecţie socială), asistenţii sociali pot iniţia programe
informative referitoare la organizaţiile care oferă anumite
gratuităţi pentru bunuri şi servicii sau referitoare la cel mai
ieftin loc în care se pot face cumpărăturile. De asemenea, mulţi
vârstici nu au experienţa administrării propriilor venituri,
(partenerul decedat sau unul dintre copii obişnuiau să ţină
evidenţa banilor), sau şi-au pierdut această obişnuinţă datorită
diminuării capacităţilor intelectuale specifice vârstei. Pentru
astfel de situaţii asistenţii sociali pot iniţia programe de
planificare a cheltuielilor, (stabilirea priorităţilor, eşalonarea
plăţilor, adaptarea cuantumului pentru coşul zilnic, etc.), astfel
încât resursele, oricum limitate, să nu fie risipite.
Familiile şi instituţionalizarea
209
Asistentul social are de asumat o varietate de roluri în
asistarea familiilor care se confruntă cu situaţia
instituţionalizării vârstnicilor, fiind puse în discuţie atât nevoia
de instituţinalizare cât şi alternativele la instituţionalizare. În
primul rând, asistentul social trebuie să ajute persoana vârstnică
şi familia acesteia să răspundă, în cunoştnţă de cauză, la câteva
întrebări pentru ca, finalmente, să poată fi luată cea mai
convenabilă decizie:
instituţionalizarea este sau nu absolut necesară?
Care este cea mai potrivită instituţie?
Ce costuri presupune instituţionalizarea şi cum vor
putea fi suportate?
Ce consecinţe poate avea instituţionaizarea pentru
vârstnic?
Dar pentru familie?
Există alternative la instituţionalizare?
Cât de realiste sunt acestea
După luarea deciziei, ajutorul asistentului social poate
consta în minimalizarea sentimentelor de culpabilitate resimţite
de către familie şi a resentimentelor sau deprimării resimţite de
vîrstnic, dacă s-a optat pentru instituţionalzare.
În cazul în care decizia a fost pentru neinstituţionalizare
ajutorul asistentului social poate consta în localizarea unei
alternative acceptabile, cum ar fi, de exemplu, un centru de zi,
îngrijirile la domiciliu, stabilrea domiciliului vârstnicului
210
împreună cu familia, găsirea unui spaţiu de locuit astfel încât să
fie accesibil ajutorul unui serviciu comunitar, sau mutarea sa
într-o altă localitate, în care să primească sprijinul altor membri
ai familiei.
Problemele emoţionale
Modalităţile cele mai uzuale pentru ajutarea vârstnicilor
şi a familiilor lor în situaţia instituţinalizării sunt terapia şi
consilierea, individuale şi / sau de grup.
Metodele terapiei familiale sunt concepute pentru a
rezolva problemele emoţionale, psihosociale, sau de altă natură
ale vârstnicilor, ca şi ale celor care trăiesc în preajma lor.
Consilierea vine în sprijinul familiei, prin antrenarea
tuturor membrilor ei la discutarea, în comun, a situaţiilor
problematice ivite, mai ales dacă subiectul discuţiei vizează
persoana vârstnică, aceasta nefiind de faţă (Anita S. Harbert,
Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 146-164)
VÂRSTNICII ŞI BOLIlE TERMINALE
Un aspect sensibil al asistării vârstnicilor constă în aceea
că ei se află în perioada finală a existenţei, decesul putând
surveni oricând, fie că suferă sau nu de boli incurabile.
Vârstnicul poate deceda pe parcursul sau chiar de la începutul
relaţiei cu asistentul social, fie că este sănătos sau a traversat o
211
lungă perioadă de boală şi a atins stadiul terminal. Din aceste
motive, asistenţii sociali implicaţi în asistarea vârstnicilor
trebuie să se familiarizeze cu problematica geriatrică şi
gerontologică, şi totodată să fie preveniţi asupra solicitării
emoţionale la care se expun atunci când lucrează cu clienţii
aflaţi în stadii terminale.
Tabuurile asociate bolilor terminale şi moarţii sunt încă
numeroase. Puţinele studii referitoare la încărcătura psihică pe
care o comportă profesiile de ajutor, (asistenţi sociali, medici,
asistente medicale, psihologi, preoţi), subliniază dificultăţile, în
primul rând emoţionale, pe care acestea le presupun în procesul
asistării vârstnicilor muribunzi ca şi al bolnavilor terminali. Una
dintre puţinele cărţi pe acestă temă este Psihologia morţii, (1972,
cf. Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 146-164),
scrisă de Kastenbaum şi Ruth Aisenberg. Autorii se referă,
printre altele, la dificultăţile pe care le resimt în general,
oamenii în a face faţă morţii şi muribunzilor ca şi la motivele
reticenţei sau chiar aversiunii unor profesionişti de a lucra în
astfel de situaţii şi cu astfel de clienţi. Acestea ar fi:
primă constatare este că acei profesionişti care pot evita
contactul cu moartea celor asistaţi o şi fac, ori de câte ori este
posibil, (spre deosebire de preoţi, personalul medical,
antrepenorii de pompe funebre care sunt constrânşi să se
confrunte cu moartea celor asistaţi);
212
în al doilea rând, contactul cu moartea şi muribunzii este
evitat de către psihologi deoarece această categorie
profesională consideră că problemele intrapsihice sunt
eludate prin decesul însuşi, ceea ce revine la a spune că
psihoterapiile sunt lipsite de finalitate;
în al treilea rând, în societăţile moderne, funeraliile nu mai
presupun participarea întregii comunităţi la un ritual comun,
aşa cum se practica în trecut sau se mai practică şi azi în
comunităţile rurarele tradiţionale. În societatea modernă
moartea survine cel mai adesea în instituţii, ritualul de
înmormântare este simplificat astfel încât, pentru
majoritatea oamenilor dar mai ales pentru tineri, moartea
este un eveniment neobişnuit, neplăcut şi de evitat. Mulţi
adulţi nu au fost niciodată la o înmormântare şi unii reuşesc
să evite un astfel de eveniment toată viaţa;
în al patrulea rând, valorile societăţii moderene
(performanţă, productivitate, competitivitate) sunt, prin chiar
natura lor, antinomice bătrâneţii şi morţii (“moartea nu este
productivă!” exclamă autorii menţionaţi). Într-un astfel de
context axiologic, dorinţa de a vorbi despre, sau de a avea de
a face cu moartea este minimă.
În sfârşit, întrucât moartea afectează preponderent vârstnicii
şi bolnavii incurabili, deci categorii sociale lipsite de statut,
interesul multor oameni şi a multor profesionişti este
diminuat, în ciuda normelor deontologice profesionale.
213
Sentimentele şi moartea
Teamă şi anxietate
În ceea ce priveşte raportarea subiectivă la moarte
diferenţele sunt dificil de cuantificat.
Majoritatea oamenilor ar dori să lase impresia că acceptă
moartea, că nu resimt teamă sau anxietate. Un studiu efectuat de
J.M.A.Munich ( cf. Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990,
pp. 146-164) a evidenţiat faptul că două treimi din populaţia
vârstnică anchetată manifestă acceptanţă şi declară că este
familiarizată cu ideea de moarte. Pe de altă parte studiul a
evidenţiat că teama de moarte este mai accentuată la cei care
trăiesc singuri decât la cei care locuiesc cu familia, prietenii sau
într-o instituţie.
Eliberarea
Unii vârstnici recunosc că sunt pe moarte, acceptă acest
fapt, şi în consecinţă încep să se distanţeze de prieteni şi / sau
membrii familiei şi să-şi reducă participarea la activităţile
obişnuite. Alţi vârstnici, deşi acceptă imineneţa morţii, preferă
să rămână activi şi implicaţi social. Şi într-un caz şi în celălalt,
moartea este resimţită ca o eliberare.
214
Anumite caracteristici ale personalităţii, cum ar fi
iritabilitatea, narcisismul, acceeptanţa determină, prin ele însele,
o atitudine caracteristică faţă de moarte.
Înfruntarea moţii
Deşi natura şi intensitatea fricii de moarte diferă de la un
individ la altul, se poate presupune că aceasta este prezentă la
mulţi dintre cei aflaţi în stadiile terminale. Exercitarea
profesiunii de către cei ce asistă persoane ce se confruntă cu
moartea şi se tem de ea, este desigur mai dificilă, deoarece ei
trebuie să facă faţă mai întâi propriilor reacţii pentru a putea
oferi ajutorul profesional.
Pentru sprijinirea acestor profesionişti ar fi poate de util
de iterat ideea că moartea nu este o problemă mai dificil de
abordat decât alte probleme cum ar fi sărăcia, delincvenţa,
diferitele disfuncţii organice etc. De fapt, majoritatea
problemelor umane constituie surse de stres şi anxietate.
Moartea poate fi considerată ca o situaţie de criză, diferită de
alte forme ale crizelor din timpul vieţii doar prin finitudinea sa.
Ca indivizi nu putem rezolva criza pe care o reprezintă
moartea: caracterul finit al vieţii. Putem hotărî doar dacă o
acceptăm sau nu şi să ne pregătim pentru ea. Moartea este
universală, (toţi oamenii trebuie să o anticipeze ca fiind soarta
lor) şi individuală totodată (nimeni nu poate depune mărturie
despre moarte în chiar clipele săvârşirii ei).
215
“Prevenirea” morţii
La drept vorbind, instalarea morţii nu poate fi prevenită
la modul absolut, de vreme ce este un fenomen inalienabil vieţii.
Ea poate fi doar amânată. Credem totuşi că termenul de
“prevenire” nu este impropriu dacă ne raportăm la demersurile
care se fac pentru pentru menţinerea vieţii, ceea ce înseamnă
implict “prevenirea” morţii (prin analogie cu demersurile
pentru menţinerea sănătăţii şi prevenirea îmbolnăvirii).
Profesioniştii din serviciile sociale sau din domeniul
sănătăţii, se raportează la moarte ca la un inamic. Toate
intervenţiile au ca scop menţinerea vieţii şi evitarea morţii. De
aceea, asistenţii sociali, medicii, asistentele medicale şi toţi cei
care asistă vârstnicii, îşi asumă ca sarcină fundamentală
“prevenirea” morţii clienţilor lor.
“Prevenirea” morţii se poate realiza în mai multe moduri,
avându-se în vedere principalele situaţii cauzatoare de deces în
rândurile vârstnicilor.
Deteriorarea stării de sănătate
Vârstnicii sunt afectaţi mult mai mult decât alte categorii
de vârstă de deteriorarea stării de sănătate: bolile cronice care
duc la moarte după perioade lungi de suferinţă, bolile de inimă,
216
neoplasmele maligne, inclusiv cancerul, accidentele
cardiovasculare sau infarctul, sunt cele mai frecvente maladii
cauzatoare de moarte. Acestora li se adaugă aterioscleroza şi
boala Alzheimer care au evoluţii de lungă durată, necesitând şi
îngrijiri medicale pe termen lung, dar şi alte forme de asistenţă,
în special din partea serviciilor sociale.
Accidentele
Accidentele constituie o altă situaţie, frecventă, ce
cauzează decesul în rândurile vârstnicilor. Includem în categoria
accidentelor cauzatoare de deces, nu numai accidentele rutiere,
(care sunt o cauză a mortii şi pentru alte categorii de vârstă), ci
şi căderile care, pentru vârstvici pot fi fatale.
La vârstnici accidentele survin ca urmare a diminuării
anumitor capacităţi senzorio-motrice: vederea, auzul,
mobilitatea şi coordonarea corporală. Ceea ce pentru o persoană
tânără poate fi o căzătură supărătoare şi / sau dureroasă, poate
deveni un eveniment fatal sau care pune în pericol viaţa unui
vârstnic. Căzătura poate determina, de exemplu, fracturarea
unui picior, iar imoblitatea impusă de această situaţie poate
duce la un caz incurabil de pneumonie.
Accidentele produse în casă sunt, de aemenea, o cauză
importantă a problemelor de sănătate cu care se confruntă
vârstnicii. Consilierea vârstnicilor în privinţa amenajării
217
locuinţei, pentru a preveni accidentele, poate fi, fără să
exagerăm, un act de salvare a vieţii. Amenajarea căminului
astfel încât deplasările sau mânuirea aparatelor şi ustensilelor
casnice să aibă loc în condiţii de siguranţă, poate fi o modalitate
simplă, dar nu lipsită de importanţă, de menţinere a vieţii
vârstnicilor.
Activităţile educaţionale privind accidentele şi prevenirea
lor în casă şi pe stradă pot ajuta, de asemenea, la menţinerea în
viaţă a vârstnicilor. Ajutarea oamenilor să găsească alternative
la mijloacele de transport, amenajarea unui cămin securizant ca
şi indicarea altor resurse pentru evitarea accidentelor pot
constitui tot atâtea modalităţi de implicare profesională a
asistenţilor sociali în procesul asistării vârstnicilor.
Suicidul
Suicidul constituie o cauză majoră a deceselor printre
vârstnici. Motivele care determină o rată crescută a
sinuciderilor în grupa de vârstă cuprinsă între 75 - 84 de ani
sunt destul de controversate. Unii autori susţin că pensionarea,
prin pierderea de roluri şi venituri asociate ei, constituie o
propensiune suicidară. Contra-argumentul ţine de faptul că
pensionarea survine, de obicei, cu mult înaintea vârstei de 75 de
ani.
218
Psihiatrii consideră că sinuciderile în rândurile
vârstnicilor se datorează tulburărilor emoţionale. Kastenbaum
şi Aisenberg (cf. Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp.
146-164) au constatat ca după vârsta de 60 de ani, majoritatea
celor care au încercat să se sinucidă se aflau într-un anumit
stadiu de depresie, psihoză maniaco-depresivă, alte psihoze, sau
confuzie pasageră cu etiologie organică.
De obicei, la toţi cei care se sinucid sunt prezente unul
dintre cele trei elemente tanatologice evidenţiate de doctorul
Karl Mennunger: dorinţa de a ucide, dorinţa de a fi ucis, sau
dorinţa de a muri. Se consideră că, odată cu vârsta, primele
două elemente slăbesc în intensitate, în timp ce al treilea, dorinţa
de a muri, creşte.
Prevenirea suicidului de către asistenţii sociali presupune
asumarea unei varietăţi de iniţiative, în funcţie de specificul
agenţiei pe care o reprezintă:
menţinerea contactului, (inclusiv prin intermediul
telefonului), constituie un mijloc de a ajuta vârstnicul să
depăşească temerile, stările depresive sau dorinţele
autodistructive;
disponibilitatea de a vorbi deschis despre viaţă şi despre viitor
cu persoana vârstnică;
intervenţia în criză presupune sprijinirea persoanei care se
gândeşte la sinucidere să evite o decizie pripită în acest sens;
219
în programele de sănătate mentală prevenirea suicidului se
poate realiza prin sprijinirea vârstnicilor să depăşească
problemele socio-emoţionale care interferează cu dorinţa de
a trăi;
pentru asistentul social angajat al unui spital, sarcina
potrivită pentru prevenirea suicidului ar fi de a se asigura că
vârstnicului îi sunt oferite toate resursele pentru menţinerea
sănătăţii: hrană adecvată, îngrijiri medicale, diverse
aranjamente şi servicii necesare pentru a rămâne, sau pentru
a reveni la o stare de sănătate bună;
asistenţii sociali îşi pot aduce contribuţia la prevenirea
suicidului şi acţionând ca avocaţi sau brokeri pentru
vârstnici, asigurându-i că profesioniştii intervin competent
pentru rezolvarea problemelor lor de sănătate sau de altă
natură;
activităţile recreative pot contribui la evitarea suicidului prin
redescoperirea plăcerii de a trăi şi de a se bucura de prezenţa
anturajului, elemente care se pot transforma în motive
temeinice pentru rămânerea în viaţă.
Asistarea persoanelor cu boli terminale
Demersurile de prevenire a morţii nu sunt încununate de
succes întotdeauna: moartea ne este totuşi sortită, fără excepţie!
220
Iminenţa morţii este totuşi mai vizibilă în cazul vârstnicilor. Toţi
profesioniştii din spitale, case de bătrâni, proiecte comunitare
de asistenţă a vârstnicilor, ca şi din cadrul altor servicii medico-
sociale trebuie să fie pregătiţi să facă faţă morţii clienţilor lor,
stărilor emoţionale asociate.
Cele mai cuprinzatoare studii despre procesul morţii au
fost realizate de către Elizabeth Kübler-Ross, (1992), psihiatru
ce a dobândit o reputaţie internaţională ca cercetător şi expert
în asistarea muribunzilor. Kübler- Ross a identificat cinci stadii
ale morţii, recunoscute ca atare şi de alţi specialişti. Acestea sunt
:
Negarea. Persoana refuză să recunoască realitatea morţii
iminenete indiferent dacă a aflat întâmplător, a intuit sau
dacă i s-a spus de către medic.
Furia. Pacientul începe să blameze – medicii, mediul
înconjurător, familia, chiar şi pe Dumnezeu. Pacientul
vrea să ştie de ce este pe moarte şi se răzvrăteşte
împotriva nedreptăţii vieţii şi a morţii.
Negocierea. Pacientul promite că va duce o viaţă diferită
sau mai bună dacă va mai trăi.
Depresia. Odată ce negarea nu mai funcţionează,
(muribundul dându-şi seama de inutilitatea acesteia), se
instalează trăiri din registrul depresiv: anxietate,
culpabilitate, izolare, refuzul comunicării, etc.
221
Acceptarea. Pacientul acceptă moartea, chiar dacă nu este
fericit cu acest sfârşit, şi nu mai manifestă dorinţa de a
continua lupta împotriva morţii.
Stadiile enumerate nu sunt trăite în mod identic de toţi cei
aflaţi pe patul de moarte. Diferenţele sunt induse de:
specificul bolii: victimele cancerului reacţionează diferit
de pacienţii cu boli coronariene (pentru aceştia din urmă
moartea survine deseori pe fondul unei crize)
sex: femeile şi bărbaţii resimt diferit stadiile morţii;
personalitatea muribundului: o personă docilă, foarte
probabil, va trata moartea diferit de una agresivă.
Kastenbaum spune că persoana meditativă moare într-un
mod diferit de persoana impulsivă, o persoană caldă,
diferit de o persoană distantă, rezervată, cu alte cuvinte,
personalitatea are un efect puternic asupra procesului
morţii;
locul în care survine moartea are, de asemenea, un anumit
impact asupra modului încare este resimţită iminenţa
morţii: s-a constatat că muribunzii acceptă mai uşor
moartea acasă decât într-un spital sau într-un azil.
Astfel de diferenţe precum şi multe altele posibile nu pot fi
eludate de către cei care asistă persoane aflate în stadii
terminale..
Îngrijirile “hospice”
222
Serviciile specializate în îngrijirea paliativă a bolnavilor
terminali sunt oferite în instituţii numite “hospice”, ele fiind
destinate atât copiilor cât şi adulţilor, nu numai vârstnicilor.
Aceste instituţii pot fi diferit organizate. Varianta
originală, dezvoltată în Anglia, asigură facilităţi rezidenţiale de o
factură intermediară celor din casele de bătrâni şi spitale.
Rezidenţii petrec în instituţie perioade variabile de timp (luni
sau chiar ani), îngrijirile oferite având ca scop ameliorarea
durerii, asigurarea calităţii vieţii, respectarea demnităţii
personale. În Statele Unite, instituţiile “hospice” oferă periodic
(vizite planificate sau apeluri de urgenţă), servicii de nursing şi
asistenţă socială a muribunzilor aflaţi la domiciliu. Sunt folosite
medicamente împotriva durerii, este oferit ajutor menajer, se
realizează contactul cu familia şi, după caz, se poate face
transferul la un spital, sau se poate apela la diverse alte facilităţi
care să contribuie la ameliorarea stării clientului.
Filosofia acestui tip de îngrijiri este de a permite
oamenilor să trăiască şi, în final să moară, înconjuraţi de
persoane şi lucruri familiare, de personal calificat care să-i
îngrijească şi care probabil, altfel, nu ar fi accesibil sau
disponibil (într-un spital sau în cazul îngrijirilor pe termen
lung).
223
Asistenţii sociali, din domenii diferite, pot fi implicaţi activ
în îngrijirea “hospice”, ca furnizori de servicii, manageri de caz,
consilieri şi coordonatori de proiecte.
Aspecte pragmatice asociate decesului
Cu toate că moartea este un stadiu al vieţii, totuşi ea
generează crize atât pentru muribund cât şi pentru cei din
anturajul său. În astfel de situaţii asistentului social îi revine
misiunea de a ajuta clienţii să facă faţă şi unor situaţii practice,
pe lângă cele de factură emoţională.
Cei ce lucrează cu bolnavi terminali ştiu că aceştia se
preocupă nu numai de starea lor fizică şi de sănătate, de
disconfortul sau suferinţa generate de boală, sau alte probleme
personale, ci şi de soarta celor apropiaţi lor, după ce ei nu vor
mai fi: cei care locuiesc cu familiile doresc să se aigure că
partenerul lor, copiii sau nepoţii vor fi în siguranţă şi bine
îngrijiţi; alţii sunt îngrijoraţi pentru prietenii apropiaţi sau
pentru oamenii cu care au trăit în ultimii ani.
Planificarea funeraliilor
Unii oameni în vârstă sau cei cu boli terminale doresc
foarte mult să ştie unde vor fi înmormântaţi, ce fel de funeralii
vor avea şi se interesează de diverse alte probleme practice ce ţin
de aspectul fizic al morţii. Şi în astfel de chestiuni prezenţa
asistentului social poate fi utilă: el poate discuta despre planurile
de înmormântare şi poate ajuta clientul să-şi exprime ultimele
224
dorinţe, asigurându-l că va urmări ca lucrurile să se desfăşoare
întocmai.
Asistenţa juridică
Asistentul social poate ajuta bolnavul terminal sau
vârstnicul să obţină ajutor juridic pentru întocmirea unui
testament, care este mijlocul obişnuit de garantare că banii şi
proprietatea vor ajunge la cine doreşte clientul. Când aceste
probleme pot fi rezolvate înainte de moarte, persoanele în cauză
se simt “împăcate”, încearcă sentimente de satisfacţie, ştiind că
pot decide ce se va întâmpla cu avutul lor după moarte.
Ajutând persoana vârstnică sau bolnavul terminal să facă
faţă situaţiilor practice ale morţii, efectul paradoxal poate fi
prelungirea vieţii, prin reducerea anxietăţii, sentimentul că
deţine controlul asupra situaţiei, că este, în continuare, stăpânul
propriei vieţi.
Asistenţa psihologică
Imperativul asistenţei psihologice este de a trata persoana
aflată în pragul morţii în integralitatea sa de fiinţă umană: ea
este în primul rând OM şi abia în plan secundar, muribundă.
Cei aflaţi în preajma morţii continuă să aibă emoţii, nevoi,
preocupări ca orice altă fiinţă umană. Asistarea bolnavilor
terminali şi a vârstnicilor aflaţi în pragul morţii presupune
intervenţii similare celor destinate celorlalţi clienţi aflaţi în
situaţii de criză, adică considerarea lor ca indivizi cu sentimente,
interese, nevoi fizice, emoţionale şi sociale şi care se raportează
225
la ei înşişi ca la identităţi complete şi complexe. Percepţia
clientului ca fiind un “organism pe moarte” există numai în
mintea profesionistului care asistă persoana respectivă, nu şi în
mintea acesteia.
Pornind de la aceste premise este clar că asistenţii sociali
vor trata bolnavii terminali şi vârstnicii aflaţi în pragul morţii
folosind aceleaşi metode de intervenţie ca şi cele pe care le-ar
folosi cu orice altă persoană asistată (consilierea individuală sau
cu familia, furnizarea de servicii de sănătate sau de sănătate
mentală, etc.). Tot ceea ce conţine această carte este valabil şi
pentru cei aflaţi pe moarte. Ei au nevoie de un ajutor special
care poate fi diferit de ceea ce au nevoie alţi clienţi: de exemplu,
să povestească amintiri şi să fie ascultaţi, să împărtăşească ceea
ce consideră a fi esenţialul sau filosofia vieţii, să facă confesiuni...
În unele cazuri, muribundul poate fi desfigurat de boală,
fiind puţin atrăgător din punct de vedere fizic, (de exemplu, cei
care au dezvoltat un cancer facial pot avea doar o parte a feţei).
Este deosebit de important ca asistenţii sociali să nu-i respingă
sau evite. Aportul lor profesional constă în sprijinul acordat
muribundului de a-şi conserva elemente pozitive ale imaginii de
sine, prin menţinerea relaţiilor directe cu alţi bolnavi dar şi cu
familia, programe de grup, discuţii prietenoase.
Evitarea melancoliei. Un principiu fundamental în munca
cu vârstnicii este evitarea melancoliei şi tristeţii, atunci când este
posibil. Evident, în confruntarea cu moartea şi despărţirea
226
tristeţea este inevitabilă. Ar fi desigur inoportun să tratăm
moartea cu uşurinţă, dar pe de altă parte, este şi mai inadecvat
să tratăm persoana muribundă ca şi cum ar fi deja moartă. A fi
muribund nu este totuna cu a fi mort şi asta înseamnă că
muribunzii se aşteaptă să fie trataţi ca nişte fiinţe umane
normale atâta timp cât sunt încă în viaţă. De aceea râsul,
controversele şi alte reacţii umane fireşti nu trebuiesc evitate. Pe
de altă parte, falsa bucurie este la fel de nepotrivită şi trebuie
evitată, pentru că uneori poate fi ofensatoare. Acceptanţa,
prietenia, apropierea, răspunsul adecvat la nevoile exprimate,
sunt câteva aspecte cheie în asistarea psihologică a
muribunzilor.
Asistarea familiilor în situaţii de deces
Procesul de asistare nu încetează odată cu săvârşirea din
viaţă a bolnavului terminal sau a vârstnicului, ci se extinde şi
asupra familiei acestuia pentru a o sprijini să facă faţă pierderii
(părinte, frate /soră sau partener).
Foarte posibil ca unii dintre membrii familiei să se
culpabilizeze în legătură modul în care s-au purtat cu, sau au
îngrijit persoana decedată, persoanele rămase văduve
traversând deseori perioade de depresie. Pentru astfel de cazuri
profesioniştii pot iniţia programe speciale de susţinere, consiliere
sau informare: văduvele şi văduvii pot fi sprijiniţi să facă faţă
tranziţiei de la mariaj la viaţa de celibatar, ajutându-i să-şi
227
ocupe timpul liber şi prevenind căderile emoţionale. De
exemplu, un centru comunitar a format o echipă de văduve
voluntare pentru a identifica şi ajuta alte văduve să facă faţă
consecinţelor văduviei.
Cheltuielile cu înmormântarea, reglementările
testamentare pot avea consecinţe asupra bugetului familial.
Dificultăţile financiare care apar în timpul îngrijirii unei
persoane aflate pe patul de moarte nu sunt deloc neglijabile: cu
cât pacientul s-a aflat mai mult timp în situaţia de bolnav
terminal, cu atât mai mult au fost afectate (sau chiar epuizate)
resursele financiare ale familiei. Decesul unui membru de
familie poate însemna diminuarea veniturilor şi pentru astfel de
situaţii, sprijinul profesional ar putea însemna derularea unor
programe de sprijin financiar / material.
Numeroase controverse teoretice şi legislative sunt purtate
în jurul “dreptului de a muri”, adică dreptul pe care îl are o
persoană de a-şi încheia viaţa, dacă aceasta nu este decât o
existenţă fizică – dacă persoana este în stadiul terminal şi
ireversibil al bolii. Unele state dau dreptul medicilor să
întrerupă sistemele de menţinere a vieţii, în cazul pacienţilor a
căror situaţie este ireversibilă. Consilierea pacienţilor şi
familiilor, referitor la dreptul de a muri, incumbă, de multe, ori
asistenţilor sociali.
Macroplanificarea
228
Consideraţiile anterioare au făcut referire la problemele
legate de deces într-o perspectivă microsocială, fiind, în
principiu, abordate modalităţile în care asistenţii sociali pot să
ajute indivizii şi familiile lor atunci când se confruntă cu
moartea şi consecinţele acesteia.
Totuşi, prin incidenţa lor diferitele aspecte legate de
moarte pot fi abordate şi la nivel macrosocial prin intermediul
programelor comunitare şi / sau naţionale destinate informării şi
educării populaţiei în legătură cu moartea:
“dreptul la moarte” (eutanasia),
abordarea problemelor emoţionale şi de sănătate mintală
corelative morţii,
văduvia,
dezvltarea serviciilor de sprijin pentru familiile celor
decedaţi.
Abordarea deschisă a problemelor legate de moarte, la
toate nivelele posibile ale intervenţiei, nu poate fi ocolită de o
profesie ce are ca obiect al acţiunii dimensiunile sociale ale
existenţei umane (Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp.
146-164)
229
Bibliografie selectivă
Aries, Philippe, (199
6),
Omul în faţa morţii, Editura
Meridiane,
Bucureşt
i
Balaci, Marin (199
6),
Imbătrânirea
demografică în
Romania, în Revista
“Economistul”nr. 827-
23/24,
Bernstein,L.H., (199
2),
Functional facts, în
Caring Magazine, pag.
32-38,
Billing, Nathan, (199
3),
Growing Older and
Wiser,
New
York
Bogdan,
Constantin
(199
0),
Societatea şi problemele
îmbătrânirii populaţiei,
Editura
Junimea,
Iaşi
Bogdan,
Constantin
(199
2),
Elemente de geriatrie
practică,
Editura
medicală,
Bucureşt
i
Bogdan,
Constantin
(199
7),
Geriatrie, Editura
medicală,
Bucureşt
i
Crăciun,
Abraham P.,
(200
0),
Legislaţia în asistenţa
socială,
Editura
Naţional
Bucureşt
i
Delperee, Nicole, (199
5),
Protecţia drepturilor şi
libertăţilor persoanelor
Institutul
Român
Bucureşt
i
230
vârstnice, pentru
Drepturile
Omului,
Demetrescu,
Radu,
(199
4),
Drepturile omului la
vârsta a treia
Institutul
român
pentru
drepturile
omului
Bucureşt
i
Gal, Denizia, (200
1),
Dezvoltarea umană şi
îmbătrânirea,
Presa
Universitară
Clujeană
Cluj-
Napoca
Goldiş, Vasile, (199
4),
Asistenţa instituţională
a bătrânilor în
România,
Editura
ALL,
Bucureşt
i
Gommero, A.,
Bosch de
Aguilar, Ph.van
den,
(199
2),
Pour une vieillesse
autonome,
Liege
Harbert, Anita
S., Habert,
Ginsberg, Leon
H.,
(199
0),
Human services for
older adults: concepts
and skills,
University
of South
Carolina
Press
Hooyman
R.,Nancy, Kiyar
H., Asuman
(199
3)
Social Gerontology, University
of Chicago
Press
231
Ivry,J., (199
2),
Teaching Geriatric
Assessement în, Mellor,
M.J.,Solomon,
R..,Geriatric Social
Work Education,
Haworth New-
York
Kubller- Ross,
Elisabeth
(199
2),
On Death and Dying, Ed.
Tavistock-
Routledge
London
& New
York
Nelson , Gary
M., Eller, Ann
C., Streets,
Dennis W.,
Morse, Margaret
L.,
(199
5),
Adult Services-Social
work practice and
administration,
NASW
Press
Pinkston, E
,lsie M., Linsk,
Nathan L.,
(198
4),
Care of the Elderly, Pergamon
Press
Smith, Carole,
R.,
(199
3),
Social Work with Dying
and Bereaved
Ed. Mc
Millan
Toseland,
Ronald W.,
(199
5),
Group work with the
elderly,
Springer
Publishing
Co. Inc.,
New-
York
White, M., (198
7),
Case Management, în
G. Maddox,
Enciclopedia of Aging,
Springer, New-
York
232
Zastrow, C., (198
9),
Social work with
groups,
Nelson Hall
Publishers,
Chicago
233