Introducere

Protecţia persoanelor vârstnice, a drepturilor şi

libertăţilor acestora, a făcut obiectul preocupărilor

diverselor organisme şi comisii ale Naţiunilor Unite încă din

1948 când, celei de-a treia Sesiuni a Adunării Generale

O.N.U i-a fost propus un proiect de declaraţie privind

persoanele vârstnice. Problematica persoanelor vârstnice s-

a aflat pe ordinea de zi a comisiilor O.N.U. pentru probleme

sociale şi pentru drepturile omului şi în paralel, la studierea

acesteia s-au asociat Organizaţia Internaţională a Muncii,

Organizaţia Mondială a Sănătăţii precum şi alte instituţii

specializate, în vederea realizării unui raport complex care

să conţină principiile directoare ale politicilor sociale

naţionale şi ale acţiunilor internaţionale.

În 1973, Organizaţia Naţiunilor Unite stipula că o

securitate socială adecvată este de cea mai mare importanţă

pentru persoanele vârstnice şi că protecţia persoanelor

vârstnice este un element important al oricărui sistem

general de securitate socială (R. Demetrescu, 1994).

Consiliul Economic al O.N.U. a recomandat guvernelor să

asigure persoanelor în vârstă alocaţii de securitate socială

suficiente, să creeze un minim suficient de instituţii pentru

furnizarea îngrijirilor medicale pentru aceste persoane, să

vegheze, prin toate mijloacele, ca persoanele incluse în

programele de protecţie socială să poată participa, pe

1

măsura capacităţii lor, la activităţi care să le poată aduce

satisfacţii morale.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii atrăgea atenţia

statelor membre, asupra necesităţii de a elabora politici şi

programe pe termen scurt şi lung pentru persoanele în

vârstă. Totodată, le recomanda, ca atunci când elaborează

politicile şi programele naţionale, să ţină cont de principiile

internaţionale adoptate, astfel încât:

să pună la punct, potrivit nevoilor şi în conformitate

cu priorităţile lor naţionale, programe pentru

bunăstarea, sănătatea şi protecţia persoanelor

vârstnice, inclusiv măsuri de natură să le asigure la

maximum independenţa economică şi socială;

să elaboreze progresiv măsuri de securitate socială

pentru a le asigura un venit suficient;

să întărească contribuţia persoanelor în vârstă la

dezvoltarea economică şi socială;

să descurajeze atitudinile, politicile şi măsurile

discriminatorii fondate în mod exclusiv pe vârstă, care

se practică în materie de angajare;

să favorizeze prin toate mijloacele consolidarea

familiei;

să încurajeze încheierea de acorduri bi- şi

multilaterale de cooperare în materie de securitate

socială în favoarea persoanelor vârstnice.

2

Adunarea mondială consacrată persoanelor vârstnice

(Viena, 1982) a lansat un program internaţional de acţiune,

care să asigure persoanelor în vârstă securitatea economică

şi socială şi să le creeze posibilitatea de a contribui la

dezvoltarea economică şi socială din propria ţară.

Adunarea a apreciat că numărul persoanelor vârstnice va

creşte în mod spectaculos în următorii 20 de ani, şi că

aceste persoane constituie o resursă umană preţioasă, atât

în domeniul economic şi social cât şi în ceea ce priveşte

transmiterea patrimoniului cultural (R. Demetrescu,1994).

Organizaţia Naţiunilor Unite, prin Consiliul Economic

şi Social, a creat organisme speciale pentru cercetarea

îmbătrânirii populaţiei, a iniţiat acţiuni directe de sprijinire

a persoanelor aparţinând vârstei a treia. Au fost create, de

exemplu, patru Comisii Regionale O.N.U. pentru studierea

problemelor economico-sociale legate de îmbătrânire şi

anume: pentru Asia şi Pacific, pentru America Latina şi

Insulele Caraibe, pentru Africa, pentru Europa

Occidentală. Pactul internaţional adoptat de Adunarea

Generală a O.N.U. prin Rezoluţia 2200 din 16 decembrie

1996, menţionează că, pentru prima dată, este posibil să se

privească înainte, la probabil 20 ani de pensie şi la

libertatea de a face, în aceşti ani, acele lucruri care nu au

fost posibile de-a lungul perioadei active a vieţii (R.

Demetrescu, 1994).

3

Asistenţa socială a vârstnicilor are tocmai rolul de a

sprijini instituirea acestui nou model al bătrâneţii. Desigur,

numai respectarea unor principii congruente cu cele

referitoare la drepturile omului, în general, precum şi

respectarea standardelor de calitate, pot conferi viabilitate

proiectelor de asistenţă socială.

O primă caracteristică a ajutorului acordat

persoanelor vârstnice trebuie să fie aceea de a fi ferm

fundamentat într-un context interdisciplinar. Izolarea

eforturilor de asistare a vârstnicilor, pe specialităţi, nu ar

putea acoperi vasta lor problematică. Mai mult chiar, nu

numai că vârstnicii şi problemele lor nu trebuie să se

transforme într-un câmp de dispută între profesionişti

aparţinând diferitelor domenii, ci eforturilor conjugate ale

acestora trebuie să li se adauge şi sprijinul voluntar al

neprofesioniştilor.

Pe de altă parte, în conceperea politicilor şi

programelor de acţiune socială destinate vârstnicilor,

devine inevitabilă consultarea acestora, implicarea lor în

chiar procesele decizionale. Decurge de aici faptul că,

asistarea vârstnicilor nu urmăreşte transformarea lor în

fiinţe pasive, dependente social, ci că ajutorul acordat

trebuie astfel orientat încât să-i încurajeze să-şi aducă

contribuţia la viaţa societăţii. Vastul potenţial de

4

competenţă, experienţă şi timp de care vârstnicii dispun

nu trebuie, în nici un caz, neglijat (Delperee, N., - 1995)

În România, unul din organismele ştiinţifice

pentru studierea bătrâneţii, cu reputaţie internaţională,

este Institutul Naţional de Geriatrie şi Gerontologie,

fondat de preofesor doctor Ana Aslan în anul 1952, la

care se adaugă, astăzi, Fundaţia de Gerontologie cu

acelaşi nume. Fundaţia “Ana Aslan” a elaborat, în anul,

1993 un program naţional pe termen mediu de 6-10 ani.

Prevederile acestui program stipulează:

vârstnicii trebuie să beneficieze de toate drepturile

omului aşa cum sunt stabilite de O.N.U.;

statul şi organizaţiile neguvernamentale trebuie să

participe în mod eficient la realizarea programelor

elaborate pentru vârstnici;

serviciile medico-sociale trebuie să fie adaptate

cerinţelor vârstnicilor şi în acelaşi timp trebuie să fie

de bună calitate;

programele socio-culturale întreprinse pentru bătrâni

trebuie să îndeplinească cerinţele acestei grupe de

vârstă;

vârstnicului trebuie să i se acorde, de către stat,

posibilitatea de a lucra în continuare după pensionare,

atâta timp cât poate. Acest lucru îl ajută să-şi menţină

5

independenţa materială şi în acelaşi timp să amâne cât

mai mult ocrotirea sa de către societate;

să fie sprijinite familiile care doresc să-şi păstreze

caracterul tradiţional cu trei generaţii;

să fie stimulate prin popularizare radio, TV, presă

scrisă, toate acţiunile voluntare întreprinse în favoarea

vârstnicilor;

îmbunătăţirea stării de sănătate şi de integrare socială

a vârstnicilor, cu prelungirea perioadei active de viaţă;

îmbunătăţirea şi diferenţierea nivelelor de pensii, aşa

cum se practică în ţările dezvoltate;

stimularea judeţelor spre a crea condiţii cât mai bune

şi specifice fiecărui judeţ pentru îmbunătăţirea vieţii

personale de vârsta a treia (R. Demetrescu, 1994).

În prezent, Legea Asistenţei Sociale, prevede că

dreptul la asistare socială este asigurat, în condiţii egale de

tratament, indivizilor şi familiilor aflate în dificultate, fără

discriminare de sex, religie, naţionalitate sau apartenenţă

politică. Garantarea acestui drept, reprezintă o obligaţie

constituţională din partea statului. Sistemul de securitate

socială a vârstnicului este format, pe de o parte din

segmentul asigurărilor sociale, iar pe de altă parte din cel al

asistenţei sociale, cele două segmente aflându-se într-un

raport de complementaritate, astfel încât, o persoană aflată

în dificultate poate beneficia deopotrivă de acestea.

6

Segmentul de asistenţă socială se referă la servicii şi

prestaţii sociale ce se oferă, la cererea persoanei interesate,

a reprezentantului legal al acesteia, a instanţei

judecătoreşti, a serviciului social al consiliului local, a

poliţiei, a organizaţiilor de pensionari, a unităţilor de cult

sau a organizaţiilor neguvernamentale care au ca obiect de

activitate asistenţa socială a vârstnicilor.

Beneficiarii acestor servicii sunt, în cazul vârstnicilor,

persoanele de cel puţin 60 de ani care:

nu au familie sau nu se află în întreţinerea unei /

unor persoane obligate la aceasta;

nu au locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura

condiţii de locuit pe baza resurselor proprii;

nu realizeză venituri sau acestea nu sunt

suficiente pentru asigurarea îngrijirilor necesare;

nu se pot gospodări singure sau necesită îngrijire

specializată care nu se poate asigura în familie,

se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile

socio-economice şi medicale datorate bolii sau

stării fizice sau psihice;

nu le sunt asigurate, în familie sau în mediul în

care se află, respectul demnităţii şi libertatea

personală.

Situaţia potenţialilor beneficiari se evaluează de către

o echipă formată din doi asistenţi sociali, aparţinând

7

serviciului social al Consiliului Local, sau oficiului de

asistenţă socială al Direcţiei de Muncă şi Solidaritate

Socială (D. M. S. S.), sau în cazul persoanelor care prezintă

pierderea totală sau parţială a autonomiei, de către un

medic şi un asistent social. Nevoile de îngrijire ale persoanei

vârstnice se stabilesc pe baza grilei de evaluare conform

criteriilor de încadrare în grade de dependenţă, grilă

propusă de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi de

către Ministerul Sănătăţii şi Familiei. Echipele de evaluare

pot fi completate cu reprezentanţi ai organizaţiilor de

pensionari, ai unităţilor de cult, ai organizaţiilor

neguvernamentale. Echipa de evaluare trebuie să analizeze

afecţiunile care necesită îngrijire specială, capacitatea de a

se gospodări sau de a îndeplini cerinţele fireşti ale vieţii

cotidiene, condiţiile de locuit, veniturile efective sau

potenţiale şi raportate la cele considerate minime pentru

asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vieţii. În baza

evaluării efectuate se întocmeşte o anchetă socială prin care

se propune măsura de asistare socială. Aprobarea,

respingerea, suspendarea sau încetarea asistării se face de

către primar, pentru serviciile de asistare organizate pe

plan local, sau de către directorul D. M. S. S. pentru

asistenţa acordată prin intermediul organizaţiilor

neguvernamentale, unităţilor de cult, pentru care s-au

acordat subvenţii de către D. M. S. S.

8

Modalităţile de acordare a serviciilor de asistenţă

socială, stipulate de lege, se încadrează în câteva categorii:

îngrijirile la domiciliu, încredinţarea, îngrijirea temporară

sau permanentă într-un cămin, îngrijirile în centre de zi,

case de îngrijiri temporare, apartamente protejate, locuinţe

sociale.

Îngrijirile la domiciliu se acordă prin intermediul

Consiliilor Locale în colaborare cu Direcţiile de Muncă,

instituţii abilitate să angajeze personal de îngrijire în regim

de plata cu ora, fracţiuni de normă sau normă întreagă, în

funcţie de perioada de îngrijire necesară, sau să acorde

indemnizaţii lunare de îngrijire unor persoane care vor fi

salarizate ca lucrători sociali cu studii medii, vor beneficia

de vechime în muncă şi vor avea obligaţia de a plăti

contribuţia de asigurări sociale, va fi acreditat şi reacreditat

periodic; soţul / rudele de gradul întâi care au în îngrijire o

persoană dependentă beneficiază de program de lucru

redus, cu compensarea timpului de lucru normal din

bugetul asigurărilor sociale sau de indemnizaţie lunară de

îngrijire.

Încredinţarea persoanei vârstnice se realizează către o

familie sau persoană capabilă să îi acorde îngrijire şi să îi

asigure un mediu familial şi social adecvat.

Îngrijirea temporară sau permanentă într-un cămin

pentru persoane vârstnice presupune asigurarea condiţiilor

9

de cazare şi hrană, acordarea îngrijirilor medicale şi de

adaptare în mediul instituţional, desfăşurarea de activităţi

culturale, de socializare, ergoterapeutice, asistenţa socială

şi psihologică. Căminele destinate vârstnicilor pot fi pentru

pesionari sau pentru bolnavi cronic, şi pot deservi mai

multe unităţi administrativ – teritoriale. Căminele pentru

persoane vârstnice au misiunea de a asigura maximum de

autonomie şi siguranţă persoanelor îngrijite, respectându-le

identitatea, integritatea şi demnitatea. Regimul de viaţă din

căminele pentru persoane vârstnice trebuie conceput astfel

încât să permită: menţinerea sau ameliorarea capacităţilor

fizice şi intelectuale, stimularea participării la viaţa socială,

a legăturilor interumane, şi în mod special menţinerea

legăturilor cu familiile lor, asigurarea îngrijirilor medicale,

prevenirea şi tratarea consecinţelor legate de procesul de

îmbătrânire. Serviciile oferite de către cămine pot fi

destinate nu numai vârstnicilor instituţionalizaţi ci şi celor

din comunitate, în baza unor acorduri sau convenţii cu

Consiile Locale, organizaţii neguvernamentale sau alte

instituţii.

Îngrijirile în centre de zi, case de îngrijire temporară,

apartamente protejate sau locuinţe sociale pot fi de o mare

diversitate în funcţie de publicul ţintă, misiunea declarată,

obiectivele propuse.

10

Indiferent de modalitatea de acordare a asistenţei,

serviciile destinate vârstnicilor sunt grupate, conform legii

în discuţie, în patru mari categorii:

servicii sociale prin care se asigură: sprijin pentru

obţinerea prestaţiilor sociale specializate, ca şi pentru plata

unor servicii şi obligaţii curente, consultanţă juridică şi

administrativă, ajutor pentru îngrijirea locuinţei şi a

gospodăriei, menaj şi prepararea hranei;

servicii socio-medicale prin care se asigură: ajutor

pentru recuperarea capacităţilor fizice şi psihice şi pentru

menţinerea igienei personale şi a locuinţei, ajutor pentru

adaptarea locuinţei la nevoile persoanei vârstnice, îngrijirea

temporară în centre de zi, aziluri de noapte şi alte centre de

îngrijire specializate, ca şi antrenarea vârstnicilor în

activităţi economice, sociale şi culturale;

sevicii psiho-sociale în vederea recuperării psiho-

afective şi a pregătirii pentru integrarea socială, ca şi

pentru prevenirea marginalizării sociale;

servicii medicale care constau în: consultaţii şi îngrijiri

medicale la domiciliu sau în instituţii de sănătate publice

sau private, consultaţii şi îngrijiri stomatologice, furnizarea

de medicamente, materiale sanitare şi dispozitive medicale.

*

Prin cele de mai sus am dorit să circumscriem

problematica vârstei a treia în cadrele generoase ale

11

preocupărilor ce-i sunt dedicate de organismele

internaţionale ca şi de cele naţionale. Legislaţia românească

privind asistenţa socială a vârstnicilor este de dată relativ

recentă, şi aşa cum se poate observa din succinta ei

prezentare, înglobează concepte moderne, şi conferă

activităţii specifice, cadre largi de desfăşurare, compatibile

cu prescripţiile şi recomandările internaţionale.

Nu constituie obiectul acestei lucrări analiza detaliată

a prevederilor legislative, surprinderea aspectelor pozitive

sau a celor mult perfectibile. Dorim să subliniem faptul că

asistenţa socială a persoanelor vârstnice este o problemă

socială actuală, în lume ca şi în România, problemă

reflectată adecvat în plan legislativ. Ceea ce ar fi necesar să

se situeze în continuarea iniţiativelor legislative ar fi

dezvoltarea de servicii care să răspundă nevoilor extrem de

specifice ale persoanelor vârstice, la standarde de calitate

care să denote profesionalism şi nu în ultimul rând, grija

autentică faţă de persoanele deservite.

Prin această carte ne propunem să oferim

practicienilor din domeniul asistării vârstnicilor (în primul

rând asistenţi sociali, dar şi colaboratorilor lor, parteneri

indispensabili în “echipa geriatrică”, asistente medicale,

medici şi psihologi), câteva repere metodologice. Mai precis,

metodele de lucru prezentate sunt cele specifice asistenţei

sociale, dar ele sunt rescrise într-o accepţiune care să le facă

12

utilizabile în cazul particular al persoanelor vârstnice.

Totodată, sperăm ca prin acest demers să devină mai

vizibile domeniile de competenţă ale asistenţilor sociali,

specialişti care, de zece ani, se află în situaţia unui nou

început, dată fiind evoluţia întreruptă a profesiunii lor.

Clarificarea competenţelor profesionale nu poate avea decât

efectul benefic al înţelegerii profesionale reciproce şi al

bunei colaborări, în beneficiul clienţilor. Persoana

vârstnică, prin complexele probleme cu care se poate

confrunta, nu poate fi dect subiectul unor abordări

plurispecializate, a căror valoare este dată de colaborarea

profesioniştilor.

13

Serviciile furnizoare de informaţii

14

Practicienii care lucrează în domeniul asistării

vârstnicilor au ocazia să constate că aceştia nu beneficiază

întotdeauna de serviciile ce le sunt destinate: doar un procent

scăzut dintre potenţialii beneficiari se bucură cu adevărat de

astfel de servicii, motivele principale fiind acelea că, fie nu ştiu

de existenţa lor, fie au nevoie de ajutor pentru a le deveni

accesibile. De aceea, orice ofertă de asistare a vârstnicilor ar

trebui precedată de iniţierea unor servicii speciale pentru

informarea potenţialilor beneficiari.

Ofertanţii de servicii sociale presupun, în general, că

potenţialii clienţi îi vor căuta din proprie iniţiativă. În realitate

însă, oamenii nu ştiu de existenţa diferitelor programe sau

servicii şi nici cum şi unde să apeleze în caz de nevoie. Pe de altă

parte, vârstnicii, care au fost socializaţi în spiritul autonomiei şi

independenţei personale, consideră că este nedemn să apeleze la

serviciile sociale.

15

Cel mai adesea, atunci când se iniţiază servicii sociale

pentru vârstnici, agenţiile sunt înclinate să folosească mass-

media pentru a le face cunoscute, neluând în considerare faptul

că mass-media se dovedeşte a fi un mijloc ineficient de abordare

a bătrânilor: mulţi dintre ei nu au televizor sau radio şi nici nu

citesc ziarele (unii chiar dacă ar avea ziare, datorită scăderii

capacităţilor senzoriale caracteristice vârstei, nu mai pot citi).

Deci, dacă se urmăreşte ca un program să fie eficace, se impun

demersuri speciale pentru a informa vârstnicii cu privire la

existenţa serviciilor, ca şi pentru a le oferi ajutorul de care au

nevoie pentru a accede la ele.

Scopurile serviciilor furnizoare de informaţii

16

Scopul principal al unui serviciu destinat să furnizeze

informaţii este acela de a identifica potenţialii beneficiari şi de a

le face cunoscută existenţa serviciilor la care pot apela. Totuşi,

scopurile specifice unui astfel de program pot fi destul de

diverse. După caz, serviciul poate fi orientat înspre furnizarea

informaţiilor despre programe speciale, (cum ar fi, de exemplu,

programele de educaţie pentru sănătate), sau înspre oferirea de

informaţii cu caracter mai general (reţeaua serviciilor publice şi

a celor private existente în comunitate). Unele dintre programele

de informare se pot adresa întregii populaţii vârstnice a

comunităţii, în timp ce altele vizează un subgrup al acesteia (cei

aflaţi la limita de subzistenţă, diferitele grupări etnice, cei care

trăiesc singuri sau în zone izolate, greu accesibile, sau persoanele

cu diferite deficienţe şi incapacităţi).

Cunoscând faptul că un număr mare de vârstnici, odată

cu retragerea din viaţa activă îşi pierd sau diminuează legăturile

cu rudele, prietenii şi vecinii, scopul unui serviciu de informare

poate fi şi acela de a încerca să-i remotiveze pentru reluarea

legăturilor sociale, pentru o viaţă activă.

Oferirea informaţiilor

Atunci când informaţiile sunt oferite în cadrul unui

program special destinat vârstnicilor, sunt necesare demersuri

speciale pentru a căuta şi descoperi potenţialii beneficiari.

17

Oferirea informaţiilor se realizează prin abordarea directă,

individuală.

Indiferent de scopurile unui program de informare a

vârstnicilor, acesta presupune parcurgerea unor etape

obligatorii:

Identificarea şi localizarea populaţiei ţintă (cine vor

fi beneficiarii serviciilor),

contactarea şi informarea (ce servicii sunt

disponibile),

asigurarea că persoanele contactate au acces la

servicii,

menţinerea contactului cu persoanele care doresc

să primească serviciile

propuse.

Identificarea şi localizarea populaţiei ţintă

Serviciile furnizoare de informaţii deţin o particularitate

ce le conferă unicitate: ele propun un serviciu nesolicitat! O

funcţie majoră a serviciilor de acest gen, este aceea de a delimita

populaţia ţintă (de exemplu, vor fi abordate toate persoanele cu

vârsta cuprinsă între 60 - 65 de ani, sau numai categoria

vârstnicilor care trăiesc singuri). După delimitarea populaţiei

ţintă se impune un plan sistematic pentru contactarea

indivizilor din comunitate.

18

Se poate începe prin încercarea de a obţine numele şi

adresele persoanelor în vârstă de la instituţiile publice sau de la

organizaţiile neguvernamentale deja existente în comunitate

(Direcţia de Muncă şi Solidaritate Socială, reţeaua de cabinete

ale medicilor de familie, spitale sau alte instituţii medicale,

primărie, Crucea Roşie, centrele de zi pentru vârstnici, etc.).

Desigur informaţiile astfel obţinute vor avea un caracter limitat:

nu toate persoanele vârstnice figurează pe listele diferitelor

instituţii şi în plus principiul confidenţialităţii poate împiedica

instituţia contactată să dezvăluie numele beneficiarilor lor.

O sursă importantă de identificare şi localizare a

persoanelor în vârstă, o reprezintă sistemele de comunicare

informale, mai ales în oraşele mici sau în zonele rurale, unde este

foarte probabil ca oamenii să se cunoască prin intermediul

contactelor directe pe care le au: frecventează aceeaşi biserică,

îşi fac cumpărăturile din acelaşi magazin, etc.

În zonele urbane există multe persoane care nu aparţin

sistemului de servicii

sociale, dar care, în virtutea poziţiei lor în comunitate sau în

virtutea meseriei practicate au contacte frecvente cu vârstnicii.

Astfel de persoane, cum ar fi vânzătorii, poştaşii, preoţii, medicii

de familie, bibliotecarii, barmanii, diferiţi alţi furnizori de

bunuri sau servicii, pot da informaţii despre vârstnicii care

trăiesc singuri sau izolaţi şi deci ar avea nevoie de servicii

sociale. Foarte frecvent, astfel de furnizori reprezintă singurul

19

contact pe care vârstnicii îl au cu lumea exterioară. Reţelele

informale constituie adevărate resurse şi ele trebuie explorate în

eforturile de a identifica şi localiza vârstnici.

În alte situaţii, singurul mijloc de a localiza populaţia

ţintă rămâne cutreierarea comunităţii din uşă în uşă. Evident

metoda consumă mult timp şi necesită o planificare foarte

atentă. Ea nu este productivă dacă se caută la întâmplare în

întreaga comunitate. În general, este mai eficace să se cerceteze

acele părţi ale comunităţii unde este mai probabil să locuiască

vârstnici: centrul sau cartierele mai vechi ale oraşului, iar în

cazul satelor, casele izolate.

Contactarea şi informarea vârstnicilor

După identificarea şi localizarea populaţiei ţintă,

următorul pas este contactarea potenţialilor beneficiari. Scopul

acestei etape este de a oferi informaţii despre serviciul / serviciile

existente. Uneori informaţia este generală – despre toate

serviciile din comunitate; alteori se referă la programe. Chiar

dacă asistentul social contactează vârstnicii pentru a le oferi

informaţii, ocazia poate fi folosită şi pentru obţinerea

informaţiilor sau chiar pentru demararea procesului de ajutor.

20

Realizarea acestei etape presupune:

Identificarea serviciilor sociale comunitare

destinate persoanelor vârstnice (ceea ce înseamnă

parcurgerea unui proces de documentare) şi

finalizarea lui prin obţinerea de informaţii precise

despre servicii (cine le oferă, cine le poate primi şi

paşii pe care trebuie să-i urmeze cineva pentru a le

obţine).

Obţinerea de informaţii pertinente de la persoanele

vârstnice, informaţii care vor constitui punctulde

pornire pentru formularea problemelor,

identificarea nevoilor imediate şi iniţierea

acţiunilor de ajutor.

Stabilirea priorităţilor. Unele probleme pot fi

rezolvate relativ uşor, altele necesită demersuri mai

complexe. O strategie bună este aceea de a începe

intervenţia în cazul problemelor pentru care există

soluţii immediate. Pentru problemele care necesită

un timp mai îndelungat de rezolvare pot fi stabilite

cadre temporale clare.

Prima întâlnire cu persoana vârstnică este decisivă şi

necesită mobilizarea abilităţilor speciale de comunicare,

deoarece este primul pas în încercarea de a schimba stilul de

viaţă al unei persoane: de la neparticiparea la viaţa şi serviciile

sociale la o implicare cu scopul de a fi ajutat. Profesionalismul

21

asistentului social presupune, în astfel de situaţii, mult tact,

pentru că vârstnicii sunt îndeobşte reticenţi (să primească

străini în casă, să le ofere informaţii, etc.). Reticenţa sau chiar

rezistenţa sunt justificate: vârstnicii se tem pentru securitatea

lor; dar temerile şi rezistenţele se explică şi prin stări depresive

şi / sau anxioase, pe care mulţi vârstnici le traversează.

Menţionăm, în continuare, câteva aspecte extrem de importante,

care trebuie avute în vedere la prima întâlnire cu clientul

vârstnic.

Vizita va fi precedată de un anunţ, de preferinţă prin

intermediul unei persoane pe care vârstnicul o cunoaşte şi faţă

de care manifestă încredere. Dacă acest lucru nu este posibil,

asistentul social va anunţa telefonic vizita proiectată sau va

recurge la o scrisoare. În momentul vizitei va deţine un

document prin care să poată fi identificat ca reprezentant al

unui program / serviciu comunitar.

Oferirea informaţiilor nu se va face în grabă. Prima vizită

va dura mai mult de 30 minute. În plus, vârstnicul va fi

încurajat să se simtă simtă confortabil şi relaxat pe parcursul

întrevederii. Conversaţia va debuta în jurul unor teme de interes

personal pentru vârstnic (un tablou, o fotografie, florile din

apartament sau grădină), pentru a-l face să simtă că interesul

arătat este, nu unul formal ci, autentic, personalizat. Nu trebuie

uitat nici faptul că discuţia actuală poate fi prima pe care

vârstnicul o are după mai multe săptămâni sau chiar luni de

22

zile. Manifestarea înţelegerii şi a toleranţei vor stimula în acest

caz conversaţia, chiar dacă ea tinde să fie monopolizată de

vârstnic. Este important să fie acordat timpul necesar pentru

satisfacerea nevoii de comunicare, dacă aceasta fost mult timp

refulată.

Pe de altă parte, comunicarea nu trebuie forţată. Dacă

persoana preferă să nu vorbească, cel mai bine este ca vizita să

fie replanificată.

Este important ca discuţia iniţială să se finalizeze prin

proiectarea unei acţiuni. O nevoie, identificată la prima întâlnire

şi rezolvată în cel mai scurt timp posibil, va elimina multe

suspiciuni şi rezistenţa. Cineva care ajută acţionând are şanse

mari de fi acceptat.

Scopul major al unui serviciu de informare a publicului

ţintă rămâne, evident, acela de a furniza date despre serviciile

existente în comunitate. Dar, în timpul procesului de informare

a potenţialului client se pot obţine şi informaţii relevante despre

probleme presante ale acestuia. Următorul pas care se impune,

va fi identificarea unei agenţii sau a unui program din

comunitate care ar putea fi de ajutor în problema respectivă şi

descrierea serviciilor furnizate. Informaţiile oferite trebuie să

fie autentice, de actualitate, pentru a nu dezinforma potenţialul

client.

23

În plus, este recomandabil să nu se facă promisiuni care

nu pot fi onorate deoarece acestea vor discredita persoana şi /

sau serviciul promovat.

Asistenţii sociali ar putea avea surpriza să constate că, deşi

unele persoane în vârstă ar avea nevoie de serviciile existente,

preferă să nu le utilizeze. Trebuie examinate motivele unei astfel

de opţiuni deoarece sursa ar putea fi teama sau neînţelegera.

Dacă după clarificarea temerilor şi eliminarea neînţelegerilor

persoana continuă să refuze, opţiunea trebuie respectată.

Persoanei vârstnice i se vor oferi informaţii (o carte de vizită sau

un număr de telefon) privind locul unde poate găsi serviciul

respectiv în cazul în care îşi va schimba părerea.

Oferirea ajutorului

După ce asistentul social a informat persoana vârstnică cu

privire la serviciile disponibile şi ea şi-a exprimat acordul de a

beneficia de acestea, pasul următor este de a se sigura că

serviciile sunt obţinute efectiv. Asistentul social poate prezenta

cazul reprezentantului unei agenţii şi poate stabili o întâlnire,

facilitând accesul beneficiarului la serviciul solicitat, asigurând

transportul şi chiar însoţind persoana la agenţie.

Uneori persoanele vârstnice care nu au apelat niciodată la

un serviciu social s-ar simţi mai confortabil dacă ar fi însoţite de

cineva cu care să discute despre eventualele temeri sau

24

dificultăţi în legătură cu utilizarea serviciului respectiv ca şi

despre posibilităţile de preîntâmpinare a acestora.

Menţinerea contactului

Scopul ultim al unui serviciu social de informare este acela

de a avea certitudinea că vârstnicul a primit serviciul solicitat

şi că nimic nu împiedică primirea serviciul respectiv. Acest

lucru se poate realiza prin contactarea telefonică a persoanei

sau a agenţiei pentru a avea siguranţa că programarea a fost

respectată, sau prin vizitarea vârstnicului pentru a vedea cum

se simte, ce părere are despre ceea ce s-a întâmplat la agenţie.

Dacă, din diverse motive, persoana în vârstă sau agenţia nu au

putut respecta programarea, este datoria asistentului social să

determine motivul şi să ofere ajutor, resurse sau suport moral,

pentru derularea programului de intervenţie stabilit.

Aşadar activitatea serviciilor furnizoare de informaţii

nu se rezumă la procesele de documentare, în cele două

sensuri menţionate deja: deţinerea de informaţii despre

serviciile existente în comunitate şi obţinerea de informaţii

despre neoile vârstnicilor. Spunem aceasta deoarece nu

dorim ca activitatea acestor servicii să fie confundată cu

aceea a centrelor de documentare. “Furnizarea de

informaţii” este completată, în cazul acestor servicii şi de

medierea legăturii dintre serviciile sociale şi potenţialul

25

client precum şi de supravegherea (urmărirea) procesului

de ajutor. (1990, Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, pp.

83-89)

26

ACCESUL LA SERVICII

Pornim de la premisa că serviciile de asistenţă socială sunt

furnizate, de regulă, într-un cadru instituţional, fie că este vorba

de instituţii publice sau de organizaţii neguvernamentale sau, de

sisteme combinate ale acestora. Vom utiliza în cele ce urmează

termenul de « agenţie » pentru a desemna cadrul instituţional,

făcând abstracţie de una sau alta dintre conotaţiile mai sus

menţionate.

Modul în care potenţialii clienţi au acces la servicii le

influenţează percepţia asupra agenţiei (formarea primei impresii),

ca şi stabilirea relaţiilor cu aceasta. Accesul într-o agenţie trebuie

privit ca un proces, nu ca un eveniment singular şi mai ales, nu ca

unul oarecare .

Accesul începe odata cu investigarea ofertei de

servicii şi se încheie odata cu deschiderea unui dosar de caz.

În spaţiul dintre aceste etape (iniţială şi finală) se situează

interacţiunea dintre client şi ageţie, agenţie şi familie,

agenţie şi alţi ofertanţi de servicii sociale, agenţie şi

comunitate. Elementele care îşi pun amprenta asupra

procesului de deservire a clienţilor ţin deopotrivă de

misiunea ageţiei, de cunoştinţele şi abilităţile profesionale

ale asistentului social de a stabili relaţia de ajutor, de

procesul de evaluare, de (după caz) intervenţia în criză, de

cunoaşterea resurselor şi adecvarea lor la nevoi.

27

Misiune şi accesibilitate

Serviciile sociale ajută indivizii şi familiile acestora să

aduca o schimbare în viaţa lor, să depăşească problemele cu

care se confruntă. Natura problemelor clienţilor şi

schimbările pe care ei le caută, pot face dificilă sau chiar

imposibilă solicitarea ajutorului, deoarece pentru mulţi, dar

în special pentru clienţii vârstnici, a cere ajutor echivalează

cu recunoaşterea propriei incapacităţi şi abdicarea de la o

condiţie umană demnă. Pentru alţii însă, bariera o

constituie lipsa de iformare cu privire la misiunea

diferitelor agenţii. Aceste dificultăţi, însă, pot fi surmontate,

aşa cum s-a putut constata în capitolul anterior, prin

iniţierea, în cadrul comunităţii, a serviciilor furnizoare de

informaţii. Rămâne însă ca agenţiile specializate pentru

anumite tipuri de servicii să-şi definească cu claritate

misiunea şi să o facă publică: sunt preîntâmpinate astfel

situaţii de genul acelora în care o agenţie este solicitată, din

iniţiativa clienţilor, pentru o varietate de servicii, (care nu

constituie obiectul de activitate al acesteia), sau dimpotrivă

nu este deloc solicitată.

Accesibilitatea unei agenţii depinde nu numai de clara

definire a misiunii sale ci şi de claritatea criteriilor de

eligibilitate. Aceste criterii ar trebui reactualizate cel puţin

28

anual şi de asemenea, ar trebui făcute cunoscute reţelelor

comunitare de informare, triere, şi /sau direcţionare a

cazurilor.

Preluarea clientului de către agenţie

Procesul iniţierii unui potenţial client, intr-o relaţie de

ajutor şi într-un sistem de servicii, este suficient de

solicitant şi presupune stăpânirea şi exercitarea, la un

foarte bun nivel, a cunoştinţelor şi abilităţilor profesionale.

Acest proces presupune ca un asistent social să îniţieze o

relaţie (între client şi agenţie) şi să pună în legătură clientul

cu serviciile furnizate din agenţie. Activităţile asociate

acestui proces sunt: primirea şi evaluarea cererii de

servicii, primirea formularelor, stabilirea eligibilităţii,

deschiderea unui dosar cu informaţii despre clienţi,

certificarea şi autorizarea clienţilor pentru obţinerea

serviciilor. În anumite situaţii acest proces poate să includă

o scurtă evaluare a circumstanţelor în care survine

solicitarea, sau întocmirea unui referat pentru

redirecţionarea spre o altă agenţie.

Circunstanţele în care clientul vine în contact cu

agenţia trebuiesc pregătite, de asemenea, cu atenţie şi în

cele mai mici detalii: de la modul de organizare a holului ca

loc de aşteptare, şi până la politeţea şi amabilitatea

29

angajaţilor, totul va avea efect asupra relaţiei dintre client

şi agenţie.

Momentul preluarii clientului cere din partea

asistenului social o disponibilitate specială deoarece este

vorba de un serviciu activ în care profesionistul trebuie să

vadă fiecare persoană care intră şi trebuie să raspundă

fiecarui apel telefonic. În fapt, trebuie să fie pregatit să

raspundă oricărei situaţii ivite, rolul său fiind comparabil

cu acela al asistentului medical la serviciul de urgenţă. E

nevoie, într-o astfel de poziţie, de un asistent social deprins

să facă o evaluare primară a nevoilor şi expectanţelor

clientului, să-şi asume şi un rol similar, într-o oarecare

măsură, celui al medicului generalist, cu deosebirea că

diagnosticarea este una de factură socială şi presupune

buna cunoaştere a reţelei de servicii sociale din agenţie şi

comunitate.

Relaţia de ajutor

Ajutorul poate fi definit ca acea relaţie în cadrul

căreia o persoană sau un grup de persoane facilitează, altei

persoane sau altui grup de persoane, schimbarea sau

rezolvarea unei / unor probleme. În relaţia de ajutor două

elemente sunt definitorii: oferta şi modul în care aceasta

ajunge la client. Mai explicit, pentru a fi de folos şi bine

30

primit, ceea ce se oferă trebuie să fie considerat valoros de

către primitor şi trebuie, în acelaşi timp, să-i permită

acestuia să se simtă liber să utilizeze oferta fără a «   plăti   »

costuri   precum stima de sine sau     controlul asupra propriei

vieţi.

Într-o cultură ca cea modernă, de tip occidental, care

se întemeiază pe respectul drepturilor individuale şi pe

asumarea personală a responsabilităţilor, oamenii au

tendinţa de a considera că la originea problemelor lor se

află cauze de factură personală, motiv pentru care se şi

culpabilizează, de cele mai multe ori, fără a lua în

considerare şi cauzele de ordin familial sau social şi în

consecinţă fără a implica familia în procesele de schimbare.

Pentru că problemele cu care se confruntă sunt percepute

ca greşli personale, ajutorul este considerat ca o

recunoaştere implicită a acestora şi a slăbiciunilor proprii.

Acesta este mecanismul psihologic datorită căruia pentru

mulţi oameni, a recurge la ajutor echivalează cu

deteriorarea stimei de sine şi cu pierderea controlului vieţii.

Fiind conştienţi de dificultăţile de ordin psihologic ale

recurgerii la ajutor, asistenţii sociali trebuie să abordeze cu

mult tact construirea relaţiei cu clientul şi totodată trebuie

să recunoască şi să facă explicite limitele profesionale ale

implicării în schimbarea dorită.

31

Pentru a accepta ajutorul, clienţii trebuie să fie

de acord că ceva în situaţia lor se impune a fi schimbat,

trebuie ca, înainte de toate, să poată vorbi despre

problemele lor şi în acelaşi timp să acorde asistentului

social un drept limitat de a interveni pentru realizarea

schiimbării. O serie de aptitudini profesionale au

capacitatea de a stimula stabilirea relaţiei: ascultarea

activă, centrată pe cel care vorbeşte, empatia, căldura şi

autenticitatea, favorizează exprimarea sentimentelor şi

dezvăluirea problemelor care l-au adus pe client la agenţie.

Asistentul transmite clientului sentimentul de securitate

ascultându-i povestea fară a avea o atitudine critică, prin

intervenţii ce denotă o preocupare pozitivă şi prin

exprimarea disponibilităţii de a se angaja în a asistarea sa.

Autenticitatea se exprimă prin răspunsuri ce indică

sinceritatea şi respectul asistentului pentru peocupările

clientului.

Admiterea este procesul iniţial în stabilirea unei

relaţii de ajutor şi schimbare. Asistentul social şi potenţialul

client trebuie să facă faţă unor dificultăţi subtile, cel mai

adesea neexprimate, astfel încât, finalmente, să fie posibilă

identificarea problemei, identificarea, de comun acord, a

limitelor, puterilor, capacităţilor, şi resurselor de care

dispune agenţia şi asistentul social. Astfel de precizări sunt

necesare pentru ca vârstnicul să poată decide, în

32

cunoştinţă de cauză, dacă vrea să participe sau dacă doreşte

o îndrumare spre alte servicii.

Comunicarea directă, cuvântul rostit, constituie

modalitatea prin care clientul şi asistentul încep

identificarea problemei şi a oportunitpţilor de schimbare,

altfel spus, iniţiază relaţia de ajutor. De aceea, interviul în

asistenţa socială dobândeşte calitatea de metodă

fundamentală de lucru, prin care profesionistul obţine

informaţii esenţiale, lăsîndu-i în acelaşi timp clientului

libertatea de exprimare a faptelor, evenimentelor şi

trăirilor asociate acestora. Pentru asistentul social,

principala provocare în realizarea unui interviu este aceea

de  “ a urmări şi conduce   ” în acelaşi timp discuţia pentru

a obţine informaţiile necesare. După cum se ştie interviul

este mai mult decât o conversaţie oarecare, deoarece

presupune folosirea orientată a propriei persoane pentru a

obţine informaţii şi pentru a stabili o relaţie de ajutor.

Asistenţii sociali, împlicaţi în procesul preluării clienţilor,

trebuie să fie conştienţi nu numai de propriile scopuri

profesionale, sau de propriul stil de a interacţiona ci şi de

tendinţa clienţilor (aflaţi în situaţii de risc sau criză), de a

deveni dependenţi (prin mecanismul neputinţei învăţate).

De aceea demersurile pentru acceptarea ajutorului vor fi

însoţite şi de strategii de întărire a stimei de sine şi a

autonomiei.

33

Pe lângă toate acestea asistentul este dator ca în

timpul interviului iniţial, în vederea admiteii clientului în

agenţie, să identifice şi depăşească barierele de

comunicare, fie că este vorba de bariere verbale,

nonverbale, sau ţin de difernţele etnice şi culturale. Trebuie

spus că o mare parte a comunicării este nonverbală şi un

bun profesionist nu aude numai vorbele ci observă şi

mesajele transmise de limbajul paraverbal.

Evaluarea iniţială

Scopul principal al procesului de admitere este

stabilirea unei legături cât mai adecvate între aşteptările

posibilului client şi cea mai apropiată sursă de ajutor.

Agenţia sau alt furnizor de servicii pot fi considerate, în

multe cazuri, resurse foarte bune, dar sunt şi situaţii în care

resursele pentru schimbare şi /sau rezolvarea problemei, se

află în chiar persoana clientului . Aceasta înseamnă că

multe cazuri pot fi rezolvate încă din faza de iniţială, prin

oferirea de informaţii sau alternative de acţiune, care devin

impulsuri suficiente pentru a mobiliza capacităţile

decizionale sau transformatoare ale clientului. În astfel de

situaţii este suficient ca prestaţia asistentului să se limiteze

la un termen foarte scurt.

34

Alteori însă este nevoie de angajarea asistentului

social într-o relaţie de durată, care să debuteze prin

strângerea de informaţii în vederea realizării unei evaluări

complexe. În principiu, informaţiile necesare unei bune

evaluri se înscriu în următoarele categorii: informaţii de

indentificare ale clientului, informaţii esenţiale despre

problema în discuţie, despre resursele, capacităţile şi

competenţele clientului şi ale familiei sale de a face faţă

situaţiei, un scurt istoric al cazului astfel încât să se poată

identifica repere pentru acţiunile viitoare.

Informaţiile de indentificare, se referă la date precum:

numele clientului, adresa, numărul de telefon, membrii

familiei, medici şi / sau alţi profesionişti care se ocupă de

client. Mai pot constitui informaţii adiţionale cele

referitoare la începerea şi primirea altor sevicii, numele

asistentului social care s-a ocupat de caz, alte elemente de

referinţă.

Prezentarea problemei, de către potenţialii clienţi nu se

realizează întodeauna în termeni foarte specifici, dar este la

fel de frecventă şi situaţia inversă, în care unii clienţi

solicită un ajutor forte precis. Sarcina asistentului social

este de a obţine serii de informaţii referitoare la resursele

individuale şi familiale, la ansamblul contextelor care pot

contribui la definirea problemei, cât şi informaţii care pot

oferi o orientare asupra modului în care clientul îşi percepe

35

propria problemă şi ce schimbări anticipează. Important

este ca asistentul social să nu ia în considerare numai

ajutorul specific solicitat explicit de client, deoarece acesta

exprimă de cele mai multe ori doar limitele actuale sau

obişnuite în care clientul îşi vede rezolvarea problemei şi

poate să nu fie cea mai bună soluţie.

Istoria cazului trebuie să fie cunoscută asistentului

social pentru clarificarea problemei prezentate şi pentru

încadrarea acesteia într-un sistem de asistenţă. Istoria

cazului presupune referiri la termeni temporali, descrierea

antecedentelor şi implicaţiilor problemei care l-au

determinat pe client să apeleze la agenţie, precum şi referiri

la eforturile anterioare de a face faţă situaţiei . Pentru

obţinerea acestor informaţii pot fi utile întrebări precum:

“Când a început aceasta problema ?”, “Ce credeţi că a

cauzat-o?”, “Ce altceva se mai întampla în viaţa

dumneavoastră când a inceput problema?” (pentru

antecedente): « Ce efecte are această problemă asupra vieţii

dumneavoastră ? », « Cum credeţi că vă va afecta

viitorul ? », (pentru implicaţii); « Ce aţi făcut pentru a

rezolva această problemă », « Ce a mers şi de ce », « Ce nu

a mers şi de ce ? », (pentru eforturile anterioare de a

rezolva problema). Ulterior, clientul poate fi întrebat ce de

fel de ajutor crede că i-ar putea oferi agenţia.

36

Întrebările în genul celor de mai sus au nu numai rolul

de a ajuta pe clienţii să-şi clarifice situaţia, solicitările şi

aşteptările, ci contribuie şi la construirea relaţiei de ajutor

deorece demonstrează implicarea asistentului social,

contribuie la revizuirea şi reconsiderarea eforturilor de

schimbare şi oferă speranţă şi deci dorinţa de a continua

colaborarea, prin aceea că sugerează noi posibilităţi de

rezolvare a problemelor.

Finalizarea evaluării După obţinerea datelor de

identificare şi inţelegerea percepţiei clientului asupra

schimbărilor dorite, în cele mai multe dintre cazuri,

asistentul sacial întocmeşte o recomandare, în funcţie de

criteriile de eligibilitate ale agenţiei, evaluare ce va fi pusă la

dispoziţia angajaţilor, pentru a-i ajuta să raspundă adecvat

problemei specifice.

Evaluarea iniţială este o procedură rapidă, de cele mai

multe ori standardizată, şi are ca scop identificarea

variabilelor, a factorilor de risc, precum şi a nivelului la

care un anumit serviciu trebuie să intervină. Evaluarea

iniţială este în acelaşi timp o formă de selectare, o

procedură de punere în lagătură a individului cu serviciile

disponibile în agenţie, şi de asemenea, o modalitate de

determinare a urgenţei intervenţiei.

Procedurile de evaluare, selecţie şi intervenţie,

depind de specificul problemei prezentate şi de schimbările

37

dorite de client şi familie. În practica asistenţei sociale au

fost dezvoltate numeroase modele de instrumente de

evaluare, unele specifice pentru cazul persoanelor

vârstnice. De exemplu, pentru persoanele în vârstă şi cu

dizabilităţii, se utilizează fişe de evaluare structurate pe

mai multe nivele, în funcţie de îngrijirile necesare. Asfel,

dacă este vorba de clienţi a căror situaţie este instabilă, şi

dacă, din punct de vedere psiho-medical, se semnaleză un

pericol pentru ei sau aparţinători, atunci vor fi orientaţi

spre îngrijire într-un spital. Dacă clienţii vârstnici nu

prezintă astfel de riscuri, vor răspunde unei noi serii de

întrebări, urmând a se decide care dintre serviciile de

ingrijire este mai adecvat. Deşi există deja multe tipuri de

instrumente standardizate pentru evaluare, în general şi

pentru evaluarea factorilor de risc, în special, orice asistent

social trebuie sa aibă în minte o serie de întrebări care să-l

ajute în evaluarea cazului şi orientarea clientului spre un

anumit serviciu.

Intervenţia în criză

Stările de urgenţă şi criză survin atunci când

sănătatea şi / sau siguranţa clienţilor individuali sau a

familiei se află în situaţii de risc şi se impune o intervenţie

imediată. Stările de urgenţă sunt consecinţa dzastrelor

38

naturale sau a accidentelor, atunci când sănătatea sau

viaţa însăşi sunt puse în pericol. În astfel de situaţii

intervenţia constă în asigurarea asistenţei materiale

necesare, fie ea financiară, medicală sau de altă natură.

Stările de urgenţă pot determina uneori instalarea

situaţiei de criză, ceea ce înseamnă că o persoană şi / sau

familia, nu mai pot face faţă situaţiei, deoarece

conştientizează faptul că resursele, îndemanarile şi

mecanismele obişnuite de rezolvare a problemelor nu mai

sunt adecvate, simţindu-se de aceea depăşiţi, inclusiv

emoţional. Asisntentul social trebuie să intervină, în astfel

de situaţii, prin consiliere de scurtă durată pentru a ajuta

procesul de stabilizare.

Deşi stările de urgenţă şi criză sunt de multe ori

asociate, nu întotdeauna urgenţele determină crize, după

cum nici situaţia inversă nu este obligatorie. Este de aceea

necesară, din partea profesionistului, o promptă şi corectă

evaluare a situaţiei pentru a preveni răspunsurile şi

tratamentele inadecvate.

O menţiune necesară este şi aceea că, mai ales în cazul

urgenţelor, situaţia trebuie remediată cât mai repede

posibil, dar intervenţia nu trebuie să se încheie de îndată ce

ameninţarea la adresa bunăstării clienţilor a fost redusă, ci

va continua pentru rezolvarea problemelor nou apărute,

pentru găsirea soluţiilor de durată.

39

Cunoaşterea şi utilizarea resurselor

Înstituţiile publice naţionale, şi / sau locale, sunt, de

regulă, principalii funizori de servicii pentru vârstnici, însă

aceste servicii, împreună cu cele private şi / sau nonprofit

trebuie privite ca un continuum, ce cuprinde intervenţii

instituţionale, (care reduc considerabil controlul individului

asupra propriei persoane ca şi asupra mediului său de

viaţă), precum şi intervenţii mai puţin restrictive, furnizate

de servicii comunitare şi la domiciliu. În aceste condiţii, o

agenţie, în funcţie de misiunea sa şi de publicul ţintă, poate

asigura atât servicii directe, cât şi indirecte, fie prin

preluarea unor clienţi recomandaţi de alte agenţii, fie prin

direcţionarea acestora către alţi furnizori.

Proliferarea şi diversificarea reţelelor de servicii

destinate vîrstnicilor, sau mai general, persoanelor adulte,

impune asistentului social nu numai înţelegerea adecvată a

nevoilor clienţilor ci şi cunoaşterea serviciilor existente în

comunitate, servicii care pot avea o relevanţă imediată

pentru intervenţie (de exemplu, cele din domeniul sănătăţii

mintale, ingrijirile la domiciliu, spitalele, planificarea

familiala, serviciile de transport, sau cele de adăpostire).

Este, de asemenea, important ca practicienii din domeniul

asistării vârstnicilor să cunoască şi să înţeleagă modul de

40

funcţionare a principalelor instituţii finanţatoare ca şi

criterile lor de eligibilitate.

Pe măsură ce populaţia vârstnică va creşte, serviciile

pentru vârstnici vor deveni un domeniu din ce în ce mai

specializat, care va impune asistenţilor sociali o pregătire

adecvată nu numai pentru intervenţia directă ci şi pentru

cea indirectă, aceasta din urmă presupunând cunoaşterea

reţelei de servicii ca şi menţinerea unor bune relaţii,

formale şi informale, în cadrul acesteia. În mod special

asistenţii sociali implicaţi în procesul de admitere /

preluare în agenţie a posibilior clienţi, trebuie să ştie să-şi

îndeplinească atribuţiile într-un context organizaţional

complex, eficacitatea acestei activităţi fiind determinată de

măsura în care vor fi abiltaţi să lucreze cu alte agenţii şi

reprezentaţi ai acestora.

În astfel de condiţii, dispunând de o bază de date şi

realizând o evaluare iniţială, asistentului social îi revine

sarcina de a face legătura dintre client şi resursele din

agenţie sau comunitate. Un proces de admitere poate fi

considerat eficace, în măsura în care clientul primeşte nu

numai un ajutor imediat ci şi o îndrumare adecvată spre

servicii. Un fapt de observaţie curentă arată că accesul

clienţilor la servicii este mult facilitat dacă asistenţii sociali

din agenţie sau din cadrul reţelei comunitare deţin relaţii

informale, reuşind astfel contracareze fragmentarea

41

procesului de oferire a seviciilor cauzate de obstacole

formale. Bineînţeles, relaţiile informale nu pot suplini

acordurile formale dintre agenţii sau criteriile de

accesibilitate, acestea având rolul de face explicite sarcinile

asistentului social care se ocupă de procesul de admitere.

*

Misiunea agenţiei, prin faptul că precizează scopurile,

obiectivele şi populaţia ţintă, defineşte locul pe care aceasta

îl ocupă în reţeaua serviciilor comunitare, şi de aceea,

cunoaşterea şi acţiunea în lumina acesteia este

indespensabilă asistentului social angajat în procesul

admiterii. Stabilirea relaţiei de ajutor, evaluarea iniţială,

intervenţia în situaţii de urgenţă şi criză, promovarea

autonomiei clientului, abilitatea de a adecva resursele la

nevoi, sunt situaţii care impun şi în acelaşi timp definesc un

profesionist de mare competenţă. Ca parte a metodologiei

de acordare a ajutorului în asistenţa socială, admiterea

clienţilor la servicii reprezintă prima etapă a relaţiei dintre

client şi profesionist. Cunoştinţle, grija şi sensibilitatea

profesionistului în raport cu problemele clienţilor,

prefigurează interacţiunile viitoare şi de aceea sunt

considerate ca fiind de maximă importanţă pentru reuşita

unei intervenţii (Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 57-69).

42

Evaluarea funcţională

În capitolul anterior, problema evaluării a fost tratată

ca parte procesului de admitere a clienţilor în reţeaua

serviciilor sociale. A fost vorba despre evaluarea iniţială, în

baza căreia clienţii sunt orientaţi spre serviciile

corespunzătoare, în principiu, problemei pentru care

solicită ajutorul. În continuarea evaluării iniţiale, (care, aşa

cum s-a putut constata, este, de regulă, standardizată /

formală), după ce clientul a fost direcţionat spre unul dintre

serviciile existente în agenţie sau reţea, este recomandată o

evaluare de profunzime şi de detaliu ca parte integrantă a

procesului de intervenţie specializată. În practica asistenţei

sociale pot fi întâlnite diferite modalităţi de evaluare

aferente etapei de intervenţie specializată. Modalitatea care

se impune din ce în ce mai mult în prezent este definită prin

conceptul de “evaluare funcţională”, concept ce înglobează

perspectiva familiei, a resurselor individuale şi familiale, de

o manieră multidimensională şi comprehensivă.

În această perspectivă, evaluarea este centrată pe

sprijinirea clientului în procesul de identificare a

capacităţilor funcţionale, a competenţelor şi resurselor, (şi

nu doar a disfuncţiilor şi incapacităţilor), pentru demararea

schimbării. Informaţia acumulată prin evaluarea

funcţională este utilizată în luarea deciziilor, de comun

43

acord cu clienţii, privind tipurile şi cantitatea serviciilor

necesare, precum şi cele privind activităţile pe care clienţii le

pot realiza pentru a ajunge la schimbările dorite. Desigur

sunt necesare reevaluări periodice pentru a determina dacă

planul iniţial funcţionează şi dacă serviciile şi activităţile în

care sunt implicaţi clienţii pot fi continuate, schimbate sau

oprite (Bernstein, 1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp.

70-87).

Deoarece evaluarea funcţională reprezintă un moment

decisiv al procesului de intervenţie, de ea depinzând natura

şi calitatea acestuia, este necesară o tratare detaliată a

principalelor ei aspecte.

44

De la evaluarea iniţială la evaluarea funcţională

Aşa după cum am văzut în capitolul anterior,

evaluarea iniţială (ca evaluare formală), presupune ca

asistentul social să înregistreze pentru fiecare client în parte

date de identificare, problema şi un scurt istoric al acesteia,

să iniţieze o intervenţie de urgenţă dacă este nevoie şi să

direcţioneze clientul spre serviciile specializate. Aceste

informaţii sunt folosite, ulterior ca punct de plecare în

evaluarea funcţională şi sunt utile atât asistentului social cât

şi clientului şi familiei acestuia în luarea celor mai potrivite

decizii, privind îngrijirile, tratamentele şi serviciile.

Fără informaţiile adunate prin evaluarea iniţială, nici

unul dintre partenerii la actul decizional (clientul, familia şi

asistentul social) nu va fi în măsură să decidă în cunoştinţă

de cauză, iar consecinţele unor decizii inadecvate pot fi

considerate repercursiuni neplăcute, atât pentru ei cât şi

pentru sistemul de îngrijire:

dacă sunt furnizate mai multe servicii decât este nevoie,

clientul poate deveni dependent;

dacă sunt furnizate mai puţine servicii decât este nevoie,

îngrijirile sunt inadecvate şi / sau insuficiente;

cele mai multe programe fiind bazate pe cerere, în

absenţa unei bune evaluări privind alocarea serviciilor,

deciziile inadecvate tind să se perpetueze;

45

serviciile şi deciziile de plasament, făcute în mod

nepotrivit şi exagerat, conduc la costuri inutile.

Dimpotrivă, realizată şi implementată corect şi

complet, evaluarea iniţială poate aduce multe beneficii:

în primul rând, ajută asistentul social să-şi organizeze

eforturile şi constituie un instrument cu ajutorul căruia

poate fi supravegheată furnizarea serviciilor;

în al doilea rând, cu ajutorul evaluării iniţiale asistentul

social poate urmări schimbările în evoluţia clientului;

în al treilea rând, evaluarea ajută asistenţii sociali şi

managerii serviciilor sociale să dezvolte noi programe şi

obiective, din ce în ce mai adecvate nevoilor vârstnicilor,

bazându-se pe o documentaţie vastă de studii de caz şi

baze de date construite cu ajutorul informaţiilor din

evaluări.

46

Argumente pentru o evaluare funcţională

Elementele esenţiale ale evaluării funcţionale

comprehensive, se structurează pe urmatoarele dimensiuni:

mediul înconjurător, mediul social, mediul economic,

dimensiunea fizică, mentală, activităţi de zi cu zi - AZZ şi

activităţi instrumentale de zi cu zi – AIZZ , (Gallo, 1988;

Kane, Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-

87).

Evaluarea comprehensivă a statutului funcţional al

clienţilor şi a contextului familial este indispensabilă în

procesul luării deciziilor privind natura serviciilor şi a

intervenţiilor specializate, deoarece examinează

interacţiunea dintre abilităţile, motivaţiile şi contextele

clienţilor. Factorii esenţiali ai evaluării funcţionale sunt:

abilităţile clientului aflate în stare de funcţionare;

percepţia clientului vis à vis de situaţia sa problematică,

precum şi motivaţia sa pentru schimbare;

contextul clientului: cadrul fizic, reţeaua socială a

familiei, prietenilor şi comunităţii, ca factor important

pentru înţelegerea şi schimbarea propriilor probleme.

Diagnosticele medicale sau psihiatrice pot influenţa

statutul funcţional al vârstnicului dar nu au şi valoare

predictivă asupra acestuia. De exemplu, clienţii cu diabet

sau boli de inimă pot şi de cele mai multe ori reuşesc, să

47

rămână în comunitate, să îndeplinească funcţii sociale,

datorită unor abilităţi specifice pe care le posedă şi care nu

sunt afectate de maladiile de care suferă. Chiar şi vârstnicii

cu tulburări mentale severe pot avea conservate abilităţi

care să le permită rămânerea în familie şi comunitate.

Deşi clienţii care solicită diverse servicii au probleme

de sănătate cronice, fizice sau mentale, nu acestea constituie

cauza care îi aduce la serviciile sociale, ci dificultăţile de

funcţionare. Uneori, sprijinul de care au nevoie se referă la

mai multă sau mai bună asistenţă medicală sau psihiatrică,

iar asistentul social poate fi în măsură să-i ajute să-l obţină.

Dorim să spunem prin aceasta că expertiza asistentului

social înseamnă a-i ajuta pe clienţi să-şi elimine sau să-şi

reducă problemele în funcţionarea zilnică, şi nu eliminarea

asistenţei medicale.

Ameliorarea problemelor funcţionale se întemeiază pe

valorificarea potenţialului individual şi familial ca şi pe

intervenţiile sociale adecvate. Evaluarea funcţională vizează

creşterea bunăstării clientului, indiferent dacă situaţia lui

rezultă din problemele de sănătate fizică sau mentală, fie din

factorii sociali, economici sau de mediu. În perspectiva

evaluării funcţionale, deciziile asupra intervenţiilor şi

monitorizarea serviciilor furnizate trebuie să se axeze pe

schimbare şi îmbunătăţirea statutului funcţional al

48

clientului şi nu pe ignorarea diagnosticelor medicale sau

psihiatrice.

Evaluarea funcţională este în măsură să reunească, într-

un tablou sintetic abilităţile clientului, motivaţiile sale,

contextul familial şi al mediului social, precum şi constelaţia

influenţelor acestora, pentru luarea celor mai potrivite decizii

de intervenţie educaţională, socială, medicală, economică şi de

mediu.

Evaluarea este în acelaşi timp şi o detaliată analiză a

statutului funcţional al clientului, care conduce la concluzii

despre afecţiunile ce trebuie remediate şi la strategii posibile

de intervenţie (Bernstein, 1992; Campbell, Thompson, 1990;

Ivry, 1992; Kane & Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al.,

1995, pp. 70-87).

Evaluarea funcţională comprehensivă

Evaluarea funcţională comprehensivă este prin

definiţie multidimensională. Dimensiunile sau domeniile

care trebuie evaluate sunt: mediul înconjurător, mediul

social, situaţia economică, sănătatea mentală, sănătatea

fizică şi capacitatea de auto-îngrijire evaluată prin abilitatea

de a face activităţi de zi cu zi - AZZ şi activităţi

instrumentale de zi cu zi - AIZZ (Gallo et. al., 1988; Kane &

Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87). Deşi

49

aceste dimensiuni sunt evaluate separat, ele sunt

interconexate. Capacitatea sau incapacitatea în unul din

aceste domenii este posibil să afecteze funcţionarea în

celelalte. De exemplu, o persoană cu boala Alzheimer poate

avea asociată şi o problemă care este în principal una de

sănătate fizică, dar individul va manifesta în mod treptat

afecţiuni în funcţionarea socială şi mentală, în AZZ şi în

AIZZ.

Evaluarea socială

O evaluare a funcţionării sociale se referă la calitatea şi

cantitatea legăturilor interpersonale ale clientului şi la

implicarea sa în comunitate, ca şi la posibilele probleme în

sistemul său de suport informal. Donald (1982, cf. Gary M.

Nelson, et al., 1995, pp. 70-87) a identificat patru arii

primare în care interacţiunile sociale şi participarea au loc:

(1) familia, (2) prietenii, (3) comunitatea, (4) locul de muncă.

În cazul vârstnicilor, scopul primordial al evaluării

sociale vizează calitatea şi cantitatea legăturilor cu reţeaua de

suport informal. Subliniem faptul că pentru alte categorii de

adulţi relaţiile formale, de la locul de muncă, joacă un rol

mai important pentru viaţa lor socială şi pentru sistemul de

suport. Însă reţeaua de suport informal, pe care o

reprezintă, familia şi prietenii este esenţială pentru

bunăstarea tinerilor şi vârstnicilor deopotrivă. Pentru

50

măsurarea funcţionării sociale a familiei Smilkstein,

Ashworth şi Montano (1982, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995,

pp. 70-87), au elaborat un instrument de evaluare cunoscut

sub denumirea sa prescurtată APGAR (Adaptation,

Partenership, Growth, Affection, Resolve) şi care are în

vedere următoarele dimensiuni: adaptarea familială,

relaţiile parteneriale, creşterea copiilor, dezvoltarea

afectivă şi capacitatea de rezolvare a problemelor familiale.

Deşi este important numărul persoanelor cu care

clientul are relaţii, ca şi frecvenţa acestora, s-a constatat că,

în numeroase situaţii, calitatea reţelei de suport social şi

prezenţa unui confident, este semnificativ mai relevantă

pentru bunăstarea şi sănătatea fizică a clientului.

Înţelegerea reţelei familiale a clientului ca şi cea a

sistemului mai larg de suport social, poate fi realizată prin

combinarea întrebărilor standardizate, prin construirea

genogramei şi a eco-hărţii (genograma reprezintă reţeaua

familială iar eco-harta conturează reţeaua socială mai largă,

incluzând relaţiile familiale şi comunitare).

Genograma este instrumentul prin care se reprezintă

grafic compoziţia familială şi istoria acesteia. De altfel,

genograma poate cuprinde schimbările majore din cadrul

familiei, schimbări din sfera ocupaţională, a sănătăţii,

precum şi din cae a evenimentelor familiale (naştere,

moarte, căsătorie, mutare). Utilizând diferite tehnici de

51

trasare ca: linii continue, punctate, tăiate, etc., pot fi

reprezentate punctele forte, şi diferite tipuri de relaţii

(stabile, tensionate etc.). Inserarea unei genograme în cadrul

raportului de evaluare poate fi utilă pentru identificarea

sistemului de suport familial şi pentru înţelegerea istoriei

sociale a familiei, ca şi a relaţiilor şi problemelor curente.

Evaluarea funcţionării familiale poate constui punctul de

plecare pentru stabilirea sarcinilor asistentului social şi a

celorlalţi profesionişti care acordă îngrijiri vârstnicului.

Eco-harta este un instrument care permite vizualizarea

gradului de interacţiune a clientului cu comunitatea, cu

reţeaua de suport social, ca şi cu familia. Se poate folosi

pentru reprezentarea grafică un sistem de cercuri, sau se

poate trasa o diagramă ce reprezintă lumea socială a

clientului, identificând potenţialele prietenii, implicările în

activităţile recreaţionale şi culturale, munca, biserica,

agenţiile furnizoare de servicii. Tipurile diferite de linii şi

apropierea elementelor grafice pot reprezenta natura

relaţiilor dintre client şi mediul său social.

Configurarea eco-hărţii necesită culegerea unei

remarcabile cantităţi de informaţii într-un timp relativ

scurt. Informatizarea şi computerizarea serviciilor de

asistenţă socială pot constitui facilităţi, inclusiv pentru

producerea de grafice în practica clinică. Există deja

programe software comerciale care pot produce arbori

52

genealogici şi genograme, diferite grafice pentru

examinarea cazurilor pe multiple nivele sistemice.

Pentru a evalua profunzimea unei reţele de suport

social, este nevoie de întrebări nuanţate: de exemplu, se

poate întreba cui poate cere ajutor clientul, pentru cât timp

şi în ce condiţii. Mai concret, în cazul unui client care are

nevoie de sprijin pentru a locui singur acasă, poate fi luat în

calcul sprijinul unui vecin care i-a mai fost de ajutor şi în

trecut. În planificarea serviciilor, este util să se ştie dacă

acest vecin este dispus să-l sune zilnic pe client, să-l viziteze,

să servească uneori masa împreună, sau să-şi petreacă

câteva ore zilnic sau săptămânal ajutând la întreţinerea

locuinţei.

Evaluarea economică

Evaluarea economică are ca scop aprecierea nivelului

resurselor financiar-economice în vederea eligibilităţii

clientului pentru asistenţă suplimentară, pornindu-se de la

examinarea veniturilor şi a celorlalte resurse economice.

Suficienţa resurselor financiar-economice presupune

acoperirea, din venituri proprii a cheltuielilor destinate

procurării alimentelor şi îmbrăcăminţii, întreţinerii

locuinţei, asigurării îngrijirilor medicale şi a altor necesităţi

(Gallo, 1988, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).

53

Eligibilitatea pentru resurse suplimentare presupune,

pe de o parte conştientizarea clientului privind drepturle

sale, iar pe de altă parte, presupune cunoaşterea

programelor comunitare de sănătate, sociale sau economice,

a serviciilor de întrajutorare, de ajutor financiar sau a

programelor de angajare speciale.

Evaluarea economică se realizează prin chestionarea

clienţilor despre veniturile şi bunurile de care dispun,

despre cheltuielile necesare ca şi despre modul în care îşi

administrează banii şi celelalte resurse. Trebuie avute în

vedere, în mod special, situaţiile în care anumite cheltuieli

sunt disproporţionate în cuantumul veniturilor periclitând

de aceea satisfacerea adecvată a altor nevoi, de exemplu,

situaţia frecventă în care un vârstnic îşi cheltuie toate

veniturile pentru chirie şi hrană, nerămânându-i bani şi

pentru medicamente.

Evaluarea economică înseamnă analiza resurselor şi

prin ceea ce se află dincolo de înscrisurile oficiale (cuponul

de pensie, extrasul de cont, chitanţe, facturi, etc.): uneori

clienţii beneficiază de resurse indirecte cum ar fi ajutorul

financiar regulat din partea unuia dintre copii, servirea

regulată a mesei la un membru al familiei, etc.

Evaluarea economică nu se rezumă la o simplă

conabilizare deoarece banii, administrarea lor, diferitele

bunuri sau posesiuni constituie valori personale ale

54

clienţilor, faţă de care prezintă un ataşament special şi de

aceea nu pot face obiectul unor tranzacţii sau aranjamente

rentabile.

Stabilirea eligibilităţii clientului pentru un anumit tip

de beneficii (sociale, economico-financiare, medicale)

necesită cunoaşterea de către profesionist a cadrelor

legislative, a sistemului de asistenţă medicală şi de sănătatea

mentală, a reţelei de servicii sociale pentru vârstnici.

Sănătatea mentală

Evaluarea stării de sănătate mentală de către

asistentul social înseamnă orientarea observaţiilor şi înspre

sfera problemelor psiho-cognitive şi comportamental-

emoţionale.

Evaluările din aria psiho-cognitivă se centrează,

în principal, asupra simptomelor de incapacitate cognitivă,

asupra tulburărilor psihiatrice, ca şi asupra diferiţilor

factori de risc. Practicienii utilizează în acest scop

insrumente de evaluare (scale, teste, chestionare) cu diferite

grade de complexitate.

Funcţionarea emoţională se referă la prezenţa/absenţa

sau diminuarea/amplificarea tulburărilor afective.

Asistentul social ar trebui să fie familiarizat cu simptomele

şi manifestările tulburărilor afective majore, pentru a putea

recunoaşte anxietatea, depresia, singurătatea şi factorii de

55

risc asociaţi suicidului şi abuzului de alcool sau droguri

(vezi şi D. Gal, Dezvoltarea umană şi îmbătrânirea, 2001).

În majoritatea cazurilor, acolo unde asistentul social

identifică factori de risc şi / sau manifestări care pot fi

indicii pentru deteriorarea stării de sănătate mentală se

impune consultarea experţilor calificaţi în acest domeniu.

Sănătatea fizică

Există trei instrumente cu ajutorul cărora asistentul

social poate evalua starea sănătăţii fizice:

1 autoevaluarea stării de sănătate de către client

2 inventarierea simptomelor şi bolilor

3 analiza medicamentaţiei

Prin evaluarea riscurilor de sănătate fizică, asistentul

social poate descoperi afecţiuni netratate, care necesită fie

iniţierea, fie încetarea unui tratament medical, decizie ce va

fi luată de către medic, dar asistentul social va recomanda

consultaţia medicală, şi la nevoie, va acompania vârstnicul

la cabinetul medical. De exemplu, dacă asistentul social

analizează medicamentaţia unui client cu o boală mentală

cronică şi constată că tratamentul prescris a fost întrerupt,

trebuie să discute despre consecinţele încetării

tratamentului şi să încurajeze clientul să consulte un asistent

de sănătate mentală sau un psihiatru.

56

1. Autoevaluarea sănătăţii

Autoevaluarea sănătăţii poate fi un bun semnal al

stării de sănătate, chiar dacă unii autori şi practicieni au

rezerve în această privinţă. Scopurile autoevaluării sunt, din

punctul de vedere al profesioniştilor, de a identifica posibile

noi probleme de sănătate sau declinul statutului sănătăţii.

Întrebări referitoare la autoevaluarea stării de sănătate pot

fi incluse în conţinutul instrumentarului de evaluare

multidimensională, care se utilizează în diverse centre

medicale sau socio-medicale. De exemplu, o întrebare pentru

autoevaluarea stării de sănătate poate fi:

„Cum vă apreciaţi starea de sănătate în prezent ?”

Excelentă (3) Bună (2) Moderată (1) Slabă (0)

2. Inventarierea simptomelor şi bolilor

Chestionarele utilizate pentru simptome au ca scop

identificarea factorilor de risc ai sănătăţii. Sunt luate în

considerare, (în instrumentarul acceptat de Organizaţia

Mondială a Sănătăţii), patru categorii de simptome pentru

identificarea factorilor de risc: (1) caracteristicile salivei, (2)

senzaţiile de durere sau apăsare, (3) dureri de articulaţii şi

(4) caracteristicile respiraţiei. În evaluările comprehensive,

acestor cdategorii de simptome li se adaugă şi altele

57

precum: malnutriţia, problemele de vedere de auz,

problemele dentare şi artritele.

Inconvenientele acestui tip de evaluare ţin de faptul că

nu toţi clienţii frecventează cu regularitate serviciile

mediacale sau medico-sociale, şi în majoritatea cazurilor nu

sunt familiarizaţi cu terminologia de specialitate utilizată. În

astfel de situaţii se recomandă ca evaluările periodice, de

rutină, să fie realizate de către specialişti

3. Analiza medicamentaţiei

O altă modalitate de evaluare a stării de sănătate

constă în analiza medicamentaţiei: listarea medicamentelor

prescrise şi precizări privind modul de administrare

(dozarea, când şi cum se administrează). Este important să

fie puse şi întrebări referitoare la utilizarea medicamentelor

care au şi contraindicaţii, precum şi la utilizarea remediilor

naturiste şi a suplimentelor nutritive.

Problemele care pot apărea în jurul utilizării

medicamentelor se leagă îndeosebi de numărul mare de

medicamente prescrise, de nerespectarea dozajului, de

tulburările de memorie care afectează ritmicitatea

administrării sau chiar de lipsa unei minime educaţii pentru

sănătate.

Alţi factori care, de asemenea, ţin de administrarea

medicamentaţiei şi pot genera complicaţii sunt:

58

imposibilitatea achiziţionării medicamentelor datorită

costului ridicat, absenţa instrucţiunilor de administrare clar

scrise, tulburările emoţionale, ca de exemplu depresia, care

se pot traduce prin refuzul de a accepta boală şi de a o trata.

În plus, unii vârstnici refuză medicamentaţia datorită

convingerilor lor religioase, sau pentru că îi descurajează

efectele colaterale, adverse ale medicamentelor. De

asemenea, schimbările bruşte ale stărilor fiziologice şi/sau

afective, precum voma, diareea, iritabilitatea, stările

confuzive, pot fi puse în legătură cu modul inadecvat de

administrare a medicamentelor.

În aceste condiţii se recomandă ca asistentul social care

întâlneşte un vârstnic ce are prescrise trei sau mai multe

medicamente, să se informeze şi asupra regimului

îngrijirilor de sănătate pe care le primeşte.

Evaluarea activităţilor de zi cu zi (AZZ) şi a

activităţilor instrumentale de zi cu zi (AIZZ)

Dintre toate dimensiunile funcţionării personale,

capacitatea de a duce la bun sfârşit activităţile de zi cu zi

este probabil, cea mai importantă. Buna desfăşurare a

activităţilor de îngrijire personală şi a habitatului, este

necesară pentru menţinerea funcţionării independente şi

autonome, dar depinde de starea fizică, mentală şi socială.

59

Evaluările generale ale stării de sănătate nu pot

avea valoare indicativă asupra nivelului de autonomie a

vârstnicului. De aceea se recurge la evaluarea funcţionării în

activităţile de zi cu zi, şi stabilirea, pe această bază, a

capacităţii de autoîntreţinere.

În privinţa criteriilor cu ajutorul cărora se pot face

evaluările activităţilor de zi cu zi, opiniile specialiştilor

converg înspre includerea în scalele de evaluare a

capacităţilor de: a face baie, de a se aranja, de a se îmbrăca,

de a se deplasa şi de a se hrăni (Gallo şi al. 1988; Kane &

Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87). Cea

mai cunoscută scală este Index-ul AZZ al lui Katz (1963),

cu ajutorul căreia (scala) este evaluată capacitatea clientului

de a realiza cele cinci activităţi . Deşi această formă de

evaluare se centrează pe capacitatea sau incapacitatea

clientul de a îndeplini respectivele activităţi, modalitatea de

formulare poate include şi nuanţări referitoare la nevoia de

asistare sau la independenţă:0 - nu necesită ajutor; 1 -

foloseşte un aparat; 2 - necesită asistenţă; 3 - complet

dependent.

Evaluarea instrumentală a activităţilor de zi cu zi se

referă la o varietate de activităţi, mai complexe decât acelea

de autoîngrijire şi autoîntreţinere. Itemii incluşi în mod

obişnuit în scalele de evaluare se referă la activităţi şi sarcini

60

specifice mediului ambiental şi social şi de aceea capacitatea

de a le realiza este inclusă în sfera competenţelor sociale.

Spre exemplificare redăm în continuare o scală de

evaluare care acoperă şase arii: (1) utilizarea telefonului, (2)

utilizarea mijloacelor de transport, (3) cumpărarea hranei şi

a îmbrăcăminţii, (4) prepararea hranei, (5) îngrijirea

locuinţei, (6) administrarea resurselor financiare. Fiecare

item poate fi analizat prin utilizarea unei scale cu trei nivele,

în care scorul “1” indică faptul că individul poate îndeplini

activităţi fără asistenţă; “2”- nevoia de asistenţă şi “3”-

totală incapacitate de a realiza activităţi.

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

+++++++++++++

Evaluarea mediului

Evaluarea mediului, concept central în asistenţa

socială, reprezintă reflectarea aplicativă a principiului

congruenţei în relaţia persoană - mediu. Prin evaluarea

mediului se stabileşte dacă acesta este adecvat, sau nu,

bunăstării şi funcţionării independente a individului.

Într-o accepţiune restrânsă, prin mediu se înţelege (în

contextul asistenţei sociale) instituţia rezidenţială sau

locuinţa în care trăieşte clientul. Într-o accepţiune mai

largă, “mediul” poate desemna însăşi comunitatea din care

61

face parte. Desigur, evaluarea comunităţii poate avea

elemente comune cu evaluarea mediului.

Evaluarea mediului presupune examinarea abilităţilor

funcţionale ale individului şi a solicitărilor mediului, (în

accepţiune largă şi restrânsă), urmată de examinarea

gradului de congruenţă a acestora.

În principiu, specialiştii sunt de acord asupra

importanţei mediului pentru funcţionarea optimă a

clientului, mai puţin concordante sunt însă criteriile de

evaluare care, desigur, diferă în funcţie de “obiectivele” de

evaluat (“cum” se evaluează în funcţie de “ce” se

evaluează). Pot constitui “obiective” de evaluat instituţiile de

tip rezidenţial sau cele de tipul centrelor de zi, locuinţele

individuale dar şi comunităţile.

I ) Una dintre categoriile care pot constitui obiectul

evaluării de mediu este cea referitoare la adecvarea şi

siguranţa mediului arhitectural (rezidenţial şi civic). De

exemplu, există grile de evaluare care cuprind:

paza contra incendiilor,

accesibilitatea la bucătărie şi/sau la servirea mesei, sau

în alte zone frecventate de vârstnici,

absenţa/prezenţa obstacolelor în zonele de trecere şi

acces (cabluri, preşuri, gradul de iluminare, etc.).

În comunitate, se evaluează:

62

siguranţă zonei (străzi, parcuri, zone comerciale sau de

agrement), accesibilitatea mijloacelor de transport,

facilităţi şi amenajări speciale pentru vârstnici.

II ) O altă categorie ce poate face obiectul evaluării de

mediu se referă la aspectele "mediului afectiv-emoţional" şi

a "oportunităţilor interpersonale". Evaluarea mediului

afectiv-emoţional în cadrul instituţional se referă la:

politeţea personalului,

la atenţia acordată nevoilor sociale şi medicale ale

rezidenţilor,

la respectarea nevoii de intimitate,

la libertatea şi posibilitatea de alegere în raport cu

modalitatea de satisfacerea a diferitelor nevoi din această

categorie.

În familie, în sfera nevoilor afectiv-emoţionale pot fi

evaluate :

interacţiunile dintre membrii familiei,

sprijinul acordat vârstnicului pentru buna sa

funcţionare,

comunicarea, suportul afectiv.

Evaluarea “oportunităţilor interpersonale” se referă

la:

posibilităţile de contact cu prieteni şi membri ai

familiei,

63

la posibilitatea de a juca un rol activ în grupurile civice

şi voluntare.

III ) O a treia categorie de evaluat are în vedere

activităţile instrumentale. De exemplu, se constată:

dacă locuinţa vârstnicului dispune de facilităţi

adecvate pentru gătit şi păstrarea hranei;

dacă vârstnicul dispune de telefon sau alte mijloace

pentru cazurile de urgenţă;

dacă prin mărimea şi structura sa locuinţa vârstnicului

creează dificultăţi de întreţinere sau pentru deplasarea

persoanei.

În privinţa comunităţii, scopul evaluării este de a afla

dacă:

clientul are acces la cumpărături,

servicii sociale şi de sănătate,

la recreere şi la activităţi voluntare sau civice, fie

mergând pe jos, fie prin folosirea mijloacelor de transport.

Pentru a evalua congruenţa dintre persoană şi mediu,

sunt necesare adaptări ale criteriilor în funcţie de specificul

zonei, comunităţii, sau cadrului de viaţă al vârstnicului,

astfel încât să fie identificate posibilităţile de ajustare şi

modificare a mediului.

Pentru elaborarea instrumentelor de evaluare a

locuinţei şi comunităţii, ca şi a congruenţei individ-mediu,

64

pot fi utilizate inventarele de trebuinţe general umane

(Maslow), cele specifice vârstnicilor sau diferitelor categorii

de persoane cu handicap, precum şi grilele de evaluare

comunitară.

McKnight şi Kretzman (1992, cf. Gary M. Nelson, et

al., 1995, pp. 70-87) au elaborat criterii de evaluare a

comunităţii pornind de la identificarea resurselor şi

stipulând că schimbarea este posibilă atunci când sunt

cunoscute şi valorificate capacităţile, abilităţile şi bunurile

membrilor comunităţii ca şi ale familiilor lor, şi ale

comunităţii însăşi. Ideea acestui demers este că resursele

umane ale comunităţii pot şi trebuie să fie valorificate şi

responsabilizate în calitate de agenţi ai schimbării şi de

beneficiarii, direcţi sau indirecţi, ai ei.

Aspecte specifice evaluării funcţionale

Pe lângă evaluarea funcţionării individului în cele şase

dimensiuni deja identificate asistentul social ar trebui să-şi

îndrepte atenţia şi asupra posibilităţilor reale (atuuri,

forţe/puteri) ale clienţilor vârstnici, asupra serviciilor pe

care deja le primesc, asupra valorilor şi preferinţelor legate

de servicii pe care şi le-ar dori.

Posibilităţile clienţilor

65

În serviciile sociale publice, mai ales, se practică

centrarea, aproape exclusiv, pe problemele de sănătate ale

clienţilor, pe patologia şi riscurile pe care acestea le

presupun. Într-o oarecare măsură această atitudine este

justificată, deoarece pentru acele probleme vin solicitările

vârstnicilor. Dar utilizând tehnici de redresare şi optimizare

personală a clienţilor vârstnici, asistentul social ar putea

regcurge şi la valorificare resurselor de îngrijire de care

dispun, ei şi familiile lor, pentru că acestea se pot dovedi mai

accesibile şi superioare calitativ. Formularea explicită, în

procesul evaluării, de întrebări referitoare la posibilităţile

proprii de îngrijire pot contribui la constituirea unor

demersuri inteligente, echilibrate, de integrare a acestora în

procesul general al asistării specializate.

Preferinţele clienţilor

Evaluarea preferinţelor clientului are o importanţă

centrală în evaluare şi în special în procesul de planificare a

serviciilor.

Voinţa de schimbare,

rezistenţa la schimbare precum şi

66

capacitatea de a trăi cu deficienţele şi bolile diferă

de la individ la individ. Diferenţele originându-se,

printre altele, şi în opţiunile valorice.

Pentru vârstnici poate fi mult mai important (valoros)

să continuie să trăiască acasă decât să dobândească plusul

de siguranţă şi creşterea calităţii îngrijirilor prin mutarea

într-un cămin de bătrâni. Apropierea familiei poate prevala

chiar şi în raport cu suportarea unei situaţii abuzive. În

toate aceste cazuri, asistentul social trebuie să realizeze,

intervenţii care se bazează pe cunoaşterea şi respectarea

sistemului de valori al clientului, chiar dacă acesta diferă de

valorile personale. Identificarea valorilor şi a preferinţelor

clienţilor, aşa cum le relatează şi le percep ei înşişi, este un

demers delicat pe parcursul întregii evaluări.

Dacă intervenţia intră în conflict cu valorile şi

preferinţele clienţilor, eforturile asistentului social vor fi

zadarnice.

Serviciile

Pentru a satisface adecvat nevoile clienţilor vârstnici,

evaluatorul trebuie să identifice serviciile pe care ei deja le

primesc şi să distingă între acelea furnizate formal de unităţi

67

publice sau private şi acelea furnizate informal de familie şi

prieteni. În ambele cazuri, dar în mod particular în cazul

celor informale, asistentul social trebuie să examineze cât de

stabilă este asistenţa acordată.

Cunoaşterea suportului primit de client şi a nevoilor

neindentificate până atunci, ajută asistentul social să asiste

mai bine clientul prin construirea unui plan bine definit şi

integrat. Cunoaşterea tuturor serviciilor implicate ajută la

evitarea dublării seviciilor şi permite utilizarea optimă a

resurselor.*******

Echipa multidisciplinară

Evaluarea vârstnicilor impune ca asistenţii sociali să

fie familiarizaţi cu diferitele domenii ale evoluţiei şi

funcţionării individuale, fără a avea însă pretenţia că pot fi

experţi în fiecare dintre ele. Evaluările multidimensionale

impun participarea unei echipe multidisciplinare. În funcţie

de problemele clientului membrii echipei pot fi: specialişti în

sănătate mentală, medici de familie, asistente medicale,

psihologi. Unele agenţii au echipe stabile pentru analiza

cazurilor complexe, dar există şi situaţii în care asistenţii

sociali trebuie să consulte şi să invite pentru evaluare alţi

profesionişti.

*

68

În concluzie, evaluarea funcţională comprehensivă

reprezintă baza de date de la care clienţii, familiile şi

asistenţii sociali încep demersurile de colaborare. Baza

evaluării o constituie funcţionarea (şi nu diagnoza),

deoarece este un indicator mai nuanţat al resurselor

individuale şi al disponibilitpţii pentru schimbare.

Evaluarea comprehensivă are în vedere funcţionarea

individului în domeniile: social, economic, de mediu, al

sănătăţii mentale, fizice, al activităţilor de zi cu zi.

Funcţionarea scăzută în oricare domeniu afectează şi

funcţionarea celorlalte, şi invers, performanţele în unele

domenii pot fi direcţionate pentru a compensa deficitul

altora. O evaluare atent efectuată constituie o bună bază

pentru identifcarea problemelor şi a ariilor de schimbare,

precum şi pentru stabilirea scopurilor şi dezvoltarea

planurilor de servicii.

69

MANAGEMENTUL DE CAZ

Introducere

Scopul cel mai general al serviciilor de asistenţă

socială pentru vârstnici este de a contribui la depăşirea

problemelor şi la facilitarea schimbărilor pozitive apelând,

pentru aceasta, la resurse formale şi informale.

Managementul de caz şi consilierea sunt două strategii

de intervenţie directă, (a căror oportunitate rezultă din

evaluările care le preced), centrate pe client şi familia

acestuia, şi având ca scop validarea aspectelor funcţionale,

astfel încât clienţii să îşi poată asuma controlul propriei

vieţi.

Potrivit lui White (1987, cf. Gary M. Nelson, et al. 1995, pp.

88-103) managementul de caz, “este o strategie de intervenţie

orientată înspre coordonarea resurselor existente pentru a

asigura o îngrijire continuă şi adecvată specifică fiecărui caz în

parte”. Managementul de caz este definit într-o accepţiune

apropiată şi de către Rubin (1987, cf. Gary M. Nelson, et al.,

1995, pp. 88-103): “o abordare a furnizării de servicii care

încearcă să asigure clienţilor cu probleme complexe şi

dizabilităţi, primirea tuturor serviciilor de care au nevoie, la

timp şi într-un mod adecvat “.

Managementul de caz, astfel înţeles, constituie o

componentă esenţială a serviciilor pentru vârstnici, care

70

contribuie la identificarea nevoilor, la onorarea cererilor de

resurse concrete, ca şi la asimilarea de noi cunoştinţe şi

abilităţi, necesare pentru dobândirea controlului asupra

propriei situaţii.

Managementul de caz, ca strategie de intervenţie în

asistarea persoanelor vârstnice, şi-a dovedit eficacitatea în

special în domeniul îngrijirilor la domiciliu şi al celor

comunitare. Asistentul social ajută ca, o varietate de servicii

să devină accesibile clientului şi coordonează primirea

acestora. În termeni de roluri asumate, managementul de

caz presupune ca asistentul social:

să conducă cazul, dar sub nici o formă nu se aşteaptă ca

el să asigure toate serviciile necesare rezolvării;

să menţină legătura cu agenţiile ofertante de servicii sociale

pentru a se asigura că ele acordă tratamentul / intervenţian

adecvată, iar în cazul în care obiectivele clientului au fost

atinse, să pregătească terminarea;

să menţină legătura, cu clientul pentru a putea evalua

continuu, modul în care serviciile sunt folosite ca şi progresele

pe care le face clientul ca urmare a utilizării lor;

să devină broker de servicii şi organizator al reţelei de

intervenţie şi mai puţin persoană care ajută direct

clientul.

Datorită complexităţii fiecărui caz în parte, dar şi datorită

diversificării şi specializării serviciilor sociale, este puţin

71

probabil ca un singur asistent social sau o singură agenţie să

dispună de toate serviciile necesare pentru a ajuta clientul. Din

această cauză, managementul de caz s-a dezvoltat ca sistem de

ajutor ce asigură clientului asistenţă continuă, prin intermediul

asistentului social - profesionistul pregătit pentru evaluarea

diferitelor categorii de nevoi şi cunoscător a reţelei de servicii de

specialitate.

Managementul de caz ca strategie de intervenţie

Evaluarea funcţională este orientată, aşa după cum am

văzut, asupra factorilor care sunt responsabili de

funcţionarea clientului şi a familiei sale, asupra capacităţilor

care pot fi potenţate pentru depăşirea / ameliorarea

anumitor probleme care îşi au originile, fie la nivel

individual-intern (convingeri neproductive, dificultăţi

emoţionale), fie la nivel grupal, comunitar sau societal -

extern.

Problemele se pot origina, desigur, din combinaţia

obstacolelor interne şi externe, existând şi posibilitatea

generării lor reciproce (disfuncţiile dintr-o anumită arie pot

determina probleme în alte arii).

În mod similar, capacităţile individuale şi familiale

pot fi identificate în combinaţii de caracteristici psihologice,

trăsături familiale şi reţele comunitare şi sociale.

72

Implementarea managementului de caz, ca strategie

de intervenţie, trebuie precedată de evaluarea individuală şi

a familiei, ceea ce presupune parcurgerea următorilor paşi:

evaluarea funcţională,

identificarea problemelor şi a resurselor,

întocmirea listei de schimbări preconizate şi

stabilirea scopurilor funcţionale,

de comun acord cu individul şi familia. Odată stabilite

scopurile şi planurile de acţiune, ca şi decizia de a furniza

servicii, paşii următori coincid cu activităţile principale ale

managementului de caz.

Planificarea şi punerea clienţilor în legătură cu

furnizorii de servicii formale sau informale şi monitorizarea

serviciilor, reprezintă bazele coordonării resurselor.

Paşi în managementul de caz

Aspecte ale planificării în managementul de caz

Pentru ca managerul de caz să poată dezvolta un plan

de asistare, bazat pe rezultatele evaluării funcţionale, sunt

necesare:

cunoştinţe despre elementele constitutive ale uni astfel de

plan,

73

cunoaşterea deficienţelor funcţionale şi a posibilelor

resurse cu care ar putea fi remediate,

cunoaşterea abilităţilor care ar putea fi conservate şi/sau

dezvoltate,

cunoaşterea modalităţilor de a pune în legătură clienţii şi

resursele.

Planificarea managementului de caz reprezintă o

agendă de acţiune pentru toate părţile implicate: clientul,

familia, prietenii, vecinii, asistentul social, programele de

servicii pentru vârstnici şi toţi furnizorii de servicii

implicaţi.

Caracteristicile planificării

Planul de management de caz ar trebui să conţină

următoarele elemente:

1. Lista schimbărilor preconizate

2. Scopurile de atins pentru client şi, după caz, pentru

familia sa

3. Sarcinile şi resursele pentru care clientul îşi poate

asuma responsabilitatea

4. Sarcinile şi resursele pentru care membrii reţelei

informale de suport îşi pot asuma responsabilitatea

74

5. Resursele care pot fi obţinute prin intermediul

programelor de servicii pentru vârstnici şi prin

diverse agenţii

6. Evenimente sau procese evolutive care pot constitui

repere pentru evaluarea progreselor clientului

Scopurile funcţionale

Una dintre consecinţele salutare ale evaluării

funcţionale este posibilitatea de a formula şi scopuri

funcţionale pentru managementul de caz. Scopurile

funcţionale vizează atragerea celor mai adecvate resurse:

pentru depăşirea barierelor de funcţionare,

instrumentale şi psiho-sociale,

în strictă dependenţă de nevoile de schimbare ale

clientului şi ale familiei sale.

Satisfacerea nevoilor instrumentale reclamă resurse pentru:

completarea veniturilor,

facilitarea transportului,

asistarea activităţilor zilnice,

procurarea hranei şi servirea mesei mese,

întreţinerea gospodăriei.

Pentru satisfacerea nevoilor psiho-sociale resursele ce pot fi

mobilizate vin atât dinspre familie, vecini şi prieteni, cât şi

75

dinspre comunitate. Aceasta din urmă poate oferi servicii

complementare cum ar fi:

programe de zi pentru tratament psihiatric,

consiliere,

socializare prin intermediul centrelor pentru vârstnici,

programe de petrecere a timpului liber.

Aşa după cum s-a putut constata, evaluarea

funcţională comprehensivă permite identificarea nevoilor în

numeroase domenii. În mod similar şi resursele trebuie

evaluate dintr-o perspectivă funcţională, pentru a vedea

care sunt şi domeniile secundare (în raport cu serviciul

principal oferit) pe care acestea le pot acoperi. Indiferent de

serviciul principal primit, clienţii şi managerul de caz vor

lua în calcul şi beneficiile secundare ale acestuia. De

exemplu, participarea la un program comun de servire a

mesei satisface deopotrivă nevoile de nutriţie ca şi pe cele de

socializare ( ca beneficiu secundar).

***************************************************

*********

Planificarea managementului de caz poate - şi

trebuie, oricând este posibil – să meargă dincolo de

rezolvarea de suprafaţă a problemelor, formulând şi

scopuri funcţionale, explicite privind:

explorarea strategiilor de abilitare a clienţilor şi a

familiilor lor,

76

dezvoltarea capacităţilor funcţionale de autoîngrijire, de

evitare a problemelor şi conflictelor, ceea ce poate să

însemne:

atitudini noi faţă de probleme,

modalităţi diferite de a trăi cu problemele care nu pot fi

rezolvate în întregime.

Un alt scop funcţional din planul de asistare, poate fi

acela de a le arăta clienţilor şi familiilor lor cum să:

identifice resursele (interne şi externe),

le pună în legătură cu nevoile,

întocmească un plan de acţiune,

implementeze,

modifice când este necesar.

Finalmente, scopul fundamental al oricărui plan de

asistare este de a arăta clienţilor şi familiilor lor cum să fie

proprii lor manageri de caz şi de a le conferi lor posibilitatea

de alegere şi control.

xxxxx

Reţeaua informală de suport social

Conceptul “reţea de suport social” reuneşte două

concepte: cel de “reţea socială” şi cel de “suport social”.

“Reţeaua socială” se referă la un set specific de persoane

care interrelaţionează (membrii familiei, prieteni şi vecini).

“Suportul social” acoperă o arie mai extinsă a relaţiilor

77

sociale, care poate include relaţii instituţionale formale şi

informale, programe comunitare. În acest context, “reţeaua

de suport social “desemnează ansamblul tuturor

conexiunilor sociale care, împreună, pot contribui la

optimizarea funcţionării clientului.

Bazându-se pe rezultatele a numeroase cercetri

privind reţelele sociale şi suportul social, Ell (1984, cf. Gary

M. Nelson, et al.,1995, pp. 88-103) concluziona: “nu numai

că legăturile sociale cresc nivelul bunăstării individuale, dar

ele par a influenţa însăşi creşterea imunităţii la bolile fizice şi

psihice, par a avea un rol în menţinerea capacităţii de decizie

şi rezolvare de problemele. Legăturile sociale suportive

contribuie la menţinerea echilibrului între solicitările

mediului şi resursele personale, echilibru ce influenţează, la

rândul său, rezistenţa faţă de factorii de risc (boală şi stres)”.

Evaluarea funcţională, ca premisă a construirii reţelei

de suport informal, poate conduce la o varietate de forme de

intervenţie:

informarea cu privire la modalităţile alternative de

rezolvare a problemelor similare (prin exemplul şi cu

sprijinul celor care fac parte din reţeaua de suport

informal);

re - abilitarea clientului şi a familiei de a rezolva

problemele prin explorarea modului în care, în trecut, au

rerzolvat probleme similare;

78

în termeni de prevenţie, asistenţii sociali pot anticipa

consecinţele unor disabilităţi sau ale bolii, în plan

funcţional / instumental, sau ca situaţie de risc. De

exemplu, deşi diagnosticarea nu merge în mod necesar

mână în mână cu disabilitatea funcţională, aceasta este

un indicator al riscului. Un client care a suferit un atac de

cord sau a fost diagnosticat cu o boală pulmonară sau

diabet prezintă un risc ridicat pentru anumite tipuri

predictibile de afecţiuni, unele dintre ele putând fi

prevenite. Un vârstnic cu demenţă progresivă va suferi de

afecţiuni funcţionale pe măsură ce boala progresează, dar

clientul şi familia sa se pot pregăti, într-o oarecare măsură,

pentru situaţia anticipată;

medierea legăturii dintre clienţi şi familii cu servicii

adecvate, constituie un real ajutor în reducerea poverii

îngrijirii şi totodată reprezintă o “punte” între reţeaua

socială informală (care, prin chiar natura sa, are limite

inerente) şi cea formală;

motivarea pentru schimbare şi păstrarea speranţei sunt

atitudini ce pot fi construite prin valorificarea

experienţelor similare ale membrilor reţelei de suport

informal, chiar dacă, admitem că nu există două persoane

sau situaţii identice;

practica centrată pe familie (în sens larg) are ca asumpţie

principală recunoaşterea rolului fundamental al familiei

79

în menţinerea bunăstării persoanei şi în potenţialul

suportiv al acesteia, cu condiţia ca ea însăşi (familia) să fie

una funcţională. Din păcate, nu toţi vârstnicii au familii

intacte sau funcţionale, ceea ce înseamnă că, din anumite

puncte de vedere, sunt vulnerabili şi prezintă un risc

ridicat de instituţionalizare (dacă suferă pierderi

funcţionale semnificative, dacă sunt expuşi riscului de a fi

neglijaţi şi abuzaţi). În astfel de situaţii vîrstnicii pot fi

ajutaţi să-şi construiască o reţea familială surogat, din

surse formale sau informale, sau să restabilească

legăturile cu membrii înstrăinaţi ai familiei.

Stabilirea legăturilor cu resursele formale : lucrul cu

organizaţiile

Resursele instrumentale necesare clienţilor se află, de

regulă, sub patronajul organizaţiilor publice sau private. În

cazul vârstnicilor, în special, resursele formale sunt

gestionate de agenţii comunitare. Accesul la resursele

necesare depinde, pe de o parte, de cunoaşterea nevoilor

clientului (ca rezultat al procesului de evaluare individuală),

iar pe de altă parte de cunoaşterea criteriilor de eligibilitate

ale agenţiilor (ca rezultat al procesului de evaluare

comunitară). Specht (1988, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995,

80

pp. 88-103) recomanda congruenţa dintre nevoi şi resurse:

fiecare client să aibă acces la resurse strict justificat de

nevoile sale (nici mai mult nici mai puţin!).

Obiectivitatea în alocarea resurselor nu este chiar atât

de simplu de respectat precum pare, deciziile de acest fel

fiind determinate de situaţii complexe care nu au

întotdeauna acoperire în prescripţii şi normative de

aplicare, particularitatea fiecărui caz impunînd tratarea lui

ca o excepţie, şi nu ca o regulă.

Coordonarea resurselor, impune ca asistentul social să

beneficieze de autoritate sporită, concretizată în libertatea

de acţiune profesională şi administrativă (cu privire la

nevoile clienţilor, la prognoze, politica agenţiei, legile şi

chestiunile de cost şi eficienţă).

Responsabilitatea asistentului social de a coordona

resursele existente poate genera conflicte de rol (Moore,

1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103): pe de o

parte el trebuie să se asigure că prin serviciile şi resursele

alocate se respectă standardele calitative privind bunăstarea

clienţilor, iar pe de altă parte trebuiesc respectate cadrele

programului, criteriile de eligibilitate, resursele întotdeauna

limitate.

Partea pozitivă a acestui tip de conflict este aceea că

permite identificarea şi depăşirea limitelor din sistem şi

dezvoltarea de noi servicii.

81

Monitorizarea serviciilor şi asigurarea calităţii

Monitorizarea serviciilor este o etapă importantă a

managementului de caz, un mecanism de ţinerea a

evidenţei, de contabilizare, şi furnizare a asistenţei tehnice.

Prin mecanismul monitorizării se asigură implementarea

serviciilor aşa cum au fost planificate, în scopul satisfacerii

nevoilor clienţilor şi ale familiilor lor, asistenţa tehnică

având rol corectiv – adaptativ, de menţinere a calităţii

serviciilor.

Asigurarea calităţii în managementul de caz

presupune două tipuri specifice de monitorizare:

monitorizarea procesului şi monitorizarea rezultatelor

(Rothman, 1991, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-

103). Monitorizarea procesului înseamnă urmărirea

implementării şi finalizării planului de servicii în

conformitate cu planificarea şi cu standardele de calitate ale

programului. Monitorizarea rezultatelor înseamnă

urmărirea planului de servicii în termeni de beneficii

pentru client.

Applebaum şi Austin (1990, cf. Gary M. Nelson, et al.,

1995, pp. 88-103) au identificat cinci întrebări la care putem

82

apela în procesul monitorizării pentru a asigura calitatea

procesului cât şi a rezultatelor:

1. Cât de corect sunt aplicate criteriile de eligibilitate?

2. Evaluarea funcţională a clientului şi planurile de

îngrijire sunt în conformitate cu standardele de

calitate?

3. Implementarea serviciilor se desfăşoară conform

planificării?

4. Clienţii sunt mulţumiţi de serviciile primite?

5. Serviciile furnizate au rezultatele scontate pentru

clienţi?

Monitorizarea serviciilor poate fi înţeleasă şi ca

element constitutiv al procesului de evaluare continuă, şi

este posibilă numai în măsura în care există cadre temporale

şi standarde de calitate la care să se raporteze rezultatele

obţinute.

Cadrele temporale (programarea) vizează

preponderent activitatea asistentului social şi mai puţin

rezultatele pentru client. Buna practică indică faptul că

serviciile apreciate ca fiind de bună calitate sunt furnizate

într-o perioadă de timp specificată.

Satisfacţia clientului, în raport cu serviciile primite,

este un indicator important, deşi indirect, al felului în care

funcţionează serviciul. Eforturile de a măsura gradul de

satisfacţie al clienţilor reprezintă recunoaşterea necesară şi

83

critică a participării lor la planificarea şi implementarea

planului de servicii, şi totodată o măsură a eficacităţii şi

eficienţei serviciilor.

Monitorizarea şi evaluarea sistematică a programelor

pot fi considerate indicatori ai excelenţei în furnizarea

serviciilor, situaţie destul de rar întâlnită în practică,

posibilă totuşi, prin eforturi de planificare, standardizare a

calităţii şi mai ales prin eforturi de schimbare a mentalităţii.

Rolurile în managementul de caz

Rolurile asistentului social în managementul de caz

derivă din datele evaluării comprehensive. Rolul principal

este acela de coordonator, rolurile « secundare » sau

adiţionale putând fi, după caz, cele de educator, broker,

avocat, de mediator, facilitator, precum şi rolul de a atrage şi

dezvolta noi resurse.

În calitate de educator, asistentul social furnizează

clienţilor şi familiilor informaţii despre reţeaua de resurse

ca şi despre procesul de schimbare în care se angajează.

Ca broker, asistentul social intermediază obţinerea

sau cumpărarea resurselor prevăzute în planul de servicii.

Rolul de avocat presupune utilizarea unui set de

strategii şi tehnici pentru a pune în legătură clientul cu

reţeaua de resurse, (convingere, negociere sau chiar

84

confruntare cu furnizorii de servicii - Rothman, 1991;

Steinberg & Carter, 1983, cf. Gary M. Nelson, et al.,1995,

pp. 88-103).

Ca mediator, asistentul social clarifică neînţelegerile,

intermediază părţile aflate în conflict.

Ca facilitator asistentul social ajută clienţii şi familiile

lor să se centreze pe puterile lor, să-şi îmbunătăţească

capacităţile de a înfrunta situaţiile curente şi să planifice

viitorul.

Rolul de a atrage şi dezvolta resurse presupune

identificarea resurselor deficitare găsirea soluţiilor

compensatorii.

Statutul profesional al managerului de caz

Rolurile asociate managementului de caz sunt, după

cum se poate constata, complexe şi necesită stăpânirea unor

abilităţi profesionale la nivel de perferomanţă, deoarece

scopurile unei astfel de întreprinderi sunt complexe şi

ambiţioase. Cu toate acestea în percepţia comună şi chiar a

unor profesionişti (asistenţi sociali) managementul de caz

este considerat ca solicitând în mai mică măsură competenţe

profesionale specifice, comparativ cu practica asistenţei

sociale de tip terapeutic sau consilierea..

85

Această situaţie se explică prin aceea că în cadrul

relaţiei terapeutice sau de consiliere principala resursă o

constituie însăşi expertiza profesionistului, agenţia fiind

doar un cadru de desfăşurare şi nu o furnizoare de resurse.

În plus, asistentul social implicat într-o intrevenţie directă

individuală deţine controlul asupra procesului şi primeşte

feed-back-uri pozitive din prtea clienţilor.

În managementul de caz, asistentul social este un

intermediar pentru interacţiunile terapeutice ale altora,

resurele aparţin agenţiei pe care o reprezintă sau cooptează

în intervenţie, iar beneficiile aduse clienţilor sunt indirect

legate de prestaţia sa.

În fapt, chiar dacă managerul de caz petrece o parte

din timp manipulând hârtii şi contactând furnizorii de

servicii, multitudinea rolurilor asumate, interviurile cu

clienţii şi familiile lor, evaluările, implementarea serviciilor,

monitorizarea acestora, dau măsura înaltului

profesionalism pe care un manager de caz trebuie să îl

probeze.

86

Intervievarea

Scopurile interviurilor

Un interviu este o conversaţie structurată, care are un scop

bine precizat. Nu vom detalia în acest cadru alte aspecte teoretice

legate de intervievare în asistenţa socială, deoarece se presupune

că profesioniştii, care au beneficiat de o formare în acest

domeniu, au deja noţiuni despre această metodă de lucru. Ne

vom referi, în cele ce urmează, la aspectele specifice ale

intervievării vârstnicilor.

Interviurile cu persoanele vârstnice pot avea motivaţii

diferite, dar principiul fundamental care trebuie respectat este

acela de a defini cu claritate scopul interviului. Interviul fără un

scop specificat este, de obicei, o pierdere de timp, atât pentru

practician cât şi pentru client. Durata, conţinutul şi forma

interviului sunt determinate de scop.

Scopurile intervievării vârstnicilor pot fi :

Furnizarea de informaţii.

Asistenţii sociali realizează interviuri cu persoanele în vârstă

pentru a le explica şi a le oferi informaţii referitoare la

organizaţia pe care o reprezintă. De exemplu, cineva care

doreşte să participe la un grup de suport ar putea fi intereasat să

se informeze despre program, taxa de participare, natura

activităţilor, când, unde şi cât de dese sunt întâlnirile, scopurile

87

programului. Într-un astfel de interviu, asistentul social va oferi

detaliile solicitate, aflând în acelaşi timp câte ceva şi despre alte

interese ale solicitanţilor. Informaţiile solicitate vor fi oferite în

funcţie de interesele şi nevoile clientului.

Obţinerea informaţiilor

Un număr mare de interviuri sunt realizate cu scopul

obţinerii de informaţii. Majoritatea agenţiilor de servicii sociale

au nevoie de informaţii pentru a deservi cât mai eficient

persoanele vârstnice. Într-un program de ajutor social, de

exemplu, asistentul social are nevoie să deţină informaţii despre

resursele financiare ale persoanei şi despre nevoile ei sociale şi

economice. Într-un program de sănătate mintală interviul este

realizat cu scopul de a obţine informaţii despre problemele

emoţionale cu care se confruntă persoana în vârstă şi, în acest

caz, realizatorul interviului îşi va propune să afle răspunsuri la

întrebări de genul: “Care sunt problemele emoţionale specifice

persoanelor vârstnice?”, “Cât timp persistă acestea?”, “Ce

soluţii ar putea exista?”, “Cum ar putea fi direcţionat

programul pentru depăşirea acestor probleme?”.

Rezolvarea problemelor

Uneori scopul interviului este de a ajuta persoanele vârstnice

să-şi rezolve problemele sociale şi / sau emoţionale. Interviul

poate fi conceput conceput pentru variate situaţii şi probleme:

pentru a ajuta clienţii să înţeleagă şi să facă faţă stărilor de

88

deprimare, singurătăţii sau izolării, sau să îi ajute să găsească

alternative la situaţiile de viaţă.

Majoritatea interviurilor sunt realizate pentru una dintre

următoarele categorii de scopuri:

furnizarea de informaţii,

obţinerea de informaţii,

rezolvare de probleme, sau o

combinaţie a lor.

Este important pentru persoana care intervievează să-şi

înţeleagă propriile scopuri şi obiective, motivele participării la

interviu, precum şi scopurile agenţiei şi rezultatele anticipate ale

interviului.

Trebuie reţinut că vor fi căutate mai ales informaţiile utile

pentru scopurile organizaţiei şi pentru creşterea eficacităţii

acesteia în acordarea serviciilor.

Aspecte practice ale realizării interviului

Durata interviului

Deşi nu există nici o modalitate de a fixa o durată standard

pentru toate interviurile, sunt totuşi câteva principii care pot

orienta realizarea interviurilor. Unul dintre aceste principii este

acela că timpul destinat interviului poate fi variabil. Unele

89

interviuri pot fi satisfăcătoare chiar dacă au o durată de numai

zece minute; altele ar putea necesita mai mult de o oră (trebuie

să ne asigurăm, în acest caz, că intervievatul nu este grăbit, că i

se oferă posibilitatea de a răspunde la întrebările relevante). Ar

fi de dorit ca interviul să dureze între 30 de minute şi o oră.

Petrecând mai puţin de 30 de minute cu un client interviul ar

putea fi considerat superficial, dar petrecând mai mult de o oră

ar putea încuraja atât pe cel care realizează interviul cât şi pe

cel care răspunde să se angajeze în discuţii în afara subiectului

propriu-zis. Dacă se stabilesc limite de timp pentru un interviu,

acestea vor trebui comunicate clientului la începutul interviului,

ajutându-l astfel să folosească interviul pentru rezolvarea celor

mai presante probleme.

Locul desfăşurării interviului

În literatura de specialitate sunt numeroase controverse cu

privire la locul optim pentru realizarea interviurilor. Unii autori

consideră locuinţa clientului locul ideal; alţii consideră că biroul

asistentului social este cel mai bun loc, iar alţii optează pentru

spaţii neutre cum ar fi o masă la un restaurant sau o bancă în

parc. De fapt, nu există un loc ce poate fi desemnat ideal pentru

orice interviu. Fiecare loc are efecte diferite şi alegerea lui

depinde de scopul interviului. Dacă clientul este anxios, dacă îi

este greu să se deplaseze sau dacă asistentul social doreşte să

observe şi / sau să intervieveze întreaga familie, atunci, locuinţa

90

clientului este locul ideal. Dacă însă persoana în vârstă doreşte

să evite întreruperile din partea membrilor familiei sau dacă

subiectul interviului este încărcat emoţional şi confidenţial,

atunci biroul asistentului social sau un loc neutru sunt de

preferat. Dacă interviul urmăreşte informarea clientului despre

agenţie, s-ar putea ca cel mai indicat loc să fie acela în care

asistentul social poate să prezinte facilităţile oferite, nu doar să

vorbească despre ele.

Numărul de interviuri necesare

Numărul interviurilor depinde de scopurile fiecărui interviu

şi de problemele apărute. Nu este nevoie de o serie de interviuri

pentru a prezenta o persoană în vârstă, fără probleme majore,

unei agenţii, sau unui serviciu al unei instituţii, dacă persoana

înţelege totul de la prima întâlnire. Dacă problema persistă şi nu

se poate rezolva prin intermediul unui singur interviu sau pe

parcursul a două interviuri, pot fi necesare o serie de opt sau

zece interviuri. Aşa după cum nu există nici un motiv să credem

că fiecare problemă poate fi rezolvată într-un singur interviu,

tot aşa, nu este întemeiat să credem că fiecare persoană care

vine la o organizaţie furnizoare de servicii sociale pentru a primi

ajutor, are nevoie de o serie lungă de întâlniri cu un asistent

social.

91

Etica intervievării

Nu ne vom referi în cele ce urmează la toate aspectele etice

pe care le presupune relaţia de ajutor. Ne vom referi numai la

cele două imperative etice (confidenţialitatea şi

autodeterminarea) care sunt, în acelaşi timp şi drepturi

inalienabile ale oricărei persoane aflate în situaţia de a vorbi

despre ea însăşi, de a dezvălui caracteristici, relaţii, situaţii de

viaţă personale.

Confidenţialitatea se referă la faptul că asistentul social nu

va dezvălui altor persoane informaţiile obţinute în timpul

interviului. Informaţiile pot fi cunoscute de alţi profesionişti,

dacă clientul permite acest lucru, dar nu de publicul larg,

exceptând situaţiile în care informaţia omite anumite detalii

cum ar fi identitatea clientului, adresa, vârsta, etc. Informaţia

mai poate fi împărtăşită şi în scopuri educaţionale. Asistenţii

sociali au aceleaşi obligaţii etice ca şi preoţii, medicii şi avocaţii

care, prin natura profesiei lor deţin informaţii despre client.

Uneori instanţele judecătoreşti pot solicita asistenţilor sociali, ca

şi altor profesionişti de altfel, să dezvăluie anumite informaţii.

De aceea nu este moral ca persoana intervievată să fie asigurată

că orice ar spune nu va fi dezvăluit nimănui, dacă acest lucru

nu este adevărat, deoarece clienţii au dreptul să decidă cât de

mult vor spune asistentului social, iar acesta nu va promite mai

multă confidenţialitate decât poate oferi.

92

Autodeterminarea: clientul decide despre ce vorbeşte, cât de

mult dezvăluie din problemele personale şi cum va acţiona în

continuare. Asistenţii sociali nu direcţionează viaţa asistaţilor, ci

îi ajută în luarea deciziilor prin oferirea de informaţii şi

clarificări. Mijloacele utilizate, pentru atingerea scopurilor,

rămân tot la latitudinea clienţilor, atâta timp cât scopurile lor

nu intră în conflict cu drepturile altora.

Abilităţi de intervievare

Pentru realizarea unui bun interviu sunt necesare câteva

abilităţi considerate esenţiale:

1. Realizarea unei relaţii pozitive între asistentul social şi

client. Asistentul social trebuie să exprime permanent

preocupare pentru nevoile clientului vârstnic, trebuie să-l

accepte ca pe o fiinţă umană şi să-l trateze ca pe o persoană

importantă ce merită efortul şi atenţia sa. Similar, înainte ca

interviul să aibă loc, clientul trebuie să-l accepte pe

asistentul social ca pe un profesionist care doreşte să-l ajute

şi ale cărui interese profesionale vin în întâmpinarea alor

sale.

2. Definirea sau clarificarea problemei. Prin intermediul

acestei abilităţi, asistentul social contribuie la clarificarea

problemelor prezentate de client. Uneori simpla clarificare

93

poate face posibilă însăşi rezolvarea problemei. Puşi în

situaţia de a face faţă direct şi clar problemei, oamenii

realizează că situaţia lor nu este chiar atât de dificilă şi că îi

pot face faţă. Fragmentarea constă în separarea şi

identificarea elementelor problemei prezentate, în mai multe

părţi pentru a face posibilă tratarea lor diferenţiată.

Fragmentarea este importantă în procesul de clarificare

deoarece de multe ori oamenii sunt copleşiţi de problemele

care îi apasă toate deodată.

3. Stabilirea priorităţilor sau alegerea ordinii importanţei

problemelor. Odată ce clientul este ajutat să-şi înţeleagă

problemele ca pe părţi ale unei serii, asistentul social îl poate

ajuta în stabilirea priorităţilor pentru rezolvare. Prin aceste

demersuri oamenii pot fi ajutaţi să decidă ce este cel mai

important la un moment dat, astfel încât să se concentreze

asupra soluţiilor într-o ordine descendentă a importanţei.

Ordonarea lucrurilor şi începerea, pas cu pas, a procesului

de rezolvare a problemelor este o deprindere de intervievare

esenţială .

4. Comunicarea eficientă. Practicienii cu experienţă în arta

interviului vorbesc tare şi clar, evită jargonul, menţin

contactul vizual, ştiu când să tacă astfel încât cel intervievat

să aibă posibilitatea de a participa la discuţie, direcţionează

conversaţia menţinând în permanenţă controlul asupra

interviului. Vârstnicii manifestă adesea sentimente de

94

inferioritate şi disconfort atunci când sunt intervievaţi şi

asta se poate datora pierderilor de auz. În astfel de cazuri se

va acorda atenţie capacităţilor de comunicare ale

vârstnicilor şi interviul se va adapta la posibilităţile reale de

comunicare.

5. Sumarizarea. Un practician experimentat recurge la

procedeul sumarizării pentru a evidenţia progresele

realizate în timpul interviului şi concluziile la care s-a

ajuns. Sumarizarea poate fi o parte importantă a procesului

de rezolvare a problemelor.

Înregistrarea interviurilor

Formele de înregistrare a interviurilor sunt variate şi diferă

de la o agenţie la alta. În practicile mai vechi era recomandată

înregistrarea "cuvânt cu cuvânt", fiind realizate dosare detaliate

pentru fiecare client. În prezent se practică înregistrarea unor

rezumate structurate, centrate pe nevoile şi interesele clientului.

În timpul interviului notiţele vor fi reduse la strictul necesar

(numele, adresa, telefonul) deoarece concentrarea asupra

notiţelor în timpul interviului poate fi interpretată ca lipsă de

interes. Alte informaţii ce pot fi notate sunt cele referitoare la

familie sau la cei cu care vârstnicii au contacte.

O altă formă de înregistrare a interviurilor individuale este

completarea unui formular la scurt timp după terminarea

95

interviului. Aceasta este o formă simplă şi se presupune că

intervievatorul reţine informaţiile despre punctele cheie ale

discuţiei, despre progresele în realizarea scopurilor, modificări

ale acestor scopuri şi anticiparea acţiunilor viitoare.

Acestea sunt doar modele posibile deoarece fiecare agenţie

optează pentru forme de înregistrare a interviurilor cu grade

de complexitate diferite.

Unii practicieni recurg la înregistrarea audio sau video a

interviurilor. Aceste forme de înregistrare au avantajul de a

păstra informaţii foarte detaliate şi complete, însă dezavantajul

este că mulţi clienţi sunt inhibaţi şi în mod particular oamenii în

vârstă au tendinţa de a respinge înregistrarea. Pe de altă parte,

înregistrarea audio sau video, păstrează, mai multe informaţii

decât au nevoie asistenţii sociali pentru a-şi ajuta clienţii. Uneori

utilizarea înregistrării audio sau video ajută clienţii să se vadă

pe ei înşişi sau pe alţii în situaţii similare, ceea ce poate avea

efecte educative (de exemplu, dacă dorim să facilităm

conştientizarea interacţiunilor din interiorul unei familii,

înregistrarea audio sau video poate fi de ajutor).

Pentru majoritatea situaţiilor înregistrările sub formă de

notiţe şi scheme sunt probabil suficiente.

96

Interviurile cu familia

Conform percepţiei comune interviul în asistenţa socială

este o relaţie duală, între un practician şi un asistat. Cu toate

acestea majoritatea interviurilor sunt realizate în prezenţa mai

multor persoane. De exemplu, mulţi oameni în vârstă sunt

intervievaţi ca şi cuplu; în alte circumstanţe, o persoană

vârstnică este intervievată împreună cu fiul sau fiica, iar în altele

cu întreaga familie. Toate acestea depind de situaţie, de nevoile

clientului ca şi de scopurile agenţiei.

De exemplu, dacă interviul se centrează pe ajutarea unei

persoane în vârstă în luarea deciziei de a intra sau nu într-o

instituţie rezidenţială, este recomandabil pentru fiu sau fiică să ia

parte la discuţie. Aceştia pot avea obligaţii financiare faţă de

respectiva instituţie dar, chiar dacă acest lucru nu constituie o

problemă, mulţi copii adulţi au sentimente de culpabilitate vis a

vis de internarea părinţilor într-o instituţie.

Dacă problemele de rezolvat sunt de natură emoţională

(datorându-se situaţiei conflictuale dintre persoana în vârstă şi

ceilalţi membri ai familiei), este de asemenea recomandabil să se

discute cu persoana vârstnică în prezenţa celorlalte părţi

implicate în conflict pentru a aborda împreună şi mediat

aspectele controversate.

97

Mulţi vârstnici fac parte din constelaţii mai largi – de

exemplu un bunic, o noră şi nepoţii – toţi locuind împreună. În

toate aceste situaţii, interviurile se vor adresa întregii familii.

Recomandări generale pentru lucrul cu

persoanele vârstnice

1. Procesul de identificare a problemelor, va fi precedat

de cunoaşterea şi înţelegerea persoanaei vârstnice, a

mediului său cultural, religios, financiar, a modului în care

acestea se reflectă în perceperea propriei situaţii. De

asemenea, este important să fie evaluate dificultăţile ca şi

disponibilităţile personale ale vârstnicului, deficienţele şi

capacităţile acestuia.

2. Resursele personale identificate vor fi utilizate în

stabilirea planului de acţiune pentru rezolvarea problemei,

de comun acord cu clientul.

3. Implementarea unui plan de acţiune, utilizarea

metodelor şi tehnicilor de asistenţă socială, presupune şi

cunoaşterea unor caracteristici specifice lucrului cu

vârstnicii, precum:

disponibilitatea persoanei vârstnice de a accepta ajutorul şi de

a conlucra pentru îmbunătăţirea situaţiei sale, este

dependentă de realizarea unei relaţii pozitive cu asistentul

98

social, de tăria relaţiei. Având în vedere importanţa acesteia,

accentul va cădea, în etapele iniţiale ale intervenţiei, pe

construirea sa, chiar dacă procesul necesită mult timp şi

răbdare. Sunt recomandate stimularea motivaţiei clientului

de a accepta ajutorul, de a surmonta rezistenţele, ca şi

pregătirea mentală şi emoţională pentru schimbare.

Vârstnicii au moduri diferite de comunicare în raport cu alte

categorii de adulţi: de exemplu, întrebat direct dacă doreşte

să fie ajutat, un vârstnic poate nega nevoia de ajutor, dar

discutând alte faţete ale situaţiei sale, sau observându-i

manifestările comportamentale, pot reieşi dorinţe clare, deşi

neexprimate, de ajutor. Pe de altă parte, unii vârstnici

gândesc şi se mişcă mai încet şi adeseori au nevoie de timp

pentru a se gândi la anumite probleme, iar acest lucru trebuie

avut permanent în minte atunci când sunt intervievaţi. De

asemenea, vârstnicii îşi pot exprima acceptanţa şi aprecierea

de o manieră insolită, nonverbală: de exemplu, aprecierea

poate fi exprimată prin oferirea unui cadou.

Tendinţa vârstnicilor de a depăna amintiri poate necesita

timp şi deprinderi de ascultare bine formate, dar acesta este

un comportament normal pentru o persoană în vârstă.

Toleranţa faţă de un asemenea comportament este un bun

mijloc de a construi climatul de încredere şi confidenţialitate.

Determinarea clientului vârstnic să accepte ajutorul depinde

de abilităţile profesionale ale practicianului, (deprinderea de

99

a utiliza varietatea de metode şi tehnici existente), de

personalitatea clientului, de scopurile specifice urmărite.

Imperative ale lucrului cu persoanele vârstnice

Pentru procesul de evaluare adunaţi informaţii exacte despre

situaţia şi problemele vârstnicului!

Obtineţi orice informaţie adiţională necesară pentru a

înţelege problema; vorbiţi şi cu alte persoane dacă este

nevoie!

Includeţi întotdeauna clientul vârstnic, ca şi celelalte persoane

semnificative, în planificarea şi stabilirea scopurilor

intervenţiei!

Exploraţi împreună cu clientul alternativele pentru

soluţionarea problemei! Nu insinuaţi că ştiţi toate

răspunsurile şi ce este cel mai bine pentru client! Ascultaţi-i

părerile despre problemă ca şi despre soluţionarea ei!

Lăsaţi-i clientului libertatea de a lua decizii!

Exploraţi cu clientul consecinţele deciziei şi dacă a fost făcută

o alegere greşită, ajutaţi-l să-şi schimbe opţiunea!

Nu denaturaţi lucrurile şi nu faceţi false asigurări! De

exemplu, dacă trebuie să trimiteţi o persoană în vârstă la un

spital de boli mintale, nu creaţi o imagine falsă despre cum

urmează să fie acolo! Nu lăsaţi o persoană vârstnică să

creadă că va pleca de acasă doar temporar când, de fapt,

100

faceţi un aranjament permanent. Este greu să spui unei

peroane cu tulburări emoţionale: “Familia nu te mai poate

îngriji”, dar pe termen lung, adevărul este mai puţin dureros

decât constatarea că a fost minţită.

Fiţi punctuali la întâlnirile cu vârstnicii!

Asiguraţi-vă că vârstnicii obţin ceea ce aşteaptă de la

serviciile oferite! Fiţi siguri că vârstnicii nu au înţeles greşit

îndrumările date!

Lucraţi cu grupuri de persoane vârstnice ori de câte ori este

posibil!

Obţineţi implicarea şi sprijinul comunităţii pentru

dezvoltarea seviciilor destinate vârstnicilor!

Uneori va fi nevoie să fiţi “avocat” sau “broker” în numele

persoanelor vârstnice.

Fiţi, flexibili, creativi şi sinceri în oferta voastră de ajutor!

Imperativele intervievării

Preferaţi întrebările deschise celor care produc răspunsuri de

“da” sau “nu”, de exemplu, “V-aţi gândit la ce v-ar place să

faceţi şi vreţi să-mi spuneţi şi mie?”.

Încercaţi să direcţionaţi interviul fără a da sfaturi! Sfaturile

proaste vă discreditează ca profesionoşti, mai ales în faţa

persoanelor vărstnice!

Nu acaparaţi discuţia ! Acordaţi clientului şansa de a vorbi!

101

Exprimaţi interes, căldură, acceptanţă şi înţelegere şi totodată

încercaţi să descifraţi aspectele pe care vârstnicul le

“subînţelege”!

Insuflaţi încredere şi siguranţă clienţilor vârstnici şi mai ales

fiţi perseverenţi.!

Controlaţi-vă frustrările şi nervozitatea în raport cu anumite

cazuri!

Nu vă asumaţi rolul de judecător al vârstnicului!

Nu-i impuneţi valorile vârstelor tinere!

Fiţi realişti şi autentuici!

Nu forţaţi nota încercând să fiţi întotdeauna spirituali şi

veseli!

Nu evitaţi să ascultaţi destăiniuirile vârstnicului despre

aspecte neplăcute sau dureroase ale vieţii! S-ar putea să fiţi

singura şi poate ultima persoană din viaţa sa care îi dă

această posibilitate!

Daţi dovadă de discernământ în aprecierea resurselor şi a

termenelor planificate!

Am punctat, prin cele de mai sus, câteva din aspectele care, pe

lângă celelalte cerinţe ale metodei intervievării, nu pot fi sub nici

o formă omise atunci când se lucrează cu clienţi vârstnici.

Important este ca relaţia de comunicare cu clienţii vârstnici

să se bazeze pe valorizarea ptenţialului uman al acestora, cu atât

mai mult cu cât ei ei îşi cunosc cel mai bine nevoile: experienţa

102

de viaţă i-a învăţat să devină şi cei mai avizaţi experţi ai

problemelor lor. Ascultându-i, practicienii dobândesc nu numai

o înţelegere a problemelor specifice vârstei, ca şi a fiecărui caz în

parte, ci şi o perspectivă mai largă asupra problematicii umane,

în general. Pe de altă parte “expertiza vieţii”de care mulţi

vărstnici dispun încă, chiar dacă în anumite probleme au nevoie

de ajutor, poate constitui şi o sursă de dezvoltare a arsenalului

metodologic a asistntului social: clientul vârstnic cu nevoile pe

care le exprimă şi soluţiile pe care le propune, impune ajustări

ale metodelor şi tehnicilor generale de intervenţie, ajustări care

să îmbogăţescă cunoaşterea şi practica profesională a asistenţei

sociale. Poate că, în sensul celor de mai sus, cea mai importantă

abilitate în intervievarea vârstnicilor este ascultarea!

(Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 89-101)

103

Utilizarea grupurilor în asistarea vârstnicilor

Aspecte generale ale lucrului cu grupurile

de vârstnici

Schimbări ale modelelor de relaţionare grupală

datorate vârstei

Vom prezenta în cele ce urmează căteva dintre

situaţiile care determină schimbări ale modelelor de

relaţioare grupală a vârstnicilor.

Pensionarea este un eveniment capital în existenţa unei

persoane şi are, de aceea, o multitudine de consecinţe. Din

punct de vedere social, ea semnifică, printre altele şi

pierderea principalului grup de contact, reprezintă semnalul

că cercul social începe să se restrângă.

104

Pentru mulţi vârstnici legăturile cu copiii, care au devenit

adulţi şi care şi-au întemeiat propriile familii, sunt din ce în ce

mai slabe.

Cu toate acestea, unele femei vârstnice devin foarte

apropiate de fiicele lor căsătorite, în contrast cu relaţiile mai

reci din timpul adolescenţei sau a perioadei de tinereţe.

Bărbaţii, de asemenea, descoperă noi mobiluri pentru

restabilirea legăturilor cu fiii lor adulţi. Pierderea legăturilor

sociale datorită văduviei este o componentă obişnuită a

îmbătrânirii atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei.

O altă cauză a schimbării legăturilor de grup este

determinată de pierderea mobilităţii datorită unor dizabilităţi

fizice, ceea ce înseamnă că vârstnicii se pot afla în

imposibilitatea de a urca şi coborî în şi din autobuz, de urca şi

coborî scările sau de a parcurge distanţe mari. Pierderile

auditive şi vizuale îi pot obliga pe vîrstnici să renunţe la şofat.

Barierelor fizice şin senzoriale li se adaugă, de multe ori, şi

barierele sociale sau psihologice, cu efect în reducerea

contactelor sociale.

Acestea ar fi, în general, cauzele care generează, odată cu

îmbătrânirea, schimbări majore în modelul relaţiilor de grup.

Pentru mulţi vârstnici, pierderea legăturilor cu prietenii şi

familiile este partea cea mai dificilă a îmbătrânirii. De aceea,

realizarea de noi relaţii poate fi o alternativă viabilă în raport cu

pierderile suferite.

105

Mulţi dintre vârstnici încearcă să găsească singuri soluţii la

diminuarea sau lipsa de relaţii sociale. Unii frecventează grupuri

religioase sau politice, alţii se ataşează de animale. Dar pentru

persoanele care, aşa după cum am văzut, se confruntă, din

diverse motive, cu problema singurătăţii sau doar a diminuării

relaţiilor sociale, participarea la un grup organizat, poate fi

ajutorul potrivit pentru a face faţă problemelor legate de

singurătate.

Exemple de grupuri pentru vârstnici

Există o mare varietate de activităţi de grup pentru

vârstnici care pot fi organizate de centre comunitare,

organizaţii neguvernamentale, servicii ale autorităţilor

locale, centre medico-sociale, sau prin colaborarea acestora.

Iată câteva exemple:

1. Trei femei în vârstă, care locuiesc în aceeaşi parte a

unui cămin de pensionari, formează un grup de prietene. O

asistentă socială se întâlneşte cu ele în mod regulat şi le ajută

la planificarea activităţilor: discutarea evenimetelor

curente, activităţi artistice sau pur şi simplu împărtăşirea

amintirilor din tinereţe.

2. Patru bărbaţi în vârstă, care locuiesc în aceeaşi casă

de bătrâni, joacă cărţi în fiecare după amiază. Ei sunt un

grup închis, unit şi asistentul social nu face altceva decât să

faciliteze întâlnirile lor.

106

3. Un asistent social organizează un grup de discuţii a

evenimentelor curente dintr-o instituţie rezidenţială.

Situaţiile cu care se confruntă vârstnicii rezidenţi sunt

diferite de la o săptămână la alta şi fiecare discuţie este

condusă, de fiecare dată, de un alt membru al grupului sau

de către un invitat.

4. Pacienţii cu cancer în fază terminală ai unei secţii dintr-

un spital se întâlnesc pentru o oră şi jumătate în fiecare zi,

sub conducerea unei asistente sociale pentru a discuta

despre anxietăţile proprii şi gândurile pe care le au în

legătură cu cei dragi de care urmează să se despartă.

5. Un grup de alcoolici care au trminat terapia se

întâlnesc cu asistentul social, care îi ajută să se pregăteacă

pentru părăsirea spitalului şi reîntoarcerea în familie.

6. Zece vârstnici cu probleme emoţionale, dintr-un spital

de boli mintale, se întâlnesc de două ori pe săptămână, sub

conducerea unui asistent social, pentru a învăţa să facă faţă

realităţii.

Fiecare dintre aceste exemple ilustrează tot atâtea tipuri

de grupuri care se pot organiza pentru a răspunde nevoilor

vârstnicilor. Se poate observa cu uşurinţă, din exemplele de mai

sus, că unele grupuri sunt naturale (formate în mod spontan de

către membrii înşişi) în timp ce altele, sunt organizate, sau cel

puţin asistate, de profesionişti, pentru a răspunde uneia sau

107

mai multor nevoi ale membrilor, printr-un ajutor de

specialitate.

Indiferent de modul în cae se formează, grupurile joacă

un rol important în viaţa persoanelor vârstnice. Valoarea lor

este dată faptul că ajută, (în mod aproape “natural”), persoanele

vârstnice, care se confruntă cu probleme de sociabilitate, să

comunice şi să se bucure de compania celorlalţi prin intermediul

diferitelor activităţi.

Varietatea de grupuri folosită în asistarea vârstnicilor este

relativ mare şi de asemenea şi scopurile grupurilor pot fi de o

mare varietate, pe măsura varietăţii problemelor şi nevoilor

vârstnicilor.

Grupurile de auto-ajutor sunt, de obicei, formate de către

şi pentru membrii înşişi, astfel că oamenii cu probleme similare

se pot ajuta între ei pentru a le depăşi. Un astfel de grup este cel

al “alcoolicilor anonimi”. Profesioniştii pot organiza aceste

grupuri, dar impulsul, forţa dinamizatoare este dată de

problema comună cu care se confruntă, de motivaţia sinceră de

a împărtăşi experienţele şi de a susţine reciproc eforturile

membrilor de a nu recidiva, relaţia de reciprocitate dovedindu-

se a fi mai eficace decât aceea de la profesionist la pacient sau

victimă.

O mare varietate de grupuri de auto-ajutor este folosită cu

şi pentru persoanele în vârstă. Nu numai boala comună poate fi

mobilul unui grup de auto-ajutor ci şi problememele sociale

108

comune: respingerea de către familie, relaţiile cu copiii sau

nepoţii, tratamentul abuziv, etc. Într-un astfel de cadru oamenii

îşi oferă unul altuia sprijin şi încurajare pentru a face faţă unei

probleme comune. De aceea, în domeniul serviciilor sociale

aceste grupuri se mai numesc “grupuri de suport”.

Forma caracteristică de grup condus de un profesionist

este grupul organizat. Totuşi, grupurile naturale, constituie o

bună bază de pornire pentru grupurile conduse de profesionişti.

Înţelegerea vieţii de grup

Înainte de orice altceva, asistenţii sociali trebuie să

înţeleagă specificul vieţii de grup ca şi nevoia de asociere a celor

cu care urmează să lucreze.

Succesul în munca cu oamenii în vârstă, presupune ca

profesionistul, indiferent dacă el este gerontolog, asistentă

medicală, asistent social sau terapeut, să conştientizeze

caracteristiceile stilului de viaţă al vârstnicului, problemele şi

nevoile acestuia precum şi să cunoască o diversitate, suficient de

mare, de activităţi şi servicii în măsură să răspundă adecvat

acestora.

De regulă, profesioniştii care sunt implicaţi în programe

de asistare a vârstnicilor îi abordează în mod individual. Nu

negăm faptul că acest gen de aborbare este pe deplin justificat,

deoarece fiecare persoană vârstnică are caracteristici şi nevoi

speciale. Profesioniştii obişnuiesc să realizeze evaluări iniţiale

109

întrebându-şi clienţii despre starea lor fizică şi de sănătate,

despre trăirle lor, ca şi despre venituri şi situaţia lor materială.

Rezultatul este, cel mai adesea, concretizat printr-o “anchetă

socială”, un “diagnostic socio-economic”, sau “o evaluare

funcţională”, fără ca vreuna dintre acestea să conţină şi referiri

la relaţiile de grup. Relaţiile de grup însă, pot fi cea mai

semnificativă parte a vieţii unei persoane vârstnice şi de aceea o

înţelegere deplină a persoanei vârstnice ar trebui să includă şi

informaţii despre relaţiile de grup ale acesteia, alături, evident,

de informaţiile strict individualizate.

Dimensiuni ale relaţiilor de grup

Fiecare persoană aparţine îndeobşte unui grup de referinţă

şi pe lângă acesta, poate dezvolta relaţii în cadrul mai multor

grupuri secundare. Pentru persoanele în vârstă familiile şi

grupurile de prieteni constituie cele mai obişnuite legături

grupale. Pe lângă acestea, unii vârstnici participă şi la diferite

grupuri organizate. Pierderea apartenenţei la grupurile

informale (de prieteni) sau schimbările din cadrul acestora, pot

avea un impact puternic asupra oamenilor de toate vârstele şi cu

atât mai mult asupra celor vârstnici, care au mai puţine

posibilităţi şi ocazii de a iniţia noi relaţii sau prietenii.

Cunoaşterea vieţii de grup a unei persoane vârstnice este

indispensabilă în practica asistenţei sociale, pentru mai buna

110

înţelegere a nevoilor emoţionale, de comunicare şi contact, de

sociabiltate ale clientului. Mediul instituţional, în care mulţi

dintre vârstnici trăiesc, temporar sau pe perioadă

nedeterminată, constituie un bun cadru de observare a relaţiilor

grupale informale: cele create în timpul servirii mesei, grupurile

de petrecere timpului liber, modalitatea de alegere a prietenilor,

etc.

Relaţiile grupale informale sunt considerate ca factori

semnificativi pentru înţelegerea contextului de viaţă al

vârstnicului şi de aceea ele nu ar trebui să lipsească din

evaluările realizate cu profesionalism.

Scopurile grupurilor

Înţelegând specificul şi dimensiunile vieţii de grup, în fapt

înţelegând nevoia de asociere ca nevoie fundamentală a fiinţei

umane, profesioniştilor le revine datoria de iniţia servicii sau

activităţi în cadrul acestora, bazate pe grupuri organizate.

Ca şi în cazul altor metode de asistenţă socială (consilierea

şi intervievarea, de exemplu), stabilirea şi cunoaşterea

scopurilor este un prim demers în organizarea grupurilor.

Acestea se stabilesc pentru membrii individuali ai grupului ca şi

111

pentru grup ca întreg. Fără clarificarea scopurilor este aproape

imposibilă organizarea grupurilor şi stabilirea relaţiei de ajutor.

Există diferite tipuri de scopuri în funcţie de specificul

agenţiei, de caracteristicile şi nevoile comunităţii, de

caracteristicle şi nevoile membrilor grupului, ca şi în funcţie de

calificarea şi opţiunea teoretică şi metodologică a liderului de

grup. Indiferent de natura lor, indiferent dacă sunt scopuri

simple sau complexe, globale sau specifice, acestea trebuie să fie

cunoscute la începutul activităţii grupului.

De exemplu, scopurile grupurilor pot fi orientate înspre:

îmbunătăţirea abilităţilor sociale ale membrilor

(depăşirea dependenţelor, dobândirea

independenţei sub diferitele ei aspecte);

educarea pacienţilor asupra modalităţilor practice

de depăşire a unor probleme de sănătate (cum să

urmeze tratamentul prescris, cum să se îngrijească

singuri, ce tratamente au urmat alţi membri ai

grupului care se confruntă cu probleme de sănătate

similare). În cazul grupurilor cu scop educativ,

participanţii învaţă atât unii de la alţii cât şi de la

unele persoane avizate (specialişti), care pot fi

invitate la grup pentru a oferi informaţii

clarificatoare. Nu este vorba, în cadrul grupurilor

cu scop educativ, despre o învăţare conceptuală,

112

sau de “lecţii” ţinute persoanelor vîrstnice, ci mai

curând de împărtăşirea experienţei;

activităţi de grup cu efect recreativ, relaxant.

Diversitatea acestui tip de grupuri este aproape

nelimitată;

ajutorarea pacienţilor cu boli terminale să-şi

înţeleagă sentimentele, să se pregătească moral,

afectiv şi spiritual pentru “marea trecere”;

iniţierea, dezvoltarea sau îmbunătăţirea

programelor comunitare pentru vârstnici.

Nu trebuie însă omis faptul că membrilor grupurilor, chiar

dacă sunt vârstnici, sau tocmai de aceea, nu li se va rezerva o

situaţie de pasivitate: participarea la grup va fi cu atât mai

angajată cu cât li se va solicita contribuţia la stabilirea

obiectivelor, la schimbarea acestora, la deţinerea controlului

asupra funcţionării programului stabilit în comun.

Denumirea intervenţiei în cadrul grupurilor

În timp, pe măsură ce grupurile, ca metodă de lucru, au

dobândit o largă utilizare în domenii dintre cele mai diverse

( educaţie, psihoterapie, asistenţă socială, management, etc.)

practicienii au optat pentru denumiri diferite, în funcţie de

domeniu, metoda specifică de lucru pe care o folosesc, sau

113

cadrul teoretic utilizat: terapie de grup, asistenţă socială de grup,

analiza tranzacţională, terapie gestaltistă, psihodrama, etc.

În cele ce urmează vor fi tratate aspectele de principiu ale

lucrului cu grupurile, aspecte valabile pentru orice formă sau tip

de grup. Este recomandabil ca asistenţii sociali să evite să

devină adepţii unei abordări specifice, dacă această abordare le

exclude pe toate celelalte. Cel mai bine ar fi ca ei să cunoască o

varietate de metode de lucru cu grupul, de la intervenţii

terapeutice până la programe recreaţionale, putând astfel să

folosească sistemul cel mai adecvat nevoilor grupului, deoarece

tocmai această concordanţă (între nevoile exprimate şi metodele

folosite) reprezintă garanţia reuşitei în munca cu grupurile.

Experienţa a demonstrat că majoritatea vârstnicilor

manifestă satisfacţie în cadrul grupurilor recreaţionale şi de

socializare, agreând mai puţin grupurile terapeutice, chiar dacă

se confruntă cu probleme emoţionale şi tulburări de

personalitate care ar impune o formă de terapie. Suportul

prietenilor şi participarea la anumite activităţi plăcute sunt, cel

mai adesea, suficiente pentru a ajuta persoanele în vârstă să

depăşească tulburările care le afectează.

Concepte

Ajutarea persoanelor în cadrul grupurilor necesită, din

partea asistentului social, înţelegerea şi stăpânirea unei varietăţi

de concepte şi deprinderi. Următoarele aspecte sunt considerate

114

fundamentale în intervenţiile de grup, indiferent de tipul şi

scopurile acestora.

Grupuri naturale şi grupuri formale

Grupurile formale sunt cele organizate de cineva din

afara grupului (nu se constituie spontan). De exemplu, grupurile

terapeutice pentru bătrâni din centrele comunitare pentru

vârstnici, când grupurile sunt selectate şi organizate de

psihologi, asistenţi sociali sau alţi terapeuţi sau grupurile de

oameni care locuiesc într-o secţie a unui spital de boli mintale,

care sunt organizate de către directorul serviciului de tratament

sau de către asistenta medicală .

Grupurile naturale sunt cele organizate de către membrii

grupului înşişi. Acestea sunt, de exemplu, grupurile de oameni în

vârstă care fac sport împreună şi care îşi desemnează singuri

echipele.

Întrebarea cheie, pentru a putea distinge clar între cele

două tipuri de grupuri, se referă la cine organizează grupurile –

membrii sau altcineva. În legătură cu eficacitatea intervenţiei în

grup părerile sunt împărţite în privinţa grupurilor formale şi a

celor naturale. Cu siguranţă grupurile formale trebuie să fie

structurate şi să funcţioneză în srânsă legătură cu scopurile

stabilite. Este relativ uşor să formezi un grup orientat de

scopuri şi obiective specifice clare, deoarece este de presupus că

participanţii au nevoi şi probleme similare, ceea ce conferă

115

grupului un grad ridicat de omogenitate: de exemplu,

participanţii la grup pot fi persoane cu handicap neuromotor,

aparţinând aceleiaşi categorii de vârstă, şi de acelaşi sex.

Grupurile naturale sunt adesea neomogene. Totuşi, ele

prezintă avantajul de a avea un grad ridicat de coeziune şi de

aceea pot înainta mai repede în procesul de dezvoltare. Grupul

formal trebuie însă să petrecă destul de mult timp pentru a

atinge un stadiu de dezvoltare cu o bună coeziune. Pe de altă

parte, este mai dificil să dezvolţi obiective specifice şi metode

specifice pentru un grup natural, de vreme ce acesta are deja

obiectivele proprii, care pot fi diferite sau opuse celor ale

asistentului social.

Practicienii sunt de părere că cele mai eficace grupuri se

dovedesc a fi cele formate pe baza grupurilor naturale, iar

scopurile şi biectivele grupului sunt întotdeauna o combinaţie a

celor selectate de membrii grupului înşişi împreună cu asistentul

social. Totuşi, este destul de rar întâlită situaţia optimă în care

un grup formal poate fi dezvoltat pornindu-se de la unul

natural. În realitate, majoritatea grupurilor sunt iniţiate şi

organizate de profesionişti, în cadul serviciilor sociale.

Selecţia membrilor grupului

Puţine criterii pot orienta asistentul social în formarea

grupurilor şi aceasta deoarece criteriile pot devenni concurente

îngreunând astfel selecţia: este dificil să ştii pe cine anume să

116

selectezi într-un grup pentru a obţine rezultate optime. Putem

observa grupurile şi să înţelegem de ce membrii se comportă

într-un anumit mod şi nu în altul, dar este aproape imposibil de

anticipat cum se vor comporta diferitele persoane în situaţia de

grup. Aceasta deoarece oamenii sunt oricum complecşi, prin

natura lor, interacţiunea în grup crează, la rândul ei, situaţii

complexe, astfel încât comportamentul celor admişi în grup

devine dificil sau chiar imposibil de previzionat. O persoană

implicată şi îndrăzneaţă, poate deveni indiferentă în grup;

dimpotrivă, o persoană timidă îşi poate asuma roluri de lider în

cadrul grupului pe care îl resimte ca securizant. Dinamicile sau

modelele de relaţionare în cadrul grupului sunt atât de diferite şi

numărul posibil de relaţionări atât de mare, încât mulţi

profesionişti sunt de părere că cel mai bine este să renunţi la

orice eforturi de a găsi combinaţia perfectă de membri de grup

şi să laşi formarea grupului la alegerea membrilor sau la

întâmplare. Eric Berne, în lucrarea Principiile terapiei de grup

(1969, cf. Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp.106-

125), demonstra că grupurile care s-au dovedit a fi extrem de

productive şi eficace au fost formate prin selectarea aleatorie a

membrilor, şi nu prin încercarea de a alege “cei mai potriviţi

oameni” pentru un grup.

Dacă, de exemplu, vrem să organizăm un grup pentru

vârstnici cu scopul de a discuta evenimentele curente dintr-un

mediu rezidenţial (azil, cămin de bătrâni, etc.), nu trebuie să

117

încercăm să construim “grupul perfect” satisfăcâd nenumărate

criterii şi urmând o serie lungă de etape. Cel mai simplu este să

pornim de la acele persoane care îşi petrec timpul împreună şi se

bucură reciproc de companie. În aceaastă situaţie grupul formal

se dezvoltă pornind de la unul natural. Altă modalitate ar fi

selectarea aleatorie, după un anumit algoritm (un pas de zece), a

numelor înscrise pe o listă pornind de la dosarele sau fişele de

înregistrare ale rezidenţilor dintr-o anumită instituţie. Astfel se

economiseşte timp iar rezultatele vor fi la fel de bune sau chiar

mai bune decât dacă s-ar recurge la o combinatorică sofisticată

a criteriilor pentru realizarea “grupului perfect”.

Stadiile dezvoltării grupului

În principiu, grupurile se formează şi evoluează

parcurgând o serie de stadii şi nivele de dezvoltare. În literatura

de specialitate sunt utilizate diferite modele pentru a ilustra

aceste stadii şi chiar dacă modelele diferă prin maniera de

descriere sau prin numărul stadiilor de dezvoltarea, există totuşi

un consens asupra ideilor şi principiilor fundamentale privind

dezvoltarea grupului.

Stadiul 1. Grupurile încep cu un “stadiu al tăcerii”, “al

precauţiei”, în care membrii nu doresc să se angajeze sau să se

“deschidă” în prezenţa celorlaţi fiind preocupaţi de rezolvarea

propriilor reacţii emoţionale în contextul grupului. De obicei în

118

acest stadiu, al precauţiei, grupurile nu încep acţiunea efectiv,

iar datorită faptului că grupul nu este unitar (lipsit de

omogenitate şi de coeziune), orice iniţiativă sau decizie se

realizează cu titlul de probă, sau ca o tentativă. Pe măsură ce

grupul “creşte” şi dobândeşte un plus de coeziune şi încredere,

ar putea dori să revină asupra deciziilor iniţiale. De aceea, cei

care lucrează cu grupurile au învăţat că cel mai bine este să nu

dezvolte programe rigide şi, în general, să evite să facă planuri

pe termen lung în timpul primului stadiu.

Unii vârstnici rămân la acest stadiu de neîncredere pentru

mult timp, iar unele grupuri de vârstnici nu trec niciodată de

această fază. Atunci când grupurile nu sunt omogene şi oamenii

sunt nesiguri unii faţă de alţii sau suspicioşi, prudenţa şi

neîncrederea devin modelele dominante de comportament.

Stadiul 2. Majoritatea celor care observă comportamentul

de grup consideră că primului stadiu îi urmează cel al creşterii

coeziunii de grup. Unii membri ai grupului rămân desigur

precauţi şi neimplicaţi, dar toţi cei care sunt interesaţi de

progresul grupului şi de realizarea scopurilor acestuia au relaţii

mai apropiate unii cu alţii, acţionează într-un spirit cooperant.

Acest stadiu este de asemenea, caracterizat şi de un alt nivel al

dezvoltării, acela al conflictului. Conflictul poate fi exprimat

deschis, prin vociferări, neacceptarea altor opinii sau a

deciziilor. Sursa conflictului ar putea fi de ordin personal, (unii

membrii doresc să îi îndepărteze pe alţii din grup recurgând la

119

diferite strategii, chiar la “ameninţări”: “altfel plec eu”) sau

generată de lider (stilul de conducere, deciziile luate, etc). În alte

cazuri, conflictul este camuflat, ascuns şi unii membri ar putea

încerca să-i submineze pe ceilalţi în afara întâlnirilor grupului.

Uneori conflictul nu este manifest ci constă într-o ostilitate

pasivă (persoană este prezentă dar nu participă la activităţile

grupului) sau negativism (reacţie refractară la opinia

majorităţii, de exemplu).

Conflictul este o fază normală în evoluţia grupului.

Evident acesta nu este plăcut nici pentru asistentul social şi nici

pentru membri. Unele grupuri se destramă după un conflict, iar

altele, dacă conflictul este foarte dureros, se reîntorc la

neîncrederea din primul stadiu. În unele cazuri grupurile de

vârstnici rămân fixate la un nivel al conflictului şi folosesc

întâlnirile pentru a dezbate neînţelegerile. Unii membri de grup

manifestă un ataşament deosebit pentru conflict: astfel reuşesc

să atragă atenţia asupra lor, să fie chiar în centrul atenţiei!

Stadiul 3. Pe măsură ce evoluează spre o mai mare

coeziune şi onflictele s-au atenuat, grupul atinge un alt nivel de

dezvoltare, cel al solidarităţii, în care se dezvoltă şi devine vizibil

rolul de grup sau imaginea de grup. În acest stadiu atitudinile

membrilor converg înspre acţiuni comune. Au loc dezbateri

constructive cu privire la problemele care afectează grupul,

membrii pot să se certe cu privire la anumite aspecte ale

problemei, dar rămân prieteni după luarea unei decizii. Uneori

120

rolul de grup este demonstrat prin aprobarea unor serii de

activităţi comune sau prin girul dat unui serviciu din

comunitate. Alteori, rolul de grup se manifestă prin alegerea

unor lideri reprezentativi pentru grup ca întreg. În orice caz, în

acest stadiu, comportamentul grupului şi atitudinile membrilor

sunt pozitive, membrii se implică în realizarea scopurilor şi nici

pe departe, conflictualitatea nu este atât de accentuată ca în cel

de-al doilea stadiu.

Eficienţa grupului creşte semnificativ în stadiul al treilea.

Grupul nu domină vieţile membrilor, dar este suficient de

important pentru ei. În stadiul al treilea grupurile se bucură de

o bună participare din partea membrilor, care dezvoltă relaţii

de camaraderie şi încearcă sentimente de satisfacţie în legătură

cu natura relaţiilor şi existenţa grupului.

Stadiul 4. Cu privire la comportamentul grupului în

stadiul al patrulea opiniile sunt foarte diferenţiate. Unii îl

definesc ca momentul în care grupul a devenit dominant pentru

participanţi astfel încât preia controlul vieţilor lor. Alţii,

consideră că dominarea vieţilor membrilor de către grup nu

este decât o formă avansată a celui de al treilea stadiu de

dezvoltare. Oricum ar fi definit acest stadiu, majoritatea

practicienilor sunt de acord că există un moment în care grupul

devine prea important, când membrii aproape că îşi pierd

identitatea şi când deciziile din cadrul grupului sunt luate mai

121

mult pentru păstrarea grupului decât pentru realizarea

activităţilor utile membrilor grupului.

Stadiul 5. Al cincilea stadiu al dezvoltării este

instituţionalizarea, stadiu în care membrii grupului transformă

programul grupului în activităţi ritualice, repetitive. Grupul este

resimţit ca fiind confortabil, întâlnirile continuă chiar şi fără un

scop anume, multe astfel de grupuri persistând în acest stadiu

pentru foarte mult timp. Astfel de grupuri (cum ar fi grupurile

de bărbaţi care joacă table, reummy, cărţi), nu sunt dăunătoare

pentru membri, dar aceştia nu deprind nimic nou, nu se

schimbă, nu evoluează (Walter Kindelsperger-Tulane

University, School of Social Work, cf. Anita S. Harbert, Leon H.

Ginsberg, 1990, pp.106-125 )

Notă: Am recurs la enumerarea stadiilor şi la menţionarea

caracteristicilor lor deoarece denumirea stadiilor diferă de la un

autor la altul; de exemplu în terminologia lui C. Zastrow (1989)

stadiile dezvoltării grupurilor, tot în număr de cinci, sunt:

preafilierea, puterea şi controlul, intimitatea, diferenţierea,

finalizarea.

Conducerea grupului în funcţie de stadiile de

dezvoltare

122

Asistenţii sociali care lucrează cu grupuri de vârstnici

trebuie să-şi utilizeze toate cunoştinţele despre nevoile şi

problemele acestora. Ei trebuie să asiste stadiile parcurse de

grup în evoluţia sa, în moduri diferite.

În primul stadiu, cel al precauţiei, asistentul social ajută

membrii să-şi depăşească suspiciunile unii faţă de alţii şi să se

simtă bine împreună. Aceasta se poate realiza prin prezentarea

participanţilor, oferirea de băuturi răcoritoare sau ceaiuri, prin

prezentarea activităţilor, prin discuţii pregătitoare, “de

încălzire” precum şi prin alte moduri care pot contribui la

depăşirea barierelor, a neîncrederii, la confortul psihic.

În al doilea stadiu, cel al conflictului, asistentul social

poate ajuta grupul să-şi exprime conflictele şi să direcţioneze

prelucrarea lor astfel încât grupul să le supravieţuiască.

Asistentul social trebuie să înţeleagă motivele conflictului şi

poate ajuta grupul prin clarificarea surselor de tensiune şi

explicitarea faptului că şi acesta (stadiul conflictual), este un

stadiu normal de dezvoltare. El poate contribui la diminuarea

conflictului sugerând soluţii pentru diferenţele de opinii şi

orientând grupul înspre un comportament adecvat, productiv.

În cel de-al treilea stadiu, asistentul social informează

grupul cu privire la eficienţa lui crescândă şi îşi asumă rolul de a

indica modul în care pot fi alese activităţile ca şi mijloacele

pentru realizarea acestora, astfel încât beneficiul participanţilor

123

să fie maxim. De exemplu, asistentul social poate ajuta membrii

unui grup să planifice o excursie, sau o altă activitate de

socializare. În grupul de terapie asistentul social ar putea

prezenta informaţii utile care să-i ajute pe membri să-şi

înţeleagă sentimentele, frustrările, schimbările din registrul

personalităţii, etc. Unul dintre scopurile asistentului social, în

acest stadiu, este de a ajuta grupul să evite instalarea

comportamentului ritualic, instituţionalizat, prin atragerea de

noi membri (dacă grupul ste deschis), prin realizarea de

activităţi cu o notă de inedit, prin menţinerea unui anumit

dinamism care să prevină stereotipia.

Scopul asistentului social în stadiile următoare este de a

ajuta membrii grupului să nu accepte stagnarea, să înveţe să

progreseze: la orice vârstă este posibilă dezvoltarea psihică şi

socială, chiar dacă condiţia fizică şi senzorială suferă diminuări.

În cel de-al patrulea stadiu de dezvoltare, asistentul social

devine mai mult un consultant decât un lider. În continuare, el

poate oferi idei pentru diferite programe, dar acestea îşi pierd

din importanţă pe măsură ce grupul devine în mod evident “al

membrilor”, “posesia” acestora. Asistentul social poate, de

asemenea, atenţiona grupul cu privire la procesul de

“instituţionalizare” şi îl poate ajuta să-şi dezvolte deprinderile

necesare pentru autoanaliză şi autodiagnoză. În acest stadiu unii

asistenţi sociali renunţă la rolul lor activ din grup şi participă la

întâlniri doar ocazional, atunci când este nevoie de ajutorul său.

124

Dacă grupul trece în al cincilea stadiu, cel “al

instituţionalizării”, probabil că nu mai are nevoie de serviciile

unui asistent social, de vreme ce face constant aceleaşi lucruri.

Asumarea rolurilor profesionale în cadrul grupurilor

Problema asumării rolurilor profesionale în cadrul

grupurilor trebuie privită nuanţat deoarece rolurile

practicianului pot fi diferite de la un grup la altul ca şi de la o

etapă la alta în cadrul aceluiaşi grup. Atunci când grupul este

nou sau când este format din persoane care nu-şi pot controla

propriile acţiuni, asistentul social este în mai mare măsură un

lider şi în această calitate direcţionează activităţile grupului. Cu

un grup care are capacitatea de a-şi realiza propriile obiective,

asistentul social este doar un îndrumător şi consultant.

Este important de reţinut că nu toate grupurile trec prin

toate stadiile de dezvoltare menţionate, dar acestea nici nu pot fi

omise în totalitate. Unele grupuri rămân fixate la primul sau la

al doilea stadiu de dezvoltare. Alte grupuri progresează în

privinţa coeziunii şi a competenţelor sociale iar după aceea

regresează. Pe de altă parte, nu toate grupurile traversează

stadiile cu aceiaşi viteză sau în acelaşi ritm: când se confruntă

cu situaţii de criză extreme, unele grupuri trec rapid prin toate

stadiile. Pentru alte grupuri însă, poate fi nevoie de ani pentru a

ajunge în stadiul al treilea.

125

Stadiile prezentate corespund realităţii: grupurile le

parcurg şi pot fi observate pe măsură ce grupul se dezvoltă. Pe

de altă parte însă, prezentarea lor în ordinea de mai sus are mai

mult valoare didactică deoarece, în fapt, nu există demarcaţii

explicite între stadii. Asistenţii sociali pot privi aceste stadii ca pe

un ghid orientativ în înţelegerea proceselor de grup, nu însă ca

pe o scală precisă de evaluare a fenomenelor grupale.

Dinamica grupurilor

În ceea ce priveşte dinamica grupurilor sunt vehiculate, în

literatura de specialitate, multe idei ce comportă şi o mare

variabilitate ca semnificaţie, încărcătură informaţională şi spirit

speculativ. Suntem de părere că un asistent social are nevoie de

un registru larg de conoştinţe, asupra procesului grupului ca şi

asupra comportamentului individual în cadrul grupului, pentru

a organiza, înţelege şi ajuta grupurile, într-un cuvânt pentru a le

conduce.

Mărimea grupului. Mărimea grupului este un element care

influenţează comportamentul grupului. Specialiştii care lucrează

cu grupurile au opinii contradictorii în ceea ce priveşte numărul

optim al participanţilor. Unii consideră că 10 este numărul ideal,

dar se lucrează la fel de bine şi cu 8 sau 12 membri. Alţii sunt de

părere că un grup trebuie să aibă un număr impar de

participanţi – poate 7 – astfel încât să nu fie egalitate de voturi

atunci când grupul ia o decizie. Dar un grup care are patru

126

voturi împotriva a trei voturi este un grup care trebuie să-şi

discute mai mult timp diferenţele deoarece aproape jumătate

din membri nu sunt satisfăcuţi de decizia respectivă. Nimeni nu

poate spune exact care este numărul ideal de participanţi. Cu

toate acestea, s-a căzut de acord asupra unor principii

referitoare la mărimea grupului:

Un grup trebuie să fie suficient de mic pentru ca toţi membrii

să-i poată auzi şi vedea pe ceilalţi.

Un grup nu poate fi mai mare decât mărimea spaţiului

disponibil pentru întâlniri.

Cu cât grupul este mai mic, cu atât este mai puternic impactul

asupra membrilor. Un grup foarte mic va exercita o presiune

mai mare asupra membrilor, acest lucru fiind, în mod

particular, evident în grupurile terapeutice. Dacă scopul

grupului este realizabil prin obţinerea unui efect puternic

asupra membrilor – de exemplu, un grup destinat educării

persoanelor în vârstă cu privire la necesitatea respectării

tratamentului medical prescris – atunci este ideal un grup de

3, 4 sau 5 membri. Pe de altă parte, dacă scopurile grupului se

pot realiza cel mai bine prin reducerea presiunii asupra

indivizilor – de exemplu, un grup informal la care poate să

participe oricine – atunci 12 sau 15 membri ar fi cel mai bine.

Mărimea optimă a grupului depinde, de asemenea, de

sănătatea socială a membrilor. Oamenii care se simt confortabil

în grupuri mari şi în diferite situaţii sociale se vor simţi

127

confortabil şi într-un grup de 50 sau 100 de membri, de exemplu

într-un program informal dintr-un azil. Cei care se simt

intimidaţi de mulţimi ar putea fi ajutaţi optim într-un grup de

mărime medie de 6, 7 sau 8 membri.

Subgrupurile. Un fenomen normal, observabil în toate

grupurile este subgruparea, fenomen prin care indivizii se

organizează ei înşişi în subsegmente ale grupului iniţial. În orice

grup relaţiile dintre membri nu sunt de intensitate egală. De

aceea, perechile de membri pot deveni foarte importante pentru

participanţi, indivizii făcând faţă situaţiei de grup prin

intermediul subgrupului cu care preferă să lucreze sau, în

interiorul căruia preferă să discute despre cele petrecute la

şedinţele de grup. Majoritatea oamenilor nu formează relaţii

apropiate cu toţi membrii grupului şi de aceea dezvoltă relaţii

apropiate în cadrul grupurilor mai mici.

Unul dintre aspectele la care asistentul social trebuie să fie

atent se referă tocmai la fenomenul subgrupării şi la conotaţiile

negative sau conflictuale cauzate de subgrupuri (percepute

uneori, de către ceilalţi, ca “bisericuţe”). În egală măsură,

trebuie să fie atent la cei izolaţi, la indivizii care nu participă la

nici un subgrup şi pe aceştia trebuie să-i ajute să-şi găsească un

loc alături de alţi membri ai grupului.

Conflictul. Aşa cum s-a mai spus, diferenţele de opinii sunt

fenomene normale în orice grup. Conflictul este necesar pentru

a ajuta grupul să se dezvolte. Un grup nu supravieţuieşte până

128

în stadiul al treilea fără să fi fost implicat în depăşirea unor

conflicte. Valoarea conflictului constă în aceea că structurează

ideile dezbătute, ajută participanţii să-şi clarifice atitudinile şi să

dezvolte alianţe în vederea luării deciziilor.

Conducerea grupului. Toţi practicienii în domeniul

grupurilor sunt de acord asupra importanţei elementelor ce ţin

de componenta conducerii (personalitatea liderului, stilul de

cdonducere, arsenalul metodologic de care dispune, etc.).

Dinamica liderului este separată şi distinctă în raport cu

dinamica grupului, deoarece sarcinile sale sunt legate de

sprijinul şi atenţia pe care trebuie să le acorde fiecărui membru

în parte ca şi grupului în ansamblul său pentru realizarea

obiectivelor propuse.

Programul. Poate că cel mai important dintre toate

aspectele dinamicii de grup este programul în care este angajat

grupul. Grupul este întodeauna implicat într-un anumit

program, indiferent dacă este vorba despre discuţii de grup,

luarea deciziilor, socializare informală sau activităţi cu un

oarecae grad de organizare. Asistentul social care lucrează cu

vârstnici trebuie să cunoască programul grupului, să ştie ce face

grupul şi să fie capabil să ajute grupul să definească, să planifice

şi să realizeze un program realist care să conducă la realizarea

obiectivelor.

Un principiu major al planificării în munca cu grupurile

este implicarea membrilor. Membrii trebuie implicaţi cât de

129

mult este posibil, – în funcţie de sănătatea socială a grupului, –

în luarea deciziei a ceea ce grupul urmează să facă. Asistentul

social joacă rolul de expert în resurse sau consultant, ajutând

grupul să aleagă între mai multe alternative, să-şi exprime

dorinţele şi să le canalizeze înspre un program cu activităţi

specifice. Programul activităţilor trebuie să fie în acord cu

capacităţile financiare, sociale şi emoţionale, în acord cu

obiectivele agenţiei şi desigur în acord cu obiectivele pe care

membrii grupului le au pentru ei înşişi. Activităţile pot fi

împărţite în următoarele categorii :

1. Planificarea. Procesul planificării este el însuşi o

activitate care oferă membrilor ocazia de a decide ce anume

doresc să facă, când, cum şi cu ce mijloace. Progamul poate

fi unul foarte complex, ca de exemplu o campanie

comunitară pentru iniţierea de noi servicii pentru vârstnici,

sau simplu, cum ar fi, de exemplu, o excursie în oraşul vecin

pentru vizitarea unui alt grup de vârstnici. Procesul de

planificare este, în sine, unul extrem de important, prin

aceea că garantează participarea membrilor ca şi faptul că

aceştia îşi dezvoltă propriul program cu activităţi adecvate

nevoilor, capacităţilor şi intereselor lor.

2. Jocuri şi sporturi. Ideea de “activitate de grup”, pentru

oamenii de toate vârstele, trimite, de obicei, la domeniul

jocurilor şi al sporturilor. Majoritatea vârstnicilor participă

cu plăcere la astfel de activităţi. De cele mai multe ori rolul

130

asistentului social se rezumă la a stimula participarea şi la a

asigura şanse egale de reuşită.

3. Muzica şi dansul. Audiţiile ca şi activităţile muzicale şi

dansul oferă numeroase posibilităţi de a organiza grupuri

de vârstnici. Pot fi aduşi practicieni din afara grupului care

să îi ajute pe vârstnici să înveţe elementele necesare

realizării activităţilor de acest gen propuse. Uneori

activităţile muzicale dintr-un azil de bătrâni, ca şi din alte

programe comunitare destinate vârstnicilor, nu diferă prea

mult de cele dintr-o grădiniţă, ceea ce înseamnă că

dificultatea unor astfel de programe nu ar trebui să inhibe

iniţiativele de acest gen ale organizatorilor.

4. Excursiile. Călătoriile atât în apropiere cât şi cele în

locuri mai îndepărtate sunt prezente aproape întotdeauna în

programele pentru vârstnici. Acestea sunt foarte eficiente

atunci când oferă oamenilor în vârstă experienţe noi ca şi

posibilitatea de a călători în afara spaţiului uzual. O

excursie poate fi simplă, cum ar fi vizitarea unei expoziţii,

un picnic, sau complexă, cum ar fi o călătorie în altă ţară cu

avionul sau cu autocarul. Desigur, costurile, siguranţa

acestor servicii, aranjamentele speciale pentru dizabilităţile

fizice sunt aspecte importante ale planificării călătoriilor.

5. Activităţile culturale. Multor grupuri de vârstnici le face

plăcere să discute evenimentele curente, să povestească

despre cărţi, filme şi să dialogheze cu personalităţi publice.

131

Oportunităţile de a discuta şi învăţa sunt binevenite şi

trebuie incluse printre activităţile de grup.

6. Activităţi aplicative. Unele dintre cele mai de succes

programe pentru vârstnici constau în oferirea posibilităţii

de a se angaja în activităţi de aplicative (artizanat, artistice).

Acestea ar putea include pictura, sculptura în lemn,

ceramica, croşetatul, grădinăritul. Într-un astfel de

program accentul trebuie pus pe activităţi care să ofere

participanţilor posibilitatea de a învăţa unii de la alţii şi de a

realiza împreună anumite obiecte. Aceste acitivităţi de grup

sunt adesori neglijate, cu toate că satisfacţia vîrstnicilor

poate fi maximă.

7. Terapia şi discuţiile. Pentru multe grupuri programul

trebuie să facă faţă problemelor cu care vârstnicii se

confruntă, cum ar fi: singurătatea, lipsuri economice,

sănătate precară şi tulburări emoţionale. În astfel de cazuri

asistentul social ajută membrii grupului să facă faţă

problemelor lor constructiv, asistându-i în clarificarea

problemelor în stabilirea priorităţilor şi a alternativelor de

soluţionare posibile. Uneori grupul oferă participanţilor

ocazia de a privi în faţă problemele, lucru care, prin el

însuşi, poate avea un efect terapeutic.

În cadrul acestor posibile programe, asistentul social ar

putea apela, pentru ajutor şi consiliere, la experţi, de exemplu, o

agenţie de voiaj în cazul unei călătorii, terapeuţi ocupaţionali

132

pentru activităţi aplicative, dans şi programe muzicale;

profesori de educaţie fizică pentru sporturi şi jocuri, şi oricine

altcineva care deţine cunoştinţe de specialitate. Psihiatrii şi

psihologii pot, de asemenea, să ofere un ajutor calificat

grupurilor de vârstnici. Specialiştii pot sprijini asistentul social

şi grupul să descopere cele mai potrivite activităţi ca şi

modalităţile de a accede la resurse, aceasta deoarece nu toţi

asistenţii sociali pot fi experţi în toate activităţile descrise mai

sus. Este greu de presupus ca asistentul social să fie expert în

politică, dans, lucru manual şi terapie. Un grup condus de un

asistent social cu anumite competenţe în muzică poate să nu aibă

nevoie de ajutorul altui profesionist în activităţile muzicale, dar

poate avea nevoie de ajutor pentru activităţi terapeutice. De

aceea, un rol al asistentului social este acela de a şti să

mobilizeze resursele care să asigure membrilor grupului

accesul la activităţile corespunzătoare nevoilor şi opţiunilor lor.

133

TIPURI SPECIALE DE GRUPURI

GRUPURILE DE SUPORT

Grupurile de suport au ca scop susţinerea vârstnicilor

pentru a face faţă evenimentelor şi perioadelor dificile ale

vieţii, ca de exemplu tranziţiile reprezentate de pensionare şi

văduvie. De asemenea, prin intermediul grupurilor de

suport vârstnicii pot fi ajutaţi să-şi îmbunătăţească

capacităţile adaptative.

Iată câteva exemple de grupuri de suport pentru

vârstnici:

un grup de vârstnici care deveniţi de curând

văduvi, se întâlnesc în cadrul unui centru comunitar

pentru a discuta despre noua lor situaţie;

un grup de pacienţi externaţi care se întâlnesc, o

dată pe săptămână, la un centru de tratament,

pentru a discuta despre revenirea acasă şi îngrijirile

ce le sunt acordate;

un grup de persoane vârstnice care, se întâlnesc

periodic, pentru a se ajuta unii pe alţii să facă faţă

bolii incurabile, de curând diagnosticate;

un grup de persoane dintr-un spital de recuperare

care se întâlnesc pentru a discuta despre efectele

134

accidentului cardiovascular şi posibilităţile de a trăi

în continuare, independent şi autonom.

Evenimente precum, moartea unuia dintre soţi sau a

altui membru apropiat din familie, transformarea unei boli

acute într-una cronică, pensionarea, schimbarea locuinţei,

creează dificultăţi de adaptare. Când evenimentele stresante

ale vieţii se combină, riscul de inadaptare creşte. În astfel de

situaţii vârstnicii se îndreaptă spre familie sau prieteni

pentru a primi ajutor, dar aceste surse naturale de suport

pot fi inadecvate sau, pur şi simplu lipsesc. În aceste condiţii,

participarea la un grup de suport poate fi soluţia viabilă.

Caracteristicile grupului de suport

În grupurile de suport, membrii se adună ştiind că ei

împărtăşesc aceleaşi preocupări, faţă de care, alţii nu sunt

sensibilizaţi şi de aceea nici nu pot manifesta suficientă

înţelegere sau competenţă. Membrii grupurilor de suport

sunt în măsură să-şi ofere reciproc informaţii a căror sursă

o constituie însăşi experienţa lor de viaţă, eforturile lor de a

surmonta evenimentele dificile ale vieţii.

Deoarece membrii grupului au foarte multe în comun

şi de asemenea, au mult de oferit, unii altora, coeziunea şi

apropierea psihologică se dezvoltă mai repede decât în alte

tipuri de grupuri.

135

Întâlnirile grupurilor de suport se caracterizează

printr-un bun nivel al interacţiunilor care, de cele mai multe

ori, continuă şi în afara şedinţelor de grup. Deşi la început

membrii ar putea fi prea centraţi pe ei înşişi ca să mai poată

asculta, observa sau respecta pe alţii, cu timpul, pe măsură

ce grupul se dezvoltă într-un mod pozitiv, devine manifest

respectul pentru fiecare membru în parte, ca şi

disponibilitatea fiecăruia pentru grup.

Grupurile de suport sunt, de asemenea, o resursă

importantă pentru contacte sociale, ajutându-i pe vârstnici

să depăşească izolarea şi să-şi extindă reţeaua relaţiilor

informale. Grupurile mai conferă speranţă şi încredere, ceea

ce poate preveni stările depresive posibil să se instaleze ca

urmare a pierderilor suferite sau a altor experienţe

traumatizante.

În cadrul grupurilor de suport membrii sunt

încurajaţi să-şi împărtăşească trăirile şi să exploreze noi

modalităţi adaptative. De asemenea, sunt încurajaţi să se

asculte empatic unii pe alţii, să se sprijine reciproc în

procesul de rezolvare a problemelor prin schimbul de

informaţii şi sfaturi.

În cadrul grupurilor de suport, se constată existenţa

unui înalt nivel al interacţiunilor sociale, indiferent de

scopurile grupului. Această dinamică este, importană

pentru că facilitează stabilirea unei reţele de suport între

136

membri care, de cele mai multe ori, funcţionează şi între

întâlnirile de grup şi chiar după terminarea grupului.

Grupurile de suport oferă vârstnicilor ocazia de a-şi

demonstra înţelepciunea, de a-şi valorifica experienţa şi de a

ajuta în cunoştinţă de cauză. Vârstnicii îşi oferă reciproc

modele de rezolvare a unor probleme de viaţă, modele cu

care, ceilalţi vârstnici, se pot identifica. Acest “schimb” este

totodată motivant pentru dinamica grupului.

În grupurile de suport sunt utilizate frecvent

proceduri informale de lucru. Intervenţiille folosite de lider

sunt mult mai puţin complexe şi mai puţin structurate decât

cele folosite în grupurile terapeutice. De asemenea, foarte

rar există o agendă de lucru prestabilită. Cu toate aceste

inadvertenţe metodologice, membrii împărtăşesc probleme

şi preocupări într-un mod spontan, datorită climatului

securizant pe care îl simt în grup, climat realizat prin

aportul profesional al liderului.

Rolul profesionistului

Profesioniştii pot fi implicaţi direct, în calitate de

lideri, sau indirect, în facilitarea unui grup de suport prin

“sponsorizări” sau prin acordarea de consultanţă. Multe

grupuri de suport pentru vârstnici sunt conduse de “un

137

egal”, de un vârstnic, practica arătând că aceştia pot fi la fel

de eficienţi ca şi liderii profesionişti.

Deşi unele grupuri încearcă să antreneze la conducere

toţi membrii, acest lucru este prea puţin funcţional,

deoarece există o tendinţă naturală a unor membri, cu un

nivel înalt de implicare, de a se impune ca lideri. Astfel, în

multe grupuri conduse de “egali” unul sau doi membri

preiau responsabilitatea organizării şi facilitării întâlnirilor

grupului. Aceşti membri se impun ca lideri pentru că dau

dovadă de multă energie şi manifestă un interes crescut faţă

de grup. Totuşi, în unele grupuri de vârstnici, liderii sunt

aleşi de membri, iar în altele, conducerea grupului este

schimbată periodic între cei care au capacitatea şi doresc să-

şi asume responsabilitatea pe care o presupune rolul de

lider.

“Sponsorizarea” unui grup de support

Ca “sponsori” ai unui grup de suport, profesioniştii

pot juca cel puţin patru roluri (Toseland & Hacker, 1982,

1985, cf. Toseland, R., 1995, pp. 135-152):

ajută liderii grupului să aibă acces la logistica necesară

(spaţiu pentru întâlnire, ajutor la secretariat, birouri şi

alte resurse de acest gen);

138

oferă consultanţă pentru conducerea grupurilor de

suport: sunt invitaţi să le vorbească participanţilor la

grup despre diferite teme; stau la dispoziţia membrilor

grupului atunci când este nevoie de o expertiză specială,

pentru a-i ajuta să facă faţă şi să rezolve anumite

probleme speciale sau neobişnuite;

rolul de broker este exercitat prin aducerea de noi

membri în grup şi prin ajutarea grupurilor similare să

intre în legătură unele cu altele şi să utilizeze resursele şi

serviciile comunitare, (în acest rol profesioniştii nu

trebuie să se perceapă ca fiind în concurenţă cu liderii

grupului de suport);

ajută la planificarea şi dezvoltarea unui grup nou. Acest

rol prsupune o varietate de sarcini: întâlniri cu persoane

interesate pe care să le ajute să-şi formuleze şi să-şi

clarifice ideile despre participarea la grup; să evalueze

interesul potenţial pentru un grup mai mare, luând în

considerare şi posibilele impedimente pentru începerea

grupului; ajutarea indivizilor interesaţi să-şi

îmbunătăţească deprinderile organizaţionale şi de

conducere; să stea la dispoziţia grupului atât cât este

necesar pentru a-l ajuta să înceapă.

În literatura de specialitate este menţionată şi

posibilitatea ca profesioniştii să preia conducerea sau să

domine / controleze conducerea grupului. Deşi situaţia nu

139

este prea des întâlnită, profesioniştii trebuie să fie prudenţi

în implicarea directă în grupurile de suport, mai ales la

începutul dezvoltării lor. Atunci când “sponsorizăm” un

grup de suport, trebuie să facem tot posibilul pentru a da

curs intereselor şi iniţiativelor vârstnicilor de a începe

conducerea şi trebuie evitată situaţia de a accepta să

preluăm lideratul. Profesionistul poate, însă, lucra cu

potenţialii lideri, învăţându-i deprinderile de conducere,

oferindu-le sprijin în planificarea şi organizarea grupului.

Facilitarea grupurilor de suport de către profesionişti

Ca facilitatori ai grupurilor de suport, practicienii

trebuie să se centreze pe dezvoltarea unui climat de

încredere, empatie, căldură şi coeziune în care membrii să se

simtă în siguranţă pentru a-şi dezvălui gândurile şi

sentimentele, pentru a-şi reactiva propriile capacităţi de

rezolvare a problemelor şi pentru a fi deschişi să primească

sugestiile colegilor de grup. Acest efect poate fi obţinut prin

accentuarea şi evidenţierea, de o manieră pozitivă, a

aportului adus de fiecare membru prin împărtăşirea

gândurilor, sentimentelor şi experienţelor. Membrii trebuie

apreciaţi pentru orice ajutor pe care şi-l oferă unii altora.

În acelaşi scop (crearea climatului securizant şi a

coezinii grupului), vor fi folosiţi termeni ca “noi” şi “nouă”

140

atunci când se face referire la scopurile comune, realizările

şi experienţele întregului grup. Dezvoltarea unei identităţi

de grup poate fi facilitată prin începerea şi terminarea

întâlnirilor cu un rezumat al muncii realizate.

Conflictele din grup pot fi atenuate prin reliefarea

aspectelor comune, ca şi prin discutarea aportului pe care

diferenţele, perspectivele diferite îl pot avea pentru

înţelegerea propriei situaţii.

Membrii grupurilor de suport sunt, de obicei, foarte

motivaţi să reducă stresul pe care-l trăiesc. De aceea, pe

măsură ce grupul se dezvoltă, practicianul trebuie să

acţioneze mai ales ca facilitator şi ghid, preocupat să

preveniă interferenţa barierelor de comunicare cu eforturile

membrilor de a se ajuta unii pe alţii.

“Scanarea” grupului, prin menţinerea contactului

vizual cu fiecare participant, invitarea membrilor să

participe atunci când par a fi interesaţi de ceeea ce se

vorbeşte şi ascultarea într-un mod interesat, este adesea tot

ajutorul de care este nevoie pentru a începe şi susţine

procesul interacţiunii.

Deoarece membrii grupurilor de vârstnici aşteaptă mai

degrabă sprijin decât “terapie”, practicienii pot întâmpina

rezistenţă faţă de eforturilor lor de a produce schimbarea:

“demontarea” mecanismelor defensive, sau forţarea

vârstnicilor de a dezvălui probleme de mare profunzime,

141

(cu rădăcini adânci în evenimente recente sau îndepărtate, -

Toseland, Rossier & Labrecque, 1989, cf. Toseland, R.,

1995, pp. 135-152), sunt sortite eşecului. Un vârstnic de 82

de ani, spunea că “bătrânii preferă să-şi spună propriile

poveşti, în stilul lor”.

Pe măsură ce grupul se dezvoltă, membrii trebuie

ajutaţi să arate respect unii faţă de alţii; trebuie, de

asemenea, întărit dreptul membrilor de a exprima păreri

contradictorii sau gânduri şi sentimente încărcate

emoţional. Lakin, (1980, cf. Toseland, R., 1995, pp. 135-152),

a observat că vârstnicii au tendinţa de a dezvălui mai mult

în cadrul grupurilor decât tinerii, fiind totodată mai calmi şi

mai toleranţi în răspunsurile pe care le dau. De exemplu,

comparativ cu tinerii, s-a constatat că membrii vârstnici

răspund empatic, dar mai puţin intens, dezvăluirilor

emoţionale făcute de ceilalţi membrii ai grupului. De aceea,

una dintre sarcinile cele mai importante, ale facilitatorului

grupului de suport, ar fi aceea de a reliefa răspunsurile

empatice, încărcate de tristeţe.

Un alt rol important al facilitatorului grupului de

suport este de a încuraja o comunicare liniştită, calmă între

membrii grupului, pentru a preveni tendinţa unor membri

de a domina discuţiile sau de a începe conversaţii în afara

subiectului. Profesionistul poate contribui la depăşirea unor

astfel de situaţii prin aducerea în discuţie a aşteptărilor

142

exprimate de membrii grupului în interviurile de dinaintea

formării grupului şi la prima înâlnire de grup.

S-a constatat tendinţa ca, în grupurile de vârstnici, să

predomine interacţiunile de tip lider-membru şi membru-

lider, comparativ cu grupurile de tineri, (Lakin, 1988, cf.

Toseland, R., 1995, pp. 135-152). Profesioniştii pot facilita

interaţiunea membru-membru prin:

(1) evidenţierea şi încurajarea membrilor care

răspund empatic unii altora;

(2) sublinierea şi reliefarea importanţei, în beneficiul

grupului, a gândurilor şi sentimentelor împărtăşite,

ca şi a temelor aduse în discuţie;

(3) realizarea conexiunilor, a legăturilor, între

dezvăluirile făcute de diferiţi membri;

(4) solicitarea membrilor de a răspunde, pe rând, la o

anumită întrebare;

(5) implicarea membrilor (individual sau a întregului

grup), în activităţi care presupusă interacţiunea;

(6) sugerarea ca membrii să-şi vorbească direct unii

altora şi nu prin intermediul liderului;

(7) prelucrarea dezvăluirilor care foarte probabil au

rezonanţă şi pentru ceilalţi membrii ai grupului.

Situaţia ideală, pentru profesionist, ar fi aceea ca el să

se fi

143

confruntat cu aceleaşi experienţe cu care se confruntă

membrii grupului şi să fi reuşit să le facă faţă cu succes.

Dar, pentru că liderii profesionişti sunt mai tineri decât

membrii grupului, situaţia ideală la care ne refeream mai

sus, este rar întâlnită. În acest caz, efortul profesionistului

trebuie îndreptat înspre nevoile vârstnicilor, preocupările,

problemele lor de viaţă actuale ca şi înspre aspecte ale

trecutului lor, care ar putea avea legătură cu prezentul.

Vârstnicii participanţi la grupurile de suport trebuie

încurajaţi şi sprijiniţi pe măsură ce îşi exprimă gândurile şi

sentimentele, dar evitând sugerarea sau consilierea înainte

de a fi pe deplin familiarizaţi cu situaţia lor şi înainte ca

membrii să fie pregătiţi pentru schimbare şi deschişi să

înveţe strategii alternative de rezolvare a problemelor.

Vor fi evitate judecarea şi/sau tendinţa de a impune

un punct de vedere “corect”, “moral”sau “mai adecvat”, în

raport cu cele exprimate de vârstnic în cadrul grupului.

Pentru a răspunde cu profesionalism situaţiilor relatate/ivite

într-un grup de suport, practicienii pot face apel la

experienţe similare avute anterior în munca cu clienţii şi/sau

la imaginaţie: cum ar fi dacă ar experimenta situaţii

similare cu ale membrilor. Dacă mesajele verbale sau

nonverbale ale membrilor indică faptul că ei pun la îndoială

abilitatea practicianului de a-i ajuta, este recomandabilă

recunoaşterea propriilor limite în legătură cu problema

144

particulară ivită şi accentuarea cererii ca vârstnicul sau

vârstnicii să se refere la ceea ce simt, pentru a vă ajuta

astfel, să înţelegeţi mai bine situaţia.

Burnside (1970, cf. Toseland, R., 1995, pp. 135-152) a

scos în evidenţă faptul că pierderea este o temă constantă

care apare în munca de grup cu vârstnicii. Tema pierderii

apare frecvent în faza de mijloc a grupurilor de suport.

Vârstnicii optează pentru grupurile de suport pentru a

primi ajutor, pentru a face faţă pierderii soţilor, prietenilor,

rudelor precum şi pentru a face faţă declinului gradual al

propriei funcţionări fizice. Pentru a ajuta membrii grupului

care au experimentat pierderi, profesionişii trebuie să se

familiarizeze cu procesul normal al durerii. În

conceptualizarea procesului morţii E. Kubler-Ross

identifică un proces cu cinci paşi: (1) negarea şi izolarea, (2)

furia, (3) negocierea, (4) depresia şi (5) acceptarea. Deşi

reacţiile de durere nu se manifestă întotdeauna într-o

manieră lineară, şocul, negarea, anxietatea, furia, vina,

depresia, împăcarea şi acceptarea sunt asociate tuturor

pierderilor trăite de vârstnici, nu numai morţii.

Durata procesului normal de durere şi intensitatea

trăirilor emoţionale sunt în mod direct afectate de

importanţa pierderii pentru individul care o

experimentează. Pierderea soţului/soţiei, de exemplu, crează

o durere mai intensă decât pierderea unei cunoştinţe. De

145

asemenea, procesul durerii este afectat şi de expectanţele

individului, de exemplu, pierderea bruscă şi neaşteptată a

partenerului de viaţă, va precipita şi accentua sentimentele

de şoc, ceea ce nu se întâmplă în cazul decesului care survine

după o boală cronică, de lungă durată.

Când lucrează cu tema pierderii, profesioniştii trebuie

să înceapă prin a se asigura că membrii grupului înţeleg

durerea ca pe un proces normal, care ţine de experienţa de

viaţă a fiecăruia, şi care nu poate fi evitat. De asemenea,

trebuie să asigure un mediu securizant, empatic, în care

membrii să fie liberi să-şi exprime reacţiile emoţionale, acest

lucru încurajând activitatea grupului şi intervenţia asupra

problemelor nerezolvate asociate procesului de pierdere.

Pe măsură ce membrii încep să depăşească procesul

pierderii, trebuie încurajaţi să înceapă procesul de

redefinire şi înlocuire a rolurilor pierdute cu altele noi. Cu

toate că modalităţile de a face faţă pierderilor diferă de la o

persoană la alta, este binevenită prezenţa în grup a unor

membri care au experimentat deja pierderi similare şi care

pot dezvălui cum au făcut ei faţă, cum s-au adaptat

pierderii. Aceşti membri ajută la normalizarea

sentimentelor, gândurilor şi acţiunilor asociate procesului de

pierdere. Ei joacă rolul de modele pentru toţi cei care s-ar

putea simţi vinovaţi de înlocuirea rolurilor pierdute cu altele

noi şi inoculează speranţă memnrilor care simt că nu pot

146

supravieţui pierderii suferite. Pentru acei membri care

rămân blocaţi într-o stare şi nu o pot depăşi, profesionistul

va solicita grupului să împărtăşească din experienţele

similare avute (“sharing”), insistând asupra cauzelor

incapacităţii de a depăşi procesul durerii.

În timpul fazei de mijloc a grupului, profesionistul se

va concentra asupra explorării modalităţilor de revitalizare

şi îmbunătăţire a existenţei vârstnicilor. Ascultarea

reflexivă, împărtăşirea diferitelor perspective asupra

problemei ca şi sugestiile cu privire la modalităţile de a face

faţă unei probleme particulare, pot fi tot atâtea strategii de

clarificare a sentimentelor contradictorii.

O altă strategie de intervenţie este aceea de a pune în

discuţia grupului obstacolele care împiedică procesul de

sprijin recioroc. În felul acesta pot fi evidenţiate temele

considerate tabu şi pot fi explorate rezistenţele.

Pe măsură ce grupul ajunge în faza finală,

profesioniştii se vor orienta spre pregătirea membrilor

pentru terminare, ceea ce înseamnăcă va fi subliniat faptul

că grupul şi-a atins scopul iar pentru viitor rolul acestuia va

diminua treptat, membrii fiind orientaţi înspre alte resurse

de suport, formale sau informale. Membrii vor fi încurajaţi

să împărtăşească informaţii despre suportul formal pe care

l-au găsit în comunitate şi să întărească reţeaua de suport

informal constituită în cadrul grupului. Membrii vor fi

147

întrebaţi dacă vor să facă schimb de numere de telefon sau

să se întâlnească informal după terminarea grupului.

(Toseland & Copola 1985, cf. Toseland, R., 1995, pp. 135-

152).

GRUPURILE TERAPEUTICE

Grupurile terapeutice au ca scop restabilirea

abilităţilor deterioarate şi dezvoltarea unor competenţe noi

cu ajutorul cărora vârstnicul să poată face faţă

dizabilităţilor. Exemplele de grupuri terapeutice:

un grup de vârstnici, externaţi dintr-o clinică de

psihiatrie, care se întâlnesc într-un centru

comunitar de sănătate mintală pentru psihoterapie

pe termen lung, cu scopul de a preveni recăderile şi

pentru continua lor dezvoltare personală;

un grup de vârstnici care participă la un centru de

zi pentru tratament psihiatric şi care se întâlnesc,

de două ori pe săptămână, pentru a discuta despre

problemele asociate bolii mintale cronice;

un grup de persoane vârstnice, dintr-un centru de

recuperare, care se întâlnesc pentru a-şi forma

deprinderi noi pentru o viaţă independentă, ca şi

pentru a dobândi încredere şi implicare propriul

proces de recuperare şi dezvoltare;

148

un grup de pacienţi, internaţi într-un spital

psihiatric, care se întâlnesc de două ori pe

săptămână pentru terapie de remotivare pentru a-i

ajuta să reducă efectele negative ale

instituţionalizării pe termen lung.

Pe parcursul acestui capitol termenul de “terapie de grup”

este folosit pentru a se face referire la un continuum de

strategii terapeutice, folosite pentru restabilirea, menţinerea

şi îmbunătăţirea abilităţilor persoanelor vârstnice şi pentru

a-i ajuta să funcţioneze cât mai independent cu putinţă.

Unele grupuri sunt utilizate pentru a ajuta membrii cu

dizabilităţi severe să încetinească deteriorarea progresivă,

altele, pentru a ajuta membrii să dezvolte deprinderi mai

eficiente de a face faţă şi / sau de a rezolva probleme de

viaţă.

Caracteristicile grupurilor terapeutice

Mai mult decât alte tipuri de grupuri, grupurile

terapeutice sunt proiectate pentru a ajuta membrii să-şi

schimbe modelele comportamentale disfuncţionale. În

grupurile terapeutice, profesioniştii joacă adesea rolul de

expert şi de agent al schimbării. Ei îşi folosesc cunoştinţele

despre dezvoltarea normală şi anormală, din ultimele stadii

ale vieţii, pentru a evalua abilităţile fiecărui membru. Sunt

149

utilizate, de asemenea, în procesul terapeutic, proceduri şi

strategii de schimbare a comportamentului, cunoştinţe

despre resursele şi serviciile existente în comunitate şi care

ar putea fi folosite rezolvarea problemelor.

Chiar şi atunci când membrii au aceleaşi dizabilităţi

psihice, circumstanţele diferite ale vieţii, fac ca problema

fiecărui membru să fie unică. Din acest motiv, grupurile

terapeutice se caracterizează prin centrarea pe membrii

individuali, care se schimbă primind ajutor din partea

grupului. Gradul de centrare pe individ, variază

considerabil, în funcţie de orientarea teoretică a

profesionistului şi de abilitatea membrilor de a interacţiona

unii cu alţii.

În grupurile terapeutice se aşteaptă un nivel înalt al

auto-dezvăluirilor, se aşteaptă ca membrii să-şi

împărtăşească probleme emoţionale dificile şi să lucreze

împreună la rezolvarea lor în cadrul grupului. Ca şi tinerii,

membrii de grup vârstnici pot manifesta rezistenţe în

raport cu autodezvăluirea, dacă nu se construieşte de la

început un climat securizant şi de încredere. Chiar şi cu un

astfel de climat, unii vârstnici ar putea avea reţineri în

raport cu auto-dezvăluirea, vor acţiona cu prudenţă,

asumându-şi puţine riscuri şi aşteptând să vadă ce oferă

grupul, înainte de a împărtăşi probleme şi preocupări

intime. Vârstnicii au tendinţa de a fi mai puţin introspectivi

150

(Libeerman&Tobin, 1983, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183)

şi aceasta deoarece, pe măsura înaintării în vârstă, preferă

să-şi conserve energia pentru soluţionarea problemelor

concrete, vitale, alocând mai puţină energie nevoilor şi

problemelor afective. De asemenea, vârstnicii ar putea fi

reţinuţi în a investi în alţi membri ai grupului, pe de o parte

pentru că nu îi cunosc în suficientă măsură, iar pe de altă

parte pentru că există riscul de a se expune pierderii şi deci

unor noi suferinţe afective, dacă survine decesul persoanei

în care au investit. Având o istorie de viaţă îndelungată, ei

sunt conştienţi că a fi deschişi faţă de ceilalţi înseamnă şi a fi

vulnerabili, mai ales dacă la o astfel de concluzie au ajuns şi

în urma unor experienţe negative din alte terapii.

Un sentiment de inutilitate referitor la condiţia de

vârstnic, poate face dificilă investirea energiei în procesul

terapeutic. Pierderii unei persoane dragi şi problemelor de

sănătate li se răspunde, uneori, prin depresie şi disperare.

Nu este ceva neobişnuit ca vârstnicii să nu vadă scopul şi

mai ales utilitatea terapiei de grup, ei demonstrându-şi astfel

de sentimente prin declaraţii de genul ”Aş vrea să fiu lăsat

singur, să mor”, sau,

“Ce rost mai are?”. În astfel de situaţii profesionistul

trebuie să verifice atent predispoziţia vârstnicului la

depresie sau suicid.

151

Problemele psihiatrice ale participanţilor la grup pot

inhiba dezvăluirea problemelor cu încărcătură emoţională.

De exemplu, demenţele şi alte probleme grave de sănătate

mintală, limitează sever capacitatea membrilor de se

exprima, de a explora şi de a rezolva probleme.

Şi alţi factori pot inhiba auto-dezvăluirea în cadrul

grupurilor terapeutice. De exemplu, generaţia actuală de

vârstnici a trăit într-o perioadă în care psihoterapia era o

practică mai puţin obişnuită şi negativ valorizată social. Pe

de altă parte, faţă de vârstnici există expectanţa şi

dezirabilitatea socială (faţă de care vârstnicii au tendinţa de

a se conforma), de a acţiona eficient în rezolvarea

problemelor, în virtutea înţelepciunii acumulate prin

experienţa de viaţă, înţelepciune care ar trebui să fie o

contrapondere suficientă la psihoterapie.

Grupurile terapeutice necesită o planificare atentă,

care să confere profesionistului siguranţa că fiecare membru

va primi ajutorul adecvat pentru rezolvarea problemelor

personale. Persoanele care ar putea fi viitori membri ai

grupului terapeutic vor participa la un interviu preliminar

pentru ca profesionistul să determine natura nevoilor lor,

motivaţia pentru participarea la grup, ca şi adecvarea sau

inadecvarea metodei de grup în cazul particular al fiecărei

persoane. Nu este lipsit de importanţă, ca având acordul de

principiu al vârstnicului de a participa la grup, să fie

152

contactaţi şi membrii familiei sau alte persoane care pot da

relaţii despre comportamentul său.

Rolul profesionistului

Liderilor grupurilor de terapie pentru vârstnici li se

recomandă adesea să fie “activi” (Foster & Foster,1983;

Pfeiffer & Bussse, 1973; Weinberg, 1975, cf. Toseland, R.,

1995, pp153-183), cu toate că, din păcate, acest termen nu

este clar definit (Bienenfeld, 1988, cf. Toseland, R., 1995,

pp153-183). În virtutea acestei cerinţe unii profesionişti,

dezvoltă agende de lucru fără a solicita implicarea

membrilor în procesul de stabilire a scopurilor. Impunerea

agendei de lucru poate cauza rezistenţe din partea

membrilor grupului, ei înţelegând acest tratament directiv

ca o desconsiderare a capacităţii lor de a-şi controla vieţile.

Mesajul care ajunge la membrii grupului este acela că sunt

atât de neaujtoraţi, incompetenţi şi lipsiţi de putere încât

trebuie să li se spună ce au de făcut.

Atitudinea directivă şi autoritară a profesioniştilor în

relaţia cu vârstnicii poate avea ca efect neangajarea şi lipsa

de responsabilitate a acestora faţă de scopurile grupului.

Acest comportament este un mesaj nonverbal adresat

liderului, prin care vârstnicul doreşte să transmită ceva de

genul: “dacă nu mă valorizezi şi nu mă respecţi, şi mai ales

153

dacă te aştepţi să mă comport lamentabil, atunci voi juca

acest rol”. De aceea, profesioninştii au ca sarcină să

încurajeze membrii să se implice cât de mult posibil în

stabilirea scopurilor grupurilor. Ei trebuie, de asemenea, să

se asigure că toţi membrii au ocazia de a participa la

activităţile grupului.

Pe măsură ce grupul evoluează, este bine să fie

reliefate abilităţile şi capacităţile membrilor. Orientarea

liderului va fi una pozitivă, în sensul reliefării competenţelor

existente şi ignorarea comportamentele negative. Membrii

trebuie încurajaţi să-şi folosească la maximum abilităţile şi

să fie evidenţiaţi ori de câte ori reuşesc acest lucru;. În

calitate de lideri trebuie să fim siguri că exprimăm speranţă

şi încredere în capacitatea membrilor de a-ş îmbunătăţi

propria situaţie.

Rolul profesionistului într-un grup terapeutic variază

în funcţie de tipul de probleme psihice pe care le au membrii

grupului. În cadrul şedinţelor grupului terapeutic, membrii

au ocazia de a-şi evalua funcţionarea lor curentă, de a

identifica ce anume ar dori să schimbe, de a discuta despre

planuri de acţiune alternative şi de a înlătura

impedimentele în realizarea lor. Totuşi, nu trebuie să forţăm

membrii grupului să-şi definească scopurile prea repede;

aceste eforturi premature eşuează, de obicei, din cauză că

sentimentele de siguranţă şi încredere nu s-au dezvoltat

154

încă. În acelaşi timp, nu sunt permise discuţiile de grup

nedirecţionate. Ajutaţi membrii să clarifice ceea ce încearcă

să realizeze prin participarea la grup, folosind cât mai des

sumarizarea. Punctaţi şi scoateţi în evidenţă ceea ce s-a

realizat şi faceţi legătura între aportul a doi sau mai mulţi

membri. De aesemenea, aduceţi în discuţie ceea ce a rămas

nerezolvat în şedinţele anterioare. O perioadă de

“verificare”, la începutul fiecărei întâlniri, poate fi utilă

pentru asigurarea continuităţii între întâlniri. În această

perioadă de început a fiecărei întâlniri, membrii trebuie

încurajaţi să împărtăşească orice problemă sau preocupare

pe care ar dori să o discute în timpul întâlnirii şi să revadă,

pe scurt, ce a dorit fiecare membru să prelucreze în

şedinţele anterioare. Această perioadă de “verificare” ajută

membrii să revină la tema principală a grupului şi să-şi

reamintească şi clarifice scopurile enunţate în întâlnirile

anterioare.

Un rol permanent al profesioniştilor este acela de a

ajute membrii grupului să rămână centraţi pe agenda de

lucru şi prelucrările din cadrul grupului să nu degenereze în

conversaţii de societate. Structuraţi în aşa fel timpul alocat

“verificării” iniţiale fiecărei şedidinţe astfel încât fiecare

membru să aibă timp pentru a se prezenta.

Auto-dezvăluirea şi munca eficientă de rezolvare a

problemelor sunt îmbunătăţite atunci când fiecare membru

155

simte că poate să-şi împărtăşească problemele şi primeşte un

răspuns empatic. Într-o atmosferă caldă, suportivă, membrii

se simt mai puţin vulnerabili şi devin mai puţin defensivi.

În general, profesionistul va evita să dea sfaturi,

exceptând situaţiile în care acestea sunt cerute explicit; este

mult mai util ca membrii să fie ajutaţi să-şi exploreze

propriile gânduri, sentimente şi reacţii, pentru că, atunci

când acest lucru se întâmplă, are loc şi un proces de auto-

dezvăluire. Cu un ajutor bine ponderat din partea liderului

şi a grupului, membrii ajung la propriile soluţii şi

răspunsuri, iar o astfel de abordare îi ajută să se bazeze pe

propriile abilităţi de rezolvare a problemelor.

Nu doar scopurile nu trebuiesc impuse membrilor

grupurilor, în general, şi cu atât mai puţin grupurilor de

vârstnici, dar nici planurile personale ale acestora. Membrii

înşişi trebie încurajaţi să colaboreze pentru a dezvolta

planuri de acţiune în vederea realizării scopurilor grupului.

Pe măsură ce membrii se identifică cu scopurile propuse, şi

acţionează împreună în sensul realizării lor, rezultatele nu

vor întârzia să apară, ceea ce va contribui la creşterea

încrederii în potenţialul grupului de a ajuta la rezolvarea

problemelor personale. Definirea scopului şi realizarea

acestuia de către unii membri, îi încurajează şi pe ceilalţi să-

şi definească şi să-şi atingă scopul, să continue procesul de

rezolvare a problemelor.

156

În funcţie de orientarea teoretică a profesionistului şi

de capacitatea membrilor de relaţionare, unii profesionişti

preferă să se centreze pe interacţiunea “aici-şi-acum” a

grupului, în timp ce alţii, preferă să se centreze pe

experienţele “acolo-şi-atunci” ale membrilor. Deşi centrarea

“aici şi acum” este cea care distinge grupurile terapeutice de

alte tipuri de grupuri, se pare că vârstnicii preferă centrarea

de tipul “acolo şi atunci”. Această preferinţă se datorează,

pe de o parte, importanţei pe care vârstnicii o acordă

amintirilor cât şi, pe de altă parte, plăcerii de a-şi reaminti

întâmplări agreabile ale vieţii, ceea ce, în fapt constituie

adevărate resurse terapeutice.

Abordarea “aici şi acum”, modificată, poate fi folosită

eficient cu vârstnicii în grupurile terapeutice pe termen

lung, care promovează dezvoltarea unui mediu securizant şi

suportiv (Leszcz, 1987, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183).

Preocupările membrilor nu trebuie niciodată trivializate sau

ignorate, încrederea construindu-se gradat, prin răspunsuri

empatice la fiecare dintre preocupările membrilor. Atunci

când este prezentă o atmosferă suportivă, încurajatoare,

clarificarea sentimentelor poate fi folosită pentru a construi

legături interpersonale în cadrul grupului (Lakin, 1982;

Leszcz, 1987, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183).

157

Cele de mai sus pot fi rezumate sub forma unor

exigenţe fundamentale în lucrul cu grupurile terapeutice de

vârstnici (Leszcz 1987, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183):

(1) abordarea empatică a fiecărui membru al

grupului;

(2) înţelegerea importanţei relaţionării şi

funcţionării, din perpspectiva subiectivă, a fiecărui

membru;

(3) încurajarea membrilor să se adreseze unii altora

direct, folosind numele în loc de pronume ca “el”

sau “ea”;

(4) ajutarea membrilor să înţeleagă importanţa

contribuţiei celorlalţi şi

(5) promovarea şi încurajarea eforturilor membrilor

de a recunoaşte, descrie şi discuta despre impactul

personal al dezvăluirilor altor membrii.

Experienţa clinică arată că folosirea procedurii de

rememorare a vieţii poate fi utilizată cu succes în terapia de

grup, deoaece mulţi vârstnici sunt dispuşi să-şi “revadă” şi

nareze istoria vieţii. Folosirea rememorării pentru a

încadra evenimentele vieţii într-o perspectivă a dezvoltării

personale, poate ajuta vârstnicii să redescopere forţe şi

resurse pe care le-au folosit în trecut, cu succes, pentru a

face faţă evenimentelor problematice. Resursele

redescoperite, reactualizate, pot fi utilizate chiar şi atunci

158

când profesionistul se centrează pe remedierea deficienţelor

specifice “aici şi acum” a membrilor grupului.

Rememorarea vieţii poate fi utilă, în special, în

stadiile iniţale ale grupurilor terapeutice, când rezistenţele

membrilor sunt cel mai manifeste. (Lesser, Lazarus, Frankel

& Havasy, 1981, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183). Leszcsz

(1987, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183) sugerează

încurajarea fiecărui membru să se gândească la şi să discute

despre reacţiile sale la amintirile unuia dintre membrii.

Cerând membrilor să răspundă cu propriile reacţii la

amintirile unui membru, devine vizibilă eficienţa terapiei de

grup (de prelucrarea unei teme aduse în discuţie de un

anumit membru beneficiază activ toţi ceilalţi membri) şi

ajută, în acelaşi timp, la prevenirea unei situaţii frecvent

întâlnite în grupurile de vârstnici: un membru care domină

discuţiile de grup prin împărtăşrea, în mod repetat, a unor

experienţe de viaţă.

Este, de asemenea, important ca membrii vârstnici să

fie ajutaţi să identifice, exploreze şi evalueze impactul

modelelor comportamentale actuale sau anterioare asupra

abilităţii lor viitoare de a face faţă evenimentelor vieţii. O

perspectivă a dezvoltării personale îi poate ajuta să

aprecieze dacă circumstanţele care i-au condus înspre

anumite comportamente adaptative viabile, în trecut, mai

sunt aplicabile. Uneori, rezultatul poate fi motivarea

159

membrilor pentru a face schimbări în modelele de rezolvare

a problemelor care nu se mai dovedesc a fi funcţionale.

Încurajarea membrilor să folosească strategii

adaptative deja experimentate poate fi utilă în depăşirea

rezistenţei la auto-dezvăluire şi schimbare. Rezolvarea

problemelor într-un mod familiar este preferată de vârstnici

în raport cu mecanismele noi şi diferite de cele cunoscute,

care pot fi privite ca fiind impuse din exterior şi deci

incompatibile cu pattern-urile uzuale.

Profesioniştii trebuie să aibă în vedere ca tratamentul

vârstnicilor în cadrul grupului terapeutic să se întemeieze pe

demnitate şi respect. Această remarcă nu este una de

complezenţă! Vârstnicii cu tulburări psihice pot manifesta

anumite comportamente şi pot avea caracterstici personale

care fac dificilă şi puţin atractivă munca cu ei. Există, de

aceea şi pericolul ca profesionistul să presupună că membrii

vârstnici sunt mai puţin competenţi şi capabili decât în

realitate. Pentru a preîntâmpina interferenţa

resentimentelor liderului asupra eficacităţii conducerii, la

finalul fiecărei şedinţe se va proceda la evaluarea de

ansamblu, o atenţie specială acordându-se interacţiunilor,

mai ales acelora care provoacă reacţii emoţionale puternice.

Interacţiunile oferă o imagine a modului în care membrii

relaţionează între ei şi în raport cu liderul. De asemenea,

trebuie să fim conştienţi de propriile reacţii faţă de membrii

160

vârsnici ai grupului, faţă de auto-dezvăluirile lor. Dacă

anumiţi membri, sau anumite dezvăluiri provoacă

sentimente puternice de durere, sau amintiri dureroase, este

recomandabil să se recurgă la sprijinul unui supervizor.

În cadrul grupurlor cu persoane vârstnice care suferă

de demenţe, schizofrenie şi alte psihoze, adesea, este nevoie

de mai multă îndrumare, direcţionare şi structurare. Prin

definiţie, vârstnicii cu astfel de boli au dificultăţi în ceea ce

priveşte organizarea şi asumarea responsabilităţii pentru

comportamenrul lor. Pe măsură ce boala evoluează,

vârstnicii au din ce în ce mai multe dificultăţi în angajarea

în interacţiuni, în dezvoltarea coeziunii grupului, în

aderarea la normele teraputice ale grupului. În funcţie de

natura dizabilităţilor lor, membrii grupului ar putea fi mai

puţin receptivi la eforturile liderului pentru dezvoltarea

dinamicii de grup şi pentru corectarea problemelor care

apar în funcţionarea grupului.

Atunci când membrii grupului au probleme psihice

severe, şedinţele de grup trebuie să fie mai scurte, să

urmărească o agendă rutinizată, astfel ca membrii să poată

anticipa ce să aştepte de la grup. După o perioadă de discuţii

libere în care fiecare membru poate propune o temă, după

un exerciţiu sau o activitate de grup, înâlnirea grupului

trebuie să se termine prin sumarizarea a ceea ce s-a petrecut

şi prin ascultarea părerii membrilor referitor la întâlnire şi

161

a propunerilor pentru întâlnirea următoare. Urmând, în

mod constant, acelaşi model de lucru, la fiecare întâlnire,

membrii dobândesc sentimente de siguranţă şi satisfacţie,

vis a vis de faptul că ştiind care este algoritmul desfăşurării

şedinţei, precum şi ceea ce se aşteaptă de la ei, sunt

încredinţaţi că deţin controlul situaţiei.

Atunci când lucraţi cu vârstnici care au probleme

psihice severe, asiguraţi-vă că tot ceea ce se petrece în grup

este pe măsura capacităţilor lor şi evitaţi situaţiile care

presupun un efort prea mare. Încurajaţi membrii să

participe la acţiunile grupului, fără a-i forţa însă. De

asemenea, evitaţi problemele puternic încărcate emoţional,

confruntarea şi intervenţia centrată pe schimbări

comportamentale şi de personalitate. Este de preferat o

abordare suportivă care să vizeze educaţia, rezolvarea de

probleme, însuşirea deprinderilor pentru adapatarea la

situaţiile de viaţă curente sau anticipate. De exemplu,

însuşirea deprinderilor poate însemna exersarea, de către

membrii grupului, a modului în care pot formula anumite

cereri celorlalţi, personalului dintr-o instituţie, sau

membrilor familiei. Educaţia în cadrul grupurilor poate fi

orientată înspre însuşirea unor deprinderi de viaţă

independentă precum: igiena personală, administrarea

banilor, administrarea medicamentelor, folosirea

162

transportului în comun, evitarea exploatării, planificarea

meselor, etc.

Vârstnicii care nu doresc să participe la grupul

terapeutic pot fi o provocare dificilă pentru profesionişti. Nu

este ceva neobişnuit ca unii vârstnici să fie forţaţi să urmeze

tratamente de către rude, profesionişti, instituţii

rezidenţiale, fiecare dintre aceştia fiind îngrijoraţi că

problemele de sănătate mintală ale vârstnicilor ar putea

constitui un pericol pentru ei sau pentru alţii din anturaj. În

alte situaţii, este doar o problemă de interes, de exemplu,

pentru personalul medical dintr-un azil, care doreşte ca

vârstnicii să devină “mai maleabili”. Vârstnicii încluşi, în

acest mod, în programe terapeutice de grup se simt

demoralizaţi şi complet neajutoraţi. Ei exprimă sentimente

de neajutorare legat de faptul că au fost forţaţi să participe

la grup şi în consecinţă sunt retractili şi opun rezistenţă faţă

de eforturile profesionistului de a-i implica în acţiunile

grupului.

Pentru aceste persoane, profesionistul trebuie să

încerce să găsească elemente comune (dorinţe, nevoi) cu ale

celor care doresc să participe la tratament.

Există însă şi situaţii în care profesioniştii nu trebuie

să încerce să implice vârstnicii în tratament, în virtutea

dreptului oricărei persoane de a refuza tratamentul. De

regulă cei care solicită terapii pentru vârstnici sunt bine

163

intenţionaţi, dar tratamentul impus poate fi şi o cale pentru

membrii familiei sau pentru profesionişti de a încerca să-i

controleze pe vârstnici. Dacă un vârstnic, care nu doreşte să

urmeze terapia, este evaluat ca fiind competent,

profesioniştii trebuie să fie conştienţi că au responsabilitatea

morală şi chiar legală, de a respecta dreptul individului de a

refuza tratamentul. Dacă vârstnicul se consideră a fi lipsit

de anumite competenţe, profesionistul are obligaţia de a-l

sprijini să primească cel mai adecvat şi mai puţin restrictiv

tratament pentru simptomele specifice.

Indiferent dacă membrii grupului de vârstnici au

probleme de sănătate mintală, mai grave sau mai uşoare,

este important ca profesioniştii să nu limiteze evaluarea

doar la interviul iniţial. Evaluarea trebuie gândită ca un

proces continuu, care are loc pe tot parcursul prezenţei

vârstnicului în grup. În timpul interviului iniţial şi în

primele întâlniri ale grupului, vârstnicii aduc în discuţie o

largă varietate de aspecte ale situaţiilor lor de viaţă, dar nu

o imagine completă. În următoarele şedinţe, profesionistul

va urmări umplerea golurilor de informaţie, încercând să

obţină, pe cât posibil, o înţelegere coerentă a fiecărui

membru al grupului.

Pe măsură ce grupul progresează, procesul de

evaluare devine din ce în ce mai mult centrat pe ajutarea

membrilor de a depăşi obstacolele în realizarea scopurilor

164

pe care şi le-au propus prin participarea la grup. În final, va

domina evaluarea gradului în care vârstnicul şi-a realizat

scopurile propuse şi identificare a ceea ce a mai rămas de

făcut.

Procedurile şi deprinderile folosite pentru a facilita

grupurile teraputice în timpul fazei de mijloc variază în

funcţie de orientarea teoretică a profesionistului. Deşi

majoritatea studiilor asupra tratamentului nu au stabilit

superioritatea unei orientări teoretice asupra alteia, anumite

proceduri par a fi în mod particular eficiente în ajutarea

persoanelor vârstnice cu dizabilităţi specifice. De exemplu,

terapia de grup cognitivă s-a dovedit a fi eficientă în

tratamentul vârstnicilor depresivi (Gaylord & Zung, 1987,

cf. Toseland, R., 1995, pp153-183), terapia de grup

psihodramatică s-a dovedit eficientă pentru indivizii care nu

fac faţă schimbărilor vieţii (Tros & Blum, 1988, cf.

Toseland, R., 1995, pp153-183).

TEHNICI SPECIALE UTILIZATE ÎN GRUPURILE

TERAPEUTICE

165

PENTRU VÂRSTNICI

REMOTIVAREA

Remotivarea constă în stimularea vârstnicilor să

relaţioneze unii cu alţii, să se gândească la, şi să discute

despre, situaţiile existenţei cotidiene (Weiner, Brok &

Snadowski, 1987, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183). De

exemplu, vârstnicii care locuiesc într-o instituţie părăsesc

spaţiul acsteiea foarte rar sau aproape niciodată, rămânând,

de regulă, prizonierii clădirii şi ai rutinei zilnice. Pe de altă

parte, noutăţile cu privire la evenimentele curente pot fi

inaccesibile sau dificil de asimilat datorită deficienţelor

senzoriale ( Hern & Weis, 1991, cf. Toseland, R., 1995,

pp153-183).

Remotivarea este, în mod special, potrivită pentru

persoanele introvertite, care sunt apte să urmărească şi care

pot lua parte la o conversaţie, dar care au nevoie de o

socializare structurată, ce poate fi oferită printr-un grup

terapeutic de remotivare.

În general, pentru un grup de remotivare, numărul

ideal de participanţi este de şase până la zece persoane, care

să se întâlnească săptamânal sau de două ori pe săptămână

în şedinţe de câte o oră.

Liderul grupului de remotivare acţionează, într-o

oarecare măsură ca un educator (în sens larg), asumându-şi

166

responsabilitatea pentru toate materialele necesare

desfăşuirării activităţillor din program. Liderul asigură

structura fiecărei întâlniri a grupului de remotivare prin:

(1)crearea unui climat de acceptanţă (primirea caldă a

membrilor şi încurajarea participării la grup),

(2) centrarea pe o anumită temă ce ţine de realitatea

cotidiană, prin folosirea unor materiale adecvate

(audio sau video, poezii, etc.),

(3)întărirea răpunsurilor adecvate ale membrilor şi

încurajarea lor să vorbească despre realităţile cu

care se confruntă, sau faţă decare manifestă interes,

(4)demonstrarea aprecierii faţă de activităţile curente

ale membrilor, stimularea amintirilor, împărtăşirea

experienţelor şi încurajarea schimbului de idei cu

privire la activităţile ce pot desfăşurate legat de

tema respectivă, şi

(5)crearea unui climat de apreciere prin recunoaşterea

contribuţiei membrilor şi prin invitarea lor de a

contribui şi pe viitor la planificarea şi desfăşurarea

şedinţelor de grup.

În cadrul structurii relativ rigide a fiecărei întâlniri,

liderii vor trebui să dea dovadă de multă creativitate, prin

utilizarea unei varietăţi de teme şi materiale.

Profesioniştii care conduc grupuri de remotivare

trebuie să stimuleze interacţiunea dintre membri şi să

167

urmărească dezvoltarea unui nivel ridicat al coeziunii de

grup. Stimularea interacţiunii dintre membrii încurajează

dezvoltarea unui sistem de suport informal printre membri,

sistem pe care se pot baza şi în afara întâlnirilor de grup

atunci când se pregătesc să părăsească instituţia şi după ce

sunt externaţi.

ORIENTAREA IN REALITATE

Orientarea în realitate este o tehnică frecvent folosită

în terapia vârstnicilor care suferă de confuzie şi au, printre

altele, dificultăţi de orientare în timp şi spaţiu. Scopul

acestei tehnici este de a reduce confuzia şi de a ajuta

vârstnicul să rămână, pe cât posibil, orientat, prin oferirea

de informaţii esenţiale cu privire la mediul lor.

Cercetările asupra efectelor terapiei de orientare în

realitate au oferit răspunsuri echivoce şi deşi unele studii au

arătat că această tehnică poate fie eficientă, majoritatea

datelor se bazează pe studii prea puţin structurate. Unele

cercetări şi date clinice, sugerează că orientarea în realitate

(ca modalitate terapeutică), funcţionează cel mai bine

pentru persoanele cu confuzii moderate, din centrele de zi

pentru vârstnici, sau pentru cele instituţionalizate, (Seaman

& Roth, 1989; Voelkel, 1978, Kalish, Wexler & Zawadski,

1975, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183).

168

Aspectul negativ, al acestei tehnici, este acela că, dacă

este urmată strict, creşte nivelul agitaţiei la vârstnicii cu

demenţe severe. Programele de orientare în realitate sunt

utile şi pentru vârstnicii cu demenţe, mai puţin grave, din

instituţiile rezidenţiale.

Pentru implementarea unui grup de orientare în

realitate trebuie să fim în primul rând atenţi la compoziţia

grupului: trebuie să ne asigurăm că toţi membrii au nivele

similare de disfuncţionalitate. Aceasta va preîntâmpina

instalarea plictisului la persoanele care funcţionează la un

nivel mai bun şi supralicitarea celor care funcţionează mai

lent. De asemenea, numărul membrilor trebuie să fie limitat,

cinci sau şase persoane şi este aproape obligatorie şi

prezenţa unui co-lider: vârstnicii confuzi au nevoie de un

surplus de atenţie.

Liderii acestor grupuri nu trebuie să neglijeze relaţiile

dintre ei înşişi şi membrii grupului: interesul faţă de

vârstnic trebuie să fie unul autentic. Vârstnicii confuzi nu

trebuie trataţi ca nişte copii sau ca persoane incapabile să

interacţioneze cu ceilalţi. Liderii trebuie să manifeste

atitudini pozitive, să laude realizările membrilor grupului

atunci când reuşesc să-şi amintească anumite informaţii şi

prin centrarea mai degrabă pe abilităţile şi nu pe

dizabilităţile lor. Nu se recomandă începerea lucruclui cu

astfel de persoane pornind de la presupoziţia că nu vor

169

înţelege ceea ce le spuneţi. Chiar şi cel mai dezorientat

membru al grupului trebuie tratat cu respect şi demnitate.

Efectele demenţei fac dificilă menţinerea implicării

membrilor în procesul şi în conţinutul grupului, de aceea,

este utilă prezenţa unui co-lider care să stea printre membrii

grupului, ajutându-i să se reorienteze atunci când au

dificultăţi.

TERAPIA DE VALIDARE

Experienţa clinică a demonstrat că vârstnicii cu

uşoare probleme de dezorientare răspund foarte bine

procedurilor de orientare în realitate şi remotivării, în

schimb cei cu dezorientare moderată şi severă, nu. După

încercarea unei largi varietăţi de metode şi proceduri de a

lucra cu această categorie de vârstnici, Feil (1993, cf.

Toseland, R., 1995, pp153-183) face următoarele

recomandări:

(1) evaluaţi corect gradul de severitate al

dezorientării, pentru fiecare membru în parte,

pentru a putea alege terapia adecvată,

(2) exploraţi trecutul clientului şi stabiliţi o relaţie de

încredere cu el,

(3) selectaţi 5-10 vârstnici care sunt foarte confuzi,

170

(4) gândiţi-vă la un rol pentru fiecare membru din

grup,

(5) conduceţi toate activităţile într-un cerc mic fără o

masă în mijloc,

(6) stabiliţi structura întâlnirilor şi urmaţi o agendă

similară în fiecare săptămână,

(7) dezvoltaţi o cultură a grupului caldă, suportivă,

securizantă,

(8) facilitaţi interacţiunile dintre membri prin

punerea în legătură a celor spuse de ei,

(9) facilitaţi comunicarea nonverbală folosind

atingerea, contactul vizual, muzica,

(10) implicaţi familia prin contacte regulate şi prin

intemediul unor ocazii speciale cum ar fi zilele de

naştere sau vacanţele.

Un principiu fundamental respectat de Feil în terapia

vârstnicilor cu demenţe este acela că, indiferent cât de

iraţional sau bizar ar părea comportamentul lor, acesta are

întotdeauna un anumit motiv.

Agenda pentru un grup tipic de validare include

scurte perioade de activitate cum ar fi :

(1) o primire călduroasă,

(2) muzică,

(3) discuţii despre sentimente şi gânduri, stimulate

prin întrebări simple,

171

(4) o activitate sau un exerciţiu care necesită mişcare,

(5) consumul de răcoritoare şi/sau prăjituri

(6) terminarea întâlnirii.

Participanţii primesc roluri simple cum ar fi acela de a

întâmpina sau conduce pe cineva, de a servi prăjituri, etc.

REZOLVAREA PROBLEMELOR

Tehnica rezolvării problemelor este o procedură

structurată, concepută pentru a ajuta membrii grupurilor

să-şi rezolve situaţiile problematice ale vieţii şi să facă faţă

mai bine situaţiilor stresante.

Pentru rezolvarea problemelor este recomandată o

procedură în 10 paşi:

(1) realizarea unei stări de calm a minţii,

(2) definirea problemei cât mai concret posibil,

(3) evaluarea,

(4) propunerea mai multor planuri de acţiune,

(5) notarea aspectelor pozitive şi negative

corespunzătoare fiecărui plan,

(6) identificarea planului care are cea mai mare

şansă de reuşită,

(7) identificarea obstacolelor care ar putea apărea în

realizarea planului,

(8) implementarea planului,

172

(9) evaluarea rezultatelor şi

(10) reevaluarea periodică şi ajustarea planului

acţiunii dacă este necesar.

Tehnicile de rezolvare a problemelor pot fi folosite

eficient cu vârstnicii în multe tipuri de grupuri terapeutice.

TEHNICI DE RELAXARE

Procedurile de relaxare cum ar fi respiraţia adâncă,

relaxarea musculară progresivă şi reprezentarea cognitivă

pot fi utilizate în mod eficient în grupurile de vârstnici.

Întâlnirile de grup oferă membrilor ocazia de a exersa

proceduri de relaxare înainte de a le putea folosi în afara

grupului. Liderul de grup trebuie să ştie ce tehnici de

relaxare trebuie să folosească pentru fiecare membru în

parte şi care ar putea fi obstacolele şi/sau riscurile în

utilizarea unei anumite tehnici în afara grupului.

Experienţa clinică arată că vârstnicii preferă ca

metodă de relaxare respiraţia profundă, poate şi datorită

faptului că este o procedură uşor de aplicat. Pentru a

realiza corect această tehnică, membrii trebuie instruiţi să:

(1) închidă ochii,

(2) să se aşeze în cea mai confortabilă poziţie,

(3) să inspire şi să expire adânc şi încet de trei ori şi

(4) să se concentreze asupra respiraţiei şi nu asupra

gândurilor.

173

Alţi vârstnici găsesc ca fiind foarte utilă tehnica

relaxării musculare progresive. Acestă tehnică presupune

contractarea şi relaxarea unor grupe de muşchi concomitent

cu conştientizarea stărilor de tensiune şi relaxare pe care

aceasta le produce. În afară de faptul că această tehnică

reduce stresul şi anxietatea, unii vârstnici o folosesc înainte

de culcare, în situaţii de insomnie.

Reprezentarea cognitivă poate adânci sentimentele de

calm şi relaxare pe care membrii le experimentează după

relaxarea musculară progresivă şi de aceea, poate fi

utilizată cu succes.

TERAPIA COGNITIVĂ

Tehnicile terapiei cognitive de grup pentru vârstnici

au fost descrise de Yost (1986, cf. Toseland, R., 1995, pp153-

183) care a propus un model de tratament cu patru faze:

(1) pregătirea,

(2) colaborarea şi identificarea,

(3) schimbarea cognitivă,

(4) consolidarea şi terminarea.

În faza de pregătire are loc evaluarea, pentru a fi

siguri că persoana este potrivită pentru grup.

În faza de colaborare şi identificare, este important să

stabilim un parteneriat cu fiecare membru al grupului, o

atmosferă de acceptanţă a grupului ca întreg. Membrilor le

174

pot fi prezentate principiile de bază ale terapiei cognitive.

Pentru a realiza acest lucru, liderul va juca rolul de

educator, învăţând membrii să identifice şi să descrie:

(a) situaţia,

(b) gândurile raţionale şi iraţionale referitor la

situaţie şi

(c)sentimente, stări şi comportamente asociate acestor

gânduri.

În faza schimbării cognitive, membrii primesc teme

simple pentru intervalul dintre întâlnirile de grup. La

început, acestea au ca scop identificarea evenimentelor

problematice, a gândurilor şi sentimentelor asociate lor.

Apoi, liderul ajută fiecare membru să planificce o serie de

sarcini cu grade de dificultate diferenţiate şi adaptate

capacităţilor lor. Membrii realizează aceste sarcini între

întâlniri şi prezintă exeprienţele în grup.

În faza consolidării şi în cea finală, membrilor li se

cere să realizeze sarcini complexe, să lucreze la eliminarea

oricărei distorsiuni cognitive care ar putea împiedica

funcţionarea lor, să anticipeze obstacolele care ar putea

apare în viitor şi să-şi consolideze reţeaua de suport în afara

grupului.

JOCUL DE ROL, PSIHODRAMA ŞI

SOCIODRAMA

175

Procedurile de punere în scenă a evenimentelor vieţii

pot fi utilizate eficient cu vârstnicii în grupurile terapeutice

(Altman, 1983; Buchanan, 1981; Schloss, 1988, cf. Toseland,

R., 1995, pp153-183).

Jocul de rol oferă vârstnicilor ocazia de a exersa

deprinderi interpersonale şi de a primi feed-back de la

colegii lor. De asemenea, oferă posibilitatea de a explora

modalităţi alternative de răspuns, de a descoperi o abordare

mai eficientă şi de a o pune în practică în cadrul mediului

suportiv din grup înainte de a o încerca în situaţii exterioare

grupului.

Sociodrama şi psihodrama folosesc jocul de rol ca

mijloc de dramatizare a problemelor (Blatner, 1973, cf.

Toseland, R., 1995, pp153-183). Cerând membrilor să joace

o situaţie sugerată de lider sau de membrii grupului,

sociodrama oferă vârstnicilor posibilitatea de a explora teme

de interes comun, fără a se concentra pe experienţele de

viaţă ale unui anumit membru. Prin contrast, psihodrama

permite membrilor să pună în scenă evenimente care li s-au

întâmplat şi de aceea nivelul implicării afective a membrilor

grupului este cu mult mai ridicat decât cel atins prin

descrierea orală a unui eveniment. Atât sociodrama cât şi

psihodrama constituie modalităţi ce permit membrilor să

176

exploreze în profunzime propriile sentimente faţă de

anumite evenimente.

Vârstnicii pot să manifeste rezistenţă faţă de

angajarea în jocul dramatic, unele impedimente legate de

jocul de rol ţinând de mobilitatea limitată, de nivelul scăzut

al energiei şi de lipsa motivaţiei. Pentru a contracara această

rezistenţă, este util să întrebăm dacă vreunul dintre

membrii grupului a mai avut vreo experienţă asemănătoare,

pentru că, în general, cei care au mai jucat vreodată un rol

sunt mândri să împărtăşească această experienţă. De regulă,

ei se oferă voluntar pentru jocurile de rol, servind astfel ca

model celorlalţi membri.

GRUPURILE FURNIZOARE DE SERVICII ŞI

GRUPURILE DE ADVOCACY

Grupurile furnizoare de servicii şi grupurile de

advocacy oferă membrilor ocazia de a se întâlni pentru a

realiza acţiuni folositoare pentru cei de aceeaşi vârstă, dar

care nu participă la grup, pentru comunitate ca şi acţiuni cu

scop social mai larg. Astfel de grupuri pot fi:

un consiliu al pacienţilor dintr-un sanatoriu, care se

întruneşte o dată pe lună pentru a discuta despre

177

drepturile pacienţilor şi problemele care se ivesc în

furnizarea serviciilor;

o asociaţie a rezidenţilor dintr-un azil pentru vârstnici,

care se întâlneşte pentru a discuta despre regimul de

funcţionare, probleme administrative şi de întreţinere,

despre comportamentul personalului;

membrii unui club al vârstnicilor pot forma un grup care

să ofere servicii vârstnicilor imobilizaţi acasă (vizite,

ajutor la cumpărături, ajutor menajer, etc.).

Specificul grupurilor furnizoare de servicii şi al celor

de advocacy constă în aceea că sunt orientate înspre

ajutorarea indivizilor care nu fac parte din grup. De

exemplu, membrii unui grup furnizor de servicii pot vizita

un vârstnic imobilizat la pat, pot lucra ca voluntari într-un

spital, pot confecţiona jucării şi pot ajuta la supravegheerea

copiilor dintr-un centru de zi, sau pot colecta fonduri pentru

o organizaţie neguvernamentală cu scop caritabil.

Activităţile grupurilor furnizoare de servicii pot avea,

indirect, efecte terapeutice asupra membrilor, dar

principalii beneficiari sunt cei deserviţi.

Acţiunea grupurilor de advocacy (de reprezentare)

poate avea efecte benefice atât la nivel larg, macrosocial, cât

şi direct, asupra membrilor grupului. De exemplu,

schimbările în politicile şi practicile ce se adresează

vârstnicilor, ca urmare a activităţii unui consiliu dintr-un

178

sanatoriu pot fi benefice atât pentru membrii grupului cât şi

pentru ceilalţi rezidenţi.

În ciuda faptului că grupurile furnizoare de servicii şi

grupurile de advocacy sunt centrate pe nevoile comunităţii,

a celor din afara grupului, participanţii au multe satisfacţii.

Prin implicarea lor în astfel de grupuri, membrii îşi asumă

roluri care pot avea profunde semnificaţii personale şi care,

de aceea, dau sens vieţilor lor. Au posibilitatea de a

împărtăşi experienţa acumulată pe parcursul vieţii, de a fi

de ajutor altora, de a-şi pune în valoare înţelepciunea.

Grupurile furnizoare de servicii şi de advocacy oferă

posibilitatea membrilor de a-şi exprima preocuparea lor

sinceră pentru ceilalţi, de a continua să fie cetăţeni

productivi şi responsabili. ( Erikson, Erikson & Kirmick,

1986, cf. Toseland, R., cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225).

Manifestarea altruismului în beneficiul altor

vârstnici este o reală sursă de satisfacţie şi mândrie. Cei

care se implică în astfel grupuri câştigă aprobarea,

admiraţia şi respectul tuturor acelora care beneficiază în

urma activităţii lor.

Pe lângă toate acestea, participanţii la grupurile

furnizoare de servicii au posibilitatea de a comunica cu cei

de o vârstă cu ei, utilizându-şi în acelaşi timp cunoştinţele,

deprinderile, talentele.

179

Pe de altă parte, pentru vârstnicii izlolaţi şi imobilizaţi

la pat, care sunt uneori stimulaţi şi ajutaţi să participe la

diferite acţiuni, programul oferă prilejuri de destindere şi

ocazii binevenite de a scăpa de preocupările legate de

problemele personale (Morris & Bass, 1988, cf. Toseland,

R., 1995, pp. 209-225).

Prin participarea la grupuri furnizoare de servicii,

membrii dobândesc roluri sociale semnificative

(compensând pierderea altora ce nu mai sunt compatibile cu

vârsta înaintată), care îi ajută să depăşească disperarea ce i-

ar putea copleşi datorită pierderii celor dragi sau datorită

reducerii capacităţilor şi abilităţilor proprii.

În grupurile de advocacy, membrii pot să

redobândească sentimentul deţinerii controlului şi al

eficienţei. Pot, de asemenea, să îmbunătăţească anumite

aspecte ale contextul vieţii, precum şi situaţia celor pe care

grupul îi reprezintă. Ca rezultat al impactului actual sau

potenţial al activităţii lor, membrii grupurilor de advocacy

pot să câştige putere şi statut social, două atribute care, de

obicei, lipsesc din vieţile persoanelor vârstnice.

CARACTERISTICILE GRUPURILOR

FURNIZOARE DE SERVICII ŞI A CELOR DE

ADVOCACY

180

Vârstnicii care doresc să intre într-un grup furnizor

de servicii sau de advocacy au, de regulă, idei, destul de

clare, despre ceea ce doresc să realizeze ca membri ai

grupului. De asemenea, în general, ei au potenţialul, dacă nu

şi experienţa efectivă, de a se organiza şi de a conduce

activităţile de grup. De aceea, rolul principal al unui

profesionist în aceste grupuri este de a ajuta la organizarea,

coordonarea şi facilitarea activităţilor grupurilor auto-

direcţionate.

În grupurile cu membri care au încrederea şi

experienţa necesare pentru a acţiona autonom,

profesionistul va fi invitat, de obicei, să participe ca oricare

alt membru al grupului. Din această poziţie, profesionistul

oferă ajutor tehnic şi orice alt tip de ajutor pe care membrii

îl consideră necesar pentru realizarea scopurilor.

Unii vârstnici au nevoie de mai mult ajutor pentru a

începe, fie pentru că nu ştiu . cum să acţioneze, fie pentru că

nu au încredere în propriile competenţe. Atunci când

lucrează cu astfel de vârstnici, profesionistul, foarte

probabil va prelua rolul de facilitator, ajutându-i

îndeaproape pe toţi cei care manifestă interes, dorinţă şi

potenţial de conducere. Uneori rolul de facilitator este

intricat cu cel de suporter, profesionistul fiind persoana care

furnizează energia, entuziasmul şi speranţa, atunci când

membrii au de înfruntat obstacole şi când pesimismul îi

181

copleşeşte. Aceste roluri sunt desemnate şi prin sintagma:

“oferirea unei viziuni” (Schwartz 1974; Gitterman &

Shulman, 1986, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225).

În situaţiile în care membrii grupurilor furnizoare de

servicii şi ai grupurilor de advocacy obosesc în demersurile

lor, sau încep să dea dovadă de slăbiciune şi neîncredere,

rolul profesioniştilor devine mai activ pentru a susţine

moral membrii şi pentru a putea duce la bun sfârşit

planurile iniţiale.

Compoziţia grupurilor furnizoare de servicii şi a celor

de advocacy nu este determinată în cea mai mare măsură de

problemele membrilor ci, mai degrabă, de interesul şi

dorinţa manifestate de a-şi împărtăşi experienţa, de a fi

disponibili să răspundă nevoilor semnalate în comunitate.

Este de dorit ca, un număr cât mai mare de membri, să

participe la astfel de grupuri pentru a ajuta la reprezentarea

tuturor punctelor de vedere, ca şi pentru a conferi putere

grupurilor şi pentru a asigura cunoştinţele şi deprinderile

necesare unei diviziuni judicioase a muncii, care să asigure

realizarea scopurilor grupului.

Grupurile furnizoare de servicii ca şi cele de advocacy

nu sunt la fel de frecvent întâlnite ca celelalte tipuri de

grupuri. Întâlnirile acestor grupuri sunt, de obicei, lunare

sau trimestriale şi au loc pentru anunţarea noilor informaţii,

prezentarea rapoartelor subcomitetelor ca şi pentru

182

discutarea problemelor care afectează grupul în ansamblul

său. Sarcinile cotidiene ale acestor grupuri sunt realizate de

către membri, individual, sau de către subcomitete, care se

întâlnesc între şedinţele grupului.

Auto-dezvăluirile nu sunt de aşteptat în cadrul

grupurilor în discuţie, deşi, pe măsură ce membrii ajung să

se cunoască şi să se împrietenească, au loc confesiuni,

destăinuiri. În general, comunicarea, în cadrul acestor

grupuri, constă în împărtăşirea cunoştinţelor, clarificarea

ideilor şi planificarea sarcinilor.

Procedurile de operare a acestor grupuri sunt, de

obicei, mai formale decât în cazul altor grupuri.

Desfăşurarea unei întâlniri poate fi guvernată de reguli

specifice, stabilite de un comitet de conducere şi aprobate de

membri. O agendă scrisă poate fi realizată înaintea fiecărei

întâlniri. Sunt, de asemenea, folosite “proceduri

parlamentare” pentru a se asigura, egalitatea participării şi

luarea deciziilor în mod democratic. Se obişnuieşte şi

întocmirea unei evidenţe a etapelor de lucru parcurse, a

realizărilor, ca şi consemnarea discuţiilor, pentru

informarea membrilor care nu pot participa la fiecare

întâlnire.

GRUPURILE FURNIZOARE DE SERVICII

183

În mod tradiţional, majoritatea vârstnicilor care

doresc să activeze în sprijinul semenilor lor, se adresează

bisericii, sau / şi organizaţiilor umanitare. Pe măsură ce

cuantumul populaţiei vârstnice va continua să crească, va fi,

probabil nevoie de lărgirea oportunităţilor, a cadrelor

organizaţionale în care grupurile furnizoare de servicii să

poată acţiona, mai ales că, noile generaţii de vârstnici

aparţin unor categorii profesionale diverse, ce posedă

cunoştinţe, abilităţi şi competenţe diversificate, şi în

consecnţă, serviciile pe care le pot oferi sunt mai specializate

şi mai complexe. Motivaţia acestora de a participa la

grupurile furnizoare de servicii izvorăşte din dorinţa de a fi

de ajutor, de a da un sens superior vieţilor lor şi chiar din

dorinţa de a înapoia societăţii ceva din ceea ce, la rândul lor,

au primit cândva.

Forţa şi dinamica grupului vine, de cele mai multe ori,

din partea profesionistului, care identifică şi sprijină

persoanele care îşi exprimă dorinţa de a face parte dintr-un

grup furnizor de servicii.

Sunt situaţii în care, persoanele motivate să ofere

altora servicii şi sprijin, au iniţiativă, contactează asitentul

social, îi împărtăşesc ideile referitoare la dorinţa de a ajuta,

de a face ceva util în sprijinul semenilor vârstnici şi îi

solicită informaţii şi suport, în vederea planificării şi

dezvoltării unui program adecvat. În acest caz, sarcina

184

principală a profesionistului este de a lucra îndeaproape cu

persoanele interesate, pentru a le dezvolta potenţialul de

lideri, pentru a le ajuta să formuleze şi să clarifice ceea ce ar

dori să realizeze în grup şi, pentru a imagina şi selecta cele

mai utile şi plăcute servicii.

După ce s-au stabilit cadrele preliminare referitoare

la forma grupului, se poate realiza o întâlnire de planificare

la care să participe toate persoanele interesate. Această

întâlnire are mai multe funcţii:

(1)dă ocazia organizatorilor de a evalua cât de mare

este interesul în cadrul grupului,

(2)permite discutarea, in extenso, a scopurilor grupului

şi

(3)stabileşte rolul asistentului social, în calitate de

profesionist ce deţine disponibilitatea şi

competenţele necesare pentru a ajuta şi facilita

demersurile celor implicaţi în program.

De obicei, la o întâlnire de acest fel apar şi interese noi

în grup.

În timpul stadiului de pregătire, sarcina principală a

asistentului social este de a ajuta membrii să se organizeze.

Aceasta presupune stimularea membrilor de a se gândi la

resursele necesare, ca şi la paşii ce vor fi realizaţi pentru a

începe dezvoltarea grupului. De asemenea, mai presupune

oferirea de modele, potenţialilor lideri, referitoare la

185

conducerea întâlnirilor, la promovarea grupului în

comunitate şi la menţinerea legăturii cu “sponsorul”

grupului.

Morris şi Bass (1988, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-

225), au evidenţiat faptul că anumite costuri pe care le

implică voluntariatul, pot constitui serioase bariere în

funcţionarea grupurilor furnizoare de servicii (de exemplu,

cei dornici să-şi ofere serviciile altora, s-ar putea să nu fie

dispuşi să-şi cheltuie banii proprii pentru materialele

necesare, sau să-şi folosească propriile automobile pentru a

se deplasa la întâlniri şi pe teren). Asistenţii sociali pot, în

astfel de situaţii, să iniţieze, împreună cu membrii grupului,

acţiuni de strângere de fonduri, pentru acoperirea

cheltuielilor respective.

Asistenţii sociali pot fi, de asemenea, solicitaţi să

identifice serviciile existente în comunitate, să îi ajute pe

doritori să se decidă în ce tipuri de activităţi doresc să se

implice şi ce categorii de persoane doresc să ajute. De

asemenea, este importantă şi identificarea organizaţiilor

care oferă servicii de calitate, similare celor propuse de

voluntari, şi aflarea, dacă acestea sunt interesate să

colaboreze cu grupurile furnizoare de servicii.

Atunci când proiectele de servicii sunt limitate în timp

şi există o fluctuaţie a voluntarilor, asistenţii sociali au roluri

de coordonare şi de mediere, ce constau în evaluarea

186

intereselor şi abilităţilor noilor voluntari, identificarea

proiectelor potrivite, adecvarea talentelor şi intereselor

voluntarilor la oportunităţile serviciilor dispuse la

colaborare, realizarea prezentărilor iniţiale şi asigurarea că

atât membrii grupului cât şi destinatarii serviciilor vor fi

mulţumiţi de aranjamentele făcute.

Pe măsură ce grupul se dezvoltă, profesioniştii pot fi

solicitaţi pentru îndrumare, pentru rezolvarea conflictelor

interpersonale, ca şi a altor probleme.

ÎNDRUMAREA GRUPURILOR DE ADVOCACY

Reacţiile din interior, ca şi reacţiile celor vizaţi de

acţiunile grupului de advocacy, sunt, de regulă, puternice şi

nu arareori controversate (Getzel, 1983, cf. Toseland, R.,

1995, pp. 209-225). De exemplu, unii participanţi la

grupurile de advocacy, sunt sceptici în legătură cu reuşita

acţiunilor de schimbare întreprinse, mai precis, se îndoiesc

de capacitatea grupului de a impune mediului schimbarea

dorită. Cei vizaţi de acţiunile grupului manifestă, de cele

mai multe ori, suspiciune, deoarece îşi simt ameninţat statu

quo-ul. În aceste condiţii, principala sarcină a

profesionistului este aceea de a prezenta cu claritate scopul

grupului, şi de a evidenţia, în primul rând, utilitatea

187

acţiuniluri acestuia. McDermott (1989, cf. Toseland, R.,

1995, pp. 209-225), arăta că atunci când se explicitează

scopurile unei campanii pentru drepturile rezidenţilor

dintr-o instituţie, personalului i se vor prezenta laturile

pozitive ale campaniei (capacitatea vârstnicilor de a lua

decizii rezonabile, publicitatea bună şi imaginea publică

îmbunătăţită care vor fi dobândite, în final, de către

instituţie), fără a se acceatua aspectele negative (abuzurile

practicate la adresa clienţilor vârstnici, de exemplu).

În situaţiile în care este foarte probabil ca acţiunile

grupului să constituie o ameninţare a statu quo-ului,

asistentul social va trebui să evalueze, cât de mare este

probabilitatea ca deţinătorii puterii să încerce să saboteze

dezvoltarea grupului, şi totodată să planifice, în avans,

strategii pentru a contracara potenţialele riposte ale

acestora. De exemplu, atunci când se constituie un consiliu

al rezidenţilor dintr-un sanatoriu, este de dorit să demareze

şi dezvoltarea unor bune relaţii cu administratorii, şefii

departamentelor ca şi cu alte persoane cheie din instituţie,

discutând despre preocupările şi opiniile lor, solicitându-le

să-şi aducă aportul şi, apreciindu-le sprijinul.

Este, de asemenea, important să fie înţelese şi

explicitate nevoile şi percepţiile rezidenţilor, într-un mod

care să reliefeze limitarea actuală a autonomiei lor prin

practicile curente din instituţie. Se poate arăta, de exemplu,

188

cum, un grup de advocacy, va permite rezidenţilor să aibă o

contribuţie mai mare în acţiunile de zi cu zi ale instituţiei,

fară a cauza dezordine. De asemenea, în unele situaţii, poate

fi util să se facă referiri la standardele şi politicile pe care şi

le-au propus iniţial administratorii. Aceste demersuri nu

trebuie făcute de o manieră ameninţătoare, ci astfel încât

persoanele vizate să dorească să adere la standardele şi

politicile propuse, subliniind că intenţiile lor au fost

subminate de practicile care s-au format şi perpetuat în

cadrul instituţiei.

Unii vârstnici pot fi reticenţi în a se implica în

grupurile advocacy (Cox, 1988; Devitt & Checkoway, 1982,

cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225), fie din cauza lipsei de

energie fizică, fie de teama sancţiunilor şi represaliilor care

ar putea urma acţiunilor lor. Atunci când potenţialii

membri ai grupului de advocacy manifestă reticenţă,

stabilirea relaţiilor cu aceştia va începe tocmai cu discutarea

temerilor lor şi cu reliefarea importanţei participării lor,

creându-se astfel un climat permisiv, destins, de încredere.

Vor fi luate în considerare toate temerile exprimate şi

vor fi discutate natura acestora, probabilitatea ca

represaliile să aibă loc, cât şi posibilităţile de a le contracara.

În urma unei astfel de discuţii deschise, cu efect

detensionant, mulţi vârstnici s-ar putea să dea curs invitaţiei

profesionistului de a face parte dintr-un grup de advocacy.

189

Este, de asemenea important, să se aibă în vedere ca

participarea potenţialilor membri la discuţiile

premergătoare constituirii grupului, cât şi după aceea, să nu

fie solicitantă, în sensul unui prea mare consum de energie.

Exista câteva probleme organizatorice care trebuie

avute în vedere atunci când se planifică grupuri de advocacy

pentru vârstnici. Deşi situaţia ideală este aceea în care

membrii decid asupra structurii grupului, experienţa arată

că, în unele situaţii, acest lucru nu este posibil (Devitt &

Checkoway, 1982, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225). De

aceea, asistentul social are, uneori, rolul decisiv în

organizarea grupului. În sanatorii, azile pentru vârstnici şi

alte instituţii profesionistul trebuie să organizeze alegeri

prin care membrii să-şi desemneze liderii. Desfăşurarea de

alegeri are numeroase beneficii: familiarizează membrii cu

exerciţiul democratic (ce va putea fi utilizat mai târziu în

cadrul grupului), creşte interesul faţă de grup, adaugă

putere şi prestigiu liderilor aleşi. Şi poate, cel mai

important, ajută membrii să-şi exprime propriile poziţii şi

idei în cadrul grupului.

Din păcate, însă, participarea vârstnicilor la alegeri de

acest fel este destul de apatică (Devitt & Checkoway, 1982,

cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225). În astfel de situaţii,

profesionistul trebuie să încurajeze pe toţi cei interesaţi de

poziţiile de conducere să-şi asume rolul de lider pe o

190

perioadă determinată de timp, până când, interesul

participanţilor pentru grupul de advocacy va creşte şi va fi

posibilă o altă alegere.

Un alt aspect organizatoric vizează structurarea

întâlnirilor grupului. Situaţia ideală este ca membrii

grupului să hotărască statutul şi structura întâlnirilor. Unii

membri însă, întâmpină dificultăţi atunci când este vorba de

a configura ei înşişi cadrele organizatorice. O alternativă ar

fi aceea ca asistentul social să propună o structură

organizatorică pe care, membrii să o poată modifica pe

măsură ce grupul se dezvoltă. Altă posibilitate ar fi aceea de

a ajuta activ membrii grupului, oferindu-le, la început,

(primele 2-3 întâlniri) câteva modele de structurare, pentru

ca, ulterior, să poată opta pentru cea mai convenabilă

variantă. Deşi prima alternativă crează mai puţină confuzie

şi este, de obicei, repede acceptată, a doua alternativă poate

avea ca rezultat o mai bună implicare a membrilor.

Pe măsură ce grupurile de advocacy trec de etapa de

început (de formare), îndreptându-se spre etapa de mijloc

(de lucru), profesioniştilor le revin patru sarcini majore:

(1) să faciliteze legăturile şi comunicarea între grup

şi toţi cei care sunt în măsură şi deţin poziţia

necesară, pentru a implementa schimbările;

(2) să încurajeze participarea, în cel mai înalt grad, a

tuturor celor ale căror interese sunt reprezentate;

191

(3) să facă eforturi sistematice de rezolvare a

problemelor şi

(4) să asigure dezvoltarea şi funcţionarea continuă a

grupului.

În vederea facilitării legăturilor şi a comunicării între

membrii grupului şi toţi cei care sunt în măsură să realizeze

schimbările în politicile, procedurile şi practicile care sunt

ţinta acţiunilor grupului, pot fi parcurşi câţiva paşi. Un pas

important este acela de a invita la întâlniri “persoanele

cheie” în luarea deciziilor, pentru a înţelege care le sunt

percepţiile şi punctele de vedere asupra situaţiilor

problematice ca şi pentru a le prezenta perspectiva

grupului. Decidenţii invitaţi vor fi trataţi în calitate de

colaboratori şi consilieri în procesul schimbării şi nu ca

adversari. Prima întâlnire s-ar putea să fie

contraproductivă, datorită tensiunilor crescânde, poziţiilor

consolidate, rezistenţelor la schimbare, şi poate conduce

chiar la accentuarea unor animozităţi latente. Pentru a

preîntâmpina astfel de situaţii, înainte ca invitaţii să

sosească, membrilor grupului li se poate sugera să renunţe

la comentarii răutăcioase, ironii, sau exprimarea

resentimentelor, arătându-le că, toate acestea, pot face un

deserviciu cauzei lor. Membrii vor fi încurajaţi să demareze

discuţia prin a evidenţia aspectele pozitive ale modului de

funcţionare / deservire a ceea ce ţine de competenţele

192

decizionale sau administrative ale invitaţilor. Ulterior, şi de

o maniereă fermă şi respectuasă, vor fi prezentate

preocupările şi problemele care fac obiectul schimbărilor

scontate. Vor fi reliefate, de asemenea, valorile, preocupările

şi interesele comune ale grupului şi ale invitaţilor. Una din

strategiile succesului, în astfel de cazuri, este de a nu

accentua diferenţele! În schimb, se impune clarificarea

confuziilor, precizarea punctelor de vedere divergente ca şi

a celor convergente, medierea conflictelor şi negocierea

soluţiilor acceptabile pentru ambele părţi.

Şi între întâlniri, preocuparea fundamentală a

profesionistului va fi aceea de a facilita comunicarea între

membrii grupului şi decidenţi. Dacă comunicarea este

insuficientă, săracă, membrii grupului vor trage concluzia

eronată că decidenţilor “nu le pasă” (de ei şi de problemele

cu care se confruntă), cele două entităţi (grupul şi

decidenţii) riscând să se situeze şi să se blocheze în poziţii de

adversitate, evident contraproductive. În postura de

mediator, profesionistul îşi va asuma rolul de a

“interpreta”, de a face înţelese doleanţele membrilor

grupului, tuturor acelora care sunt în poziţia de a da un

răspuns şi de a decide, precum şi de a ajuta membrii

grupului să înţeleagă constrângerile cu care se conferuntă

cei ce sunt în măsură să ia decizii şi cum se gândesc ei să

răspundă solicitărilor.

193

O altă modalitate de a media relaţiile, este

programarea întâlnirilor regulate între persoane special

desemnate din cadrul grupurilor de advocacy şi responsabili

/ decidenţi. Aceste întâlniri se vor finaliza prin clarificarea

modului particular în care s-au rezolvat problemele, prin

specificarea angajamentelor şi un termen limită pentru

implementarea lor.

O a treia modalitate de a stabili legături favorabile

grupurilor de advocacy este abordarea şi sensibilizarea,

prin mass-media, a liderilor comunitari, a publicului ţintă

(vârstnicii din comunitate), a publicului larg. Această

strategie de relaţionare şi comunicare este utilizată atunci

când nu se obţine, prin abordare directă, cooperarea

decidenţilor. Membrii grupurilor de advocacy se vor întâlni

cu reprezentanţii diferitelor categorii ale publicului, vor

pregăti relatări de presă, interviuri pentru posturile locale

de radio şi televiziune.

Pe măsură ce grupul se dezvoltă, profesioniştii vor

încuraja şi facilita participarea la acţiunile grupului, a

tuturor celor interesaţi şi reprezentaţi de membrii activi.

În aşezările urbane acest lucru poate însemna

asigurarea transportului, planificarea întâlnirilor la ore şi

locuri potrivite, protejarea participanţilor.

În mediul organizaţional facilitarea participării se

poate realiza prin planificarea şi afişarea întâlnirilor,

194

sprijinirea vârstnicilor să ajungă la locul de întâlnire,

crearea climatului de siguranţă pentru , astfel încât să-şi

poată exprima opiniile fără teama de represalii.

Pentru a sprijini grupurile de advocacy, în timpul

fazei de mijloc, mulţi experţi recomandă folosirea

procedurilor sistemice de rezolvare a problemelor (Lowy,

1985; Cox, 1987; Perlman & Gurin, 1971, cf. Toseland, R.,

1995, pp. 209-225). Un astfel de model presupune

parcurgerea următorilor paşi:

(1) definirea problemei de rezolvat,

(2) +strângerea informaţiilor referitoare la

problema, respectivă

(3) elaborarea planurilor de acţiune alternative,

(4) examinarea aspectelor tari şi slabe ale fiecărei

alternative,

(5) dezvoltarea unui nou plan de acţiune din

alternativele examinate,

(6) elaborarea unei strategii pentru implementarea

planului de acţiune,

(7) implementarea planului de acţiune,

(8) evaluarea şi monitorizarea impactului planului şi

(9) revizuirea şi reimplementarea, dacă este necesar.

Pentru asigurarea dezvoltării continue şi a

funcţionării eficiente a grupurilor de advocacy,

profesioniştii vor fi pregătiţi, în permanenţă, să ajute

195

membrii în depăşirea oricăror obstacole ce ar putea surveni,

fie că este vorba de o criză de autoritate a liderilor, de un

deces în cadrul grupului, de rezistenţe, conflicte sau

impasuri tehnice şi procedurale. Indiferent de natura

obstacolelor, sprijinul profesionistului se dovedeşte a fi, de

cele mai multe ori, indispensabil pentru menţinerea şi

eficacitatea grupului.

196

Asistarea vârstnicilor şi a familiilor

Grija faţă de clienţii vârstnici înseamnă şi grija faţă de

familiile lor deoarece, pentru majoritatea vârstnicilor, familia

reprezintă grupul de referinţă esenţial. Vieţile multor vârstnici

au un sens, în primul rând, în contextul familiei; ignorarea

aspectelor ce ţin de viaţa de familie înseamnă ignorarea celei

mai importante părţi din viaţa clientului vârstnic.

Familia şi vârstnicii

Pe măsură ce societatea s-a schimbat, de la cea

predominant rurală la cea urbană, familia extinsă, formată din

mai multe generaţii care locuiesc împreună (bunicii, nepoţii,

părinţii, unchii şi mătuşile), a devenit mai puţin răspândită.

Familia nucleară, care include doar soţul, soţia şi copiii a

devenit modelul predominant. Cu toate acestea, încă mai există

mulţi vârstnici care au trăit pe vremea când familia lărgită era

“regula” şi reprezenta cea mai importantă formă de referiţă

grupală. Familia lărgită s-a dezintegrat în contextul

modernităţii, în principal datorită industrializării şi urbanizării

procese care la rândul lor au determinat accentuarea mobilităţii

populaţiei.

Menţinerea legăturilor cu familia este o parte importantă

a vieţii vârstnicilor, indiferent cât de frecvente sunt acestea.

197

Chiar în cazul în care contactul cu familia este minim, amintirile

şi trăirile vârstnicilor sunt legate constant de familie.

Modelele familiale

În general, legăturile familiale sunt mai puternice în zona

rurală decât în cea urbană. Instituţiile publice ca şi organizaţiile

neguvernamentale pot avea o mai mare importanţă şi impact

asupra vieţii oamenilor într-un oraş decât în zonele rurale, unde

normele sunt stabilite de către familie, unde problemele

economice sunt rezolvate prin împrumuturi între membrii

familiei, iar “căminul” poate fi casa în care o persoană a crescut

şi în care comunicarea ca şi relaţiile directe sunt regula şi nu

excepţia. În zonele urbane, contactele cu familia şi influenţele

familiei lărgite au mai puţină importanţă deoarece acolo

funcţionează alte tipuri de relaţii. La oraş vecinii sau partenerii

de afaceri pot juca un rol mai puternic dacât familia.

Noile probleme ale vârstnicilor şi familiei

Problemele “clasice”, cum ar fi: sprijinul economic,

îngrijirea sănătăţii, transportul şi disabilităţile, rămân

preocupările cele mai serioase ale vârstnicilor. Aceste tipuri de

probleme sunt adesea rezolvate de serviciile sociale fiind genul

198

de probleme care necesită ajutorul consilierilor, asistenţilor

sociali ca şi al altor specialişti.

Totuşi, ca rezultat al creşterii numărului populaţiei în

vârstă, datorită diferitelor schimbări sociale şi economice,

vârstnicii se confruntă şi cu multe alte probleme care necesită

tot mai mult atenţia şi ajutorul asistenţilor sociali. Acestea sunt

conflictul intra-familial, conflictul cu legea şi lipsa locuinţei.

Conflictul intra-familial

Din motive dintre cele mai diverse, mulţi vârstnici se simt

înstrăinaţi în propriile lor familii şi/sau se află în conflict cu

acestea. Dacă abandonul economic şi social, abuzul şi neglijarea

de către familia vârstnicului nu sunt fenomene noi, se poate

constata o creştere a incidenţei dezbinărilor între vârstnici şi

copiii lor, chiar şi atunci când sprijinul financiar şi spaţiul de

locuit nu constituie probleme.

Motivele dezbinărilor, ale conflictualităţii ca şi ale

abuzării şi neglijării vârstnicilor în familie sunt extrem de

diferite de la o familie la alta. În unele cazuri, astfel de situaţii

sunt cauzate de disputarea averii, vârstnicii fiind sau

considerându-se înşelaţi în aranjamentele financiare efectuate

de către copiii sau nepoţii lor. În alte cazuri, conflictele pot

rezulta din dezaprobarea, (de către părinţi sau de către copii),

mariajului unuia dintre ei, divorţurilor, creşterii copiilor,

199

alegerii carierei, fumatului, abuzului de alcool sau alte

substanţe, opţiunii religioase – şi aşa mai departe. Este posibil ca

incidenţa acestor conflicte să crească pentru că indivizii trăiesc

mai mult, având astfel mai mult timp de acordat surselor acestor

conflicte. Pentru multe familii, mama, tatăl şi bunicii sunt o

sursă omniprezentă de furie şi disconfort. Indiferent de motive şi

de modul în care acestea dau naştere conflictelor interpersonale,

înstrăinarea dintre generaţii pare a fi o situaţie comună pentru

tot mai multe familii, indiferent de statutul socio- economic sau

zona de rezidenţă. Distanţa afectivă dintre părinţii vârstnici şi

copiii lor poate fi foarte mare chiar şi atunci când, spaţial,

distanţa nu constituie o problemă (locuiesc în acelaşi oraş, de

exemplu). Nici sprijinul financiar pentru întreţinerea şi

îngrijirea sănătăţii părinţilor vârstnici nu vine întotdeauna din

partea copiilor, chiar dacă cuantumul veniturilor acestora ar

permite-o.

Părinţii sunt adesea sursă de conflicte şi între fraţi, atunci

când “copilul bun” doritor să sprijine financiar sau să asigure

un cămin părintelui vârstnic, se confruntă cu furia unui frate

sau a unei surori care nu oferă un ajutor similar. Unii părinţi

vârstnici contribuie, prin preferinţele pe care le manifestă faţă

de unul dintre copii, la provocarea geloziei, a competiţiei şi

conflictului între fraţi. În astfel de situaţii, orice relaţii sau

întâlniri între membrii familiei sunt foarte complicate iar

200

uneori, imposibile, ceea ce înseamnă că asistentul social nu poate

miza întotdeauna pe utilizarea familiei ca resursă.

O viaţă de familie atât de complexă, impune ca atenţia

asistenţilor să fie îndreptată cu multă fineţe şi sensibilitate

asupra relaţiilor vârstnicilor cu familia.

Nivelul socio-economic şi viaţa de familie

În practica asistenţei sociale s-a constatat că un nivel

socioe-conomic scăzut al gospodăriilor atrage după sine o

creştere a importanţei lăgăturilor în cadrul familiei lărgite: de

exemplu, în locul consultaţiilor pedriatice, fiicele recurg la

sfaturile mamelor sau a bunicelor lor pentru pentru îngrijirea

copiilor.

29.11.07

Schimbările aduse de îmbătrânire în viaţa de

familie

Schimbările ce survin în viaţa de familie pe măsura

trecerii timpului şi deci a instalării treptate a bătrâneţii, pot

avea atât coloratură pozitivă cât şi negativă. De exemplu,

cuplurile de pensionari au mai mult timp liber de petrecut

împreună, decât în perioadele mai tinere ale vieţii, datorită

eliberării de diferitele responsabilităţi (creşterea copiilor,

activitatea profesională, angajarea civică).

201

În cele ce urmează vor fi tratate unele aspecte care

reflectă schimbările în viaţa de familie la bătrâneţe, precum şi

modalităţi prin care asistenţii sociali pot interveni în sprijinul

vârstnicilor şi al familiilor lor.

Timpul liber

Poate cea mai comună caracteristică a perioadei de

pensionare este creşterea timpului liber, caracteristică ce atrage

după sine atât avantaje cât şi situaţii problematice pentru

pensionari. Avantajele sunt legate de faptul că timpul liber de

care dispun pensionarii poate fi utlizat pentru activităţi amânate

de multă vreme, pentru activitţi noi, relaxare, reflecţii asupra

existenţei, etc. Situaţiile problematice sunt legate de schimbarea

ritmului vieţii şi dificultatea de adaptare la noul ritm ca şi la

lipsa programului de viaţă structurat din exterior (aşa cum

persoana era obişnuită să procedeze când trebuia să se

conformeze programului de lucru, orarului copiilor, etc.). De

aceea majoritatea asistenţilor sociali care lucrează cu vârstnicii

au ca sarcină organizarea şi dezvoltarea unor programe de

petrecere a timpului liber, sau educarea vârstnicilor în sensul de

a deprinde abilităţi pentru a-şi structura singuri programul

zilnic ca şi pentru a-l respecta..

Problemele maritale şi pensionarea

202

Deşi problemele maritale care apar odată cu înaintarea în

vârstă sunt puţin abordate, ele există în majoritatea cuplurilor şi

chiar merită o atenţie specială din partea profesioniştilor. Unele

dintre dificultăţile cuplurilor de vârstnici sunt cunoscute

datorită marii lor incidenţe: o situaţie tipică este aceea în care în

care soţul era acasă doar duminica, restul timpului fiindu-i

ocupat cu îndeletniciri profesionale, în timp ce soţia, chiar dacă

avea serviciu, făcea menajul şi se ocupa de îngrijirea copiilor.

După pensionare, soţul îşi petrece aproape tot timpul în casă, şi

nefiind obişnuit să-şi asume treburile gospodăreşti, interferează

cu rutina zilnică a soţiei, rezultatul fiind cel mai adesea, criticile

reciproce, contrazicerile, sau stările ursuze, situaţii diferite, faţă

de tot ceea ce a însemnat existenţa cotidiană a cuplului în anii

anteriori pensionării. Evident, nu pensionarea în sine este cauza

problemelor lor, ci faptul că cei doi soţi experimentează

schimbări de roluri care, aproape garantează conflictul de

vreme ce există şi timpul necesar pentru confruntări.

Inversarea rolurilor de gen

Psihologul David Gutmann (1975, cf.Anita S. Harbert,

Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 146-164) consideră că, spre

deosebire de cei tineri, bărbaţii care îmbătrânesc, devin mai

sensibili la aspectele afective ale relaţiei de cuplu, sunt mai

interesaţi de aspectele relaţionale şi de comunicare şi mai puţin

interesaţi de competiţia pentru putere. Pe măsură ce

203

îmbătrânesc, femeile devin mai agresive, mai puţin sentimentale

şi mai dominatoare. Relaţia de la începutul mariajului este

aproape complet inversată.

Chiar şi elementele de dinamică sexuală, subiect tabu încă

în multe societăţi, reprezintă o schimbare fundamentală în viaţa

cuplului de vârstnici, schimbare ce constituie adesea sursa

dizarmoniilor şi conflictelor.

Cuplurile de vârstnici

Cuplurile vârstnice au nevoie de ajutor, deopotrivă,

pentru înţelegerea şi adaptarea la schimbările care survin în

viaţa lor.

Consilierea familială şi maritală pot fi intervenţii potrivite

în cazul cuplurilor vârstnice. Ea poate fi direcţionată, într-o

primă etapă, înspre amintirea motivelor şi circumstanţelor în

care persoanele respective s-au căsătorit, precum şi a motivelor

pentru care au rămas atât de mult timp împreună, şi ulterior,

înspre aspectele nedivergente ale vieţii trăite împreună, ca şi

înspre trăirile afective actuale. Consilierea cuplurilor vârstnice

cu caracteristici şi probleme asemănătoare se poate realiza şi în

cadrul grupurilor.

De asemenea, asistentul social poate îndruma cuplul

înspre un program de petrecere a timpului liber împreună,

204

aceste programe putând fi recreaţionale, educaţionale sau

orientate înspre acţiunea publică, comunitară.

Desigur, nu toate problemele cuplurilor vârstnice sunt

legate de petrecerea timpului liber sau de dificultăţi emoţionale

şi de aceea, anumite probleme, ca de pildă, disfuncţiile sexuale,

necesită intervenţia altor profesionişti decât asistentul social,

(medici şi/sau psihologi) specializaţi în disfuncţii sexuale.

Noile relaţii cu copiii

O schimbare esenţială în viaţa vîrstnicilor ţine de

raporturile lor cu copiii deveniţi adulţi: independenţi economic

şi social, mulţi dintre ei locuind la distanţe mari de părinţi,

înstrăinarea apare ca un fenomem obişnuit în familiile moderne.

Comunicarea este, de cele mai multe ori, indirectă (poştă,

telefon) şi rareori directă, faţă în faţă (vizite).

Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat, că indiferent

de distanţă, natura relaţiilor părinţi vârstnici – copii adulţi se

poate schimba şi în bine.

Apropierea relaţiilor

Pentru unele femei relaţiile cu fiicele lor devin mai

apropiate acum la vârsta senectuţii, decât atunci când ele însele

205

erau tinere iar fiicele traversau peroade precum adolescenţa şi

tinereţea.

Mama şi fiica ei căsătorită pot avea mai multe teme

comune: ele au soţi, copii, lucrează încă sau au lucreat, toate

acestea oferind o mare varietate de subiecte de discuţie. În

creşterea copiilor de regulă, fiicele cer sfaturi şi sprijin, în

primul rând mamelor lor. Unele vârstnice se integrează cu

succes în anturajul fiicelor, lărgindu-şi astfel cercul de prieteni.

Şi în existenţa bărbaţilor vârstnici pot surveni schimbări

pozitive în relaţiile lor cu copiii deveniţi adulţi. Taţii în vârstă şi

fiii adulţi îşi împărtăşec experienţele privitoare la rolurile

familiale, experienţele de muncă, ca şi modalităţile de petrecere

a timpului. Tensiunile care ar fi putut exista între tată şi fiul

adolescent dispar, de regulă, în momentul în care amândoi devin

adulţi.

Astfel de schimbări plăcute, atât pentru părinte cât şi

pentru copil, se produc de multe ori spontan, fără a necesita

intervenţia asistenţilor sociali.

Vina ambivalentă a părinţilor şi copiilor

Prin contrast, în multe familii ultimii ani ai vieţii

vârstnicilor sunt marcate de tensiuni generate de amintiri

neplăcute, îndreptate, cu răutate, de copii împotriva părinţilor şi

de părinţi împotriva copiilor. Amintirile din tinereţe, revin cu

206

obstinaţie în memoria multor vârstnici şi sunt reinterpretate şi

retrăite prin prisma unor insatisfacţii şi resentimente, astfel

încât ele devin o sursă de anxietate, tensiune şi conflict.

Pe de altă parte, deşi îmbătrânirea este un proces normal,

mulţi copii adulţi se consideră responsabili pentru toate

dificultăţile cu care se confruntă părinţii lor. Chiar dacă aceste

dificultăţi se înscriu în registrul normalităţii (sunt rezultate

fizice şi psihosociale ale îmbătrânirii), copiii trăiesc sentimente

de culpabilitate considerând că nu îşi ajută în mod satisfăcător

vârstnicii.

La rândul lor, părinţii vârstnici se culpabilizează faţă de

copiii lor sau faţă de alte rude mai tinere, invocând nedreptăţi

pe care le-au săvârşit cândva la adresa acestora sau faptul că în

prezent le provoacă greutăţi prin nevoia de îngrijire pe care o

solicită.

În multe situaţii, rolul primordial al asistentului social, în

cadrul intervenţiei familiale, este de a ajuta vârstnicii şi tinerii să

comunice, să discute deschis despre sentimentele lor, în general,

despre sentimentele lor de vinovăţie, dacă este cazul. Un alt

mijloc de rezolvare a unor astfel de situaţii poate fi participarea

la un grup în care membrii se confruntă cu probleme

asemănătoare.

În cazul în care copiii adulţi nu ştiu cum să facă faţă

schimbărilor normale şi cu atât mai mult celor patologice

produse de îmbătrânirea părinţilor lor, ajutorul asistentului

207

social se poate realiza prin consiliere individuală sau prin

şedinţe de grup la care să participe copii adulţi cu părinţi

vârstnici, pentru a putea împărtăşi dificulăţile cu care se

confruntă, soluţiile găsite ca şi sentimentele cu care se simt

încărcaţi.

Abordarea serviciilor de către familii

Un fapt de observaţie curentă este acela că, în mod

frecvent, ajutorul nu este căutat de un vârstnic singur ci, de

către vârstnic şi familia lui.

Acest lucru poate fi uşor de observat în cadrul unui spital,

unde, în sala de aşteptare pot fi, pentru un singur pacient, mai

mult de cinci sau şase membri ai familiei.

Uneori, familia însoţeşte vârstnicul din raţiuni practice,

cum ar fi faptul că acesta nu poate să conducă, transportul

public este inadecvat condiţiei sale, sau pentru că familia doreşte

să se asigure că vârstnicul înţelege în detaliu tratamentul sau

programul pe care îl va urma. Totuşi, cel mai adesea motivele

sentimentale sunt acelea care determină ca vârstnicul să fie

însoţit de familie atunci când se adresează unui serviciu medico-

social. Mai ales în situaţii de criză, legăturile familiale se

reactualizează ajungându-se să fie implicată întreagă constelaţie

de rude.

208

Aceste situaţii oferă asistentului social posibilitatea de a

întâlni şi de a lucra cu familia în jurul problemelor psiho-sociale,

medicale, economice, asociate utilizării serviciului respectiv.

Insuficienţa economică

După cum am mai menţonat deja, lipsurile economico-

financiare constituie una dintre cele mai mari probleme cu care

se confruntă vârstnicii. În afara sprijinului financiar direct, care

poate fi obţinut din diferite surse, (instituţii şi servicii de

protecţie socială), asistenţii sociali pot iniţia programe

informative referitoare la organizaţiile care oferă anumite

gratuităţi pentru bunuri şi servicii sau referitoare la cel mai

ieftin loc în care se pot face cumpărăturile. De asemenea, mulţi

vârstici nu au experienţa administrării propriilor venituri,

(partenerul decedat sau unul dintre copii obişnuiau să ţină

evidenţa banilor), sau şi-au pierdut această obişnuinţă datorită

diminuării capacităţilor intelectuale specifice vârstei. Pentru

astfel de situaţii asistenţii sociali pot iniţia programe de

planificare a cheltuielilor, (stabilirea priorităţilor, eşalonarea

plăţilor, adaptarea cuantumului pentru coşul zilnic, etc.), astfel

încât resursele, oricum limitate, să nu fie risipite.

Familiile şi instituţionalizarea

209

Asistentul social are de asumat o varietate de roluri în

asistarea familiilor care se confruntă cu situaţia

instituţionalizării vârstnicilor, fiind puse în discuţie atât nevoia

de instituţinalizare cât şi alternativele la instituţionalizare. În

primul rând, asistentul social trebuie să ajute persoana vârstnică

şi familia acesteia să răspundă, în cunoştnţă de cauză, la câteva

întrebări pentru ca, finalmente, să poată fi luată cea mai

convenabilă decizie:

instituţionalizarea este sau nu absolut necesară?

Care este cea mai potrivită instituţie?

Ce costuri presupune instituţionalizarea şi cum vor

putea fi suportate?

Ce consecinţe poate avea instituţionaizarea pentru

vârstnic?

Dar pentru familie?

Există alternative la instituţionalizare?

Cât de realiste sunt acestea

După luarea deciziei, ajutorul asistentului social poate

consta în minimalizarea sentimentelor de culpabilitate resimţite

de către familie şi a resentimentelor sau deprimării resimţite de

vîrstnic, dacă s-a optat pentru instituţionalzare.

În cazul în care decizia a fost pentru neinstituţionalizare

ajutorul asistentului social poate consta în localizarea unei

alternative acceptabile, cum ar fi, de exemplu, un centru de zi,

îngrijirile la domiciliu, stabilrea domiciliului vârstnicului

210

împreună cu familia, găsirea unui spaţiu de locuit astfel încât să

fie accesibil ajutorul unui serviciu comunitar, sau mutarea sa

într-o altă localitate, în care să primească sprijinul altor membri

ai familiei.

Problemele emoţionale

Modalităţile cele mai uzuale pentru ajutarea vârstnicilor

şi a familiilor lor în situaţia instituţinalizării sunt terapia şi

consilierea, individuale şi / sau de grup.

Metodele terapiei familiale sunt concepute pentru a

rezolva problemele emoţionale, psihosociale, sau de altă natură

ale vârstnicilor, ca şi ale celor care trăiesc în preajma lor.

Consilierea vine în sprijinul familiei, prin antrenarea

tuturor membrilor ei la discutarea, în comun, a situaţiilor

problematice ivite, mai ales dacă subiectul discuţiei vizează

persoana vârstnică, aceasta nefiind de faţă (Anita S. Harbert,

Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 146-164)

VÂRSTNICII ŞI BOLIlE TERMINALE

Un aspect sensibil al asistării vârstnicilor constă în aceea

că ei se află în perioada finală a existenţei, decesul putând

surveni oricând, fie că suferă sau nu de boli incurabile.

Vârstnicul poate deceda pe parcursul sau chiar de la începutul

relaţiei cu asistentul social, fie că este sănătos sau a traversat o

211

lungă perioadă de boală şi a atins stadiul terminal. Din aceste

motive, asistenţii sociali implicaţi în asistarea vârstnicilor

trebuie să se familiarizeze cu problematica geriatrică şi

gerontologică, şi totodată să fie preveniţi asupra solicitării

emoţionale la care se expun atunci când lucrează cu clienţii

aflaţi în stadii terminale.

Tabuurile asociate bolilor terminale şi moarţii sunt încă

numeroase. Puţinele studii referitoare la încărcătura psihică pe

care o comportă profesiile de ajutor, (asistenţi sociali, medici,

asistente medicale, psihologi, preoţi), subliniază dificultăţile, în

primul rând emoţionale, pe care acestea le presupun în procesul

asistării vârstnicilor muribunzi ca şi al bolnavilor terminali. Una

dintre puţinele cărţi pe acestă temă este Psihologia morţii, (1972,

cf. Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 146-164),

scrisă de Kastenbaum şi Ruth Aisenberg. Autorii se referă,

printre altele, la dificultăţile pe care le resimt în general,

oamenii în a face faţă morţii şi muribunzilor ca şi la motivele

reticenţei sau chiar aversiunii unor profesionişti de a lucra în

astfel de situaţii şi cu astfel de clienţi. Acestea ar fi:

primă constatare este că acei profesionişti care pot evita

contactul cu moartea celor asistaţi o şi fac, ori de câte ori este

posibil, (spre deosebire de preoţi, personalul medical,

antrepenorii de pompe funebre care sunt constrânşi să se

confrunte cu moartea celor asistaţi);

212

în al doilea rând, contactul cu moartea şi muribunzii este

evitat de către psihologi deoarece această categorie

profesională consideră că problemele intrapsihice sunt

eludate prin decesul însuşi, ceea ce revine la a spune că

psihoterapiile sunt lipsite de finalitate;

în al treilea rând, în societăţile moderne, funeraliile nu mai

presupun participarea întregii comunităţi la un ritual comun,

aşa cum se practica în trecut sau se mai practică şi azi în

comunităţile rurarele tradiţionale. În societatea modernă

moartea survine cel mai adesea în instituţii, ritualul de

înmormântare este simplificat astfel încât, pentru

majoritatea oamenilor dar mai ales pentru tineri, moartea

este un eveniment neobişnuit, neplăcut şi de evitat. Mulţi

adulţi nu au fost niciodată la o înmormântare şi unii reuşesc

să evite un astfel de eveniment toată viaţa;

în al patrulea rând, valorile societăţii moderene

(performanţă, productivitate, competitivitate) sunt, prin chiar

natura lor, antinomice bătrâneţii şi morţii (“moartea nu este

productivă!” exclamă autorii menţionaţi). Într-un astfel de

context axiologic, dorinţa de a vorbi despre, sau de a avea de

a face cu moartea este minimă.

În sfârşit, întrucât moartea afectează preponderent vârstnicii

şi bolnavii incurabili, deci categorii sociale lipsite de statut,

interesul multor oameni şi a multor profesionişti este

diminuat, în ciuda normelor deontologice profesionale.

213

Sentimentele şi moartea

Teamă şi anxietate

În ceea ce priveşte raportarea subiectivă la moarte

diferenţele sunt dificil de cuantificat.

Majoritatea oamenilor ar dori să lase impresia că acceptă

moartea, că nu resimt teamă sau anxietate. Un studiu efectuat de

J.M.A.Munich ( cf. Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990,

pp. 146-164) a evidenţiat faptul că două treimi din populaţia

vârstnică anchetată manifestă acceptanţă şi declară că este

familiarizată cu ideea de moarte. Pe de altă parte studiul a

evidenţiat că teama de moarte este mai accentuată la cei care

trăiesc singuri decât la cei care locuiesc cu familia, prietenii sau

într-o instituţie.

Eliberarea

Unii vârstnici recunosc că sunt pe moarte, acceptă acest

fapt, şi în consecinţă încep să se distanţeze de prieteni şi / sau

membrii familiei şi să-şi reducă participarea la activităţile

obişnuite. Alţi vârstnici, deşi acceptă imineneţa morţii, preferă

să rămână activi şi implicaţi social. Şi într-un caz şi în celălalt,

moartea este resimţită ca o eliberare.

214

Anumite caracteristici ale personalităţii, cum ar fi

iritabilitatea, narcisismul, acceeptanţa determină, prin ele însele,

o atitudine caracteristică faţă de moarte.

Înfruntarea moţii

Deşi natura şi intensitatea fricii de moarte diferă de la un

individ la altul, se poate presupune că aceasta este prezentă la

mulţi dintre cei aflaţi în stadiile terminale. Exercitarea

profesiunii de către cei ce asistă persoane ce se confruntă cu

moartea şi se tem de ea, este desigur mai dificilă, deoarece ei

trebuie să facă faţă mai întâi propriilor reacţii pentru a putea

oferi ajutorul profesional.

Pentru sprijinirea acestor profesionişti ar fi poate de util

de iterat ideea că moartea nu este o problemă mai dificil de

abordat decât alte probleme cum ar fi sărăcia, delincvenţa,

diferitele disfuncţii organice etc. De fapt, majoritatea

problemelor umane constituie surse de stres şi anxietate.

Moartea poate fi considerată ca o situaţie de criză, diferită de

alte forme ale crizelor din timpul vieţii doar prin finitudinea sa.

Ca indivizi nu putem rezolva criza pe care o reprezintă

moartea: caracterul finit al vieţii. Putem hotărî doar dacă o

acceptăm sau nu şi să ne pregătim pentru ea. Moartea este

universală, (toţi oamenii trebuie să o anticipeze ca fiind soarta

lor) şi individuală totodată (nimeni nu poate depune mărturie

despre moarte în chiar clipele săvârşirii ei).

215

“Prevenirea” morţii

La drept vorbind, instalarea morţii nu poate fi prevenită

la modul absolut, de vreme ce este un fenomen inalienabil vieţii.

Ea poate fi doar amânată. Credem totuşi că termenul de

“prevenire” nu este impropriu dacă ne raportăm la demersurile

care se fac pentru pentru menţinerea vieţii, ceea ce înseamnă

implict “prevenirea” morţii (prin analogie cu demersurile

pentru menţinerea sănătăţii şi prevenirea îmbolnăvirii).

Profesioniştii din serviciile sociale sau din domeniul

sănătăţii, se raportează la moarte ca la un inamic. Toate

intervenţiile au ca scop menţinerea vieţii şi evitarea morţii. De

aceea, asistenţii sociali, medicii, asistentele medicale şi toţi cei

care asistă vârstnicii, îşi asumă ca sarcină fundamentală

“prevenirea” morţii clienţilor lor.

“Prevenirea” morţii se poate realiza în mai multe moduri,

avându-se în vedere principalele situaţii cauzatoare de deces în

rândurile vârstnicilor.

Deteriorarea stării de sănătate

Vârstnicii sunt afectaţi mult mai mult decât alte categorii

de vârstă de deteriorarea stării de sănătate: bolile cronice care

duc la moarte după perioade lungi de suferinţă, bolile de inimă,

216

neoplasmele maligne, inclusiv cancerul, accidentele

cardiovasculare sau infarctul, sunt cele mai frecvente maladii

cauzatoare de moarte. Acestora li se adaugă aterioscleroza şi

boala Alzheimer care au evoluţii de lungă durată, necesitând şi

îngrijiri medicale pe termen lung, dar şi alte forme de asistenţă,

în special din partea serviciilor sociale.

Accidentele

Accidentele constituie o altă situaţie, frecventă, ce

cauzează decesul în rândurile vârstnicilor. Includem în categoria

accidentelor cauzatoare de deces, nu numai accidentele rutiere,

(care sunt o cauză a mortii şi pentru alte categorii de vârstă), ci

şi căderile care, pentru vârstvici pot fi fatale.

La vârstnici accidentele survin ca urmare a diminuării

anumitor capacităţi senzorio-motrice: vederea, auzul,

mobilitatea şi coordonarea corporală. Ceea ce pentru o persoană

tânără poate fi o căzătură supărătoare şi / sau dureroasă, poate

deveni un eveniment fatal sau care pune în pericol viaţa unui

vârstnic. Căzătura poate determina, de exemplu, fracturarea

unui picior, iar imoblitatea impusă de această situaţie poate

duce la un caz incurabil de pneumonie.

Accidentele produse în casă sunt, de aemenea, o cauză

importantă a problemelor de sănătate cu care se confruntă

vârstnicii. Consilierea vârstnicilor în privinţa amenajării

217

locuinţei, pentru a preveni accidentele, poate fi, fără să

exagerăm, un act de salvare a vieţii. Amenajarea căminului

astfel încât deplasările sau mânuirea aparatelor şi ustensilelor

casnice să aibă loc în condiţii de siguranţă, poate fi o modalitate

simplă, dar nu lipsită de importanţă, de menţinere a vieţii

vârstnicilor.

Activităţile educaţionale privind accidentele şi prevenirea

lor în casă şi pe stradă pot ajuta, de asemenea, la menţinerea în

viaţă a vârstnicilor. Ajutarea oamenilor să găsească alternative

la mijloacele de transport, amenajarea unui cămin securizant ca

şi indicarea altor resurse pentru evitarea accidentelor pot

constitui tot atâtea modalităţi de implicare profesională a

asistenţilor sociali în procesul asistării vârstnicilor.

Suicidul

Suicidul constituie o cauză majoră a deceselor printre

vârstnici. Motivele care determină o rată crescută a

sinuciderilor în grupa de vârstă cuprinsă între 75 - 84 de ani

sunt destul de controversate. Unii autori susţin că pensionarea,

prin pierderea de roluri şi venituri asociate ei, constituie o

propensiune suicidară. Contra-argumentul ţine de faptul că

pensionarea survine, de obicei, cu mult înaintea vârstei de 75 de

ani.

218

Psihiatrii consideră că sinuciderile în rândurile

vârstnicilor se datorează tulburărilor emoţionale. Kastenbaum

şi Aisenberg (cf. Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp.

146-164) au constatat ca după vârsta de 60 de ani, majoritatea

celor care au încercat să se sinucidă se aflau într-un anumit

stadiu de depresie, psihoză maniaco-depresivă, alte psihoze, sau

confuzie pasageră cu etiologie organică.

De obicei, la toţi cei care se sinucid sunt prezente unul

dintre cele trei elemente tanatologice evidenţiate de doctorul

Karl Mennunger: dorinţa de a ucide, dorinţa de a fi ucis, sau

dorinţa de a muri. Se consideră că, odată cu vârsta, primele

două elemente slăbesc în intensitate, în timp ce al treilea, dorinţa

de a muri, creşte.

Prevenirea suicidului de către asistenţii sociali presupune

asumarea unei varietăţi de iniţiative, în funcţie de specificul

agenţiei pe care o reprezintă:

menţinerea contactului, (inclusiv prin intermediul

telefonului), constituie un mijloc de a ajuta vârstnicul să

depăşească temerile, stările depresive sau dorinţele

autodistructive;

disponibilitatea de a vorbi deschis despre viaţă şi despre viitor

cu persoana vârstnică;

intervenţia în criză presupune sprijinirea persoanei care se

gândeşte la sinucidere să evite o decizie pripită în acest sens;

219

în programele de sănătate mentală prevenirea suicidului se

poate realiza prin sprijinirea vârstnicilor să depăşească

problemele socio-emoţionale care interferează cu dorinţa de

a trăi;

pentru asistentul social angajat al unui spital, sarcina

potrivită pentru prevenirea suicidului ar fi de a se asigura că

vârstnicului îi sunt oferite toate resursele pentru menţinerea

sănătăţii: hrană adecvată, îngrijiri medicale, diverse

aranjamente şi servicii necesare pentru a rămâne, sau pentru

a reveni la o stare de sănătate bună;

asistenţii sociali îşi pot aduce contribuţia la prevenirea

suicidului şi acţionând ca avocaţi sau brokeri pentru

vârstnici, asigurându-i că profesioniştii intervin competent

pentru rezolvarea problemelor lor de sănătate sau de altă

natură;

activităţile recreative pot contribui la evitarea suicidului prin

redescoperirea plăcerii de a trăi şi de a se bucura de prezenţa

anturajului, elemente care se pot transforma în motive

temeinice pentru rămânerea în viaţă.

Asistarea persoanelor cu boli terminale

Demersurile de prevenire a morţii nu sunt încununate de

succes întotdeauna: moartea ne este totuşi sortită, fără excepţie!

220

Iminenţa morţii este totuşi mai vizibilă în cazul vârstnicilor. Toţi

profesioniştii din spitale, case de bătrâni, proiecte comunitare

de asistenţă a vârstnicilor, ca şi din cadrul altor servicii medico-

sociale trebuie să fie pregătiţi să facă faţă morţii clienţilor lor,

stărilor emoţionale asociate.

Cele mai cuprinzatoare studii despre procesul morţii au

fost realizate de către Elizabeth Kübler-Ross, (1992), psihiatru

ce a dobândit o reputaţie internaţională ca cercetător şi expert

în asistarea muribunzilor. Kübler- Ross a identificat cinci stadii

ale morţii, recunoscute ca atare şi de alţi specialişti. Acestea sunt

:

Negarea. Persoana refuză să recunoască realitatea morţii

iminenete indiferent dacă a aflat întâmplător, a intuit sau

dacă i s-a spus de către medic.

Furia. Pacientul începe să blameze – medicii, mediul

înconjurător, familia, chiar şi pe Dumnezeu. Pacientul

vrea să ştie de ce este pe moarte şi se răzvrăteşte

împotriva nedreptăţii vieţii şi a morţii.

Negocierea. Pacientul promite că va duce o viaţă diferită

sau mai bună dacă va mai trăi.

Depresia. Odată ce negarea nu mai funcţionează,

(muribundul dându-şi seama de inutilitatea acesteia), se

instalează trăiri din registrul depresiv: anxietate,

culpabilitate, izolare, refuzul comunicării, etc.

221

Acceptarea. Pacientul acceptă moartea, chiar dacă nu este

fericit cu acest sfârşit, şi nu mai manifestă dorinţa de a

continua lupta împotriva morţii.

Stadiile enumerate nu sunt trăite în mod identic de toţi cei

aflaţi pe patul de moarte. Diferenţele sunt induse de:

specificul bolii: victimele cancerului reacţionează diferit

de pacienţii cu boli coronariene (pentru aceştia din urmă

moartea survine deseori pe fondul unei crize)

sex: femeile şi bărbaţii resimt diferit stadiile morţii;

personalitatea muribundului: o personă docilă, foarte

probabil, va trata moartea diferit de una agresivă.

Kastenbaum spune că persoana meditativă moare într-un

mod diferit de persoana impulsivă, o persoană caldă,

diferit de o persoană distantă, rezervată, cu alte cuvinte,

personalitatea are un efect puternic asupra procesului

morţii;

locul în care survine moartea are, de asemenea, un anumit

impact asupra modului încare este resimţită iminenţa

morţii: s-a constatat că muribunzii acceptă mai uşor

moartea acasă decât într-un spital sau într-un azil.

Astfel de diferenţe precum şi multe altele posibile nu pot fi

eludate de către cei care asistă persoane aflate în stadii

terminale..

Îngrijirile “hospice”

222

Serviciile specializate în îngrijirea paliativă a bolnavilor

terminali sunt oferite în instituţii numite “hospice”, ele fiind

destinate atât copiilor cât şi adulţilor, nu numai vârstnicilor.

Aceste instituţii pot fi diferit organizate. Varianta

originală, dezvoltată în Anglia, asigură facilităţi rezidenţiale de o

factură intermediară celor din casele de bătrâni şi spitale.

Rezidenţii petrec în instituţie perioade variabile de timp (luni

sau chiar ani), îngrijirile oferite având ca scop ameliorarea

durerii, asigurarea calităţii vieţii, respectarea demnităţii

personale. În Statele Unite, instituţiile “hospice” oferă periodic

(vizite planificate sau apeluri de urgenţă), servicii de nursing şi

asistenţă socială a muribunzilor aflaţi la domiciliu. Sunt folosite

medicamente împotriva durerii, este oferit ajutor menajer, se

realizează contactul cu familia şi, după caz, se poate face

transferul la un spital, sau se poate apela la diverse alte facilităţi

care să contribuie la ameliorarea stării clientului.

Filosofia acestui tip de îngrijiri este de a permite

oamenilor să trăiască şi, în final să moară, înconjuraţi de

persoane şi lucruri familiare, de personal calificat care să-i

îngrijească şi care probabil, altfel, nu ar fi accesibil sau

disponibil (într-un spital sau în cazul îngrijirilor pe termen

lung).

223

Asistenţii sociali, din domenii diferite, pot fi implicaţi activ

în îngrijirea “hospice”, ca furnizori de servicii, manageri de caz,

consilieri şi coordonatori de proiecte.

Aspecte pragmatice asociate decesului

Cu toate că moartea este un stadiu al vieţii, totuşi ea

generează crize atât pentru muribund cât şi pentru cei din

anturajul său. În astfel de situaţii asistentului social îi revine

misiunea de a ajuta clienţii să facă faţă şi unor situaţii practice,

pe lângă cele de factură emoţională.

Cei ce lucrează cu bolnavi terminali ştiu că aceştia se

preocupă nu numai de starea lor fizică şi de sănătate, de

disconfortul sau suferinţa generate de boală, sau alte probleme

personale, ci şi de soarta celor apropiaţi lor, după ce ei nu vor

mai fi: cei care locuiesc cu familiile doresc să se aigure că

partenerul lor, copiii sau nepoţii vor fi în siguranţă şi bine

îngrijiţi; alţii sunt îngrijoraţi pentru prietenii apropiaţi sau

pentru oamenii cu care au trăit în ultimii ani.

Planificarea funeraliilor

Unii oameni în vârstă sau cei cu boli terminale doresc

foarte mult să ştie unde vor fi înmormântaţi, ce fel de funeralii

vor avea şi se interesează de diverse alte probleme practice ce ţin

de aspectul fizic al morţii. Şi în astfel de chestiuni prezenţa

asistentului social poate fi utilă: el poate discuta despre planurile

de înmormântare şi poate ajuta clientul să-şi exprime ultimele

224

dorinţe, asigurându-l că va urmări ca lucrurile să se desfăşoare

întocmai.

Asistenţa juridică

Asistentul social poate ajuta bolnavul terminal sau

vârstnicul să obţină ajutor juridic pentru întocmirea unui

testament, care este mijlocul obişnuit de garantare că banii şi

proprietatea vor ajunge la cine doreşte clientul. Când aceste

probleme pot fi rezolvate înainte de moarte, persoanele în cauză

se simt “împăcate”, încearcă sentimente de satisfacţie, ştiind că

pot decide ce se va întâmpla cu avutul lor după moarte.

Ajutând persoana vârstnică sau bolnavul terminal să facă

faţă situaţiilor practice ale morţii, efectul paradoxal poate fi

prelungirea vieţii, prin reducerea anxietăţii, sentimentul că

deţine controlul asupra situaţiei, că este, în continuare, stăpânul

propriei vieţi.

Asistenţa psihologică

Imperativul asistenţei psihologice este de a trata persoana

aflată în pragul morţii în integralitatea sa de fiinţă umană: ea

este în primul rând OM şi abia în plan secundar, muribundă.

Cei aflaţi în preajma morţii continuă să aibă emoţii, nevoi,

preocupări ca orice altă fiinţă umană. Asistarea bolnavilor

terminali şi a vârstnicilor aflaţi în pragul morţii presupune

intervenţii similare celor destinate celorlalţi clienţi aflaţi în

situaţii de criză, adică considerarea lor ca indivizi cu sentimente,

interese, nevoi fizice, emoţionale şi sociale şi care se raportează

225

la ei înşişi ca la identităţi complete şi complexe. Percepţia

clientului ca fiind un “organism pe moarte” există numai în

mintea profesionistului care asistă persoana respectivă, nu şi în

mintea acesteia.

Pornind de la aceste premise este clar că asistenţii sociali

vor trata bolnavii terminali şi vârstnicii aflaţi în pragul morţii

folosind aceleaşi metode de intervenţie ca şi cele pe care le-ar

folosi cu orice altă persoană asistată (consilierea individuală sau

cu familia, furnizarea de servicii de sănătate sau de sănătate

mentală, etc.). Tot ceea ce conţine această carte este valabil şi

pentru cei aflaţi pe moarte. Ei au nevoie de un ajutor special

care poate fi diferit de ceea ce au nevoie alţi clienţi: de exemplu,

să povestească amintiri şi să fie ascultaţi, să împărtăşească ceea

ce consideră a fi esenţialul sau filosofia vieţii, să facă confesiuni...

În unele cazuri, muribundul poate fi desfigurat de boală,

fiind puţin atrăgător din punct de vedere fizic, (de exemplu, cei

care au dezvoltat un cancer facial pot avea doar o parte a feţei).

Este deosebit de important ca asistenţii sociali să nu-i respingă

sau evite. Aportul lor profesional constă în sprijinul acordat

muribundului de a-şi conserva elemente pozitive ale imaginii de

sine, prin menţinerea relaţiilor directe cu alţi bolnavi dar şi cu

familia, programe de grup, discuţii prietenoase.

Evitarea melancoliei. Un principiu fundamental în munca

cu vârstnicii este evitarea melancoliei şi tristeţii, atunci când este

posibil. Evident, în confruntarea cu moartea şi despărţirea

226

tristeţea este inevitabilă. Ar fi desigur inoportun să tratăm

moartea cu uşurinţă, dar pe de altă parte, este şi mai inadecvat

să tratăm persoana muribundă ca şi cum ar fi deja moartă. A fi

muribund nu este totuna cu a fi mort şi asta înseamnă că

muribunzii se aşteaptă să fie trataţi ca nişte fiinţe umane

normale atâta timp cât sunt încă în viaţă. De aceea râsul,

controversele şi alte reacţii umane fireşti nu trebuiesc evitate. Pe

de altă parte, falsa bucurie este la fel de nepotrivită şi trebuie

evitată, pentru că uneori poate fi ofensatoare. Acceptanţa,

prietenia, apropierea, răspunsul adecvat la nevoile exprimate,

sunt câteva aspecte cheie în asistarea psihologică a

muribunzilor.

Asistarea familiilor în situaţii de deces

Procesul de asistare nu încetează odată cu săvârşirea din

viaţă a bolnavului terminal sau a vârstnicului, ci se extinde şi

asupra familiei acestuia pentru a o sprijini să facă faţă pierderii

(părinte, frate /soră sau partener).

Foarte posibil ca unii dintre membrii familiei să se

culpabilizeze în legătură modul în care s-au purtat cu, sau au

îngrijit persoana decedată, persoanele rămase văduve

traversând deseori perioade de depresie. Pentru astfel de cazuri

profesioniştii pot iniţia programe speciale de susţinere, consiliere

sau informare: văduvele şi văduvii pot fi sprijiniţi să facă faţă

tranziţiei de la mariaj la viaţa de celibatar, ajutându-i să-şi

227

ocupe timpul liber şi prevenind căderile emoţionale. De

exemplu, un centru comunitar a format o echipă de văduve

voluntare pentru a identifica şi ajuta alte văduve să facă faţă

consecinţelor văduviei.

Cheltuielile cu înmormântarea, reglementările

testamentare pot avea consecinţe asupra bugetului familial.

Dificultăţile financiare care apar în timpul îngrijirii unei

persoane aflate pe patul de moarte nu sunt deloc neglijabile: cu

cât pacientul s-a aflat mai mult timp în situaţia de bolnav

terminal, cu atât mai mult au fost afectate (sau chiar epuizate)

resursele financiare ale familiei. Decesul unui membru de

familie poate însemna diminuarea veniturilor şi pentru astfel de

situaţii, sprijinul profesional ar putea însemna derularea unor

programe de sprijin financiar / material.

Numeroase controverse teoretice şi legislative sunt purtate

în jurul “dreptului de a muri”, adică dreptul pe care îl are o

persoană de a-şi încheia viaţa, dacă aceasta nu este decât o

existenţă fizică – dacă persoana este în stadiul terminal şi

ireversibil al bolii. Unele state dau dreptul medicilor să

întrerupă sistemele de menţinere a vieţii, în cazul pacienţilor a

căror situaţie este ireversibilă. Consilierea pacienţilor şi

familiilor, referitor la dreptul de a muri, incumbă, de multe, ori

asistenţilor sociali.

Macroplanificarea

228

Consideraţiile anterioare au făcut referire la problemele

legate de deces într-o perspectivă microsocială, fiind, în

principiu, abordate modalităţile în care asistenţii sociali pot să

ajute indivizii şi familiile lor atunci când se confruntă cu

moartea şi consecinţele acesteia.

Totuşi, prin incidenţa lor diferitele aspecte legate de

moarte pot fi abordate şi la nivel macrosocial prin intermediul

programelor comunitare şi / sau naţionale destinate informării şi

educării populaţiei în legătură cu moartea:

“dreptul la moarte” (eutanasia),

abordarea problemelor emoţionale şi de sănătate mintală

corelative morţii,

văduvia,

dezvltarea serviciilor de sprijin pentru familiile celor

decedaţi.

Abordarea deschisă a problemelor legate de moarte, la

toate nivelele posibile ale intervenţiei, nu poate fi ocolită de o

profesie ce are ca obiect al acţiunii dimensiunile sociale ale

existenţei umane (Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp.

146-164)

229

Bibliografie selectivă

Aries, Philippe, (199

6),

Omul în faţa morţii, Editura

Meridiane,

Bucureşt

i

Balaci, Marin (199

6),

Imbătrânirea

demografică în

Romania, în Revista

“Economistul”nr. 827-

23/24,

Bernstein,L.H., (199

2),

Functional facts, în

Caring Magazine, pag.

32-38,

Billing, Nathan, (199

3),

Growing Older and

Wiser,

New

York

Bogdan,

Constantin

(199

0),

Societatea şi problemele

îmbătrânirii populaţiei,

Editura

Junimea,

Iaşi

Bogdan,

Constantin

(199

2),

Elemente de geriatrie

practică,

Editura

medicală,

Bucureşt

i

Bogdan,

Constantin

(199

7),

Geriatrie, Editura

medicală,

Bucureşt

i

Crăciun,

Abraham P.,

(200

0),

Legislaţia în asistenţa

socială,

Editura

Naţional

Bucureşt

i

Delperee, Nicole, (199

5),

Protecţia drepturilor şi

libertăţilor persoanelor

Institutul

Român

Bucureşt

i

230

vârstnice, pentru

Drepturile

Omului,

Demetrescu,

Radu,

(199

4),

Drepturile omului la

vârsta a treia

Institutul

român

pentru

drepturile

omului

Bucureşt

i

Gal, Denizia, (200

1),

Dezvoltarea umană şi

îmbătrânirea,

Presa

Universitară

Clujeană

Cluj-

Napoca

Goldiş, Vasile, (199

4),

Asistenţa instituţională

a bătrânilor în

România,

Editura

ALL,

Bucureşt

i

Gommero, A.,

Bosch de

Aguilar, Ph.van

den,

(199

2),

Pour une vieillesse

autonome,

Liege

Harbert, Anita

S., Habert,

Ginsberg, Leon

H.,

(199

0),

Human services for

older adults: concepts

and skills,

University

of South

Carolina

Press

Hooyman

R.,Nancy, Kiyar

H., Asuman

(199

3)

Social Gerontology, University

of Chicago

Press

231

Ivry,J., (199

2),

Teaching Geriatric

Assessement în, Mellor,

M.J.,Solomon,

R..,Geriatric Social

Work Education,

Haworth New-

York

Kubller- Ross,

Elisabeth

(199

2),

On Death and Dying, Ed.

Tavistock-

Routledge

London

& New

York

Nelson , Gary

M., Eller, Ann

C., Streets,

Dennis W.,

Morse, Margaret

L.,

(199

5),

Adult Services-Social

work practice and

administration,

NASW

Press

Pinkston, E

,lsie M., Linsk,

Nathan L.,

(198

4),

Care of the Elderly, Pergamon

Press

Smith, Carole,

R.,

(199

3),

Social Work with Dying

and Bereaved

Ed. Mc

Millan

Toseland,

Ronald W.,

(199

5),

Group work with the

elderly,

Springer

Publishing

Co. Inc.,

New-

York

White, M., (198

7),

Case Management, în

G. Maddox,

Enciclopedia of Aging,

Springer, New-

York

232

Zastrow, C., (198

9),

Social work with

groups,

Nelson Hall

Publishers,

Chicago

233