Doctrinele etice în Epoca Modernă

Într-un fel filosofii au tranşat în favoarea lor controversele legate de morală şi moralitate dintr-o perspectivă convenabilă lor. Din multitudinea de concepţii despre morală reţim, pentru o prezentare succintă:

• contractualismul (Thomas Hobbes 1588-1679 John Locke 1632-1704),

• raţionalismul (Immanuel Kant ), • emotivismul moral (Schaftesbury 1671 1713 şi Francis

Hutcheson 1694-1746), • utilitarismul ( Jeremy Bentham 1748-1832 şi John

Stuart Mill 1806-1873), • empirismul moral (David Hume 1711-1776 şi Adam

Smith 1723-1790).

Contractualismul Thomas Hobbes este fondatorul filosofiei morale, autorul celebrei cărţi Leviathan (1651) unde transpune metoda aplicată mişcării corpurilor materiale în studiul activităţilor umane (mişcări vitale şi mişcări voluntare), ceea ce implica studiul fiinţei umane ca unul dintre aspectele universului fizic. În acest scop, Hobbes a căutat să identifice anumite fapte fundamentale despre natura umană – „datum” – atunci s-ar putea deduce din ele comportamentul uman în anumite împrejurări. În acest mod, Hobbes a descoperit atât acele cauze care conduc la coexistenţa paşnică, cât şi pe cele care sunt generatoare de conflict, oferind soluţii pentru guvernare de a stabili şi de a menţine pacea. Cercetând mişcările voluntare ale omului Thomas Hobbes descoperă că acestea sunt provocate de eforturi care sunt mici mişcări ale creierului; efortul poate merge către cauza lui sau se poate îndepărta de aceasta (mişcarea către ceva este simţită ca o plăcere, iar mişcarea de îndepărtare este simţită ca o durere). Mişcările sunt dorinţe şi aversiuni, simţite fie ca plăceri, fie ca dureri şi judecate ca bune sau rele, iar omul iubeşte şi identifică drept bune mişcarea spre lucrurile dorite şi detestă şi identifică drept rele cele pe care le evită. După acest raţionament, Hobbes ataşează valorile morale în mişcări ale materiei om. Thomas Hobbes susţine următoarele idei care au influenţat evoluţia eticii:•Starea naturală – omul se poate afla în două stări: în starea naturală şi în starea normală; în starea naturală oamenii diferă prea puţin unii de alţii, iar natura şi fiinţa naturală nu sunt nici bune, nici rele. Starea naturală este o stare unde nu există nici proprietate, nici autoritate, fiecare stăpâneşte ceea ce dobândeşte atâta timp cât poate să-l păstreze, unde fiecare individ se ciocneşte de alţii care urmăresc acelaşi scop şi unde oamenii îşi exercită dreptul natural de a-şi păstra viaţa şi de a evita moartea; • Homo homini lupus – în starea naturală omul trăieşte într-un război al fiecăruia contra toţi; •Contractul social – pentru evitarea confictului, omul trebuie să instaureze puterea absolută care să garanteze pacea, adică indivizii şi să se adune şi împreună să se pună sub o autoritate suverană şi puternică, iar dreptul de conduce se fondează pe puterea de a proteja şi de a păstra pacea continuă;•Legea – omul renunţă la o parte din libertatea sa pentru a trăi în libertate sub domnia legii;•Puterea absolută – puterea suveranului este nelimitată.

• John Locke este fondatorul concepţiei moderne despre drept, precursor al nominalismului moral care „agaţă” moralitatea de convenţii – legi sau cutume. În sensul concepţiei sale generale, după care, ideile noastre provin din două surse – senzaţiile şi reflecţiile – Jonh Locke dezvoltă o serie de idei, între care:

• Dreptul natural există ca o cerinţă morală a omului aflat în starea naturală, însă drepturile naturale, precum libertatea şi proprietatea, sunt preexistente societăţii, care se instituie pentru a le apăra;

• Fundamentul suveranităţii este individul cu voinţa sa, cu drepturile sale inalienabile asupra proprietăţii şi schimbului, morala şi educaţia îl învaţă pe om moderaţia şi mulţumirea în care descoperă adevărata plăcere;

• Libertatea în societatea civilă constă în a nu te supune nici unei alte puteri legislative, cu excepţia celei stabilită prin consimţământul comunităţii, libertatea oamenilor care sunt spuşi unei unei forme de guvernământ este de a avea reguli de conduită comune, care au fost prescrise de puterea legislativă care le-a stabilit;

• Puterea legislativă sau suveranul comunităţii este obligat să guverneze urmând legile stabilite şi cunoscute de popor şi nu prin decrete arbitrare;

• Oamenii, fiind în mod natural liberi, egali şi independenţi, nici nu pot fi scoşi din această stare şi nici nu pot fi supuşi puterii politice a altcuiva.

Senzitivismul moral (Emotivismul moral şi Empirismul moral)

• Hutcheson a deschis discuţia şi a conturat principalele ale acestei orientări morale.

• Fundamentul moralei constă într-un instinct natural pe care nimeni nu-l poate înlocui sau controla;

• Nu există nici o normă a binelui moral prealabilă oricărui simţ;• Aprobarea acţiunilor bune rezultă din simţul moral;• Simţul moral descrie un anasamblu de dispoziţii înnăscute la moralitate; • Rolul raţiunii în materie de morală consistă în a corecta credinţele eronate,

în a lupta contra prejudecăţilor şi ignoranţei;• Adevărul descoperit de raţiunea noastră este asigurată şi nu se modifică;• Frumosul, adevărul şi binele constă în tot ce este conform cu raţiunea;• Acţiunile îşi au motivaţiile în afecte;• Sursa virtuţii trebuie să fie fondată pe un sentiment (afect) dezinteresat;• Simţul moral este o facultate care, în urma percepţiei calităţii morale a

acţiunilor noastre, noi experientăm un sentiment de aprobare sau condamnare.

EMPIRIST• David Hume (1711-1777) este promotorul principiului empirist în teoria morală – „nimic nu este în minte dacă n-a fost mai întâi în simţuri”.• DAVID HUME – DISCURSUL MEU FUNEBRU• „Am fost un om cu înclinaţii blânde, deprins să se stăpânească, vesel, deschis şi sociabil, capabil de ataşament, prea puţin susceptibil la

duşmănie şi de o mare moderaţie în toate pasiunile mele. Până şi dragostea mea pentru faima literară, pasiunea dominantă, nu mi-a acrit firea, în pofida frecventelor dezamăgiri”.

• • În cartea sa, „Treatise of Human Nature”, David Hume cercetează căile prin care omul percepe lumea, identificând două tipuri de percepţii: impresii şi

idei• Impresiile reprezintă „toate senzaţiile, pasiunile şi emoţiile noastre, aşa cum apar prima dată în sufletul nostru”. • Ideile sunt „imagini slabe ale acestor impresii, reflectate în gândire şi raţiune”.• Impresiile şi ideile pot fi ori simple, ori complexe şi toate ideile simple decurg din impresii simple; impresiile generează idei, dar ideile nu generează

impresii. Omul are o facultate a memoriei care reţine ideile în ordinea în care apar ele şi o facultate a imaginaţiei care poate restructura ideile existente şi care provin din impresii. Noile idei simple nu provin decât din impresii.

• Diferenţa dintre impresii şi idei este marcată de deosebirea de grad de vigoare: impresiile sunt mai „vii” decât ideile. După Hume, ideile se referă întotdeauna la particularităţi şi nu la generalităţi abstractizate. Hume a elaborat o doctrină a modalităţilor în care omul îşi explică lumea numită „Furca lui Hume”, potrivit căreia: Orice enunţ semnificativ trebuie fie să exprime un tip de relaţii între idei, fie, în mod necesar, să fie adevărat sau fals, în virtutea înţelesurilor termenilor săi sau să afirme un fapt prezumtiv care este doar în mod contingent şi nu în mod necesar adevărat sau fals.

• În legătură cu explicarea maximei „orice eveniment are o cauză”, Hume susţine că omul observă întotdeauna perechi de evenimente, ideea despre cauză şi efect este dată de o deprindere mintală a omului dezvoltată prin experienţe în domeniul lucrurilor, adică din experienţă şi observaţie. Prin urmare, omul obervând perechi de evenimente ajunge să creadă, deşi nu există nici o garanţie, că ele vor continua. Concluzia acesta rezultă mai degrabă din funcţionarea instinctelor decât dintr-un proces raţional.

• Şi în domeniul moralei Hume foloseşte aceeaşi metodă de cercetare bazată pe observaţie, rafinând concepţia despre impresii, prin introducerea „impresiilor de reflecţie”.

• „Impresiile de reflecţie” sunt sunt cele primite prin reflecţia asupra propriilor stări interioare ale fiecăruia (de pildă, de furie, de bucurie, de teamă, etc.) din care sunt extrase ideile de furie, de bucurie, de teamă. În privinţa moralei, problema principală pentru Hume consta în dificultatea identificării de către individ a acelor percepţii care ar fi putut produce impresiile morale şi cristalizare ideilor de virtute şi viciu, bine şi rău ş.a.m.d. Din păcate, omul nu percepe virtutea şi viciul ca atare, ci numai acte de virtute şi de viciu, ceea ce menţine dificultatea identificării virtuţii şi viciului: „Luaţi orice acţiune despre care se zice că este ticăloasă; de pildă, omorul premeditat. Cercetaţi-o din toate unghiurile şi vedeţi dacă puteţi găsi acea chestiune de fapt sau de existenţă reală pe care o numiţi ticăloşie, oricum aţi lua-o, nu veţi găsi decât anumite pasiuni, motivaţii, voinţe sau gânduri. În cazul respectiv, nu există nici o altă chestiune faptică. Ticăloşia vă scapă cu totul, atâta vreme cât cercetaţi obiectul”[4]. Dificultatea perceperii virtuţii şi a viciului este rezolvată de Hume recurgând la înclinaţiile omului. Viciul, susţine Hume, nu poate fi identificat „până când nu vă întoarceţi reflecţia în propria voastră inimă şi nu găsiţi un sentiment de dezaprobare – născut în pieptul vostru – faţă de această acţiune. Iată o chestiune de fapt; dar... ea e în voi, nu în obiect”[5]. Prin urmare, virtutea, viciul, dar şi alte calităţi morale depind de reacţiile noastre naturale; ele sunt „impresii de reflecţie”, generate de propriile noastre simţăminte. Pentru Hume, morala este mai degrabă o problemă de sentimente, decât o problemă de raţiune. În acelaşi sens, David Hume a explicat dezacordurile morale şi a respins concepţia raţionaliştilor despre existenţa unor valori morale eterne accesibile prin intermediul raţiunii.

•

Libertatea vs. Liberul arbitru?

• David Hume susţine că deşi oamenii în vorbă pretind libertatea de la necesitatea cauzală a acţiunilor lor, în practică ei recunosc că se aşteaptă să găsească regularităţi cauzale în comportamentul oamenilor (motive ale acţiunilor), la fel cum se aşteaptă să le găsească în natură la evenimentele fizice. Această atitudine rezultă din tendinţa omului de a atribui faptelor exterioare o conexiune, dar când reflectează la propria conduită nu are simţământul unei conexiuni obligatorii între motivele şi acţiunile indivizilor. Oamenii spun că acţiunile lor sunt ferite de aceste conexiuni pentru că ei nu simt nici o legătură între ele. În realitate, precizează Hume, este la fel pentru toate acţiunile şi pentru toţi oamenii: realitatea observată din afara oamenilor se aplică şi lor. Totodată, conexiunea nu este de domeniul necesităţii, este vorba de o legătură regulată şi constantă între anumite evenimente şi o tendinţă a minţilor proprii de a face o deducţie pornind da la un eveniment către altul de care se leagă în mod regulat. Aceasta înseamnă „conexiune necesară”, iar libertatea omenească nu constă în scutirea de o asemenea „necesitate”, ci libertatea de a face ceea cevrea să facă; oamenii sunt liberi atunci când nu sunt împiedicaţi să facă ceea ce vor şi când nu sunt siliţi să facă ceea ce nu vor. În consecinţă, libertatea nu se opune necesităţii, ci constrângerii; libertatea de voinţă = libertatea.

• În sinteză: • Omul are un simţ moral;• Experinţa este singura sursă a cunoştinţelor noastre;• Raţiunea nu poate fi ea singură un motiv pentru acţiune;• Domeniul propriu pasiunilor nu are nici o legătură cu cel al raţionalului;• Pasiunile sunt un mod de existenţă anterior oricărei reflecţii şi a oricărei judecăţi;• Raţiunea este sclava pasiunii;• Pasiunile stabilesc scopurile care vor determina efectele dorite;• Structura comportamentului moral îşi are raţiunea de a fi în „sentimentul de umanitate” specific tuturor indivizilor;• Simţul datoriei este o problemă a subiectivităţii empirice; • Experienţa este principiul originar care acordă un sens moral acţiunii umane;• Norma nu poate fi extrasă din fapte, dar pentru a acţiona omul are nevoie de pasiune, care caută plăcerea şi respinge durerea;• Diferenţele morale nu derivă din raţiune, ci dintr-un simţ moral;• Morala îşi are fundamentul într-un instinct moral;• Natura umană este făcută mai mult din pasiune decât din raţiune.

• Adam Smith (1723-1790) a elaborat o teorie a sentimentelor morale, unde simpatia este noţiunea centrală.

• Judecăţile morale sunt fondate pe emoţii şi sentimente şi nu pe raţiune;

• Virtutea este tot ceea ce culege aprobarea spectatorilor;

• Judecăţile morale sunt întotdeauna fie aprobative, fie reprobative.

Raţionalismul

• Immanuel Kant (1724-1804) este figura proeminentă care a elaborat un sistem filosofic extrem de influent printre economişti (apriorismul, raţionalitatea).

• Moralitatea se bazează în întregime pe raţiune, pentru că raţiunea dă oamenilor normele morale cărora trebuie să li se conformeze acţiunile lor;

• Normele morale alcătuiesc datoria morală căreia trebuie să i se supună toţi oamenii: „Conceptul de datorie este în sine acela al unei obligări (constrângeri) a bunului-plac prin lege, fie ea o constrângere exterioară sau autoconstrângere, Imperativul moral pronunţă prin sentinţa sa categorică (necondiţionatul a trebui) această constrângere, care nu se referă deci la fiinţe raţionale în genere (printre care s-ar putea afla şi unele sfinte), ci la oameni ca fiinţe naturale raţionale, care sunt îndeajuns de lipsiţi de sfinţenie încât să poată fi cuprinşi de dorinţa de a încălca legea morală, cu toate că îi recunosc autoritatea şi, chiar şi atunci când o urmează, o fac totuşi fără plăcere (opunându-se înclinaţiilor lor), în ceea ce constă propriu-zis constrângerea”.

• A acţiona în conformitate cu datoria morală nu-i face pe oameni întotdeauna fericiţi şi nu serveşte întotdeauna interesului personal: „Bunăvoinţa poate fi nelimitată; căci aici nu este nevoie să acţionezi. Mai greu este însă cu binefacerea, mai ales atunci când ea trebuie săvârşită nu din afecţiune (dragoste) faţă de ceilalţi, ci din datorie, prin sacrificarea sau reprimarea unora din propriile noastre pofte”. Cu toate acestea, natura fundamentală a oamenilor, aceea de fi fiinţe raţionale, le cere să urmeze imperativul categoric, principiul care stă la baza moralităţii.

• Raţiunea este singura sursă a comportamentului moral. Kant nu este de acord că acţiunile întreprinse pentru satisfacerea dorinţelor indivizilor sunt moralamente bune; după cum acţiunile care nu sunt decât expresii ale emoţiilor sau sentimentelor, chiar ale unor sentimente bune faţă de ceilalţi, cum ar fi simpatia şi generozitatea, nu sunt acţiuni bune din punct de vedere moral. Deşi aceste acţiuni pot să fie în acord cu ceea ce este moralitatea, ele nu au valoare morală decât dacă sunt întreprinse din datorie morală. Pentru a fi bună din punct de vedere moral, o acţiune trebuie să fie întreprinsă pentru că aşa este moral, nu pentru oamenii au înclinaţia să o facă. Dintr-o perspectivă exterioară, felul în care îi tratăm pe ceilalţi oameni sau pe noi înşine poate să pară acelaşi, chiar dacă acţiunea noastră este motivată de datoria morală, de dorinţă sau sentiment. „De exemplu, scrie Kant, este desigur conform datoriei ca băcanul să nu-i ceară clientului său neexperimentat preţuri prea mari, şi acolo unde afacerile sunt intense, negustorul deştept nici nu o face, ci are un preţ fix general pentru oricine, aşa că un copil cumpără de la el tot atât de bine ca orice client”.

• Este bine ca orice comportament exterior să fie în acord cu comportamentul moral. Totuşi, acţiunile oamenilor sunt bune din punct de vedere moral – au valoare morală – numai dacă intenţia lor interioară este aceea de a-şi face datoria morală. Kant consideră că această doctrină a binelui moral este în acord cu gândirea morală obişnuită a oamenilor şi că este necesară oricărei moralităţi care se aplică tuturor fiinţelor gânditoare. Moralitatea se presupune a fi universală.

•Un imperativ categoric sau necondiţionat este o normă care nu depinde de nici o condiţie.

Utilitarismul

• Utilitarismul, privit ca teorie morală, susţine că factorul moral fundamental este cantitatea de fericire, fericirea fiecăruia contând în mod ega].

• Utilitariştii acţionali, între care Jeremy Bentham (autor al unui studiu controversat despre Deontologie) este cel mai semnificativ, consideră că acţiunile sunt bune dacă procură fericirea şi rele dacă procură nefericirea.

• Principiul utilitarist fundamental – cea mai mare fericire a celui mai mare număr;• Acţiunea posibilă este calculată în întregime în termeni de utilitate;• Valorile fundamentale sunt analizate în termeni de plăcere şi durere; • Fericirea înseamnă plăcerea şi absenţa suferinţei, iar nefericirea înseamnă durerea şi absenţa plăcerii. Altfel spus,

fericirea presupune maximizarea plăcerii şi minimizarea suferinţei; • Acţiunile bune vizează nu numai fericirea celui care le săvârşeşte, ci fericirea generală. Acţiunile bune aduc cât mai

multă fericire pentru un număr cât mai mare de oameni, iar moralitatea unei acţiuni depinde de consecinţele sale (ceea ce produce cele mai bune consecinţe – cea mai mare fericire – este deasemenea cea mai bună);

• Utilitatea şi fericirea sunt într-o relaţie strânsă; • Utilitariştii acţionali încearcă să estimeze sau să calculeze cât de multă fericire aduc diferite acţiuni sau tipuri

de bunuri luând în considerare intensitatea plăcerilor şi durerilor, durata lor, certitudinea apariţiei lor, când vor avea loc şi câţi oameni vor fi afectaţi;

• Principiul convergenţei datoriei şi interesului (trebuie procedat în aşa fel încât prin interes persoanele şi-ar face datoria).

• Utilitariştii acţionali propun ca oamenii să facă aceste estimări de fiecare dată când sunt pe cale să săvârşească o anumită acţiune. Individul trebuie să se gândească, de fiecare dată, care acţiune, din mai multe acţiuni posibile pe care le-ar putea săvârşi, poate aduce mai multă cantitate de fericire. Utilitarismul acţional cere o mare capacitate de auto-sacrificiu din partea oamenilor. Dacă oamenii trebuie să acţioneze întotdeauna astfel încât să promoveze fericirea generală şi nu doar propria fericire, trebuie să sacrifice multe avantaje personale pentru a le oferi altora. Prin urmare, fiecare om este în felul său un sfân

• Utilitariştii normativi cred că moralitatea implică o procedură în doi timpi:• Acţiunile oamenilor trebuie să fie evaluate conform unor norme morale generale, iar acestea

trebuie să fie evaluate în funcţie de cât de multă fericire este probabil să aducă. În consecinţă, oamenii nu trebuie să fie preocupaţi constant de promovarea fericirii generale, ei pot avea drepturi care nu trebuie să fie violate pentru fericirea generală.

• Oamenii trebuie să urmeze normele morale generale, ca de pildă, “să nu furi” sau “ai grijă de părinţii tăi”, fără a fi nevoie de calculul efectului acţiunilor lor asupra întregii lumi. Astfel, J. S. Mill consideră că utilitarismul normativ nu cere oamenilor să-şi sacrifice propria fericire pentru fericirea altor oameni. Mill consideră că normele morale cer oamenilor să facă ceea ce va contribui la promovarea fericirii generale numai în acele cazuri în care acţiunea lor ar avea un efect semnificativ asupra fericirii altor oameni. Utilitarismul nu conţine nici un principiu explicit despre felul cum ar trebui distribuită cantitatea de fericire, deşi unii utilitarişti vorbesc de un prinpiu al distribuirii corecte.

• În multe cazuri contează din punct de vedere moral în ce măsură cantitatea de fericire produsă de o acţiune sau de o normă morală este distribuită unui singur individ sau mai multora sau este împărţită în cantităţi mici pentru fiecare om. Mill introduce şi distincţia după care plăcerea poate să difere atât calitativ, cât şi cantitativ; unele plăceri sunt mai de preţ decât altele.

• Plăcerile „facultăţilor superioare” sunt mai valoroase decât plăcerile pe care oamenii le împărtăşesc cu lumea animală. Plăcerea oamenilor de a gândi şi de a înţelege lumea sau plăcerea pe care le-o oferă artele sunt mai valoroase decât plăcerea de a mânca, de a bea, de a dormi. La baza acestei diferenţe calitative stă constatarea că toţi cei care au experimentat ambele tipuri de plăceri consideră că plăcerile superioare sunt mai dezirabile decât plăcerile inferioare. Mill susţine că toţi cei care au experimentat cele două forme de plăceri vor prefera „o fiinţă umană oarecum nesatisfăcută decât un porc satisfăcut”.