DIVORTIALITATEA

               

                  Sociologii susţin că analiza evoluţiei divorţului poate pune în evidenţă

problemele stabilităţii din familie. Datele sumare care există pentru perioada 1972-1989

arată o creştere constantă a ratei divorţialităţii în ultimele trei decenii. Totuşi, România, la

acest capitol, stă mult mai bine decât ţările occidentale. SUA şi URSS, până la destrămare,

au fost ţările cu cele mai multe divorţuri în ultimele decenii.

                  După al doilea război mondial, pe fondul unei uşoare deteriorări constante,

situaţia s-a agravat în perioada 1961-1965. Statul comunist, după 1965, a adoptat câteva

reglementări, care vizau protejarea familiei şi limitarea divorţialităţii(Decretul 770 din 1

octombrie 1966 şi Decretul 774 din 1974)Şi până atunci, legislaţia fusese revizuită de câteva

ori la acest capitol. În 1948 au fost scoase din Codul Civil câteva articole de bază

referitoare la motivele de divorţ. Prin Legea 18 din 1948, divorţul a devenit dependent de

justiţie.                   În 1954, Codul Familiei cerea desfacerea căsătoriei doar în cazul

decesului uneia dintre părţi, iar decizia legală era dată numai dacă existau motive

temeinice.

                  Legea din 1966 şi-a făcut efectul imediat, căci, un an mai târziu, a fost inregistrat

un număr minim de divorţuri. Din 1974, desfacerea căsătoriei putea avea loc numai în

cazul în care relaţiile dintre soţ şi soţie erau considerate iremediabil deteriorate.

Judecătorii aveau obligaţia de a cântări bine circumstanţele agravante.

                 Situaţia gravă de la începutul anilor ’60 a reapărut în perioada anilor ’80. După

1990, o dată cu schimbările majore din societate, rata divorţialităţii a crescut şi maimult,

fără să atingă însă valorile din ţările din nordul Europei şi SUA.

                Sociologii au individualizat câteva cauze ale acestor dezechilibre.În România,

numărul de divorţuri a crescut o dată cu accentuarea migraţiilor, mai ales de la sat la oraş,

determinate de industrializare, urbanizare şi destrămarea familiei tradiţionale.

Schimbările iniţiate la începutul anilor ’50 au impus un set nou de comportamente

oamenilor, fapt ce a determinat fărâmiţarea cutumelor tradiţionale. S-a redus, înprimul

rând, controlul social local asupra oamenilor.               O influenţă considerabilă, în acest

sens, au avut-o şi schimbările legislative, petrecute după 1990, schimbări care „adaptau”

România la Occident.

             Dezechilibrele din interiorul familiei, care au deteriorat relaţiile dintre soţi, au

apărut în anii ’50, evoluând după aceea în mod agresiv. Astfel, rata divorţialităţii, după

cum arată anchetele sociologice ale vremii, a crescut mult în anumite judeţe.

             Migraţiile s-au accentuat în perioada industrializării. Fenomenul debutase în

perioada interbelică, când societatea românească a fost supusă unui proces amplu de

urbanizare. Înainte de cel de-al doilea război mondial, divorţialitatea în mediul urban era

aproape de trei ori mai mare decât în mediul rural.

            Diferenţele dintre mentalităţile din mediul rural şi cel urban au fost mari totdeauna

în România. Familia tradiţională, ale cărei trăsături supravieţuiesc în mare parte în mediul

rural, a fost ataşată de căsătorie. Sfărâmarea universului ei esteîngreunată de intervenţia

rudelor şi chiar a colectivităţii locale. Totuşi, aceste medii de rezistenţă au slăbit în ultimii

ani.                                                  Tendinţele, prezente de multă vreme în ţările occidentale,

se manifestă astăzi şi în zona rurală. Numărul căsătoriilor din mediul

rural este mai mic decât în mediul urban, în schimb sunt înregistrate mai puţine divorţuri.

Anuarul statistic din anul 2000 arată că ponderea tinerilor din mediul rural, în ansamblul

acestei generaţii, este de 45%. De altfel, populaţia tânără a scăzut atât în mediul rural, cât

şi în mediul urban. Diferenţele existente între cele două medii ţin de gradul de mobilitate

teritorială. Cercetările Institutului de Sociologie al Academiei Române evidenţiază faptul

că 90% din populaţia care migrează pleacă

din zona rurală. O dată cu accentuarea migraţiei, în anii ’60-’70, determinată de

industrializarea masivă, controlul social al comportamentelor specifice omului integrat în

familie s-a redus. Actul căsătoriei, dintr-un eveniment social, a devenit unul personal.

Tinerii au acceptat uşor noile mentalităţi, care au creat o disponibilitate mărită la divorţ.

              Cele mai mari influenţe asupra stabilităţii familiei o au factorii din interiorul ei. De

exemplu, divorţul apare mai rar la cuplurile unde soţul este mai în vârstă cu 1-10 ani.

Situaţia se schimbă brusc atunci când diferenţele de vârstă sunt mai mari. În acelaşi timp,

divorţul este perceput diferit în funcţie de profesiile de bază ale partenerilor. Agricultorii

acceptă mai greu o asemenea soluţie. Rezistenţele cele mai mari la divorţ le manifestă însă

pătura intelectualilor. Dacă cei care locuiesc în mediul rural, atunci când sunt puşi în faţa

unor asemenea dileme, resimt controlul social puternic al comunităţii lor, intelectualii

percep desfacerea căsătoriei ca având multe implicaţii negative sau nedorite la nivel

individual şi, mai ales, la nivel social.

               Cuplurile de muncitori, pentru care un rol important îl au conflictele generate de

lipsa de afecţiune şi de infidelitate, sunt cele mai vulnerabile la divorţ.

                Prezenţa copiilor constituie un important factor care împiedică divorţul. De

asemenea, divorţul survine mai greu în familiile care au o vechime de peste 20 de ani, iar

sănătatea soţilor constituie mai degrabă un factor de frânare decât de favorizare. În faţa

instanţelor, conform anchetelor sociologilor, bărbaţii sunt consideraţi vinovaţi îndeosebi de

violenţă şi alcoolism, iar femeile de concubinaj şi

relaţii extraconjugale.

               Schimbările din comportamentul oamenilor s-au accentuat după 1990, explicate

prin reducerea constrângerilor de tip social şi creşterea constrângerilor de tip material.19

„Schimbările de tip legislativ, precum modificările legii privind avortul şi divorţul,

involuţia economiei, ce a generat fenomene precum sărăcirea şi şomajul, sau transformările

sociale, mai cu seamă accesibilitatea sporită la informaţie, modele culturale externe sau

companiile de promovare a planificării familiale, au determinat schimbări fundamentale în

comportamentul demografic al populaţiei”. Numărul

căsătoriilor a scăzut, în 1999, cu 5,3 mii, iar rata nupţialităţii a ajuns la 6,2 căsătorii la mia

de locuitori, în 2000, faţă de la 6,5, în 1998. În acelaşi timp, vârsta medie la prima căsătorie

a crescut de la 22,1 ani în 1992, la 23,2 ani în 1998, pentru femei, şi pentru bărbaţi, de la

25,2 ani în 1992, la 26,4 în 1998. Rata maximă a divorţurilor a fost atinsă în 1998, când a

avut valoarea de 1,78 divorţuri la 1000 de locuitori

                    Pe acest fond, şi natalitatea a scăzut abrupt. De la 13,6 copii, în 1990, la 10,5

copii la mia de locuitori în 1999. Totuşi, România încă nu se află printre ţările europene

care au atins un prag de criză, adică sub 10 nou-născuţi la mia de locuitori. De asemenea

nici numărul divorţurilor şi cel al căsătoriilor (6,5 căsătorii la mia de locuitori în 1998) nu

se ridică la nivelul ţărilor cu risc ridicat.

                  Noile mentalităţi au creat cadrul apariţiei formelor alternative la căsătoria

legalizată: cuplurile consensuale sau uniunile libere, în cadrul cărora bărbatul şi femeia au

o relaţie stabilă, locuiesc împreună, fără a fi căsătoriţi oficial. Din 1993, ponderea acestor

cupluri se află în creştere, de la 4,4% în 1993, la 10% în 1999, la femei cu vârste cuprinse

între 15 şi 44 de ani. Cele mai multe astfel de situaţii se întâlneau la femeile cu vârste

cuprinse între 20 şi 24 de ani, în 1999. În 2002, după datele recensământului, un număr de

828.000 de persoane au declarat că trăiesc în „uniune consensuală” sau concubinaj.

Aproape jumătate din acestea trăiesc la ţară

şi cu vârste cuprinse între 20-34 de ani.

                Sociologii susţin că divorţialitatea determină în mod direct scăderea numărului de

naşteri şi are o influenţă deosebită asupra natalităţii.Chiar dacă divorţul nu mai are

consecinţele economice sau sociale asupra omului, aşa cum se manifestau în perioada

interbelică, totuşi acest eveniment le provoacă românilor puternice tulburări emoţionale.

Din cercetările psiho-medicale reiese că stresul provocat de un

divorţ este similar cu cel determinat de un cutremur de pământ.

Consecinţe dintre cele mai negative se înregistrează asupra copiilor. Absenţa

unuia dintre părinţi, mai ales a tatălui, naşte în familiile româneşti efecte negative asupra

socializării copiilor. Numărul mare de copii ai străzii este o consecinţă directă a creşterii

numărului de divorţuri în România. Toate aceste nelinişti pot fi attenuate dacă autorităţile

ar aplica măsuri care să ducă la creşterea stabilităţii familiei.

              Concluzii

                  Cercetările sociologice arată că ar trebui să fie promovate modelele stabile în

familie, ar trebui intensificate relaţiile de bună vecinătate şi amplificată viaţa societăţilor

locale. De asemenea, se simte nevoia pregătirii tinerilor pentru viaţa de familie, printr-o

consiliere premaritală. Multe căsătorii din România se desfac din

cauza şocurilor culturale dintre soţi. Autorităţile trebuie să-şi intensifice sprijinul acordat

familiilor aflate în situaţii conflictuale, iar soţii trebuie să cunoască mai bine consecinţele

divorţului.