Denumirea de „CRIMINALISTICA” s-a conturat în urmă cu un secol,

graţie înţelepciunii magistratului şi pedagogului austriac Hans Gross, însă

pietrele de hotar erau deja aşezate de francezul Alfonse Bertillon sau de

englezul Sir Francis Galton.

În calitatea sa de ştiinţă a investigaţiei penale, criminalistica a fost

recunoscută ca una dintre principalele ştiinţe ale procesului judiciar, întrucât

serveşte la determinarea materialităţii faptelor penale, la dovedirea

infracţiunii şi la stabilirea vinovăţiei infractorului.

Criminalistica are un scop deosebit: „aflarea adevărului”, indiferent

în favoarea cui este stabilit.

Aşa cum reiese şi din conţinutul lucrării, criminalistica, este

considerată una dintre primele ştiinţe moderne de graniţă, datorită

interferenţei cu alte ştiinţe, dar care are totuşi un domeniu propriu de

activitate, bine delimitat şi cu obiecte clare.

Aceasta reiese chiar din definiţia sa, prin aceea că, criminalistica

poate fi considerată acea ştiinţă autonomă care elaborează şi foloseşte

mijloace şi metode tehnico-ştiinţifice, precum şi procedee tactice destinate

descoperirii, fixării, ridicării, examinării şi interpretării probelor judiciare,

efectuării expertizelor şi consultărilor tehnico-ştiinţifice, în scopul prevenirii

şi descoperirii infracţiunilor şi altor încălcări ale legii, identificării

făptuitorilor şi administrării probelor necesare aflării adevărului în procesul

judiciar.

In literatura de specialitate s-a subliniat cu privire la stiinta

criminalisticii ca reprezinta „o punte de legatura intre stiintele naturii si

stiintele juridice , prin intermediul acesteia, metodele celor dintai

gasindu-si aplicarea in procesul judiciar”.

In ciuda caracterului sau autonom, metodica criminalistica, prin

obiectul sau de studiu, dar mai ales prin aportul la aflarea adevarului este

strans legata atat de stiintele juridice(stiinta dreptului penal, criminologia,

stiinta dreptului procesual penal si medicina legala) cat si alte ramuri ale

stiintei(psihologia, fizica, chimia, biologia).

Criminalistica este o ştiinţă care a apărut relativ recent prin întrunirea

într-o singură disciplină a diferitelor tehnici şi metode folosite de experţi

abia în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când s-au putut stabili

metode proprii de cercetare, delimitându-se totodată şi obiectul acesteia, la

dezvoltarea căreia au contribuit nenumăraţi oameni de ştiinţă din lumea

întreagă.

De-a lungul timpului probele ştiinţifice, precum şi mijloacele tehnico-

ştiinţifice au câştigat teren în faţa probelor testimoniale pentru a proba

vinovăţia sau nevinovăţia celui bănuit de a fi săvârşit o infracţiune. Toate

aceste probe sunt strânse de cadre specializate cum sunt experţii şi

criminaliştii, ultimii având responsabilităţi complexe care vizează

interferenţe cu alte activităţi.

Faptul că orice organism viu lasă întotdeauna o urmă de orice natură,

la trecerea lui printr-un anumit loc, îi dă posibilitatea expertului criminalist,

ca prin folosirea diferitelor mijloace şi procedee tehnico-ştiinţifice să

determine atât natura cât şi provenienţa urmei.

Studierea urmelor create prin săvârşirea infracţiunilor prezintă o mare

importanţă în anchetarea cauzelor penale. Astfel, pe baza totalităţii urmelor

lăsate de infractor se reuşeşte adesea să se elucideze conţinutul diferitelor

episoade ale infracţiunii, iar în unele cazuri, chiar tabloul complet al faptei

săvârşite.

Cu privire la definirea noţiunii de urmă a infracţiunii, în literatura de

specialitate au fost exprimate mai multe opinii.

Astfel, potrivit opiniei lui C. Suciu, urmele infracţiunii sunt

considerate „totalitatea elementelor materiale a căror formare este

determinată de săvârşirea infracţiunii”, sau potrivit altei opinii

care aparţine lui S.A. Golunski, urmele sunt „cele mai variate schimbări

care pot interveni în mediul înconjurător ca rezultat al

interacţiunii infractorului”.

Într-o altă opinie, a lui Ion Mircea, urma este interpretată într-un sens

larg ca „o schimbare ce intervine în mediul înconjurător, ca rezultat al

activităţii nemijlocite a omului şi care, sub un aspect sau altul,

interesează cercetarea criminalistică” şi într-un sens restrâns, ca o

„reproducere a construcţiei exterioare a unui obiect pe suprafaţa sau în

volumul obiectului cu care a venit în contact nemijlocit”.

Mai poate fi amintită, de asemenea, o definiţie destul de

cuprinzătoare a noţiunii de urmă, care, în fond, exprimă un lucru

asemănător: „orice modificare materială produsă ca urmare a

interacţiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta şi elementele

componente ale mediului, unde îşi desfăşoară activitatea infracţională,

modificări care, exprimate individual sau în totalitate, pot conduce la

stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite şi la

lămurirea împrejurărilor cauzei”.

Alfredo Nicefor a dat o definiţie simplă şi clară: „orice urmă lăsată

de om sau de animal, care poate să servească la descoperirea autorului

sau la stabilirea unora din particularităţile individualităţii sale”.

Se poate constata că, indiferent de exprimare, sintetică sau mai largă,

punctele de vedere cu privire la definirea urmei au fost relativ apropiate încă

de la primii paşi ai ştiinţei criminalistice.

În principiu, criminalistica studiază atât urmele produse de om

(urmele de mâini, de picioare, urmele mijloacelor de transport, ale

instrumentelor de spargere, de buze, de dinţi, de sânge, ale firelor de păr

etc.) cât şi urmele create de animale, păsări, vegetale, obiecte sau fenomene

ale naturii (urmele de incendii şi explozii).

Diversitatea urmelor, şi natura apariţiei lor se poate datora acţiunii

unui număr infinit de fenomene fizice, chimice, biologice ş.a., ceea ce face

imposibil ca o singură ştiinţă să îmbrăţişeze absolut toate cunoştinţele în

legătură cu folosirea tuturor urmelor posibile, a tot felul de urme, fără nici o

excepţie în interesul anchetei.

Se poate afirma că oricât de ingenios ar fi realizat un act infracţional

nu poate să nu se demaşte în faţa celor doi duşmani redutabili ai săi:

inteligenţa omenească pusă în slujba adevărului, pe de o parte, şi, pe de altă

parte metodele tehnico-ştiinţifice ale criminalisticii, bazate pe aparaturi şi

procedee din ce în ce mai moderne.

În concluzie, în această lucrare am încercat, pe baza unei

documentări minuţioase din studii de criminalistică şi medicină legală să

arăt cu ce probleme se confruntă criminaliştii atunci când trebuie să

descopere vinovatul sau vinovaţii. Având la dispoziţie numai câteva indicii,

ei reuşesc să scoată la lumină „povestea” unei crime, de exemplu. Ucigaşii

îşi găsesc complici în orice element al naturii pentru a-şi acoperi crimele.

Focul, apa sau pământul, sunt doar câteva exemple. Nu de puţine ori, în

încercarea lor de a-şi acoperi urmele, criminalii utilizează tot felul de

metode: îşi incinerează victima, o îngroapă în locuri obscure sau o aruncă

în apă. Ei nu-şi închipuie însă că un trup ars până la cenuşă, scufundat

adânc în apa mării sau făcut bucăţele şi îngropat, tot îşi va spune

„povestea” criminalistică. Găsirea dovezilor este mai mult decât dificilă,

însă specialiştii criminalişti reuşesc, adunând minuţios fiecare indiciu în

parte şi folosind tehnicile de ultimă oră, să descifreze „mesajele” lăsate de

urme şi să-i aducă în faţa justiţiei pe cei vinovaţi.

Pentru a putea înţelege exact esenţa şi spiritul criminalisticii amintim

motto-ul pe care reputatul criminalist Constantin Turai, l-a aşezat pe prima

pagină a lucrării sale intitulată „Criminalistică şi Tehnică criminală”:

„Se aude de dincolo de milenii glasul năpăstuiţilor lumii care strigă

prin glasul năpăstuiţilor de azi, ca un ecou perpetuu;

Descoperiţi mâna criminală, mâna care a făcut atâta rău omenirii,

mâna care lucrează mereu în umbra, mâna care se vrea mereu ascunsă,

mâna care ne fură şi ne ucide, trecând triumfătoare spre eternitate”.