Diplomatia si noille tehnologii

S1.siteurile web ca instrument a activitatii diplomatice

Diplomaţia digitală mai este denumită “diplomaţia online”, “cyber diplomaţia” sau “e-diplomaţia”, este o formă relativ nouă a activităţii diplomatice, apărută în era informaţională. Chiar dacă elemente ale acesteia au început să apară la sfârşitul secolului trecut, se poate considera că diplomaţia digitală a început să se manifeste pregnant în viaţa internaţională în ultimii 4-5 ani.

O definiţia unanim acceptată sau foarte răspândită încă nu există, însă diferenţele majore faţă de diplomaţia tradiţională sunt considerate a fi următoarele: -mai multă informaţie;-mai multă interacţiune (de la comunicaţia între două persoane, caracteristică diplomaţiei clasice, se realizează dintre “mai mulţi cu mai mulţi” - many-to-many - care schimbă modul de interacţiune atât cu indivizii cât şi cu organizaţiile); -mai multă transparenţă (organizaţiile sunt mai dornice să se deschidă şi să împărtăşească ceea ce fac şi cum fac, cu unele nuanţe din partea instituţiilor de stat care încă au destule reticenţe în acest sens, deşi încearcă să se adapteze la schimbări şi să reducă birocraţia); viteza la care se desfăşoară, în timp real de cele mai multe ori şi care depăşeşte barierele impuse de distanţele între diferite locaţii geografice, sau cele determinate de comunicarea pe canalele diplomatice uzuale.În secolul XX, guvernele au desfăşurat o activitate diplomatică la nivelul publicului din alte ţări prin transmiterea unor mesaje în afara propriilor graniţe.În secolul XXI, inovaţia esenţială în diplomaţie, este reprezentată de contactele de la om la om. Pentru dezvoltarea diplomaţiei digitale, în SUA, la Departamentul de Stat. a fost creat Office of eDiplomacy, o organizaţie care aplică tehnologia pentru îmbunătăţirea modalităţilor de comunicare ale Departamentului şi schimbul de informaţii. Astfel a fost creat un canal ZouTube al Departamentului de Stat, blogul “Dipnote”, pagina de Facebook, contul de Flickr şi alte modalităţi. Universitatea din Haifa a creat un nou curs intitulat “Diplomaţii cetăţeni”, Israelul intenţionând să pregătească un grup de “ambasadori online”, iniţiativă care nu este singulară, inclusiv Marea Britanie având “diplomaţi on line”. Turcia încearcă să compenseze lipsa numerică a diplomaţilor săi în condiţiile practicării unei politici externe globale prin diferite programe, reactualizându-şi site-ul MAE, cel al Centrului de Cercetări Strategice (SAM) al ministerului, folosind elemente social media ca Facebook, Twiter şi YouTube. Personal, ministrul de externe turc, Davutoglu, foloseşte efectiv diplomaţia digitală, ceea ce îl ajută în creşterea rolului său ca diplomat şi negociator pe plan internaţional.S2 Internetul si comunicarea diplomaticaMass-media de socializare oferă guvernelor care doresc sa intre în contact cu oamenii un instrument puternic. Diplomaţia se desfăşoară în mod normal prin intermediul interacţiunii formale între diferite naţiuni-stat suverane. Acum, diplomaţia, folosind tehnologiile de conectare şi reţelele mass media de socializare, se adresează direct oamenilor, care oameni, la rândul lor, interacţioneza global.Revoluţia ştiinţifică în domeniul telecomunicaţiilor a forţat guvernele să dea piept cu societatea şi să accepte reacţia acesteia în construirea politicii externe. Războiul din Vietnam a fost primul război transmis vreodată la televizor; imaginile nocturne ale luptelor şi suferinţelor cauzate au întors opinia publică americană împotriva războiului. Şi această presiune publică a condus la modificarea substanţială a politicii externe a SUA şi în final la încheierea conflictului.Aceeaşi revoluţie ştiinţifică în domeniul telecomunicaţiilor însă, s-a dovedit că poate fi folosită de guverne pentru a justifica acţiuni militare de anvergură. În 1991, opinia publică mondială era introdusă în povestea emoţionantă a micuţei Nayirah, fetiţa kuweitiană care mărturisea în faţa camerelor atrocităţile la care fusese martoră, atrocităţi comise de forţele irakiene invadatoare. Ceea ce lumea nu ştia însă, era că totul era de fapt un exerciţiu de PR, al companiei Hill and Knowltown, iar copila era în realitate fata ambasadorului kuweitian. Iar războiul care a urmat a avut argumentele emoţionale necesare pentru ca opinia publică să fie aliata acestei intervenţii militare.În acest peisaj mass-media dominată de o mână de companii care monopolizează piaţa printului, radioului şi televiziunii; oamenii, pe fondul manipulărilor desconspirate, au început în ultimii 10 ani să renunţe la mediile de informare tradiţionale: ziarele şi televiziunea şi s-au îndreptat către internet. “Blogerii sunt de fapt ziariştii de azi, iar uneori oamenii sunt închişi pentru ce scriu pe blog sau pentru felul în care folosesc noile mijloace de comunicare în

masă. Aceasta este realitatea în lumea nouă – o realitate care nu a fost încă transpusă în politici, iar acum a venit momentul să o facem.”Şi chiar mai mult decât blogurile, reţelele sociale media, gen Twitter sau Facebook sunt responsabile de cea mai surprinzătoare evoluţie a relaţiilor internaţionale şi diplomaţiei în era informatizării. “Primăvara arabă” a reuşit cu ajutorul noilor tehnologii de comunicare să aducă pe calea democratizării ţări în care zeci de ani de diplomaţie internaţională nu a reuşit. Iar aici intervine iar bănuiala că inclusiv aceste revolte ar fi fost sprijinite de ţări cu interese şi capacităţi de a manipula aceste reţele sociale, ca strategie ultramodernă de exprimare a politicilor externe în sensul dorit de guverne.S3.Aspecte juridice ale diplomatiei virtualeUn rol deosebit în relaţiile internaţionale între state îl ocupă corespondenţa diplomatică. La întocmirea acesteia, care rămâne ca document diplomatic, emitentul trebuie să pornească de la sarcinile concrete, obiectivele pe care le urmăreşte în transpunerea în viaţă a politicii externe a statului său. Emitentul trebuie, de asemenea, să cunoască importanţa problemei pe care vrea s-o abordeze în documentul respectiv, istoria problemei, stadiul său de soluţionare, aspectele sale juridice. În funcţie de aceste considerente, emitentul decide asupra genului de document diplomatic: scrisoare de acreditare, notă verbală, nota semnată, scrisoarea personală, aide-memoire, memorandum, mesajul de felicitare etc. Ele se deosebesc între ele prin importanţă, destinaţie, formulări protocolare. Stilul corespondenţei diplomatice este mult mai sobru şi mai reverenţios. Modul de transmitere este, în general, curieratul şi are întotdeauna forma scrisă în original şi presupune semnătura olografă.Fiind vorba de implicarea unui stat, suportul pe care este redactată corespondenţa este foaia cu antet sau filigranată cu însemnele expeditorului.Deşi, în mod formal, fiecare stat are dreptul de a folosi limba sa naţională, în corespondenţa diplomatică, avându-se în vedere dificultăţile ce se pot ivi pentru soluţionare operativă a problemelor abordate, dar şi curtoazia faţă de autorităţile statului cărora li se adresează corespondenţa, se practică ataşarea la documentul emis în limba naţională a expeditorului a unei traducerii în limba destinatarului. Ca element de curtoazia, pe documentul tradus se scrie ,,traducere neoficială’’, chiar dacă aceasta a fost făcută de un specialist în limba respectivă.Pentru uşurarea comunicării în scris, unele ambasade convin cu Ministerul Afacerilor Externe din ţara de reşedinţă ca, pe bază de reciprocitate, să se corespondeze fie numai în limba naţională, fie numai în limba ţării de reşedinţă. Atunci când este vorba de limbi de circulaţie foarte restrânsă, se convine utilizarea unei terţe limbi, de regulă de circulaţie internaţională.

Diplomatia în conditiile regionalizariiS1 Provocarile regionalizariiÎn ultimii 20-30 de ani diplomaţia este tot mai mult influenţată de problemele condiţionate de procesul de regionalizare. Procesul de regionalizare se referă la cresterea rolului regiunilor in sistemul mondial, dezvoltarea proceselor integraţioniste şi cooperării internaţionale la nivel regional care până nu demult erau stopate de sistemul statelor traditionaliste.Interdependenta lumii contemporane a determinat raspandirea acestui fenomen in mai multe state, fiecare regiune in parteactioneaza diferit atunci cand este vorba de provocarile contemporane. Acest fapt se determina prin specificul national, cultural, geopolitic , social, economic,şa,,Conceptul de regionalizare apare odata cu criza statului national, tendintele globarizarii si dezvoltarii proceselor integrationiste. Subiectii acestor procese au determinat regiunile subnationale care au fost create de impartirea teritorial-administrativa a statelor( statele in S.U.A, departamentele in Franta, regatele in Marea Britanie si Norvegia,landurile in Germania, regiunile in Italia) cat si regiunile functionale care au fost formate in urma cooperari de frontiera sau de vecinatate.Astfel sunt create noi realitati unde componenta guvernelor nationale se modifica substantial iar regiunile capate o autoadministrare largita si practic ies de sine statator pe arena internationala.Acest proces de regionalizare intampena deficultati de exemplu in rezultatul transparentei tot mai mare a hotarelor guvernele se ciocnesc de iesirea de sub control a mobilitatii capitalului resurselor umane produselor si valorilor culturale. Atat la nivel de stat unitar cat si la nivel de structuri integrationiste este tot mai greu de a reglementa influenta corporatiilor trans-nationale, puterea carora depaseste posibilitatile

guvernelor statelor pe teritoriul carora acestea activeaza, iar organizatiile internationale economice , comerciale sau financiare deasemenea incearca sa depaseasca barierile protectionismului statal pentru a ajunge direct la consumator.Terorismul ,crizele economice somajul sau transformat in probleme permanente cu care se confrumta statul, aceste probleme au dus la evidentierea a doi factori de crestere a rolului structurilor regionale.

I. Constientizarea faptului ca institutiile autoguvernarii locale reprezinta una din componentele de baza ale procesului de democratizare. Ele sunt structurile cre de fapt asigura dreptul cetatenilor de participare la guvernare.

II. Criza continua a dus la constientizarea posibilitatii de gasire a solutiilor mai usor la nivel local, iar autoritatile locale ar putea sa intervina mai rapid decat puterea centrala. Astfel este creat un mediu in care regiunile subnationale si regiunile de frontiera capata o importanta majora, iar reprezentantii autoritatilor locale se transforma in actori diplomatici

In teoria R.I regionalistii sunt cei care vad in regiuni o unitate geopolitica de baza a lumii contemporane. Ei sustin ca comunitatile locale si regionale trebuie sa se implice intr-o lupta concurentiala. Competitivitatea lor va fi determinata nu de existenta resurselor si a infrastructurilor dezvoltate dar a serviciilor calitative si menegementului eficient. In majoritatea statelor lumii regiunile se subordoneaza organismelor centrale de guvernare si coordoneaza cu acestea. Planificarea relatiilor externe si crearea structurilor diplomatice corespunzatoare din cadrul regiunilor le revine institutiilor locale. In statele unitare centralizate subiectii regionali obtin tot mai mult suveranitate inclusiv si drepturi de a incheia acorduri internationale.S2.Experienta politicii regionale europenePe parcursul mai multor decenii europenii au acumulat o experienta bogata in politicile regionale, inca in 1969 a fost elaborat documentul Politica regionala a cominitatii in care se mentioneaza necesitatea organizarii activitatilor de dezvoltare a regiunilor.Prin politica regionala se tinde la nivelarea dezvoltarii regiunilor existente. In anii 80 ai sec. Al XX-lea sunt elaborate inca doua documente carta europeana de dezvoltare locala care in 1995 a fost completata cu prorocoll de la Mastricht. Acest protocol permite crearea institutiilor de colaborare la frontiera. Regiunea in cadrul U.E reprezinta un organ operativ si o componenta institutionala de baza a comunitatii. Necatand la existenta unui numar considerabil de documente si organe speciale politica regionala europeana se confrunta cu un sir de probleme. Ex:neuniformitatea dezvoltarii regiunilor, nivelul independentei si autonomiei acestora, de ex:unitatile teritoriale administrative ale Belgiei, Germaniei, Italiei si Spaniei, dispun de o experienta bogata in domeniul autogestionarii. In Franta, Danemarca,Olanda legislatia interna limiteaza atributiile autoritatilor locale , iar in Grecia, Portugalia si Marea Britanie aceste practici nu exista.Regiunile de frontiera sunt create intre doua sau mai multe state cu frontiere comune si au ca scop dezvoltarea cooperarii internationale si depasirea limitelor nationale. Ideia unor astfel de colaborari a aparut in sec.XIX-lea cand in anul 1875 cand Franta si Spania au creat o comisie bilaterala a perineilor.Un alt tip de regiune : Parteneriatele intre municipii. Sunt bazate pe relatii economice, ex: barcile din Barcelona au finantat constructia metroului din orasul francez.Pentru Europa regiunile reprezinta marul Discordiei de multe secole deoarece orice european este in primul rand catalan sau valez si abia dupa aceasta spaniol sau belgian.