Scurt istoric al regimului juridic al fluviului DunareaRegimul juridic al Dunarii nu difera foarte mult de cel general, mai ales in conditiile in care aceasta a fost avuta in vedere de fiecare dintre principalele conferinte internationale in materie. In cazul Dunarii, diferentele sunt date de interventia statelor neriverane in ceea ce ar fi trebuit sa fie dreptul exclusiv al riveranelor. In acest sens, de exemplu, Franta, prin vocea Printului Talleyrand-Perigord, arata ca cel ce stapaneste gurile Dunarii, stapaneste toata Europa iar centrul de greutate al Europei nu se gaseste la Paris,nici la Berlin, ci la gurile Dunarii[83].Sub aspect cronologic, primele documente in cuprinsul carora exista referiri exprese la regimul Dunarii sunt privilegiile acordate de domnii Tarii Romanesti negustorilor straini[84].Aceste privilegii imbracau fie forma unor acte unilaterale, fie forma unor tratate[85], dar toate reprezinta inceputurilelibertatii de navigatie pe fluviu, cu toate ca in acea perioada, tocmai prezenta acestui gen de acte, este un argument in favoarea lipsei libertatii de navigatie.Cu toate acestea, constatam in Evul Mediu o situatie de fapt mult mai prielnica dezvoltarii navigatiei comerciale pe cursul inferior al Dunarii, decat pe cursul superior al acesteia sau decat pe alte fluvii europene (vezi regimul Rinului[86]).Intre secolele XVI - XVIII, actele si documentele studiate au ca numitor comun reglementarea problemelor de navigatie de catre stapanul malurilor Dunarii, si anume Imperiul Otoman, care considera Dunarea ca fiind un fluviu turcesc, supus suveranitatii sale. In principal, se observa o deschidere extraordinara a Turciei catre libertatea de navigatie, din moment ce, prin toate tratatele semnate a acordat libertate de trecere, pe rand, Frantei[87], Austriei[88], Olandei, Germaniei, Rusiei. Si anterior secolului al XVI-lea, Turcia a adoptat o atitudine permisiva, dovada stand regimul capitulatiilor[89]. Subliniem ca trecerea de la capitulatii la tratate a fost defavorabila Turciei, pentru ca spre deosebire de primele, efectele tratatelor nu puteau inceta decat prin vointa ambelor parti semnatare.Sfarsitul secolului al XVIII-lea - ca o consecinta directa a bataliilor pierdute de Turcia - aduce o alta noua putere pe fluviu, si anume Rusia. Prin art.11 al Tratatului de la Kuciuk-Kainargi (1774) se acorda acesteia libertatea de navigatie pe cursul inferior al Dunarii si pe Marea Neagra, prevederi care vor fi confirmate 9 ani mai tarziu[90]. Daca ar fi sa facem o comparatie plastica, am spune ca acest moment a fost ca o lingurita cu miere pentru Rusia, care vazand bunatatea acesteia, a dorit neintarziat tot borcanul. Intr-adevar, vazand avantajele navigatiei pe Dunare si pe Marea Neagra, Rusia a luptat din rasputeri pana a ajuns stapana pe toate bratele Dunarii.Ca atare, in mod succesiv prin Tratatele de la Bucuresti 1812, Ackerman 1826 si Adrianopole 1829, Rusia devine stapana absoluta pe bratele Chilia, Sulina si respectiv pe Sf.Gheorghe, preluandu-le in mod succesiv de la Turcia. Incepe astfel o noua etapa la gurile Dunarii, etapa care este caracterizata diferit de catre doctrinari. Majoritatea autorilor demonstreaza influenta nefasta a Rusiei la gurile Dunarii, aceasta limitand drastic navigatia[91]. Pe de alta parte, exista autori[92]care incearca sa demonstreze contrariul, si anume avantul inregistrat de catre navigatia pe Dunare in perioada dominatiei sovietice, ba chiar stabilirea pentru prima oara a principiului libertatii de navigatie. Fara a ne declara neaparat partizana uneia dintre cele doua teze, trebuie sa amintim totusi perioada in care a fost scrisa lucrarea mai sus mentionata. De asemenea, trebuie sa facem precizarea ca prin Actul de navigatie de la San Peterburg, 1840, s-a pus pentru prima oara problema libertatii navigatiei pe Dunare, dar intre Rusia si Austria exclusiv[93], pentru ca asa cum aratamsupra, astfel de acte erau semnate in mod frecvent de catre Turcia, anterior cu mult acestui moment.Asadar, nu este pentru prima oara, asa cum se incearca a se dovedi, cand se pune problema libertatii de navigatie pe Dunare. Daca Rusia ar fi acordat libertate de navigatie tuturor popoarelor, chiar si numai printr-un act unilateral, ar fi fost, intr-adevar, dificil sa combatem teza mai sus citata. Dar din moment ce Rusia a ales dintre toate riveranele, pe Austria, ale carei interese in sensul mentinerii sferei de influenta pe Dunare si tendinta acesteia de monopol erau manifeste[94], este evident, credem noi, ca acest act este departe de o astfel de interpretare. In plus, cifrele vorbesc de la sine : desi prin acest act, Rusia se angajase sa mentina o adancime de navigatie de cel putin 9 picioare, adancimea Sulinei scazuse la 7 picioare[95]. Intre anii 1853-1856 adancimea Dunarii pe Sulina avea 2,44 m.Un act asemanator celui de la SanPetersburga fost incheiat si cuAngliain anul 1843, prin care aceasta dobandeste libertatea de navigatie pe Dunare. Desi acest act are aceeasi importanta ca si cel anterior mentionat, incheierea acestuia era normala, avand in vedere ca vechile tratate cu Turcia cazusera in desuetudine. Schimbarea stapanului la gurile Dunarii, trebuia sa aduca de la sine astfel de acte[96].Parasim pentru putin timp aceasta traiectorie, pentru a ne intoarce la semnificatiile Congresului de la Viena, pentru navigatia pe Dunare. Prin actul final semnat cu aceasta ocazie, Dunarea este recunoscuta ca fiind fluviu international, cu toate ca art.117 convenea ca acesteia sa nu i se aplice principiile de baza ale navigatiei. Oare care erau acele principii de baza ale navigatiei - de la care era exclusa Dunarea in mod voit - daca nu chiar libertatea de navigatie? Atunci care fusesera ratiunile acestei masuri?Interpretarea corecta a controversatului art.117, releva ca statele europene nu au dorit restrictionarea libertatii de navigatie pe Dunare, pentru ca acest fapt ar fi fost de natura sa le prejudicieze interesele economice, ci au dorit ca principiile de baza ale navigatiei - in speta principiul reglementarii navigatiei in mod exclusiv de catre statul riveran - sa fie lipsit de efecte juridice. Acest art.117 viza in mod direct cea mai importanta parte navigabila a Dunarii - Portile de Fier-Marea Neagra - pentru ca in celelalte portiuni navigabile nu puteau interveni peste Germania si Austria, adica si peste sine. Cu toate acestea, din cauza pozitiei dobandita de catre Rusia in zona, planurile statelor participante la Congresul de la Viena au esuat pentru moment.Aceste planuri aveau sa fie puse in practica de-abia in anul 1856 cand a fost semnata Conventia de la Paris[97], ca urmare a invingerii Rusiei in Razboiul Crimeii. Acest an coincide, practic, cu internationalizarea fluviului Dunarea. Asadar, iata un argument in plus in favoarea celor aratate mai sus, in sensul ca statele neriverane nu au dorit scoaterea in afara cadrului legal a libertatii de navigatie, ci dimpotriva, interesul acestora era ca avantajele acestei libertati sa intre in buzunarele proprii.In baza prevederilor conventiei, Dunarea a fost impartita in doua sectoare: fluvial si maritim, iar pentru fiecare sector era creata cate o comisie. Pe cand comisia pentru sectorul fluvial (Comisia Permanenta) era alcatuita din toate statele riverane[98], comisia pentru sectorul maritim (Comisia Europeana a Dunarii) era alcatuita doar din statele care acum isi vedeau visul cu ochii: suveranitate pe portiunea Isaccea - Marea Neagra. De fapt, Comisia Permanenta a fost doar un pretext pentru infiintarea C.E.D., dovada stand si faptul ca aceasta nu a functionat niciodata. In schimb, importanta infiintarii C.E.D. poate fi analizata prin prisma prerogativelor dobandite de catre aceasta pe parcursul trecerii timpului[99]."Singurul" motiv pentru care C.E.D. a luat fiinta - initial doar pentru doi ani! - a fost despotmolirea gurilor Dunarii si asigurarea unei navigatii propice. Sub aceasta masca au inceput sa se nasca si alte drepturi in patrimoniul sau, iar durata acesteia a fost prelungita, in mod succesiv. Astfel, la Conferinta de la Paris,1858, mandatul C.E.D. se prelungeste pana la terminarea lucrarilor de despotmolire; la Conferinta de la Paris,1866, pentru o perioada de 5 ani[100]; la Conferinta de la Londra,1871,pentru o perioada de 12 ani[101]; pentru ca la Conferinta de la Berlin, 1878, C.E.D. sa dobandeasca dreptul de aelabora regulamentul de navigatie si politie fluviala si de la Portile de Fier la gurile Dunarii, iar puterile acesteia se extind pana la Galati; in timp ce la Conferinta de la Londra,1883,puterile se extind pana la Braila, iar mandatul se prelungeste pe alti 21 de ani (pana in 1904) si apoi urma a se aplica regula prelungirii tacite din trei in trei ani.Trebuie adaugat ca Dunarea este unicul fluviu international din lume pentru care, la un moment dat, respectiv dupa Conferinta de la Londra, 1883, existau patru comisii fluviale (sic!), si anume :cea austro-maghiaro-germana pe cursul superior al Dunarii pana la Portile de Fier;cea sarbo-romana si romano-bulgara de la portile de Fier la Galati;C.E.D. alcatuita din Anglia, Franta, Germania, Austro-Ungaria, Italia, Rusia si Romania, de la Galati la mare, sicea ruso-romana pe bratul Chilia[102].Odata cu Tratatul de la Versailles (1919) si Conferinta de pace de la Paris (1920-1921), optimistii pot spune ca C.E.D. si-a incetat existenta, dar pesimistii sunt de parere ca aceasta doar si-a schimbat scopul pentru care a fost creata. Si aceasta, doarde jure,pentru cade facto,ea avea aceleasi puteri, doar ca erau exercitate pentru state mai putine[103]. Asadar, din acest moment, C.E.D. nu mai trebuia sa se ascunda dupa masca lucrarilor de despotmolire iar existenta sa nu mai era limitata in timp. Totusi un artificiu a fost introdus si in aceste doua instrumente juridice, intrucat, sub aparenta crearii Comisiei Internationale a Dunarii, de fapt puterile C.E.D. s-au extins pana la Ulm, fara a mai exista nici conditia existentei unui mandat special. Cu alte cuvinte, existenta comisiei nu mai era limitata in timp si spatiu, aceasta functionand pe un termen nelimitat, pe tot cursul navigabil al fluviului. Nu degeaba actul prin care au fost reglementate aceste prevederi a fost numitStatutul definitiv al Dunarii. Se dorea ca aceasta situatie sa fie o chestiune imuabila.Trebuie precizat ca, pentru a crea o aparenta legitimitate a faptelor care se petreceau pe Dunare, Tratatul de la Versailles a deschis si fluviile occidentale navigatiei neriveranilor. Acestia, astfel dupa cum se arata in literatura juridica straina[104], puteau, in mod similar, deveni membri ai comisiilor fluviilor respective. Desi aceste prevederi creau aparenta unei echitati, niciodata nu s-a intamplat in practica ca pentru un fluviu occidental sa existe in cadrul comisiei un membru neriveran. Exista totusi un astfel de caz, si anume Statele Unite care au devenit membru al Comisieirenane in anul 1950. In opinia noastra, prezenta SUA in comisie nu avea nici un impact practic asupra drepturilor riveranilor, avand in vedere distanta geografica dintre cele doua continente, precum si extrem de rara prezenta a vaselor americane pe fluviile europene. Este ca si cum Romania acorda libertate absoluta de navigatie pe portiunea sa de Dunare in favoarea Noii Zeelande... Astfel ca nu putem compara prezenta SUA in Comisia renana cu prezenta statelor occidentale in CED, si mai mult, nu se poate legitima, in considerarea acestui exemplu, prezenta neriveranilor occidentali in Comisia Dunarii. Din pacate, dupa cum vom vedea, ideea unui statut definitiv al Dunarii a fost departe de realitatea cu care societatea europeana avea sa se confrunte.O alta etapacare prezinta o deosebita importanta pentru regimul juridic al Dunarii este Conferinta de la Barcelona, 1921, cu ocazia careia au fost incheiate o conventie, un statut si un protocol. In cuprinsul acestora s-a prevazut faptul ca libertatea de navigatie era aplicabila tuturor fluviilor internationale navigabile. In ceea ce priveste strict problema Dunarii, s-a statuat ca prevederile actelor semnate cu acest prilej urmeaza a se aplica acesteia, doar in masura in care nu contravin Statutului definitiv al Dunarii. Cu alte cuvinte, si mai pe intelesul tuturor, istoria s-a repetat, deoarece si de aceasta data[105], Dunarea a fost exceptata in mod voit de la regimul juridic general. Motivatiile care au stat la baza acestui gen de manevra, consideram ca se desprind din cele prezentate pana acum. Intrebarea care se pune este insa alta. Se poate oare argumenta faptul ca, fiind de data recenta,statutul Dunarii trebuia respectat ca atare? Opinia noastra este ca nu, mai ales in conditiile in care este bine cunoscut ca un act juridic ulterior, in lipsa unei prevederi contrare, este de natura sa modifice actele anterioare. Oare numai Dunarea avea, la acel moment, un statut definitiv ? Oare in aceeasi situatie nu erau toate fluviile europene?Din aceasta perspectiva, Dunarea ramasese, si urma sa isi pastreze si in continuare statutul de principal obiectiv de interes european si international.Revenind la durata nelimitata a existentei C.E.D., astfel cum aceasta fusese stabilita la Conferinta de la Paris, este necesara precizarea ca incepand cu anul 1929, puterile acesteia scad, urmand ca ulterior, cu ocazia semnarii Conventiei de la Sinaia, 1938[106], competentele acesteia sa fie transferate autoritatilor romane[107]. Situatia a culminat cu Conferinta de la Viena, 1940, cand C.E.D. a fost desfiintata, locul acesteia fiind luat de catre Comisia Dunareana. "Alte masti, aceleasi fete", dupa cum ar spune cel mai mare poet al romanilor, intrucat puterea este acum detinuta de catre Germania si Rusia, tot in dauna statelor riverane. Cu alte cuvinte, nu s-a schimbat decat stapanul. Aspectul pozitiv al acestei schimbari este reprezentat doar de durata mica de viata a acestei comisii, respectiv de aproximativ 8 ani, adica pana in anul 1948, cand avea sa fie semnataConventia de la Belgrad. De la acest moment s-a realizat o unificare a sistemului de supraveghere a aplicarii regimului international de navigatie pe Dunare[108]. Reglementarile cuprinse in aceasta conventie constituie, cel putin pana in prezent, statutul definitiv al Dunarii. Cine stie cum vor evolua tendintele care incep sa se contureze in ceea ce priveste fluviul nostru national.Dupa o succinta analiza a principalelor reglementari, observam ca, finalmente, dupa aproape un secol si jumatate, principiile Congresului de la Viena, libere de orice conditionari si exceptii, devin aplicabile si pentru Dunare[109], prin semnarea Conventiei de la Belgrad, 1948. A fost statuata pe aceasta cale, libertatea de navigatie comerciala pe tot cursul Dunarii de la Ulm la Marea Neagra prin bratul Sulina[110], pentru navele tuturor statelor in conditii de egalitate. In ce priveste vasele de razboi ale riveranelor, acestea pot naviga doar in limitele granitelor sale, si doar cu acordul scris al statului vecin, in afara acestora. Cat priveste vasele de razboi ale statelor neriverane, accesul acestora pe fluviu este interzis[111].Incepand cu anul 1948, regulile de navigatie pe Dunare, precum si supravegherea fluviala, sanitara si politieneasca, precum si efectuarea lucrarilor hidrotehnice intra in competenta exclusiva a statelor riverane[112]. Garantul aplicarii si respectarii prevederilor conventiei este Comisia Dunarii, alcatuita de aceasta data - pentru prima oara in istoria regimului juridic al Dunarii - doar din reprezentantii statelor riverane[113]. Singura rezerva care poate fi facuta in privinta statelor parti la conventie este mentinerea calitatii de stat semnatar a Federatiei Ruse. Desi conventia a fost semnata initial de catre U.R.S.S., care la acel moment era riverana, odata cu semnarea la 26 martie 1998[114]a Protocolului aditional si, respectiv a Protocolului numit "de semnatura" la protocolul aditional la Conventia de la Belgrad (1948) de catre Republica Moldova, aceasta a incetat a mai fi riverana Dunarii. Totusi pozitia acesteia a fost mentinuta pana in zilele noastre.Dupa asezarea navigatiei dunarene pe fagasul normal dictat de legalitate si echitate, statele riverane si-au indreptat atentia si catre alte utilizari ale fluviului. Astfel, in anii 1963 si 1976, au fost semnate doua conventii romano-iugoslave privind construirea si exploatarea in comun a unui sistem hidroenergetic la Portile de Fier[115]. Spre astfel de abordari s-au orientat si alte state riverane, cum ar fi Ungaria si Cehoslovacia[116]dar cu mai putin succes[117].Ca si in plan international, orientarea catre alte tipuri de utilizari ale fluviilor, a dus, si in cazul Dunarii, la aparitia fenomenului poluarii, si implicit, la incercarile riveranelor de a preintampina si inlatura efectele sale. Au fost incheiate astfel, o serie de acte atat la nivel european, cat si in plan bilateral, dintre care cea mai importanta este Conventia de la Sofia, 1994, privind cooperarea pentru protectia si utilizarea durabila a fluviului Dunarea, prin care au fost stabilite - special pentru Dunare - principiile moderne in materia dreptului international al mediului. Pe parcursul capitolelor ce urmeaza, vom analiza, din perspectiva diverselor tematici abordate, si prevederile acestui important instrument juridic european.Retinem, asadar, ca dupa o perioada istorica indelungata, cand pe Dunare nu s-a putut vorbi despre o libertate a navigatiei, dupa un Ev Mediu brazdat de piedici in calea navigatiei comerciale, dar in tot cazul, mai evoluat decat la nivel occidental, dupa o perioada a schimbarilor de stapani la gurile Dunarii si a intereselor ce infrangeau principiile de drept, iata ca binele, legalitatea si echitatea au imbracat haina legitimitatii. Ramane doar ca noi, urmasii acelor vremuri, sa constientizam avantajele pe care ni le ofera contemporaneitatea, precum si beneficiile pe care ni le aduce un mediu acvatic de calitate, si impreuna sa realizam lucruri de care urmasii nostri, la randul lor, sa fie mandri.