NervaMarcus Cocceius Nerva (n. 8 noiembrie 30, d. 27 ianuarie 98), împărat roman (96-98).

Născut într-o ilustră familie din Narni, Nerva este unul din beneficiarii regimului lui Nero (pretor în 66) și al

dinastiei Flaviilor (consul în 71 și90). În anul 93 este exilat de Domițian câteva luni la Tarent, după care

revine în capitală. Membru de vază al senatului, este proclamat împărat la asasinarea lui Domițian (18

septembrie 96) de către prefectul pretorilor.

În scurta sa domnie, Nerva, spirit ponderat, jurist și om de litere apreciat, încearcă să restabilească

prestigiul senatului și să reabiliteze victimele persecuțiilor predecesorului său. La 27 octombrie 97, îl

adoptă și-l desemnează coregent și succesor la tron pe Ulpius Traianus, guvernatorul

provinciei Germania Superior, unul dintre cei mai talentați generali ai Imperiului.

Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 9 august 117 Selinus

Cilicia), Împărat Roman între (98 -117) a fost al doilea dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului

Roman (dinastia Antoninilor) și unul dintre cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul

a ajuns la întinderea teritorială maximă.

Titlul său complet era IMPERATOR • CAESAR • DIVI • NERVAE • FILIVS • MARCVS • VLPIVS • NERVA • TRAIANVS • OPTIMVS •

AVGVSTVS • FORTISSIMVS • PRINCEPS • GERMANICVS • DACICVS • PARTHICVS • MAXIMVS.

[modificare]Origine

Traian a fost fiul lui M. Ulpius Traianus, un proeminent senator și general dintr-o familie romană faimoasă.

Familia s-a stabilit în provinciaBaetica, în Spania de azi, cândva spre sfârșitul celui de-al Doilea Război

Punic, iar Traian a fost doar unul din membrii familiei Ulpii, familie care a continuat și după moartea sa.

S-a născut pe 18 septembrie, 53 în orașul Italica, din provincia romană Hispania. Tânăr fiind, a urcat în

ierarhia armatei romane, luptând în cea mai periculoasă zonă a Imperiului Roman, în zona Rinului. A luat

parte la războaiele lui Domițian împotriva germanilor și era unul dintre cei mai mari comandanți militari ai

imperiului când Domițian a fost ucis în 96.

Renumele său i-a servit în timpul succesorului lui Domițian, Nerva, care era nepopular în cadrul armatei și

avea nevoie de cineva ca să obțină sprijinul legiunilor. A obținut acest sprijin prin numirea lui Traian ca fiu

adoptiv al său și succesor, în toamna anului 97 (27 octombrie). Viitorul împărat Hadrian i-a adus vestea

lui Traian despre adopție, obținând astfel bunăvoința lui Traian pentru restul vieții sale. La moartea

lui Nerva pe 27 ianuarie 98, Traian i-a succedat fără nici un incident, fiind respectat de supuși. Astfel

primul roman ne-italian a devenit împărat.

[modificare]Traian Optimus

Noul împărat a fost primit de oamenii din Roma cu mare entuziasm, pe care el l-a justificat prin

guvernarea pașnică și fără vărsare de sânge, spre deosebire de domnia lui Domițian. A eliberat cetățenii

romani care fuseseră închiși pe nedrept de Domițian și a returnat proprietăți confiscate. Istoricul Dio

Cassius susține că îi plăceau vinul și băieții, dar că pederastia lui nu a făcut rău nimănui. Popularitatea sa

a ajuns la asemenea nivel încât Senatul Roman i-a dat lui Traian titlul de optimus, adică cel mai bun.

[modificare]Traian - Dacicus Maximus

Dar Traian a rămas în istorie și pentru luptele sale. În 101, a lansat o expediție în regatul Dacia, aflat la

nord de Dunăre și l-a forțat un an mai târziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a asediat cu

succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a întors la Roma încununat cu succes și a primit titlul

de Dacicus Maximus.

Totuși, la scurt timp, Decebal a adus iarăși probleme Imperiului Roman, încercând să convingă regatele

vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăște să atace din nou, inginerii săi construind un

imens pod peste Dunăre, și reușesc să cucerească Dacia în106, capitala dacilor, Sarmizegetusa fiind

distrusă. Decebal s-a sinucis, iar în locul capitalei distruse Traian a construii un nou oraș, numit Colonia

Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. A hotărât să colonizeze Dacia cu romani și a anexat-o ca

provincie romană.

[modificare]Pe urmele lui Alexandru cel Mare

Cam în același timp, regele Nabateei a murit. El a lăsat moștenire regatul său lui Traian, în timp

ce Dacia era cucerită, iar imperiul a câștigat astfel ceea ce va deveni provinciaArabia

Petrea (sudul Iordaniei de azi și o mică parte din Arabia Saudită).

Pentru următorii șapte ani Traian a domnit ca un împărat civil. În acest timp a corespondat cu Pliniu pe

tema creștinilor, spunându-i în principiu că îi va lăsa în pace atât timp cât nu-și vor practica religia în

public. A construit câteva noi clădiri, monumente și drumuri în Italia și Iberia natală. Magnificul forum, ce

adăpostește și Columna lui Traian, care amândouă au fost ridicate pentru a comemora victoriile

din Dacia, se mențin în Roma până în zilele noastre, așa cum se menține și arcul de triumf din Mérida.

În 113 s-a îmbarcat pentru ultima campanie, provocat fiind de decizia Parției de a pune un rege pe

tronul Armeniei, un regat asupra căruia cele două mari imperii au împărțit hegemonia încă de pe timpul

lui Nero. Traian a ajuns primul în Armenia, l-a detronat pe regele existent și a anexat regatul la Imperiul

roman. Apoi și-a îndreptat atenția către sud, către Parția, cucerind Babilonul, Seleucia și în

final Ctesiphon, capitala Ameniei, în 116. A continuat să meargă către sud, către Golful Persic, a

declarat Mesopotamia drept nouă provincie a imperiului, și s-a plâns că e prea bătrân pentru a-i călca pe

urme lui Alexandru cel Mare.

Și totuși nu s-a oprit aici. Mai târziu, în anul 116, a trecut munții Khuzestan din Persia și a cucerit marele

oraș Susa. L-a detronat pe regele ParțieiChrosoes și și-a urcat pe tron propria marionetă,

pe Parthamaspates. Imperiul roman nu va mai înainta niciodată atât de mult spre est.

La acest moment sorții războilui precum și propria-i sănătate, l-au trădat. Cu orașul-fortăreață Hatra de pe

râul Tigru în spatele său, a continuat să reziste atacurilor romane. Evreii s-au răsculat, la fel și

populația Mesopotamiei. Traian a fost astfel forțat să-și retragă armatele pentru a înăbuși revoltele. Traian

vedea acest lucru ca pe un amănunt minor, dar nu a mai apucat să conducă o armată pe câmpul de

bătălie.

[modificare]Decesul și renumele

Târziu în 116, pe când se odihnea în provincia Cilicia și plănuia încă un război împotriva Parției, Traian s-

a îmbolnăvit. Sănătatea i s-a înrăutățit în primăvara și vara lui 117, până când la 9 august a murit. Pe

patul de moarte l-a numit ca succesor pe Hadrian. Acesta, devenind împărat, a returnat Mesopotamia

Parției. Toate celelalte teritorii cucerite de Traian au fost păstrate.

Cenușa împăratului a fost depusă în încăperea de la baza columnei lui Traian (columnă ce fusese ridicată

atât pentru a comemora victoriile împăratului, fiind o adevărată istorie gravată în piatră, cât și pentru a-i

servi ca mausoleu). O inscripție de la intrarea în interiorul columnei, oarecum criptică, deoarece o parte a

textului a dispărut, are următorul cuprins:

Senatus populusque Romanus imp. Caesari divi Nervae f. Nervae Traiano Aug. Germ. Dacico

pontif. Maximo trib. pot. XVII imp. VI p.p. ad declarandum quantae altitudinis mons et locus tant[is

oper]ibus sit egestus.[1]

Pentru următoarea perioadă, oricărui împărat nou, chiar și a celui al Imperiului Bizantin, i se ura în

Senat să fie felicitor Augusto, melior Traiano, adică "mai fericit ca Augustus și mai bun ca Traian".

Spre deosbire de alți conducători din istorie, reputația lui Traian a rămas nepătată timp de mai mult

de 1900 de ani.

Unii văd în Traian un exemplu al acceptării din partea Romei a idealurilor de pe cuprinsul imperiului,

în timp ce alții consideră ascensiunea unui spaniol la tronul Romei ca fiind începutul sfârșitului

adevăratei societăți romane antice.

Publius Aelius Traianus Hadrianus (24 ianuarie 76 – 10 iulie 138), cunoscut ca Hadrian, a fost Împărat

Roman (117-138). Hadrian a fost al treilea dintre cei așa-ziși cei „cinci împărați buni ai Imperiului Roman”.

Originar din provincia Baetica din Hispania, ca și Traian, care îi este rudă și tutore și cu a cărui

nepoată, Vibia Sabina, se va căsători, Hadrian își începe cariera în rândurile armatei. Guvernator

al Siriei (din 116/117), Hadrian este adoptat de către Traian și, la insistențele Plotinei, soția acestuia,

desemnat pe patul de moarte, succesor (8 august 117).

Începutul domniei este marcat de „conspirația celor patru consulari”, soldată cu executarea lor. Spirit

neliniștit, sensibil, de o neobosită curiozitate, Hadrian a străbătut în lungi călătorii toate provinciile

imperiului, în care a petrecut mai mult timp decât la Roma.

A inițiat o serie de reforme în armată și justiție; arta și arhitectura au înflorit în timpul domniei lui. În

capitală este restaurat Panteonul, se construiește Mausoleul sau viitorul Castel San Angelo – mormântul

împăraților romani până la Caracalla. Hadrian a acordat o deosebită atenție

promovării filosofiei și literaturii, manifestând o pronunțată înclinare pentru cultura greacă.

El însuși era filosof și scriitor, fiind autorul unor poezii în greacă și latină, discursuri, scrieri filologice și

enciclopedice.

Pe plan extern, Hadrian încheie pacea cu parții și renunță la ultimele cuceriri ale lui Traian din

provinciile Armenia, Asiria și Mesopotamia, fixând granița orientală pe Eufrat.

Legate de vizitele împăratului în Dacia, au loc două reorganizări administrative ale provinciei, împărțită

în 119 în Dacia Superior și Dacia Inferior, iar în 123 în Dacia Porolissensis,Dacia Superior și Dacia

Inferior.

În Britannia, Hadrian a construit zidul defensiv ce îi va purta numele, și care trasa granița de nord a

Imperiului Roman.

În anul 132, intenția lui Hadrian de a înălța un templu al lui Jupiter la Ierusalim a declanșat ultima mare

răscoală a iudeilor, condusă de Bar Kohba și reprimată în 135.

Hadrian rămâne una dintre cele mai originale personalități din galeria principatului.

 

Hadrian s-ar putea evidentia cu usurinta printre cei mai buni imparati pe care Roma i-a avut

vreodata. De altfel, un termen propus de Niccolo Machiavelli in 1503 si preluat de istoricul Edward

Gibbon in secolul al XVIII-lea - „Cei cinci imparati buni”, il include pe Hadrian in aceasta categorie

selecta, alaturi de Nerva, Traian, Antoninus Pius si Marc Aurelius.

Fiul Romei

Desi s-a nascut in Hispania (24 ianuarie 76), mai precis in localitatea Italica, situata la circa 9

kilometri de actualul oras Sevilla, Hadrian a fost considerat de conationalii sai drept un roman

veritabil, in care virtutile Cetatii Eterne se impleteau cu un succes nemaivazut de pe vremea

luiOctavian Augustus. Sustinut de catre tatal sau adoptiv, nimeni altul decat imparatul Traian, iubit

de catre soldatii a caror viata o adoptase si adorat de catre cetatenii Romei, misiunea lui Hadrian de

a ajunge pe tronul Imperiului a fost una cat se poate de usoara si de previzibila. Si nimeni nu avea

sa regrete, pentru ca in timpul domniei sale, Roma cunostea una dintre cele mai infloritoare perioade

din toata istoria sa.

Chiar daca Hadrian a petrecut extrem de putin timp in capitala Imperiului preferand, in schimb, sa

viziteze toate provinciile acestuia, lipsa sa nu a fost resimtita nicicand ca un aspect negativ.

Protejand si finantand personal artele, consolidand granitele imense ale imperiului creat de

stramosii sai, sustinand pacea si incurajand relatiile comerciale cu fostii adversari ai Romei, tanarul

imparat se anunta drept un veritabil urmas al lui Romulus sau al lui Octavian Augustus. Inca din

primii ani ai domniei sale, Hadrian finanta construirea unui imens templu dedicat lui Zeus in Atena,

reconstruiaPanteonul roman, si ridica numeroase edificii in Cetatea Eterna, poate cel mai cunoscut

dintre ele fiind castelul Sant’Angelo, cunoscut si ca Mausoleul lui Hadrian.

Pe plan militar s-a implicat activ in razboaiele contra dacilor incercand din toate puterile sa mentina

provincia cucerita de tatal sau adoptiv. Mai mult, in Britania, Germania si nordul Africii, ridica ziduri

puternice ca un semn al intreruperii expansiunii teritoriale a Romei si ca protectie in fata

eventualeloratacuri barbare. Tot el a fost cel care modifica legile, protejandu-i pe sclavi de

abuzurile stapanilor, si tot el acorda dreptul invalizilor de a folosi baile publice. Era evident ca visul

sau era unul maret, un vis in care Imperiul Roman, puternic dar non-agresiv, urma sa se indrepte

catre modelul si spiritul luminat al vechilor greci.

Moartea unui vis

Momentul care avea sa schimbe pentru totdeauna viata lui Hadrian s-a petrecut in Grecia, tara in

care se nascusera modelele inspiratiei sale: Epicur, Epictet Aristotel, Platon,

Heliodorus sauFavorinus. Intr-una dintre calatoriile sale in tara muzelor, imparatul se indragostea

de un adolescent pe nume Antinous. A fost, probabil, singura si cea mai mare iubire a lui Hadrian,

cu atat mai mult cu cat casatoria pe care deja o incheiase cu Vibia Sabina, o femeie de origine

nobila, nu fusese decat una de convenienta.

Imparatul il adopta imediat pe Antinous ca si „companion” si isi dedica din ce in ce mai mult timp

scriindu-i acestuia poeme de dragoste. Cei doi vor calatori nedespartiti prin aproape toate provinciile

romane, fiind reprezentati numai impreuna in gravuri, la ordinele exprese ale lui Hadrian. Nu era

ceva neobisnuit la Roma ca nobilii sa isi aleaga parteneri din randul sclavilor tineri, astfel ca

dragostea neobisnuita a monarhului era privita cu intelegere de catre supusii sai. Nu de aceeasi

parere era si zeii, cei care, in conceptia multimii, se opuneau unei asemenea relatii.

Astfel, primul semn avea sa vina in Siria, atunci cand Hadrian si Antinous scapau ca prin minune de

fulgerul care il ucidea pe preotul ce se afla la doar cativa metri distanta inaintea lor. Le fel se

intampla si in Egipt, in timpul unei partide de vanatoare in care doar vigilenta unuia dintre

participanti il scapa pe tanarul sclav de furia salbatica a unui leu dezlantuit. Si tot in Egipt venea si

momentul fatidic. Aflat alaturi de imparat intr-o calatorie pe Nil, Antinous murea inecat in conditii mai

mult decat misterioase. Daca a fost impins peste bord de un rival gelos sau daca, pur si simplu, si-a

luat singur viata, nemaiputand indura rusinea de a fi iubitul unui alt barbat, acesta va ramane un

mister pentru totdeauna. Se spune ca la aflarea vestii, Hadrian ar fi plans asemenea unui copil,

dezonorandu-se in fata propriilor soldati, cei pentru care imaginea unui imparat in lacrimi era un

lucru de neimaginat.

Antinous murise, si odata cu el mureau si visele monarhului si ale celor 100 de milioane de supusi

ai sai.

Imparatul primului Holocaust

Cuprins de furia neputincioasa in fata destinului, Hadrian il deifica pe Antinous si, poate si

datoritaorgiilor bahice in care se afunda din ce in ce mai des, imparatul cerea ca in fiecare

provincie romana si fie ridicate statui si temple ale noului zeu. Lumea intreaga trebuia sa fie partasa

suferintei monarhului si sa se roage pentru iertarea acestuia la picioarele zeului-sclav.

Era scanteia care ducea la aprinderea revoltelor intr-un Imperiu din ce in ce mai slabit si lipsit de

mana puternica a unui monarh. 

Vestile rele veneau din ce in ce mai des la Hadrian. Iudeea, vesnicul focar al nemultumirilor

religioase, se revolta din nou. Evreii distrusesera statuile lui Antinous si isi cereau dreptul de a-si

slavi unicul Dumnezeu, lucru de neinteles pentru romanii obisnuiti cu zeitatile zecilor de neamuri

supuse. Lider al rebelilor era un fanatic religios, pe nume Simon bar Kokhba, care se

autointitulaseMesia si care era sustinut in campania de denigrare a autoritatii latine chiar de

catre liderii religiosi evrei.

Intr-un semn de sfidare, care vadea lipsa capacitatii lui Hadrian de a mai percepe realitatile

imperiului, acesta ordona ca in Templul de la Ierusalim sa fie ridicata o uriasa statuie a lui Jupiter.

Simbol al puterii romane, aceasta ar fi fost suficienta, in conceptia monarhului, sa puna capat

razmeritei din indepartata provincie.

Realitatea era insa cu totul alta. Nu mai putin de 400.000 de evrei se aflau deja sub comanda lui bar

Kokhba, iar securitatea romanilor aflati in Iudeea, civili sau militari, nu mai putea fi asigurata cu

niciun chip. Legiunea a VI-a Ferrata din Galilea, alaturi de cei 12.000 de veterani ai Legiunii a X-a

Fretensis, erau infrante rusinos de armata rebelilor. O alta legiune, a XXII-a Deiotariana, din

Alexandria, era decimata la granita Egiptului. Roma se confrunta cu cea mai mare revolta din toata

istoria sa.

Pentru Hadrian era insa o vendetta personala. Decimarea legiunilor romane, distrugerea statuii lui

Jupiter, dar mai ales distrugerea monumentelor lui Antinous era mai mult decat putea indura

monarhul. Acesta il chema tocmai din Britania pe cel mai sangeros general al sau, Julius Severus,

si ii incredinta comanda a nu mai putin de 12 legiuni, cu doar una mai putin decat avusese nevoie

Traian pentru a supune Dacia, cu scopul de a inlatura pentru totdeauna problemele din Iudeea. Iar

Julius Severus urma sa isi confirme pe deplin renumele.

Romanii nu au aratat nici un pic de mila. Fiecare oras, sat sau grota in care se putea ascunde un

rebel erau trecute prin infernala masinarie de razboi latina. Masacrele devenisera un lucru obisnuit

si, in frenezia data de sangele rebelilor, Severus asasina orice barbat evreu cu varsta mai mare de

14 ani. Istoriul roman Cassius Dio mentioneaza ca nu mai putin de 585.000 de iudei au fost

masacrati de legionarii romani, in crunta razbunare a lui Hadrian. Iudeea era pacificata si isi schimba

numele in Siria Palestina, in timp ce Ierusalimul devenea Aelia Capitolina. Mai mult, nici unui

evreu nu ii era permis accesul in Cetatea Sfanta, indiferent de motiv.

Politica externă a împăratului Hadrian marchează o transformare importantă. În loc de expansiune noul împărat se bazează pe consolidarea stăpânirii. Prin această intenţie se deosebeşte de predecesorul său, Traian, care a rămas cunoscut în special prin politica intensă de cucerire de noi provincii. Cum s-a ajuns la modificarea aceasta de proiect politic?

Începuturile domniei lui Hadrian sunt descries astfel în Historia Augusta: “Căci în timp ce triburile supuse de Traian dispar, maurii încep să atace în fortă, sarmaţii purced şi ei la război, britonii nu se lasă nici ei mai prejos, Egiptul este ameninţat de răscoale, în fine, Libya şi Palestina îşi arată şi ele spiritul războinic”.

Ce s-a întâmplat aşadar cu puţin înainte de 117, anul morţii lui Traian, de a trebuit Hadrian să se înfrunte cu asemenea “şantiere” militare? Retrospectivă. Traian începe în 114 o mare campanile împotriva duşmanului ancestral al romanilor, parţii. 11 legiuni şi numeroase trupe auxiliare sunt adunate şi pătrund fără problem în Armenia, care este reorganizată în provincie. Urmează pătrunderea în Mesopotamia de nord, Traian reuşind să ajungă cu trupele chiar la Golful Persic. Oraşe parte importante precum Nisibe, Hatra, Seleucia, Babylon sau capital Ctesiphon cad în mâinile sale. Noile provincii Asiria şi Mesopotamia atestă expansiunea. Nu se instalează însă pacea, ba dimpotrivă. În spatele legiunilor romane se conturează un mare pericol…In Armenia şi Mesopotamia izbucnesc răascoale care îl obligă pe împărat să mai adauge contingente. Nenumărate oraşe sunt iarăşi cucerite, dar o parte a provinciei Armenia este cedată comandantului part Vologaises. Traian îl instalează pe tron în Ctesiphon pe Parthamaspates, pentru ca astfel să ţină teritoriul sub control.

Războaiele şi conflictele necesita o schimbare în gândire

Camapania nu se desfăşoară conform planurilor, dar vin vremuri şi mai grele. Din vara lui 116 se răscoală comunitatea iudaică, producând pagube uriaşe în provinciile Cyrenaica, Egipt şi Cipru. Chemarea la arme continuă şi tocmai aceasta provoacă ruperea fronturilor din cadrul campaniei. În timp ul călătoriei spre Roma, Traian moare la Selinus, pe fondul sănătăţii şubrede.

Aceasta este situaţia tulbure pe care o moşteneşte Hadrian. La momentul respectiv staţionează în Syria şi trebuie s acţioneze rapid. Provinciile romane Mesopotamia, Asiria şi Armenia, care stau ca un ghimpe în talpa stăpânirii parte, sunt eliberate rapid, restabilindu-se graniţa pe Eufrat. Hadrian îl detroneaz pe Parthamaspates şi îi lasă pe pretendenţii la putere, Osroes şi Vologaises, să-şi regeleze singuri conturile. Prin această renuntare la frontal de est unităţile retrase din vest se pot întoarce la locul de baştină, fapt necesar pentru că dacii şi sarmaţii roxolani şi yazigi pun ochii pe provincial Dacia.

Călătoriile de serviciu ale lui Hadrian

Traian înfiinţează provincial Daci după marea victorie împotriva şefului Decebal, o provincie care serveşte drept tampon, apărând graniţa danubiană, limesul natural, de barbari. Totodată stăpânirea de acolo face posibilă flancarea triburilor de călăreţi ale câmpiei maghiare şi moldave.

Importanţa strategic a locului este de îndată remarcată de Hadrian. Cu toate acestea renunţă la o bună parte a cuceririlor lui Traian de la nord de Dunăre, cuprinse în provincia extinsă Moesia Inferior. Schimbarea dramatică se exprimă mai ales prin faptul că suprastructura marelui pod al lui Traian de peset Dunăre, o excelentă realizare a tehnicii militare romane, este demontată. Probabil că prin aceasta se dorea oprirea hoardelor duşmane.

Senatorii romani şi opinia publică, localizate departe de front, au tolerat cu greu măsurile, experimentând un şoc neplăcut. Dar Hadrian îşi menţine cu tărie conceptul de apărare, manifestat printr-o diplomaţie rezervată. Aşadar încheie un tratat cu conducătorul roxolanilor şi îi acordă acestuia cetătenia romană. Chiar şi opinia public recunoaşte într-un final avantajele aranjamentului.

În 121 Hadrian întreprinde o călătorie prelungită de inspectare a provinciilor vestice ale Imperiului. Din Gallia trece apoi în Germania, pentru a cerceta regiunile de la est de Rin. Limesul era alcătuit la acea vreme dintr-o reţea de turnuri de veghe şi castre care marcau destul de clar graniţa. Hadrian modifică în mod notabil sistemul. Frontier trebuie să fie marcată printr-o palisadă alcătuită din trunchiuri de stejar. Historia Augusta descrie astfel palisade: “Impăratul a exclus barbarii in multe locuri, acolo unde nu trec râuri, folosindu-se de stâlpi groşi de lemn înfipţi în pământ care funcţionau ca un fel de zid”.

Dar palisada nu era tocmai un obstacol serios. Mai mult era un semn de atenţie că dincolo de ea începe imperiul. Pentru Hadrian reprezintă un simbol al politicii sale externe de încetare a expansionismului. Prin construcţia palisadelor le asigură o stare mai bună şi soldaţilor, în acelaşi timp înlocuind castrele şi turnurile cu construcţii din piatră.

Zidul chinezesc roman

După intervenţiile militare ale lui Caesar si Caligula, Britannia de est şi sud devine provincie romană abia în timpul lui Claudius, în 43. Vespasian mai impinge puţin graniţa, până în zona Scoţiei. Ulterior sunt retrase de aici contingente militare, pentru a face faţă invaziilor dacice.

Ca graniţă, în timpul lui Traian se consolidează linia Tyne-Solway. Încă înainte de sosirea lui Hadrian, în 122, se înregistrează conflicte militare care îl obligă pe împărat să ia măsuri.

Coloana vertebrală a zonei de frontier trebuie să fie un zid de apărare uriaş, de piatră. Zidul face posibil un control efectiv al circulaţiei de oameni şi bunuri; prin ridicarea şi întărirea unor avanposturi se pot urmări activitaţile de pe un teritoriu firav, atât la nord, cât şi la sud de zid.

Notabil este faptul că traiectoria zidului nu este în niciun caz conform structurii peisajului. Împăratul a vizualizat o construcţie groasă de trei metri, care se întinde pe 72 de kilometri pornind din zona inferioară a Tynei până la râul Irthing, continuată de un zid de apărare gros de şase metri pe încă 45 de kilometric până la Bowness-on Solway. La o distanţă de câte 1,6 kilometri este stabilită câte o poartă întărită cu un turn. Graniţa de nord se consolidează iar Hadrian este liber să plece după trei luni în Gallia.

Consolidare în Africa

În vara lui 128 Hadrian vizitează în sfârşit legiunea a III-a Augusta în noul său stabiliment din Lambaesis, în Algeria de azi. Legiunea este însărcinată cu apărarea Africii de Nord de la coasta atlantică până la graniţa egipteană. Şi aici se remarca un fel de zid al lui Hadrian. O linie bine cimentată în forma unui zid cu o poartă la fiecare milă romană, turnuri de supraveghere şi şanţuri adânci. Şi aici este vorba tot de controlul intrării în Imperiu, întrucât din punct de vedere economic provinciile africane cresc necontenit în importanţă.

Hadrian nu are în timpul domniei sale nicio iniţiativă a unui război de cucerire şi în acest sens se deosebeşte radical de predecesorul său Traian, care adduce imperiul pe culmile expansiunii. Pentru Hadrian este vitală menţinerea stăpânirii, consolidate prin palisade şi ziduri. Şi urmaşul său, Antoninus Pius, continuă în aceeaşi linie politică, ambii împăraţi reprezentând faza pacifistă şi diplomată a imperialismului roman.

Antoninus PiusTitus Aurelius Fulvus Boionius Arrius Antoninus Pius (19 septembrie 86 – 7 martie 161) a fost împărat

Roman în perioada 138-161. A fost cel de-al patrulea din "Cei cinci împărați buni".

Fiu al consularului Aurelius Fulvus, Antoninus Pius s-a născut în Italia, la Lanuvium. A devenit consul în 120 și

guvernator al provinciei Asia (134-135). A fost adoptat de împăratul Hadrian la 25 februarie 138 și proclamat

succesor la tron, cu condiția de a adopta la rândul său, peMarcus Aurelius și Lucius Aurelius Verus. Spre

deosebire de împăratul Hadrian, Antoninus Pius nu a părăsit niciodată Italia.

Politica sa internă se caracterizează prin atenția acordată administrației provinciilor, finanțelor statului,

jurisdicției imperiale. Pe plan extern continuă activitatea de consolidare a sistemului defensiv al imperiului.

Răscoalele antiromane din Bretannia, Mauretania, Egipt și Iudeea sunt reprimate de generalii săi. Într-o

atmosferă de liniște pe plan intern și extern, Antoninus Pius sărbătorește în 148 cea de-a 900-a aniversare a

fondării Cetății Eterne. Domnia lui a fost identificată cu apogeul dinastiei antonine și al întregului principat.

Marc AureliuDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

(Redirecționat de la Marcus Aurelius)

Marc Aureliu, în latină Marcus Aurelius (n. 26 aprilie 121, Roma, d. 17 martie 180, probabil la Vindobona,

azi Viena) a fost un împăratroman din dinastia Antonină, între anii 161 și 180 p.Chr., și filosof stoic. Născut

ca Marcus Annius Verus sau Marcus Catilius Severus, a luat mai târziu, după ce a fost adoptat de

împăratul Antoninus Pius, numele de Marcus Aelius Aurelius Verus. Ca împărat s-a numit Marcus Aurelius

Antoninus Augustus.

modificare]Biografie

Marc Aureliu s-a născut la 26 aprilie 121 la Roma, fiu al lui Annius Verus. Era nepot prin alianță al viitorului

împărat (între anii 138-161)Antoninus Pius, care l-a adoptat la dorința împăratului Hadrian, predecesorul său.

După ce Antoninus Pius a devenit el însuși împărat, l-a căsătorit în anul 145 pe Marc Aureliu din

motive dinastice cu fiica sa, Annia Galeria (sau Faustina minoris) și în anul următor l-a asociat la conducerea

imperiului. În anul 161, Marc Aureliu devine el însuși împărat.

[modificare]Marc Aureliu: împărat roman

Marc Aureliu preia conducerea imperiului roman în vremuri dificile, trebuind să facă față unor amnenințări din

diferite părți. După ce reușește să înăbușe în zona apuseană revoltele unor triburi germanice și britanice, este

confruntat în anul 165 cu invazia parților a provinciilor orientale ale imperiului.

În timp ce fratele său prin adopțiune, Lucius Verus - asociat la conducerea imperiului -, suferă înfrângeri

dezastruase, încredințarea comenzii militare unuor generali capabili, Statius Priscus și Avidius Cassius,

permite romanilor să reprime atacurile parților, ocupându-le și două orașe principale, Seleucia și Ctesifona.

Triumful militar este celebrat la Roma, dar legiunile romane aduc cu ele din orient o teribilă epidemie deciumă,

cu grave consecințe sociale și economice. În zona Dunăreană, triburile germanice Marcomanii și Sarmații

amenință direct Italia de nord. Marc Aureliu preia direct conducerea operațiilor militare, care vor dura mai mult

de cinci ani, din 169 până în 175. Încurajat de un zvon fals, privind pretinsa moarte a lui Marc Aureliu,

generalul Avidius Cassius, guvernator al provinciilor din zona Siriei, se proclamă în 175împărat. Marc Aureliu

se pregătește să pornească împotriva generalului rebel, dar - înainte de a se ajunge la un război civil - Cassius

este omorît și liniștea este restabilită datorită fidelității guvernatorului Cappadociei, Martius Verus. Marc Aureliu

încheie pace cu Sarmații și se îndreaptă totuși spre provinciile orientale, vizitează Cilicia, Siria și Egiptul, apoi

se întoarce prin Smirna și Atena, unde se inițiază - împreună cu fiul său Commodus - în misterele din Eleusis.

În timpul acestei călătorii, moare soția sa, Faustina. Întors la Roma, sărbătorește triumful

asupra Marcomanilor și Sarmaților, iar în 177 îl asociază pe Commodus la conducerea imperiului. În același an

tebuie să plece din nou în provinciile dunărene, pentru a reprima noi revolte ale triburilor germanice. În

anul 180, moare în urma unei boli infecțioase în orașul Vindobona(azi Viena).

În politica internă, Marc Aureliu a condus afacerile imperiului în strânsă colaborare cu Senatul și a inițiat o serie

de reforme în problemele administrative și de drept, a construit școli, spitale și orfelinate. Domnia lui Marc

Aureliu a fost marcată de aspre persecuții ale creștinilor, cum a fost cea din 177 la Lugdunum (azi Lyon).

[modificare]Marc Aureliu: filosof

Încă din tinerețe, Marc Aureliu a primit o educație solidă în retorica greacă și latină prin instructorii săi, Herodes

Atticus și Marcus Cornelius Fronto. Cu acesta din urmă a întreținut o bogată corespondență, în parte păstrată

până azi. Formația sa filosofică a fost marcată de doctrinastoică, reprezentată de Epictet, Apollonius din

Calcedonia și Sextus din Cheroneia. Singura sa lucrare a fost redactată în limba greacă, Ta eis

heauton ("Către mine însumi"), tradusă mai târziu în limba latină cu titlul Meditationes ("Meditații"), în 12 cărți.

Conținutul lor are în special un caracter moral, o filosofie practică pentru viața de fiecare zi. Ele exprimă

convingerea autorului, după care numai o viață morală după legile naturii poate realiza liniștea interioară,

mărinimia și perfecțiunea. Omul trebuie să tindă către ceea ce este util și pe măsura comunității. Important

este prezentul, nici viitorul, nici trecutul care ne împovărează. Moartea face parte din Natură, pentru că totul

este în continuă transformare, conform eternității în care totul se produce, se reproduce și se transformă la

infinit.

[modificare]Citate din Marc Aureliu

Dacă un om ți-a greșit cu ceva, gândește-te ce reprezentare are el asupra binelui și asupra răului pentru a

comite acea greșeală.

Dați-mi liniștea de a accepta lucrurile ce nu le pot schimba, curajul de a le schimba pe cele ce se pot

schimba, și înțelepciunea de a le putea distinge unele de altele.

Consecințele mâniei sunt mult mai grave decât cauzele ei.

CommodusDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

Marcus Aurelius Commodus Antoninus (n. 31 august 161 – d. 31 decembrie 192) a fost împărat roman

din 180 până în 192.

Fiu al lui Marcus Aurelius și al Faustinei, născut la Roma ("primul moștenitor al tronului născut în purpură"),

Commodus este ridicat la rang de caesar în 166 iar la cel de augustus (și coregent) în 177. Proclamat împărat

la moartea tatălui său, Commodus renunță la politica ofensivă. Instituie un regim absolutist, în formele teatrale

ale monarhiilor orientale. Puterea este exercitată de favoriții săi, Tigidius Perennius și M. Aurelius Cleander,

apoi de Q. Aemilius Laetus, prefecți ai pretoriului. Cultele orientale cunosc acum o largă răspândire. La 31

decembrie 192, cade victimă unei conspirații de gineceu, inițiată de Q. Aemilius Laetus, Eclectus și de Marcia

(amanta împăratului). Cu el se stinge dinastia Antoninilor (96-192).

 COMMODUS (LUCIUS AELIUS AURELIUS COMMODUS ANTONINUS)

Ani de viață  161-192 d.Ch.Ani de domnie  180-192 d.Ch.In Historia Augusta, biograful lui Marcus Aurelius spunea:  Marcus Aurelius se poate spune că ar fi  fost fericit, dacă n-ar fi lăsat copii. Acesta a fost marele păcat al împăratului filozof, unul dintre cei mai buni dinaști din istorie, păcat de a fi avut ca fiu un înspăimântător tiran, un psihopat. Se vorbea la Roma, că acest Commodus era fiul Faustinei Junior şi al unui gladiator, dar busturile lui Commodus, care oferă o asemănare frapantă cu Marcus Aurelius, fac incertă ace bănuială. Cert este că brutalitatea fizică şi psihică, cruzimea şi instabilitatea nu puteau fi moştenite din familia unui tată ca Marcus Aurelius, ci numai din linia maternă, unde imoralitatea îşi făcuse loc pe deplin.

La moştenirea incertă de sânge, a caracterului său monstruos, se poate adăuga şi influenţa nefastă a unui anturaj depravat în jurul unui tânăr încă neformat de circa 19 ani, tânăr ce s-a trezit peste noapte atotputernic.

Commodus s-a născut la Lanuvium, o reşedinţă de ţară de pe timpul lui Antoninus Pius, la 31 august 161 d.Ch. A avut un frate geamăn care a murit la numai patru ani. Incă din copilărie, cu toată educaţia unor maeştri excelenţi şi cu toată supravegherea din partea tatălui cult şi inteligent, el a demonstrat cele mai deplorabile instincte. De atunci se manifesta ca un bufon şi un gladiator desăvârşit.

A avut totdeauna cultul forţei muşchiulare şi marea ambiţie de a se asemăna cu Hercules, asemănare care a transpus-o, mai târziu, în creaţii sculpturale (Vatican - sculptură colosală de 3,80 m).

Ca împărat, purta totdeauna costumul gladiatorilor şi a coborât în arenă de şapte sute treizeci şi cinci de ori, simţind o chemare arzătoare pentru luptele sângeroase şi pentru exterminarea animalelor în acele vânători cu sorţi inegale, care se numeau lupte cu animalele.

Se aminteşte că la doisprezece ani a aruncat în cuptor pe cel ce îl îmbăia, pentru că folosise o apă prea fierbinte.

A fost primul moştenitor al tronului roman care s-a născut în purpură, adică născut în casă de împărat. In anul 166 d.Ch, a fost ridicat la rangul de

„caesar”, adică de potenţial moştenitor, iar în 177 d.Ch, la cel de augustus, adică la rang de co-regent.

Anul 178 d.Ch, a fost anul căsătoriei sale cu Bruttia Crispina, din iniţiativa tatălui său. Prin 183 d.Ch, a izgonit-o din palat, sub învinuirea de adulter, a exilat-o şi apoi a trimis-o la moarte.

In ultimii ani de viaţă ai tatălui său, l-a însoţit în diverse campanii militare, în Germania, în Orient şi pe Dunăre. In tabăra de la Vindobona (Viena-Austria) a devenit împărat, odată cu moartea tatălui său la 17 martie 180 d.Ch.

Noul împărat nu avea decât optsprezece ani şi jumătate, un spirit slab şi dezechilibrat, dar îmbătat de puterea absolută. Comportametul lui s-a viciat repede, asemănător cu Caligula, cu Nero și cu atâţia alţii, dar el n-a avut un debut ca al lui Nero, care fusese aplaudat de cei ce îl flatau.

Imediat ce a fost declarat împărat, a întrerupt brusc războiul greu şi de durată pe care-l purtase cu succes tatăl său contra marcomanilor şi a quarzilor. S-a mulțumit să trateze cu ei condiţii de pace nefavorabile, deşi aceia erau la capătul puterilor. Dorinţa lui cea mare nu era să lupte pentru imperiu, sau pentru onoarea sa, ci să se întoarcă la Roma. Acolo, pentru început, şi-a aranjat un triumf, iar ulterior a început saturnaliile smintite, care reprezintă toată istoria domniei sale.

Un prefect al pretoriului, Perennis, a devenit stăpânul absolut al puterii, în timp ce împăratul se ocupa de nebuniile lui. Perennis a fost ucis de soldaţi, după cinci ani de favoruri scandaloase (186 d.Ch.). Cei ce l-au omorât au fost un grup rebel de 1500 de ostaşi veniţi din Britannia, cărora Commodus nu le-a opus forţa superioară a pretorienilor şi s-a complăcut să creadă acuzaţiile împotriva lui Perennis.

Trupele din Britannia erau într-o stare de indisciplină avansată. Incercaseră să declare împărat pe locotenentul Priscus, dar se loviseră de refuzul aceluia: Eu fac de împărat, cât faceţi voi de ostaşi.

Cei încartiruiţi în Britannia au fost mustraţi de Perennis pentru actele lor de indisciplină, ceea ce i-a determinat să trimită acea deputaţie de ostaşi la Roma. In loc să-i pedepsească, Commodus şi-a trădat propriul colaborator. Ulterior trupele din Britannia au fost liniştite de intervenţia generalului cu experienţă, Pertinax.

La conducerea treburilor reale ale statului a urcat, în locul lui Perennis, un fost sclav frigian, apoi libert, om lipsit de scrupule şi desfrânat, pe nume

Cleander. După ce şi acesta a făcut o multitudine de abuzuri, de acte de degradare a onoarei palatului, de corupţie, a fost asasinat din ordinul lui Commodus (189 d.Ch.). Cleander vindea locurile în senat, funcţiile înalte din armată şi din administraţie. Intr-un singur an a numit douăzeci şi cinci de consuli pentru anul în curs, ceea ce nu se mai întâmplase şi nu a mai fost posibil vreodată.

In timpul liber, când se odihnea după oboseala provocată de prea multe desfătări şi abuzuri, Commodus se ocupa cu uciderea tuturor acelora care păcătuiau prin a-i fi neplăcuţi, sau care fuseseră apreciaţi de tatăl său. Nu au scăpat nici femeile şi nici copii din ghearele acestui nebun nesăţios de sânge. Intreaga sa domnie a fost murdărită continuu de asasinate politice, provocate de învinuiri false, sau izvorâte din mintea lui bolnavă. O parte din asasinate au urmat unor conspiraţii descoperite.

Contra acestui nebun furios, care dorea să schimbe numele de Roma în Colonia Commodiană, care vorbea de incendiere, care se tăvălea în dezmăţ şi sânge, care trimitea la moarte membrii de familie, sau pe fraţii generali Quintilius, pentru bogăţia casei lor etc, s-au organizat numeroase conspiraţii.

Prima a fost dirijată de sora sa, Lucilla. A trimis-o la moarte pe aceasta, împreună cu o mulţime de senatori. O altă conspiraţie a fost pregătită de  propria-i concubină, Marcia, preluată de la un anume Quadratus, pe care-l ucisese. Marcia i-a dat otravă, dar cum efectul era foarte lent, conjuraţii au pus să fie strangulat în baie de către un atlet pe nume Narcissus. La conspiraţie au participat cei doi oameni importanţi ai palatului, Laetus şi Eclectus (31 decembrie 192 d.Ch.).

Senatul a dispus să i se şteargă numele de pe toate monumentele publice şi a abolit amintirea acestui monstru pe care l-a declarat: Mai crud decât Domitianus şi mai murdar decât Nero” („Soevior Domitiano, impurior Nerone”).

Sub acea domnie odioasă şi infamă, creştinii au cunoscut o perioadă de pace. Toleranţa este atribuită influenţei concubinei Marcia, care avea o vie simpatie pentru creştini şi cărora le-a făcut mult bine servindu-se de poziția ei atotputernică asupra lui Commodus.

Commodus a murit fără a avea copii cu Bruttia Crispina. Pentru posteritate a aruncat o pată de ruşine asupra familiei lui Marcus Aurelius.