Mi s-a cerut de către prie-tenul meu drag Daniel să

spun două cuvinte despre cum trăiesc ortodoxia în Franța pen-tru revista parohiei Sfântul Ni-colae din București (Militari) unde cântam în urmă cu câțiva ani, și unde dânsul slujește as-tăzi ca diacon.

În primul rând aș vrea să vă mărturisesc că mă aflu în Franța doar de aproape doi ani, ceea ce mă așează încă, cred eu, în situ-ația omului nedumirit. Spun lu-crul acesta pentru că realitatea ortodoxă, sau viețuirea dreptei credințe în granițele acestui tă-râm, pare a avea rădăcini foarte vechi care datează din primele secole creștine și care, iată, nu încetează de a ne pune înain-te persoane de origine franceză care mărturisesc prin viața și înțelegerea lor o credință orto-doxă. Eu am cunoscut în acești doi ani astfel de persoane. De la ei am simțit și am trăit ace-iași credință ca la părinții noștri. Duhul era același, slujirea ase-menea. Purtarea între frați, cu bucurie și cu dragoste. Așadar, cât privește viețuirea ortodoxă a celor care trăiesc în interiorul granițelor acestei țări nu mă pot pronunța; mai am nevoie încă să viez printre ei și cu dânșii ca să pot înțelege istoria ortodoxi-ei lor. Deci, am să vă expun pe scurt ce am trăit și văzut eu ca ortodox în acest puțin timp aici.

Îndată ce am ajuns, am conti-

nuat să mă implic în viața bise-ricii ortodoxe române, mai întâi drept cântăreț, apoi ca și diacon, și astăzi, prin harul și mila lui Dumnezeu, ca preot. Vreau să vă spun că ceea ce trăiesc din punct de vedere duhovnicesc nu este mult diferit de ceea ce tră-iam în România, sau mai precis spus, în București. Cu puțină grijă și cu gând bun la Dumne-zeu, oricine poate avea un ritm de viață duhovnicesc destul de bogat. În regiunea pariziană unde locuiesc sunt biserici în care se săvârșește Sfânta Litur-ghie în fiecare duminică și de sărbători, dar și în timpul săp-tămânii, precum și slujitori care răspund nevoilor credincioșilor ori de câte ori aceștia cer ajuto-rul dumnealor. În ceea ce pri-vește năzuințele și problemele celor din Franța care sunt cre-dincioși(dar și a celor care nu sunt, pentru că și în România sunt câțiva), după puțina mea experiență de aici, cred că aces-tea bat în aceiași direcție cu a celor din România. Spun aceas-ta pentru că am avut contact, atât în România, dar mai ales în Franța, cu destul de multe per-soane, credincioase și necredin-cioase, și de diferite culturi, care tânjeau după aceleași realități: lumești sau duhovnicești.

La capitolul, locașuri de cult, cler, dar și a cultului în general, situația este mult diferită, din ceea ce cunosc, de cea din Ro-mânia. Bisericile Ortodoxe din

Franța, nu numai cea Română, dețin extrem de puține locașuri sau proprietăți pentru a sluji, fi-ind nevoite în marea majoritate să închirieze locașurile catolice. Această situație este de cele mai multe ori nefavorabilă deoarece creează obligații față de cei căro-ra ne-au oferit spațiul lor, chiar dacă a fost plătit. Slujitorii orto-docși sunt nevoiți să facă unele concesii, deși nu esențiale pen-tru viața ortodoxă, dar totuși câteodată, nu de dorit. Apoi, avem clerul care se descurcă destul de greu din cauza faptu-lui că nu este susținut financiar ca în țară și care este nevoit să se împartă întotdeauna între locul de muncă, enoriași și familie. Pe lângă acestea, dat fiind faptul că mediul în care slujim și trăim nu este majoritar ortodox, acest lucru tinde să se impună sau să se strecoare în viața noastră pe nesimțite. Am văzut că acest lu-cru s-a întâmplat cu unii creș-tini ortodocși care nu dețineau o solidă cunoaștere și înțelegere a credinței lor și care, din cauza contactului cotidian cu persoa-ne catolice, au ajuns să nu mai vadă nici o diferență între orto-doxie și catolicism.

În ciuda acestor neajunsuri, tind totuși să cred că există o viață ortodoxă autentică în Franța, și în care întrevăd, une-ori, un viitor mai bun.

Preot Andrei Susai (Champigny-sur-Marne, Franța)

Ortodoxia în Franța

1

Foaie parohială bilunară a bisericii ortodoxePogorârea Sfântului Duh - Sfântul Nicolae

Militari - Bucureşti

Anul

II, N

r. 38

/ 7 a

ugus

t 201

6

DIALOG DE DUMINICĂ

2

Despre post

Postul sau renunţarea liberă este un act al voinţei care îl face pe om stăpân asupra lui în-suşi. Este exerciţiul propus, în această perioadă, de Biserică. Scopul lui este de a ne redes-coperii. Cum? Prin stăpânirea stomacului, iar de aici se mer-ge mai departe: la stăpânirea egoismului, a mândriei şi la în-frânarea de a-l judeca pe celă-lalt. Postul îl învaţă pe om să fie cumpătat, răbdător şi să se stă-pânească. Cel care ţine post se aseamănă cu Hristos şi răspun-de jertfei Lui pe cruce, iar drept răsplată recuperează curăţenia lăuntrică. Totuşi, fără rugă-ciune, postul nu duce nicăieri, crede vicarul administrativ al Episcopiei Italiei, părinte-le Atanasie Rusnac. Împreună ele te vindecă de indiferenţă, te poziţionează corect în faţa Lui Hristos şi grăbeşte întâlnirea cu El.

Când te afli într-o zonă fără re-ţea de telefonie, păi nu-ţi folo-sește absolut la nimic telefonul, poţi să-l arunci. Așa e și postul: când nu există reţeaua directă cu Dumnezeu, nu-ţi folosește la nimic postul. Care este această reţea? Rugăciunea. Şi postul.....?Postul nu este o invenţie a omu-lui, ci Însuși Domnul, Mântuito-rul Hristos, ne vorbește despre post și rugăciune. Ne amintește de mai multe ori despre post și

rugăciune. Una din pildele pe care le cunosc toţi este des-pre acel tată care-și aduce copilul bolnav apostolilor, dar ei nu reușesc să-l vin-

dece, nu reușesc să scoată duhul cel rău din copilaș.

Îl aduc la Domnul Hristos. Dom-

nul îl vindecă și ei Îl întreabă: „Doamne, de ce n-am reușit să facem noi aceasta?” Iar El răs-punde: „Acest soi de demoni iese doar cu post și rugăciune.” Nu le putem separa? Şi dacă nu putem să postim?De multe ori m-am gândit, și le spun oamenilor, că oamenii vin și zic: „Părinte, dar ce să facă aceia care sunt bolnavi de can-cer sau sunt bolnavi de boli gre-le, sau au tot felul de operaţii – la stomac, la ficat, la intestin; care îs bătrâni și așa mai departe?” Şi eu le spun: „Pentru ei, cancerul este post. Ăsta e postul lor. Boala e postul acelei persoane.” Zice: „Şi cel operat?” „Păi, celui ope-rat, operaţia îi este postul. Asta e postirea lui. El a postit prin ope-raţie. Cel care e sărac postește prin faptul că flămânzește. Cel care e în prigoană postește prin faptul că este prigonit. Cel care e în durere sau e în suferinţă sau e într-un necaz sau e pribeag pe lumea asta sau nu-l iubește ni-meni sau pur și simplu este ne-căjit – sunt atâtea suflete necăji-te pe lumea aceasta – ăsta le este postul lor.” Şi atunci, oare putem să zicem că ei nu postesc? În cazul acesta toată lumea posteşte! Cine nu suferă, cine nu-i bolnav? „Păi, fraţilor, și mâncatul este post și nemâncatul este post. Când stai lângă cineva care are o bucurie mare și se bucură și dă slavă lui Dumnezeu, oare poţi tu să te apuci să postești? Cum zi-cea Domnul: „Cât Mirele este cu voi, poţi oare să postești?” Nu. Nu poţi să postești. Iar când ci-neva stă în durere și-n necaz și plânge, oare nu stai și tu lângă el să plângi? Oare nu stai lângă el să-i alini durerea? Oare nu stai lângă el să-l mângâi cumva la suflet și să încerci să-i găsești o alinare? I-o găsești! Şi ăsta nu

este postul tău? Ba este postul tău. Cu mâncare sau fără mân-care, cum poţi tu, mergi înainte că acesta este postul tău. Iar dacă Domnul ţi-a dat vreun necaz sau vreo durere, ai pierdut pe cineva drag, oare acesta nu este postul tău? Ba este postul tău! Dar ca să-ţi fie postul cu folos, ce tre-buie să faci? Trebuie să te rogi la Dumnezeu, să-I mulţumești lui Dumnezeu. Să-I mulţumești lui Dumnezeu și pentru cele bune, dar să-I mulţumești lui Dumne-zeu și pentru cele rele. Să-I mul-ţumești lui Dumnezeu și pentru binecuvântări, dar să-I mulţu-mești lui Dumnezeu și pentru că te-a cercetat și-n greutăţi, și-n acele clipe în care sufletul tău era în suferinţă, era în necaz, era în durere – și aceasta, Dom-nul și-o va socoti ca post. Să-ţi spun o pildă!O dată, a venit cineva la părin-tele Paisie Aghioritul și zicea: „Mama mea mult suferă, părin-te. De multe ori și noaptea, în somn, tresare și se scoală, că-i curge sânge și din nas, și febra este atât de mare, încât nici me-dicamentele cele mai puternice n-o pot opri. Şi mult suferă!” Şi a zis părintele Paisie: „Păi, mama ta este așa cum au fost muce-nicii. Şi prin aceasta se curăţă – se curăţă de păcate, se curăţă de toate neputinţele pe care le-a avut și pe care le-a făcut în via-ţa aceasta. Şi chiar dacă nu este mucenic cu desăvârșire, măcar pe jumătate și tot este muce-nic și va merge în împărăţia lui Dumnezeu. Va merge în împă-răţia lui Dumnezeu un suflet cu-rat, un suflet curăţit, din care a rămas doar aurul, doar ceea ce este mai frumos.” Şi cred că acesta este esenţialul. Să se mântuiască. Părinte, de multe ori, oamenii, când vin la biserică, vor o regulă precisă,

cu părintele Atanasie Rusnac, vicarul eparhial al Episcopiei Italiei

3

doresc să afle o regulă exactă. Vin ca la medic, vor o reţeta!

Şi de multe ori i-o dau ei medi-cului, nu așteaptă de la medic reţeta. Vin și spun: „Părinte, uite, trebuie să-mi daţi asta și asta și asta!” Or, când te duci la medic, lași medicul să-ţi pună diagnosticul.

Postul e ca un duş rece. Te tre-zeşte şi te apropie de cel în su-

ferinţă, de Hristos.

Cu ce mă ajută postul alimen-tar?

Bineînţeles că postul alimentar e o mică jertfă, e o mică nevoinţă, e o mică asceză din partea noas-tră. Dar trebuie privită corect din punct de vedere duhovni-cesc. Ce înseamnă această asce-ză? Asceza, ca să fie cu adevărat asceză, nu trebuie să privească doar aspectul material, trupesc, ci și pe cel duhovnicesc.

Adică gândul, în primul și în primul rând, ar trebui să fie: „Doamne, câţi oameni sunt să-raci pe lumea aceasta și nu au ce mânca? Oare n-aș putea în ziua de astăzi să nu mănânc nici eu, să fiu împreună cu ei?” Apoi, n-aș putea să le dau și lor ceva din ale mele? Şi atunci, asceza devine lucrătoare. Asceza devi-ne ceva ce poate schimba inima omului. Ceva ce te poate apro-pia mai mult de Dumnezeu, dar și de cei care sunt săraci, de cei care sunt flămânzi, de cei care sunt în nevoi – după vorba fi-losofului care spune: cel cu sto-macul plin e greu să-l înţeleagă pe cel flămând. Să-i spui cuiva: „Postești, postești, dar tu ești bine sănătos cu stomacul plin!” Deci, vedeţi, în clipa în care tră-iești și tu aceste lucruri, firea, duhovnicește vorbind, devine mult mai fină, ne este mai la îndemână să-i înţelegem pe cei care se află în tot felul de neca-zuri și în tot felul de suferinţe.

Astfel, putem să ne apropiem de ei, să le întindem o mână.

Sunt excepţii?

Păi, în primul și-n primul rând, e vorba de femeile gravide, de femeile care sunt însărcinate. Nu se poate spune unei femei în-sărcinate, care are nevoie de cal-ciu, care are nevoie de vitamine, care are nevoie de atâta energie să crească pruncul, să mănânce fără ulei, ba, mai mult decât atât, până la al nu știu câtelea ceas al zilei, că, vezi Doamne, așa-i rân-duiala. Nu, bineînţeles că feme-ile care sunt însărcinate au toată binecuvântarea să mănânce și din toate alimentele care sunt recomandate și de medici, dar și de cele firești, așa, cât are ea ne-voie, așa fel încât pruncul, întru slava lui Dumnezeu, să se nască sănătos, întreg la minte, ca să-L poată și el, la rândul lui, sluji pe Dumnezeu. Ca să-L slujești pe Dumnezeu trebuie să ai și să-nătate, să ai forţe, trebuie să ai de toate. Ei, oamenii care sunt bolnavi nu trebuie neapărat să postească: boala pentru ei este un post. Mai ales oamenii cu tot felul de boli grele, boli cum sunt cancerul, sau afecţiunile foarte grave la organele interne, mai ales cele care ţin de alimenta-ţie – stomac, ficat, duoden și așa mai departe.

Când nu există reţeaua directă cu Dumnezeu, nu-ţi foloseşte

la nimic postul.

Pentru aceste persoane, cum ar trebui să fie postul?

Nu poţi să postești. Dar atunci roagă-te. Roagă-te pentru toată lumea. Roagă-te pentru mân-tuirea ta și pentru toată lumea. Spune tot timpul, stai la spital, acolo... ia-ţi o metanie și spune: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul și toată lumea Ta!» Nu uita să-i pui și pe ceilalţi

în rugăciunea ta, căci nu-i vorba doar de mântuirea personală, ci e vorba de mântuirea întregii omeniri. E lucrul cel mai important care, aș zice eu, e mai important poate și decât postul alimen-tar. Iar pentru o persoană care este sănătoasă, pentru o per-soană care poate acest lucru, ele se îmbină una cu alta: postul și rugăciunea. Pentru părinţii care sunt în mănăstiri și maicile care reușesc să facă lucrul acesta și să ţină poate un post mai aspru, sau după un tipic mai sever, - și acolo trebuie multă rugăciune. Nu poţi să postești, să nu mă-nânci deloc, sau să ţii post ne-gru sau fără ulei sau excluzând tot felul de lucruri din alimenta-ţie fără a te ruga. Că atunci rupi legătura cu Dumnezeu. E ca și cum ai avea un telefon care are cartelă SIM, are toate funcţio-nalităţile de pe lumea aceasta, dar nu are reţea: este total inu-til. Când te afli într-o zonă fără reţea cu telefonul păi nu-ţi folo-sește la nimic telefonul. Poţi să-l arunci. Așa e și postul: când nu există reţeaua directă cu Dum-nezeu, nu-ţi folosește la nimic postul. Iar noi trebuie să fim atenţi, așa cum ești atent la te-lefon, și te uiţi: „Uite, acuma am trei liniuţe! Uite, am patru! Uite, am cinci!” Iar unii mai prind și câte șase, la telefoanele astea cu mai mult semnal. Ei, așa și noi: dacă vrem să fim oameni du-hovnicești, trebuie să fim atenţi la semnal. Semnalul trebuie să fie tot timpul cât mai mare, cu Dumnezeu. Acolo unde nu exis-tă semnal bun, nu ne folosește la nimic nici post, nici asceză, ci toate devin doar niște exerciţii care, de multe ori nici nu folo-sesc, căci acel exerciţiu căruia îi denaturezi scopul nu poate de-cât să-ţi facă rău, n-are cum să-ţi facă bine.

A consemnat Diacon Mircea Toma

Contactul redacţiei: dialog-de-duminica@sf-nicolae-militari.ro 0742 451 895 - Natalia www.sf-nicolae-militari.ro

Adresa Parohiei Ortodoxe Pogorârea Sfântului Duh-Sfântul Nicolae Militari:Str. Aleea Politehnicii, Nr. 7, Sector 6, Bucureşti

„Astăzi este un privilegiu ca cineva să aibă copii. Părinții sunt mărturisi¬tori. Când copiii cresc, atunci societatea îi răpește. Părinții își idolatrizează copiii. Își petrec toată viața în jurul lor și se

identifică cu aceștia. Asta este o greșeală. Bărbatul se însoțește cu femeia care îi este ajutor, pentru că amân¬doi să reușească desăvârșirea lor. Copiii sunt darurile lui Dumnezeu și, de multe ori, odată cu copiii, se naște și angoasa și mintea se depărtează de la Dumnezeu. Insăși firea (lucrare ziditoare și năs-cătoare a lui Dumnezeu) va conduce familia pentru a nu avea mulți copii. Vor fi extenuați și nu vor mai putea naște mulți copii. Când oamenii se nasc și Dumnezeu dăruiește copii, să-L slăveasca pe Dumne-zeu. Dacă Dumnezeu nu dăruiește copii, trebuie să se liniștească, să nu se tulbure din cauza asta“.

Mitropolit Hierotheos Vlachos, „Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex”, Editura Sophia, București, 2011

Cuvânt pentru părinți

„Spovedania este singura Taină în care există o con-

vorbire personală, intimă și pro-fundă, între preot și credincios. Pentru credincios e o ocazie de a vorbi, de a spune ce are în el, de a se face ascultat cu înţelegere, pricepere și încredere. Preotul trebuie să spovedească cu mare seriozitate, intrând într-o con-vorbire adâncită. Nu este vorba de un simplu rit; el trebuie să devină un prieten al celui care se mărturisește, să-l înţeleagă, să-i spună: «Iată, nu trebuie să deznădăjduiești, trebuie să te vindeci de asta prin părere de rău.» Trebuie să-i dea siguranţa că Dumnezeu îl va ierta.”

„Pentru aceasta e nevoie ca omul să-și ușureze și să-și des-carce sufletul de ceea ce-l apasă. Dar trebuie să privim pe cine-va în faţă și să-i spunem ceea ce avem pe suflet. Trebuie de asemenea să avem simţirea lui Dumnezeu ca persoană care ne ascultă. Trebuie să avem puterea de a ne încredinţa unei persoane care-L reprezintă pe Dumnezeu pentru noi. Trebuie să avem cu-rajul de a fi limitaţi de cineva, de cineva care nu se confundă cu noi înșine. Dacă îmi strig greșe-lile într-o pădure sau într-o ca-

meră închisă, nu este același lu-cru: pot crede că eu sunt cel care mă ascult.

Trebuie să am sentimentul că Dumnezeu este Cineva care mă limitează. Eu nu sunt totul. O altă conștiinţă mă ascultă. Tre-buie să am curajul de a-mi spune păcatele, de a-mi depăși rușinea, orgoliul: sub rușine se ascunde mândria. Nu-mi este rușine să fac păcate, dar mi-e rușine să le mărturisesc. Trebuie să ajung să depășesc această mândrie, să vorbesc unei alte conștiinţe, să o las să mă judece, să mă supun judecăţii lui Dumnezeu prin intermediul acestei conștiinţe. Să am curajul de a-i cere să mă ierte din partea lui Dumnezeu. Trebuie să am curajul de a-i cere să mă ierte din partea lui Dum-nezeu. Trebuie să am curajul de a mă arăta celuilalt ca un ticălos plin de rușine și, în același timp, de a-mi învinge rușinea prin în-credere în înţelegerea sa de om care are aceeași rușine și încre-dere în Dumnezeu.

Acest celălalt căruia mă în-credinţez, care Îl reprezintă pe Dumnezeu și prin care cred că Dumnezeu mă iartă, este un om care-mi înţelege slăbiciu-nile. Dumnezeu S-a făcut om,

Dumnezeu îmi înţelege slăbi-ciunile în persoana unui preot. El este judecătorul meu dar, în același timp, mă și încurajează. Dacă nu, am tendinţa fie de a mă scuza, fie de a trece cu ușurinţă peste greșelile mele, fie de a că-dea în disperare. El mă asigură de iertare dar, în același timp, mă face să înţeleg că trebuie să nu mai păcătuiesc, că trebuie să fac eforturi pentru a-mi schimba viaţa. Este într-adevăr necesar să mă descarc în faţa altuia, mai ales în faţa unui preot. Oamenii constată această nevoie, dar as-tăzi merg mai ușor la medicul psihiatru decât la preot. Totuși, psihiatrul n-are puterea de a dezlega cu adevărat, ca autorita-te supremă.

Dumnezeu dezleagă. Dar sufle-tul bolnav conlucrează la aceas-tă dezlegare făcând pocăinţă. Cel căruia îi pare rău se vinde-că într-un anume sens el însuși. Dumnezeu îl ajută să se vindece luminându-i conștiinţa și făcân-du-l să-i pară rău, să regrete.”Fragment din cartea „Mica Dog-matică vorbită. Dialoguri la Cer-nica” – Părintele Dumitru Stăni-loae în dialog cu pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard

Mărturisirea păcatelor