Valeria DasCaL

Desertul amarJurnal vienez

Dedicaţie bunelului Petrea care şi-a scris –cu puls de brazdă reavănă –Jurnalul propriei vieţi.

– 5 –

Icoane pe stIclă

Să fii reporterul lui Dumnezeu pe pământ e visul fiecărui ziarist. Chiar dacă Cel-de-Sus nu acordă acreditări speciale, ziaristul de talent îşi face meseria, mai mult instinctiv, ca şi cum ar fi: în orice condiţii, oriunde s-ar afla, oricâtă vreme ar avea la dispoziţie pentru acest amplu reportaj, care este propria lui viaţă interpenetrată cu a altora, fără să mai aştepte să i se plătească şi diurna sau să i se asigure din timp cazarea, necesare şi ele...

Valeria Dascăl e prototipul ziaristului de vocaţie... Am impresia că dacă ar fi fost cumva trimisă pe Lună, pentru o relatare, după ce ar fi descris careva cratere secate şi nişte pietre moarte, ar fi scris tot despre noi, cei de acasă, tot despre locurile dragi rămase, ca un dor, undeva departe, tot despre cele ce au loc în sufletul ei, şi nu pe suprafaţa insensibilă a Lunii.

La Viena, unde destinul a transplantat-o pentru o perioadă, ea s-a mutat cu toate personajele schiţelor sale, cu peisajele noastre (pe care mereu le asociază cu cele austriece), cu ecoul unor evenimente care ne aparţin numai nouă...

Valeria Dascăl îşi domoleşte dorul de Acasă scriind. Schiţele ei sunt izvorâte din dragoste. Din dragoste de oameni.

Din dragoste de baştină. Din dragoste de dragoste. Unele seamănă cu nişte icoane pe sticlă. Altele cu nişte stropi de

vin mănăstiresc. Mai altele – cu nişte ghiveciuri de flori vindecătoare. Sau – cu un strigăt...

Cele mai multe mi s-au părut – poate şi din motivul că i-am urmărit ani la rând emisiunile ei care reuşeau să strângă întreaga Basarabie la anumite ore în faţa televizorului – a fi, mai degrabă, scenarii de film. Filmul unei flori care se deschide. Filmul trezirii din somn al unui copil. Filmul unei decepţii. Filmul unei speranţe. Filmul unui eveniment care n-a avut loc... Aşa am văzut, în urma unor lecturi, mai multe dintre nuveletele ei.

– 6 –

Ziarista pe alocuri seamănă şi cu un pictor. Ea pictează un peisaj, efectuează un portret sau reconstituie un suflet, în loc de culori folosind cuvinte. Deşi dânsa ar putea afirma ca un pictor veritabil: „Eu pictez, dar eu nu pictez imagini, ci idei”.

Cum ştie ea să facă să semene nişte întâlniri de ale ei, obişnuite, banale cu frumosul, din Viena sau din altă localitate lafel de sau mai puţin europeană, cu un pelerinaj la locuri sfinte!

Fiecare dintre schiţele autoarei este, într-un fel, o metaforă. Valeria Dascăl este o scriitoare de metafore. Ea trăieşte intens fiecare bucurie, chiar dacă aceasta aparţine altora, orice zori de zi, orice amurg (pe care le descrie ca pe nişte evenimente planetare), redimensionându-le astfel, acordându-le semnificaţie, dăruindu-le destin...

Autoarea vede lucrurile un pic altfel, şi prin asta devine cea mai interesantă; multa sensibilitate pe care o pune în schiţele ei, te face să crezi că dânsa le-ar privi prin lupa lacrimii, din care motiv acestea sunt de facturi mai mari, mai scânteietoare, mai pure, mai neobişnuite...

Dar ea nu cochetează cu eternitatea, ci cu cotidianul.Magia e transformată în cotidian şi cotidianul – în magie. Valeria Dascăl în „Jurnalul vienez” vorbeşte despre viaţa ei ca de

una care nu e doar a ei, ci, mai degrabă, a celorlalţi, care au cunoscut-o şi o cunosc şi care au fost deopotrivă martorii evenimentelor din care a fost sau este parte.

Textele „Jurnalului” conţin mult suflet, mult omenesc, dar şi o constatare simplă, care, rezumând destinele unor semeni într-o frază, ar suna astfel: „Oameni care n-au trăit degeaba!”.

Despre ei vorbeşte, despre ei şi-aminteşte. E ca şi cum autoarea ar reveni asupra unor evenimente, lumini, chipuri, destine pentru a căuta şi a da peste un înţeles.

Ne duce la mormântul Mariei Cebotari din Viena, ca să ne spună de fapt: „Mormântul Mariei Cebotari e-n inima mea!”

Ne poartă pe urmele lui Eminescu, numărându-i paşii pe străzile vieneze, ca să ne atenţioneze: „Şi zeii au fost oameni şi au mers şi ei ca şi noi pe pământ.”

Valeria Dascăl e tipul omului care se străduieşte să treacă neobservată printr-o mulţime – ca să observe, ca să o observe – şi reuşeşte. Freamătul ei este unul interior. Care nu se vede decât pe filele scrise cu caligrafia ei de şcolăriţă premiantă.

Într-un jurnal, de regulă, eşti propriul tău personaj. În jurnalul său Valeria Dascăl se recunoaşte şi-şi reconstituie destinul prin intermediul unor oameni, unor locuri, unor evenimente care i-au aparţinut, poate, mai puţin, unor opere de artă sau al unui lan de... lalele.

Un merit al cărţii e că autoarea schiţelor le scoate din zona limitată a unui jurnal, ele sunt, unele – nuvele, altele – eseuri, mai altele – tablete literare etc.

Valeria Dascăl lărgeşte, astfel, noţiunea de jurnal.Jurnalul, în concepţia ei, este tot ce poate sensibiliza un cititor

preocupat nu de litera scrisă, ci de litera citită.Valeria Dascăl se află la a treia ei carte.O carte despre noi, cei rămaşi acasă. O carte care emană dor de

meleagul naşterii ei din fiecare cuvânt aşternut pe file.Prin această carte, Viena, una dintre capitalele Europei, devine un

oraş drag nouă, apropiat nouă, semănându-ne nouă, un oraş aproape basarabean.

Nicolae DABIJA

– 9 –

Clipa de vîrf

– Cît costă biletul pînă acasă? Am întrebat-o pe reprezentanta companiei „Air-Moldova” la Viena.

Răspunsul, sincer vorbind, mă uimi, căci la venirea noastră încoace, nu cu mulţi ani în urmă, preţul era mult mai mic.

– Mai ieftin e numai pentru deportaţi, a zis femeia, care, de altfel, m-a ajutat nu o dată.

Mi-ar fi făcut un bine şi acum, găsindu-mi un locuşor printre cele mai ieftine, dar nu vreau să intru în categoria oamenilor numiţi „de-portaţi” şi pare oarecum absurdă deportarea în propria-ţi patrie.

– E o greşeală de exprimare, mi-am zis, punînd la o parte speranţa de a pleca cu avionul spre meleagul natal, iar gîndul mă duse la ţinutul îndepărtat, pe care l-am asociat încă din copilărie cu deportările în masă...

– Am mers o lună cu trenul pînă acasă, mi-a spus mama, nu mai ţin minte în legătură cu ce şi astăzi îmi pare rău că n-am oprit-o din graba-i, ca să-mi povestească mai multe despre calea pe care a parcurs-o în acele vremuri grele, fiind o copilă.

Mi-a rămas ca amintire doar un vers pe care îl repeta în clipele de durere ori de cumpănă mare. Era un sfîrşit de poem al unui poet clasic rus, în care se exprima convingerea că vei rezista, vei învinge toate greutăţile-n viaţă dacă „această cale de fier ai fi putut s-o suporţi”. Mama însuşise această povaţă, făcînd şcoala Siberiei pînă în anul 1947.

Tatăl meu s-a întors pe acelaşi drum înapoi, dar mult mai tîrziu, după moartea tiranului, care îl băgase pe zece ani într-un lagăr cu sîrmă ghimpată şi gheaţă. Alături de hîrtiuţa simplă cu „amnistierea” păstra o carte poştală cu imaginea unei inimioare, în centrul căreia zîmbeau fericiţi un tînăr bărbat şi o fată.

– Naiv şi banal, am zis, fiind de acum mărişoară, şi chiar am vrut să-i fac vînt într-un coş, dar tata m-a oprit:

– Las’să rămînă, deşi ai dreptate. Am cumpărat-o în trenul care mă ducea iarăşi spre viaţă.

N-o să uit niciodată cum l-am zărit, ridicîndu-se uşor înspre şcoala, care era pe un deluşor.

– 10 –

Într-o mînă ducea legătura cu cărţi, iar în cealaltă o raniţă dintr-acelea cu care se întorceau la vatră ostaşii. Era anume aşa cum îl descrise mama cînd am întrebat-o:

– Cum să-l cunosc?!În casa noastră nu găseai nici o fotografie cu chipu-i, mama

motivînd încurcată:– S-au pierdut ca şi dînsul...L-am aşteptat foarte mult, chiar din clipa cînd am priceput că,

spre deosebire de alţi copii de vîrsta mea, am numai mamă. – Unde e tata?!, am întrebat, fiind convinsă că trebuie să fie

neapărat pe undeva. – O să vină, mi-a răspuns mama, aşteaptă-l. Ieşeam deseori la răscrucea de lîngă casă şi şcoală. Erau char

alături, construite recent, dar casa nu era proprietatea noastră pri-vată, locuiau în ea aproape toţi profesorii din sat, supranumind locaşul comun „Casa Albă”. În naivitatea mea de copil credeam că, dacă mama e învăţătoare, trebuie să fie şi tata ca dînsa şi ne-apărat va veni înspre şcoală, chiar neştiind nimic despre „Casa Albă”.

De fapt, tatăl meu natural chiar fusese învăţător, dar rănile grele, din război, i-au schilodit nu numai corpul.

– Am divorţat pentru că nu mai era chip, mi-a explicat mama mea, dar mulţi ani mai tîrziu, cînd mă îndrăgostisem şi eu prima oară. Atunci însă, în copilăria mea crudă, nu voia să ştiu adevărul cel dur şi mă minţea frumos, cu propria-i, poate, speranţă la o familie bună, cu adevărat fericită.

Cred astăzi că n-a fost mare păcatul; din contra, pentru mine încrederea că tatăl meu neapărat va veni de departe m-a făcut fericită...

I-am alergat în întîmpinare de cum l-am văzut şi m-am oprit tulburată în faţa-i. Şi-a pus bocceaua jos şi a scos din buzunar o bomboană. Am zîmbit, pentru că spunea mama:

– O să-ţi aducă multe bomboane!– Cum te cheamă?! m-au întrebat ochii lui buni.M-am făcut deodată ca para. – A uitat!!! Se zbătea gîndul năuc, nedorind să accepte o altă,

durută de tot variantă.

– 11 –

– Ei bine, a zis omul din faţa-mi, mă prezint primul, sunt jentleman...

– Nu! am strigat. Cuvîntul „jentleman” îmi era cu totul străin, nu l-am auzit niciodată în toată viaţa mea, de numai cinci anişori.

El a zîmbit: – Nu prea seamăn, desigur, a

jentleman, dar... L-am întrerupt iarăşi, zicînd: – Ştiu cine eşti! El m-a privit cu mirare.– Eşti tatăl meu! am spus dintr-o răsuflare.M-a cuprins cu braţele sale fierbinţi, apoi m-a ridicat pe ume-

rii săi.A fost clipa de vîrf pe care am „revăzut-o” mult mai tîrziu

într-un film foarte bun şi ne-am tulburat amîndoi, căci numai noi am ştiut-o şi am păstrat-o în suflet.

Azi, încercînd să redau pe hîrtie toate aşa cum au fost, îmi pare că-mi vînd fericirea pe bucăţi, dar s-au înmulţit din cale-afară copiii care cresc fără mamă ori fără tată, ba se întîmplă şi fără de-amîndoi, pentru că părinţii lor s-au autoexilat la muncă în ţări bogate, unde, la întoarcerea forţată acasă, aceştia sunt numiţi „deportaţii”.

De altfel, mama mea nu folosea niciodată verbul „a deporta”, înlocuindu-l cu „a ridica”. Îmi pare şi mie mai potrivit, pentru că cei ca şi dînsa au fost ridicaţi din paturi în sensul direct al cuvîn-tului, iar la figurat – înălţaţi pe „Crucea Martirului”, ca Hristos altădată.

– Vezi cum se întîmplă..., a zis tatăl meu foarte încet în ultima noapte a vieţii sale, tu m-ai întîmpinat şi tu mă petreci.

Eram numai noi doi în odăiţa micuţă, mama plecase demult ca o pasăre în ceruri, dar fără întoarcere.

– Nu! a strigat copilul din mine.

– 12 –

Tata mi-a întins braţele sale uscate... O carte poştală cu o inimioară mi-a rămas ca o amintire des-

pre un drum la capătul căruia e casa mea părintească. Am con-struit-o cu toţii, dar e orfană acum.

– Tur-retur e mai ieftin, mă sfătui o voce mai pragmatică. Desigur, vorba e despre bilet. Înălţarea sufletească nu are întoar-cere, pentru că e o clipă eternă.

Departe De IpoteştI

Actorul recita „Visul” Marelui Eminescu. Faţa îi pălise, iar ochii îi ardeau. La un moment dat se opri şi zise ca pentru sine, încet:

– Mă iertaţi, am foarte multe emoţii... Avui impresia că acuşi va cădea, dar nimeni dintre cei adunaţi nu făcură barem un pas înspre dînsul. Poate credeau că i-e rolul aşa...

Am scris aceste rînduri demult, impresionată de cazul care a avut loc la Centrul Român de Cultură şi am rămas în tăcere la pagina de început ca şi actorul la mijlocul versului eminescian. Ce puteam să adaug?!

O carte întreagă despre altele am scris şi am prezentat-o într-o seară după vecernie în sfîntul locaş. Spre bucuria mea, se făcuse coadă după autograf la cartea cu care abia debutasem ca gen.

– Scrieţi „Pentru Aurelia Călugăru din Ipoteşti”, a spus o fe-meie în vîrstă şi mîna cu stiloul mi-a tresărit.

Ea a interpretat poate că altfel emoţia mea şi a adăugat aproa-pe în şoaptă:

– N-am bani acum, dar altădată... se poate?!Am roşit plecînd capul în jos şi i-am explicat ca şi altora:– Preţul e simbolic, l-a pus feciorul meu ca pentru bun augur...Venise rîzînd de la şcoală într-o zi şi îmi povesti cum prietenul

său, bun de şotii şi scamatorii, i-a cumpărat sufletul colegului-repetent doar cu un euro.

– Nu se poate! am exclamat uluită, vrînd deodată să-l văd la faţă pe cel care era de acum a doua oară în clasa a noua, dar nu învăţase din obiectul „Viaţa” nimic.

– 13 –

– Tu eşti din altă epocă, a continuat feciorul zîmbind şi a scris o cifră pe cartea care e însuşi sufletul, inima mea.

– Acesta e preţul?! am zis c-un surîs.– E ziua cînd eu m-am născut, a spus feciorul meu bucuros, şi

cifra aceasta îţi va aduce noroc!– V-o dăruiesc din tot sufletul, i-am întins cartea mea doamnei

Călugăru, care îmi plăcuse de la prima vedere. Oare numai pe motivul că e din Ipoteşti?!

Nu avui timp în clipa norocului să gîndesc la aceasta, iar în zilele următoare m-au capturat grijile unui om prin străini...

– Ce mai faceţi?! Mai scrieţi?! s-a interesat la telefon părinte-le Nicolae în preajma unei alte vecernii.

– Va cînta corul facultăţii de teologie din Cluj, mi-a comuni-cat, invitîndu-mă, vocea lui blîndă ca de obicei. Apropo, vă caută doamna Călugăru...

– ...Din Ipoteşti, am continuat ca într-o parolă ori ca într-un joc de cuvinte.

Însă părintele Nicolae zise cu îngrijorare:– Se caină că vă datorează ceva...– Nu-nu! l-am contrazis în grabă şi, punînd receptorul după

„Doamne ajută!” al lui, mi-am amintit, nu se ştie de ce, haina sintetică a Marelui în trăire Actor şi mîna lui slabă spre oameni deschisă căuş. Nu, nu cerşea...

Doamna Călugăru îmi întinse monedele reci.– Las’ să fie o pomană, am murmurat, roşind iarăşi ca focul.– Nu trebuie să vă ruşinaţi, mi-a zis ea în faţa altarului ca unui

copil şi m-a cuprins, sărutîndu-mă...Mama mea ar fi azi cam de o vîrstă cu dînsa, dar nu îi voi şti

faţa în riduri nicicînd, nici pieptul moale, mîinile umflate niţel. Aşa a rămas în amintirea mea numai bunica, mama călătorindu-se de tînără-n cer...

– Aceasta este nepoţica mea, îi zice..., doamna Călugăru îmi prezentă cu mîndrie fetiţa pe care am botezat-o Smărăndiţa în scrierea mea.

M-a rugat părintele Nicolae să aştern pe hîrtie nişte impresii pe scurt de la sărbătoarea de Crăciun a copiilor în sfîntul locaş.

– 14 –

– Un reportaj ori un crochiu?! am vrut să ştiu mai precis.– Să fie din suflet, mi-a zis părintele Nicolae parcă avînd o

supărare în glas, pentru că nu l-am înţeles dintr-odată.– Fusese o seară cu îngerii cei pămînteşti, care cîntau şi reci-

tau poezii lîngă brad. Fetiţa în haine naţionale m-a impresionat cel mai mult şi i-am zis de la bun început Smărăndiţa, nu se ştie de ce. Ne-a mîngîiat inimile cu versul Marelui Eminescu în cîn-tu-i duios, apoi, în emoţie mare, s-a rupt deodată din stol şi a alergat la bunica din rîndul întîi.

Eh, cum i-aş urma eu exemplul, dar nu mai sunt o copilă cu pletele-n vînt...

Am fost în rolul Cătălinei pe scena şcolii cîndva. Băiatul-Luceafărul mi-a scris mai apoi, dar nu erau poezie cuvintele lui şi i-am răspuns cu mare întîrziere: „A fost doar un rol...”.

La facultate un altul a hotărît să-mi facă portretul în ziarul „Universitatea din Chişinău”.

– Ce ai în biografia ta mai de preţ? m-a întrebat cu un aer de profesionist, deşi eram ambii la anul întîi.

Totuşi am răscolit în memorie şi n-am găsit altceva mai de preţ decît...

– Rolul Cătălinei, am spus cu bucurie şi în drum spre cămin i-am recitat tot poemul, pe care l-am învăţat de la mama...

N-a scris despre mine şi nici despre Cătălina nimic, ceva mai tîrziu specializîndu-se în tematica agricolă.

– Mam’, îmi stă astăzi în faţă feciorul meu drag, „Împărat şi proletar” m-a pus pe gînduri.

Îl citeşte pe Eminescu într-o ediţie bilingvă, pe care mi-a dat-o doamna Călugăru cu împrumut.

De abia puteam duce geanta cu cărţi, pe care am preluat-o din mîna ei caldă.

– Vi le dăruiesc, a zis, înmînîndu-mi cărţile dragi. Numai Eminescu...

Am înţeles-o perfect. E fără de preţ volumaşul din mîna fiului meu.

– Ia vezi, este şi „Visul” tradus în germană? îmi întreb feciorul, iar gîndul mi-e iar la actorul în haină sintetică şi simţire de Christ.

– 15 –

A continuat totuşi versul, deşi îl durea. Lumea, emoţionată de trăirea-i, l-a aplaudat îndelung, iar mie mi s-a părut că e mai adecvată tăcerea, asemănătoare cu cea cînd are loc înălţarea...

Doamna Călugăru îmi întinde o Psaltire micuţă.– E în versuri?! o întreb surîzînd, amintindu-mi lecţiile de

literatură veche cu Varlaam, Dosoftei şi cu mulţi alţi cărturari.„S-au dus toţi, s-au dus cu toate / Pe o cale ne-nturnată”, a zis

Marele Eminescu demult.Doamna Călugăru mă cuprinde, şoptind la ureche:– V-am adus nişte sărmăluţe ca la Ipoteşti.

pOrTreTe îN reTrO

L-am rugat pe Domnul Buliga să-mi restaureze o fotografie. I-am încredinţat-o, pentru că am văzut lucrul mîinilor sale şi tot-odată al ochilor, inimii, care nu sunt decît împreună în ceea ce înseamnă prin sine Maestrul...

Un altar foarte vechi uimea prin ineditul său în Palatul vienez Belvedere, iar Ioan se pierduse în mulţimea de oaspeţi şi n-ar fi spus nimeni că el este omul care a reînviat cele sfinte, făcîn-du-le să lucească precum altădată, dar poate şi mai puternic. Restauratorul modest îşi căuta locul mîinilor ca un ţăran mol-dovean, care şi-a încheiat, în sfîrşit, munca sa grea, dar nu-şi găseşte astîmpăr, căci nu poate trăi fără lucru. O bucăţică de pîine completase golul palmelor sale, cînd l-am văzut prima oară la seara festivă în memoria lui Eminescu la Centrul Român de Cultură. Rupea fărîme albe şi le ducea îngîndurat la gură. Îmi aminti de bunelul meu, care la sfîrşitul mesei aduna de pe masă în căuşul mîinii fărîmiturile şi le mînca una cîte una ca pe nişte boabe prea bune. Voind să înveşnicesc această clipă a neuitării, am apăsat pe butonul aparatului de fotografiat.

Bărbatul a zîmbit, revenind din meditaţie, şi m-a întrebat:– Oare ce aţi găsit în chipul meu obosit?!– Mîinile, l-am atenţionat nu pe dînsul, ci pe părintele Nicolae şi

nu în seara cu pricina, ci mai tîrziu, cînd aveam de acum poza gata.

– 16 –

Voiam s-o transmit omului din imagine, pe care părintele Nicolae îl numea cu mult drag „Fratele Ioan”.

– Nu suntem din aceiaşi părinţi, dar suntem aproape cu sufle-tul, îmi explică părintele Nicolae.

– Ne-am întîlnit prima oară în Viena.– Iar aceasta e soţia mea Iulia, mi-a prezentat Ioan o femeie

frumoasă, care seamănă cu Veronica Poetului din tinereţea vie-neză.

Eram la o expoziţie cu imagini dintr-o ţară şi viaţă străină.– A suferit mult, a zis bărbatul, urmărind plutirea femeii pe

lîngă tablouri.– Cînd am purces pe drumul pribegiei spre o viaţă mai bună,

a rămas singurică în Patrie, cu pruncul la piept.Matei, fiul lor, are o înfăţişare „anghelică” – pre vorba pă-

rintelui Nicolae – dar ca orice copil era să izbucnească în plîns, cînd nu i-a ajuns tort la Pomenirea, pe care i-am făcut-o tatei în biserica ortodoxă română.

Era pe la un mijloc de toamnă, iar de Paştele Blajinilor şedeam la masă în casa familiei Buliga şi, după ce ne-am amintit de cei plecaţi dintre noi, Ioan ne povesti, cum în anul de început pentru dînsul la Viena o Doamnă bătrînă i-a dat, poate că de pomană, un kiwi. Nu gustase pînă atunci din minunea aceasta exotică şi în drum spre casă a „devorat-o” cu tot cu coajă, care „se apără” cu nişte perişori mici de pe suprafaţa sa brună.

Am rîs pînă cînd m-a apucat spasmul în gît şi m-am înecat în tuse, de parcă şi eu îmi zgîrîiasem gîtlejul cu ácele moi, iar Ioan se tot scuza:

– Am vrut să vă înveselesc ...O altă întîmplare m-a impresionat şi mai tare.Femeia frumoasă cu numele Iulia-Veronica a coborît din

vagon m-am uimit, căci am fost într-un tren, ba chiar şi alături, dar n-am ştiut de una ca asta. I-am urat Crăciun fericit şi ea mi-a răspuns:

– De asemenea.Eram de acum gata să plec mai departe, dar ea m-a rugat:

– 17 –

– Mai zăboviţi, trebuie să coboare şi Ioan.Desigur, plecau împreună la Ieşii lor dragi, dar şi eu ţineam

drumul spre Chişinău cu fecioraşul de mînă şi mă tot grăbea dra-gul cu vorba bătrînă:

– Hai mai degrabă acasă...– Ion n-o să-mi ierte, dacă vă las să plecaţi, spuse femeia cu

înflăcărare şi tot atunci în uşa vagonului apăru Ioan.Îşi scoase pălăria în faţa mea şi o lipi de piept. Îmi păru că văd

o scenă de film, unde protagonistă nu e o actriţă, ci eu, dar nu mă pricep la roluri nici la ecran, nici în viaţă. Unde e microfonul?! Am fost totdeauna reporterul...

Am realizat cu Domnul Buliga un interviu despre aflarea lui Eminescu la Viena. Mi-a povestit unde a locuit şi ce cărţi a citit, cum a cunoscut-o pe Veronica într-o primăvară fără de „pardes-sus”...

– Am studiat în arhive, îşi motivă Ion răspunderea, pe care şi-a asumat-o vorbind despre un Mare Poet.

– Scopul suprem a fost să-i înalţ la Viena un monument, a spus dintr-o răsuflare, apoi a plecat capul în jos. Au apărut multe probleme...

Schiţele îngălbenite zăceau ca frunzele căzute în curte din unicul pom.

– Dacă aş avea o casă proprie, aş pune monumentul în faţă ca pe un steag, mărturisi Ioan taina durută a sa.

Emisiunea mea se încheia cu procesiunea de Paşti în jurul Bisericii ortodoxe române din Viena, numai o capelă pe-atunci, dar o vedeam măreaţă şi frumoasă nespus, pentru că în odaia de la intrare îl avea pe Luceafărul Poeziei într- o icoană-portret...

Domnul Buliga îmi arată schiţele pentru iconostasul noii bise-rici şi menţionez Înălţarea sfinţilor cu feţe de oameni.

– Nu-l certaţi pe soţul Dumneavostră, mă roagă Ioan. A vrut cum mai e bine...

Am înlemnit cînd am văzut fotografia de pe perete pusă în ramă. O viaţă a stat fără sticlă de-asupra, prinsă într-o ţintişoară.

– Am protejat-o, spuse bărbatul meu mulţumit, eu însă am ridicat îngrozită patru fîşii înguste de pe podea.

– 18 –

– Nu încăpea în ramă, a motivat el simplu detot, şi i-am rete-zat marginile.

– Ai distrus-o! pare-mi-se, am şi strigat, scoţind fotografia din ramă.

Din imaginea veche, la noi se uitau Bunelul meu şi Bunica, care erau încă tineri la un început departe de veac. În stilul poze-lor de familie din acei ani bunelul şedea gospodăreşte pe scaun, iar bunica stătea în picioare cu mîna dreaptă pe umărul lui.

Fotografia era aplicată pe un carton, marginile căruia formau o ramă micuţă. Aşa se realizau portretele în atelierele fotografice de demult şi îmi place stilul acesta nespus, dar şi mai mult ţin la trecutul intact...

– Mi-au confiscat fotografia, cînd m-au trimis în GULAG, mi-a spus tatăl meu, cînd l-am întrebat cine a făcut două zgărîie-turi mari în cruce peste imaginea bunilor mei.

Portretul acesta micuţ a fost totdeauna icoană în casa mea părintească, iar după moartea lui tata l-am luat cu mine la Chişinău, înălţîndu-l deasupra multor altor fotografii înrămate şi în culori...

– Îl voi restaura, zise Domnul Buliga lîngă altarul cel sfînt, unde îi înmînasem portretul ca pe un sacrament.

– Nu vă mai căinaţi, continuă el cu un zîmbet uşor, şi nu vă supăraţi pe soţul Dumneavoastră, încă o dată vă rog.

Mi-am amintit îndată dimineaţa de Paşti, cînd soţul meu veni de la biserică foarte bine dispus, comunicîndu-mi îndată:

– M-am întîlnit cu foarte mulţi cunoscuţi, iar Domnul Buliga ţi-a trimis salutări. De altfel, e de aceeaşi părere cu mine.

– În ce problemă? l-am întrebat curioasă.– A vinovăţiei bărbatului, mi-a răspuns el zîmbind. Femeilor

frumoase niciodată nu le intri în voie: orice ai face, nu le este pe plac.

Nu sunt adeptul curentului feminist, dar în fotografia cea ve-che bunica îmi place mai mult. Ţine mîna ca o regină pe umărul celui supus.

– Era foarte frumoasă, menţiona tatăl meu deseori şi mă

– 19 –

uitam lung la chipul bunicăi din fotografie, fără a mă gîndi la sufletul ei.

Apropo, sub inima Femeii-Regine doarme şi astăzi un copilaş.

– Încă urma să mă nasc, zîmbea tatăl meu şi ne bu-curam împreună, că are încă mult de trăit...

– Portretul e fără de preţ pentru mine, îi spun fecio-rului meu, iar el, deşi nu şi-a văzut străbuneii nicicînd, îmi propune, surprizîndu-mă:

– Las’ să rămînă în Viena cu noi.

retroeroIcă

Într-un ziar de acasă – o ştire micuţă, la capăt de pagină şi într-un colţ. Din fotografia minusculă mă priveşte mama Eroului. Aşa se intitulează şi informaţia, nu numai numele ei în memoria mea...

Am cunoscut-o într-o primăvară: fiind noroi mare pe drum, am lăsat maşina lîngă izvor. Coincidenţă simplă ori poate vrerea Celui-de-Sus, dar era Izvorul Memoriei în cinstea feciorului ei. Aşa am numit şi emisiunea mea, dar aceasta fu mai tîrziu. La în-ceput au fost filmările în ograda curată a ei, unde am poposit cu picioarele pline de glod.

Chiar de la poartă am zărit patru pîini mari pe prispa de lut.– Atîtea coc de fiece dată din ziua cu scîrbă şi foc – mi-a spus

ea foarte simplu, ca unei vecine care s-a iţit curios peste gard. Pîinile au rămas ca nişte sori mici pe prispă, noi am păşit peste pragul uscat.

– 20 –

Un bătrîn şedea la gura sobei cu mult jăratic în faţă.– Numai la foc se uită de-atunci, a zis Mama Eroului şi l-a

rugat pe bătrîn:– Hai, treci pe cuptor.Am apucat-o de mînă:– Zăboveşte, mai întîi să-l filmăm.Ea s-a dat la o parte, iar el a ridicat ochii cu flăcări în ei.Mama Eroului i-a întins o lumînare şi el a aprins-o din jarul

pălind, apoi a dus lumina cea vie pînă la geamul micuţ din fundul cuptorului.

„... Bătrîna Vasilisa locuieşte de patru ani de una singură...” – citesc în ziarul din Chişinău şi îmi dau seama că nu mai este în viaţă bătrînul cu durerea ca focul în piept, iar cifra patru îmi pare simbolică din nou...

Patru portrete erau pe peretele mare, unde la noi se obişnuieş-te să fie covorul.

În casa cea mare mirosea a busuioc şi gutuie.– I-am pus buchetul de mire peste sicriu, a spus Mama Eroului

şi am inclus microfonul...„Valeriu Cordineanu şi trei camarazi au fost ucişi la 3 aprilie

1992 de teroriştii transnistrieni în centrul satului Gîsca” – rela-tează rîndurile zgîrcite din ziarul de azi.

Eu însă ştiu mult mai multe, nu pot să uit.Cei patru au ars ca pe un rug în maşină. De jur-împrejur se

trăgea şi, dacă ar fi ieşit, tot în foc s-ar fi prăpădit.„Valeriu a fost decorat post-mortem cu ordinul Ştefan cel

Mare” – menţionează sec reporterul.– De mic tot zicea că vrea să devină erou, spune Mama

Eroului în memoria mea şi zîmbeşte abia vizibil, ciudat, apoi repetă un singur, dar cu atîtea nuanţe, cuvînt „Erou”.

Am înţeles, dar n-am vrut atunci să o cred că tema „Eroică” e o Cenuşăreasă din nou...

– Să vedeţi ce a scris Victoraş în compunerea sa, spune mama mea, deschizînd un caiet al elevului său şi noi auzim următoare-le: „Vreau să devin ca şi tatăl meu preşedinte de colhoz, să am de toate şi să pot cumpăra pateuri la toţi”.

– 21 –

Rîdem, dar mama nici nu zîmbeşte. A aşteptat cu totul altceva, ca o idealistă ce este, iar Victoraş e materialist de micuţ şi e foarte iubit de colegii săi de clasă, pentru că nu se zgîrceşte la cumpărat pateuri şi pentru ceilalţi.

Unde o fi acum Victoraş şi ce viaţă trăieşte la peste treizeci de ani după compunerea sa de atunci?

„Bătrîna Vasilisa locuieşte... într-un serai vechi şi dărăpănat din Chiţcanii Vechi. Apele şi timpul i-au distrus casa din temelii” – strigă la ceruri cuvintele mici din ziarul pe care îl simt eşafod.

„Membrii Uniunii Participanţilor la Conflictul Militar (1991-1992) din Republica Moldova au adunat mînă de la mînă 2000 de lei – un ajutor simbolic pentru Mama Eroului, bani care nicide-cum nu pot substitui pierderea fiului” – se subliniază în ziar.

În timpul filmărilor ea nu s-a plîns de nimic, atîta doar că nu are mijloace pentru moment. Cavalerul ordinului Ştefan cel Mare purta o cruce surie în capul mormîntului său şi am fixat-o în ima-ginea filmului, pentru ca să le amintim celora cu ideea pateurilor pentru săraci că a fost o Eroică, nu un şlagăr de o zi.

Peste mulţi ani, într-o ţară străină, am văzut-o pe Mama Eroului iar, dar nu în realitatea frumoasă, în visul urît care mi-a tulburat sufletul şi mult m-am uimit cînd chiar a doua zi în ziarul de-acasă am citit despre ea: „La 1 iunie curent, Vasilisa, mama eroului Valeriu Cordineanu, ucis în războiul de pe Nistru, şi-a serbat aniversarea de 70 de ani”.

Îi doresc şi eu încă mulţi înainte...– Dar monumentul?! i-am întrebat la un miting din vară pe

cîţiva dintre foştii combatanţi şi unul mi-a răspuns: Este!, iar altul a plecat ochii în jos...

Iartă-ne, Maică, dacă şi azi feciorul tău poartă o cruce de Christ.

Eroica lui Beethoven nu-i pentru surzi.

– 22 –

MonuMentalIstIcă

Dumitru Verdianu – sculptorul moldovean stabilit cu familia la Viena de mulţi ani – m-a invitat la dezvelirea monumentului, care e opera lui.

Într-o dimineaţă-răcoare ne-am adunat în faţa unui bloc de piatră de aceeaşi culoare cu toate casele curioase din jur – un bej molatic, parcă din rugina toamnei un fum. Însă natura nu murea, ci la viaţă abia se trezea, pentru că era primăvară şi pace.

Tînăra femeie de lîngă mine îşi netezea pîntecul rotund ca un glob şi cu un zîmbet aparte privea la oamenii mulţi. Ce ţi-i de problemele lor, cînd porţi în tine un prunc şi el se mişcă sub inima ta ca un val...

De odată femeia mă întrebă în şoaptă:– N-aveţi pe aproape un şerveţel?Am aruncat o privire îngrijorată spre ea. Cine o fi tulburat-o?

Poate chiar monumentul sever, cu vîrful în forma unui negru triunghi, înfipt fără milă în piatra cea bej?!

– E violenţa, teroarea, ce taie în viu, încerca să explice Dumitru ideea supremă a sa, deşi nu cere cuvinte creaţia unui sculptor ca el.

A înţeles fiecare de ce sub negrul triunghi oamenii au făcut un perete din umerii lor, iar mîinile s-au strîns din răsputeri ca în joaca unor copii...

– Împărate, împărate, dă-mi un ostaş! striga căpetenia şirului de vizavi.

– Pe cine-l doreşti? întreba împăratul şi, straniu lucru, căpete-nia echipei de pici nu-şi alegea un ostaş puternic, pentru că el va sparge linia-lanţ şi se va întoarce bucuros înapoi, luînd cu sine un prizonier, un ostatic din şirul cel rupt. Era pus la încercare anume cel slab.

De ciudă şi neputinţă, nu o dată am plîns, dar astăzi mă bucur că nu am fost triunghi negru. Femeia gravidă-mi şopteşte:

– Vă mulţumesc – dar nu pentru ceea ce am fost – nu am fost în viaţa mea lungă comparativ cu a ei. Cu şerveţelul meu de hîrtie

– 23 –

şi-a şters năsucul ca un copil şi iar îi pluteşte pe buze un zîmbet frumos.

Cît de puţin îi trebuie omului – nu o dată s-a spus, dar triun-ghiul cel negru rămîne, te bagă în colţ...

Cînd a construit casa, tatăl meu a unit pereţii cu podul fără de colţ, înlocuind unghiul cel drept cu semiovalul mai moale şi nu l-a înţeles lumea de la început, dar pe urmă îi preluase exemplul.

În apartamentul vienez tavanul trece în perete lafel şi îmi pare cîteodată, cînd mă trezesc în zori dintr-un vis, că sunt acasă...

– Astăzi vom vărui, spune mama mea şi eu mă mîhnesc, pentru că ocupaţia aceasta nu-mi place deloc.

Trebuie să aşterni perie lîngă perie foarte atent, pentru ca să nu rămînă urme, iar plus la asta toată ziulica în sus şi în jos, mai şi stropindu-te ca măscăriciul de var.

– Las’ că văruiesc eu şi singur, nu mai rău decît voi, spune tata, salvîndu-ne de munca cea grea.

Numai faţa casei e pentru noi.– Să nu mă rîdă lumea din sat, se scuză tata un pic ruşinat.Stranii sunt oamenii – rîd de cei care nu sunt lafel ca ei, dar

anume pe aceştia, mai altfel un pic, se ţine lumea ca un tavan pe pereţi.

– 24 –

– În lupta pentru pace să ne unim – îi cheamă Dumitru pe cei dimprejur şi vreau să-i dau mîna femeii cu burta ei ca un glob. Spre deosebire de ea, oamenii de pe monument n-au ochi şi nici gură, sunt aproape lafel, dar poartă un nume fiecare din noi...

Un şir lung de nume era pe un alt monument.– S-au dat lupte grele cîndva pe la noi – mi-a explicat ca la

lecţie un bătrîn profesor, care, dintr-o chemare a inimii, scrise într-un caiet biografiile ostaşilor din mormîntul comun.

– Numai despre unul nu voi povesti, a zîmbit pedagogul şi nu l-am înţeles.

El a continuat cu bucurie în glas:– Pentru că eroul însuşi vă poate vorbi.– A fost o greşeală – am murmurat cu uimire, căci mai auzi-

sem întîmplări similare, cînd ostaşul trecut în liste ca mort, rămase ca prin minune în viaţă.

Zîmbea stînjenit omul pe care la stînă, atunci, l-am găsit.– Locuiesc pe meleagul acesta de cînd mi-am văzut numele

pe monument, a zis el punînd pe masă brînză şi vin.– Dar de ce nu vă ştergeţi numele din lista celor cazuţi? l-am

întrebat cu nedumerire vădită, căci am văzut cazuri de acelaşi caracter filmate de colegii mei de studio.

– E o adevărată bombă – în recenzii se menţiona şi mă ve-deam de acum lăudată şi eu, dar omul din faţa mea nu voia să „împuşte” deloc.

– De ce să-i trădez? a zis cu durere şi a turnat cîteva picături de vin pe pămînt. Serviţi, băieţi, împreună cu noi...

Am revenit în satul acesta peste mulţi ani, dar bătrînul pro-fesor era încă bine, în faţa copiilor, şi m-a condus ca altădată la monumentul modest.

Nimic nu se schimbase în lista celor căzuţi, numai o moviliţă alături mă făcu să întreb:

– Cine e şi de ce anume aici?– Păi, numele îi este pe monument, mi-a răspuns profesorul

cel bun şi am înţeles dintr-odată despre cine îmi vorbeşte acum.– Împărate, împărate, dă-mi un ostaş, strigau copiii alături ca

în copilăria mea de cîndva...

– 25 –

Mi-am amintit toate acestea pe un pămînt departe, străin, unde un consîngean de al nostru ţinu să înalţe un monument. Mestecenii îşi fremătau crenguţele ca fetele pleata în vînt. Femeia gravidă iarăşi a smiorcăit:

– Mi-e teamă să nu răcesc.– Du-te în casă, i-am spus ca unei fiice şi ea s-a pornit cuminte

spre una din clădirile cu faţa în bej.Monumentul e de aceeaşi culoare, nu-i rece deloc, deşi triun-

ghiul cel negru apasă ca de asupra noastră un nor. Însă aşa e în primăvară şi în viaţă – lafel.

Oare pe cine poartă femeia în globul cel greu?!

Omul de sus

L-am întilnit pe Oleg astă-vară la miting. Mergea obosit, alignind abia vizibil, uşor. Demult nu-l văzusem, dar îl visasem înainte de sosirea noastră acasă.

Iată-l şi-n faţă. Nu s-a schimbat, poate doar puţin mai ursuz, mai rezervat, dar fără durere-n privire – aceasta e principalul.

– Fiicuţa o fi mare de-acum ? îl întreb.– În clasa intîia-i, îmi răspunde cu bucurie de tată.– Şi o femeie alături? îndrăznesc să continui incursiunea mea

într-o viaţă străină.Ah, stupidă deprindere a omului cu microfon, dar anume da-

torită profesiei l-am cunoscut pe Oleg, parcă de acum o viată în urmă...

Ţin minte, şedea în primul rînd lîngă mine în studio, îi auzeam respiraţia grea, dar n-a spus decît două-trei propoziţii şi acelea încîlcindu-se, cu pauze mari. I-am mulţumit şi de-atît, pentru că avea dureri foarte mari de pe urma contuziei, pe care nu le curmase nici cura de însănătoşire într-un spital militar. Era palid, umflat şi cu apatie-n privire.

– Au făcut o momîie din mine, a zis el cu dezgust pentru toate după emisiune.

Apoi peste o vreme îi auzii vocea în receptor:

– 26 –

– Poate mă ajutaţi?!– În ce problemă? l-am întrebat deloc surprinsă, căci mulţi

dintre foştii lui camarazi aveau probleme serioase pe frontul paşnic al vieţii.

– Nu mi se eliberează adeverinţa de participant la război, a zis el cu obidă.

Am crezut că nu e cu toate acasă băiatul, doar îmi arătase el însuşi documentele sale în studio şi referitor la rănire şi la deco-raţii.

– Dacă ai pierdut actele, îţi vor face neapărat duplicatul, i-am explicat cu răbdare.

– Nici nu le-am avut, mă rog, de mă credeţi, spuse de acum şi cu ciudă Oleg, iar peste cîteva zile filmam în apartamentul lui de la etajul de sus...

Ne povesti cum auzea bubuiturile ce se rostogoleau dinspre Nistru şi nu dormea nopţile, iar zilele se prefăceau pentru dînsul în drumuri.

Drumuri şi cereri, cereri cu acelaşi refuz.– Am scuipat pe hîrtii şi am plecat de capul meu în tranşee, a

spus Oleg băieţeşte şi a zîmbit.A luptat pe malurile bătrînului Nistru, învăţîndu-i şi pe alţii,

ce înseamnă o armă, un glonte, o viaţă de om, dar mai întîi de toate – o Patrie.

– Veneam cîteodată noaptea acasă, pentru ca să-mi văd fecio-raşul, a zis Oleg lîngă pătucul copilului său.

– Şi unde-i acum? am întrebat ca o mamă care avea şi ea un fecior cam de o vîrstă cu stăpînul pătucului.

– L-a dus soţia mea la bunei, pentru că mi s-au înteţit durerile după tranşee şi nu e pace în casă, mi-a răspuns cu tristeţe Oleg.

Am mîncat prăjiţei, pe care îi copsese femeia, şi am coborît în tăcere de la etajul de sus.

După subiectul nostru Oleg, Triboi a primit o decoraţie şi, de-sigur, legitimaţia, care nu i se elibera pe motivul că e invalid de război şi nu se permite recrutarea celor ca dînsul, iar voluntarii sunt o categorie aparte, cum s-ar zice, fără pretenţii.

Poate e cam nelogică explicaţia nea, dar aşa am sesizat-o în perioada aceea cu multe absurdităţi...

– 27 –

– Am rămas singur, mi-a comunicat Oleg foarte trist la un concert mare de binefacere întru susţinerea foştilor luptători.

– Cum aşa?! am exclamat uluită, amintindu-mi pe dată pătu-cul, prăjiţeii şi vocea femeii, care îmi răspundea cu blîndeţe în receptor, cînd îl sunam pe Oleg.

– N-o acuzaţi, mi-a zis el atunci cu tărie, căci rar cine ar su-porta atîta durere în casă. E tînără şi frumoasă...

– Sărmanul băiat! l-am compătimit, dar numai în gîndu-mi. În voce am spus ca la ecran, în timpul emisiunilor:

– Nu pierde speranţa, căci viaţa e diferită: azi este tristă, iar mîine...

– S-a îndrăgostit una peste măsură de tare, mi-a mărturisit Oleg într-o primăvară, cînd ne-am întîlnit într-o pieţişoară micuţă de la o răscruce de drumuri.

– Şi foarte bine, i-am apreciat noutatea, menţionînd totodată cu bucurie, că Oleg s-a schimbat.

Era bine în toate – ca un bărbat, care este iubit şi iubeşte.– Mă tem pentru dînsa, a zis el de-odată, e prea tinerică, o

copiliţă de la anul întîi.– I-ai povestit totul?! l-am întrebat ca o mamă.– Nimic n-am ascuns, mi-a răspuns el cu fermitate, dar o

lumină aparte continua să-i încălzească privirea. De cînd a venit în viaţa mea, s-a terminat şi durerea.

– Aşa e, am spus înţelegătoare, dar el mi-a făcut ştrengăreşte din ochi şi a zis pe şoptite:

– Drept că am urmat şi o cură serioasă.I-am dorit fericire, menţionînd pentru mine că are el ce are cu

femeile în viaţa sa tulbure.– Din cauza dragostei mele am nimerit în Afgan, a spus Oleg

cam în glumă, cînd l-am întrebat despre războiul necunoscut din nisipuri.

Am intuit o poveste neobişnuită şi i-am oferit microfonul.– Nu-i pentru presa, a continuat el cu zîmbet, apoi a aprins o

ţigară. Nu-l văzusem fumînd decît în cazuri rare, cînd se tulbura peste măsură de tare.

– 28 –

– Era fiică comandantului nostru şi m-a preîntîmpinat omul că nu mi-e pereche, a spus Oleg înnăduşindu-se cu ţigara amară.

Apoi de odată, făcîndu-se roşu ca para, zise cu multă părere de rău:

– Nu m-am aşteptat şa-mi deie pentru dragoste, ca pedeapsă, Afganul...

– S-a întors Lionea Vîlcu, m-a sunat Oleg într-o seară.– Veniţi la gară să-l întîlnim!– Nu pot, Oleg, i-am răspuns cam pierdută.Murise socrul meu în spital şi soţul plecase să-şi ducă tatăl

fără viaţă acasă, iar eu rămăsesem, pentru că aveam în program montajul unei emisiuni de sărbătoare. Era în ajun de 8 martie şi absurdă părea situaţia, însă aşa se întîmplă, aşa este viaţa...

A doua zi căutam un grup de filmare, pentru ca să vadă o lume, cum Lionea Vîlcu se întîlneşte cu tata. Aproape zece ani a fost tînărul prizonier în Afganistan.

Cu mare greu am găsit un operator, dar fără maşină.– Vă duc eu cu maşina mea proprie, s-a oferit dintr-odată Oleg

şi am plecat în satul de baştină, al lui Leonid.La jumătate de drum – cam lunecos şi hopuros pe o vreme de

martie – i-am zis lui Oleg:– Te ascultă bine maşina.El mi-a răspuns, fără să-şi rupă ochii de la drumul din faţă:– Mă cam încurcă proteza.Toţi, în afara de Lionea Vîlcu, am făcut ochi mari. Nu m-am

gîndit niciodată de ce Oleg umblă vară şi iarnă în aceiaşi papuci.De asupra satului natal al lui Lionea, Oleg a oprit pe neaştep-

tate maşina.– Mergeţi pe jos pînă-n vale, ne-a ordonat şi l-am lăsat singur

pe panta lunecoasă a drumului...– Cum te descurci?! l-am întrebat mult mai tîrziu, după trage-

dia cea mare.Soţia lui Oleg, acea copiliţă care îl iubea nebuneşte, s-a dus să

înoate în valuri, lăsindu-l pe mal cu sugaciul.– Aş fi salvat-o, a zis el cu siguranţă, dacă nu m-ar fi lovit atît

de crîncen Afganul...

– 29 –

Oleg mergea cîntărind paşii cu greu pe după spatele oameni-lor care se adunase la miting, iar în jurul lor făcuseră cerc poli-ţiştii. Oleg circula între primii şi ultimii.

– Cu ce scop?! m-a întrebat o colegă de la televiziune, care îl cunoştea din emisiunile mele.

– Nu ştiu, i-am răspuns cam în grabă, iar astăzi, gîndind la toate pe îndelete, am ajuns la concluzia că fostul ostaş voia să se încredinţeze că pentru primii nu există primejdia loviturii din spate şi dacă aceasta ar fi apărut...

Am visat înainte de revenirea acasă că Oleg îmi face din mînă de la etaj – ca şi atunci cînd prima dată-l filmasem. I-am zis ope-ratorului:

– Fă un cadru pentru final.El, uitîndu-se de jos la Oleg, mi-a răspuns:– Inaccesibil!Am terminat de abia astăzi portretul, deşi Omul de Sus conti-

nuă să fie o enigmă pentru mine.

OameNii-regi

Femeia purta o rochie albă cu flori şi se uita la ceasul din pia-ţă, care urma să bată curînd.

– Sunteţi ca o primăvară, am murmurat încîntată.Ea mi-a zîmbit:– Şi bluza Dumneavoastră e o dulce verdeaţă.Am acoperit-o rapid cu scurta, pentru că era cam vechişoară

şi sluţită de soare. – E cam răcoare, am căutat motivarea, însă ea spuse sincer:– Într-adevăr, cerul se închide a ploaie.Se întuneca repede adunîndu-se nor lîngă nor, însă lumea

adunată în faţa ceasului stătea fără frică. Peste cel mult un minut urmau să apară rînd pe rînd, ca la deschiderea unui mare bal, douăsprezece figurine care înfăţişau regi şi regine pe cadranul mare al ceasului, vestind miezul zilei.

– L-am filmat în 2002, i-am zis femeii, nu să mă laud, ci mai curînd pentru a menţiona că n-am trecut pe lîngă această operă

– 30 –

minunată de artă, cum s-ar fi întîmplat, poate, şi astăzi, dacă nu m-ar fi oprit rochia ei frumoasă.

– Ştiu, a răspuns ea grăbit şi asta nu m-a mirat, pentru că m-am obişnuit s-o văd pretutindeni în Viena unde-i frumosul, care e un pic, poate, şi al nostru.

Bunăoară, ceasul acesta cu numele „Anker” (adică „Ancoră”, tradus din germană) a fost amplasat pe una dintre cele mai vechi pieţe vieneze, unde, la întemeierea oraşului, se afla comenduirea unei tabere romane, Vindobona. Uite că în dreptul cifrei romane de XII îşi face apariţia Împăratul Marc Aureliu, desigur, în vi-ziunea de peste veacuri a pictorului, care i-a înveşnicit chipul în trecerea necontenită a timpului.

În anul 180 conducătorul romanilor s-a stins pămînteşte la Viena, lăsînd posterităţii nemuritoarea lucrare „Către mine în-sumi”, scrisă în timpul aflării sale pe aceste meleaguri.

– Cum de sunteţi singură astăzi? am întrebat-o pe frumoasa femeie al cărei bărbat poartă şi el un nume vechi împărătesc, însă ea e regina.

– Pentru că o iubeşte nespus, mi-ar fi explicat mama iluzia ochilor, dar nu şi a sufletului.

– Traian e plecat, mi-a răspuns regina ca o simplă soţie.

CupriNs

Icoane pe sticlă. N. Dabija ......................................................... 5

Clipa de vîrf ............................................................................... 9Departe de Ipoteşti ................................................................... 12Portrete în retro ........................................................................ 15Retroeroică ............................................................................... 19Monumentalistică ..................................................................... 22Omul de sus.............................................................................. 25Oamenii-regi ............................................................................ 29Icoana ....................................................................................... 32Femeile vîntului ....................................................................... 36Voluntarii .................................................................................. 39Bărbaţii adevăraţi ..................................................................... 42Aşteptare .................................................................................. 46Rătăcire .................................................................................... 49În piele străină .......................................................................... 53Johan, Morgen şi alţii ............................................................... 57Prădare ..................................................................................... 60Ochelari şi lalele ...................................................................... 63Vineri, 13 ... .............................................................................. 66Miezul ...................................................................................... 72Chin .......................................................................................... 78Minciuna sfîntă ........................................................................ 81Flori pentru mama .................................................................... 83Un semn de la mama ................................................................ 85Zăpadă în toamnă ..................................................................... 90Nouraşul din lingură ................................................................ 92Parafrază cu ploaie ................................................................... 95

Ploaia ...................................................................................... 101Pianul de pe zăpadă ................................................................ 104Contraste ................................................................................ 107Oală şi teroare ........................................................................ 109Robot şi rob .............................................................................112Explozie întîrziată ...................................................................114Muntele ...................................................................................117Bărbaţii, păsările şi femeile .................................................... 121Gînsacul ................................................................................. 123Zborul ..................................................................................... 126Nemurirea Micului prinţ ........................................................ 128Demnitate ............................................................................... 131Crucificarea iubirii ................................................................. 135Realitate şi vis ........................................................................ 137Portocalul şi groapa ................................................................ 139Potcoava de ciocolată ............................................................. 145Automobilistică ...................................................................... 148Deblocajul .............................................................................. 152Staul de la răscruce ................................................................ 158Portretul .................................................................................. 163Rugă ....................................................................................... 166Acoperămîntul ........................................................................ 169Fantoma cu suflet ................................................................... 172Inima din turn ......................................................................... 177Spinul din talpă ...................................................................... 180Urzicare .................................................................................. 182Etajarea vinovăţiei ................................................................. 185Căsuţa de sticlă ...................................................................... 189Florile mării ........................................................................... 192

Neutare ................................................................................... 194Don Quijote şi neuitarea ........................................................ 196Buchetul din uşă ..................................................................... 202Deghizare ............................................................................... 207O voce în mantie .................................................................... 210Cântecul ................................................................................. 213Moara ..................................................................................... 216Replica ................................................................................... 218Desertul amar ......................................................................... 223Legea lacrimii ........................................................................ 226Un zîmbet în lacrimă .............................................................. 228Ozor în roş .............................................................................. 230Clopoţelul de aur .................................................................... 234Cuibul în floare ...................................................................... 238Dragostea de peste perete ....................................................... 242Ultima dorinţă ........................................................................ 245Staţia terminus ....................................................................... 248Pasageri pe aceeaşi rută ......................................................... 251Anul cocoşului ....................................................................... 255În pragul iubirii ...................................................................... 258„Good bye, Viaţă!” sau O şarjă a viitorului ........................... 262

czu 821.135.1(478)-94d 20

isbn 9975-72-158-3 © Text: Valeria Dascăl, 2005© Prefaţă: Nicolae Dabija, 2005

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a CărţiiDascăl, Valeria

Desertul amar: Jurnal vienez / Valeria Dascăl; cop.: Ia. Oliinîk. – Ch.: Pontos, 2005 (Tipogr. „Reclama”). – 272 p.

[Vol.] 2. – 2005. – 272 p.isbn 9975-72-158-31000 ex.

821.135.1(478)-94

Autorul exprimă mulţumiri Asociaţiei „AITA” – preşedinte Vladimir Florea, domnilor Alfred Seidler,

Constantin Sultan, precum şi altor prieteni ai familiei sale pentru susţinerea acordată la editarea acestei cărţi

Redactor: Manole NeaguTehnoredactare: Maria Tataru, Roman Mardare

Imagini foto: Valeria DascălCopertă: Iaroslav Oliinîk

Editura PontosBd. Ştefan cel Mare şi Sfînt, 180

MD-2004, Chişinău, tel.: 29-58-04www.pontos.mail333.com

pontos@mail333.com

Tiparul executat la Tipografia Reclamastr. Alexandru cel Bun, 111

Comanda nr. 220