desertificare

STRATEGIA SI PROGRAMUL NAŢIONAL DE ACŢIUNE PENTRU PREVENIREA ŞI COMBATEREA DEŞERTIFICĂRII, SECETEI ŞI

DEGRADĂRII TERENURILOR ÎN ROMÂNIA

I. Munteanu, A. Canarache, M. Dumitru, Sorina Dumitru, M. Toti

1. INTRODUCERE

România este o ţară care beneficiază de importante resurse de sol, intens folosite atât în agricultură cât şi în silvicultură. Condiţiile climatice specifice, caracteristice climatelor subumede-uscate în unele zone şi climatelor secetoase într-o mare parte a ţării, condiţiile de relief şi cele hidrogeologice, iar în ultimul secol intervenţia adesea necorespunzătoare a factorului antropic, au condus la dezvoltarea unor procese semnificative de degradare a solurilor şi terenurilor.

România a semnat (Legea 629/1997) “Convenţia privind Combaterea Deşertificării (CCD)”, adoptată la Paris la 17 Iunie 1994 şi intrată în vigoare la 26 Decembrie 1994, elaborată în baza rezoluţiei Adunării Generale a Naţiunilor Unite 47/188 din 22 Decembrie 1992 ca urmare a Conferinţei Naţiunilor Unite privind Mediul Înconjurător şi Dezvoltarea de la Rio de Janeiro (1991).

Conform Convenţiei, “Obiectivul acesteia este de a combate deşertificarea şi a reduce efectele secetei în ţările cu probleme serioase de secetă şi/sau deşertificare ... prin măsuri eficiente la toate nivelele, .... cu scopul de a contribui la realizarea dezvoltării durabile în zonele afectate”. Pentru realizarea acestor obiective, CCD prevede a-şi coordona activitate cu alte acorduri internaţionale, în special cu cele privind schimbările climatice şi biodiversitatea, acorduri la care de asemenea România a aderat. Părţile membre ale CCD au obligaţia de a elabora programe şi strategii proprii de combatere a deşertificării şi de reducere a efectelor secetei, de a promova parteneriatul în aceste scopuri al organelor guvernamentale şi locale, al organizaţiilor neguvernamentale şi al deţinătorilor de teren, de a dezvolta cooperarea la nivel regional sau internaţional. Se prevede de asemenea stabilirea unui mecanism instituţional corespunzător.

Convenţia a adoptat o terminologie clară, care trebuie avută în vedere de părţile membre în elaborarea propriei lor strategii. Printre termenii astfel definiţi sunt:

Deşertificare: degradarea terenurilor în zone aride, semiaride şi subumed-uscate, degradare datorită la diverşi factori printre care schimbările climatice şi activităţile umane.

Combaterea deşertificării: activităţi diferite având ca scop prevenirea şi/sau reducerea degradării terenurilor, refacerea terenurilor parţial degradate şi punerea în valoare a terenurilor deşertificate, inclusiv prin folosirea de specii şi cultivari adaptaţi acestor condiţii.

Secetă: fenomenul natural care rezultă din scăderea precipitaţiilor sensibil sub nivelul mediu, producând dezechilibre hidrologice majore şi influenţând negativ sistemele de producţie.

Reducerea efectelor secetei: activităţi privind prognoza secetei şi reducerea vulnerabilităţii la secetă a societăţii şi a sistemelor naturale.

Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie

Teren: sistem natural bioproductiv care include solul, vegetaţia, alte organisme vii, precum şi procesele ecologice şi hidrologice care operează în acest sistem.

Degradarea terenului: reducerea sau pierderea productivităţii biologice sau economice a terenului ca urmare a diferite procese, inclusiv a unor procese rezultate din activităţi umane; se includ, printre altele, eroziunea prin apă sau vânt, deteriorarea însuşirilor fizice, chimice, biologice sau economice ale solului, pierderea pe termen lung a vegetaţiei naturale.

Terenuri aride, semiaride şi subumed-uscate: terenuri în care raportul dintre precipitaţii şi evapotranspiraţia potenţială este cuprins între limitele 0,05 şi 0,65.

Conform datelor prezentate de CCD, o treime din suprafaţa globului revine terenurilor aride. Dintre terenurile aride cu folosinţă agricolă, 70 % sunt moderate-puternic afectate de degradare. Anual se pierd prin eroziune 24 miliarde tone de sol arabil. Este afectată o populaţie de peste un miliard de oameni. Costul anual al deşertificării este apreciat la 42 miliarde dolari anual. Sunt afectate peste 110 ţări, pe toate continentele, inclusiv 5 dintre ţările Uniunii Europene.

Centrul Internaţional de Referinţă şi Informaţie pentru Soluri (ISRIC) a coordonat o serie de proiecte internaţionale de evaluare a stadiului actual de degradare a terenurilor: proiectul GLASOD, încheiat în 1991 prin publicarea unei hărţi (scara 1:10 000 000) la nivelul globului terestru, proiectul ASSOD destinat detalierii (scara 1:1 500 000) a acestei estimări pentru Asia de Sud şi Sud-est, şi proiectul SOVEUR destinat unei detalieri similare (scara 1:2 500 000) pentru ţările Europei Centrale şi de Est (inclusiv, desigur, România). In acest din urmă proiect se iau în considerare următoarele tipuri de degradare a solului:

poluarea solului (acidifiere, poluare cu metale grele, poluare cu pesticide, eutrofizare, poluare radioactivă);

eroziune prin apă (eroziune de suprafaţă, eroziune de adâncime şi alunecări de teren, efecte secundare ale eroziunii);

eroziune prin vânt (pierderi de sol arabil, formare de dune şi alte iregularităţi de teren, efecte secundare ale eroziunii);

degradare fizică (aridizare, compactare, formarea crustei, subsidenţă, scoatere din producţie prin urbanizare sau alte activităţi economice, exces indus de umiditate).În acord cu cele de mai sus, sub autoritatea Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei

Mediului, un colectiv larg de specialişti din diferite domenii ale ştiinţelor agricole, forestiere, ale pământului şi ale mediului au elaborat prezentul proiect al "Strategiei pentru prevenirea şi combaterea deşertificării, secetei şi degradării terenurilor în România".

2. CADRUL FIZICO - GEOGRAFIC AL ROMÂNIEI ŞI CEL SPECIFIC ZONELOR AFECTATE DE DEŞERTIFICARE, FENOMENE DE SECETĂ ŞI TERENURI DEGRADATE

2.1.3. Solurile

2.1.3.1. Alcătuirea învelişului de sol

Datorită marii diversităţi a factorilor pedogenetici, învelişul de sol al României este complex şi prezintă o mare variabilitate spaţială (fig. 1) . Conform Sistemului Român de Clasificare a Solurilor (1980) pe teritoriul României au fost identificate 10 clase de soluri, 39 tipuri şi 500 subtipuri de sol. Suprafeţele ocupate de solurile cu pondere mai importantă în fondul funciar al ţării sunt redate mai jos (N. Florea şi col. 1997).

Tabel 1

Suprafeţele ocupate de diferite clase (tipuri) de sol

Tipul (clasa) de sol Total

% mii ha

Sol bălan (Kastanoziom) 0,8 191

Cernoziom, Cernoziom cambic 17,7 4 218

Cernoziom argiloiluvial, Sol cernoziomoid, Sol cenuşiu, Pseudorendzină

6,8 1 621

Rendzină 1,4 334

TOTAL MOLISOLURI 26,7 6 363

Sol brun roşcat, Sol brun roşcat luvic 3,2 763

Sol brun argiloiluvial, Sol brun luvic 17,7 4 218

Luvisol albic, Planosol 4,6 1 097

TOTAL ARGILUVISOLURI 25,5 6 077

Sol brun eu - mezobazic, Sol roşu 6,0 1 430

Sol brun acid 13,5 3 217

TOTAL CAMBISOLURI 19,5 4 648

TOTAL SPODOSOLURI (Sol brun feriiluvial, Podzol) 5,2 1 240

TOTAL UMBRISOLURI (Sol negru acid, Andosol, Sol humico - silicatic)

0,8 191

TOTAL SOLURI HIDROMORFE (Lăcovişte, Sol gleic, Sol negru clinohidromorf, Sol pseudogleic)

3,2 763

TOTAL SOLURI HALOMORFE (Solonceacuri, Soloneţuri) 0,8 191

TOTAL VERTISOLURI 1,6 381

Litosol 0,4 95

Regosol 3,9 930

Psamosol 1,0 238

Sol aluvial 9,2 2 193

TOTAL SOLURI NEEVOLUATE 14,5 3 457

TOTAL SOLURI ORGANICE - 5

Lacuri, Mlaştini 2,2 524

TOTAL GENERAL 100 23 839

Din datele de mai sus rezultă că pe teritoriul României predomină trei clase de soluri: Molisolurile cu 26,7 %, Argiluvisolurile cu 25,5 % şi Cambisolurile cu 19,5 %. O pondere însemnată (14,5 %) o au de asemenea solurile neevoluate. Celelalte clase de soluri participă cu procente care variază între 0,8 % (Soluri halomorfe, Umbrisoluri) şi 5,2 % (Spodosoluri).

2.1.3.2. Caracterizarea solurilor

2.1.3.2.1. Clasa Molisolurilor

Reprezintă solurile dominante din regiunile de câmpie, colinare şi de podiş ale ţării cuprinse în zona stepei şi silvostepei (Pma = 350 - 1000 mm, Tma = 6,00 - 11,50C).

Molisolurile sunt soluri cu orizont superior A de culoare închisă relativ afânat, poros şi bine aerisit, cu structură grăunţoasă sau glomerulară, relativ bogat în humus (2 - 8 %), cu reacţie

3


slab acidă - moderat alcalină (pH = 6,00 - 8,50C) şi saturat în baze (> 75 %). Unele molisoluri sunt carbonatice de la suprafaţă (solurile bălane, unele cernoziomuri, unele pseudorendzine). O bună parte au însă carbonaţi spălaţi la 100 - 120 cm adâncime sau mai mult. Majoritatea molisolurilor sunt soluri profunde cu textură mijlocie sau mijlocie - fină şi cu volum edafic util mare fapt ce asigură condiţii favorabile de dezvoltare a sistemului radicular. Excepţie fac rendzinele şi unele molisoluri formate pe pietrişuri care au profunzime mică (< 50 cm) şi volum edafic redus.

Diferenţierea texturală a profilului molisolurilor este redusă sau absentă, iar atunci când apar (cernoziomuri şi soluri cernoziomoide argiloiluviale, unele soluri cenuşii) este de mică intensitate (indici de diferenţiere texturală = 1,2 - 1,3) astfel că nu se creează probleme privind permeabilitatea generală a profilului de sol pentru aer şi apă.

Având proprietăţi fizice, chimice şi biologice bune, molisolurile (cu excepţia rendzinelor) sunt soluri fertile şi foarte fertile (clasa I-a şi a II-a de fertilitate). În zona stepei şi antestepei, managementul acestor soluri este determinat de variabilitatea precipitaţiilor şi mai puţin de cantitatea totală, ciclurile umede şi uscate apar neregulat cauzând seceta. Cele mai sever afectate de lipsa precipitaţiilor sun solurile bălane (Kastanoziomurile), în timp ce molisolurile zonei semiumede - umede (cernoziomurile argiloiluviale, solurile cernoziomoide, solurile cenuşii, pseudorendzinele şi majoritatea rendzinelor) sunt mai puţin afectate de lipsa apei din precipitaţii. Cvasitotalitatea molisolurilor din zona stepei şi antespei sunt ocupate de culturi agricole. Sub păduri (în general cvercinee) se mai află însă areale relativ însemnate din molisolurile silvostepei şi zone forestiere (soluri cenuşii şi rendzine în special).

Eroziunea prin apă constituie un pericol permanent pentru molisolurile situate pe pante şi cultivate fără măsuri de protecţie adevărate. Eroziunea prin vânt reprezintă un pericol mai ales pentru solurile bălane şi cernoziomurile stepei expuse vara fără covor vegetal.

În condiţii de irigaţie există pericolul salinizării sau sodicizării în zonele joase slab drenate.

2.1.3.2.2. Clasa Argiluvisolurilor

Această clasă reprezintă componenta principală a învelişului de sol din regiunea colinară şi de podiş. Unele din aceste soluri apar şi în regiunea de munte şi în unele câmpii aluviale vechi. Condiţiile climatice sunt temperate (Tma = 6,00 - 11,70C), semiumede la umede (Pma = 500 - 1000 mm). Vegetaţia nativă constă din păduri de cvercinee şi fag.

Orizontul argiloiluvial Bt prezintă grade foarte diferite de dezvoltare: raportul dintre conţinutul de argilă din B şi cel din orizontul A variază de la: 1,2 - 1,4 (solurile brune argiloiluviale şi solurile brun roşcate) la 2,5 - 3 (luvisolurile albice). Conţinutul de materie organică a orizonturilor superioare A sau E este în general mic (3 %) iar gradul de saturaţie în baze variază între 50 (uneori 20) şi 90 %. În orizonturile A sau E, pH-ul (în apă) este de 4,5 la 6,7.

Argiluvisolurile din România sunt incluse predominant în clasa a-III-a de fertilitate. Deşi proprietăţile chimice sunt în general favorabile (exceptând luvisolurile albice din regiunea umedă care prezintă toxicitate de aluminiu) proprietăţile fizice sunt adesea nefavorabile datorită permeabilităţii scăzute şi compactităţii ridicate din orizontul B, fapt ce determină pseudogleizarea şi apariţia excesului de umiditate.

Afânarea adâncă este metoda cea mai utilizată pentru prevenirea acestui fenomen. Ele sunt larg cultivate cu cereale pentru boabe, sfeclă de zahăr, plante furajere; pe terenurile în pantă sunt folosite pentru livezi, păşunat sau păduri.

Un loc aparte în cadrul clasei Argiluvisoluri îl ocupă planosolurile. Caracteristic acestor soluri este prezenţa unui orizont aluvial E puternic albit de maximum 30 cm grosime care trece abrupt de la un orizont Bt argilos, compact dens şi foarte impermeabil. Sunt folosite predominant ca păşuni şi pentru păduri. Principala limitare pentru arabil o constituie regimul nefavorabil de umiditate (solul este prea umed primăvara şi prea uscat vara) şi compactitatea

ridicată a orizontului Bt care împiedică pătrunderea rădăcinilor. Afânarea adâncă este una din cele mai uzitate metode pentru a îmbunătăţi condiţiile fizice nefavorabile ale acestor soluri.

2.1.3.2.3. Clasa Cambisolurilor

În România aceste soluri sunt caracteristice formelor de relief tinere sau continuu reîntinerite (cu eroziune geologică activă sau sedimentări ciclice) din regiunile cu climat temperat, semiumed sau umed. Cambisolurile sunt răspândite în special în zona montană, dealurile Subcarpatice şi în zone din Transilvania. Cambisolurile sunt soluri cu ciclu biologic activ, o rată de humificare şi mineralizarea materiei organice (acumulată anual la suprafaţa solului) relativ ridicată astfel încât orizontul humifer A este subţire, de numai 12 - 15 cm grosime.

În funcţie de gradul de saturaţie în baze a materialului parental, în România apar două tipuri principale de cambisoluri:

a) Solurile brune eu - mezobazice (formate pe materiale parentale bogate în baze (aluviuni carbonatice, loess, marne, luturi reziduale calcaroase). Acestea sunt în general mai profunde (70 - 100 cm cu grosime) şi sunt saturate în baze (V = 55 - 90 %). Ele au proprietăţi fizice relativ bune (densitate aparentă, porozitate capacitate de înmagazinare a apei). Datorită riscului ridicat de eroziune indus de condiţiile de pantă ele sunt ocupate mai ales de păduri pajişti sau livezi (unde condiţiile climatice o permit). Cele din câmpiile aluviale, terase joase sau lunci sunt folosite intensiv pentru diferite tipuri de cereale şi culturi industriale (sfecla de zahăr, floarea soarelui, ş.a).

b) Soluri brune acide dezvoltate în special pe rocile cristaline acide din regiunea montană. Ele sunt în general mai subţiri ( 80 m grosime) şi sărace în baze (V = 30 - 55 %). Multe dintre ele au humus de tip moder în orizontul superior. Aciditatea ridicată (pH = 4,3 - 5,5) toxicitatea cu aluminiu şi condiţiile de pantă limitează sever folosirea lor agricolă. Pădurile şi pajiştile sunt de departe principalele tipuri de folosinţă a solurilor brune acide.

2.1.3.2.4. Clasa Spodosolurilor

În România, spodosurile sunt caracteristice zonei montane unde apar la altitudini absolute în general mai mari de 1500 - 1600 m. În Carpaţii nordici şi pe expoziţiile nordice ele se pot dezvolta însă şi la altitudini absolute mai mici (1000 - 1200 m). Climatul este în general rece (Tma = 20 - 60C) şi umed (Pma = 850 - 1400 mm). Vegetaţia nativă constă predominant din păduri de conifere sau de fag cu covor de Ericacee. Pe cele mai mari suprafeţe materialul parental este derivat din roci acide, cristaline sau vulcanice şi amestecate cu importante cantităţi de material de aport eolian (în special în Carpaţii Meridionali). Se deosebesc două tipuri principale: soluri brune feriiluviale dezvoltate în general la altitudini absolute mai mici (1500 m) şi asociate cu soluri brune acide şi podzoluri distribuite geografic la altitudini mai mari decât solurile brune feriiluviale, în etajul pădurilor de conifere şi parţial sub pajişti alpine unde sunt asociate cu litosoluri, brune acide cripto - spodice soluri humico - silicatice şi uneori cu turbe oligo-bazice.

Datorită reliefului accidentat, condiţiilor climatice nefavorabile şi fertilităţii chimice scăzute, spodosolurile din România sunt menţinute sub păduri. Pe suprafeţe restrânse sunt folosite pentru păşunat extensiv.

2.1.3.2.5. Clasa Umbrisolurilor

Solurile principale ale acestei clase sunt andosolurile care apar predominant în Carpaţii Orientali unde se formează pe roci vulcanice, în principal andezite şi piroclastite şi în general între 860 şi 1400 m altitudine absolută sub păduri de molid şi fag. Sunt caracterizate printr-un orizont A umbric de culoare închisă cu 15 - 40 % materie organică de 20 - 35 cm grosime, suportat frecvent (dar nu întotdeauna) de un orizont B cambic de 20 - 50 cm grosime. În clasa

5


Umbrisolurilor sunt incluse de asemenea solurile negre acide şi solurile humico - silicatice. Primele au un orizont A umbric bine dezvoltat, apar în zona umedă şi nu sunt condiţionate de altitudine ci de prezenţa unui substrat litologic sărac în baze şi a unei vegetaţii ierboase adaptate acestor condiţii. Solurile humico - silicatice sunt formaţiuni specifice zonei alpine superioare ( 2000 m alt. abs.) şi sunt caracterizate prin prezenţa materiei organice segregabile. Sunt asociate frecvent cu litosoluri şi stâncărie la zi.

2.1.3.2.6. Clasa Solurilor hidromorfe

Această clasă este constituită din două grupe mari de soluri:

a) Lăcoviştile şi solurile gleice sunt soluri caracteristice teritoriilor slab drenate cu apă freatică slab sau nemineralizată situată în cea mai mare parte a anului la mai puţin de 1 - 1,5 m adâncime. Lăcoviştile sunt predominat soluri negre, bogate în humus (> 5 %) şi saturate, specifice stepei şi antestepei în timp ce solurile gleice sunt mai deschise la culoare (< 5 %), frecvent acide (pH 4,9 - 6,6, V = 55 - 75 %) specifice de regulă zonei forestiere şi unor ape freatice mai sărace în baze. Sunt formate, în cea mai mare parte pe depozite aluviale cu textură fină dar pot apare şi pe depozite loessoide sau chiar nisipoase.

Datorită excesului de umiditate (în regim natural) atât lăcoviştile cât şi solurile gleice sunt folosite ca fâneţe. Prin drenare ele devin favorabile culturilor de câmp, legumicole sau chiar pentru livezi.

b) Solurile pseudogleice sunt soluri caracteristice terenurilor practic plane - orizontale sau slab depresionare, din zona umedă ((P 650 mm) şi acoperite cu depozite fine, greu permeabile, deci cu drenaj intern şi extern deficitar. Se caracterizează prin prezenţa unui orizont de pseudoglei de culoare cenuşie - cenuşie verzuie, în primii 50 cm sau chiar de la suprafaţă. Majoritatea solurilor pseudogleice sunt soluri cu diferenţiere texturală pronunţată şi prezintă orizonturi eluviale de culoare deschisă (albice) puternic îmbogăţite în diferite forme de separaţiuni ferimanganice (pete, bobovine, concreţiuni). Orizontul superior prezintă conţinuturi moderat sau reduse de materie organică ( 3%) o reacţie slab moderat acidă şi un grad de saturaţie în baze între 60 şi 70%. Datorită excesului de umiditate, densităţii mari şi permeabilităţii reduse a profilului de sol în condiţii naturale sunt folosite predominant pentru păşuni şi fâneţe. Eliminarea sau diminuarea excesului de apă necesită modelări (coame) combinate sau nu cu un drenaj cârtiţă.

2.1.3.2.7. Clasa Solurilor halomorfe

Această clasă include solurile afectate de săruri solubile - solonceacurile şi soloneţurile - soluri care apar în România în două tipuri de condiţii naturale diferite:

- fie în arealele slab drenate ale câmpiilor joase cu ape freatice la mică adâncime bogate în săruri uşor solubile şi situate în zona uscată - semi - umedă, pe depozite aluviale, proluviale loessuri şi depozite loessoide;

- fie pe sedimente marine vechi, salifere, în aceste cazuri fiind distribuite în regiunile deluroase indiferent de zona climatică.

Solonceacurile apar pe areale mici în partea de est a Câmpiei Române (Valea Călmăţuiului şi Câmpia Joasă a Siretului) şi în Delta Dunării. Soloneţurile sunt mai răspândite, ocupând areale mai însemnate în Câmpia Română, Câmpia Tisei, în luncile unor râuri (în zona subumedă) şi în Câmpia Moldovei. Solonceacurile sunt predominat mijlociu - fine textural şi în general cu apă freatică puternic mineralizată la mică adâncime. În orizontul superior conţinutul de săruri uşor solubile este foarte mare (peste 1 - 1,5 %) şi pH-ul este de 8,3 - 8,5 activitatea biologică este scăzută.

Spre deosebire de Solonceacuri, Soloneţurile sunt diferenţiate textural pe profil; au un conţinut ridicat de sodiu schimbabil (> 15 % din T) în orizontul natric cu structură columnară şi un pH de 8,5 - 10.

Proprietăţile fizice şi chimice ale acestor soluri sunt nefavorabile pentru culturile agricole. Ele sunt folosite numai ca păşuni de calitate slabă. Ameliorarea lor este dificilă şi scumpă.

2.1.3.2.8. Clasa Vertisolurilor

Vertisolurile sunt soluri argiloase formate pe argile gonflante (smectitice). Pe suprafeţe mai însemnate apar în Câmpia Română de la vest de Argeş, şi în părţile joase ale Câmpiei de vest (Câmpia Banatului şi Câmpia Crişurilor). Condiţiile climatice sunt temperate - subumede, cu mai puţin de 600 mm precipitaţii şi cu pronunţate perioade uscate în timpul verii. Cele mai răspândite sunt vertisolurile de culoare închisă (pelice) adeseori asociate cu argiluvisoluri, cernoziomuri argiloiluviale şi cernoziomuri. Vertisolurile de culoare deschisă (cromice) ocupă suprafeţe considerabil mai restrânse şi sunt asociate cu argiluvisoluri. Vertisolurile formate pe depozite fluvio - lacustre sunt în general gleizate sau sodicizate.

Vertisolurile sunt folosite în principal ca terenuri arabile. Principalele culturi sunt: grâul, orzul, soia şi culturile furajere (lucerna, trifoiul roşu). În sezoanele umede suferă de perioade de exces de umiditate care trec repede în perioade secetoase. Unele vertisoluri dezvoltă la suprafaţă un strat subţire (automulci) cu structură fin grăunţoasă.

Deşi conţinutul de materie organică este în general redus ( 3%), Vertisolurile din România sunt soluri bogate chimic, dar datorită condiţiilor fizice nefavorabile sunt incluse la clasa a III-a de favorabilitate pentru culturile agricole.

2.1.3.2.9. Clasa Solurilor neevoluate

Această clasă este reprezentată pe teritoriul României prin litosoluri, regosoluri, psamosoluri, soluri aluviale şi erodisoluri. Aceste soluri pot apare în toate zonele climatice. Cele mai importante sunt psamosolurile şi solurile aluviale.

Psamosolurile reprezintă solurile slab evoluate formate pe nisipuri carbonatice sau necarbonatice. Cauza principală este deflaţia activă care împiedică dezvoltarea profilului de sol. Sunt folosite pentru pajişti cu valoare redusă sau pentru plantaţii forestiere care au şi rol de protecţie pentru prevenirea eroziunii eoliene. Suprafeţe însemnate cu psamosoluri apar în Câmpia de vest (Câmpia Carei), Câmpia Olteniei, în Bărăgan (Câmpia Ialomiţei) şi Câmpia Tecuciului.

Psamosolurile au capacitate mică de reţinere a apei şi drept urmare sunt foarte vulnerabile la seceta climatică.

Solurile aluviale sunt solurile tinere formate pe sedimente fluviatile recente din lunci, câmpii de divagare, delte, etc. Apar pe suprafeţe însemnate în Lunca şi Delta Dunării, Câmpia Crişurilor şi Câmpia Joasă a Siretului. Solurile aluviale sunt foarte variate textural şi în conţinutul de CaCO3.

Conţinutul de humus din orizontul superior variază între limite largi (1 - 5%) dar în general este scăzut (sub 3%) . Reacţia solului este dependentă de conţinutul de CaCO3 al sedimentelor; pH = 7,5 - 8,3, în cazul sedimentelor calcaroase şi pH = 6,0 - 7,0 în cazul celor necalcaroase. Majoritatea solurilor aluviale au apa freatică la adâncime relativ mică şi sunt frecvent gleizate. Datorită acestui fapt sunt puţin vulnerabile la seceta climatică. Sunt folosite pentru o gamă largă de culturi în regim irigat sau neirigat cereale şi plante industriale (sfeclă de zahăr, floarea soarelui), culturi legumicole, livezi sau chiar vii. Problema principală a utilizării acestor soluri este inundabilitatea. O bună parte a acestor soluri mai ales din Lunca Dunării şi Câmpiile de divagare din vestul ţării se află astăzi în regim îndiguit.

Erodisolurile reprezintă solurile puternic şi excesiv erodate. Însuşirile lor sunt extrem de variate în funcţie de solul iniţial din care provin.

2.1.6. Categoriile de folosinţă ale terenurilor

7


România are o suprafaţă totală de 23,839 milioane ha din care la nivelul anului 1997, 14,8 milioane ocupate de terenuri agricole (9,36 mil. ha terenuri arabile, circa 0,28 mil. ha livezi, 0,26 mil. ha vii şi circa 4,92 mil. ha pajişti şi fâneţe) şi 6,7 mil. ha cu păduri. Suprafaţa arabilă pe cap de locuitor este de 0,41 ha. Restul de 2,35 mil. ha constă din luciu de apă, aşezări umane, drumuri şi altele. Tabelul 2 evidenţiază dinamica folosinţelor din ultimii 10 ani.

Tabelul 2

Situaţia comparativă a utilizări fondului funciar la finele anilor 1989 şi 1998 (Anuar Statistic)

Folosinţă Suprafaţă (mii ha) Diferenţă 1998 - 1999

1989 1998

1. Terenuri agricole 15 109 14 819 -290

Arabil 10 108 9 357 - 751

Păşuni 3 000 3 414 + 414

Fâneţe 1 401 1 510 + 109

Vii şi pepiniere viticole 268 278 + 10

Livezi şi pepiniere pomicole 332 260 - 72

2. Terenuri neagricole 8 641 9 020 + 379

Păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră

6 574 6 667 + 93

Ape şi bălţi 840 878 + 38

Drumuri şi căi ferate 371 396 + 25

Construcţii şi curţi 530 632 + 102

Terenuri neproductive 326 447 + 121

TOTAL 23 750 23 839 + 89Se observă o tendinţă de diminuare a suprafeţei agricole (pe seama arabilului şi a

terenurilor cu livezi şi pepiniere pomicole), asociată cu creşterea suprafeţelor cu pajişti şi fâneţe (rezultată în special în urma abandonării) şi a terenurilor împădurite. Ea se datorează, în parte cel puţin, faptului că în perioada anilor 70 - 80 au fost introduse în arabil numeroase terenuri marginale, improprii acestei folosinţe atât sub aspect economic cât şi sub cel al proceselor de degradare, care în actualele condiţii au revenit la folosinţe nearabile.

2.1.7. Calitatea resurselor de sol folosite în agricultură

Resursele de soluri din agricultura României sunt de calitate mijlocie, (respectiv predomină terenurile aparţinând claselor III şi IV (45,2 %), în timp ce terenurile din clasele I şi II însumează mai puţin de 30 % (tabel 3, fig. 2).

Tabelul 3

Repartizarea terenurilor agricole pe clase de pretabilitate

Clasă de pretabilitate Agricol Din care:

Clasă

Definiţie Arabil Păşuni şi fâneţe

Vii şi livezi

ha % ha % ha % Ha %

I Foarte bună 410 2,8 355 3,8 54 1,1 1,5 0,3

II Bună 3 656 24,7 3 353 35,9 220 4,5 83 15,0

III Mijlocie 3 083 20,8 2 364 25,3 596 12,2 118 21,3

IV Slabă 3 611 24,4 1 719 18,4 1 756 35,8 135 24,5

V Foarte slabă 4 034 27,3 1 550 16,6 2 275 46,4 215 38,9

TOTAL 14 794 100,0 9 341 100,0 4 901 100,0 552 100,0

2.1.8. Deţinerea terenurilor agricole

O caracteristică a agriculturii României în etapa actuală este fărâmiţarea accentuată a proprietăţii şi exploataţiilor agricole.

Tabelul 4

Dimensiunea medie şi structura exploataţiilor agricole (Răuţă şi colab., 1996)

Nr. crt.

Tipul de exploataţie Suprafaţa agricolă medie

Suprafaţa agricolă

(ha/exploataţie) (ha)

1 Gospodării ţărăneşti individuale 2,40 3 625758

2 Asociaţii familiale 95 1 440 000

3 Societăţi agricole cu personalitate juridică 456 1 752 000

4 Societăţi agricole comerciale şi regii autonome 1638 1 710 680

Suprafaţa agricolă cuprinde circa 40 milioane de parcele deţinute de circa 6 milioane de proprietari. Suprafaţa arabilă pe cap de locuitori este de 0,41 ha, iar cea agricolă de 0,65 ha (MAA, 1999).

2.2. Cadrul fizico - geografic specific zonelor afectate de deşertificare şi fenomene de secetă

2.2.3. Solurile zonei afectate de deşertificare şi secetă

Învelişul de sol din zonele expuse deşertificării şi secetei din România este alcătuit dintr-un număr relativ mare de tipuri genetice (tabelul 5), a căror vulnerabilitate la seceta climatică este diferită în funcţie de textură şi celelalte proprietăţi fizice, îndeosebi de capacitatea pentru apă uşor accesibilă, de unele proprietăţi chimice ale solului, de condiţiile de relief, material parental şi drenaj natural.

Solurile bălane (Kastanoziomurile) (2,4 % din suprafaţa agricolă a zonei secetoase) sunt localizate în partea cea mai uscată a stepei din sud - estul ţării (precipitaţii 350 - 430 mm şi temperaturi medii anuale între 10,7 - şi 11,30C), respectiv în Dobrogea centrală şi de nord est. Local apar şi în estul Câmpiei Române. Sunt soluri profunde formate predominant pe loess şi pe depozite loessoide, de regulă de grosime apreciabilă, lutoase - luto-nisipoase, carbonatice, şi în condiţii de relief plan sau ondulat; local se găsesc şi pe depozite nisipo-lutoase. Capacitatea pentru apă uşor accesibilă este mare, variind între 60 şi 100 mm. Prezintă un orizont superior

9


brun - brun închis slab structurat şi sărac în humus (1,1 - 2,3 %), azot total (0,10 - 0,15 %) şi fosfor total (0,11 - 0,21 %). Vulnerabilitatea la secetă este variată de la redusă (clasa a III-a) pentru cele pe relief slab fragmentat, până la puternică (clasa I-a) în cazul celor de pe pante sau erodate. Datorită grosimii reduse a stratului de loess şi profilului scurt, vulnerabilitate puternică prezintă şi solurile bălane litice (20 - 35 mm capacitate de apă uşor accesibilă), relativ puţin răspândite (0.l % din suprafaţa interesată).

Cernoziomurile şi cernoziomurile cambice (24 % din suprafaţa agricolă a zonei secetoase) sunt larg reprezentate în Dobrogea, Câmpia Română, Moldova şi Câmpia de Vest. Sunt formate în condiţii de stepă - antestepă (precipitaţii anuale 380-560 mm, temperaturi medii anuale 8,3-11,5 0C). Materialele parentale sunt reprezentate predominant prin loess şi depozite loessoide lutoase, uneori luto-nisipoase, carbonatice, de grosime apreciabilă. Condiţiile de relief sunt de regulă plane în Câmpia Română şi în Câmpia de Vest şi ondulate - colinare în Dobrogea şi Moldova. Capacitatea pentru apă uşor accesibilă este cuprinsă între 50 şi 95 mm. Prezintă un profil profund cu orizont superior negru sau brun cenuşiu foarte închis, bine structurat şi moderat - bine aprovizionat cu humus (3 - 6 %), N total (0,11 - 0,25 %) şi fosfor total (0,11 - 0,20 %). Cele situate pe terenuri plane sunt moderat vulnerabile (clasa a II-a) iar cele de pe versanţi şisau erodate sunt puternic vulnerabile la secetă (clasa I). Cu vulnerabilitate redusă la secetă (clasa a III-a) se înscriu cernoziomurile freatic umede a căror capacitate de apă uşor accesibilă este de 60 - 100 mm şi pe care vegetaţia naturală şi culturile agricole beneficiază de un aport suplimentar de apă din pânza freatică.

Cernoziomurile argiloiluviale şi brune argiloiluviale molice (32,9 % din suprafaţa agricolă a zonei secetoase) sunt răspândite în partea mai umedă a zonei afectate de secetă, respectiv în antestepa Câmpiei Române şi a Câmpiei de vest şi în Câmpia Transilvaniei (precipitaţii medii anuale 500 - 600 mm, temperaturi medii anuale 8,3 - 11,7 %). Sunt soluri profunde formate predominant pe suprafeţe cvasi-orizontale, pe loess şi depozite loessoide lutoase - lutoargiloase şi pe depozite remaniate din marne (Transilvania), de regulă în condiţii de relief plan în Câmpia Română şi în Câmpia de Vest şi colinar în Câmpia Transilvaniei. Capacitatea pentru apă uşor accesibilă a celor cu textură lutoasă lutoargiloasă este de 45 - 80 mm. Au un orizont superior brun închis, negru, bine structurat. Sunt moderat aprovizionate cu humus (3,5 %) şi N total (0,11 - 0,25) şi fosfor total (0,12 - 0,19). Aceste soluri aparţin clasei a II-a de vulnerabilitate la secetă (moderată).

În condiţii climatice, de material parental şi de relief similare, în Câmpia Română apar şi solurile brune roşcate (4,2 % din suprafaţa considerată). Aceste soluri au o capacitate pentru apă uşor accesibilă considerabil mai mică 30 - 50 mm, sunt mai slab aprovizionate cu humus (3 %) şi aparţin clasei a II-a (moderată) de vulnerabilitate la secetă.

Tabelul 5

Solurile zonei afectate de deşertificare şi secetă din România (după Canarache)

Solul Supr. (% din agricol în zona

secetoasă)

Vulnerabili-tatea solului

la secetă

Capacitatea de apă uşor acce-

sibilă (mm)

Soluri cu capacitate bună de apă accesibilă

pe terenuri plane (moderat vulnerabile la secetă)

Soluri bălane (Kastanoziomuri) 1,0 III 65 - 100

Cernoziomuri 17,0 II 55 - 95

Cernoziomuri argiloiluviale şi cambice 16,4 II 50 - 80

Soluri brune argiloiluviale molice 12,5 II 40 - 70

Soluri cenuşii 1,0 II 40 - 70

Soluri brun roşcate 4,2 II 30 - 50

pe terenuri în pantă, mai vulnerabile la secetă

Soluri bălane (Kastanoziomuri) 1,3 I 60 - 90

Cernoziomuri 5,0 I 50 - 90

Cernoziomuri argiloiluviale şi cambice 3,0 I - II 45 - 75

Soluri cenuşii 2,4 I 35 - 65

Soluri cu capacitate mai mică de apă accesibilă (mai vulnerabile la secetă)

Soluri bălane litice 0,1 I 20 - 35

Soluri brune eu-mezobazice molice (brancioguri)

1,0 I 20 - 35

Soloneţuri 1,2 I 40 - 50

Vertisoluri 2,1 I - II 15 - 30

Litosoluri 0,2 I 10 - 20

Psamosoluri 2,4 I 20 - 40

Psamosoluri lamelare 0,4 I 15 - 30

Soluri aluviale cu textură grosieră 1,8 II 20 - 40

Soluri cu apă freatică la mică adâncime (mai puţin vulnerabile la secetă)

Cernoziomuri freatic umede 2,0 III 60 - 100

Soluri gleice 0,4 II - III 20 - 60

Lăcovişti 2,7 II - III 40 - 90

Soluri aluviale cu textură mijlocie 8,5 III 70 - 120

Soluri aluviale cu textură fină 5,8 II - III 40 - 90

Alte soluri 4,8

În zona afectată de secetă se găsesc de asemenea, soluri cenuşii (3,4 %) (Moldova), vertisoluri (2,1 %) (Banat), litosoluri (2,4 %) (Dobrogea), psamosoluri (2,8 %) (Oltenia, Bărăgan), soloneţuri (1,2 %) (Câmpia de Vest, Valea Călmăţuiului), lăcovişti şi soluri aluviale (18,8 %) (Lunca Dunării, Câmpia Siretului, Câmpia de Vest). Gradul de vulnerabilitate la secetă a acestor soluri este variat de la puternic (clasa I-a), cum este cazul soloneţurilor şi psamosolurilor, la moderat - redus în cazul solurilor aluviale cu textură mijlocie şi de obicei în cel al lăcoviştilor.

11


2.2.6. Categorii de folosinţă ale terenurilor din judeţele afectate de deşertificare

Deşertificarea afectează în diferite grade 7 judeţe din estul şi sud-estul României; Brăila, Călăraşi, Constanţa, Galaţi, Ialomiţa, Tulcea şi Vaslui.

Suprafaţa arabilă a acestor judeţe reprezintă peste 25 % din terenurile cultivate în România. Se remarcă ponderea foarte redusă (8,2 %) cu mult sub media pe ţară (circa 28 %) a terenurilor ocupate de păduri (tabel 6).

Tabelul 6

Categoriile de folosinţă din judeţele afectate de deşertificare (IGFCOT)

Folosinţă ha % Folosinţă ha %

Arabil 2 448 865 61,7 Păduri 327 128 8,2

Păşuni 310 484 7,8 Ape 506 749 12,8

Fâneţe 8 454 0,2 Drumuri + construcţii 179 369 4,5

Vii 87 404 2,2 Neproductiv 82 639 2,1

Livezi 15 034 0,4 Total neagricol 1 095 885 27,6

Total agricol 2 870 241 72,4

TOTAL GENERAL 3 966 126 100,0

3. FACTORII CARE GENEREAZĂ DEŞERTIFICAREA, FENOMENUL DE SECETĂ ŞI DEGRADAREA TERENURILOR

Atât degradarea solurilor şi terenurilor cât şi manifestarea fenomenului de secetă şi apariţia deşertificării în unele zone ale României sunt strâns legate de managementul necorespunzător al resurselor naturale: vegetaţie, climă, sol şi apă. Degradarea solurilor şi a terenurilor are cauze predominant antropice, pe când în cazul secetei şi deşertificării rolul hotărâtor îl are factorul climatic. Din acest motiv, deşi geografic cele două categorii de procese se suprapun, aria de manifestare a degradărilor este mult mai extinsă decât cea a zonelor afectate de secetă şi cu risc de deşertificare.

Factorii cauzatori ai degradării antropice a solurilor şi terenurilor României sunt prezentaţi în cele ce urmează:

3.1. Factorii antropici

Principalii factori antropici consideraţi responsabili pentru degradarea terenurilor României sunt listaţi în tabelul 7. Din acest tabel rezultă că pe primul loc se află agricultura. Se cuvine însă a fi precizat că nu agricultura “per se” reprezintă cauza principală a proceselor de degradare, ci exploatarea defectuoasă a terenurilor agricole, iar în cazul eroziunii despădurirea accentuată a teritoriului ţării. Într-adevăr având în vedere caracteristicile fizico - geografice ale teritoriului României (peste 67 % terenuri în pantă, caracteristici climatice, geomorfologice, litologice şi pedologice favorabile eroziunii) descreşterea suprafeţei acoperite cu păduri este principala cauză a degradării terenurilor şi solurilor. În perioada regimului comunist s-a acţionat puternic pentru extinderea suprafeţei folosinţelor agricole, mai ales arabile, prin defrişarea unor păduri, a tufărişurilor, a perdelelor forestiere şi islazurilor comunale, luându-se în cultură soluri cu riscuri mari de degradare. Suprafeţele ocupate cu păduri au descrescut continuu de la 80 - 85% la începutul mileniului la 26,7 % în prezent, sub medie Europeană de circa 33% şi sensibil sub optimum având în vedere condiţiile naturale existente. Scăderea suprafeţei forestiere a fost desigur datorată presiunii demografice, în mare parte ea fiind ireversibilă, dar din păcate a afectat şi apreciabile suprafeţe de terenuri marginale pentru agricultură, unde a condus la procese de degradare adesea intense, reîmpădurirea acestor terenuri fiind absolut necesară. Pădurea nu este distribuită uniform în cuprinsul teritoriului ţării: 7 % în regiunea de câmpie unde asistăm la

aridizarea climatului, 28 % în regiunea deluroasă şi de podiş, unde procesele de eroziune şi alunecări se manifestă cel mai intens, şi 65 % în zona muntoasă care reprezintă punct de pornire a inundaţiilor.

Tabelul 7

Principalele cauze ale degradării antropice a solurilor României (Munteanu şi colab., 2000)

Factor cauzator Extindere Localizare geografică

Tipul de degradare a solului

Perioada aprox. de

manifestare (ani)

1. Despădurire şi îndepărtarea vegetaţiei naturale (ex. conversia pădurii în terenuri arabile)

Zonă forestieră, silvostepă, antestepă

Regiunea montană şi colinară, parţial regiunea de câmpie

Eroziune (în special prin apă)

1.5 103

Pierdere de materie organică şi macronutrienţi

1,0 102

2. Activităţi agricole inadecvate (de ex.: lipsa măsurilor de prevenire a eroziunii, utilizarea excesivă sau insuficientă a îngrăşămintelor chimice şi a biocidelor, folosirea prea frecventă a maşinilor agricole grele, managementul defectuos al sistemelor de irigaţie)

Local pe toate terenurile agricole

Regiunile colinare şi de câmpie

Eroziunea prin apă şi vânt

1.5 103

Alunecări, prăbuşiri

1.5 102

Compactare, destructurare

0.5 102

Scăderea conţinutului de humus şi macro nutrienţi

1,0 102

Poluare cu pesticide

0.3 102

3. Supraexploatarea vegetaţiei forestiere pentru scopuri domestice (lemn de foc, construcţii sau comerţ)

Local Toate regiunile, dar în special în cele montane şi colinare

Eroziune prin apă şi vânt

Necunoscut

4. Suprapăşunat şi călcarea de către animale

Local Zona forestieră şi de silvostepă

Eroziune prin apă şi vânt

1.5 103

5. Activităţi industriale (industrii, producerea de energie electrică, dezvoltarea infrastructurii, depozitarea deşeurilor, trafic, minerit, etc.)

Local Toate regiunile Poluare de diferite tipuri (punctuală sau difuză)

1,0 102

6. Exploatare comercială intensivă, construcţii de drumuri, dezvoltare urbană

Local Toate regiunile Pierderea funcţiilor bioproductive ale solului

1,0 102

3.2. Influenţa proceselor de degradare antropice a solurilor asupra intensificării secetei şi apariţiei deşertificării

13


Degradarea solurilor din regiunile expuse are efect amplificativ asupra secetei edafice (tabel 8). Seceta la rândul ei are o contribuţie însemnată la degradarea solurilor şi terenurilor (tabel 9), fapt ce creează premizele apariţiei deşertificării.

Eroziunea prin apă este un puternic factor amplificator al secetei în Dobrogea, Podişul Bârladului şi Piemontul Getic. Eroziunea prin vânt are un efect semnificativ asupra secetei numai în sectoarele cu soluri nisipoase (Oltenia, Bărăgan, Câmpia Tecuciului).

Compactarea şi formarea de crustă acţionează în special în regiunea de Câmpie din sudul şi vestul ţării unde aceste procese au cea mai largă răspândire.

Salinizarea şi sodicizarea se manifestă ca factori de intensificare a secetei în arealele cu sărături din Bărăgan şi Câmpia de vest. În majoritatea cazurilor aceste procese sunt însă “naturale” în sensul că nu sunt provocate decât în mică măsură de activităţi antropice contemporane.

Tabelul 8

Procese de degradare care amplifică seceta edafică (Munteanu, 2000)

Tip de proces Consecinţe

Eroziune prin apă Intensificarea scurgerii de suprafaţă

Reducerea capacităţii de reţinere a apei ca urmare a distrugerii totale sau parţiale a învelişului de sol

Reducerea sau distrugerea capacităţii solului de a asigura o dezvoltare normală a covorului vegetal

Colmatarea emisarilor naturali şi provocarea de inundaţii

Creşterea albedoului suprafeţei terenurilor şi intensificarea evaporaţiei

Eroziune prin vânt Îndepărtarea orizonturilor superioare mai bogate în materie organică şi deci reducerea capacităţii solului de a înmagazina apă şi de a asigura dezvoltarea covorului vegetal.

Aducerea la zi a substratului nisipos mobil, dificil de fixat prin vegetaţie fără măsuri speciale

Creşterea albedoului, creşterea temperaturii la suprafaţa solului şi intensificarea puternică a evapotranspiraţiei

Colmatarea cu nisip spulberat a reţelei de canale de irigaţiedesecare sau acoperirea cu nisip mobil a terenurilor şi culturilor

Compactare Reducerea capacităţii solului de a permite înrădăcinarea culturilor

Accentuarea riscului de eroziune prin scăderea permeabilităţii şi creşterea scurgerii de suprafaţă

Diminuarea capacităţii pentru apă a solului prin reducerea porozităţii

Intensificarea evaporaţiei

Formarea crustei Reducerea permeabilităţii la suprafaţa solului

Intensificarea evaporaţiei

Creşterea albedo-ului

Salinizare Provocarea secetei edafice ca urmare a creşterii presiunii osmotice a soluţiei solului peste cea a plantelor cultivate

Efect toxic direct asupra plantelor de cultură

Intensificarea evaporaţiei prin formarea de crustă şi creşterea albedo-ului

Sodicizare Dispersia argilei, formarea de orizonturi dense şi compacte

Efect toxic direct asupra plantelor de cultură

Reducerea drastică a permeabilităţii şi a capacităţii de apă utilă

Creşterea scurgerii de suprafaţă

Creşterea albedo-ului şi intensificarea evaporaţiei

3.3. Rolul secetei în accentuarea proceselor de degradare a solului

În relaţia dintre degradarea solurilor şi terenurilor şi secetă există şi reversul medaliei, respectiv accentuarea acestor procese provocate de perioadele de secetă, conform celor arătate în tabelul 9:

Tabelul 9

Procese de degradare a terenurilor şi solului induse sau declanşate de fenomene de secetă (Munteanu, 2000)

Proces Cauză amplificatoare

Eroziune prin apă Uscarea puternică a suprafeţei solului şi scăderea rezistenţei agregatelor structurale la impactul picăturilor de ploaie

Creşterea torenţialităţii respectiv a puterii de eroziune a ploilor

Creşterea riscului eroziunii de adâncime

Eroziune prin vânt Uscarea excesivă a suprafeţei solului şi scăderea coeziunii particulelor de sol

Formarea crustei Dispersia agregatelor structurale în timpul ploilor torenţiale

Intensificarea salinizării Creşterea evaporaţiei din apa freatică şi intensificarea concentrării sărurilor în profilul de sol

3.4. Evaluarea condiţiilor deşertificării ca obiecte şi ca regulator de acţiune

3.4.1. Proprietăţile solului

Prin rolul esenţial pe care îl are în producţia de biomasă vegetală solul este un factor dominant al biosistemelor terestre din regiunile semiaride şi din zonele uscate subumede. Deşertificarea se dezvoltă în aceste regiuni când solul nu mai este capabil să mai asigure plantelor un spaţiu radicular şi/sau apă şi elemente nutritive.

În zonele semiaride şi subumede terenul devine ireversibil deşertificat când zona de înrădăcinare nu mai este în stare de a susţine o creştere minimă a vegetaţiei. Deşertificarea poate apare şi pe solurile profunde când bilanţul apei este incapabil să satisfacă nevoile plantei, adică atunci când cantitatea de precipitaţii este mult inferioară evapotranspiraţiei potenţiale. În aceste cazuri fenomenul este ireversibil. Aprovizionarea cu elemente nutritive devine adesea un factor critic în zonele climatice menţionate.

Indicatorii de calitate cei mai importanţi ai solurilor şi terenurilor care pot fi obţinuţi din studiile şi hărţile pedologice şi care au un rol semnificativ pentru evaluarea vulnerabilităţii la secetă şi deşertificare sunt: materialul parental (de care depinde grosimea solului şi conţinutul de schelet), panta, drenajul, tipul de sol şi textura acestuia, susceptibilitatea solului la eroziunea prin apă şi susceptibilitatea la compactare.

3.4.1.1. Materialul parental

15


Solurile provenite din materiale parentale diferite reacţionează diferenţiat la eroziune, secetă şi deşertificare. Rocile mobile sau slab consolidate permit dezvoltarea de soluri profunde, în genere cu o bună capacitate de reţinere a apei şi condiţii de dezvoltare a sistemului radicular. În zona afectată de secetă din România aceste roci sunt net predominante (peste 98%).

Printre acestea materialele parentale constituite din roci mobile slab consolidate cu textură mijlocie, de origine eoliană, loessul şi depozitele loessoide, reprezintă peste 80%. Solurile formate pe loess şi depozite loessoide prezintă condiţii bune de înmagazinare a apei, ele sunt sensibile la eroziunea prin apă (în zonele colinare), sufoziune şi prăbuşiri. În sectoarele cu loess şi relief fragmentat din Dobrogea, Câmpia Covurluiului, Podişul Bârladului procesele de eroziune şi deci de deşertificare sunt deosebit de intense.

Materialele parentale constituite din roci mobile slab consolidate cu textură grosieră (nisipurile din Oltenia, Câmpia Tecuciului, Câmpia Carei, circa 5 % din suprafaţa afectată de secetă), deşi permit dezvoltarea de soluri profunde, datorită capacităţii mici de reţinere a apei şi coeziunii scăzute (care favorizează deflaţia), conduc la formarea de soluri foarte sensibile la secetă şi deşertificare.

Depozitele aluviale sunt roci mobile slab consolidate cu textură variată, care constituie materialul parental al solurilor pe mai bine de 15 % din zona afectată la secetă. Întrucât permit dezvoltarea de soluri profunde şi adesea cu o bună capacitate pentru apă datorată stratificaţiei, aceste materiale sunt puţin favorabile secetelor şi deşertificării. Excepţie fac cele formate pe aluviunile conurilor Prahovei, Putnei, Şuşiţei şi Milcovului, puţin răspândite, care dau soluri subţiri, de regulă puternic scheletice şi deci cu capacitate mică pentru apă.

Un loc aparte îl ocupă materialele parentale constituite din roci mobile cu textură fină, argilele (în Podişul Getic) şi marnele (prezente în Câmpia Transilvaniei şi parţial în Câmpia Moldovei şi în partea estică a Podişului Bârladului). Arealele cu soluri formate pe astfel de depozite sunt foarte susceptibile la deşertificare. În anii secetoşi aceste soluri (mai ales când marnele sunt şi salifere) nu pot suporta vegetaţia anuală, în ciuda grosimilor şi a productivităţii ridicate din anii normali.

Rocile compacte, consolidate produc soluri subţiri scheletice cu capacitate mică de reţinere a apei şi volum edafic redus. În regiunea afectată de secetă astfel de roci apar sub 1% şi sunt localizate mai ales în Dobrogea centrală şi de nord. Cele mai expuse sunt calcarele, granitele şi şisturile verzi pe care deja au apărut indici (plante specifice) ai deşertificării.

3.4.1.2. Mărimea pantei

Înclinarea pantei (versanţilor) şi topografia în general este considerată ca unul dintre cei mai importanţi determinanţi ai eroziunii solului. Probabilitatea de apariţie a unui grad înalt de eroziune descreşte cu creşterea cantităţii de precipitaţii, în zonele respective intensitatea ploilor fiind de regulă mai redusă. În zona afectată şi cu risc de deşertificare solurile foarte sever erodate apar de regulă pe pante mai mari de 12 % (versanţii văilor din Dobrogea, Podişul Covurluiului, Podişul Bârladului, Câmpia Moldovei).

3.4.1.3. Drenajul

În arealele cu ape freatice nemineralizate situate la mică adâncime (< 3 m) din Bărăgan, Oltenia, Câmpia de Vest, efectul secetei climatice este atenuat de aproviozionarea cu apă din pânza freatică. În cazurile cu ape freatice mineralizate (Valea Călmăţuiului, unele sectoare din Câmpia de Vest şi suprafeţe restrânse în Lunca Dunării) este favorizată sărăturarea solului fapt ce constituie un factor determinant în intensificarea secetei sau declanşarea deşertificării.

3.4.1.4. Tipul de sol şi textura

Tipul de sol determină rezistenţa sau vulnerabilitatea solului la deşertificare şi/sau secetă prin natura şi succesiunea orizonturilor genetice. Solurile cu orizonturi bioacumulative profunde, bogate în humus şi bine structurate, cum sunt cernoziomurile şi cernoziomurile cambice, sunt mai rezistente la deşertificare şi/sau secetă decât solurile bălane, mai sărace în materie organică şi cu structură slab dezvoltată. Rezistenţă ridicată la deşertificare şi/sau secetă o au de asemenea solurile cu orizont argiloiluvial, moderat dezvoltat datorită capacităţii mai mari de înmagazinare a apei în profilul de sol.

Solurile salinizate sunt extrem de vulnerabile deoarece în perioadele de secetă este accentuată acumularea sărurilor în orizontul superior, fapt ce amplifică seceta edafică.

În ceea ce priveşte textura, solurile lutoase sunt cel mai puţin vulnerabile la deşertificare şi/sau secetă. Mult mai vulnerabile sunt solurile nisipoase datorită capacităţii mici de înmagazinare a apei, urmate de solurile argiloase, care deşi au capacitate ridicată de stocare a apei, reţin cantităţi mari de apă neaccesibilă plantelor.

3.4.1.5. Susceptibilitatea solului la eroziunea prin apă

Erodabilitatea solului (factorul S în ecuaţia de calcul al pierderilor de sol prin eroziune, în forma elaborată de Moţoc în care ea este folosită în România) este clasificată în 6 clase, de la foarte mică până la extrem de puternică. Principalele tipuri de sol din zonele agricole cu relief în pantă, supuse eroziunii, se clasifică după cum urmează, cu precizarea că aceste încadrări se referă la soluri cu textură lutoasă neerodate sau slab erodate:

erodabilitate mică: cernoziomuri cambice, cernoziomuri argiloiluviale, soluri brune eu-mezobazice

erodabilitate moderată: cernoziomuri, soluri cenuşii erodabilitate puternică: soluri bălane, rendzine, pseudorendzine, soluri brun roşcate, soluri

brune argiloiluviale, soluri brune luvice, luvisoluri albiceErodabilitatea creşte de regulă cu 1 - 2 clase la texturi mai grosiere decât cea lutoasă, şi

scade cu 1 - 2 clase la texturi mai fine. Erodabilitatea creşte de regulă cu 1 - 3 clase în cazul solurilor erodate moderat până la puternic, ajungând să fie puternică sau extrem de puternică pe erodisoluri (soluri foarte puternic - excesiv erodate).

3.4.1.6. Susceptibilitatea solului la compactare

Principalele criterii după care se poate estima susceptibilitatea solului la compactare sunt textura şi conţinutul de humus. Astfel:

au susceptibilitate foarte redusă solurile cu textură nisip grosier, nisip fin şi nisip lutos fin; au susceptibilitate redusă solurile cu textură lut nisipos fin şi argilă fină; au susceptibilitate moderată solurile cu textură nisip lutos grosier, lut nisipos grosier, praf,

lut mediu, lut argilos mediu, argilă lutoasă şi argilă medie; au susceptibilitate ridicată solurile cu textură argilă nisipoasă, lut argilo-prăfos şi lut

prăfos; au susceptibilitate foarte ridicată solurile cu textură lut nisipo-prăfos, lut nisipo-argilos şi

lut prăfos.Aceste calificări se referă la solurile cu conţinut moderat de humus (2 - 4 %). La solurile

cu conţinut mai scăzut de humus, susceptibilitatea la compactare creşte cu 1 - 2 clase, iar la cele cu conţinut mai ridicat de humus, ea scade cu 1 - 2 clase.

4. EFECTELE ACŢIUNII FACTORILOR CARE PRODUC DEŞERTIFICAREA, FENOMENUL DE SECETĂ ŞI DEGRADAREA TERENURILOR

17


4.1. Tipurile principale de degradare a terenurilor şi amplasarea acestora în România

În România au fost identificate, în acord cu metodologia SOVEUR, 13 tipuri de degradare antropică şi trei tipuri de aşa zise terenuri “stabile” respectiv fără degradări aparente (Munteanu şi col.2000). Categoriile de terenuri degradate extensia şi localizarea acestora sunt redate sintetic în tabelul 10 şi respectiv fig. 3.

Procesele de degradare a solului afectează mai bine de 12 din suprafaţa ţării. Dintre acestea cel mai notabil, prin extensie şi impact socio-economic este eroziunea prin apă care împreună cu alunecările cuprinde peste 7 mil. ha. Regiunile cu cel mai mare procent cu soluri erodate sunt: Podişul Moldovei, Dealurile pericarpatice (Subcarpaţii) dintre Trotuş şi Olt, Podişul Transilvaniei şi Piemontul Getic.

Eroziunea prin vânt apare cu intensitate mare numai în sectoarele cu soluri nisipoase din Bărăgan, Oltenia, Câmpia Tecuciului şi grindurile maritime din Delta Dunării. In Bărăgan şi Dobrogea sunt posibile fenomene de intensitate redusă de eroziune prin vânt.

Colmatările şi aluvionările sunt caracteristice luncilor neîndiguite şi unor sectoare din câmpiile de divagare unde cursurile de apă nu au fost regularizate.

Odată cu înlocuirea vegetaţiei naturale, pădure sau pajişte, prin utilizarea agricolă a terenului, se constată o scădere a conţinutului de materie organică uneori, în numai câţiva ani, până la jumătate din cel iniţial. Odată oarecum stabilizat acest nou nivel, deşi datele existente sunt discutabile, are loc o extindere a procesului care pare să constituie o ameninţare serioasă pentru solurile din regiunea de câmpie din sudul ţării (circa 3.3 mil. ha). Cauza principală este considerată balanţa negativă dintre fertilizarea aplicată şi exportul prin recoltă a elementelor nutritive. Există de asemenea părerea că seceta are un rol important. Acest proces are efecte cu atât mai negative cu cât el se înscrie pe o stare agrochimică general deficitară a solurilor ţării exprimată (Dumitru şi col. 2000) prin: rezervă mică - extrem de mică de humus (8,6 mil. ha din care 5.3 mil. ha arabil), aciditate puternică şi moderată (3,4 mil. ha din care 1,87 mil. ha arabil), alcalinitate ridicată (0,22 mil. ha din care 0,13 mil. ha arabil), asigurare slabă - foarte slabă cu fosfor şi potasiu mobil (6,3 mil. ha şi respectiv 0,7 mil. ha din care 3,3 mil. ha şi respectiv 0,31 mil. ha arabil), asigurare slabă cu azot (circa 5,1 mil. ha din care 3,0 mil. ha arabil), carenţe de microelemente, în special de zinc (1,5 mil. ha terenuri arabile) (Răuţă şi colab., 1997).

Compactarea antropică a solului şi formarea crustei sunt de departe cele mai importante tipuri de degradare fizică a solurilor României.

Compactarea (circa 1,3 mil. ha arabil) este datorată în principal greutăţii şisau folosirii prea frecvente a utilajelor agricole, cu deosebire în condiţii de umiditate nepotrivită, fie prea mică fie prea mare, a solului; aceasta din urmă este îndeosebi o rezultantă a încărcării mari pe un tractor a suprafeţei arabile. Compactarea este înregistrată în special pe solurile nisipo-argiloase şi luto-prăfoase, dar şi pe cele lutoargiloase, lutoase şi lutonisipoase din regiunile uscate şi semiumede ale ţării.

Crustificarea şi obturarea porilor solului (2,2 mil. ha) apare mai ales pe solurile prăfoase şi lutoase, cu conţinut redus de materie organică, cu structura orizontului superior distrusă ca urmare a lucrărilor agricole intensive şi repetat efectuate în condiţii necorespunzătoare de umiditate, cu covor vegetal sărac care permite un impact maxim al picăturilor de ploaie.

Poluarea chimică în urma aplicării biocidelor a altor contaminanţi organici, în genere moderată ca intensitate, este relativ puţin extinsă (0,9 mil. ha); cu poluare de intensitate relativ scăzută par să fie afectate încă 3,6 mil. ha. Deşi foarte localizată (0,05 mil. ha) poluarea cu petrol şi apă sărată de la sonde şi conductele petrolifere are un impact puternic în arealele de ocurenţă.

Poluarea cu metale grele (Cd, Pb, Zn, şi Cu) este punctuală şi este puternică în patru zone principale: Zlatna, Baia Mare, Copşa Mică şi Valea Călugărească. Este datorată în principal activităţilor industriale.

Aridizarea. Acest proces este relativ nou în România, fiind estimat la 0,4 mil. ha, deşi posibil ar putea fi mai extins. Conform metodologiei actuale el este considerat doar pentru arealele unde a avut loc o coborâre excesivă a nivelului freatic (supradesecare). Aridizarea este un subiect controversat deoarece efectul schimbărilor climatice nu este cunoscut. Se pare că în această categorie vor trebui incluse şi majoritatea terenurilor cu soluri cu capacitate redusă de reţinere a apei, pe care efectul negativ al perioadelor secetoase este puternic accentuat: soluri scheletice, soluri cu profil scurt, soluri grosier nisipoase, sărături şi soluri afectate de salinizare, soluri puternic erodate din zona de climat uscat a României.

Categoria terenurilor aparent fără degradări (aşa zisele terenuri stabile) ocupă ceva mai mult de 13 din suprafaţa ţării. Sunt reprezentate îndeosebi prin terenurile împădurite din zona montană şi zonele umede ale Deltei Dunării (7,2 mil. ha). Terenurile stabile în condiţii de utilizare agricolă sunt considerabil mai restrânse (1,2 mil. ha) şi au fost identificate practic numai în Câmpia de vest.

Tabelul 10

Tipurile de degradare antropică a solurilor României

(Dumitru şi col.2000, Munteanu şi col. 2000)

Nr. Tip de degradare Localizare Suprafaţă1)

crt. 103 ha % sup. totală

1 Eroziune prin apă (de suprafaţă şi adân-cime)

Regiunea colinară şi de podiş, dealurile subcarpatice

6 300 (ravenări

1376,103 ha)

26,4

2 Alunecări de teren Regiunea colinară şi de podiş, dealurile subcarpatice

702 2,9

3 Eroziune prin vânt Sectoarele cu soluri nisipoase din Câmpia Română şi Delta Dunării

378 1,6

4 Colmatare aluvionare

Luncile râurilor interioare, câmpii de divagare, lunca şi Delta Dunării

950 4,0

5 Compactare Predominant în regiunea de câmpie 1 344 5,6

6 Formarea crustei Cvasitotalitatea solurilor prăfoase, luto - prăfoase şi lutoargiloase

2 300 9,6

7 Aridizare Local în lunca îndiguită a Dunării 362 1,5

8 Distrugerea solului prin lucrări de exca-vări şi minerit la zi

În special în zone miniere de exploatare a cărbunelui din Oltenia

15 0,1

9 Acoperire cu deşeuri şi reziduuri solide

Zone periurbane, termocentrale, zone miniere

18 0,1

10 Sărăturare (în principal naturală)

Câmpia Română de est, Câmpia de vest, local în podişul Moldovei

614 2,6

11 Poluare chimică (în genere moderată )

Zone industriale, exploatări petroliere

900 (+ poluare slabă circa

3641,103 ha)

3,8

19


12 Reducerea conţinutului de materie organică şi macronutrienţi

Bărăgan, Dobrogea, Sudul Câmpiei Române dintre Olt şi Argeş

3 342 14,1

13 Acidificare Terenurile agricole din partea externă a zonei forestiere

841 3,5

14 Terenuri stabile în condiţii antropizate

Zona împădurită, unele pajişti, cea mai mare parte din Delta Dunării

7 182 30,2

15 Terenuri stabile în condiţii naturale

Unele areale din câmpie şi podiş, în afara sistemelor de irigaţie

1 240 5,2

16 Terenuri fără vegetaţie naturală

Stâncării, gol alpin 141 0,6

1) Unele tipuri de degradare se suprapun astfel că % exprimă valori individuale care însumate depăşesc 100.

4.4.4. Reducerea resurselor de sol şi modificarea calităţii acestora

4.4.4.1. Reducerea resurselor de sol

Efectul combinat al deşertificării, secetei şi degradării terenurilor este reflectat şi în reducerea de soluri cultivate şi scăderea calităţii unora din cele rămase în folosinţă agricolă sau silvică.

Estimativ acest efect este redat în tabelul alăturat.

Tabel 11

Efectul deşertificării, secetei şi degradării terenurilor

Intensitatea degradării mii ha %

Terenuri puternic şi excesiv degradate practic scoase din circuitul agricol sau silvic

2 451 10,3

Terenuri cu soluri moderat-puternic degradate parţial utilizate ca arabil cu risc de accentuare a degradării sau pentru pajişti şi păduri cu productivitate scăzută

5 248 22,0

Terenuri cu soluri slab degradate utilizate ca arabil sau pentru pajişti sau păduri, cu productivitate diminuată

6 946 29,2

TOTAL 14 645 61,5

Consecinţele socio-economice ale proceselor de degradare sunt oglindite în faptul că în perioada 1990 - 1999 suprafaţa terenurilor agricole a scăzut cu 290 mii ha, iar a celor arabile cu 751 mii ha. Pe lângă aceasta, suprafaţa terenurilor abandonate e crescut cu 43 % ajungând la 450 mii ha.

4.4.4.2. Schimbarea proprietăţilor solului

Din punct de vedere pedologic influenţa directă a secetei are loc în principal prin modificarea (în sens de aridizare) a regimului de umiditate a solului. Acest fapt are drept consecinţă reducerea semnificativă a ponderii fazei lichide şi încetinirea sau chiar stoparea majorităţii proceselor fizice, biologice, biochimice şi chimice a căror desfăşurare este condiţionată de prezenţa apei.

Modificări ale însuşirilor fizice

scăderea porozităţii, rigidizare, compactare şi creşterea densităţii aparente;

scăderea capacităţii de înmagazinare a apei; reducerea, uneori sensibilă, a permeabilităţii; destructurare şi creşterea pericolului de deflaţie şi eroziune hidrică; accentuarea crăpăturilor la vertisoluri şi alte soluri argiloase.

Modificări ale însuşirilor chimice şi mineralogice

reducerea conţinutului de materie organică; reducerea ratei de nitrificare şi reducerea conţinutului de forme nitrice de azot; creşterea pH-ului şi amplificarea riscului de carenţe de microelemente, reducerea

accesibilităţii fosforului; reducerea accesibilităţii potasiului ca urmare a fenomenului de retrogradare în reţeaua

mineralelor argiloase; creşterea riscului de salinizare în perimetrele irigate şi în arealele cu nivel freatic la mică

adâncime; recarbonatarea cernoziomurilor şi regradarea unor cernoziomuri cambice; creşterea riscului de contaminarepoluare cu metale grele; formarea mineralului argilos palygorskit (specific numai condiţiilor de deşert).

Modificări ale însuşirilor biologice

scăderea capacităţii de producere de biomasă vegetală; reducerea activităţii microbiologice; reducerea activităţii macrofaunei (râme, rozătoare).

5. STRATEGIA PREVENIRII DEŞERTIFICĂRII, SECETEI ŞI DEGRADĂRII TERENURILOR

5.2. Identificarea şi delimitarea zonelor cu terenuri degradate şi cu risc ridicat la secetă

5.2.2. Zonele cu terenuri degradate

În România, arealele cu terenuri degradate apar în toate zonele climatice şi unităţile geomorfologice ale ţării (fig. 3)

Terenurile cu soluri degradate prin eroziunea prin apă şi alunecări sunt răspândite cu precădere în regiunile colinare şi de podiş (fig. 4): Dobrogea, Podişul Bârladului, Subcarpaţii externi, Piemontul getic, Dealurile Piemontane Vestice şi Podişul Transilvaniei.

Terenurile cu soluri degradate prin eroziunea eoliană sunt localizate în arealele solurilor nisipoase: Câmpia Tecuciului, Bărăganul Central, Câmpia Olteniei (la est de Jiu şi în zona Calafat - Ciuperceni) şi Delta Dunării (fig. 5).

Terenurile cu soluri degradate prin sărăturare sunt frecvente în Bărăgan (Valea Călmăţuiului, Câmpia Brăilei) şi în Câmpia de Vest (Câmpia Banatului, Câmpia Mureşului şi Câmpia Crişurilor) (fig. 6)

Terenurile cu soluri compactate antropic apar predominant în regiunea de câmpie din sudul şi din vestul ţării (fig. 7).

Terenurile cu soluri excesiv poluate cu metale grele (şi depuneri acide) sunt prezente în zonele Baia Mare, Copşa Mică, Zlatna şi Valea Călugărească. Areale poluate cu deşeuri urbane sunt frecvente în jurul majorităţii oraşelor mari: Bucureşti, Timişoara, Arad ş. a.

5.3.2.1. Agricultura durabilă - premiză a combaterii deşertificării, secetei şi degradarea terenurilor

a) Necesitatea implementării agriculturii durabile în România.

Elementele fundamentale care impun schimbarea sistemului actual de agricultură convenţională şi înlocuirea lui cu agricultură durabilă în România sunt următoarele:

21


dezechilibrul ecologic sever în cea mai mare parte a teritoriului ţării (în special în regiunile colinare şi de câmpie) ca urmare a disproporţiilor dintre suprafeţele arabile şi cele ocupate de vegetaţia naturală (păduri, pajişti);

starea alarmantă de degradare a resurselor de sol ca urmare a eroziunii prin apă şi vânt, epuizării fertilităţii, compactării, salinizării, poluării şi altor procese negative;

înrăutăţirea fondului climatic, exprimată prin creşterea frecvenţei şi intensităţii secetelor, creşterea frecvenţei inundaţiilor şi apariţia procesului de deşertificare în regiunile de sud şi sud-est ale ţării;

condiţiile socio-economice de subdezvoltare accentuată a mediului rural în comparaţie cu cel urban.Potrivit condiţiilor actuale din România, implementarea conceptului de agricultură

durabilă trebuie să asigure în principal rezolvarea următoarelor cerinţe:

protecţia şi ameliorarea bazei de resurse naturale, şi în primul rând a resurselor de sol şi apă şi a biodiversităţii, în cadrul unui plan naţional de reconstrucţie a peisajelor prin împăduriri de anvergură, lucrări de sistematizare a teritoriului şi lucrări de îmbunătăţiri funciare;

reconstrucţia ecologică a terenurilor cu soluri degradate şi stoparea proceselor de degradare antropică a solurilor (poluare etc.); diminuarea pierderilor de terenuri agricole bune şi foarte bune prin conversie la utilizări industriale, de infrastructură sau de alte natură;

realizarea unui echilibru stabil cu natura menţinând şi favorizând habitatele naturale pentru floră şi faună şi pentru conservarea biodiversităţii;

relansarea şi sporirea producţiei agricole în condiţii de eficienţă economică; formarea de producători agricoli de înaltă performanţă, competitivi sub aspectul

sortimentului de produse şi al costurilor de producţie în plan internaţional; asigurarea de venituri pentru agricultură comparabile cu cele din alte sectoare economice.

Acţiunile organizatorice menite să răspundă cerinţelor de mai sus constau în următoarele:

1. Realizarea unui cadru exploataţional în agricultură care să elimine orice daune economice şi ecologice, inclusiv a celor produse de structurile agrare deficitare ale perioadei anterioare şi de erorile perioadei de tranziţie;

2. Comasarea terenurilor şi creşterea treptată a suprafeţei proprietăţii şi exploataţiei agricole, în acord cu specificul proprietăţii private, în vederea organizării teritoriului astfel încât componentele naturale şi antropice ale peisajului agricol să formeze un complex organizatoric echilibrat şi să se asigure condiţii de sporire a productivităţii, conservare şi reînnoire a resurselor, armonizare a factorilor naturali şi economici, un peisaj plăcut şi stabilitatea sistemului;

3. Reducerea treptată a suprafeţei arabile pe terenurile cu pante mai mari de 12% şi pe cele cu soluri degradate, fie prin conversie la alte folosinţe agricole (pajişti) fie prin împădurire (cele cu soluri puternic erodate şisau afectate de alunecări).

4. În perspectivă suprafaţa arabilă va trebui diminuată la 6,5 - 7,0 mil. ha, iar securitatea alimentară a ţării asigurată în principal de pe terenurile cu soluri de calitate bună şi foarte bună (circa 3,7 mil. ha).

5. Introducerea asolamentelor în care un raport adecvat între culturile de prăşitoare, cerealele păioase şi leguminoase va contribui la protecţia fertilităţii solurilor, combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, diversificarea producţiei în acord cu cerinţele securităţii alimentare interne şi ale cerinţelor pieţei internaţionale, sporirea producţiei şi eficienţei economice ale acesteia;

6. Aplicarea îngrăşămintelor organice provenite din orice sursă;

7. Aplicarea îngrăşămintelor chimice în doze adecvate stării de calitate a solului din fiecare parcelă, stabilite pe bază de analize agrochimice efectuate periodic, şi numai în completare la celelate măsuri;

8. Aplicarea sistemelor de lucrare a solului optime pentru diferitele condiţii de sol şi relief, care să evite eroziunea şi deteriorarea fizică şi să asigure durabilitatea sistemului de agricultură, inclusiv extinderea în zonele adecvate a sistemelor de lucrare minimă a solului;

9. Introducerea managementului integrat de protecţie a plantelor prin optimizarea folosirii pesticidelor, aplicarea acestora făcându-se în completarea măsurilor agrotehnice şi biologice, biopesticidelor, folosirii soiurilor şi hibrizilor rezistenţi genetic, fenomenelor alelopatice şi altor măsuri de combatere a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor;

10. Integrarea sectorului culturi de câmp cu sectoarele zootehnic şi horticol într-un sistem de agricultură mai complex în care resursele să fie folosite mai eficient;

11. Reconstrucţia ecologică a terenurilor degradate prin activităţi industriale (minerit, acoperirea cu halde de steril sau cenuşi de la termocentrale, poluarea cu petrol şi apă sărată, poluarea cu metale grele etc.) pe baza principiului "poluatorul plăteşte";

12. Ameliorarea solurilor slab productive (nisipuri, sărături, soluri afectate de exces de umiditate şisau de aciditate pronunţată) numai acolo unde aceasta se justifică prin considerente economice sau de interes strategic naţional;

13. Iniţierea unor programe speciale pentru combaterea secetei şi deşertificării cum sunt:

plantarea de perdele forestiere de protecţie în zonele afectate; reabilitarea şi repunerea în funcţie a sistemelor de irigaţie eficiente economic din

Dobrogea, Câmpia Covurluiului şi Câmpia Română, restructurarea modului de exploatare a acestora în acord cu condiţiile specifice proprietăţii private, crearea condiţiilor, inclusiv a celor economice, pentru creşterea interesului direct al producătorilor agricoli în aplicarea irigaţiei;

selecţionarea de soiuri şi hibrizi de plante cu rezistenţă ridicată la secetă; elaborarea de tipuri de asolamente specifice care să includă şi “culturi de risc” pentru anii

secetoşi, astfel încât să fie asigurate condiţiile minime de supravieţuire a populaţiei din zonele afectate de secetă.;

extinderea şi perfecţionarea sistemului de asigurare a recoltelor.

b) Posibilităţi de implementare a agriculturii durabile în România

În condiţiile actuale de tranziţie, de criză economică, socială şi morală din România, trecerea la o agricultură durabilă este destul de complicată, dar nu imposibilă. Necesitatea unei astfel de treceri rezultă din faptul că aceasta este singura alternativă şi şansă, pe termen lung, pentru ca în procesul global al tranziţiei agricultura să-şi găsească locul cuvenit. Principalele elemente ce se cer rezolvate în acest sens depăşesc specificul tehnicii agricole, ele referindu-se la probleme generale cu caracter social-economic: consolidarea proprietăţii private, crearea condiţiilor pentru dezvoltarea fermelor familiale competitive, creşterea suprafeţei gospodăriilor agricole, comasarea terenurilor, realizarea unei ponderi acceptabile între agricultura comercială şi cea de subsistenţă, intensificarea în condiţii de eficienţă economică a producţiei agricole, creşterea productivităţii muncii în agricultură şi crearea de locuri de muncă în alte domenii pentru personalul astfel disponibilizat, crearea unor instituţii şi unor agenţi economici eficienţi în amontele şi în avalul producţiei agricole propriu-zise, diversificarea structurii culturilor în vederea asigurării securităţii alimentare dar şi a unui export eficient economic.

Ştiinţa agricolă românească dispune, încă de pe acum, de o gamă largă de tehnici proprii agriculturii durabile cum sunt:

23


lucrarea solului pe curbe de nivel, benzi înerbate, terasarea cu înfiinţarea de perdele forestiere, garduri, pâlcuri de arbori, arbuşti şi pomi;

rotaţia culturilor, sisteme de lucrare raţională a solului şi de fertilizare, strategii de combatere a bolilor şi dăunătorilor, cultivarea de soiuri şi hibrizi nou creaţi, rezistenţi la boli şi dăunători.

5.5. Măsuri speciale pentru prevenirea şi combaterea deşertificării, secetei şi degradarea terenurilor

5.5.1. Principii privind protecţia şi reconstrucţia ecologică a solului

a) Principii

Solul ca parte a ecosistemelor terestre constituie el însuşi un subsistem posedând toate cele trei caracteristici esenţiale ale sistemelor: integralitate, autoreglare şi echilibru dinamic. Când una din aceste însuşiri este deteriorată peste capacitatea de rezilienţă a sistemului, dereglarea ei devine ireversibilă şi nici celelate caracteristici nu mai funcţionează satisfăcător. La modul cel mai general, reconstrucţia ecologică a solului înseamnă readucerea subsistemului de sol la parametrii necesari funcţionării celor trei caracteristici menţionate mai sus şi realizării la un nivel satisfăcător a principalelor funcţii ecologice ale solului, respectiv:

a) contribuţia la producerea de biomasă vegetală;

b) participare corespunzătoare la circuitul integrat al apei, aerului, căldurii şi elementelor nutritive;

c) stocarea, filtrarea, tamponarea, transformarea şi transferarea diferitelor tipuri de intrări din afara sistemului (materie organică, substanţe fertilizante, pesticide, ierbicide, apa din precipitaţii şi irigaţii);

d) habitat biologic şi rezervor de gene pentru flora şi fauna de la suprafaţa şi din interiorul solului.

Se disting trei aspecte ale reconstrucţiei ecologice a solului:

1. Reconstituire ecologică (redresare ecologică dirijată) - prin care se realizează refacerea unui biosistem individual asemănător celui anterior. Spre exemplu, refacerea condiţiilor de regim hidric, nutriţie, pH, umiditate, nivel trofic şi a compoziţiei şi structurii biosistemului;

2. Ameliorare ecologică - prin care se realizează biosisteme (soluri) de calitate superioară celei anterioare, care respectă în principal funcţionalitatea şi mai puţin structura şi componenţa celor anterioare. Spre exemplu, ameliorarea sărăturilor, nisipurilor, modificarea regimului hidrologic şi hidric al solului prin desecări sau irigaţii, plantaţii cu alte specii decât cele zonale, după efectuarea lucrărilor de refacere a solului, etc.

3. Reconstrucţie ecologică - prin care se realizează o redistribuire artificială a componentelor în biosisteme supraindividuale considerate optimale, în care în general primează funcţia de protecţie a mediului ambiant şi mai puţin cea de producţie. Spre exemplu, executarea de lucrări care impun deplasarea de volume mari de pământ, terasări, nivelare selectivă a materialelor şi instalarea unor biocenoze altele decât cele iniţiale.

5.5.1.1. Proprietăţile solului avute în vedere la reconstrucţia ecologică

Dintre acestea cele mai importante sunt următoarele:

Volumul edafic - respectiv volumul de material fin ( 2 mm), exprimat în fracţiuni de unitate sau în procente, având ca nivel de referinţă adâncimea de 100 m. Acest parametru este foarte important în solurile cu conţinut ridicat de schelet (fracţiuni 2 mm) şi se obţine prin scăderea scheletului (volumetric) din masa totală a solului.

Grosimea utilă a solului - reprezintă grosimea stratului de sol accesibil rădăcinilor. Se măsoară de la suprafaţă până la un orizont restrictiv din adâncime - spre ex: pat de roci dure sau pietriş cimentat, orizonturi dense şi impermeabile, orizonturi salinizatesodicizate, strate cu condiţii de reducere puternice.

Capacitatea de reţinere a apei accesibile plantelor - cu rol esenţial în reglarea aprovizionării cu apă a plantelor, respectiv în stocarea apei în perioadele cu precipitaţii şi punerea acesteia la dispoziţia plantelor în perioadele fără precipitaţii.

Permeabilitatea pentru apă - cu rol determinant în regimul apei, adesea în crearea condiţiilor de exces de umiditate, precum şi în protecţia apelor freatice şi a celor de suprafaţă faţă de poluarea cu nitraţi sau cu alţi compuşi uşor solubili prin scurgerea de suprafaţă sau prin spălarea (levigarea) acestora prin profilul de sol. Cele mai expuse sunt apele freatice situate la mică adâncime.

Capacitatea de schimb cationic - dependentă în primul rând de conţinutul de argilă şi humus. De această însuşire depinde capacitatea solului de reţinere a metalelor grele şi a altor poluanţi, deci asigurarea funcţiei de tampon a solului faţă de pătrunderea acestora în soluţia solului şi plantei sau deplasarea în apa freatică.

Conţinutul de humus (materie organică) - pe lângă rolul important în schimbul de cationi, în stocarea de energie şi de bioxid de carbon, în structurarea solului, este sediul unor procese microbiologice intense ce asigură reciclarea materiei organice, punând la dispoziţia plantelor elemente nutritive.

Reacţia solului - pe lângă faptul că prezintă intervale specifice optime şi limitative pentru dezvoltarea diferitelor plante, are un rol determinant asupra solubilizării elementelor, de exemplu la pH peste 6,5 Cu şi Pb sunt puţin solubile, iar Zn şi Mn îşi reduc solubilitatea cu mai mult de 50 %.

5.5.2. Măsuri de combatere a degradării terenurilor pe tipuri de degradare

5.5.2.1. Soluri erodate

Dat fiind mărimea suprafeţelor de terenuri afectate de eroziunea prin apă (6 300 mii ha), prevenirea şi combaterea acestui fenomen constituie unul dintre cele mai importante obiective ale acestei strategii.

Prima acţiune constă în inventarierea lucrărilor de amenajare antierozională (2,2 mil. ha), cu selecţionarea perimetrelor în care aceste lucrări pot fi refăcute în condiţii de eficienţă economică şi ecologică sau în vederea respectării unor interese de ordin strategic naţional. Regândirea concepţiei privind controlul eroziunii solului în sensul realizării acestuia predominant prin măsuri simple puţin costisitoare şi cu eficienţă de lungă durată, de ex. agrotehnică antierozională, restrângerea suprafeţei arabile la terenurile fără risc accentuat de eroziune, schimbări de folosinţă prin conversia arabilului în pajişti şi împădurirea terenurilor puternic degradate sau cu risc de eroziune foarte ridicat. Reorientarea concepţiei de amenajare antierozională a teritoriului trebuie să aibă în vedere specificul proprietăţii private, necesitatea de a stimula pe diferite căi interesul proprietarilor pentru lucrări de comasare şi de creştere a suprafeţei proprietăţii sau exploataţiei. De asemenea, trebue avute în vedere considerente de ordin social-economic, respectiv posibilitatea trecerii în alte sectoare de activitate decât agricultura a unei părţi semnificative din populaţia rurală, fie prin dezvoltarea în mediul rural a unor astfel de activităţi, fie prin migrare în mediul urban.

După intensitatea degradării, în concepţia strategiei de faţă, se au în vedere două categorii principale de măsuri (Moţoc şi colab., 1997):

a) Măsuri de reabilitare. În această categorie intră terenurile cu folosinţă agricolă cu procese intense de eroziune dar care nu sunt complet distruse şi pot fi recuperate pentru culturi agricole după o perioadă de ameliorare. Măsurile ce ar trebui aplicate sunt următoarele: retragerea din cultură şi înerbarea pentru o perioadă de 10 ani şi efectuarea de lucrări care

25


să permită reducerea substanţială a eroziunii. Aceste lucrări se pot efectua pe baza unor contracte cu fermierii care să primească subvenţii pentru acoperirea parţială a pierderilor de venit prin introducerea unui sistem mai puţin eficient economic, însă cu eficienţă foarte mare în protecţia solului, iar instalarea măsurilor să se facă cu costuri minime. Suprafaţa de terenuri care intră în această categorie este estimată la circa 3,0 - 3,5 mil. ha.

b) Măsuri de reconstrucţie ecologică. În această categorie intră terenurile cu soluri excesiv degradate, practic complet distruse, care nu prezintă şanse de reabilitare pentru utilizarea agricolă.

Reconstrucţia ecologică se realizează prin împădurire şi înerbare însoţite de lucrări corespunzătoare de instalare a vegetaţiei. Regimul de exploatare este ca rezervaţie controlată de două tipuri. Primul permite exploatarea masei lemnoase sau a ierburilor după un program care să permită evoluţia normală a sistemului sol - plantă. Al doilea este de rezervaţie cu restricţie masivă. În această categorie pot fi incluse 1,5 - 2 mil. ha teren.

Reabilitarea şi reconstrucţia ecologică a terenurilor cu soluri erodate necesită reglementări legislative speciale, care să permită elaborarea unui program de realizare, finanţat din fonduri publice.

5.5.2.3. Alunecări de teren

Măsurile privind prevenirea şi combaterea alunecărilor sunt complexe şi variate. Acestea depind de tipul de alunecare, alcătuirea geologică şi litologică şi îndeosebi de condiţiile hidrogeologice şi geomorfologice ale terenurilor.

Principalele măsuri sunt: interceptarea (captarea şi drenarea) apelor subterane (şi în unele cazuri şi a celor de suprafaţă) din perimetrul afectat de alunecări şi eventual din amontele acestuia, plantaţii forestiere pentru fixarea terenului şi îmbunătăţirea drenajului biologic, lucrări de consolidare unde sunt de apărat construcţii (clădiri, şosele, căi ferate, poduri) sau alte obiective de interes socio-economic.

Măsurile de reabilitare şi reconstrucţie ecologică a solurilor sunt în principiu aceleaşi ca şi pentru terenurile erodate, cu diferenţa că în cazul alunecărilor, neuniformitatea terenurilor şi solurilor este extrem de mare.

Suprafaţa afectată de alunecări este estimată la 702 mii ha.

5.5.2.4. Soluri salinizate

În această problemă, prima condiţie este schimbarea politicii privind ameliorarea solurilor sărăturate (circa 640 mii ha din care doar circa 200 mii ha sărături propriu-zise), în sensul punerii accentului pe măsurile de prevenire a extinderii şi intensificării salinizării, precum şi pe cele de utilizare prin tehnologii specifice a solurilor slab sărăturate, şi nu pe lucrările de ameliorare propriu-zisă, lucrări care sunt foarte scumpe, greu de întreţinut, cu eficienţă ecologică nedemonstrată convingător şi în mod cert fără eficienţă economică. De altfel, în România cvasi-totalitatea terenurilor cu sărături propriu-zise (Solonceacuri, Soloneţuuri) sunt “sărături” naturale care reprezintă ecosisteme bine individualizate, foarte stabile, şi cu valoare ecologică specifică. Astfel de terenuri pot fi (şi de altfel sunt) utilizate ca atare: păşuni, spaţii de recreere pentru animale, amplasarea de eleştee piscicole, anumite activităţi turistice etc.

Pentru solurile slab-moderat sărăturate, aflate în folosinţă agricolă, măsurile de ameliorare principală sunt următoarele:

a) În cazul solurilor salinizate:

irigaţii de spălare a sărurilor uşor solubile pe fond drenat; lucrarea este însoţită de amendarea cu gips în cazul când este prezentă soda sau apare sodiul schimbabil în complexul adsorbtiv al solului.

b) în cazul solurilor alcalizate (sodicizate):

amendarea gipsică şi afânarea adâncă pentru îmbunătăţirea permeabilităţii; când sunt prezente săruri uşor solubile simultan cu gipsarea se aplică şi irigaţii de spălare. În toate cazurile este necesară asigurarea drenajului.

În perioada de ameliorare se folosesc culturi amelioratoare sau tolerante la salinitate/alcalitate (orz, floarea soarelui, lucernă, ş. a.)

5.5.2.5. Soluri nisipoase şi nisipuri (Dune de nisip)

Ca şi în cazurile precedente, primul pas constă în reanalizarea politicii de amenajare, ameliorare şi utilizare a nisipurilor şi solurilor nisipoase (439 000 ha), în sensul revenirii la strategia de la începutul secolului de împădurire a zonelor nisipoase din zona cu climat secetos, unde pericolul deflaţiei este foarte mare, cu păstrarea în producţia agricolă a unor suprafeţe limitate, amenajate pentru irigaţie, corespunzătoare necesităţilor de aprovizionare a pieţei cu produse specifice, în special cu produse legumicole timpurii.

Măsurile principale de ameliorare a solurilor nisipoase sau nisipurilor cultivate sau folosite ca pajişti sunt următoarele:

Protecţia împotriva deflaţiei, prin: menţinerea suprafeţei solului pe cât posibil acoperită de vegetaţie pe toată durata anului (dar în special în timpul sezonului uscat), perdele forestiere de protecţie, irigaţie pentru umezirea suprafeţei solului şi, unde este posibil, aplicarea de polimeri sintetici pentru stabilizarea structurii;

Creşterea conţinutului de materie organică, îngrăşăminte verzi şi îngrăşăminte organice (compost, gunoi de grajd);

Îmbunătăţirea capacităţii de reţinere a apei prin creşterea conţinutului de argilă şi praf, care se poate realiza prin încorporarea de materiale lutoase - lutoargiloase (spre exemplu loess).

5.5.2.6. Soluri compactate

Prevenirea degradării în continuare a stării fizice a solurilor compactate antropic şi a celor afectate de procese de degradare a structurii, crustificare, obturare a spaţiului poros ş. a. prin tehnologii culturale adecvate (tipuri de utilaje agricole care să evite compactarea stratului arat şi a subsolului, creşterea parcului de tractoare pentru a face posibilă executarea lucrărilor în condiţii optime de umiditate a solului, reducerea numărului de lucrări, introducerea de noi sisteme de lucrare a solului, inclusiv - în zonele favorabile şi în condiţiile rezolvării prin mijloace specifice a problemei buruienilor - a sistemelor de lucrare minimă a solului, introducerea asolamentelor de lungă durată cu plante protectoare şi amelioratoare etc.). Reluarea pe terenurile cu compactare de adâncime de origine pedogenă a lucrărilor periodice de afânare şi scarificare adâncă (circa 1 mil. ha)

5.5.2.7. Soluri acide

Corectarea reacţiei solului pe circa 2,3 mil. ha teren agricol (1,6 mil. ha arabil; 634 mii ha păşuni şi fâneţe, 101 mii ha vii şi livezi) prin lucrări periodice de amendare calcică, în acord cu rezultatele analizelor agrochimice ale solului.

5.5.2.8. Soluri cu conţinut redus de materie organică (humus) şi elemente nutritive

Creşterea în măsura posibilului a rezervei de materie organică (a humusului) din sol, pe circa 7,7 mil. ha teren agricol, din care 4,3 mil. ha teren arabil, prin aplicare de îngrăşăminte organice, asolamente cu culturi amelioratoare, creşterea biomasei radiculare prin tehnologii agricole superioare, stimularea unor activităţi biologice în sol.

Asigurarea unui bilanţ pozitiv al elementelor nutritive din sol prin fertilizare cu îngrăşăminte chimice şi naturale, în concordanţă cu cerinţele agriculturii durabile, cu rezultatele analizelor agrochimice periodice ale solului şi plantei şi cu specificul diferitelor culturi.

27


5.5.2.9. Soluri poluate

Măsurile de prevenire şi combatere a poluării solului se iau în funcţie de sursa şi natura poluării, de distanţa până la sursă, de tipurile de sol afectate şi de configuraţia geomorfologică a teritoriului.

Pentru solurile poluate cu metale grele şi sulf se iau în considerare măsurile care permit imobilizarea în sol a metalelor grele şi împiedicarea translocării lor în plantă: măsuri de ordin fizic (lucrări de refacere a fertilităţii solului prin amendări, fertilizări minerale şi organice făcute diferenţiat) şi măsuri de ordin chimic (reducerea mobilităţii metalelor grele în sol şi a accesibilităţii acestora pentru plante prin amendări cu amendament calcaros şi asigurarea echilibrului nutritiv, pH 6-6,5);

Pentru solurile poluate cu reziduuri petroliere şi apă sărată se recomandă un complex de măsuri care cuprind: lucrări agropedoameliorative propriu zise, lucrări de evacuare a excesului de apă, lucrări de tehnologie culturală cu sol ameliorativ, măsuri radicale şi măsuri biologice pentru combaterea poluării cu petrol;

Solurile poluate cu fluor necesită următoarele măsuri de ameliorare: diluarea poluantului prin amestecarea cu materiale necontaminate cu o capacitate mare de adsorbţie, cum sunt argilele şi oxizii de aluminiu; reducerea mobilităţii lui prin amendarea cu calciu şi menţinerea la un pH între 5,5-7,0.

Terenurile degradate de exploatările miniere necesită amenajarea haldelor, copertarea şi fertilizarea chimică şi organică, îngrăşăminte verzi şi corectarea reacţiei solului;

La haldele de cenuşă provenite de la termocentrale, se aplică tehnologia de recultivare tehnică şi biologică, iar terenurile poluate cu cenuşă de la termocentrale se ameliorează prin măsuri specifice combaterii acţiunii metalelor grele, sulfului şi sărurilor solubile.

5.6. Cadrul legislativ şi instituţional în vederea prevenirii deşertificării, secetei şi degradării terenurilor

5.6.1.1. Cadrul legislativ în domeniul protecţiei, conservării şi ameliorării solurilor

Legislaţia existentă în România menţionează unele probleme referitoare la protecţia şi ameliorarea resurselor de sol şi apă care, implicit abordează elemente referitoare la deşertificare şi degradarea solului. Astfel:

Legea Fondului Funciar 18/1991, republicată în urma modificărilor aduse prin Legea 1/2000, prevede la art. 61 organizarea unor perimetre de ameliorare a solului în zone cu procese puternice de degradare şi stabileşte instituirea unui fond special în acest scop. Hotărârea de Guvern 786/1993 detaliază aceste prevederi, stabilind criteriile de alegere a solurilor care urmează a fi incluse în perimetrele de ameliorare şi modul de funcţionare a comisiilor însărcinate să delimiteze aceste perimetre. Hotărârea Guvernului 267/1995 prevede modul de constituire şi utilizare a fondului destinat organizării perimetrelor de ameliorare.

Legea arendării 16/1994 prevede obligaţiile arendaşilor de a exploata terenurile agricole astfel încât să evite deteriorarea solului şi epuizarea fertilităţii acestuia.

Legea Îmbunătăţirilor Funciare 84/1996, Ordonanţa Guvernamentală 147/1999 referitoare la Asociaţiile de Udători şi Ordonanţa Guvernamentală 23/2000 privind organizarea Societăţii Naţionale de Îmbunătăţiri Funciare tratează modul de organizare a

acestui sector de activitate, direct implicat în problemele de combatere a deşertificării şi degradării solului.

Legea Protecţiei Mediului 137/1995 prevede modul de organizare a activităţii de protecţia mediului. Un capitol al legii tratează protecţia solului. Intre altele, legea prevede autorizarea tehnologiilor de producere şi de omologare a îngrăşămintelor chimice; comisia interministerială prevăzută în acest scop a luat ulterior fiinţă.

Legea cadastrului 7/1996 prevede, între altele, finanţarea bugetară a activităţii de cadastru, inclusiv aceea de executare a studiilor pedologice şi agrochimice cu periodicitatea necesară pentru a înregistra schimbările produse în starea de calitate a solului, implicit a schimbărilor datorite proceselor de deşertificare şi degradare.

Codul silvic 26/1996 prevede gospodărirea fondului forestier proprietate publică, precum şi asigurarea integrităţii si dezvoltării fondului forestier indiferent de proprietar.

Legea apelor 107/1996 prevede între altele conservarea, dezvoltarea si protecţia resurselor de apă.

Legea privind împădurirea terenurilor degradate 107/1999 prevede măsuri pentru ameliorarea prin lucrări de împădurire a terenurilor degradate inapte pentru folosinţe agricole, precum şi a terenurilor neproductive

Prevederile legale menţionate sunt incomplete, insuficient corelate între ele, şi în parte neadaptate la stadiul actual al problemei. Printre actele normative prioritare, care se cer de urgenţă elaborate şi puse în aplicare, considerăm Legea Protecţiei Solului şi Legea Comasării Terenurilor Agricole, ambele aflate în prezent în preocuparea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei

5.6.2.1. Cadrul instituţional în domeniul protecţiei şi conservării

În absenţa unui cadru legislativ adecvat, lipseşte de asemenea un cadru instituţional unitar. Principalele instituţii implicate în activităţi legate de combaterea deşertificării, protecţia şi ameliorarea solurilor degradate şi prevenirea efectelor secetei sunt:

Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului (MAPPM), cu atribuţii privind supravegherea calităţii mediului înconjurător, autorizarea activităţilor economice cu potenţial de degradare a mediului, monitorizarea şi asigurarea stării de calitate a apelor de suprafaţă şi subterane, elaborarea şi aplicarea planurilor de amenajament silvic etc.

Institutele de cercetări din cadrul MAPPM profilate pe probleme de meteorologie şi hidrologie, de inginerie a mediului, de silvicultură, sau pentru specificul Deltei Dunării.

Agenţiile judeţene de protecţia mediului, organe teritoriale ale MAPPM, ce urmăresc impactul activităţii economice asupra mediului ambiant.

Direcţiile regionale silvice, active în protecţia terenurilor cu folosinţă forestieră, inclusiv în reîmpădurirea terenurilor puternic degradate.

Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei (MAA) cu atribuţii privind cadastrul agricol, folosirea raţională a resurselor de sol, studiile pedologice şi agrochimice, îmbunătăţirile funciare, dezvoltarea rurală.

Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice “Gh. Ionescu Şişeşti” (ASAS), coordonatoarea activităţii de cercetare în agricultură şi în domenii adiacente, inclusiv în unele specialităţi ale silviculturii şi protecţiei mediului.

Societatea Naţională de Îmbunătăţiri Funciare, cu filiale judeţene, subordonată MAA, activând în execuţia, întreţinerea şi exploatarea lucrărilor de irigaţie, drenaj şi combaterea eroziunii solului, lucrări cu rol deosebit în protecţia şi ameliorarea solurilor degradate prin procese de eroziune, exces de umiditate, salinizare etc., precum şi în reducerea efectelor secetei.

Institutele de cercetare cu profil de pedologie şi agrochimie (monitorizarea calităţii resurselor de sol, stabilirea necesarului şi cerinţelor pentru lucrări de ameliorare a solului),

29


de irigaţie şi drenaj, de cadastru şi organizarea teritoriului agricol, de tehnologie a diferitelor categorii de culturi.

Instituţii specializate la nivel teritorial din sistemul MAA: oficiile pentru studii pedologice şi agrochimice, oficiile de cadastru şi organizarea teritoriului agricol ş. a.

Societatea Naţională Română pentru Ştiinţa Solului (SNRSS) Societatea Naţională Română pentru Conservarea Solului (SNRCS) Organizaţia Română de Cercetări pentru Lucrările Solului (ORCLS)

Punerea la punct a unui cadrul legislativ unitar privind problemele de deşertificare, protecţia şi ameliorarea solului şi prevenirea şi diminuarea efectelor negative ale secetei va putea include instituirea unui organism coordonator al activităţilor în acest domeniu, precum şi măsuri pentru o mai bună corelare a întregii reţele de instituţii guvernamentale şi neguvernamentale cu atribuţii specifice.

5.6.3. Cooperare regională şi internaţională

În problemele conservării şi protecţiei resurselor de sol se cooperează atât în plan european, cât şi în plan regional. Astfel, România colaborează la constituirea bazei de date de soluri a Europei, unde a contribuit cu harta digitală a solurilor României la sc. 1: 1 000 000, în legenda FAO şi la realizarea bazei de date de profile de sol din ţările Europei.

În plan regional, România a colaborat la:

a) proiectul SOVEUR iniţiat de FAO privind cartarea vulnerabilităţii la poluare a solurilor din ţările central şi est europene;

b) proiectul INCO-COPERNICUS: Acţiunea concertată privind compactarea subsolului în ţările central şi est europene.

c) proiectul FAO: Reabilitarea solurilor poluate în România

d) proiectul INCO-COPERNICUS: Un model de simulare cu distribuţie spaţială pentru prognoza stării fizice şi agrofizice a solului - SIDASS

e) proiectul INCO-COPERNICUS: Managementul apei şi solurilor în producţia agricolă din zone urbane - SWAPUA

5.6.4. Sensibilizarea şi educarea populaţiei

În prezent, această activitate este practic absentă. Pentru viitor, se consideră necesare:

Organizarea de conferinţe în mediul rural privind problemele de deşertificare, secetă şi degradarea solului;

Editarea de broşuri, pliante şi alte materiale ilustrative în legătură cu efectele deşertificării secetei şi degradării terenurilor, inclusiv cu măsurile care se pot lua pe plan local pentru diminuarea urmărilor socio-economice ale acestor procese;

Implicarea audio-vizualului şi a mass mediei în general în acţiunile de popularizare şi instruire privind importanţa conservării, protecţiei şi ameliorării resurselor de sol.

5.7. Dezvoltarea cercetării ştiinţifice şi învăţământului în vederea prevenirii deşertificării, secetei şi degradării terenurilor

5.7.1. În domeniul protecţiei, conservării şi ameliorării solului

5.7.1.1. Cercetarea ştiinţifică

În prezent, activitatea de cercetare ştiinţifică privind prevenirea şi combaterea degradării resurselor de sol se desfăşoară pe două niveluri de organizare:

La nivel naţional:

Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie - ICPA, Bucureşti. Acest institut efectuează o gamă largă de cercetări privind toată problematica resurselor de sol: inventariere, cartare, caracterizare, evaluare şi gestiune la nivel naţional, fertilizare (agrochimie), prevenirea poluării solului şi a mediului înconjurător, tehnologii pedoameliorative, bazele de date de sol şi dezvoltarea de tehnologii informatice privind stocarea şi difuzarea acestora.

ICPA coordonează 37 de Oficii Judeţene de Studii Pedologice şi Agrochimice care execută studii şi cercetări privind problemele locale şi de zonă ale conservării, protecţiei şi ameliorării resurselor de sol.

La nivel regional (zonal):

Staţiuni de Cercetare cu profil specific:

Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Combaterea Eroziunii Solului (SCCCES) - Perieni, jud. Vaslui,

Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Ameliorarea Solurilor Sărăturate (SCCASS) - Brăila, jud. Brăila

Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Ameliorarea Nisipurilor şi Solurilor Nisipoase (SCCAN) - Dăbuleni, jud. Dolj

Dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniul preveniri şi combateri degradării resurselor de sol constituie obiective ale unor programe specializate, derulate atât în cadrul ICPA, cât şi a staţiunilor zonale de cercetare menţionate mai sus.

Sub egida Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, în perioada 1996 - 1998, s-a dezvoltat un program naţional complet de cercetare privind prevenirea şi combaterea secetei, la care au participat 14 institute şi staţiuni de cercetare. În cadrul acestui program, un loc important l-a avut prevenirea şi combaterea degradării solului ca urmare a deşertificării şi secetei.

5.7.1.2. Învăţământul

Pregătirea de specialişti în domeniul prevenirii şi combaterii degradării solului se realizează în ultimii 2 (3) ani de curs la Facultatea de Agricultură a USAMV Bucureşti. Pregătire de specialitate se mai face, de asemenea, şi la Facultatea de Inginerie şi Îmbunătăţiri Funciare din cadrul aceleiaşi Universităţi.

Cursuri de pedologie cu durata de 1 an sau 1 semestru se predau practic la toate facultăţile de Agricultură, Geografie şi Ecologie din ţară, de stat sau particulare.

5.7.1.3. Formarea de specialişti

Deoarece prin sistemul actual de învăţământ, pregătirea de cadre cu studii superioare în acest domeniu este nesatisfăcătoare, atât numeric, cât şi calitativ, se au în vedere următoarele:

Crearea încă din anul II de studii de secţii sau grupe specializate pe probleme de protecţie, conservare şi ameliorarea a solului în cadrul Facultăţilor de Agricultură şi a celei de Inginerie şi Îmbunătăţiri Funciare din USAMV - Bucureşti, cât şi în cadrul Facultăţilor de Agricultură a universităţilor agronomice din Timişoara, Iaşi şi Cluj.

Organizarea de cursuri post universitare, cu un număr de 40 - 50 specialişti din reţeaua Oficiilor Judeţene de Studii Pedologice şi Agrochimice şi din reţeaua Agenţiilor judeţene de Protecţie a Mediului pentru instruire privind adâncirea problemelor de protecţie, conservare şi ameliorare a resurselor de sol.

5.7.1.4. Sistemul educaţional

Starea avansată de degradare a resurselor de sol ale României este cauzată în bună măsură şi de lipsa oricăror preocupări de educare a populaţiei din mediul rural asupra importanţei solului ca bază a existenţei vieţii. Pentru corectarea acestei deficienţe, se propune introducerea în sistemul de învăţământ primar şi gimnazial din mediul rural a unei materii consacrate exclusiv problemelor resurselor de sol, astfel încât fiecare membru al comunităţii rurale să cunoască

31


solurile comunei şi judeţului şi problematica specifică protecţiei, conservării şi ameliorării acestora.

5.8. Monitorizarea zonelor afectate de deşertificare, secetă şi degradarea terenurilor

Dat fiind caracterul complex al proceselor de deşertificare, secetă şi degradarea terenurilor, avertizarea sau supravegherea acestora necesită urmărirea permanentă a schimbărilor survenite în majoritatea componentelor mediului şi ale ecosistemelor terestre. Pentru înregistrarea acestor schimbări se folosesc indicatori specifici privind clima, solul, apa, vegetaţia, biodiversitatea şi presiunea demografică.

Un indicator este definit ca fiind un parametru sau o valoare derivată din alţi parametri care furnizează informaţii asupra unui fenomen (OECD, 1993, EEA, 1998). În acest sens, indicatorii nu trebuie confundaţi cu datele primare din care aceştia derivă. Indicatorii reprezintă informaţia cuantificată care ne ajută să explicăm cum se schimbă lucrurile în timp şi variaţia lor spaţială. În general, indicatorii simplifică realitatea în scopul de a permite cuantificarea fenomenelor complexe, astfel încât informaţia să poată fi comunicată.

5.8.1. Monitorizarea zonelor afectate de deşertificare şi secetă

5.8.1.1. Monitorizarea zonelor agricole

Se utilizează următorul set de indicatori:

5.8.1.1.1. Indicatori climatici:

Aceşti indicatori sunt derivaţi din datele meteorologice şi climatice. Indicatorii climatici au un rol special în evaluarea deşertificării şi secetei datorită următoarelor caracteristici specifice:

accesibilitate uşoară şi înregistrare pe serii lungi de ani; cost extrem de mic datorită faptului că datele meteorologice sunt colectate şi prelucrate şi

pentru alte aplicaţii; omogenitate calitativă de la o ţară la alta datorită standardelor şi procedeelor internaţional

acceptate şi folosite de Agenţiile Meteorologice Naţionale; fiabilitate ridicată deoarece indicatorii respectivi sunt colectaţi prin două sisteme

integrate: staţii meteorologice la sol şi sateliţi meteorologici; accesibilitate în timp real pentru analiză statistică, istorică şi prognoze pe termen mediu şi

scurt, la scară locală sau globală; uşor de analizat cu privire la impactul direct asupra mediului şi de exploatat pentru

generarea de vederi structurale de referinţă ale teritoriului şi pentru o monitorizare a evoluţiei curente a sistemului.

Se deosebesc două categorii de indicatori climatici:

indicatori de bază - care sunt derivaţi direct din datele climatice; indicatori complecşi - care sunt obţinuţi prin combinarea indicatorilor de bază cu alte

tipuri de date: climatice, agricole, socio-economice, degradarea solurilor, etc.Indicatorii climatici de bază sunt reprezentaţi prin tendinţele anuale sau sezoniere ale

temperaturii, precipitaţiilor şi evapotranspiraţiei, variabilitatea evenimentelor extreme etc. Aceşti indicatori furnizează o informaţie utilă atât în ceea ce priveşte schimbările cât şi vulnerabilitatea climatică structurală a unui teritoriu sau regiuni date. Caracteristica fundamentală a indicatorilor climatici de bază constă în uşurinţa colectării datelor meteorologice. Acest fel de indicatori sunt capabili să detecteze variaţiile climatice la orice nivel de scară, local, regional sau global.

Indicatorii climatici complecşi sunt acei indicatori generaţi prin prelucrarea sau combinarea indicatorilor climatici de bază cu alte date, sau în final prin suprapunerea de situaţii

climatice curente obţinute în timp real peste vulnerabilitatea climatică structurală stabilită. Exemple de indicatori climatici complecşi sunt: data începerii şi durata sezonului agricol, bilanţul precipitaţii/evapotranspiraţie, prognoza producţiei de biomasă vegetală folosind date Meteosat.

5.8.1.1.2. Indicatori pedologici

Principalii indicatori pedologici care trebuie urmăriţi pentru monitorizarea deşertificării , secetei şi degradării solului sunt următorii;

regimul umidităţii şi temperaturii solului, în special în perioada de vegetaţie; bilanţul apei în sol şi componentele acestuia (scurgere, infiltraţie, evaporaţie, consum util etc);

eroziunea prin apă şi vânt, inclusiv elementele necesare pentru folosirea modelelor de calcul al eroziunii (erozivitatea pluvială, erodabilitatea solului etc);

salinitateasodicitatea; drenajul natural al teritoriului; frecvenţa şi durata inundaţiilor; degradarea structurii, crustificarea, scăderea porozităţii (compactarea) şi a permeabilităţii; echilibrul dintre intrările de materie organică, nivelul biomasei microbiene şi cantitatea de

materie organică reziduală; însuşirile chimice de bază: conţinutul de materie organică şi compoziţia acesteia,

conţinutul de carbon microbian, raportul CN, conţinutul de macroelemente (N,P,K), pH.

5.8.1.1.3. Indicatori hidrici (apa)

Limitarea sau reducerea drastică a aprovizionării cu apă este caracteristica fundamentală a deşertificării, din care decurg toate celelalte fenomene negative. Indicatorii hidrici cei mai importanţi în cadrul monitoringului deşertificării sunt:

agresivitatea precipitaţiilor (cantitatea de precipitaţii, frecvenţă şi intensitate, indicele USLE al eroziunii pluviale);

evapotranspiraţia; scurgerea de suprafaţă, infiltraţia; drenajul natural al teritoriului; resursele de apă: cantitate, calitate, dinamica sezonieră, anuală şi tendinţa acesteia; frecvenţa şi durata inundaţiilor.

5.8.1.1.4. Indicatori agronomici

variaţia multianuală a producţiei agricole comportarea culturilor în timpul sezonului de vegetaţie

5.8.1.1.5. Indicatori biologici (de vegetaţie şi biodiversitate)

Aceştia sunt, de departe, cei mai sensibili şi uşor sesizabili indicatori ai procesului de deşertificare, secetă şi degradare a solului.

a) Indicatori de vegetaţie şi microbiologici

dinamica sezonieră şi anuală a biomasei vegetale primare (indicele NDVI) pe baza datelor de la sateliţii NOAA AVHRR, SPOT VGT, ş.a.;

raportul dintre biomasa rădăcinilor biomasa părţilor aeriene; gradul şi tipurile de ocupare a terenurilor; procentul de terenuri abandonate; activitatea microbiologică din sol, numărul şi tipurile de microorganisme; aridizarea vegetaţiei naturale (structură, compoziţie, distribuţie spaţială, tipuri biologice); riscurile de incediu al pădurilor.

b) Indicatori privind starea biodiversităţii

33


Aceşti indicatori sunt utili pentru a estima starea de conservare a biodiversităţii din zonele afectate sau ameninţate de deşertificare, secetă şi degradarea terenurilor.

Indicatori privind cantitatea ecosistemelor

Aceşti indicatori trebuie să fie capabili de a descrie numărul ecosistemelor, calitatea lor şi numărul de specii ameninţate din totalul speciilor existente, precum şi de a măsura pierderile de biodiversitate rezultând din fragmentarea şi conversia ecosistemelor naturale. Ei trebuie să descrie:

procentul de areale auto - regeneratoare, corespunzând ecosistemelor naturale şi seminaturale, şi procentul de areale puternic transformate de activităţiile umane;

procentul de areale auto - regeneratoare pentru fiecare tip de ecosistem din suprafaţa totală;

extensia arealelor naturale şi semi - naturale pe clase de mărimi (100 - 1000; 1000 - 10.000 ha). Indicatori ai calităţii biodiversităţii ecosistemelor

Scopul acestor indicatori este de a obţine direct sau indirect măsura pierderilor de biodiversitate şi implementare, atât la nivelul speciilor cât şi al ecosistemelor, a măsurilor de remediere. Aceşti indicatori trebuie să descrie:

distribuţia şi cantitatea de specii faţă de nivelul de referinţă; numărul se specii indigene în procente faţă de nivelul de referinţă; procentajul total de areale împădurite; procentajul ariilor de agroecosisteme din zonele naturale; procentajul de resurse endemice; procentajul de arii marine şi costiere cu resurse biologice importante.

Indicatori ai speciilor ameninţate şisau dispărute şi a tipurilor de habitat

Scopul acestor indicatori este de a evidenţia speciile şi arealele unde sunt necesare măsuri urgente. Aceşti indicatori trebuie să evidenţieze:

numărul de specii ameninţate sau dispărute ca procent din grupele folosite ca bioindicatori;

numărul de habitate ameninţate ca procent din total.

5.8.1.1.6. Indicatori ai presiunii demografice

Aceşti indicatori dau măsura utilizării durabile a resurselor. Ei se referă la: pierderea de habitate, cantitatea de resurse extrase, introducerea de specii alochtone, poluare, (apă, aer, sol, radioactivitate, zgomot, lumină) schimbarea climatului cauzată de factori antropici sau naturali.

Indicatori privind pierderea de habitat

% de areale auto - regenatoare convertite anual la producţia agricolă, la utilizare urbană sau la alte folosinţe intensive;

% de albii semnificativ afectate de baraje sau regularizări. Indicatori ai supraexploatării

totalul cantităţii de biomasă extrasă, raportat la nivelurile estimate de exploatare suportabilă;

mărimea medie, greutatea, vârsta pe unitatea de specii, pentru animalele care păşunează, raportat la anul de referinţă;

mărimea suprafeţei agricole pierdute în 10 ani datorită eroziunii ca % din arealul convertit la producţia agricolă în aceeaşi perioadă pe ţară;

practici agricole neadecvate (tip, intensitate).Indicatori de specii exotice

numărul total de specii exotice ca % dintr-un grup taxonomic particular; biomasa relativă a speciilor exotice ca % ditr-un grup taxonomic particular.

Indicatori de poluare

cantitatea medie a unui grup de substanţe în mod deosebit dăunătoare biodiversităţii, comparată cu standardele pentru sol, apă şi aer stabilite de Comisia Europeană în 1988.

5.8.2. Monitorizarea zonelor cu terenuri degradate

5.8.2.1. Monitorizarea zonelor afectate de eroziune prin apă

Obiectivul acestei monitorizări îl constituie măsurarea pierderilor de sol cauzate de eroziunea prin apă. Vor fi îndesite câmpurile şi parcelele de observaţie existente pentru acoperirea tuturor zonelor climatice a principalelor culturi şi tipuri de sol. O atenţie deosebită va fi acordată zonelor unde acest proces se manifestă cu maximă intensitate: Subcarpaţii de Curbură, Podişul Bârladului şi Podişul Transilvaniei.

5.8.2.3. Monitorizarea alunecărilor de teren

În prezent această activitate nu este abordată în mod sistematic. Se vor organiza puncte de monitoring în arealele cu dinamică activă a alunecărilor, respectiv în zonele cu substrat litologic argilo-marnos şi argilo-nisipos din Subcarpaţi, Podişul Bârladului şi Podişul Transilvaniei.

5.8.2.4. Monitorizarea eroziunii eoliene

În prezent, lipsesc observaţi sistematice asupra eroziunii eoliene.

Eroziunea prin vânt va fi monitorizată în zonele cu dune de nisip din Oltenia şi Bărăgan. Se vor organiza de asemenea puncte de observare şi înregistrare şi pe solurile formate pe loess din zona stepei (soluri bălane şi cernoziomuri). Pe aceste soluri, deflaţia nu a fost studiată până acum.

5.8.2.5. Monitorizarea solurilor sărăturate

Obiectivul acestei monitorizări îl constituie dinamica salinităţii şi sodicităţii solurilor sărăturate. Această activitate se efectuează în prezent în Câmpia Brăilei şi Câmpia joasă a Siretului. Se are în vedere extinderea ei în sudul Câmpiei Olteniei, Lunca Dunării şi Câmpia de Vest.

5.8.2.6. Monitorizarea solurilor poluate

Această activitate se va organiza în arealele de soluri poluate cu metale grele şi ploi acide (Baia Mare, Copşa Mică, Zlatna şi Valea Călugărească) sau cu petrol şi apă sărată (arealele schelelor petroliere). Poluarea cu reziduuri organo-clorurate şi cea difuză se realizează în cadrul sistemului naţional de monitoring a calităţii solului, grila 16x16 km.

5.8.2.7. Monitorizarea solurilor susceptibile la compactare

Se vor organiza puncte de monitoring pe solurile formate pe loess sau alte materiale prăfoase, soluri cu textură dezechilibrată ş. a. În prezent, compactarea antropică este monitorizată în cadrul sistemului naţional de monitoring a calităţii solului, grila 16x16 km.

5.8.3. Organizarea monitoringului deşertificării şi secetei

Tipul de reţea

Se apreciază că actuala reţea de monitoring al calităţii solului (16 16 km) poate prelua cu succes şi funcţia de monitorizare a deşertificării, secetei şi degradării terenurilor din zona afectată de acest proces. Se pune însă condiţia îndesirii ei la 4x4 km sau înfiinţării unor puncte suplimentare de observaţii amplasate în zone critice cu situaţie ecologică gravă, cum sunt (în

35


zona supusă deşertificării): arealele cu soluri subţiri şisau scheletice din Dobrogea Centrală şi de Nord (pe şisturi verzi, calcare, granite), arealele cu soluri puternic erodate din Dobrogea şi Sudul Moldovei, areale cu soluri sărăturate din Câmpia Română (Valea Călmăţuiului, Valea Iencii, Câmpia Joasă a Siretului) şi Câmpia de Vest, incintele îndiguite din Lunca Dunării (Borcea, Insula Mare a Brăilei) şi arealele cu soluri nisipoase din Câmpia Română, Dobrogea şi Delta Dunării.

BIBLIOGRAFIE

1. Canarache A., 2000 - Programul multidisciplinar de cercetare privind prevenirea şi combaterea secetei. În Lucrările simpozionului "Protecţia mediului în agricultură", vol II, pp. 161-171, Ed. Helicon, Timişoara

2. Cârstea St., 2000 - Unele aspecte esenţiale ale strategiei privind protecţia, ameliorarea şi utilizarea durabilă a solurilor din România. În Şt. Solului, seria III, vol XXXIV, pp 33-42

3. Dumitru M., Ciobanu C., Lăcătuşu R., Latiş L., Gamenţ Eugenia, Drăcea Maria, Cărstea St., Dulvara Eufrosina, Plaxiencp Doina, Kovacsowics Beatrice, Dumitru Elisabeta, Enache Roxana, Motelică D., Manea Alexandrina, Vrânceanu Nicoleta, 2000 - Monitoringul stării de calitate a solurilor din România. În Lucrările simpozionului "Protecţia mediului în agricultură", vol I, pp. 16-42,Ed. Helicon, Timişoara

4. Florea N., Untaru Georgeta, Vespremeanu Rodica, Motelică D., 1997 - Distribuţia cantitativă a solurilor în principalele unităţi de relief din România. În Şt. Solului, seria III, vol XXXI, pp 57-70

5. Moţoc M., Cârstea St., 1999 - Contribuţii la elaborarea unei abordări sistematice privind protecţia şi ameliorarea solului. În Şt. Solului, seria III, vol XXXIII, pp 27-42

6. Munteanu I.,

7. Untaru Georgeta, Parichi M., Curelariu Gh., Grigoraş C., Dumitru Sorina, Mocanu Victoria, Moise Irina - "Harta terenurilor României la scara 1: 1 000 000 privind riscul şi gradul de manifestare a proceselor de eroziune, alunecări/prăbuşiri şi inundaţii", Lucrările simpozionului "Protecţia mediului în agricultură", vol I, pp. 43-54

8. Munteanu I., Lăcătuşu R., Dumitru Elisabeta, Jalbă Marcela, Latiş L, Ciobanu C., Dumitru Sorina, Mocanu Victoria, Moise Irina - "Human-induced soil degradation in România", Lucrările simpozionului "Protecţia mediului în agricultură", vol I. pp. 261-270

9. Răuţă C., Cârstea St., Tuhai Anca, 1997 - Elemente fundamentale ale strategiei dezvoltării agriculturii durabile - aplicarea lor în contextul României. INFOCON - Constanţa, pp 42.

Tabele

Tabel 1

Suprafeţele ocupate de diferite clase (tipuri) de sol............................................................3

Tabelul 2

Situaţia comparativă a utilizări fondului funciar la finele anilor 1989 şi 1998 (Anuar Statistic)................................................................................................................................... 8

Tabelul 3

Repartizarea terenurilor agricole pe clase de pretabilitate...................................................8

Tabelul 4

Dimensiunea medie şi structura exploataţiilor agricole (Răuţă şi colab., 1996)...................8

Tabelul 5

Solurile zonei afectate de deşertificare şi secetă din România (după Canarache).................8

Tabelul 6

Categoriile de folosinţă din judeţele afectate de deşertificare (IGFCOT)............................8

Tabelul 7

Principalele cauze ale degradării antropice a solurilor României (Munteanu şi colab., 2000)........................................................................................................................................ 8

Tabelul 8

Procese de degradare care amplifică seceta edafică (Munteanu, 2000)................................8

Tabelul 9

Procese de degradare a terenurilor şi solului induse sau declanşate de fenomene de secetă (Munteanu, 2000)..................................................................................................................... 8

Tabelul 10

Tipurile de degradare antropică a solurilor României..... (Dumitru şi col.2000, Munteanu şi col. 2000)................................................................................................................................. 8

Tabel 11

Efectul deşertificării, secetei şi degradării terenurilor.........................................................8

Figuri

1. Harta solurilor din România

2. Harta favorabilităţii pentru arabil a terenurilor din România - note medii pe microzone

3. Harta degradărilor antropice a solurilor din România

4. Harta terenurilor din România afectate de eroziunea prin apă şi alunecări

5. Harta solurilor din România cu risc de eroziune eoliana (dune de nisip)

6. Harta sărăturării solurilor din România (după microzone)

7. Harta extinderii compactării de suprafaţă în România

37


INSTITUTUL DE CERCETĂRI

PENTRU PEDOLOGIE ŞI AGROCHIMIE

Cuprinsul materialelor privind partea de sol din "Strategia si programul naţional de acţiune pentru

prevenirea şi combaterea deşertificării, secetei şi degradării terenurilor în România"

1. Introducere.............................................................................................................................. 1

2. Cadrul fizico - geografic al României şi cel specific zonelor afectate de deşertificare, fenomene de secetă şi terenuri degradate.......................................................................................... 2

2.1.3. Solurile................................................................................................................ 2

2.1.3.1. Alcătuirea învelişului de sol.............................................................................2

2.1.3.2. Caracterizarea solurilor....................................................................................3

2.1.3.2.1. Clasa Molisolurilor...................................................................................3

2.1.3.2.2. Clasa Argiluvisolurilor..............................................................................4

2.1.3.2.3. Clasa Cambisolurilor...............................................................................5

2.1.3.2.4. Clasa Spodosolurilor.................................................................................5

2.1.3.2.5. Clasa Umbrisolurilor................................................................................5

2.1.3.2.6. Clasa Solurilor hidromorfe........................................................................6

2.1.3.2.7. Clasa Solurilor halomorfe.........................................................................6

2.1.3.2.8. Clasa Vertisolurilor...................................................................................7

2.1.3.2.9. Clasa Solurilor neevoluate........................................................................7

2.1.6. Categoriile de folosinţă ale terenurilor....................................................................7

2.1.7. Calitatea resurselor de sol folosite în agricultură.....................................................8

2.1.8. Deţinerea terenurilor agricole.................................................................................8

2.2. Cadrul fizico - geografic specific zonelor afectate de deşertificare şi fenomene de secetă 8

2.2.3. Solurile zonei afectate de deşertificare şi secetă......................................................8

2.2.6. Categorii de folosinţă ale terenurilor din judeţele afectate de deşertificare..............8

3. Factorii care generează deşertificarea, fenomenul de secetă şi degradarea terenurilor..............8

3.1. Factorii antropici.............................................................................................................. 8

3.2. Influenţa proceselor de degradare antropice a solurilor asupra intensificării secetei şi apariţiei deşertificării.................................................................................................................... 8

3.3. Rolul secetei în accentuarea proceselor de degradare a solului.........................................8

3.4. Evaluarea condiţiilor deşertificării ca obiecte şi ca regulator de acţiune...........................8

3.4.1. Proprietăţile solului................................................................................................ 8

3.4.1.1. Materialul parental........................................................................................... 8

3.4.1.2. Mărimea pantei................................................................................................ 8

3.4.1.3. Drenajul........................................................................................................... 8

3.4.1.4. Tipul de sol şi textura......................................................................................8

3.4.1.5. Susceptibilitatea solului la eroziunea prin apă..................................................8

3.4.1.6. Susceptibilitatea solului la compactare.............................................................8

4. Efectele acţiunii factorilor care produc deşertificarea, fenomenul de secetă şi degradarea terenurilor........................................................................................................................................ 8

4.1. Tipurile principale de degradare a terenurilor şi amplasarea acestora în România............8

4.4.4. Reducerea resurselor de sol şi modificarea calităţii acestora...................................8

4.4.4.1. Reducerea resurselor de sol..............................................................................8

4.4.4.2. Schimbarea proprietăţilor solului.....................................................................8

5. Strategia prevenirii deşertificării, secetei şi degradării terenurilor............................................8

5.2. Identificarea şi delimitarea zonelor cu terenuri degradate şi cu risc ridicat la secetă.........8

5.2.2. Zonele cu terenuri degradate................................................................................... 8

5.3.2.1. Agricultura durabilă - premiză a combaterii deşertificării, secetei şi degradarea terenurilor............................................................................................................................. 8

5.5. Măsuri speciale pentru prevenirea şi combaterea deşertificării, secetei şi degradarea terenurilor..................................................................................................................................... 8

5.5.1. Principii privind protecţia şi reconstrucţia ecologică a solului................................8

5.5.1.1. Proprietăţile solului avute în vedere la reconstrucţia ecologică........................8

5.5.2. Măsuri de combatere a degradării terenurilor pe tipuri de degradare.......................8

5.5.2.1. Soluri erodate.................................................................................................. 8

5.5.2.3. Alunecări de teren............................................................................................ 8

5.5.2.4. Soluri salinizate............................................................................................... 8

5.5.2.5. Soluri nisipoase şi nisipuri (Dune de nisip)......................................................8

5.5.2.6. Soluri compactate............................................................................................ 8

5.5.2.7. Soluri acide...................................................................................................... 8

5.5.2.8. Soluri cu conţinut redus de materie organică (humus) şi elemente nutritive.....8

5.5.2.9. Soluri poluate.................................................................................................. 8

5.6. Cadrul legislativ şi instituţional în vederea prevenirii deşertificării, secetei şi degradării terenurilor..................................................................................................................................... 8

5.6.1.1. Cadrul legislativ în domeniul protecţiei, conservării şi ameliorării solurilor... .8

5.6.2.1. Cadrul instituţional în domeniul protecţiei şi conservării.................................8

5.6.3. Cooperare regională şi internaţională......................................................................8

5.6.4. Sensibilizarea şi educarea populaţiei.......................................................................8

5.7. Dezvoltarea cercetării ştiinţifice şi învăţământului în vederea prevenirii deşertificării, secetei şi degradării terenurilor..................................................................................................... 8

5.7.1. În domeniul protecţiei, conservării şi ameliorării solului........................................8

5.7.1.1. Cercetarea ştiinţifică........................................................................................8

5.7.1.2. Învăţământul.................................................................................................... 8

5.7.1.3. Formarea de specialişti....................................................................................8

5.7.1.4. Sistemul educaţional........................................................................................ 8

5.8. Monitorizarea zonelor afectate de deşertificare, secetă şi degradarea terenurilor..............8

5.8.1. Monitorizarea zonelor afectate de deşertificare şi secetă.........................................8

5.8.1.1. Monitorizarea zonelor agricole........................................................................8

5.8.1.1.1. Indicatori climatici:................................................................................... 8

5.8.1.1.2. Indicatori pedologici.................................................................................8

5.8.1.1.3. Indicatori hidrici (apa)..............................................................................8

39


5.8.1.1.4. Indicatori agronomici................................................................................8

5.8.1.1.5. Indicatori biologici (de vegetaţie şi biodiversitate)....................................8

5.8.1.1.6. Indicatori ai presiunii demografice............................................................8

5.8.2. Monitorizarea zonelor cu terenuri degradate...........................................................8

5.8.2.1. Monitorizarea zonelor afectate de eroziune prin apă........................................8

5.8.2.3. Monitorizarea alunecărilor de teren.................................................................8

5.8.2.4. Monitorizarea eroziunii eoliene.......................................................................8

5.8.2.5. Monitorizarea solurilor sărăturate....................................................................8

5.8.2.6. Monitorizarea solurilor poluate........................................................................8

5.8.2.7. Monitorizarea solurilor susceptibile la compactare..........................................8

5.8.3. Organizarea monitoringului deşertificării şi secetei................................................8

desertificare

Documents