CLAUDE-JEAN BERTRAND

DEONTOLOGIA MIJLOACELOR DE

COMUNICARE

Traducere de Mihaela Gafiţescu Prefaţa de Miruna

Runcan

INSTITUTUL EUROPEAN

2000

PREFAŢĂ

Cu numai câţiva ani înainte, a scrie sau doar a traduce

o carte dedicată eticii presei era o adevărată aventură. Şi asta

nu întîmplător. Nici pentru vesela şi colorata presă aflată la

vîrsta tuturor speranţelor (economice, politice şi nu numai),

prima jumătate a deceniului nouă nu a fost dedicată în vreun

fel meditaţiilor şi reglementărilor morale; nici publicul (sau

mai corect spus publicurile în formare) nu aveau o

disponibilitate specială în a ceda îndoielilor cu privire la

noua jucărie a „ libertăţii" de expresie, cucerită parcă fără

efort. Nu e deci de mirare, privind lucrurile retrospectiv, că

editorii, şi ei în plină construcţie a politicilor editoriale

aducătoare de profit, priveau cu destulă suspiciune nu numai

lucrările dedicate deontologiei media, ci chiar, în ansamblu,

pe cele cu subiect - didactic ori de simplă popularizare -

referitor la întreaga profesiune de jurnalist. Lucrurile se

leagă şi mai evident atunci cînd ne gîndim la „moda", care a

domnit multă vreme în presa noastră adolescentină, de a

dispreţul superior sistemele de profesionalizare a actului

jurnalistic (învăţămînt superior, masterate, metode didactice,

workshopuri etc), într-un soi de paşoptism - deloc inocent -

care lasă încă şi astăzi loc surogatului, subculturii şi

imposturii celei mai deşănţate.

Fără să se producă, în profunzime, o adevărată şi

definitivă mutaţie la nivelul mentalităţilor, nici în ce-i

priveşte pe magnaţii presei, nici în ce-i priveşte pe con-

sumatorii-utilizatori, după 1996 ceva a început totuşi să se

schimbe în România, iar explicaţia nu este una politică

(slava Domnului), jlar nici una miraculoasă. Treptat,

ciliva factori au contribuit la descoperirea de către editori a

unei reale necesităţi de a fructifica un eşantion proaspăt de

piaţă. Mai întîi e vorba despre diversificarea uluitoare a

cîmpului ofertei mediatice, poate cel mai dinamic palier

economic într-o ţară în neoprită recesiune. Lucru care are

efecte benefice, dar şi neplăcute, dacă ar fi să ne gîndim

doar la agresivitatea făţişă a societăţii de consum. Apoi e

vorba despre interesul excepţional de care se bucură, de un

deceniu încoace, şcolile superioare de jurnalism, de stat sau

private, al căror număr creşte în fiecare an în pofida faptului

că piaţa locurilor de muncă dă reale semne de saturaţie. Şi,

în fine, trebuie să ţinem seama de tresăririle din ce în ce mai

speriate ale oamenilor de presă înşişi, celebri sau complet

necunoscuţi, foarte puţin capabili - încă - să se solidarizeze

în faţa unor valori comune ale profesiei, dar mereu mai

deconcertaţi - cînd nu e vorba chiar de disperare - de

fragilitatea aşa zisei,, a patra puteri". E deci de înţeles

interesul marcat al unora dintre producătorii prestigioşi de

carte din România mileniului treifaţă de manualele, eseurile

şi studiile referitoare la comunicare, la viaţa şi istoria

mediilor de informare, tehnicile jurnalismului, legislaţia şi

etica specifice noii ere a informaţiei, ba chiar - în sfîrşit

-filosofe i care le cimentează pe toate laolaltă. E, acesta, un

semn de sănătate naturală, dătător de speranţe, iar cartea de

faţă vine să-l confirme, chiar dacă tonul ei e unul de

optimism moderat.

Claude-Jean Bertrand este, în cîmpul cercetării

sociologice şi culturale referitoare la mediile de informare

contemporane nu doar un specialist de marcă, ci un spirit

activ, obsedat pe bună dreptate de relaţia mereu fragilă şi

primejduită - asemeni unui preţios castel asediat din toate

părţile - dintre democraţie şi calitatea mesajelor în

comunicarea de masă. Dedicîndu-şi o bună parte a carierei

de filolog culturii şi civilizaţiei engleze şi americane,

domenii în care a scris diverse cărţi ce au fost traduse în mai

multe limbi de circulaţie, încă de la mijlocul anilor '80 el îşi

canalizează atenţia către problemele specifice televiziunii şi

radioului, nu numai din punctul de vedere al tehnicilor şi

discursului, ci, în principal, din perspectiva impactului

major pe care acestea le au asupra colectivităţilor umane în

raport cu tipul şi nivelul de civilizaţie, cu mentalităţile şi cu

sistemele politice, fie ele legate sau nu de democraţie.

Deontologia mijloacelor de comunicare este, sintetic

vorbind, mai mult decît o carte de popularizare asupra unora

dintre cele mai delicate şi mai frecvente totodată dintre

problemele eticii profesionale în jurnalismul de orice fel;

cum este şi, în pofida dimensiunilor sale moderate, mai mult

decît un simplu manual de uz universitar ori, cu atît mai

puţin, nu rămîne doar un îndreptar de norme şi reguli pentru

cei care practică una dintre celejnai frecventate profesiuni

de_£e planeta înconjurată de aura informaţiei. Ce e şi mai

interesant, cartea încearcă să acopere toate aceste funcţii şi

reuşeşte cu rigoare şi eleganţă, dar le depăşeşte datorită unei

interogaţii reflexive conţinute şi asumate manifest. Fără să

cadă niciodată pradă plăcerii eseistice estetizante pe care o

recunoşti adesea în scrieile franţuzeşti cu sămînţă morală din

ultimele decenii, volumul care devine acum accesibil şi

publicului românesc este unul în acelaşi timp plin de

utilitate dar şi tonifiant, tocmai pentru că motivaţia sa cea

mai adîncă se naşte din speranţa că, în pofida criticilor din

ce în ce mai vehemente pe care publicul, politicienii şi

oamenii de cultură le adresează forţei (aparent)

incontrolabile a presei, e nu numai posibil, ci şi oarecum

probabil ca responsabilităţile fundamentale ale acestei uriaşe

maşinării comunicaţionale să fie mereu repuse sănătos în

discuţie - pentru a fi din nou asumate cum se cuvine.

Nu este astfel deloc de mirare că, propunîndu-şi să

ofere un sistem valid de ordonare a cîmpului investigat,

Claude-Jean Bertrand îşi focalizează mai întîi de toate

atenţia asupra unei zone aparent cunoscută de toată lumea,

dar căreia, ca să parafrazăm o idee mai veche a lui Or lega y

Hassct, nu-i mai dăm importanţa cuvenită pentru că ea a

devenit oarecum „un bun natural": relaţia funcţională dintre

presă, societate civilă şi putere. Copleşiţi de foamea - pe

alocuri bulimică - de „consumatori" ai produsului mediatic,

uităm adesea că „mijloacele" ar trebui să fie, mai înainte de

orice, unelte dedicate informării şiformării noastre, că ele s-

au născut şi îşi împlinesc menirea fundamentală pentru a ne

ţine treji şi nu pentru a ne adormi, pentru folosul nostru (de

utilizatori) şi nu exclusiv pentru infinitele noastre dispo-

nibilităţi Indice. Intr-o concisă dar fermă recapitulare asupra

funcţiilor principale ale comunicării mediatice,

divertismentul îşi redobîndeşte astfel funcţia lui subordonată

— în contradicţie flagrantă cu amploarea pe care a căpătat-o

prin industrializarea tehnologică fără precedent din ultima

jumătate de secol. Funcţiile de bază se reaşează şi ele,

cuminţi dar îndreptăţite, la locurile lor: cea de a observa şi

organiza o imagine coerentă asupra lumii înconjurătoare,

cea de a asigura comunicarea socială, cea de a oferi un

climat cultural reprezentativ şi relativ omogen, educînd

natural şi nu didactic ş.a.m.d. Cîmpul deontologiei

profesionale se extinde - prin simplă recapitulare onestă -

asupra tuturor genurilor de presă — de unde şi insistenţa

autorului, pe întregul parcurs al cărţii, că primatul

adevărului nu trebuie şi nici nu poate excepta

divertismentul, pe motive de vandabilitate. Actorii

comunicării mediatice - jurnalişti, politicieni, utilizatori,

producători şi ofertanţi de reclamă -sini aduşi astfel în scenă,

încă dintru început, într-o amplă interconexiune ce se cere

urmărită atent şi descrisă cu limpezime, dar şi cu simţ al

nuanţei.

Un nivel ulterior al dezbaterii este dedicat de Bertrand

valorilor de întemeiere - ca să spunem aşa — care dau

legitimitatea şi prestigiul real al jurnalismului, astăzi ca şi

totdeauna, şi pe care nu strică nicicînd să le revizităm, chiar

dacă se vor găsi mulţi, din afara dar şi dinlăuntrul presei,

care să le trateze cu dispreţuitoare suspiciune. Cunoaşterea

de sine şi de celălalt, toleranţa, raţionalitatea, armonia

socială, veghea asupra treburilor publice, controlul

comunitar asupra administraţiilor, justiţia socială sînt, în

fond, nu simplul decor, cu contururi relative, al exercitării

libertăţilor noastre individuale, ci înseşi ţintele ultime ale

acestor libertăţi. E şi pricina pentru care, cred, dreptul de a

comunica - exprimându-te nerestrictiv - ca şi libertatea de a

şti fac maşinăria să lucreze: ele nu pot fi tratate niciodată „în

sine" şi ca atare nu se lasă înţelese pînă la capăt decît ca

articulaţie a participării fiecăruia la viaţa cetăţii.

Desigur, o amplă secţiune a cărţii este dedicată de

autor unei pertinente şi profunde analize asupra sistemelor

de autocontrol în viaţa mediilor de informare contemporane:

istoricul şi dezvoltarea codurilor deontologice, natura,

obiectivele lor de principiu şi de perspectivă, organizaţiile şi

asociaţiile care le-au produs, ca şi specificitatea textelor

codificate (principii, aplicare, sancţiuni) în funcţie de

diversificarea fără precedent a tipurilor de activităţi din

vasta lume medidtica sînt supuse unuia dintre cele mai

competente examene critice din ultimii ani, în pofida unei

concizii exemplare (a nu se confunda, căci nu e cazul, veţi

vedea, concizia cu ariditatea). Este şi zona în care se

instalează, aproape insesizabil, un riguros efort comparatist,

care pune în dialog modelele diverse de autocontrol pe care

le putem regăsi astăzi în ţările democratice, în funcţie de

tradiţia dezvoltată într-un spaţiu sau altul (modelul francez

în opoziţie cu cel anglo-saxon, dar şi diferenţieri precise faţă

de cel scandinav ori de cel japonez, să zicem). Această

metodă comparatistă, evident una extrem de fertilă, va

constitui probabil unul dintre beneficiile majore ale lucrării

pentru cititorul român — practicant al jurnalismului sau

simplu utilizator – prea puţin familiarizat cu modalităţile în

care presa din alte ţări a învăţat să se autoguverneze pentru

a-şi spori credibilitatea şi prestigiul.

Dar să nu cădem cumva în păcatul idealizării. Cel de-

al patrulea capitol al Deontologiei mijloacelor de

comunicare este dedicat de autor - constituind probabil

partea cea mai zemoasă a cărţii - iluziilor şi păcatelor

(greşeli profesionale, dar şi excese ori de-a dreptul abuzuri)

întîlnite cel mai frecvent în discursul mediatic al zilelor

noastre.

Foarte util, teoreticul se îmbină constant cu exempli-

ficări practice născute direct din viaţa presei franceze,

americane, germane şi chiar japoneze din ultimele două

decenii; în cîteva rînduri, dar mereu cu accente acide şi

chiar cu fin umor, scandaluri, dezbateri, opinii îndoielnice

ori docte se ciocnesc într-un carusel de „ bîlci al

deşertăciunilor", pentru a lua temperatura devierilor de la

principii şi practicilor „perverse" la ordinea zilei. Cititorului

nostru, spectacolul - atît cel al pertinenţei teoretice

cît şi cel al strălucitelor exemple de malpraxis de la

„case mai mari" - este foarte posibil să-i sugereze

două tipuri de reacţii oarecum contradictorii: pe de-o

parte acea că, în fond, în doar zece ani, presa românească

tinde să se înscrie pe o traiectorie oarecum de ...

normalitate. Pe de altă parte, atît tonul de urgenţă al

întregii analize, dedicată mai întîi de toate viciilor de

selecţie în raport cu mondializarea informaţiei, dar şi

chestiunilor raportului dintre interesul public faţă de

problemele cu adevărat majore şi dificile cu care are a

se confrunta lumea de astăzi şi apetitul senzaţional ist

care creează un soi de cerc vicios între cererea şi oferta

de informaţie, îi pot produce aceluiaşi cititor autohton

un soi de îngrijorare paralizantă, de tip „şi-atunci, la ce

bun?" Provocările acute ale divertismentului şi publicităţii

sînt şi ele puse într-o lumină proastă, iar împletirea lor cu

sfera economică şi politică a vieţii democraţilor de azi

capătă un nou contur, provocând la o sporită vigilenţa. Insă,

e de replicat, în eventualitatea în care neliniştile ziariştilor şi

simplilor utilizatori români ar putea atinge pragul periculos

al lehamitei, că avem de-a face cu un autor pe cit de onest şi

de serios, pe atît de preocupat de latura activ-pragmatică a

analizelor şi reflecţiilor cu substrat deontologic .

Este şi motivul pentru care cea din urmă secţiune a

cărţii e dedicată de fapt organizării şi accentuării mijloacelor

de autoprotecţie şi de control al „calităţii produsului

mediatic", atît din partea ziariştilor înşişi, priviţi individual

sau cu referire la organismele de reglaj ale beslei (comisii de

etică şi arbitraj, ombudsman, consilii de presă etc), cît şi din

partea grupurilor de presiune născute în chiar sînul opiniei

publice. M*A*R*S*. adică mijloacele de asigurare a

responsabilităţii sociale a mediilor de informare, se

dovedesc multiple, cu efecte directe, imediate sau de durată,

şi au avantajul că lucrează nu numai înlăuntrul ori asupra

mediilor de informare ca atare, ci, cu puţină imaginaţie şi

dedicaţie, tind să îşi exercite acţiunea benefică asupra

factorilor sociali implicaţi ... de la oarecare distanţă: magnaţi

şi proprietari de canale, politicieni, oameni ai justiţiei,

activişti independenţi, tipuri preferenţiale de publicuri. Sînt

cel puţin pentru mediul nostru care abia îşi construieşte, cu

destulă lentoare, schiţa unei societăţi civile cît de cît

participative, lecţii solide de învăţat din sistematizarea

propusă de Claude-Jean Bertrand, iar meritul lucrării ce

intră astăzi în circulaţie la noi e cu atît mai mare. Poate cea

mai importantă dintre aceste surse de idei şi acţiune

continue mi se pare, din experienţa specifică legată de

mediul românesc, redimensionarea relaţiilor dintre

organizaţiile de presă, atîtea cîte sînt, şi organizaţiile

nonguvernamentale dedicate drepturilor omului, relaţii prea

puţin fructificate în primul rînd de mediile de comunicare,

încă prea vrăjite de „forţa" lor recent dobîndită şi de - uneori

- facilul succes economic.

Şi, fiindcă tot ne-am instalat in spaţiul învăţămintelor

aplicabile propriei noastre realităţi mediatice, ar fi de

adăugat aici faptul că, cel puţin în acest moment de oblige

nor iu bilanţ (adică după un deceniu de presă liberă), ar fi

timpul ca lumea mediilor de comunicare să ajungă în sfîrşit

la acea conştiinţă de corpus profesional care să-i reveleze în

sfîrşit că deontologia nu e un lux ci e, mai-nainte de orice, o

armă de apărare a civilizaţiei şi democraţiei. Cum e şi o

armă de apărare a libertăţii de expresie, şi ca atare de

protecţie a presei înseşi (a omului de presă şi a breslei

totodată). Apărare faţă de cine?, ne vom trezi că sîntem

întrebaţi, în condiţiile în care, paradoxal, parcă niciodată

discursul mediatic n-a fost mai puţin supravegheat, cel

puţin la nivel politic. Or, mi se pare cel puţin copilăresc,

atunci cînd ai trecut prin experienţa totalitarismului cu atît

de grave consecinţe cum e cazul nostru, să îţi adormi

vigilenţa cu beţia unei aparente (şi pînă la urmă găunoase)

puteri de moment, nesesizînd faptul că serviciul public care

e presa trebuie vegheat şi întărit în înseşi temeliile sale

democratice: o legislaţie retdrdala şi mereu primejdioasă,

care tinde, indiferent, parcă de schimbările libere ale

puterilor politice, să se recentralizeze şi să involueze în

raport cu legislaţiile europene ale sfirşitului de mileniu,

absenţa unor reglementări de natură general democratică cu

privire la accesul la informaţie, la viaţa privată, la bazele de

date, la protecţia sistemelor electronice de comunicare,

slăbiciunea sistemelor asociative - în primul rînd de natură

sindicală - care să preseze spre o normare civilizată şi

omogenă a drepturilor de muncă în jurnalism, o justiţie care

lucrează de cele mai multe ori incompetent, cînd nu în

dispreţul total al instrumentelor legale internaţionale, întărite

constituţional (ca să nu mai vorbim despre corupţia,

dovedită), forme din ce în ce mai sofisticate şi mai

periculoase de presiune exercitată de factorii economici şi

chiar politici, iată o rapidă şi palidă însumare a primejdiilor

ce pîndesc astăzi presa românească şi, prin ea, însăşi

sănătatea socială. De altmineri, o simplă privire peste gard,

la ţările din jurul nostru, ieşite şi ele „din lagărul" de

dincoace de zidul Berlinului, ar fi suficientă ca să ne pună

pe gînduri. Atît la nivelul legislaţiei, care atinge într-un fel

sau altul chestiunile libertăţii de informare şi pe acelea

ale libertăţii de expresie, cît şi la nivelul omogenizării

reglementărilor de natură asociativă şi de autocontrol,

rămînem încă, în prag de mileniu, fără nici o exagerare,

ultimii pe listă în raport cu atît de visata Europă de azi,

ca să nu mai vorbim de cea de mîine. Or, actst decalaj

crescînd nu poate fi pus numai pe umerii clasei politice,

el ţine, în mare măsură, şi de o incapacitate vinovată a

mediilor româneşti de a se solidariza în chestiuni care o

privesc, dar care nu sînt privilegii ale sale de drepturi fireşti

ale tuturor persoanelor trăitoare între aceste graniţe.

Dar pot fi asemenea chestuni - de altminteri, prezente

oriunde, nu doar la noi - contracarate de etica profesională?

Răspunsul la o asemenea întrebare este, din cel puţin trei

unghiuri de vedere, da. Cel dintîi argument este acela că,

fără suport etic, libertatea presei e o gogomănie, fiindcă

privează mediile de însăşi întemeierea lor pe credibilitate şi

încredere din partea actorilor sociali. Ca atare, numai o

presă relativ coerentă şi onestă se poate bucura de sprijinul

publicurilor sale. Al doilea argument, derivat, este că ţine de

corecta definiţie a cîmpului deontologic ca ziaristul să nu se

considere niciodată pe sine însuşi exclusiv un „salariat", un

„funcţionar" ori, cu atît mai puţin, „un mercenar". A-şi apăra

breasla şi a se poziţiona activ în lupta dedicată umplerii cu

conţinut real a libertăţilor cetăţeneşti (altminteri

constituţionale) de informare şi expresie nu e, cum mulţi se

mai iluzionează s-o creadă, un hobby; ci e principala datorie

a oricărui om de presă sănătos şi responsabil. Şi, în fine, a

trăi independenţa mediilor de informare ca pe o experienţă

personală - şi nu a o privi ca pe un vag deziderat, amînat

pentru vremuri mai liniştite - reprezintă, cred eu, argumentul

cel mai solid în războiul fără odihnă (căci fără odihnă este

de fapt) cu coruperile de tot felul. Inclusiv cele mai

perverse, cele din noi înşine, cum sînt teama, slugărnicia,

sărăcia, fuga după avantaje imediate, auto suficienţa

vanitoasă şi cîte alte asemenea. Toate chestiuni de morală

dar şi transferabile, mutatis mutandis, la nivelul slăbiciunilor

profesionale cu înalt grad de nocivitate.

Desigur, nici dacă sîntem beneficiari ai produsului

mediatic, nici dacă sîntem emiţătorii săi direcţi ori indirecţi,

nu ne vom închipui vreodată că jurnalistul e un soi de

cavaler medieval, sans peur et sans reproche, ori c-ar putea

deveni aşa ceva, ca-n filmele americane de serie B. (în

paranteză fie spus, accentele de critică vădit antiamericane

ale cărţii de faţă, de altmineri la mare modă nu doar în

Franţa şi în bună parte a Europei ultimului deceniu, ci şi în

alte colţuri de lume, merită privite şi ele cu înţelegere, dar şi

cu oarecare discernămînt: avem de-a face, cel puţin la

nivelul discuţiilor privitoare la sistemul de drept şi la

responsabilitate, cu două modele de presă poate nu în primul

rînd antagonice, însă cum se poartă adesea să susţii, cît mai

degrabă complementare: ele trebuie tratate raţional şi chiar

cu detaşare, preluînd de la fiecare ceea ce e optim, nu

absolut. De altmineri, autorul însuşi, bun cunoscător al

civilizaţiei şi mijloacelor de comunicare de peste ocean,

sugerează adesea acest lucru) .Jumalistul zilelor noastre e

mai degrabă un personaj asemeni oricărui cetăţean, dacă

privim lucrurile statistic şi nu ne lăsăm furaţi de mitologiile

second hand ce se crează în jurul unui număr restrîns de

„stele de presă", în special de televiziune. Insă el este, în

cele mai frecvente situaţii, un cetăţean de risc, cu nobleţea

dar şi cu defectele inerente lumii pe care-o reprezintă. E mai

solicitat, fizic şi psihic, decît o bună majoritate a

conaţionalilor lui, dar şi mai expus primejdiilor adulaţiei ca

şi resentimentului seducţiilor ca şi hărţuielilor de tot soiul,

alienării ca şi complexelor - de superioritate ori de

inferioritate .

Sau, poate, dacă ne gîndim mai bine, diferenţa aceasta

cantitativă nici nu e cine ştie ce, nici n-ar trebui tratată

altminteri decît ca un simptom de accentuare a condiţiei

fiecăruia dintre noi... Cine ştie? De ce-ar fi atunci omul de

presă dator cu o responabilitate sporită faţă de actele sale

profesionale? De ce-ar trebui, atunci, ca cel atît de asemenea

fiecăruia dintre noi să-şi activeze „ organul etic " cu mai

mare frecvenţă şi mai mult folos decît vecinul de gard ori de

palier? E o întrebare pe cît de legitimă pe atît, să-mi fie

iertat, de banală. Pentru că, ce să-i faci, alegerea sa este,

dintru început, aceea de a lucra pentru adevăr, şi aceasta nu

e doar „o slujbă", ci are multe de-a face cu o vocaţie. Cum

alegerea de a deveni ~medic, să zicem, e una de vocaţie, nu

de salarizare. Respectul faţă de cel cărui i te adresezi, şi pe

care îl şi reprezinţi astfel, pune maşinăria să lucreze şi e

mereu util să ne reamintim aceasta ca să ne putem privi unii

pe alţii cu limpezime în ochi, dar şi în oglindă fără ruşine!

Miruna RUNCAN

INTRODUCERE

A trecut aproape un secol de cînd a avut loc scandalul

miliardelor de franci împrumutaţi de către francezi statului

ţarist. în acea vreme, „orice rezistenţă faţă de împrumuturi

noi era combătută de presă care, în acord cu băncile, se

obişnuise cu un fructuos şantaj"1. Cu mult mai aproape de

zilele noastre, în 1990, în cadrul unui concern, proprietar al

unei reţele de televiziune, după ce directoarea

departamentului de informaţii a difuzat mărturii ale

opozanţilor guvernului dintr-o ţară în care concernul avea

mari interese, preşedintele director-general a fost auzit

zicînd: „Ea trebuie să conştientizeze interesele unui mare

grup industrial ca al nostru. Dacă nu o face, uşa este larg

deschisă: să-şi caute de lucru în altă parte!". Un asemenea

incident scapă atenţiei marelui public. Ceea ce însă nu-i

scapă este faptul că prezentatorul unui jurnal televizat

important, implicat în 1991 în trucarea unui interviu şi în

1993 într-o afacere cu cadouri ilicite, continuă să prezinte

trei ani mai tîrziu.

Nu ne mai uimeşte faptul că sondajele indică o ne-

încredere a publicului în mijloacele de comunicare2 şi o

tendinţă de a le restrînge libertatea. în S.U.A, trei sferturi

dintre utilizatori au o încredere limitată în mijloacele de

comunicare în masă; doar o treime dintre francezi cred în

independenţa jurnaliştilor. Şi, pe de altă parte, diverse

categorii de public îşi exprimă marea nemulţumire faţă de

divertismentul pe care îl oferă mijloacele de comunicare în

masă. Paradoxul este că acestea sînt acuzate de toate relele

acum, cînd au devenit mai bune ca niciodată. Pentru a ne

convinge de acest lucru este suficient să răsfoim jurnalele

secolului trecut, să vizionăm cîteva emisiuni televizate ale

anilor '50 - sau să citim vituperaţiile criticilor de altădată.

Deci, mai bune în zilele noastre, însă mediocre. Or, dacă

altădată cea mai mare parte a oamenilor puteau ignora presa,

astăzi, chiar şi în statele preponderent rurale, se resimte nu

doar nevoia existenţei mijloacelor de comunicare în masă, ci

şi a unor mijloace de comunicare de calitate. Iar îmbu-

nătăţirea activităţii lor nu este doar o schimbare dorită: de

aceasta depinde soarta omenirii. într-adevăr, doar de-

mocraţia poate asigura supravieţuirea civilizaţiei; şi nu poate

exista democraţie fără cetăţeni bine informaţi; şi nu pot

exista astfel de cetăţeni fără mijloace de comunicare de

calitate.

O asemenea afirmaţie este exagerată? Răspunsul îl

găsim în fosta URSS unde, între 1917 şi anii '80, sute de mii

de cărţi vechi şi opere de artă au fost distruse, spaţii imense

au fost iremediabil poluate, zeci de milioane de persoane au

fost ucise - fară ca mijloacele sovietice de comunicare în

masă să fi vrut sau să fi putut să dezvăluie aceste lucruri ori

să protesteze.

în condiţiile în care mijloacele de comunicare nu-şi

îndeplinesc suficient de bine funcţiile, se pune o problemă

crucială pentru orice societate: cum poate fi îmbunătăţită

activitatea lor?

Mijloacele de comunicare în masă. Se spune că ele

constituie în acelaşi timp o industrie, un serviciu public şi o

instituţie politică. De fapt, nu toate deţin această triplă

valenţă: în primul rînd, tehnologia nouă permite renaşterea

artizanatului. Pe de altă parte, un segment al producţiei

media nu relevă nimic din ceea ce înseamnă un serviciu

public (presa de scandal, de exemplu). In sfîrşit, multe

mijloace de informare (ca miile de reviste profesionale) nu

joacă nici un rol în viaţa politică. Cu toate acestea, organele

de presă care îi preocupă pe cetăţenii instruiţi sînt mediile de

informare generală, care nu s-ar putea debarasa de nici una

dintre cele trei trăsături.

Conflictul între libertăţi. În consecinţă, ne găsim în

faţa unui conflict fundamental între libertatea întreprinderii

şi libertatea expresiei. Pentru antreprenorii mass-media (şi

pentru ofertanţii de publicitate) informaţia şi divertismentul

sînt un material cu care ei exploatează o resursă naturală,

consumatorul; şi se străduiesc să menţină o ordine stabilită

care le este profitabilă. Dimpotrivă, pentru cetăţeni,

informaţia şi divertismentul sînt o armă în lupta pe care o

duc pentru fericire, stare pe care nu ar putea-o atinge fără

schimbări ale ordinii stabilite.

Nu există o soluţie simplă a acestui antagonism. Dea

lungul unor decenii, în mai mult de jumătate din naţiunile

globului, s-au pus în practică două soluţii care presupun

eliminarea uneia dintre cele două libertăţi antagonice.

Dictaturile de tip fascist suprimă libertatea de expresie fără a

se atinge de obicei de proprietatea asupra mijloacelor de

comunicare. Regimurile comuniste suprimă libertatea

iniţiativei, pretinzînd că menţin libertatea de exprimare.

Rezultatul este acelaşi în ambele cazuri: presa mutilată

devine un instrument de îndobitocire şi de îndoctrinare.

O opţiune ar fi aceea de a acorda industriei mass-

media o libertate (politică) totală. De fapt, ridicarea

monopolului de stat şi a controlului guvernamental asupra

radio-televiziunii în Europa anilor '70 şi '80 a însemnat mult

pentru democraţie şi pentru dezvoltarea mijloacelor de

comunicare. însă comercializarea lor crescîndă în secolul

XX şi concentrarea proprietăţii nu se potrivesc cu

pluralismul. „Concernizarea" nu se împacă cu independenţa

necesară pentru mass-media. Dacă libertatea ar fi totală, s-ar

ajunge la prostituarea mijloacelor de comunicare în masă,

atît în sectorul informării, cît şi în cel al divertismentului.

Ne putem face o idee despre aceasta în Statele Unite unde

aproape toate media sînt comerciale şi unde reglementarea

activităţii lor este minimală1.

Pentru Eugene Roberts, celebru director al unui coti-

dian, Jurnalele, iară excepţii, se concentrează pe augmen-

tarea beneficiilor lor pentru a plăcea acţionarilor2. Rezul-

tatul este că, în această ţară, un grup de presă poate realiza

aproape 25% beneficii (Gannett) - în timp ce un post de

televiziune poate urca pînă la 50%.

Scopul mijloacelor de comunicare nu poate fi doar

acela de a cîştiga bani. Nici acela de a fi libere: libertatea

este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Scopul este

acela de a avea mediicare să se pună în slujba tuturor

cetăţenilor. în Occidentul industrializat mijloacele de

comunicare particulare s-au bucurat de libertate politică

foarte mult timp şi totuşi deseori au oferit servicii

deplorabile.

In acest caz ar trebui ca, dimpotrivă, toate mijloacele

de comunicare să fie supuse controlului din partea Statului?

Experienţa comunismului2 şi a fascismului în secolul XX

nu a înlăturat nici pe departe neîncrederea seculară faţă de

Stat. Există, pe drept cuvînt, temerea că s-ar produce o

manipulare absolută a informaţiilor şi a divertismentului.

Este evident că o libertate totală a mijloacelor de

comunicare ar fi intolerabilă: are dreptul un oarecare să

lanseze apeluri la crimă sau la ură rasială? Apare de la sine

înţeles acum că mijloacele de comunicare nu ar fi putut fi

plasate în mîinile Statului. Toate democraţiile lumii sînt de

acord că media trebuie să fie libere, însă nu în totalitate.

Problema echilibrului între libertate şi control nu este

recentă: John Adams, preşedintele Statelor Unite între 1797

şi 1801, scria unui prieten în 1815:

„Pentru a se ajunge cîndva la o îmbunătăţire a

destinului umanităţii, filosofii, teologii, legislatorii,

politicienii şi moraliştii vor descoperi că supunerea presei

unor reglementări este problema cea mai dificilă, cea mai

periculoasă şi cea mai importantă pe care o vor avea de

rezolvat".

În ţările anglo-saxone, există prea multă încredere în

mecanismele pieţei de garantare a unor servicii de calitate

ale mass-media, însă în ţările latine există prea multă

încredere în justiţie. Cele două sînt indispensabile, însă

periculoase. Fără a o respinge nici pe una, nici pe cealaltă

este necesară găsirea unui mijloc complementar. Şi acest

instrument ar putea fi deontologia.

Deontologia. în ceea ce priveşte domeniul mass-

media, aceasta presupune un ansamblu de principii şi reguli,

rezultate din practicarea profesiei, stabilite de preferinţă în

colaborare cu utilizatorii, în scopul de a răspunde mai bine

nevoilor diverselor categorii de populaţie. Dintre instituţiile

democratice, jurnalismul are ceva_ excepţional, şi anume

puterea sa, care nu se bazează pe un contract social, pe o

delegare făcută de popor - prin alegere sau prin numire, pe

baza unui document sau prin votarea unei legi care impune

norme. Pentru a-şi păstra prestigiul şi independenţa,

mijloacele de comunicare trebuie să-şi asume o primă

responsabilitate: să deservească bine populaţia.

Deontologia lor nu ţine de justiţie, nici chiar, la limită,

de moralitate, dacă luăm acest termen în sens direct. Nu este

vorba doar de a fi mijloace de comunicare oneste şi

politicoase, ci de a asigura o funcţie socială majoră. Nu este

uşor să definim un serviciu de calitate, decît la modul

negativ. O deservire bună exclude, de exemplu, ca un

cotidian regional să se reducă la o serie de pagini locale,

umplute cu fapte diverse, sau ca o importantă reţea de

televiziune să nu asigure nici un spaţiu unei emisiuni

destinate educaţiei copiilor, aşa cum se întîmplă în Statele

Unite.

Evident, deontologia nu se practică decît în regimurile

democratice. Cine nu crede în capacitatea indivizilor umani

de a gîndi în mod independent, de a-şi conduce viaţa,

exclude dintr-o dată autocontrolul. Ea nu există cu adevărat

decît acolo unde există libertatea de expresie, o anumită

prosperitate a mijloacelor de comunicare şi jurnalişti

competenţi, mîndri de a-şi practica profesia. Fără

prosperitate nu sînt consumatori, deci nici publicitate,

mijloacele de comunicare devenind sărace, corupte sau

susţinute şi controlate de către Stat. Aceasta înseamnă că în

multe ţări, chiar dacă sînt considerate oficial ca democratice,

deontologia nu înseamnă mare lucra.

De ce acum?

A fost o vreme în care, atunci cînd se evoca deonto-

logia, profesioniştii din mass-media reacţionau printr-o

tăcere dispreţuitoare sau prin replică furioasă. Astăzi există

din ce în ce mai mulţi care se interesează de ea şi aceasta se

manifestă prin cărţi, editoriale şi articole în cotidiane,

numere speciale ale revistelor profesionale, emisiuni

televizate, colocvii şi ateliere, grupuri de studii şi sondaje.

De ce?

Cînd se adresează această întrebare jurnaliştilor

europeni', răspunsurile lor variază: un efect al progreselor

tehnologice; concentrarea proprietăţii; creşterea

comercializării mijloacelor de comunicare; amestecul de

informaţie şi publicitate, o agravare a inexactităţii

informaţiei; gravele atentate ale unor jurnalişti la\adresa

moralităţii profesionale (violarea vieţii private, în special de

presa populară); o scădere a credibilităţii şi a prestigiului

profesiei; rolul abuziv al mass-media într-o criză politică;

legături inacceptabile între mijloacele de comunicare şi

guvern; ameninţarea restricţiilor legale la adresa libertăţii

presei; renaşterea organizaţiilor jurnaliştilor; o reacţie la acel

„laissez-faire" al anilor '80 - violenţa şi reality-shows de la

televiziune.

Factori de evoluţie. Principalii par a fi în număr de

şase. în primul rînd, creşterea nivelului intelectual al

publicului face media mai exigente şi mai militante. Din ce

în ce mai mulţi oameni înţeleg importanţa unor servicii

mediatice de calitate; concepţia tradiţională asupra infor-

maţiei nu s-a adaptat la lumea modernă şi publicul con-

ştientizează faptul că utilizatorii pot şi trebuie să facă ceva.

Jurnaliştii posedă un nivel de educaţie bun. Sînt tot

mai mulţi cei care doresc să-şi îndeplinească bine sarcinile

şi să obţină un prestigiu social mai mare. în această căutare,

cei mai mulţi dintre ei acceptă cu greu să sufere pentru

păcatele unei minorităţi.

Mediocritatea mijloacelor informare pricinuieşte

neajunsuri chiar celor care sînt răspunzători de acestea.

Aproape peste tot proprietarii văd în scădere tirajul ziarelor

şi timpul petrecut în faţa televizoarelor, pe principalele

canale TV. Ofertanţii de publicitate ţin, de asemenea, la

credibilitatea mijlocului de comunicare unde îşi plasează

reclama. în afară de aceasta, se constată de cîţiva ani, la

oamenii de afaceri în general, o preocupare privind efectele

cauzate de produsele pe care le scot pe piaţă, precum şi

conştientizarea faptului că este mai rentabilă calitatea..

Tehnologia, mai degrabă prin efectele sale bune decît

prin cele rele, a fost un promotor al deontologiei. Ea

democratizează mijloacele de comunicare, însă, în acelaşi

timp, provoacă distorsiune: reporterul de teren se adresează

direct telespectatorului, fără răgaz de gîndire. In sfirşit,

tehnologia face mai uşoară manipularea informaţiei, în

special trucarea imaginilor.

Comercializarea crescîndă a mijloacelor de comuni-

care le face mai sensibile faţă de opinia publică, însă

multiplică şi motivele de deformare a informaţiei sau de

vulgarizare a divertismentului şi de a amesteca aceste două

domenii. Se constată, de altfel, creşterea numărului

specialiştilor în persuasiune: persoane care se ocupă tic

publicitate, ataşaţi de presă, „consultanţi media", experţi

electorali.

în sfirşit, prăbuşirea URSS a contribuit la schimbare.

Punînd capăt mitului soluţiei etatice la problemele

mijloacelor de comunicare, ea a redat vigoare deontologiei,

singura strategie acceptabilă împotriva exploatării

mijloacelor de comunicare de către puterile economice. In

plus, deontologia suferea de a fi adesea asociată pro-

pagandei comuniste, plină de nobile denunţări (a rasismului,

a imperialismului) şi de declaraţii frumoase (despre pace,

dezvoltare), care erau reluate de către guvernele larilor

„nealiniate" şi, în statele democratice, de către diverşi

universitari marxişti.

Astăzi ea suferă mai ales pentru că este puţin cunos-

cută şi prost înţeleasă şi în rîndurile publicului, şi, ceea ce

este curios, şi în cercurile mediatice.

Repartizarea temelor. în această carte, după cîteva

mari distincţii necesare pentru a clarifica dezbaterea, sînt

expuse principiile pe care se bazează deontologia, urmate de

o prezentare sistematică a clauzelor conţinute în codurile

existente. După acest inventar de reguli, un capitol este

consacrat regretabilelor lacune din aşa-numitele coduri.

Urmează prezentarea mijloacelor disponibile pentru a face

respectată deontologia Iară a se recurge la Stat. Şi, în final,

sînt evocate obstacolele în aplicarea acestor mijloace, ca şi

criticile care le sînt aduse.

Avertismente. Pe de o parte, este sigur că între zece şi

cinsprezece pagini de exemple comentate, contemporane şi

concrete, ar îmbunătăţi înţelegerea problemelor

deontologice la fel ca şi zece-cinsprezece pagini de coduri în

vigoare astăzi în lume - însă ele nu erau disponibile. Pe de

altă parte, se va remarca abundenţa exemplelor din Statele

Unite. O motivaţie a acestui fapt este că acolo există mai

multă preocupare pentru deontologie şi asta de multă vreme.

Totodată, există un al doilea motiv: grija de a nu pune la

stâlpul infamiei un organ de presă sau un jurnalist francez

anume. Scopul lucrării este, într-adevăr, de a informa şi,

dacă este posibil, de a convinge, nu de a denunţa. Nici un

nume şi nici un titlu nu este citat, cu excepţia exemplelor

pozitive.

INFORMAŢII DE BAZĂ

Mari distincţii

Deontologia este o zonă neclară. Iar ghidurile aparţin

adesea filosofilor cu limbaj obscur, neavînd nici o expe-

rienţă de practicieni. Sau, dimpotrivă, sînt ale practicienilor

care nu cunosc bine ceea ce s-a spus în acest domeniu. Unii

amestecă conceptele, în timp ce alţii ambalează clişeele în

jargon. De aici decurg contuzii, polemici sterile şi lipsa

acţiunii. Este deci util, la început, să se opereze cîteva

distincţii.

Obstacolele în calea libertăţii presei. Nu sîntem

responsabili decît de actele comise în mod voluntar. Rezultă

că deontologia nu se poate dezvolta decît dacă mijloacele de

comunicare sînt libere. în calea libertăţii lor există cinci

obstacole majore, foarte diferite. Cel mai vechi, tehnologic,

se estompează astăzi. Al doilea obstacol este politic: de la

naşterea presei, dezvoltarea sa a fost frînată de suveran şi de

tribunalele sale; şi astăzi, chiar în democraţie, Statul

încearcă întotdeauna să cenzureze sau să orienteze

informaţia. A treia ameninţare, din ce în ce mai gravă în

secolul XX, este cea economică: utilizarea mijloacelor de

comunicare cu singurul scop de a realiza profituri. In ceea

ce priveşte al patrulea obstacol, acesta ne poate surprinde,

căci se vorbeşte rar despre el: conservatorismul

profesioniştilor, noţiunile şi deprinderile lor învechite (a se

vedea capitolul „Tradiţie, conservatorism, rutină"). Ultimul

obstacol, despre care nu se vorbeşte niciodată, provine din

cultură: tradiţiile; de exemplu statutul femeilor în ţările

musulmane, loialitatea faţă de trib în Africa, respectarea

celor bătrîni în Japonia. Altfel spus, el provine de la public.

1. Regimuri politice

Există patru regimuri posibile, două care nu sînt

democratice şi două care sînt astfel. Fiecare se bazează pe o

concepţie asupra universului şi asupra fiinţei umane.

Simplificînd, pesimiştii cred că omul este o brută şi nu îi

acordă nici un liber arbitru: el are nevoie să fie suprave-

gheat, stăpînit, îndoctrinat. Optimiştii consideră indivizii

umani drept fiinţe raţionale: dacă ar avea acces la informaţie

şi dacă ar fi liberi să facă schimb de idei, ei ar putea conduce

societatea în care trăiesc.

Regimul autoritar. în Europa, acest tip de regim a

existat pînă la mijlocul secolului al XlX-lea, dar în secolul

XX statul fascist a reluat deprinderile monarhiilor

absolutiste. în acest regim, de obicei, mijloacele de

comunicare rămîn întreprinderi private cu scop lucrativ, însă

autorităţile le cenzurează cu stricteţe conţinutul. Informaţia

şi divertismentul pot fi subversive. Trebuie ca ideile

vehiculate să fie conforme intereselor puterii. Nu există

presă de opoziţie, nu există dezbatere politică.

Anumite categorii de fapte diverse, semne ale unor

disfuncţii, sînt interzise.

Regimul comunist. Mijloacele de comunicare nu

există în afara Statului totalitar care absoarbe toate

instituţiile şi industriile: ele funcţionează acolo ca roţile în

cadrul unui vast mecanism. Conceptul de libertate a presei

nu are deci nici o relevanţă. Acest regim, inaugural în Rusia

la începutul anilor '20, a fost extins în Europa de Est după

1945, în China după 1949 - apoi, în anii '60, la o mare parte

a Lumii a Treia.

în regimul totalitar, Statul utilizează mijloacele sale

ele comunicare pentru a-şi difuza instructivi! pentru a

determina poporul să le urmeze şi, în slîrşit, pentru a induce

ideologia oficială'. Funcţia principală a mijloacelor de

comunicare este de a minţi, de a ascunde lot ceea ce nu

serveşte interesele clasei atlate la putere. La sfîrşitul

secolului XX, acest regim este pe cale de dispariţie; el s-a

arătat a fi contrar dezvoltării economice, bunăstării sociale,

extinderii cunoaşteri, păcii în lume - şi, bineînţeles contrar

democraţiei politice.

În Lumea a Treia se pretindea totuşi că media aveau

un rol particular; de a se pune în slujba dezvoltării, de a

educa poporul, de a uni într-o naţiune grupurile eterogene şi

de a păstra cultura locală. într-adevăr, în dictaturile militare

pretinse socialiste, mijloacele de comunicare, puţin

dezvoltate, au fost utilizate pentru a menţine la conducere un

despot şi pentru a servi o elită urbană.

Regimul liberal. Regimul liberal al informaţiei a

devenit normă internaţională datorită articolului 19 din

Declaraţia Internaţională a Drepturilor Omului propusă

de ONU (1948). Conform acestei doctrine, născută în

secolul al XVIII-lea, secolul Luminilor, trebuie ca toate

faptele să fie raportate şi ca toate opiniile să fie plasate pe

„piaţa ideilor". Atunci fiinţa umană este capabilă să

discearnă adevărul şi va tinde să se inspire din acesta în

comportamentul său. Dacă Statul lasă lucrurile în voia lor,

totul va merge spre mai bine.

Această iluzie n-a rezistat comercializării crescînde a

presei din secolul XX: devenea bun tot ceea ce era

profitabil. Dincolo de aceasta, toate întreprinderile ţintesc în

mod natural spre centralizare. Astfel, puterea de a informa,

de a fixa temele dezbaterii naţionale, riscă să cadă în mîinile

cîtorva proprietari care nu erau nici aleşi, nici în mod

obligatoriu experţi sau preocupaţi să se pună în slujba

publicului.

Regimul „responsabilităţii sociale". Acest concept,

născut dintr-o percepţie mai realistă asupra naturii umane şi

a economiei, îl continuă pe precedentul. Expresia fusese

lansată în Statele Unite de o Comisie asupra libertăţii

presei1, care reunea personalităţi exterioare mediului presei.

Mijloacele de comunicare vor primi raportul acesteia (1947)

sau cu indiferenţă, sau cu mînie. In cei 20 de ani care au

urmat, ideile sale au fost în general adoptate. Conform

acestei doctrine, este preferabil ca mijloacele de comunicare

să nu fie în proprietatea Statului, nici chiar sub controlul

acestuia. în schimb, mijloacele de comunicare nu sînt

întreprinderi comerciale obişnuite, al căror succes s-ar putea

măsura în profit. Ele încearcă să fie rentabile, şi este normal,

însă trebuie să fie responsabile faţă de diverse grupuri

sociale: să răspundă nevoilor şi dorinţelor acestora.

în cazul în care cetăţenii sînt nemulţumiţi de serviciul

care le este oferit, mijloacele de comunicare trebuie să

reacţioneze. De preferat ar fi ca ele să se corecteze singure.

Dacă nu se întîmplă astfel, ar fi necesar şi legitim ca

Parlamentul să intervină. De altfel, adesea, tocmai pentru a

evita o astfel de intervenţie, media se preocupă de

deontologie.

Trebuie menţionat faptul că aceste patru regimuri ale

presei nu se întîlnesc în stare pură. în regimul autoritar

cetăţenii au avut întotdeauna acces la mijloacele de

comunicare clandestine. Şi în democraţiile liberale s-a

apreciat întotdeauna ca fiind în interesul general să se

reglementeze activitatea mijloacelor de comunicare, chiar şi

în Statele Unite.

II. Funcţii ale mijloacelor de comunicare

Pentru a aprecia dacă media deservesc bine publicul,

trebuie să se ştie ce fel de servicii sînt obligate să ofere

mijloacele de comunicare. Acestea se încadrează în şase

rubrici. Fiecărei funcţii îi corespund disfuncţii, ţinte ale

deontologiei.

l. Să observe mediul înconjurător. în societatea

actuală, mijloacele de comunicare sînt singurele capabile să

ne ofere repede un raport complet asupra evenimentelor care

se produc în jurul nostru. Rolul lor este să obţină informaţia,

să o trieze şi să o interpreteze, apoi să o facă să circule. în

particular, ele trebuie să supravegheze cele trei puteri

(executivă, legislativă şi judecătorească).

2. Să asigure comunicarea socială. într-o lume

democratică este indispensabil ca, prin discuţii, să se

elaboreze compromisuri, un consens minimal fără de

care nu putem avea o coexistenţă paşnică. în epoca

noastră, forumul unde au loc dezbaterile este oferit de

mijloacele de comunicare.

Ele leagă indivizii care formează un grup, reunesc

grupurile într-o naţiune, contribuie la cooperarea

internaţională. Pe de altă parte, mijloacele de comunicare de

mică anverrgură asigură comunicarea pe orizontală între

oameni care au aceeaşi origine etnică, profesie sau pasiune

şi care, în societatea de masă, sînt adesea dispersaţi.

3. Să ofere o imagine a lumii. Nimeni nu posedă o

cunoaştere directă a întregului glob. Dincolo de experienţa

sa personală, ceea ce cunoaşte fiecare provine de la şcoală,

din conversaţii, dar mai ales de la mijloacele de comunicare.

Pentru omul obişnuit, cea mai mare parte a regiunilor, a

oamenilor, a subiectelor despre care mijloacele de

comunicare nu vorbesc, nu există.

4. Să transmită cultura. De la o generaţie la alta

trebuie ca moştenirea unui grup să fie transmisă: o viziune

asupra trecutului, asupra prezentului şi a viitorului lumii, un

amalgam de tradiţii şi de valori care dau individului o

identitate etnică. Este nevoie să i se inculce ceea ce se face

şi ceea ce nu se face, ceea ce se gândeşte .1 ceea ce nu se

gândeşte. în această socializare, instituţiile religioase nu mai

joacă, în Occident, un rol atît de important ca altădată, şi

nici familia. Rămîne şcoala, apoi mijloacele de comunicare

ce influenţează individul de-a lungul întregii sale vieţi.

5. Să ofere bucurie: să distreze. în societatea de

masă, divertismentul este mai necesar ca altădată pentru B

reduce tensiunile care riscă să ducă la boală sau nebunie.

Divertismentul este oferit în primul rînd de mijloacele de

comunicare. Utilizatorul cere în special divertisment, Iar

această funcţie se îmbină foarte eficient cu toate celelalte.

6. Să determine cumpărarea. Mijloacele de comu-

nicare sînt principalii vectori ai publicităţii. Principalul lor

scop, adesea, este de a seduce un public cu scopul de a-1

vinde ofertanţilor de publicitate. Ele se străduiesc să creeze

un context favorabil publicităţii. Pentru unii observatori,

publicitatea joacă un rol benefic: ea informează şi,

stimulând consumul şi concurenţa, permite preţuri mici.

Alţii, dimpotrivă, o acuză de manipulare, de incitare la risipă

şi poluare.

III. Tipuri de mijloace de comunicare

Un mijloc de comunicare este o întreprindere

industrială care, prin mijloace tehnice specifice, difuzează,

simultan sau aproape simultan, un acelaşi mesaj unui

ansamblu de indivizi dispersaţi. Această definiţie face

abstracţie de telefon, de sondajele de opinie şi de sufragiul

universal. Corespondenţa şi afişajul pot fi excluse pentru că

mesajele lor sînt aproape în exclusivitate comerciale.

Fonogramele sînt înainte de toate materialul pe care îl

utilizează radioul. în ceea ce priveşte cinematografia, a

devenit mai degrabă media decît furnizor pentru micul

ecran, aceasta datorită televiziunii prin cablu, sateliţilor şi

magnetoscoapelor. în utilizarea curentă a termenului,

mijloacele de comunicare sînt ziarele şi revistele, radioul şi

televiziunea. Aceste mijloace de comunicare, între alte

funcţii, procură în mod rapid o informaţie despre actualitate.

Acestea fiind spuse, rezultă că mijloacele de comu-

nicare sînt atît de diferite, încît trebuie dezvoltată o

deontologie cu geometrie variabilă. Distincţia este evidentă

între presa scrisă şi mijloacele de comunicare audiovizuale,

între mijloacele de comunicare „publice" (sub controlul

statului), cele comerciale (sub controlul banilor) şi

mijloacele de comunicare private necomerciale.

Totuşi, distincţia fundamentală este între presa de in-

formare generală, astăzi relativ neutră, la care se referă cea

mai mare partea a codurilor, şi pe de altă parte presa de

opinie (religioasă, etnică, partizană), care, din motive

ideologice sau politice, poate deforma realitatea, poate trece

sub tăcere ideile adverse sau se poate arăta injustă, chiar

insultătoare - fără a fi în aceeaşi măsură autorizată să mintă

sau, de exemplu, să incite la ură rasială sau la violenţă. Mai

ales pentru această presă de opinie există garanţiile libertăţii

presei, pentru că ea nu este pe placul unei părţi din populaţie

şi, adesea, al puterilor aflate la conducere.

Pe de altă parte, există presa specializată: conţinutul

său provine în mare parte de la jurnalişti plătiţi pe fiecare

articol scris, cărora nu este uşor să li se verifice onestitatea,

iar veniturile sale provin de la ofertanţii de publicitate

specializaţi. Şi, în sfirşit, presa anunţurilor, care este

publicitate pură, şi presa întreprinderii sau a colectivităţii

locale, care evidenţiază „relaţiile publice".

IV. Informaţie şi divertisment

Situaţia mijloacelor de comunicare specializate pe

divertisment este deosebită. Pentru unele organe de presă

menite distracţiei (de exemplu, periodice de cuvinte încru-

cişate), deontologia nu are sens. Totuşi, faţă de cea mai mare

parte dintre aceste mijloace de comunicare, reproşurile

publicului sînt nenumărate şi, cu toate acestea, rar se

pomeneşte de deontologie în afara jurnalismului. Datorită

faptului că divertismentul mediatic reprezintă o industrie1

enormă şi că nu pare să joace un rol politic, a existat

tendinţa de a nu se ocupa nimeni de etica sa. Lumea s-a

mulţumit în general cu cîteva legi, reglementări (limitînd

pornografia, de exemplu) şi caiete de sarcini. Totuşi, la

mijlocul anilor '90, publicul (urmat de oamenii politici) a

reacţionat împotriva violenţei isterice de pe marele şi micul

ecran şi împotriva senzaţionalismului trivial de la radio.

Graniţa dintre jurnalism şi divertisment n-a fost

niciodată clară şi devine din ce în ce mai puţin: presa

populară a privilegiat întotdeauna divertismentul, mijloacele

de comunicare impregnându-şi de el toate producţiile.

Extinderea este aproape inevitabilă: o ştire poate fi

interesantă, dar fără importanţă; dimpotrivă, putem învăţa

mult distrându-ne. Cele două tipuri de media informează şi

formează, dar este indispensabil ca amândouă să

deservească bine publicul. Insă trebuie să se distingă între

cele două dimensiuni. Scopurile urmărite diferă: de o parte,

o informare exactă şi utilă şi, de cealaltă, distracţia, care să

nu fie nocivă nici pentru individ, nici pentru societate.

Regulile de comportare nu pot fi aceleaşi.

V. Participanţii

Patroni şi angajaţi. Mijloacele de comunicare nu

trebuie confundate, cum se întîmplă adesea, mai ales în

Statele Unite, cu oamenii care lucrează pentru ele. Res-

ponsabilităţile lor sînt diferite. Jurnaliştii sînt capabili ei

înşişi să comită destule greşeli profesionale. Nu este mai

puţin adevărat că politica redacţională a unui mijloc de

comunicare, atitudinea sa faţă de deontologie sînt decise de

către proprietari şi reprezentanţii acestora.

De la patroni se aşteaptă să posede talente de oameni

de afaceri, şi nu conştiinţă morală, şi să respecte legile şi

reglementările, altfel trebuind să răspundă în faţa justiţiei.

De altfel, astăzi un număr mare de patroni nu sînt decît

funcţionari, responsabili în faţa acţionarilor, aceştia din

urmă neinteresându-se decît de bilanţ. însă, cum patronii au

puterea, orice persoană preocupată de deontologie are tot

interesul să nu provoace această contradicţie.

În ceea ce-i priveşte pe jurnalişti, altă dată aceştia nu

erau, cu excepţia cîtorva mari condeie, decît docili

funcţionari ai scrisului. în zilele noastre meseria lor tinde să

se apropie de o profesiune liberală. Ei dispun de un

învăţămînt superior specializat, de asociaţii corporative, de

coduri de deontologie. în calitate de „profesionişti",

preocuparea lor principală constă în a-şi deservi bine

clienţii.

O categorie de jurnalişti formează o clasă aparte,

foarte importantă: conducătorii redacţiei, numiţi de către

direcţie, care au primit dreptul de a stabili linia editorială şi

au puterea de a angaja sau de a concedia. Rolul acestor

profesionişti este crucial în ceea ce priveşte deontologia,

căci ei pot uza de sancţiuni pentru a impune regulile. Putem

regreta că le aplică cu discreţie: rufele murdare se spală în

familie.

Pedestrimea şi vedetele. Utilizatorul nu face

întotdeauna această distincţie, Jurnaliştii de rînd sînt

numeroşi, plătiţi mediocru, supuşi presiunilor multiple,

uneori dispreţuiţi de către sursele lor, acuzaţi de toate relele

din mass-media. Situaţi în penumbră, ei lucrează din greu

pentru a informa cît se poate de bine. Surmenaţi, prost

apăraţi, ei greşesc cîteodată sau „calcă strîmb": mici greşeli

care, puţin cîte puţin, se adună.

In ceea ce priveşte starurile jurnalismului, în special

din cadrul televiziunii, ele sînt puţin numeroase, foarte bine

plătite, celebre. Inevitabil, ele au rolul de modele, atît în

ochii celorlalţi profesionişti, ai celor tineri mai ales, cît şi în

cei ai publicului. Or, ele sînt cu mult mai expuse violării

deontologiei: tentaţiile abundă şi celebritatea li se poate urca

la cap. Greşelile lor, uneori grave şi spectaculoase, aduc un

imens deserviciu întregii profesii.

Ofertanţii de publicitate. Sînt clienţii principali ai

celor mai multe mijloace de comunicare şi le asigură

prosperitatea. Ei se preocupă de calitatea conţinuturilor în

măsura în care aceasta creează o atmosferă de încredere

favorabilă publicităţii şi dacă permite unora să influenţeze

publicul care îi interesează. în schimb, ei fac presiuni asupra

mijloacelor de comunicare, în maniere diferite (relaţii

publice, cadouri), pentru ca acestea să înlăture graniţa dintre

reclamă şi informaţie. Sînt acuzaţi că ar fi cei mai

înverşunaţi adversari ai „responsabilităţii sociale".

Utilizatorii. Comunicarea socială este o afacere prea

serioasă pentru a fi lăsată doar pe mâna profesioniştilor. De

altfel, libertatea cuvântului şi a presei nu este prerogativa

lor: ea aparţine publicului. Or, sondajele indică în mod clar

faptul că publicul are sentimentul că este înşelat, exploatat

de către mijloacele de comunicare. Această animozitate este

uneori justificată, dar nu întotdeauna. Mulţi oameni ignoră

exigenţele materiale ale presei şi formulează reproşuri

nedrepte. Mai mult, ştirile înseamnă adesea informaţii

diferite de normalitate, în multe cazuri dezagreabile, iar

publicul nu rezistă anticei tentaţii de a-1 ucide pe purtătorul

mesajelor rele.

Apatici sau neorganizaţi, ignoranţi sau intoleranţi,

utilizatorii constituie adesea un obstacol în calea libertăţii

presei şi par adesea puţin dispuşi să lupte pentru a o apăra.

Aţi văzut în Franţa vreo boicotare a redevenţei în timp ce

Ministrul Informaţiei exercita un control direct asupra

televiziunii? Sau petiţii împotriva vânzării unui canal de

televiziune unui magnat al lucrărilor publice? Sau aţi văzut

în Australia defilări împotriva concentrării a 60% dintre

cotidiane în mâinile unui conglomerat multinaţional? Unde

s-au văzut manifestaţii împotriva imaginii defavorabile

femeii, imagine care se vehiculează prin publicitate?

Fie că este indiferentă sau ostilă, din motive înteme-

iate sau nu, atitudinea publicului este gravă din punct de

vedere politic. Pentru ca democraţia să supravieţuiască era

indispensabilă găsirea unui remediu. Se pare că există unul,

elaborat într-un ritm lent de-a lungul secolului XX: a face

presa „socialmente responsabilă".

VI. Piaţa, justiţia şi deontologia

Piaţa. Experienţa sovietică a demonstrat faptul că

libera iniţiativă este necesară libertăţii de a informa şi de a

dezbate. S-a putut vedea acest lucru şi în Franţa, când

televiziunea depindea în întregime de Stat. Absenţa con-

curenţei veritabile este cea care antrenează mediocritatea

mijloacelor de comunicare, aşa cum se poate observa şi în

Statele Unite, unde televiziunea este aproape în întregime

controlată de piaţă. Nu se poate admite ca o mână de

societăţi să pună stăpânire pe un serviciu public crucial,

pentru a-1 exploata într-un scop doar lucrativ; nici ca ele să

pretexteze, pentru a respinge orice reglementare, că

instituţia presei trebuie să fie în întregime liberă.

„Piaţa" nu este suficientă pentru a garanta o bună

comunicare socială. Partea bună este că mijloacele de

comunicare permit unei majorităţi să se exprime. Partea

proastă este când acestea se plasează în serviciul unei

minorităţi bogate, pe de o parte, şi, pe de altă parte, că

distribuie unei mase nediferenţiate ceea ce se pare că dis-

place cel mai puţin acesteia. A fost perfect demonstrat, pe

timpul capitalismului sălbatic, în a doua jumătate a secolului

al XlX-lea, că, în absenţa reglementării etatice, lumea

afacerilor nu se ocupă deloc de serviciul public, altfel spus,

de deontologie.

Justiţia. Legile sânt deci necesare pentru ca

mijloacele de comunicare să asigure un serviciu convenabil

pentru toate tipurile de public.

Prin „lege" trebuie să se înţeleagă textele votate de

Parlament, reglementările impuse de agenţiile de Stat,

jurisprudenţa tribunalelor şi obligaţiile contractuale

(„caietele de sarcini" ale societăţilor de televiziune).

Respectarea acestor obligaţii ţine de resortul poliţiei, al

tribunalelor şi al comisiilor de organizare (de exemplu, CSA

- în Franţa).

Legea intervine de obicei pentru a împiedica anumite

practici. Dacă toată lumea este de acord că o măsură slujeşte

interesul public, este normal să se facă din aceasta o lege:

contra defăimării, de exemplu, sau a instigării la ucidere. In

multe ţări, publicitatea pentru ţigări este interzisă la

televiziune. însă legea nu se limitează la interdicţii: cea mai

mare parte a naţiunilor europene acordă cetăţenilor lor un

drept legal la replică. Mulţi utilizează subvenţii de la Stat în

scopul de a se opune tendinţei concentrării puterii în

anumite sectoare mediatice. Europenilor pare să le fie mai

frică de mediile de afaceri decât de cele conducătoare.

Legea nu este restrictivă prin natura sa. Ea poate ajuta

mijloacele de comunicare să-şi facă treaba. Legea suedeză a

presei oferă jurnaliştilor o excepţională serie de garanţii:

Iară cenzură, chiar în timp de război; interdicţia de a-i

interoga pe jurnalişti despre sursele lor; accesul la (aproape)

toate arhivele oficiale; protecţie deosebită în caz de proces.

Puterea judiciară, mai ales când este independentă, poate

contribui la stimularea mijloacelor de comunicare să lucreze

în mod acceptabil şi poate interpreta legile restrictive în

avantajul acestora. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

confirmat jurnaliştilor britanici dreptul de a-şi proteja

sursele, acesta fiindu-le refuzat de tribunalele naţionale.

Atitudinea americanilor pare absurdă: ei refuză orice

lege a presei (şi orice mijloc de a face respectată norma

deontologică), deşi rareori suflă un cuvânt despre marile

restricţii comerciale impuse libertăţii - adică legi favorabile

ordinii stabilite şi profitului.

Cele două domenii, dreptul şi deontologia, nu sunt în

mod clar distincte. în coduri se întâlnesc rar interdicţii care

sunt în mod normal incluse în lege (să nu se atenteze la

siguranţa statului) sau de cele mai multe ori le găsim explicit

menţionate (separarea clară a redacţionalului de publicitar1).

Codurile citează obligaţiile jurnalistului, care îi pot fi

impuse prin lege, fie în toate ţările, fie doar în unele.

Dreptul la replică este legal în Franţa, însă nu şi în

Marea Britanie sau în Olanda. Codul german recomandă

doar să nu se dea publicităţii numele sau fotografiile

delincvenţilor minori, ceea ce, în alte ţări, este interzis. în

Statele Unite, canalul CBS recomandă ca rezultatele

sondajului să fie însoţite de date iar în Franţa legea obligă să

fie menţionate.

În mod evident, anumite acte sunt condamnate în

acelaşi timp şi de drept, şi de deontologie. Şi multe coduri

cer pentru jurnalist, drepturi care îi sunt recunoscute de

legislaţiile luminate: secretul profesional în Germania;

accesul la arhive în Statele Unite; dreptul de a refuza sarcini

contrate convingerilor sale, în Franţa. Legile şi

reglementările fixează un cadru în interiorul căruia fiecare

practician poate alege între comportamente diverse.

Deontologia îi trasează un altul, mai îngust, însă lăsând încă

posibilitatea alegerii care este făcută de individ conform

părerilor sale personale.

Mijloacele de comunicare pot cauza prejudicii grave

fără a încălca însă legea. Unele acte autorizate de lege pot fi

contrare deontologiei, cum ar fi pentru jurnalist acceptarea

unei invitaţii, din partea unui industriaş, într-o vacanţă de

lux. Şi, dimpotrivă, se întâmplă ca deontologia să tolereze

acte ilegale, ca acela de a uzurpa o identitate sau de a fura

un document pentru a dovedi un scandal care aduce o

atingere gravă interesului general.

Pe scurt, chiar dacă ar exista suprapuneri, cele două

domenii sunt distincte; şi este important ca ele să rămână

astfel. Să recurgi la ajutorul legii, în materie de presă,

presupune întotdeauna să te expui unor pericole. In sprijinul

acestei afirmaţii, motivele nu lipsesc: eficacitatea unei legi

depinde de mediul socio-politic; ea poate fi utilizată în mod

diferit de către cei aflaţi în acel moment la putere; toleranţa

poate alterna cu respectarea literei legii astfel încât să reducă

la tăcere opinia publică. Anumite domenii (ca acela al vieţii

private) sunt atât de prost definite încât o lege, care prin

forţa împrejurărilor este prea vagă sau prea precisă, riscă să

facă mai mult rău decât bine. Anumite atitudini sociale (faţă

de sexualitate, de exemplu) evoluează atât de repede încât

legea riscă să îngheţe o normă devenită repede desuetă. In

sfârşit, multe greşeli nu pot fi considerate delicte: tribunalul

poate pedepsi un act comis de mass-media, dar nu poate

face mare lucru împotriva unei omisiuni. în orice caz,

maşina judiciară este lentă, scumpă şi dură.

Profesie liberală? Ar putea fi o soluţie un consiliu al

înţelepţilor, instaurat de către Stat, însă independent de

acesta? „Am regretat întotdeauna că nu există un ordin al

jurnaliştilor, care ar veghea asupra apărării libertăţii

profesiunii şi asupra obligaţiilor pe care această libertate le

presupune în mod necesar", spunea Albert Camus. Ar fi mai

bine, într-adevăr, ca presa să practice o auto-disciplina, în

limita rezonabilului. Acest ideal este în armonie cu dorinţa

formulată de anumiţi practicieni de a vedea jurnalismul

ridicat, la fel ca medicina şi dreptul, la rangul de profesiune

liberală.

Însă jurnalismul nu este una dintre acestea din diverse

motive. Mai întâi, el nu se bazează pe o ştiinţă (presupunând

o teorie globală şi un ansamblu de cunoştinţe): în cvasi-

totalitatea ţărilor, jurnalistul nu este obligat să deţină titluri

universitare, justificând transmiterea unei cunoaşteri. Şi nu

are nevoie de o autorizaţie pentru a-şi practica profesia. El

beneficiază rar de statutul de lucrător independent. Pe de

altă parte, cum nu există relaţie directă între practician şi

client, Starul nu s-a preocupat de protejarea cetăţeanului

impunând reguli presei. Sau creând tribunale speciale: nu

există un ordin al jurnaliştilor (cu excepţia câtorva ţări latine

ca Italia, care pătimeşte prin faptul că a fost creat în timpul

lui Mussolini). Oricare ar fi acesta, eficacitatea acestor

ordine ale medicilor sau ale avocaţilor este prea puţin

impresionantă.

Dată fiind funcţia politică de supraveghere şi de con-

testare, cea mai mare parte a profesioniştilor şi observa-

torilor cred că deontologia trebuie să fie menţinută din scurt

de către Stat.

VII. Morală, deontologie şi control

Morala. Distincţia între aceste trei noţiuni (numele

care li se dă poate diferi) este necesară, însă adesea nu este

făcută. Se poate rezerva termenul de „morală" pentru etica

intimata fiecărui individ, pentru simţul datoriei bazat pe

viziunea personală asupra lumii, pe experienţa sa de viaţă.

Pentru unii, ca J.C. Merrill, este singura restricţie admisibilă

la adresa libertăţii jurnalistului.

Deontologia. Ea se aplică în interiorul unei profesii.

Este adesea o tradiţie nescrisă care stabileşte, prin consens,

ceea ce „se face" şi ceea ce „nu se face". însă în toate ţările

lumii, unele organizaţii corporative au hotărât că este utilă

redactarea unei carte a îndatoririlor ce revin jurnaliştilor, dar

în acelaşi timp există şi unii profesionişti ce denunţă această

iniţiativă.

„Controlul calităţii". Pentru unii, „morala" şi „deon-

tologia" au conotaţii respingătoare. Aceşti termeni evocă sau

predica, sau cursul de filosofie, sau „ordinea morală" a

regimurilor autoritare. Şi ele par lipsite de credibilitate într-o

lume în care mijloacele de comunicare devin tot mai

mercantile sub presiunea concurenţei.

„Controlul calităţii" - acest concept puţin utilizat până

în prezent în cadrul mediatic, are în primul rând avantajul de

a fi larg: el înglobează morala, deontologia şi, de asemenea,

iniţiativele conducerii mijloacelor de comunicare vizând să

satisfacă mai bine publicul. El are înainte de toate avantajul

de a fi neutru, de a plăcea tuturor protagoniştilor. Pentru

utilizatori, el evocă un serviciu de valoare. Pentru jurnalişti,

el semnifică un produs mai bun, credibilitate crescută, deci

prestigiu mărit. Pentru proprietari, el evocă succesele

comercianţilor japonezi, deci profituri crescânde. În sfârşit,

el evocă acţiunea, şi nu vorbăria.

PRINCIPII ŞI VALORI

I. Natura şi efectele mijloacelor de comunicare

Mijloacele de comunicare fac parte din sistemul social

foarte complex al ţărilor moderne şi din numeroasele

subsisteme ale acestuia. Ansamblul acţionează ca un l in uni

organism viu: fiecare element depinde de altele. I sie

suficient să existe un subsistem defect pentru ca mecanismul

să nu funcţioneze corect. Astfel se explică faptul că, până şi

în regimul liberal, autonomia mijloacelor de comunicare

este limitată. Într-o mare măsură, acestea sunt şi acţionează

după cum le dictează trecutul, cultura, economia ţării, ceea

ce vor conducătorii economici şi politicii ai societăţii; ceea

ce doresc consumatorii şi cetăţenii, adică toţi locuitorii.

In plus, trebuie să avem în vedere tripla natură a

mijloacelor de comunicare, mai ales când ne ocupăm de

deontologie. Fiind totodată industrie, serviciu public şi

instituţie politică, mijloacele de comunicare sunt de o mare

ambiguitate: de aici decurge cea mai mare parte a

problemelor.

Serviciu public. Chiar acolo unde presa nu se bucură

de un statut juridic sau de garanţii constituţionale, tradiţia îi

recunoaşte privilegii care o plasează la rangul de serviciu

public. Mass-media exercită aceste drepturi legale sau

cutumiare în numele cetăţenilor. Delegarea nu are o bază

contractuală explicită şi, pentru a o conserva, presa trebuie

să merite acest lucru furnizând un serviciu de calitate.

Între cele două războaie mondiale, în Statele Unite a

început să se studieze în mod serios deontologia media-

tică1, concomitent cu apariţia interesului pentru profe-

sionalizare şi pentru învăţământul superior în domeniul

jurnalismului. în 1947, a apărut raportul Hutchins. în anii

'60, s-a vorbit din ce în ce mai mult despre „respon-

sabilitatea socială"2 a mijloacelor de comunicare. Acesta

este termenul preferat peste ocean: el presupune că jur-

naliştii au de dat socoteală poporului. În Europa, se vorbeşte

mai mult de „serviciu public". Însă, vai! Termenul este

asociat Statului, căci el însuşi a asigurat, pentru o lungă

perioadă, sau a organizat în mod riguros serviciile publice.

De fapt, cele două expresii descriu o realitate asemănătoare,

pe care unii o numesc deontologie, iar alţii „controlul

calităţii".

Instituţie politică. Incontestabil, faptul că, spre deo-

sebire de celelalte trei puteri, a patra este deţinută de

persoane nici alese, nici numite pentru competenţa lor, pare

a viola principiul democraţiei. Stanley Baldwin, prim-

ministru conservator, vorbind despre presa populară

britanică (conservatoare) a anilor '20: „Ceea ce caută

proprietarii acestor jurnale este puterea, însă o putere

disociată de orice responsabilitate, apanaj al prostituatei

de-a lungul secolelor". Mijloacele de comunicare pot

rezolva această problemă dacă există modalităţile prin care

să dea socoteală.

Astfel, ele ar putea avea şanse mai mari să-şi păstreze

libertatea. Aceasta este"întotdeauna ameninţată căci, la

rândul său, presa reprezintă o ameninţare pentru autorităţi:

la dreapta şi la stânga eşicherului politic, în toate ţările, toţi

cei care deţin puterea încearcă să o restrângă. Cei doi mari

campioni ai liberalismului care erau Margaret Thatcher şi

Ronald Reagan (supranumit „marele comunicator") au

atentat la libertatea presei mai mult ca oricare dintre

predecesori. „Libertatea va fi cel mai bine apărată din

momentul în care personalul care lucrează în presă şi în

celelalte medii de informare se va strădui în mod constant şi

voluntar să menţină un înalt simţ al responsabilităţii"'.

Deontologia constituie într-adevăr cea mai bună protecţie.

Industrie. Când a apărut, comunicarea în masă a tăcut

posibilă, pentru prima dată în istorie, o participare a fiecărui

cetăţean la toate nivelurile de conducere a ţării, însă aceasta

presupunea, pentru organele de presă, o structură industrială

şi deci, în ţările occidentale de la începutul secolului XX, o

organizare capitalistă. Astăzi, mijloacele de comunicare se

află, în mare parte, în mâinile societăţilor puternice, al căror

scop principal nu este serviciul public.

Pentru Milton Friedman, celebru economist american,

„unica responsabilitate socială a unei întreprinderi este

creşterea beneficiilor sale". Mai exact, unul din proprietarii

ziarului „Wall Street Journal" declara: „Un ziar este o

întreprindere privată care nu datorează nimic utilizatorilor,

aceştia neacordându-i nici o autorizaţie. El nu ţine în nici un

fel de serviciul public".

Însă cheltuielile industriei mijloacelor de comunicare

au crescut fără încetare în măsura în care sindicatele

obţineau salarii mai bune şi în care progresul tehnic

impunea investiţii mari. Pentru a-şi reduce impozitele,

organele de presă au încercat, bineînţeles, să elimine

concurenţa şi să se concentreze în grupuri.

E adevărat că mijloacele de comunicare pot să-şi

deservească publicul cu atât mai bine cu cât dispun de

posibilităţi financiare mai importante. însă pot pune în

pericol interesul public. Când mijloacele de comunicare fac

parte din concerne, o vastă putere politică se află la

dispoziţia câtorva personaje care nu au ca preocupare

majoră informarea publicului. Acestea, neavând alte

responsabilităţi decât în ceea ce îi priveşte pe acţionari,

posedă puterea de a decide ceea ce se întâmplă în lume

hotărând ce va fi sau nu relatat. întotdeauna este rău ca, într-

o ţară, un sector oarecare al economiei să cadă sub controlul

unui oligopol. Ce să mai zicem dacă este vorba de

mijloacele de comunicare, sistemul nervos al societăţii?

Efectele mass-media. Funcţiile mijloacelor de

comunicare în lumea noastră sunt, în mod indiscutabil,

importante. Şi cum li se atribuie adesea puteri imense, ele

sunt acuzate - de la dreapta şi de la stânga, din Nord şi din

Sud, de către cei puternici şi de cei umili, de bătrâni şi de

tineri - de toate relele societăţii moderne.

Se poate enunţa principiul: comunicarea în masă are

efecte. Acela pe care îl poate avea asupra copiilor constituie

unul dintre subiectele multor cercetări din domeniul

ştiinţelor sociale. Şi nu mai există îndoială: în funcţie de

conţinut, pot determina apariţia unor efecte pozitive sau

negative. în general, se admite faptul că mijloacele de

comunicare în masă pot exercita o influenţă puternică, pe

termen lung, dacă mesajul este omogen şi, mai ales, dacă

urmează calea pe care o doresc şi beneficiarii.

Totuşi, tot mai des (mai ales în Franţa) se pleacă de la

principiul că mijloacele de comunicare sunt atotputernice:

tradiţie elitistă renăscută prin critica marxistă şi, bineînţeles,

şi prin intermediul proprietarilor şi jurnaliştilor care găsesc

în aceasta multiple satisfacţii) Se crede că, dacă un mesaj

este publicat, acesta are cu siguranţă un impact, ca un glonţ

tras la ţintă - de aici şi importanţa (indusă) dobândită de

analizele de conţinut şi semiologie)

Se uită însă un lucru: pentru ca un mesaj să existe este

nevoie de cel puţin două persoane, emiţătorul şi receptorul.

Or, s-a demonstrat de foarte multe ori că utilizatorul nu este

un receptor pasiv: el interpretează mesajul conform

experienţei sale, mediului, nevoilor şi dorinţelor sale. El nu

este o victimă a mijloacelor de comunicare în masă, ci un

beneficiar. în consecinţă, principala influenţă a mediilor de

comunicare se exercită prin omisiune: ceea ce ele nu spun

are mai mare influenţă decât ceea ce spun.

Mijloacele de comunicare au, indiscutabil, o influenţă

considerabilă, furnizând informaţia şi stabilind ce eveniment

şi care persoane sunt importante. De altfel, se întâmplă ca

simpla publicare a unei informaţii să declanşeze o acţiune a

puterilor politice înainte chiar ca utilizatorii să reacţioneze.

Incontestabil este şi faptul că mass-media stabilesc şi

ordinea de zi a societăţii: ele nu pol dicta oamenilor cum să

gândească, dar decid la ce se vor gândi. Oamenii îşi

formează singuri o opinie despre subiectele care îi

interesează şi, de altfel, opinia majorităţii se impune adesea

mijloacelor de comunicare în masă (în special celor

comerciale).

Pentru a dovedi în mod spectaculos autonomia

cetăţenilor şi rezistenţa lor la influenţa din partea mass-

media, nu putem găsi alt exemplu mai bun decât URSS şi

sateliţii săi. Conform defunctei concepţii marxiste,

mijloacele de comunicare nu erau decât o suprastructură

exploatată de o elită economică pentru a subjuga masele. De

fapt, mediile sovietice, cu adevărat aservite, nu şi-au

îndeplinit misiunea: cetăţenii acestor ţări au făcut să cadă în

mod paşnic regimurile totalitare.

Astfel a renăscut convingerea celor care contează pe

utilizatori pentru a cere şi a obţine dovada că mijloacele lor

de comunicare în masă respectă deontologia, îşi controlează

calitatea şi oferă servicii bune.

II. Valori umane

Drepturile şi obligaţiile sunt inseparabile. Fiinţa

umană este înclinată să ceară drepturi fără a evoca obli-

gaţiile care le însoţesc, mai ales în zilele noastre, mai ales în

Occident. Or, deontologia se preocupă tocmai de obligaţii.

Ea presupune faptul că libertatea şi responsabilitatea sunt

inseparabile. Ca orice religie sau filosofie, formulează reguli

care trasează anumite limite libertăţii fiecăruia şi care

fixează obligaţii pentru fiecare individ. Aceste reguli decurg

dintr-un ansamblu de principii morale. O fiinţă umană

adoptă aceste principii pentru că ele corespund viziunii pe

care el/ea o are despre semenii săi şi despre univers şi sunt

conforme ideilor sale despre societate şi despre instituţiile

acesteia - idei care se inspiră şi ele din cunoştinţele sale.

Valori fundamentale. Dacă există o valoare asupra

căreia toţi oamenii se pot pune de acord (în afara, probabil, a

câtorva fanatici) aceasta este supravieţuirea speciei, destinul

planetei. Oricare ar fi ideologia lor, fie că au sau nu o

credinţă religioasă, această preocupare trebuie să-i anime pe

toţi. Ei sunt acum mai ameninţaţi ca niciodată. Duşmanul l-

au descoperit: este vorba chiar de ei înşişi. Toţi trebuie să se

simtă responsabili. Se întâmplă, din fericire, ca oamenii să

împărtăşească în mod general anumite valori pe care se

bazează morala socială: respectul faţă de viaţa umană,

preocuparea de a nu face rău nimănui în mod inutil,

promovarea dreptăţii şi a drepturilor omului, îmbunătăţirea

destinului celui de lângă noi, democraţia.

Dacă se poate vorbi de valori universale este, în parte,

o consecinţă a globalizării începute în secolul al XlX-lea.

însă şi astăzi există valori pe care anumite culturi

tradiţionale nu le acceptă, ca egalitatea femeilor, toleranţa

faţa de fiinţele diferite, viaţa privată, democraţia, în

contrapartidă, unele dintre aceste culturi nu acceptă deloc

individualismul înverşunat şi jungla socială a Occidentului.

Dincolo de aceasta, fiecare cultură are particularităţile sale,

indiferent de stadiul său de dezvoltare economică: astfel,

nuditatea feminină şochează foarte mult atât în Arabia

Saudită, cât şi în Statele Unite, în timp ce în Europa ea face

parte din decorul estival (sau publicitar).

Moştenirea iudeo-greacă. în cea mai mare parte a

democraţiilor industrializate, ideologia este la origine de

inspiraţie iudeo-greacă, creştină. Rezumând într-o frază:

fiinţa umană făcută după chipul lui Dumnezeu a fost

dezonorată prin păcatul originar. Ea este nobilă şi coruptă;

are drepturi, însă este constrânsă de obligaţii. După cum

accentul cade pe una sau pe alta dintre naturile umane,

există două tradiţii în cadrul civilizaţiei occidentale, cea

catolică şi cea protestantă, cea latină şi cea anglo-americană,

cea din sudul şi cea din nordul Europei. Prima, mai

autoritară, pune accentul pe solidaritatea de grup şi pe

stabilitatea societăţii. A doua, mai libertară, pune accentul pe

individ şi pe iniţiativă. Aceasta din urmă a vegheat la

apariţia democraţiei şi a civilizaţiei industriale. Printre

valorile sale, astăzi răspândite pe glob, se numără: afirmarea

egalităţii oamenilor, credinţa în progresul uman, respectarea

legii, a contractului care fondează societatea.

Pentru a ghida comportamentul indivizilor, de-a

lungul secolelor au fost formulate importante precepte

morale. Astfel, Aristotel recomandă să se urmeze

întotdeauna o via media între două excese opuse\Pentru

Kant, fiecare fiinţă umană posedă un simţ moral,

determinarea de a face ceea ce este bine; conform acestui

„imperativ categoric", un act moral este un act care poate fi

generalizat. Şi pentru Stuart Mill, utilitaristul, trebuie

întotdeauna să căutăm cel mai mare bine pentru cel mai

mare număr de oameni.

Democraţia. în zilele noastre, cei mai mulţi par

convinşi că poporul trebuie să-şi impună voinţa în faţa

guvernanţilor, şi nu invers. Democraţia, despre care se spune

că ar fi în exclusivitate creştină şi chiar protestantă, poate să

nu apară compatibilă cu Islamul tradiţional, conform căruia

politica depinde de Dumnezeu, a cărui voinţă este

interpretată de înţelepţi. Nu este compatibilă deloc cu

budismul, confucianismul, hinduismul sau tribalismul.

Jurământul absolut de credinţă faţă de propriul grup etnic,

respectul faţă de caste pentru a asigura stabilitatea socială,

loialitatea faţă de strămoşi, bătrâni, şefi ai clanului,

asemenea valori nu par să se potrivească cu democraţia. Ar

însemna însă să uităm că India este cea mai vastă

democraţie a lumii şi că Japonia este una dintre cele mai

puternice. Privind mai îndeaproape, descoperim, de

exemplu, că pentru Confucius există două valori de bază:

grija pentru celălalt şi echitatea. Iar confucianismul este, cu

siguranţă, fondat de respectul faţă de ordine şi faţă de

ierarhie, însă şi pe devotamentul faţă de colectivitate, faţă de

cooperare, şi pe amabilitate.

III. Libertatea de expresie

Toate statele lumii au ca ideal proclamat să asigure

fiecăruia dintre cetăţenii lor respectarea „drepturilor

omului". In practică, individul nu dispune de nici unul dintre

aceste drepturi dacă nu posedă unul dintre ele: acela de a

cunoaşte. Orice drept se cucereşte, apoi se apără Iară

încetare. Or, în această luptă, dacă nu este informată, fiinţa

umană este dezarmată.

Libertatea presei. Prima vocaţie a profesionistului

din mass-media, oricare ar fi celelalte funcţii ale sale, este

aceea de a exercita libertatea de a comunica în vederea

informării oamenilor cu. privire la observaţiile sale asupra

lumii înconjurătoare^ Această libertate este unul dintre

drepturile umane, numite absolute deoarece corespund

nevoilor vitale. Fără comunicare nu există societate, deci nu

există o supravieţuire îndelungată a individului.

Instaurarea unei dictaturi, laice sau teocratice, mo-

narhice sau imperiale, militare sau coloniale, burgheze sau

proletare este însoţită întotdeauna de suprimarea libertăţii

cuvântului şi a presei. Aceasta a devenit deci atât un lemn,

cît şi un factor al democraţiei. Nu este inutil să repetăm:

dacă este adevărat că nu există libertate reală fără limite, în

schimb, nu poate exista responsabilitate I ară libertate.

Profesionistul are nevoie de libertate faţă de Stat şi, de

asemenea, are nevoie de o libertate „economică": fără un

salariu decent, se sustrage cu dificultate corupţiei.

Libertate pozitivă. Orice individ are dreptul la

libertate de opinie şi de exprimare, ceea ce implică dreptul

de a nu fi hărţuit pentru opiniile sale şi pe cel de a căuta, de

a primi şi de a răspândi, fără limitări de frontieră,

informaţiile şi ideile, prin intermediul câtorva mijloace de

expresie existente": acesta este articolul 19 din Declaraţia

Internaţională a Drepturilor Omului, votată de ONU în

1948.

Tehnologia sfârşitului secolului XIX şi apoi electro-

nica au provocat o expansiune formidabilă a mijloacelor de

comunicare, ceea ce a tăcut necesară o revoluţie con-

ceptuală. De-a lungul secolelor, „libertatea presei" a fost de

multe ori înţeleasă ca un drept al fiecărui cetăţean. Şi ea a

fost reală atât timp cât a fost suficientă o sumă mică de bani

pentru a publica un periodic. Odată ce costurile au crescut,

această libertate a devenit negativă: dintre mai multe ziare,

cetăţeanul le putea înlătura pe cele care nu răspundeau

nevoilor sale sau prezentau o viziune asupra lumii diferită

de a sa. începând cu 1945 cel puţin, în cea mai mare parte a

oraşelor numărul ziarelor s-a redus la unul. Trebuie zeci de

milioane de franci pentru a lansa un cotidian de informaţie.

In consecinţă, „libertatea presei" nu mai era un drept al

cetăţeanului, ci a devenit un privilegiu al plutocraţilor sau al

guvernanţilor. De aceea a apărut o concepţie nouă.

Aceasta a apărut în special în democraţiile scandinave

şi anglo-saxone, unde există totodată un consens asupra

valorilor naţionale, obişnuinţa ca partidele să alterneze la

putere şi, pentru presă, o tradiţie a libertăţii şi a agresivităţii

rezonabile. Altfel spus, state unde opoziţia, fie ea partizană

sau jurnalistică, este integrată în viaţa politică.

Am încercat să definim libertatea presei nu doar ca

negare a cenzurii politice, sau chiar a oricărei cenzuri, ci ca

afirmare a unei sarcini de îndeplinit: aceea de a satisface

dreptul la informare a fiecărui cetăţean. Dreptul de a fi bine

informat şi, de asemenea, dreptul de a informa, adică de a

avea acces la mijloacele de comunicare.

IV. Dreptul la comunicare

Libertatea cuvântului şi a presei nu poate fi înţeleasă

numai ca o absenţă a interdicţiei, de care profită doar o

minoritate infimă1. Ea trebuie , să se transforme în dreptul

de a comunica, pentru toţi. Jerome Barron, jurist american,

deduce din interzicerea oricărei cenzuri (conţinută în primul

amendament al Constituţiei americane) existenţa unui drept

de acces al cetăţenilor la mijloacele de comunicare; la ce

serveşte, într-adevăr, libertatea de a te exprima dacă nu te

poţi face auzit? Insă legiferarea accesului la mijloacele de

comunicare e de neconceput: deontologia este un mijloc

respectabil de a se ajunge la acest lucru.

Comunicarea fiind o nevoie esenţială a fiinţei umane,

„dreptul la comunicare" se impune: dreptul recunoscut

indivizilor, grupurilor şi naţiunilor de a face schimb de

mesaje de orice fel prin orice mijloc de expresie. Şi, în

consecinţă, obligaţia pentru colectivitate de a furniza

mijloacele de realizare a acestui schimb. Dreptul la educaţie

nu ar însemna mare lucru dacă nu ar fi şcoli, nici dreptul la

sănătate fără spitale.

De ce? Este rezonabil să vrei Să transformi libertatea

,,negativă" în libertate „pozitivă", a cărei cucerire a cerut

secole de luptă şi care nu domneşte încă asupra întregii

planete? Există patru motive principale. în primul rînd, de

câtva timp, tehnologia face posibilă o comunicare globală, la

îndemâna oricui şi profitabilă. Noi ieşim din scurta perioadă

a „mass-media", în timpul căreia raritatea canalelor de

comunicare şi costul investiţiilor au impus exprimarea cu

sens unic, supraconcentrarea emiţătorilor şi, în domeniul

electronic, un control direct al Statului. Intrăm în

ciberspaţiu.

Cea de a doua cauză: societatea de masă. Individul

obişnuit dispune mai mult ca niciodată de educaţie, bani şi

timp liber. În ţările dezvoltate, pentru cea mai mare parte a

locuitorilor, ştiinţa şi securitatea socială îndepărtează

obsesia sărăciei şi a morţii precoce. Cu toate acestea, fiinţa

umană se simte în derivă în „mulţimea solitară". Ea se simte

neputincioasă faţă de birocraţiile publice sau private. Mai

mult ca niciodată resimte nevoia de a se integra într-o

comunitate, de a participa la gestionarea propriei sale vieţi.

Drept dovadă, lupta în care se angajează minorităţile etnice,

femeile, consumatorii, ecologiştii. în sfârşit, de puţin timp,

oamenii percep dependenţa lor faţă de restul lumii. Din toate

aceste motive rezultă necesitatea de a informa şi de a fi

informaţi.

A treia cauză: conştientizarea faptului că informaţia

este o resursă naturală foarte deosebită şi foarte preţioasă; că

pe ea se bazează de acum înainte pacea şi prosperitatea; că

circulaţia sa liberă şi diversificată condiţionează

emanciparea individului, dezvoltarea economică, rezolvarea

problemelor sociale şi o adaptare uşoară la schimbările

accelerate ale mediului.

O a patra cauză rezultă probabil dintr-un sentiment de

solidaritate care, puţin câte puţin, se extinde pe glob, în

ciuda marilor diferenţe culturale şi a marilor inegalităţi.

înmulţirea schimburilor de produse, de cultură şi mai ales de

informaţie apărea ca singurul mijloc de a evita o catastrofă

economică, un dezastru ecologic sau chiar unul provocat de

vreo dictatură teroristă, un holocaust nuclear.

Lacunele comunicării. Comunicarea socială se

exercită la niveluri şi în direcţii diverse. în relaţiile

internaţionale comunicarea se stabileşte între o ţară

puternică sau un grup financiar (ca Radio France

Internaţionale sau studiourile de la Hollywood) şi o ţară ne-

dezvoltată; între o ţară nedezvoltată şi o ţară puternică; între

o ţară nedezvoltată şi o altă ţară nedezvoltată. În ceea ce

priveşte relaţiile intergrupuri, ele se stabilesc pe verticală,

fie de sus în jos: între guvern şi popor (printr-un radio de

Stat) sau între o firmă şi marele public (printr-un cotidian

naţional), fie de jos în sus (prin sondaj sau referendum), în

sfârşit, comunicarea se realizează orizontal, de la un grup la

altul (printr-un canal de acces public pe o reţea locală de

cablu).

În trei direcţii s-ar părea că dreptul la comunicare este

puţin exercitat şi că ar trebui să se facă mai mult: dinspre

statul mai puţin dezvoltat spre statul puternic, dinspre

cetăţeni spre puterile în exerciţiu şi de la un grup la altul în

cadrai masei. Scopul deontologiei constă, în parte, în a

înlătura obstacolele.

In afară de unul. Există un obstacol în comunicare

care este perfect admisibil: cazul refuzului de a comunica.

La nivel individual, fiecare admite că poate să nu cumpere

un ziar sau să nu deschidă aparatul de radio. Sunt înţeleşi

mai puţin oamenii care cer dreptul de a nu ii agresaţi de

publicitate. Şi la nivel internaţional, se tolerează uneori greu

eforturile anumitor ţări de a-şi proteja culturile stăvilind

importul de produse audiovizuale străine. De fapt,

pretutindeni se pretinde o comunicare bidirecţională

echilibrată, în afara Statelor Unite bineînţeles, datorită

hegemoniei lor mediatice.

V. Valori mediatice

A trata subiectul deontologiei înseamnă a vorbi despre

îndatoririle jurnaliştilor. Aceste îndatoriri implică existenţa

drepturilor pe care oamenii de presă le posedă, atît în

calitate de oameni, cât şi în calitate de practicieni ai unei

meserii deosebite. Legea, de altfel, le garantează adesea

unele dintre aceste drepturi, iar unele coduri le evocă:

dreptul la un salariu decent, dreptul de a fi informaţi în

legătură cu politica redacţională şi consultaţi înaintea unei

schimbări importante în conducere; dreptul de a refuza o

misiune incompatibilă cu convingerile lor sau cu

deontologia, dreptul accesului la informaţii etc. Fiind

purtătorii de cuvânt ai publicului, ei merg acolo unde acesta

nu poate merge în masă, fac ceea ce el nu poate face:

jurnaliştii se bucură de prerogative, însă publicul trebuie să

le ceară socoteală.

Îndatoririle omului. Obligaţiile jurnalistului constă

mai ales în îndatoririle oricărei fiinţe umane, aplicate în

domeniul presei. Ei trebuie să răspundă nevoilor instinctive

pe care par să le resimtă toţi oamenii: încă din copilărie

dorim să ne exprimăm liber; dorim ca adulţii să spună

adevărul, să fie responsabili. De altfel, din decalogul lui

Moise, cel puţin şase porunci sunt aplicabile la comunicarea

socială: 2.interzicerea venerării idolilor a sperjurului şi a

blasfemiei; 5. respectarea străbunilor, a tradiţiei; 6.

interzicerea violenţei; 7. interzicerea pornografiei; 8.

interzicerea corupţiei; 9. interzicerea minciunii; 10.

solidarizarea cu ceilalţi jurnalişti. în mod asemănător,

valorile fundamentale ale Evangheliei, rezumate (conform

ziarului „La Croix") în cinci cuvinte: libertate, demnitate,

dreptate, pace, iubire (iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi),

sunt poli în jurul cărora s-ar putea regrupa toate clauzele

codurilor jurnalistice.

Moştenirea occidentală. Jurnalismul s-a născut şi s-a

dezvoltat între Renaştere şi Revoluţia franceză, într-o

Europă occidentală impregnată de valorile Reformei - în

special individualismul şi responsabilitatea individuală,

munca din vocaţie, rigoarea morală - însă şi de valorile

raţionaliste şi liberale ale secolului luminilor. Apoi, mai

târziu, de conceptele „laissez-faire"-ului, ale utilitarismului

şi ale „darwinismului social".

Deoarece mijloacele de comunicare în masă s-au ivit

la începutul secolului XX, marii gânditori ai secolelor

precedente nu s-au ocupat de ele, însă cei din secolul al

XVllI-lea nu aveau prea mare respect pentru presă. Mai

aproape de noi, autorii codurilor deontologice, preocupaţi de

practică şi ignoranţi într-ale filosofiei, s-au interesat prea

puţin de descifrarea operelor gânditorilor absconşi.

Odată cu secolul al XVIII-lea, cu progresul ştiinţelor

şi al tehnicilor, a început să se dezvolte un ideal de

profesionalism: prestigiul şi puterea nu mai trebuia să emane

din strămoşi şi proprietăţi funciare, ci din competenţa şi

utilitatea socială a individului. Apoi, de la sfârşitul secolului

al XlX-Iea, profesioniştii din presă au condu uit asociaţii în

scopul de a-şi stabili propriile reguli ale debutului în

meserie, ale practicii şi de a determina publicul să le

recunoască independenţa faţă de Stat şi Valorile proprii.

Atunci s-au deschis şcoli specializate, s-au scris coduri.

Valori universale. Valorile mediatice sunt, în foarte

mare parte, aceleaşi în toate regiunile globului unde

guvernarea este democratică. Deontologia se bazează intr-

adevăr pe valori universale, cum ar fi refuzul urii, al

violenţei, al dispreţului faţă de om (fascism) sau faţă de

anumiţi oameni (rasism). Deontologia se armonizează cu

cea mai mare parte a ideologiilor: iudaism, budhism,

confucianism, creştinism (catolic şi protestant), islam

moderat, umanism, social-democraţie. Insă ea nu se

potriveşte cu extremismul, cu totalitarismul sau

fundamentalismul.

Rezultă că ierarhia valorilor variază de la o cultură la

alta. Astfel, un studiu comparativ, avându-i ca subiecţi pe

jurnaliştii americani şi pe cei chinezi, a arătat că cele două

grupuri apreciază că informaţia dată trebuie să fie exactă şi

completă, însă primii plasează pe primul plan al virtuţilor

jurnalistice agresivitatea şi curiozitatea, în timp ce ceilalţi

evidenţiază în primul rând modestia şi loialitatea.

O profesie se întemeiază, conform lui Deni Elliott, pe

valorile împărtăşite de cea mai mare parte a membrilor săi -

chiar dacă ele nu sunt scrise negru pe alb. în cazul

jurnaliştilor: să publice o relatare completă, exactă,

pertinentă, echilibrată asupra actualităţii; să ofere cetăţenilor

informaţia de care au nevoie; făcând acestea, să nu aducă

prejudicii nimănui. Să se pună în locul persoanelor afectate

de ceea ce se publică; să examineze efectele pe termen scurt

şi lung a ceea ce se dezvăluie. Mai general, valorile

jurnalistice sunt, bineînţeles, legate de funcţiile mijloacelor

de comunicare în masă. De unde necesitatea ca jurnalistul să

înţeleagă foarte clar aceste funcţii (vezi capitolul „Funcţii

ale mijloacelor de comunicare").

Valori medicale. în timpul unui congres din 1994 al

unor asociaţii corporative, medicii din Mare-i Britanie şi-au

reactualizat valorile, foarte vechi şi totuşi valabile şi pentru

secolul XXI. Este frapant faptul că ele s-ar potrivi şi

profesiei mediatice: angajament, compasiune, integritate,

competenţă, spirit de cercetare, confidenţialitate,

responsabilitate faţă de beneficiari şi faţă de comunitate. Şi

medicii s-au arătat îngrijoraţi de încrederea scăzută a

beneficiarilor, de plângerile şi de procesele intentate. Ei cred

că toţi cei care au această profesie trebuie să se simtă

responsabili de actele colegilor lor şi să-şi organizeze

autodisciplina. Ei recomandă evaluări mixte cu participarea

pacienţilor şi estimează că medicina trebuie să participe în

mod activ la construirea unei societăţi mai bune.

DEONTOLOGIA

Codurile: tipuri şi conţinuturi

Cea mai mare parte a statelor unde regimul nu este

dictatorial posedă acum cel puţin un cod al presei: de la

Norvegia la Africa de Sud, de la Japonia la Turcia, de la

Canada la Chile.

Uneori el se numeşte cod etic, al onoarei sau de

conduită - sau chiar chartă a jurnaliştilor, reguli de conduită

sau declaraţie de principii. Francezilor, fără îndoială din

cauza Codului civil şi a Codului Penal, le repugnă utilizarea

termenului de „cod". Ei preferă „chartă", chiar dacă la

origine o chartă este o listă de drepturi (şi nu de îndatoriri)

adesea acordate de un suveran.

Natura codului. în momentul în care un cod este

adoptat, adesea există deja o lege. însă redactorii codului

percep totodată insuficienţa şi pericolele acesteia. Ceea ce

redactează aceştia nu este un text sacru, faţă de care se

consideră că fiecare îşi va lua un angajament absolut, ci un

vademecum, a cărui eficienţă presupune că jurnalistul

posedă un simţ moral.

În orice meserie, există lucruri „care se fac" şi lucruri

„care nu se fac"1. în mod tradiţional, ele se învaţă la locul

de muncă, şi cel care violează uzanţele prea des este

ostracizat. însă, pentru a rămâne vie, tradiţia are nevoie să

fie dezbătută, purificată, actualizată, organizată şi pusă

negru pe alb, la nivel local sau naţional. Dacă nu, ea devine

prea vagă, uneori ambiguă sau chiar foarte contestabilă", în

paralel, în cea mai mare parte a organelor de presă, există

principii editoriale, fie transmise pe cale orală, fie redactate

(uneori pentru public, alteori pentru ofertanţii de

publicitate).

Obiectivele codurilor. Într-o breaslă (imobiliară, de

exemplu, sau a farmaciştilor), codul deontologic vizează

îndepărtarea escrocilor şi a şarlatanilor. Codul informează

publicul asupra profesiei: semnalează faptul că aceasta are

reguli de conduită. Sporindu-i credibilitatea, codul

garantează fidelitatea clientelei şi, în cazul mijloacelor de

comunicare, ataşamentul ofertanţilor de publicitate, deci

prosperitatea.

Codul protejează clientul, însă dincolo de aceasta

creează o solidaritate în interiorul grupului şi menţine

prestigiul profesiunii, deci influenţa sa. Nu avem obligatoriu

intenţia sau posibilitatea de a le respecta, însă afişăm Tablele

Legii. Ni se oferă, cel puţin, un ideal. Se încearcă

înarmarea conştiinţei individuale a fiecărui profesionist

enunţând valori şi principii unanim recunoscute. Codul dă

fiecăruia un sentiment de securitate, de forţă colectivă.

Pe de altă parte, codul vizează evitarea intervenţiei

Statului. Aceasta poate fi puternică în cazul mijloacelor de

comunicare. Când observă o neîncredere a publicului în

ceea ce-1 priveşte, legislatorul proiectează şi uneori votează

legi represive. Apariţia acestui pericol declanşează în rândul

profesioniştilor gesturi autoreformiste: primul este acela de

a elabora un cod.

Charta, în special dacă ea presupune şi o listă a

drepturilor jurnalistului, poate în mod util să constrângă

conducerea. De unde rezultă foarte des (ca în Franţa) refuzul

patronilor de a şi-o asuma. Datorită chartei, profesioniştii

obţin o protecţie împotriva oricărui patron care le-ar cere un

comportament contrar interesului public: ei pot argumenta

că, dacă ar adopta această conduită, corpul profesional i-ar

pune la stâlpul infamiei.

Autorii codurilor. În afară de codurile de origine

guvernamentală, care se pot asimila decretelor, există coduri

naţionale, concepute de către o asociaţie sau mai multe

(patroni şi jurnalişti, în Ghana) şi coduri internaţionale, cum

ar fi cel al Federaţiei Internaţionale a Editorilor de Ziare'.

Altele au fost făcute de asociaţii patronale (precum charta

conduitei corecte a sindicatului presei cotidiane regionale)

sau de sindicate (ca în Elveţia şi în Marea Britanie) sau chiar

de asociaţii de jurnalişti (Society of proffesional Journalists

- SDX în Statele Unite). Există coduri monomedia, ca

cel al ASNE pentru presa scrisă şi cel al NAB pentru radio-

televiziune. Există coduri proprii unui organ de presă, fie

pentru un ziar ca „La Croix" (Paris) sau „Chicago Tribune",

fie pentru o reţea de radioteleviziune, ca NHK în Japonia.

Un „cod deontologic" ar trebui să fie formulat în mod

voluntar în cadrul unui grup care exercită acea profesiune.

Din acest motiv, unii refuză să ia în considerare

reglementările hotărî te de patroni pentru angajaţii lor,

precum „charta redacţională" a „Nord-Eclair" - sau acele

style-books ce cuprindeau toate instrucţiunile pentru jur-

nalişti (atât în ceea ce priveşte punctualitatea, cit şi

punctuaţia) - însă cuprindeau şi deontologia.

Obiecţia faţă de aceste „coduri de comportament" sau

„charte de acţiune" este contestabilă: într-adevăr, ele constau

în reguli care nu sunt diferite, cu condiţia să fie mai

concrete, mai precise. Cel mai adesea sunt redactate la

iniţiativa cadrelor superioare ale redacţiei, deci jurnalişti,

împreună cu personalul. Aceste coduri au avantajul de a

putea li integrate în contractele de angajare şi de a putea

conţine sancţiuni. De altfel, anumite coduri sunt puse la

punct de jurnalişti şi patroni împreună, în cadrul unui

organism care îi regrupează, cum ar fi Consiliul presei

germane. Chartelor li se poate adăuga, de asemenea,

jurisprudenţa consiliilor presei - când ei se preocupă să le

compileze, ca şi declaraţiile de principii pe care le pot

propune.

Când profesioniştii îşi propun să redacteze un cod,

este de dorit ca ei să invite anumiţi experţi, care observă şi

analizează comportamentele şi conţinuturile mijloacelor de

comunicare, dar mai ales anumiţi beneficiari care asigură

libertatea presei. Este bine ca un cod să fie acceptat de către

toţi membrii corpului profesional. Este şi mai bine ca el să

fie aprobat de societatea în care este elaborat.

Istoric. La începuturile secolului XX, codurile s-au

multiplicat, parţial sub efectul mişcării progresiste care

denunţa abuzurile capitalismului sălbatic, în special în presă.

Atunci au conştientizat jurnaliştii că formează o castă

deosebită.

Din 1896 jurnaliştii polonezi din Galiţia şi-au redactat

o listă de obligaţii şi au constituit un tribunal al onoarei. în

Statele Unite, în 1910, o asociaţie a presei din Kansas a

adoptat un cod' care privea editorii şi directorii. în 1924,

peste şase cotidiane aveau propria lor chartă. Primul cod

naţional a fost cel francez: Charta îndatoririlor aparţinând

sindicatului naţional al jurnaliştilor francezi (SNJ), adoptată

în 1918. în ceea ce priveşte primul cod internaţional, acesta

a fost, în 1926, cel al Asociaţiei interamericane a presei.

Apoi, în 1939, Federaţia internaţională a jurnaliştilor (FU)

îşi stabileşte Codul onoarei.

Codurile au apărut peste tot după al doilea război

mondial. De la crearea sa, ONU s-a interesat de această

problemă. însă proiectul său de cod, trimis pentru consultare

către aproape 500 de asociaţii ale presei în 1950, n-a fost

adoptat niciodată, mai ales pentru că organizaţiile

profesionale au refuzat, pe drept cuvânt, ca instanţele

guvernamentale să-şi bage nasul în aceste afaceri.

Următorul val de interes pentru deontologie s-a

remarcat la începutul anilor '70 în cadrul UNESCO, al

Consiliului Europei, al FU, al International Press Institute,

după marile efervescenţe contestatare. în sfârşit, a patra

etapă se desfăşoară după războiul din Golf (1991).

I. Tipurile de clauze

Ne putem aştepta ca definirea „practicilor

scandaloase" ale mijloacelor de comunicare să varieze în

funcţie de cultura unei naţiuni, de stadiul evoluţiei sale, de

regimul său politic. Ea nu ar putea fi identică în ţările

comuniste şi în ţările liberale, în ţările arhaice şi în cele

ultramoderne, în ţările musulmane şi în ţările hinduse.

Totuşi, în cea mai mare parte a codurilor se regăsesc

aceleaşi reguli fundamentale. Cauza acestui fapt este

comunitatea culturală a ţărilor unde au apărut primele coduri

şi concertarea internaţională.

între profesionişti, observatori universitari, beneficiari

importanţi nu există dezacorduri profunde asupra a ceea ce

mijloacele de comunicare ar trebui şi ce n-ar trebui să facă.

Bineînţeles, codurile existente diferă, măcar în cea ce

priveşte precizia lor. Charta SN.T are o jumătate de pagină,

iar codul aparţinând publicaţiei „Courrier-Journal" din

Louisville (Statele Unite) are 65 de pagini. Pe de altă parte,

fiecare cod se distinge prin prezenţa sau absenţa anumitor

exigenţe. Se pare că, dacă aceste coduri nu presupun toate

clauzele clasice, este probabil din cauza faptului că autorii

tind să le scurteze sau pur simplu nu s-au gîndit la acest

lucru.

COD SINTETIC

Valori fundamentale

• să respecţi viaţa

• să promovezi solidaritatea între oameni

Reguli morale generale

• să nu minţi

• să nu-ţi însuşeşti bunul altuia

• să nu provoci inutil suferinţă

Principii jurnalistice

• să fii competent (deci sigur pe tine, gata să-ţi

recunoşti erorile)

• să nu faci nimic care să diminueze încrederea

publicului faţă de mijloacele de comunicare

• să ai o viziune largă şi profundă asupra informării

(informaţia să nu se limiteze la evident, la interesant,

la superficial)

• să oferi o imagine exactă, completă şi inteligibilă

despre actualitate

• să deserveşti toate grupurile (bogaţi, săraci, tineri,

bătrâni, stânga, dreapta)

• să stimulezi comunicarea, deci înţelegerea între

oameni

• să aperi şi să promovezi drepturile omului şi

democraţia

• să contribui la armonia societăţii

Adesea, recomandările codurilor sunt enunţate una

peste alta. Chiar experţii, care pretind că analizează

codurile, se împotmolesc din cauza confuziei. Schiţarea unei

panorame inteligibile a deontologiei cere să se facă puţină

ordine.

Un număr mare de reguli au fost trasate în coduri

internaţionale, naţionale sau interne. Ele sunt aici distribuite

în 7 categorii. Pentru a evita repetiţiile, fiecare clauză nu

este citată decât o dată (cu unele excepţii). Regulile

prezentate într-o categorie dată nu reprezintă deci decât un

eşantion.

1. După natura regulilor

Reguli ideale. Este bine să fie definit un scop spre

care profesioniştii trebuie să tindă, chiar dacă li s-ar părea

adesea imposibil de atins: să nu accepte niciodată misiuni

contrare deontologiei; să dispună de o cunoaştere excelentă

a subiectelor de care vorbesc; să-şi lase propriile opinii în

afara reportajului pe care îl realizează; să prezinte

întotdeauna mai multe puncte de vedere; să lupte în mod

constant pentru a apăra drepturile omului.

Reguli generale. Anumite reguli sunt valabile pentru

toţi cetăţenii, întotdeauna, fără excepţii (sau aproape).

Există, de altfel, unele care fac obiectul justiţiei sau al

prescripţiilor religioase: să nu minţi, să nu furi, să nu

provoci în mod inutil o suferinţă cuiva, oricine ar fi. Alte

reguli se adresează în mod special jurnaliştilor: să nu

falsifice în mod voluntar o informaţie; să nu accepte

avantaje financiare sau în natură privind publicarea sau

nepublicarea unui articol; să nu provoace nici o suspiciune

asupra faptului că ar avea un comportament contrar

deontologiei.

Reguli privitoare la excepţii. Uneori scopul scuză

mijloacele. Există reguli pe care un mijloc de comunicare le

poate neglija când aceasta serveşte interesului public, in

special când el dezvăluie comportamente antisociale sau

ameninţări la adresa sănătăţii publice. Jurnalistul nu trebuie

să-şi disimuleze identitatea în faţa surselor, nici să culeagă

în mod clandestin informaţia (cu ajutorul unei camere

ascunse, de exemplu), nu trebuie să incinte pe nimeni să

comenteze un delict, nici să se amestece în mod inutil în

viaţa privată a oamenilor - în afară, bineînţeles, de cazul în

care ministrul Apărării împarte o prostituată cu ataşatul

naval al unei ţări ostile.

Reguli controversate. Bineînţeles, jurnaliştii pot

răspunde diferit la problemele deontologice, în special

asupra anumitor puncte. Mijloacele de comunicare trebuie

să pună în discuţie tot ceea ce vine de la nivel guverna-

mental, ca în Statele Unite, sau trebuie să nu procedeze la

atacuri „nejustificate" la adresa aleşilor, a înalţilor funcţio-

nari şi a instituţiilor (Coreea, Turcia)? Redactorii-şefi sunt

responsabili de actele jurnaliştilor din echipa lor (Marea

13ritanie, Suedia) sau jurnalistul nu trebuie să arunce

niciodată responsabilitatea textelor sale asupra unui superior

(Franţa, Egipt)? - iată vechea dezbatere dintre francezi şi

americani.

Se pot evoca alte puncte de dezacord. In Spania este

normal să nu precizezi sursele: politicienilor le place să facă

declaraţii off-the-record (de publicat fără a fi atribuite

cuiva), în timp ce în Statele Unite a nu indica sursele este o

greşeală. Un jurnalist îşi poate lăsa o sursă să-i consulte

textul / emisiunea înainte de publicare? Răspunsurile diferă:

în nici o circumstanţă sau doar pentru a verifica datele

factuale. În orice caz, dacă accesul este aprobat, faptul

trebuie semnal beneficiarului. în Suedia se crede că nu

trebuie să fie tratate subiectele legate de crime sexuale decât

dacă există un pericol pentru public; dimpotrivă, un mare

număr de americani vor să înlăture acest tabu, care provoacă

prejudicii victimelor.

2. După funcţiile mijloacelor de comunicare

Să observe ce se petrece în jur. Cum cea mai mare

parte a codurilor privesc jurnalismul, este evident că în

această categorie intră majoritatea clauzelor. Jurnalistul nu

trebuie să cedeze nici unei presiuni care urmăreşte să

influenţeze selecţia sau prezentarea ştirilor, fie că aceasta

vine din interiorul sau din exteriorul profesiei.

Împingând lucrurile mai departe, anumite coduri îi

trasează jurnalistului misiunea de a cere ca afacerile publice

să fie realmente publice, fie ele decizii ale guvernanţilor,

dezbateri ale adunărilor reprezentative sau arhive oficiale.

Să ofere o imagine asupra lumii. Atât timp cât

esenţialul a ceea ce ştim despre planetă ne este transmis prin

intermediul mijloacelor de comunicare, jurnalistul trebuie să

se preocupe să ofere o imagine exactă a acesteia, să nu

provoace xenofobie, rasism sau sexism etc. El trebuie să

îmbunătăţească portretul tradiţional făcut altor popoare în

ţara sa (evitând stereotipurile, de exemplu) şi să suscite

curiozitatea şi simpatia pentru culturile lor.

Să servească drept forum. Prin intermediul media se

realizează comunicarea socială, necesară pentru a se ajunge

la compromisurile indispensabile. Trebuie să fie prezentate

diverse puncte de vedere asupra marilor probleme de

actualitate. Codul lituanian cere să fie prezentată toată gama

opiniilor. Diversele grupuri sociale trebuie să poată să se

exprime şi cel puţin să poată să răspundă atunci când sunt

implicate. Şi să o facă în mod deschis: în Letonia, la

mijlocul anilor '90, după o campanie electorală, însăşi presa

a dezvăluit că toate partidele cumpăraseră articole la

aproape toate mijloacele de comunicare.

Să transmită cultura/Să distreze. Aceste două funcţii

sunt, bineînţeles, asigurate înainte de toate de către

mijloacele de comunicare de divertisment. Ele sunt tratate

separat (vezi capitolul „Codurile mediilor de divertisment").

Să vândă. De foarte multă vreme, mijloacele de

comunicare sunt acuzate că se prostituează. Anumite rubrici

sunt suspectate de corupţie: cele ce privesc restaurantele,

turismul, moda, înfrumuseţarea, automobilul. Există chiar

reviste care trăiesc aproape în exclusivitate din publicitatea

unui sector restrâns al economiei. Codurile sunt deci clare:

este interzisă eliminarea, distorsiunea, inventarea de ştiri

pentru a face pe placul ofertanţilor de publicitate. Acestora

să nu li se facă nici o favoare: fie că este vorba de publicarea

unor comunicate de presă în legătură cu deschiderea unui

magazin, cu un nou model de maşină, o prezentare de modă

sau chiar cu un spectacol nou (Suedia). Iar jurnalistul nu

trebuie să se implice personal în nici un fel într-o activitate

ţinând de publicitate sau de relaţiile publice.

3. în funcţie de aria de acţiune a regulilor

Reguli proprii anumitor mijloace de comunicare.

Cea mai mare parte a codurilor se concentrează pe jur-

nalismul scris. Ar fi bine ca toate mijloacele de comunicare,

cotidienele, radio-televiziunea publică, radio-televiziunea

comercială, presa de tip magazin, editurile de fonograme,

editurile de cărţi să aibă fiecare codul lor, ca în Japonia.

Există destul de puţine coduri specifice radio-televiziunii, cu

excepţia Statelor Unite. Motivul este, se spune, acela că în

ciuda scoaterii de sub incidenţa reglementărilor din anii '80

aceste media rămân mai supuse legilor decât presa scrisă.

Jurnaliştii din domeniul audiovizual, încărcaţi cu

echipamentul lor, trebuie să intervină într-un mod cât de

discret posibil pentru a evita deformarea evenimentelor

(defilări, procese). Involuntar, ei încurajează uneori

manifestaţiile, violenţa. Telespectatorul trebuie avertizat

înaintea unei secvenţe susceptibile să şocheze sau când se

utilizează imagini de arhivă sau de reconstituire a unui

incident. Trebuie acoperită faţa şi vocea oricărei persoane

prezentată pe ecran care ar putea suferi din cauză că a fost

identificată.

Reguli privind un sector al actualităţii. Anumitor

categorii de oameni de presă li se impune un ansamblu de

reguli specifice: jurnalişti financiari, reporteri care

realizează anchete, jurnalişti catolici, reporteri sportivi sau

fotografi de presă. în general, aceste reguli precizează

anumite clauze din codurile obişnuite.

Acestea fiind spuse, există trei sectoare, adesea aco-

perite de jurnalişti în general, care fac obiectul unei atenţii

deosebite: terorismul, faptele diverse şi procesele. Câteva

mari mijloace de comunicare au prevăzut atitudinea care

trebuie luată în cazul tulburărilor urbane: să fii discret, rece,

foarte prudent în ceea ce priveşte zvonurile. II eviţi

reportajele în direct, să nu fie deranjate forţele de ordine.

În povestirea faptelor diverse', nu trebuie să se

sublinieze trăsăturile acuzatului (rasă, religie, profesie ele.)

care nu sunt importante pentru caz, nici să se precizeze

numele minorilor acuzaţi de infracţiuni, nici se citeze

delictele sau infracţiunile trecute, mai ales dacă ele au fost

amnistiate, fără a mai vorbi de dreptul la iertare pentru

condamnaţi care şi-au ispăşit pedeapsa. Nu trebuie

identificaţi apropiaţii sau prietenii persoanelor acuzate de

infracţiuni; cu excepţia cazurilor grave. Să nu se aducă

prejudicii victimelor sau actorilor involuntari în cazurile

infracţionale (complicii să nu fie ajutaţi să răzbune un

criminal arestat). Jurnalistul trebuie să facă apel fără

încetare la prezumţia de nevinovăţie: să nu decidă niciodată

că un acuzat este vinovat înainte de a fi judecat.

Orice cetăţean are dreptul la un proces echitabil, fără

ca judecătorul sau juraţii să fie influenţaţi de presă. Legi

britanice foarte stricte reglementează relatările despre

procese, însă în multe ţări aceste exigenţe provin din

deontologie. Jurnalistul trebuie să explice bine termenii

juridici. Şi să nu publice nimic care ar putea influenţa opinia

unui tribunal.

Reguli specifice anumitor ţări. Ele depind fie

moştenirea culturală, fie de gradul de dezvoltare economică,

fie de structura mijloacelor de comunicare, timpul

Războiului rece, codul austriac recomanda foarte multă

prudenţă în relatările despre ţările cu regim politic totalitar,

pentru a proteja persoanele care trăiau acolo. în ţările

scandinave se ţine cont foarte mult de drepturi omului: în

afara excepţiilor justificate prin interesul general, trebuie să

se evite menţionarea sinuciderilor, nu se publice fotografiile

persoanelor fără să fie identificate în legendă, ba chiar să nu

se dezvăluie numele acuzaţilor înainte ca tribunalul să fi

decis în privinţa cazului respectiv. Ţările anglo-saxone fiind

puritane, există acolo o fascinaţie pentru sexualitate, şi în

Statele Unite există chiar coduri care interzic menţionarea

tampoanelor periodice.

În Japonia, tradiţia confucianistă cere armonia socială,

respectul faţă de ierarhii şi în special faţă de bătrâni,

loialitatea faţă de grup. Jurnalismul este mult mai puţin

agresiv, mai puţin iconoclast decât în Statele Unite.

Anumite clauze (accesul publicului la mijloacele de

comunicare în masă, apărarea drepturilor omului,

multiculturalismul, lupta pentru pace sau împotriva

colonialismului) caracterizau codurile „socialiste" drept pură

propagandă, astfel încât, pe vremuri, anumitor texte

patronate de UNESCO li s-a reproşat că cedează prea des

lumii a treia şi imperiului sovietic. Aceasta nu este un motiv

pentru a le înlătura în întregime: unele sunt excelente.

În ţările musulmane, etica este intim legată de religie,

in rândul anumitor elite ea este influenţată de „moder-

nismul" occidental, însă multe dintre regimuri sunt auto-

ritare, deci ostile libertăţii presei şi, ca atare, în afara

deontologiei. Dacă există un cod, el este oficial.

Reguli specifice Lumii a Treia. Există regiuni unde

se pun probleme pe care democraţiile (aproape)

industrializate nu le mai cunosc şi unde „deontologia" presei

constă de obicei într-o reglementare oficială. Găsim aici o

puternică preocupare pentru apărarea naţiunii. Jurnalismul

trebuie să nu atenteze la instituţii; să respecte Statul şi pe

agenţii săi; să nu pună în pericol securitatea ţării1

provocând, de exemplu, dezorganizarea în cadrul forţelor

armate. Codurile solicită renaşterea sentimentului naţional,

să nu fie încurajate conflictele între comunităţile etnice sau

religioase, să se lupte împotriva fanatismului şi

tribalismului. De fapt, în etica reală, în Nigeria de exemplu,

tribalismul este central: este judecat drept bun şi just ceea ce

serveşte grupul tău etnic. La fel se procedează pentru caste

în India2. Codurile recomandă să fii prudent în reportajul

privind evenimentele (morţi, mişcări sociale etc.) care ar

putea declanşa emulaţii. Această grijă pentru apărarea

armoniei sociale nu se bucură de unanimitate; pentru unii nu

este vorba decât despre consemnarea unei ordini sociale

injuste, despre un regim politic opresiv şi despre o viziune

anacronică asupra lumii. Mijloacele de comunicare în masă

trebuie să mobilizeze energiile în vederea dezvoltării; să

servească în mod activ interesele şi obiectivele naţionale,

educarea maselor, justiţia socială şi progresul economic.

Viaţa culturală trebuie să fie decolonizată. Media nu trebuie

să fie dependente în nici un fel de un capital străin.

Jurnalismul nu trebuie să accepte nici o subvenţie.

4. În funcţie de categoria profesioniştilor

Multe reguli se aplică şi jurnaliştilor, şi patronilor.

Redactorii-şefi sunt întotdeauna jurnalişti şi reprezentanţi ai

conducerii. în organele de presă mici, proprietarul poate fi

principalul redactor. Există ţări unde ambele categorii au

semnat codul, ca în Suedia. Tuturor li se cere să nu

deformeze informaţia din motive personale (ambiţii,

vendetta), caracteriale (slăbiciune în faţa presiunilor), ideo-

logice sau financiare.

Reguli doar pentru patroni (şi agenţii lor). În

coduri se pune destul de puţin problema obligaţiilor

„mijloacelor de comunicare". Aceasta din cel puţin două

motive: în primul rând, legea le impune deseori; apoi, multe

coduri au fost elaborate de grupuri de jurnalişti pentru

membrii lor. Atenţia pe care o acordă patronii din presă

deontologiei variază în funcţie de ţară: foarte scăzută în

Statele Unite şi puternică în ţările nordice. Este totuşi util ca

ei să dea exemplu şi este necesar ca ei să le permită

salariaţilor lor să îi urmeze.

În primul rând acordându-le remuneraţii care le

menţin demnitatea şi onoarea: în India, în Rusia, în America

Latină, mulţi jurnalişti nu pot supravieţui doar cu salariile

lor. Dar, pe de altă parte, ei nu trebuie să împlinească sarcini

care ar risca să ştirbească reputaţia profesiunii.

Managerul unui mijloc de comunicare în masă trebuie

să separe strict interesele sale jurnalistice de cele

comerciale. El nu trebuie să omită anumite informaţii, nici

să dea altora o importanţă indusă de un scop politic,

publicitar sau demagogic, ori pentru a apăra interesele

grupului propriu sau al mediilor de afaceri în general. Mai

precis, el nu trebuie să insereze din oficiu toate

comunicatele de presă sau o reclamă oarecare, nici să

promită ofertanţilor de publicitate că le oferă suprafaţă

redacţională: şi cu atât mai puţin să facă o prezentare unui

eveniment sau unei asociaţii în schimbul cumpărării

anticipate a unui număr de exemplare din acel jurnal. In

sfârşit, el trebuie să se simtă responsabil de conţinuturile

publicităţii în ceea ce priveşte bunul gust, exacţi taica şi

calitatea de a fi nevătămătoare.

Reguli numai pentru jurnalişti. Conform multor

coduri, ei trebuie să rămână neutri; între altele, nu trebuie să

participe la manifestaţii sau să semneze petiţii, înainte de

toate, profesionistul trebuie să rămână cu scrupulozitate

onest: să evite orice „conflict de interese" neacceptând

favoruri morale sau materiale, cadouri, bonificaţii, servicii,

călătorii, intrări gratuite la spectacole, funcţii de sprijin

(conferinţe, animarea colocviilor). El nu trebuie deloc să

primească bani sub formă de premii atribuite de către

instituţii nejurnalistice. într-un sens mai general, el nu

trebuie să-şi utilizeze calitatea de jurnalist pentru a obţine un

avantaj personal oarecare, cum ar fi cazul în care face

publicitate clandestină. A fortiori, aşa cum precizează unele

coduri, să nu-şi vândă pana', să nu se preteze la şantaj sau la

estorcare de fonduri.

Cazul jurnaliştilor din domeniul financiar este

particular. Ei nu trebuie să utilizeze în profitul lor informaţii

financiare primite în cursul activităţii lor, înainte ca ele să

fie publicate. Nici să încerce, în interesul lor personal, să

facă să crească sa să scadă cursul la bursă prin articolele lor.

Multe mijloace de comunicare le impun acestor jurnalişti să

semnaleze conducerii toate interesele lor financiare.

Profesionistul nu trebuie să provoace nici măcar

bănuiala că ar putea fi corupt: este foarte regretabil că la

sfârşitul secolului XX un preşedinte de patronat poate să

creadă că „în ceea ce-i priveşte pe jurnalişti, merge fie cu

mici atenţii, fie cu plicuri".

5. In funcţie de responsabilitatea specifică

Nu se poate spune pur şi simplu „responsabil": există

doar responsabilitate faţă de cin«Va. Un profesionist din

mass-media este responsabil în primul rând faţă de el însuşi.

El nu trebuie să-şi trădeze convingerile, trebuie să refuze să

execute o sarcină contrară deontologiei. El este responsabil,

de asemenea, faţă de cel care 1-a angajat: nu trebuie, de

exemplu, să dezvăluie nimic din afacerile interne ale firmei;

trebuie să respecte legea şi să nu atragă oprobriul asupra

organului de presă pentru care lucrează. Nici viaţa sa

privată, nici angajamentele politice, nici foarte înalta

remunerare a prestaţiilor exterioare nu trebuie să nască

suspiciunea unui conflict de interese. Şi mai puţin să

muncească pentru alţii tară autorizaţie, mai ales pentru

concurenţă, fără a mai pomeni de înşelăciunea în ceea ce

priveşte un curriculum vitae sau o notă de plată. însă

jurnalistul este, înainte de toate, responsabil faţă de patru

grupuri:

Faţă de colegii săi. El nu trebuie să-şi discrediteze în

nici un fel profesiunea. El trebuie să lupte pentru drepturile

jurnaliştilor, împotriva oricărei cenzuri şi pentru accesul la

informaţie oficială sau privată. Trebuie să fraternizeze cu

ceilalţi jurnalişti; să nu le provoace prejudicii în scopuri

egoiste; să nu se ofere să lucreze pentru un salariu inferior;

să nu-şi însuşească ideile, datele sau produsele aparţinând

altora. El trebuie să-şi ajute colegii aflaţi în dificultate, în

special pe corespondenţii străini.

Faţă de surse. Jurnalistul trebuie să respecte datele de

publicare fixate pentru comunicatele distribuite dinainte

(embargourile). Trebuie să vegheze la exactitatea oricărui

cuvânt utilizat (mai ales dacă îl plasează între ghilimele), să

nu deformeze un cuvânt citîndu-1 în afara contextului, nici

să deformeze un lung expozeu rezumîndu-1. Nu trebuie să

publice o informaţie care i-a fost dată cu condiţia ca ea să nu

fie făcută publică cu atribuire, nici să dezvăluie o sursă

căreia i-a fost promis anonimatul, cu excepţia cazului în

care, interesul public o cere. In schimb, el trebuie să-şi

exercite spiritul critic faţă de informatorii săi, să nu se lase

manipulat sau intoxicat, să se îndoiască de informaţiile

persoanelor aflate în stare de şoc sau slabe de înger.

Faţă de persoanele controversate. Jurnalistul nu

trebuie să lanseze acuzaţii, chiar fondate, dacă ele nu

servesc binelui public. Dacă acuză sau critică o persoană, el

trebuie să-i dea acesteia ocazia să-şi exprime punct propriu

de vedere. El nu trebuie să mai dezvăluie caracteristică

oarecare (sex, nume, naţionalitate, religie, grup etnic, castă,

limbă, opţiune politică, loc de muncă, domiciliu, preferinţă

sexuală, handicap fizic sau mental) dacă această trăsătură nu

este pertinentă. Şi mai puţin are voie să se servească de

aceasta pentru a discredita persoana respectivă. Nu trebuie

să utilizeze expresii în mod inutil peiorative, să nu întineze

prin insinuare. în principiu, chiar dacă interesul general este

în joc, dreptul de a informa nu trebuie să fie niciodată

utilizat în scopul de a prejudicia persoane sau grupuri din

punct de vedere fizic, moral, intelectual, cultural sau econo-

mic. De exemplu, o prezentare în imagini a accidentelor sau

crimelor oribile riscă să rănească pe apropiaţii victimelor.

Faţă de utilizatori. În orice caz, profesionistul nu

trebuie să cauzeze prejudicii beneficiarilor. Fie utilizând

metode „subliminale" pentru a face să treacă un mesaj

audio-vizual, fie publicând reportaje senzaţionale despre

descoperiri medicale sau farmaceutice susceptibile să creeze

temeri sau speranţe nejustificate.

Mijloacele de comunicare au, de asemenea, îndatoriri

faţă de comunitatea pe care o deservesc: să nu şocheze

conştiinţa morală a publicului; să-i descopere nevoile1, să

deservească toate grupurile. Dincolo de acestea, mijloacele

de comunicare au îndatoriri faţă de societatea în întregul său

(pe lângă respectarea legilor): să nu satisfacă curiozitatea

publicului în loc să-i servească interesele; să nu publice

nimic care atentează la instituţia familiei; să nu facă elogiul

legii junglei; să lupte împotriva nedreptăţilor şi să vorbească

în numele celor neprivilegiaţi; să stimuleze cooperarea între

popoare; să nu speculeze frica; să nu cultive imoralitatea,

indecenţa sau vulgaritatea; să nu încurajeze instinctele

josnice; să nu glorifice războiul, violenţa, crima.

6. în funcţie de stadiul operaţiunilor

Obţinerea informaţiei. Prima regulă, evidentă: să nu

inventeze informaţia. Jurnalistul nu trebuie să utilizeze

mijloace necinstite pentru a obţine o informaţie sau o

fotografie, cum ar fi disimularea propriei identităţi, intrarea

pe o proprietate privată, înregistrarea unei conversaţii pe

ascuns, furtul de documente - în afară de cazul în care

interesul public o justifică şi în care nu există alt mijloc - şi

are ca sarcină de a le semnala în relatarea sa.

Cele 25 de articole publicate de „Chicago Sun Times"

în 1977, după ce ziarul a deschis un bar fals, „Le Mirage", în

scopul de a dezvălui corupţia diverselor servicii municipale,

au dus la un număr mare de concedieri şi nu au obţinut

premiul Pulitzer deoarece existase incitarea la comiterea

unui delict.

Nu trebuie să se plătească informaţia martorilor

oculari sau criminalilor. Nici să se utilizeze mijloace

coercitive (minciună, hărţuire, ameninţare, şantaj). Nu

trebuie intervievaţi copii în chestiuni care îi privesc. Nici

să se violeze viaţa privată a oamenilor, mai ales a celor

modeşti, atunci când o nenorocire îi loveşte. Să nu se

abuzeze de naivitatea oamenilor puţin obişnuiţi cu mass-

media; să nu fie ridiculizaţi. Intervievatul să fie prevenit de

utilizarea ulterioară a declaraţiilor lui şi să nu fie informat

despre întrebări dinainte.

Selecţia. Nu trebuie publicată o ipoteză ca şi cum ar fi

vorba despre un fapt confirmat; nici o ştire, chiar adevărată,

dacă ea nu are utilitate socială şi poate să aducă prejudicii

persoanelor implicate. Trebuie înlăturate zvonurile,

informaţiile neverificate, comunicatele ataşaţilor de presă

sau să fie marcate ca atare. Să se evite „micro-sondajele" şi

alte documente iară valoare.

Nu trebuie omisă o informaţie (fapte sau cuvinte) prin

tergiversări (necesitatea cercetării, a prelucrării) sau din

laşitate (sursă neoficială, mijloacele de comunicare

prestigioase nu au vorbit despre subiectul în cauză). Nici sub

presiuni interne (ale serviciului comercial, de exemplu) sau

externe (ale ofertanţilor de publicitate sau ale sursei), directe

sau indirecte.

Trebuie să se selecteze informaţiile în funcţie de

importanţa lor, de utilitatea lor pentru public, şi nu de

curiozitatea unei mase subeducate, de dorinţa sa de

divertisment, de voyeur-ismul său. Să nu se ofere prea mult

spaţiu informaţiilor atrăgătoare (sex, crimă) sau susceptibile

de a demoraliza populaţia.

Tratare / prezentare. Trebuie să se distingă bine între

publicitar şi redacţional. Şi să nu se amestece faptele şi

comentariile: însă, odată făcută această separare, orice

mediu de comunicare are dreptul de a fi partizan, dacă

doreşte, cu condiţia de a nu deforma informaţia. în scopul de

a furniza o informaţie completă şi comprehensibilă trebuie

să se pună actualitatea în context, să se ofere analize,

comentarii, opinii; să fie sigur că acestea corespund faptelor

şi să fie etichetate în mod clar. Trebuie să se prezinte mai

multe puncte de vedere asupra oricărei afaceri controversate.

Să se creeze pagini, emisiuni unde sunt dezbătute aceste

probleme importante.

Trebuie să se verifice cu minuţiozitate datele, căci o

corectare nu poate niciodată să şteargă prejudiciul adus. Să

se indice sursele, dacă nu, să se precizeze de ce este

imposibil acest lucru. Să se semnaleze dacă este vorba de

informaţii nesigure, de fotografii trucate. Să se pună titluri şi

să se compună rezumate care corespund conţinutului

articolelor. Să nu se altereze sensul scrisorilor primite de la

cititori, prescurtându-le; dacă se fac tăieturi, să fie

semnalate. Să fie atenţi ca să nu existe riscul ca fotografiile

să fie greşit interpretate; să nu se manipuleze fotografiile sau

benzile audio, într-o manieră care să distorsioneze mesajul.

Să nu se dea unei ştiri o importanţă indusă, să nu fie

senzaţionalizată (limbaj excesiv, fotografii spectaculoase),

mai ales dacă este vorba de acte de violenţă. Să se evite

descrierile în mod inutil şocante, în special cele ale

execuţiilor, ale accidentelor şi ale actelor de cruzime,

traumatizante pentru tineri.

După publicare. În Franţa şi în ţările latine este

acordat un drept la replică prin lege. în ţările anglo-saxone o

asemenea obligaţie provoacă scandal, însă codurile

americane recomandă deseori să se acorde în mod voluntar

acest drept. Dacă există o plângere, trebuie să se lanseze

repede o anchetă şi, în cazul eşecului, să se publice erata şi

scuzele. Dincolo de aceasta, mijloacele de comunicare

trebuie să-şi recunoască erorile rapid, clar, vizibil1.

În timpul războiului din Golf, cea mai mare parte a

cifrelor date erau false (exemplu: 547.000 de soldaţi irakieni

în loc de 183.000; distrugerea cu rachete Patriot a unui Scud

din zece, şi nu a majorităţii). Foarte puţine cotidiane sau

jurnale televizate au recunoscut aceste greşeli şi şi-au cerut

scuze.

II. Codurile mijloacelor de comunicare destinate

divertismentului

Cei mai mulţi beneficiari cer de la cea mai mare parte

a mijloacelor de comunicare, în primul rând, divertisment.

Este deci normal ca unele dintre principalele reproşuri

adresate acestora să vizeze divertismentul. Sunt acuzate că

acţionează ca un drog, excitant sau anestezic, şi că

manipulează astfel masele în beneficiul celor puternici.

Jurnalism şi divertisment. Distincţia dintre cele

două, care este necesară, nu este absolută. Necesităţile

financiare duc la coruperea informaţiei de către show

business. In Franţa, confuzia creşte prin aceea că un acelaşi

individ poate activa în ambele domenii, ca jurnalist şi ca

animator.

Bineînţeles, există adesea juxtapuneri: multe dintre

laptele diverse formează divertisment şi sunt numeroase

filmele sau serialele din care se pot extrage informaţii.

Deontologia nu poate fi identică în cele două sectoare. De

exemplu, inexactităţi, dialoguri inventate, amestec de

personaje şi de evenimente reale şi fictive, apărarea unei

teze: toate acestea sunt acceptabile într-o dramă istorică şi

intolerabile într-o informare asupra actualităţii, în realitate,

unele greşeli denunţate în codurile jurnalistice sunt

rezultatul confuziei dintre informaţii (utile, importante) şi

divertisment, comic sau angoasant.

Nu există coduri făcute de către „saltimbanci". Ne

poate mira faptul acesta căci celor care se ocupă de

publicitate sau ataşaţilor de presă li s-a dat unul - fără a mai

pomeni de farmacişti sau arhitecţi. Cauzele? Fără îndoială,

profesioniştii şi producţiile sunt prea diverse. Cum s-ar

putea concepe aceleaşi reguli (altele decât vagele

îndemnuri) pentru mijloacele de comunicare adresate

marelui public şi pentru cele specializate (France 2 şi un

canal cu transmisie prin cablu; RTL şi un săptămânal

erotic)? Din acest motiv, un mare număr de coduri a fost pus

la punct de către cei care angajează saltimbanci, fie că

acestea au fost mai mult sau mai puţin acceptate.

în sectorul divertismentului, deontologia nu este în

totalitate diferită: se regăsesc prescripţii asemănătoare

referitoare la rasism, de exemplu, şi la violenţa excesivă sau

gratuită. Dincolo de aceasta, există un anumit consens: se

regăsesc reguli asemănătoare în legile anumitor ţări, în

„caietele de sarcini" din Franţa, în tradiţia BBC-ului din

Marea Britanic Sunt condamnate trucarea jocurilor,

senzaţionalul morbid şi obscenitatea, incitarea la alcoolism

etc.

Totuşi, deontologia se inspiră şi din valorile proprii

culturii înconjurătoare. Se percep diferenţele comparând

codurile sau uzanţele; în special în reacţia anumitor ţări faţă

de cultura de masă occidentală, mai ales americană, în

Arabia Saudită, există puţine seriale hollywoodiene care să

nu fie considerate „pornografice": televiziunea locală arată

rar ceva mai mult decât mâinile femeilor.

Codurile americane. în Statele Unite, unde regle-

mentarea oficială a fost întotdeauna mai puţin strictă decât

în Europa, codurile puse la punct de către mijloacele de

comunicare de divertisment evocă adesea probleme care, în

alte părţi, sunt rezolvate prin lege: un timp maxim acordat

publicităţii pe oră, reclamele pentru alcool şi pentru

medicamente sunt interzise, la fel şi cele pentru focurile de

artificii (NAB), astrologie, pariuri, nu se fac promisiuni

amăgitoare, nici reclame în care apar pretinşi medici.

Ceea ce rezultă este un rezumat al mai multor coduri

americane, vechi şi chiar arhaice. Mai întâi celebrul cod

Hays, care s-a impus la Hollywood între anii '30 şi '60 sub

presiunea grupurilor catolice şi protestante conservatoare. El

a fost unul dintre rarele coduri precise şi respectate căci

prevedea sancţiuni reale'. Al doilea este codul manierelor,

aparţinând NAB, care a fost adoptat în 1929, apoi amendat,

iar în 1982 declarat prin justiţie ca fiind contrar legilor

antitrust şi în final înlocuit cu o Declaraţie de principii, în

1990. El a inspirat codurile particulare ale networks-urilor

sau ale numeroaselor posturi, şi mai ales uzanţele industriei

audiovizuale. A treia sursă utilizată este un cod intern al

CBS, o mare reţea de radioteleviziune.

Codul de la Hollywood stipula în introducere că

cinematograful „putea fi direct responsabil de progresul

spiritual şi moral, de formele mai elevate ale vieţii sociale şi

de o gândire mai corectă". El explica, pe de altă parte, că

„un divertisment de bună calitate arată nivelul întregii

naţiuni" şi reamintea că cea de-a şaptea artă, spre deosebire

de altele (în special cartea sau teatrul), se adresează tuturor

categoriilor de populaţie, tineri şi bătrâni, orăşeni şi săteni,

educaţi şi inculţi.

Codul radioteleviziunii americane. Codul NAB

stipulează că este în interesul televiziunii să inoveze, să

stimuleze creativitatea, să trateze marile probleme morale şi

sociale. Ea trebuie nu doar să reflecte ordinea stabilită, ci să

arate dinamica schimbării. în consecinţă, ea trebuie să

prezinte o gamă largă de emisiuni, în special culturale şi

educative. Staţiile de radio şi televiziune au o

responsabilitate deosebită faţă de copii.

Divertismentul mediatic trebuie să promoveze demni-

tatea şi fraternitatea dintre oameni, valoarea vieţii umane,

respectarea drepturilor şi sensibilităţilor diverse. El trebuie

să propovăduiască uzanţele oricărei societăţi civilizate. El

trebuie să evite toţi termenii care incită la dispreţ faţă de

rasă, religie, naţionalitate, handicap, cu excepţia cazului în

care condamnă utilizarea acestora. El nu trebuie nici să

atace, nici să ridiculizeze religiile şi Bisericile. Nu trebuie să

stimuleze instinctele de joasă speţă. Nici credulitatea: să nu

incite la a crede în previziuni sau în astrologie, în cadrul

unei emisiuni care acceptă publicitate pentru acestea'.

Televiziunea trebuie să ţină cont de faptul că ea

pătrunde în locuinţe şi că publicul său este familial:

vulgaritatea, grosolănia sunt de condamnat. Nu se va

prezenta o ficţiune ca şi cum ar fi vorba de evenimente

autentice . Se vor condamna provocarea ororii în mod

nejustificat, descrierea detaliată a violenţelor, a crimelor, a

torturilor, a durerilor intense (în special când le suferă

animalele), a oricărui fenomen supranatural susceptibil să

înfricoşeze.

Televiziunea trebuie să se informeze asupra nevoilor şi

dorinţelor comunităţii pentru a o servi mai bine. Ea trebuie

să ia în calcul nevoile copiilor (educaţie, cultură, morală), să

ajute la dezvoltarea personalităţii lor. Trebuie să suscite

respectul pentru comportamentele onorabile, pentru

căsătorie, cămin, părinţi; pentru instituţiile ţării. Ea nu

trebuie să incite la utilizarea drogurilor (înţelegând prin

aceasta şi ţigările). Ea nu va prezenta sinuciderea ca pe o

soluţie. Activităţile sexuale trebuie să fie evocate cu reţinere

şi doar dacă derularea naraţiunii o cer. Hainele purtate,

gesturile actorilor, unghiurile de filmare nu trebuie să fie

susceptibile de a şoca decenţa'. Fără nuditate, chiar

îmbrăcămintea sumară. Perversiunile sexuale nu trebuie să

fie evocate. Orice obscenitate este interzisă, la fel ca şi orice

expresie vulgară sau blasfematorie.

Televiziunea nu trebuie să incite la jocuri pe bani, prin

emisiuni sau prin publicitate. Din jocurile pe care le

organizează trebuie să fie înlăturat orice trucaj vizând să

facă câştigătoare o persoană în detrimentul alteia. Nu se va

ridiculiza legea. Nu se va prezenta sub o lumină care să

trezească simpatie rapacitatea, egoismul sau cruzimea. Nu

se va înfăţişa crima ca fiind eficace, justificată sau rentabilă.

Nu se va abuza de utilizarea armelor de foc. Metodele

criminalilor nu vor fi explicate.

III. Interpretarea şi aplicarea codurilor

Acestea sunt cele două probleme de rezolvat după ce

un cod a fost adoptat. Regulile sale sunt întotdeauna vagi,

niciodată absolute. Deontologia se găseşte la două niveluri:

fundamental şi cotidian. Rolul mijloacelor de comunicare în

societate trebuie inculcat, discutat, integrat in timp

îndelungat. în fiecare zi există mii de mici decizii pe care

reporterii sau redactorul-şef trebuie să le ia rapid. Nici un

cod nu poate prevedea toate cazurile. Trebuie adesea să se

facă apel la bunul simţ sau la un „simţ moral" născut din

reflecţie. Nici unul, nici celălalt de altfel nu poate scăpa

tradiţiei politico-religioase a ţării, uneori milenare, ca

tribalismul în Africa neagră sau feudalismul în China.

Când în Statele Unite, iscând o controversă gravă, se

discută dacă numele victimelor violului trebuie să fie citate,

o soluţie simplă ar fi să se ceară avizul persoanei în cauză.

Este mai dificil uneori să se distingă între a lăuda farmecele

unui târguşor şi a-i ascunde tarele; între însoţirea unei

echipe sportive într-un autobuz închiriat şi acceptarea unei

invitaţii în Bahamas din partea unui fabricant de

încălţăminte sport; între a denunţa construirea unui nou

centru pentru congrese şi supunerea faţă de editorul care

este asociat la construirea acestuia; între a respecta uzanţele

propriului public şi a apăra segregarea rasială.

Deoarece sunt utile, codurile cer deci un complement:

formarea deontologică a jurnaliştilor. Tinerii au nevoie ca să

le fie trezită conştiinţa, apoi să fie antrenaţi în rezolvarea

problemelor cotidiene. Apoi, trebuie să experimenteze pe

teren pentru a interpreta codurile şi a le adapta unei situaţii.

Codul ajută la luarea deciziilor în caz de urgenţă, bazându-

se pe o înţelepciune colectivă, rezultat al unor lungi

dezbateri. însă este posibil ca un profesionist să ajungă la o

decizie opusă celei luate de un coleg, la fel de „responsabil"

ca şi el.

Astfel, atunci când într-un mic oraş american o fetiţă a

fost înspăimântător de desfigurată în urma unui incendiu şi

urma să se supună unor tratamente îndelungate, un ziar a

publicat fotografia sa, altul nu. Unul a judecat că lumea

trebuie să se obişnuiască cu această privelişte pentru ca

puştoaica să se reintegreze în comunitate. Altul a preferat să

nu-şi îngrozească cititorii.

Astfel jurnalistul sau mai degrabă redactorul-şef

trebuie să aleagă, Iară prejudecăţi ideologice, cu riscul de a-

şi atrage antipatia unei părţi a publicului.

Pentru texte ale diverselor coduri, a se consulta

lucrările următoare:

CFPJ, Les droits et Ies devoirs du journaliste: textes

essentiels, Paris, CFPJ, 1992

Cooper Thomas W. (dir.), Comnmnication Ethics and

Global Change, New York, Longman, 1989

Geyer Francois, Les codes deontologiques de la presse

internaţionale, Paris, FU şi UNESCO, 1975 [policopiată]

International Press Institute, Press Councils and Press

Codes, Zurich, IPI, ediţia a IV-a, 1976

Junsela Pauli, Journalistic Codes of Ethics in the

CSCE Countries, Universitatea din Tampere (Finlanda),

Facultatea de jurnalism, 1991

Pentru a citi codurile europene pe Internet, utilizaţi un

server al Universităţii din Tampere:

http: //www.uta.fi/ethicnet/

OMISIUNILE

Codurile condamnă multe şi prescriu puţine; iară

îndoială pentru că este cel mai uşor să se pună de acord

asupra greşelilor ce trebuie evitate decât asupra virtuţilor ce

trebuie practicate. însă o morală negativă nu este suficientă.

în acest capitol sunt prezentate comportamente de dorit1,

care sunt rar recomandate în coduri. Ele sunt inspirate de

criticile multiple care sub diverse forme, profesionale şi

universitare, au fost adresate mijloacelor de comunicare de-a

lungul timpului.

A te cunoaşte şi a-ţi cunoaşte domeniul. Jurnalistul

trebuie să fie conştient de ceea ce este şi de ceea ce nu este:

bărbat / femeie, alb / negru, tânăr / bătrân etc. Multe dintre

greşelile comise vin din ceea ce se ignoră din propria natură

şi propriile limite. Deontologia, într-o anumită măsură, ar

putea să se reducă la o conştientizare.

Codurile uită să stigmatizeze jurnalistul care se mulţu-

meşte să se inspire din „dosarul de presă" furnizat de un

serviciu de relaţii publice. Ele nu-i recomandă să-şi lucreze

subiectul (reportaj sau interviu) dinainte, să consulte

arhivele (bănci de date) şi să ia avizul experţilor.

Fără a mai vorbi despre pregătirea pentru situaţiile

dificile ca actele teroriste. Terorismul nu ar exista fără

mijloacele de comunicare: el vizează să facă din ele

amplificatorii pentru propaganda micilor grupuri. Trebuie să

apeleze la cenzură (black-out, în original, n.t.) în ceea ce le

priveşte sau să se plieze cerinţelor? In nici un caz nu se pune

problema improvizării: trebuie citite studiile, dezbaterile

consacrate acestei probleme.

Este necesar pentru jurnalist, să posede cunoştinţe

generale solide şi o specialitate: Comisia Hutchins a făcut

referitor la aceasta o recomandare majoră. Incompetenţa ia

forme diverse: introducerea termenilor fără a-i defini,

utilizarea statisticilor de-a curmezişul, simplificarea

problemelor complexe, prezentarea ipotezelor ca fapte

verificate, generalizarea plecând de la câteva exemple,

tragerea concluziilor nejustificate. Puţine coduri recomandă

însuşirea unor cunoştinţe în domenii ca ştiinţa sau dreptul,

învăţământul sau industria, şi chiar limbile străine, pentru

corespondenţi din străinătate. Se regretă uneori

necunoaşterea pe care ar avea-o jurnalistul din domeniul

economic, însă lacunele lor pot fi foarte diferite: de

exemplu, politice când este vorba de alegeri în Statele Unite,

culturale şi militare, în timpul războiului din Golf.

Acum câţiva ani, mijloacele de comunicare au oferit

informaţii înnebunitoare despre o epidemie de ciumă în

India - evocând ciuma neagră din Evul Mediu (25 de

milioane de morţi în secolul al XlV-lea) şi uitând să

precizeze că: 1. ciuma este endemică în India şi 2. ea este

uşor de învins în epoca noastră. Fuseseră mai puţin de 100

de morţi. Alt exemplu curent: abordarea instituţiilor

europene. în 1992, jurnaliştii au acuzat Comisia Europeană

(pe care o credeau suverană) de interzicerea exporturilor de

brânză din lapte crud (parte infimă din producţia franceză)

atunci când de fapt ea anulase legislaţiile străine care blocau

importul acesteia.

În sfârşit, codurile omit să precizeze ca fiind

fundamental pentru jurnalişti să-şi stăpânească propria

limbă şi să-şi cunoască propria cultură - ceea ce nu este

totdeauna cazul în Franţa, chiar în presa scrisă de calitate.

Tradiţie, conservatorism, rutină. Uzanţele şi obi-

ceiurile jurnalistice constituie un obstacol major în calea

deontologiei. Lenea, insensibilitatea birocratică, lipsa de

imaginaţie generează rutina: se acoperă aceleaşi sectoare; se

urmăresc aceleaşi fenomene; se publică doar comunicatele;

se consultă aşa-zişi specialişti. Se apelează puţin la surse

excelente, dar obscure: reviste specializate, experţi discreţi.

Se practică „jurnalismul de turmă": un subiect nu este

considerat demn de abordat decât dacă este tratat de o mare

agenţie sau de principalul cotidian. Atunci, chiar dacă nu

este nici nou, nici important, timp de o zi, o săptămână sau

mai mult nu se vorbeşte decât de asta1, se uită sau se

neglijează mult alte subiecte mai grave.

De mulţi ani toate mijloacele de comunicare acordă un

spaţiu excepţional subiectului SIDA - prin emisiuni şi

numere speciale. Nici unul sau puţine articole şi emisiuni se

fac, în schimb, despre principalele cauze (directe şi

indirecte) ale morţii în Franţa: alcoolismul şi tutunul. Dacă

SIDA ar fi ucis 100.000 de persoane pe an, oare ce s-ar fi

transmis prin mijloacele de comunicare? Acesta este

numărul de decese cauzat de alcool şi tutun. Dar dacă 500

de milioane de oameni erau sero-pozitivi? Acesta este

numărul de persoane afectate de paludism, care ucide în

Africa de trei ori mai mult decât SIDA. Fără a mai vorbi de

boala somnului1 şi de tuberculoză.

Gândire unică. Dacă mijloacele de comunicare nu

vehiculează decât punctele de vedere ale unui grup mic, fără

scrupule, avem de-a face cu o dictatură şi deci cu pericolul

extremismului: naziştii şi sovieticii l-au ilustrat în mod trist.

Chiar în democraţie, atunci când mijloacele de comunicare

sau privilegiază prea mult o ideologie', sau se fac în mod

excesiv campionii ordinii stabilite se ajunge la o criză.

Mijloacele de comunicare comerciale propovăduiesc

conservatorismul social şi liberalismul economic. Mijloacele

de comunicare publice se plasează de obicei în serviciul

guvernului.

în „cluburile presei" nipone, grupurile de jurnalişti

acreditaţi pe lângă cei aflaţi în vârful piramidei se consultă

înainte, pentru a nu pune întrebări incomode şi pentru a face

apoi cu toţii acelaşi rezumat: o regretabilă consecinţă a

tradiţiei confuciene. Într-un alt spaţiu, în Statele Unite în

anii '50, mijloacele de comunicare propovăduiau

conformismul unei majorităţi albe conservatoare. Grupurile

excluse s-au revoltat în deceniul următor, uneori brutal:

negrii, studenţii, hispanicii, amerindienii, consumatorii,

femeile, ecologiştii, homosexualii, handicapaţii etc.

Teama de noutate. Un rol al mijloacelor de comu-

nicare este, de asemenea, acela de a stimula schimbarea,

creativitatea, introducând noţiuni, obiceiuri sau produse noi.

Or, acestea se tem în general de ideile noi, non-conformiste

sau extreme. Crescânda lor comercializare nu a făcut decât

să le accentueze tendinţa de a propaga o cultură majoritară,

fadă şi intolerantă. Mijloacele de comunicare nu cenzurează,

ci ocultează. Se aud rar voci excentrice capabile să furnizeze

date, puncte de vedere diferite de normă. In anii '60, era

dezolant să vezi editorii americani, atât de înclinaţi de obicei

să invoce libertatea presei, care se înflăcărau în legătură cu

reprimarea ziarelor tinerilor contestatari. Regula „corectitu-

dinii politice / sociale"' este mult mai veche decât s-ar crede.

în microcosmosul jurnalistic, nu se ridică destul pro-

blema tradiţiei2. Astfel, se continuă venerarea scoop3-ului şi

a reportajului în direct, chiar şi atunci când multe erori şi

bavuri rezultă din cauza grabei. Mai pe larg, se deosebesc

mai mult de o duzină de obiceiuri regretabile de care

codurile se preocupă puţin. Unele se referă la selecţia

informaţiei, altele la prezentarea sa. Dincolo de aceasta este

vorba despre rolurile pe care mijloacele de comunicare

trebuie să le joace mai pregnant în societate.

I. Selecţia

Stabilindu-şi politica de informare, conducătorii

mijloacelor de comunicare ar trebui să se ocupe nu atît de

patronii lor, de ofertanţi de publicitate şi de sursele lor de

informare, ci de clienţii lor, de toţi, indivizi sau grupuri, cei

a căror soartă poate fi afectată. Acest lucru nu ar fi apărut în

coduri dacă nu se constata, în afara sectorului mass-media, o

rentabilitate ridicată a firmelor care au această preocupare.

în mod tradiţional, mijloacele de comunicare prezintă

fapte diverse şi informaţii politice care, într-o mare măsură,

le sunt furnizate prin canalele oficiale. Ele evocă afacerile

care evidenţiază consensul sau opoziţiile cunoscute (stânga /

dreapta de exemplu) şi îi trec cu vederea pe marginalizaţi,

sau îi ridiculizează: aceasta s-a remarcat în timpul renaşterii

mişcării feministe, în anii '60 şi '70. Mijloacele de

comunicare trebuiau să ofere o panoramă completă a

actualităţii locale, naţionale şi mondiale, care de altfel

adesea constă mai degrabă în probleme de rezolvat decât în

acţiuni şi întâmplări.

Ocultările. Omisiunea este cel mai grav păcat al

mijloacelor de comunicare. Cauza poate să fie sau natura

mijloacelor de comunicare, sau lipsa resurselor, sau refuzul

proprietarilor de a face cheltuiala necesară. însă omisiunea

poate avea şi alte cauze. Anumite subiecte sunt puţin sau

prost tratate din cauza prejudecăţilor învechite şi a tabuurilor

patronilor mijloacelor de comunicare sau ale ofertanţilor de

publicitate (care dau puţină importanţă protecţiei

consumatorilor, de exemplu) sau ale oamenilor tineri şi

cultivaţi care populează sălile redacţiilor' ori ale celor din

categoria cea mai bogată a publicului sau ale majorităţii

populaţiei. Iată un eşantion din aceste unghiuri moarte de

vedere.

In Franţa, mijloacele de comunicare nu au întreprins o

anchetă referitoare la finanţarea campaniilor electorale din

anii '60 până în '80. Nici asupra gestiunii primarului de la

Nisa, sau a preşedintelui ARC. Nici despre corupţia din

sportul profesionist. Nici despre uimitoarele împrumuturi

ale Credit Lyonnais". Extrema-dreaptă a fost lăsată să

exploateze iritarea francezilor în faţa imigraţiei africane

crescânde. Infirmierele, camionagii, studenţii, chiar poliţiştii

au trebuit să coboare în stradă pentru ca presa să se

intereseze de plângerile lor.

Se vorbeşte undeva în Occident despre tratamentul

aplicat femeilor din cea mai mare parte a ţărilor musulmane

(în special despre excizie, practicată în Africa), despre

apartheid în altă parte decât în Africa de Sud? S-au delegat

trimişi speciali în Timor între 1975 şi 1995? S-a evocat

genocidul creştinilor şi animiştilor din Sudan? în Statele

Unite, pe parcursul celor patru ani în care khmerii roşii au

avut puterea în Cambodgia şi au omorât mai mult de 1

milion de locuitori, canalul ABC a consacrat acestei ţări 20

de minute, NBC 18 şi CBS 29.

în Japonia, tradiţia impunea să nu se vorbească despre

împărat, despre coreeni, despre masacrarea chinezilor în

timpul războiului, despre burakumin (intangibilii) sau

despre yakusa (mafioţii). Pentru un observator nipon aceste

interdicţii constituie „un cod deontologic neexprimat", însă

lucrurile sunt în schimbare o dată cu sfârşitul anilor '80.

Amestecul de informaţie şi divertisment. O carac-

teristică regretabilă a dezbaterii referitoare la deontologie

este omiterea divertismentului. Aceasta este cu atât mai

gravă cu cât graniţa între informaţie şi divertisment este

confuză în zilele noastre. Mijloacele de comunicare suferă

de o lipsă de ierarhizare: trebuie să delimiteze mai bine

ştirile distractive de cele importante' şi să le privilegieze pe

cele care pot afecta viaţa unui grup social, a societăţii unei

ţări, a umanităţii.

La 6 mai 1994, „International Herald Tribune" a

consacrat capul primei pagini câtorva lovituri de baston

aplicate unui tânăr vandal american. Or, în Statele Unite în

ziua de astăzi, 23.000 de persoane sunt asasinate în fiecare

an: în 2 ani au fost mai mulţi morţi decât în timpul a 8 ani de

război în Vietnam.

Bineînţeles, fiecare mijloc de comunicare trebuie să

ţină cont de audienţa sa: publicul de elită vrea date utile,

însă publicului popular îi plac „factoidele" distractive. Insă

multe mijloace de comunicare amestecă aceste două genuri,

fără ca să dea socoteală întotdeauna. Divertismentul

mediatic nu este deloc de dispreţuit. Insă el nu trebuie să

îndepărteze sau să vulgarizeze informaţia veritabilă şi să

ocupe un loc dominant.

Multe dintre reproşurile adresate mijloacelor de

informare (apel la emoţii, supradramatizarea activităţii sau

uneori publicarea ficţiunii pure) sunt rezultatul funcţiei de

divertisment a mijloacelor de comunicare - şi trebuie să fie

judecate după criterii diferite. Ele au devenit uzuale de la

inventarea imprimeriei; oamenii le judecă şi influenţa lor

este scăzută căci utilizatorii nu sunt imbecili.

Jurnaliştii admit cu greu că ei sunt într-un fel clovni

publici pentru simplul fapt că utilizatorii, „voyeuri ai

evenimentelor", tratează o mare parte a informaţiei ca pe un

divertisment pur. Şi prin aceasta nu trebuie să se înţeleagă

doar devianţele sexuale ale unui candidat la preşedinţie sau

un divorţ la curtea Angliei - ci şi rezultatele sportive, o

inundaţie îndepărtată, un accident de avion sau un atac

asupra unei bănci - şi chiar anumite războaie, eu condiţia ca

acestea să fie cit mai îndepărtate.

Superficialitate şi simplism. Cea mai mare parte a

mijloacelor de comunicare nu iau în consideraţie

complexitatea realului. Acestea se cred obligate să acţioneze

repede şi să amuze, deci să simplifice. De unde abuzul de

stereotipuri, divizarea în buni şi răi, reducerea fenomenelor

la indivizi pitoreşti, a unui discurs la o frază. De asemenea,

mijloacele de comunicare oferă despre societate şi despre

lume imagini incomplete, adesea deformate, care pot genera

sentimente şi comportamente regretabile. Mijloacele de

comunicare prezintă deseori un absurd mozaic de mici

evenimente. Ele ar trebui „să explice (... ) mecanismele

lumii moderne şi să raporteze evenimentele cotidiene la

jocul forţelor profunde care determină destinul societăţii

(...), să deceleze semnele premergătoare schimbărilor

fundamentale în toate domeniile". Televiziunea, în

particular, pare să nu se intereseze de o ştire decât dacă ea

este acompaniată de imagini: este de la sine înţeles că pentru

a prezenta procesele, evoluţiile, dispunem rar de ilustraţii

facile.

Ar trebui să înceteze agitaţia frenetică a jurnaliştilor

care caută să fie primii mai degrabă decât să fie cei mai buni

- pe punctul uneori de a fabrica evenimentul. S-au observat

excesele din timpul războiului din Golf. După ce au umflat

în mod exagerat o problemă (uneori inexistentă)2, ei trebuie

să o abandoneze pentru a sări la alta. Puţine coduri cer

continuarea: altfel spus, atenţia faţă de urmările unui

eveniment despre care s-a vorbit.

Este foarte important pentru mijloacele de comunicare

să caute realitatea sub aparenţe. în diferite moduri. Codurile

nu subliniază necesitatea pentru jurnalist de a rectifica ceea

ce afirmă persoanele ale căror declaraţii le redă. Nici să

dezvăluie eforturile surselor de a-1 manipula, de a-şi plasa

sub masca informării publicitatea sau propaganda proprie.

Pe de altă parte, jurnalistul dă prea rar atenţie unui consens.

între 1945 şi 1990, de exemplu, numeroase incidente au

dovedit că Uniunea Sovietică nu era formidabila fortăreaţă

care se pretindea - însă mijloacele de comunicare au tăcut:

prea mulţi oameni puteau avea un interes în Războiul Rece.

Pentru mass-media există o altă modalitate de a dez-

vălui realitatea din spatele aparenţei: aceea de a căuta

existenţa fenomenelor grave, dar invizibile. Se pot

utiliza pentru aceasta metodele detectivului şi ale jude-

cătorului de instrucţie: acesta este jurnalismul de anchetă. în

Statele Unite, investigative journalism declanşează de obicei

acţiunea poliţiei şi deschiderea proceselor. Jurnalistul

trebuie, de asemenea, să utilizeze metodele ştiinţelor sociale,

să aplice puterea ordinatoarelor la analiza arhivelor sau a

anchetelor, cu scopul de scormoni sub suprafaţa actualităţii

pentru a identifica mişcări profunde, înainte ca ele să se

arate sub o formă uneori catastrofică2. Acest tip de

jurnalism s-ar putea intitula „de foraj".

Paharul pe jumătate gol. Dând crezare tradiţiei,

ştirea pozitivă nu este o ştire. Ce să credem atunci despre

sfârşitul războiului din 1945, despre descoperirea

penicilinei, despre debarcarea pe Lună sau despre căderea

zidului Berlinului? Mijloacele de comunicare pun accentul

cel mai des pe neînţelegere, conflict, înfruntare, dramă,

eşec3: asta merge prost şi asta se înrăutăţeşte. Se reliefează

mai degrabă problemele decât marile realizări. Când o

informaţie nu conţine decât un mic element negativ, pe

acesta se construieşte reportajul. S-ar crede că jurnaliştii se

delectează cu ciocniri, asasinate, falimente, tornade sau

„scandaluri". Cinismul înlocuieşte un scepticism necesar:

toţi cei care decid apar ca nişte egoişti incompetenţi sau

rapace, ale căror ticăloşii jurnalişti are misiunea de a le

dezvălui. Dacă este bine să fie denunţată corupţia,

democraţia este pusă în pericol când întreaga viaţă publică

pare coruptă.

Nevăzând decât paharul pe jumătate gol, cetăţeanul

riscă să-şi formeze o viziune deprimantă asupra unei

societăţi în care trebuie totuşi să trăiască mai bine de 50 sau

100 de ani, în Occident cel puţin. Şi el este descurajat să

acţioneze pentru a îmbunătăţi soarta sa şi pe cea a

comunităţii sale.

Informaţia mediocră. Politica îi obsedează pe jur-

nalişti. Nimeni nu poate nega importanţa conducerii unui

oraş, a unei ţări, a planetei - mai ales pentru mijloacele de

comunicare, care se pretind a patra putere, însă peste tot

presa îi acordă un spaţiu disproporţionat. La aceasta se poate

adăuga faptul că mijloacele de comunicare, dintre care unele

din păcate funcţionează în continuare, hărţuiesc guvernele

pînă în punctul de a le stingheri în mod serios activitatea. „A

încerca să realizezi proiecte pe termen lung în acest climat,

înseamnă a încerca să faci cercetare medicală în sala de

urgenţe a unui spital", spune J. Fallows.

În primul rând, mijloacele de comunicare trebuie să se

ocupe mai întâi de afacerile economice (câţi dintre francezi

ştiu că Franţa are al IV-lea P.I.B. din lume?), sociale şi

ştiinţifice. După cum nota W.R. Hearst, „utilizatorii sunt de

o inteligenţă şi de o virtute superioare faţă de ceea ce cred

mulţi jurnalişti". Mijloacele de comunicare trebuie să facă

publicul mai cunoscător şi mai civilizat, „să-i ridice nivelul

moral şi raţionalitatea, să protejeze cultura tradiţională şi să

contribuie la naşterea de noi forme culturale"'. Mijloacele de

comunicare trebuie, în special, să traducă şi să facă

cunoscute descoperirile şi gândurile savanţilor şi ale altor

experţi. Cotidianele, newsmagazines şi documentarele de

televiziune o fac puţin, nu suficient. A nu viza decât

numitorul comun este contrar deontologiei, căci este

împotriva interesului public. Mijloacelor de comunicare le

revine menirea de a se comporta nu numai ca mesageri, ci şi

ca exploratori şi iniţiatori. A accentua şi a diversifica apetitul

este aproape la fel de important ca a hrăni.

Nu suficient despre mass-media. O altă omisiune a

codurilor: ele nu cer mijloacelor de comunicare să dea

socoteală pentru propriile lor afaceri. Recentele „pagini

media" semnalează publicaţii sau emisiuni noi, nomina-

lizări, cumpărări şi vînzări. în afară de vreun mare scandal,

ele informează puţin despre controversele din lumea presei.

Cu cîteva excepţii (mai ales cu caracter ideologic), un mijloc

de comunicare nu critică pe altul, se închid ochii asupra

lipsurilor colegilor. Autocritica nu este cunoscută, cel puţin

în Franţa - nimic de felul unei relatări obiective a unui

proces în care a fost implicat propriul mijloc de comunicare.

Sunt rarissime jurnalele care publică un „curier al

directorului" informându-şi cititorii. Când mijloacele de

comunicare vorbesc, rar, despre ele însele, abuzează de

superlative şi de autogratulări.

După afacerea Villemin, P. Lelevre a avut eleganţa să

prezinte scuze publice mamei micului Gregory, însă

vânătorii de senzaţional şi-au strigat în gura mare virtutea.

Marile canale de televiziune au programe în care utilizatorii

şi experţii să prezinte plângeri şi unde profesioniştii să le

răspundă?1 S-a gândit cineva la realizarea unei emisiuni

pentru a aduce la lumină cazul falsului interviu cu Fidel

Castro? „Le Monde" are un mediator, bineînţeles, însă câte

cotidiane consacră în mod regulat o secţiune, o pagină

examinării reproşurilor şi sugestiilor cititorilor lor? Ar fi

plăcut ca, în general, cotidianele regionale franceze să-şi

compare serviciile cu cele ale omologilor lor spanioli sau

italieni, dând explicaţii, trăgând concluzii.

II. Tratarea şi prezentarea

Oricine vrea să ofere o informaţie, fie el pedagog,

povestitor sau jurnalist, ştie că maniera de a spune ceva este

la fel de importantă ca ceea ce se spune. Sunt rare codurile

care menţionează nevoia ca articolele să fie atrăgătoare

(concizie, stil, punere în pagină, ilustraţii).

Jurnale de dimensiuni fixe. Ca oricare dintre vechile

industrii, mijloacele de comunicare cred că trebuie să scoată

în fiecare zi un produs de talie asemănătoare, cu aproximativ

aceleaşi ingrediente, orice s-ar întâmpla pe glob. în

consecinţă, ele sunt obligate, în funcţie de zi, să neglijeze

noutăţile importante sau să introducă „câlţi" pentru a umple,

fără a depăşi, suprafaţa şi timpul acordat. Ca urmare, ele

prezintă o relatare deformată asupra realităţii.

La sfârşitul secolului XX, cetăţeanul poate utiliza

canale de informare audiovizuală permanentă, care au

devenit obişnuite în anii '80, o dată cu CNN. Pe de altă

parte, el are acces din ce în ce mai mult la bănci de date în

texte sau imagini. însă datorită ordinatorului, este posibil de

acum înainte ca, plecând de la materialul finisat de jurnalist,

să se constituie „pachete informative", în funcţie de

dorinţele şi nevoile fiecărui abonat - aceste pachete variind

ca mărime în funcţie de abundenţa informaţiilor şi fiind

distribuite în momente, locuri şi pe căi foarte diverse.

Pseudo-informaţiile. Prea multe „ştiri" sunt fabricate

de cei care profită de ele: cele mai multe au avantajul de a fi

bine pregătite dinainte şi de a fi recondiţionate pentru

utilizarea de către mijloacele de comunicare. Reclama

mascată în informaţie este uşor de reperat în presa scrisă; la

fel vâlva din jurul anumitor cărţi şi spectacole în cadrul

jurnalelor televizate sau în emisiunile de varietăţi. Mai puţin

vizibil este comunicatul sau materialul video furnizat prin

ataşaţii de presă şi publicat fără modificări. Fără a mai vorbi

de articolul scris de un jurnalist căruia i s-a oferit o croazieră

sau orice altă favoare.

Destul de diferită este relatarea unui pseudo-

eveniment, pus în scenă pentru a atrage mijloacele de comu-

nicare: conferinţa de presă prezidenţială sau manifestaţiile

de stradă, de exemplu. În sfârşit, există evenimente fabricate

chiar de către mijloacele de comunicare: mini-scandalul

umflat de către aşa-zisul Jurnalist de anchetă" sau hărţuirea

celebrităţilor de către paparazzi. Nu excludem faptul că

ştirile de acest gen au o anume importanţă, însă ele trebuie

să fie filtrate şi etichetate. Utilizatorii trebuie să cunoască

sursa şi natura acestora.

Informaţii incomprehensibile. Adesea emisiunile de

ştiri nu constau decât într-o sumă de mici evenimente. Or,

sarcina de a informa nu se limitează la a revărsa date brute.

Trebuie să i se permită omului de pe stradă să înţeleagă şi să

evalueze: să se ofere un context structurat în care ştirea îşi

are locul; să se furnizeze puncte diverse de vedere, să se

publice părerea specialiştilor. Acest lucru este indispensabil

în cazul statisticilor, sondajelor, declaraţiilor conducătorilor

- care trebuie să fie comparate cu alte date, provenind din

trecut' sau din alte sectoare.

Oamenii obişnuiţi nu sunt proşti, însă mulţi sunt

needucaţi şi nu sînt obligaţi din punct de vedere profesional

să se informeze continuu. Ei au dificultăţi în a sesiza

„actualitatea" pentru că multe cuvinte şi concepte pe care

mijloacele de informare le utilizează le sunt necunoscute .

Aşa încât, ei consideră ştirile plictisitoare, mai ales pe

cele din presa scrisă. Şi chiar dacă sunt interesaţi, cea mai

mare parte a cetăţenilor are nevoie, pentru a înţelege, să i se

explice originile unui eveniment, contextul, sensurile şi

consecinţele sale posibile.

Această carenţă a jurnaliştilor are cauze diverse:

vechea obişnuinţă de a se adresa unei elite, deci de a

pretinde o vastă cunoaştere a lumii; lipsa timpului, o sursă a

simplismului şi a stereotipurilor; o formare insuficientă;

neglijenţa. Sau, la radio şi la televiziune, şi preocuparea

pentru audienţă.

Informaţia plictisitoare. Multe dintre informaţiile

publicate nu au nici o utilitate (accidente, crime pasionale,

.vizite ale demnitarilor). însă, vai!, informaţiile utile sunt

deseori prea puţin interesante. Or, dacă se vrea ca societatea

să funcţioneze bine, trebuie ca toţi membrii săi să aibă o

idee corectă despre mediul lor, apropiat şi îndepărtat. Fie că

sunt în mod natural dispuşi sau nu, ei au datoria de a fi

informaţi. Dacă nu sunt dispuşi, atunci trebuie să li se

capteze atenţia1, demonstrând, de exemplu, efectele pe care

evenimentul îl poate avea asupra vieţii lor personale.

Realizarea nu este uşoară: a face seducătoare informaţia

importantă cere efort, timp şi talent.

Dimpotrivă, se poate arăta că unele ştiri care par să nu

fie decât interesante, sunt importante. De exemplu: un om

masacrează o duzină de persoane într-un tren de periferie.

Un fapt divers seducător, cu sânge, ţipete şi lacrimi - însă ce

spune el despre societatea înconjurătoare? Despre şomaj,

sărăcie, rasism, alcoolism, lipsa supravegherii psihiatrice,

obţinerea cu uşurinţă a armelor automate?

Patriotismul local. O tradiţie uşor explicabilă, dar

regretabilă, constă, în toate cele patru colţuri ale lumii, în

preocuparea pentru actualitatea locală şi regională înainte de

toate. Este stupefiant să compari enormul spaţiu pentru

publicitate din cotidianele americane (60-J0% din suprafaţă)

cu foarte mica parte acordată informaţiei mondiale (2%).

Este, de asemenea, deconcertant să vezi, în Franţa, aceste

cotidiane regionale reduse la un fascicul de buletine

municipale cu câteva pagini pentru afacerile naţionale şi

internaţionale1. Despre aceasta codurile presei nu pomenesc

nimic. Totuşi, marele public, fie că este sau nu conştient, are

nevoie de informaţii despre starea întregii planete şi despre

evoluţia care a condus la această situaţie.

Numărul corespondenţilor în străinătate scade mult: ei

sunt înlocuiţi de „trimişi speciali", proaspăt aterizaţi deci

ignoranţi, şi ar fi de dorit ca mijloacele de comunicare din

toate ţările să publice articole sau să transmită emisiuni unii

de la alţii - după exemplul dat de „Courrier International"

(1991), săptămânal compus din articole traduse din presa

lumii întregi. In Australia, de exemplu, canalul SBS prezintă

în fiecare dimineaţă jurnale televizate şi, în mod regulat,

reportaje, documentare şi filme venite din întreaga lume. Cu

aceeaşi ocazie, mijloacele de comunicare ar putea

împrumuta idei şi tehnici noi din străinătate. Dincolo de

acestea, ele ar trebui să se pună în serviciul cunoaşterii şi

înţelegerii mutuale, al păcii, al fericirii umanităţii.

III. Bunăstarea societăţii

Protejarea celor umili. Un economist nota undeva că

nu există foamete în ţările democratice cu presă (relativ)

liberă. Mijloacele de comunicare pot face mult pentru

consumatori / cetăţeni. Insă există o diferenţă regretabilă de

abordare pe care puţine coduri o evocă; cum zicea La

Fontaine: „după cât sunteţi de puternici sau de umili".

Libertatea presei şi a cuvântului nu ar trebui să fie nici

privilegiul unei elite', nici al majorităţii. Trebuie să-i

înţelegem, de asemenea, pe marginalizaţi, pe excentrici, pe

„cei care le strică altora cheful". Căci ei au deseori dreptate.

Or, când guvernul vrea să-i reducă la tăcere pe contestatari,

marile mijloace de comunicare au tendinţa de a se plasa

discret de partea celor mai puternici. în Franţa, ca şi în

Japonia, nu acestea sunt cele care dezvăluie cel mai des

abuzurile grave ale puterii, ci mici magazine sau

săptămânale ca „Bungei Shunju" sau „Le Canard enchaîne".

Nu înseamnă să cădem în demagogia populistă. Este

adevărat că mijloacele de comunicare cedează prea des

presiunii majorităţii sau a anumitor grupuri organizate (ca

acei campioni ai political correetness în Statele Unite

sau agricultorii din Franţa). însă când Comisia Hutchins

recomanda că toate grupurile sociale trebuie deservite, ea se

gândea pur şi simplu la oamenii obişnuiţi, de care mass-

media se ocupă puţin, chiar atunci când aceştia sunt de fapt

„poporul".

Codurile menţionează rar prejudecata favorabilă a

jurnaliştilor faţă de cei puternici: sursele lor şi partenerii

patronilor organelor de presă. Utilizatorii o percep ca pe o

cârdăşie între puteri. în special jurnaliştilor francezi,

corespondenţii străini le reproşează o prea mare intimitate

cu factorii de decizie din politică şi economie.

„Jurnalismul civic". Codul deontologic al APML,

redactat în 1974 şi revizuit în 1994, este unul dintre rarele

coduri ce fac următoarea recomandare:

„Ziarul ar trebui să facă o critică constructivă tuturor

sectoarelor societăţii [...]. în editorialele sale, el ar trebui să

fie promotorul reformelor necesare şi al inovaţiilor care

servesc interesul public [...]. El trebuie să ofere un forum

pentru exprimarea comentariilor şi criticilor, în special când

aceste critici se referă la poziţiile proclamate în editoriale".

La începutul anilor '90, aceste idei au dat naştere în

Statele Unite unui nou stil de jurnalism, foarte controversat,

numit public (sau civic)journalism. Acesta a fost inventat

pentru a lupta împotriva scăderii difuzării şi credibilităţii

mijloacelor de comunicare. în sensul grav, el evidenţiază

„relaţiile publice" şi prostituţia. în sensul bun, acesta

aminteşte în mod util că mijloacele de comunicare sunt,

înainte de toate, în serviciul utilizatorilor şi nu al

acţionarilor, al ofertanţilor de publicitate sau al

responsabililor politici. Ele ar trebui nu să prezinte

actualitatea drept un spectacol, ci să informeze în aşa fel

încât să încurajeze dezbaterea problemelor grave, cu

participarea grupurilor minoritare de toate felurile, chiar a

celor pe care majoritatea le consideră respingătoare; să aibă

ca scop dezvoltarea gândirii şi a imaginaţiei fiecărui

cetăţean în ceea ce priveşte propriul său mediu; să-i sti-

muleze dorinţa de a participa la gestionarea afacerilor

publice. în loc să se facă doar purtătorii de cuvânt ai oraşului

lor sau ai regiunii, în loc să rămână mereu într-o prudenţă

fadă, mijloacele de comunicare trebuie să descopere şi să

semnaleze ceea ce nu merge şi, de asemenea, să descopere

soluţii pentru probleme şi să-i ajute pe utilizatori să le pună

în practică - chiar dacă aceasta vine în contradicţie cu ideile

primite şi interesele stabilite.

IV. Sectorul divertismentului

Tradiţia vrea să se facă diferenţă între jurnalist şi

„saltimbanc". în zilele noastre, într-adevăr, jurnalismul

devine mai atrăgător, adesea ademenitor, în timp ce se

creează canale de televiziune documentare, istorice,

educative şi sportive. Sportul se situează concomitent în

domeniul informaţiei şi al divertismentului. Codurile nu

pomenesc de el în mod direct - însă multe clauze îi sunt

aplicabile: obiectivitate, echitate (fără şovinism), fără

corupţie sau încurajare a violenţei etc.

De asemenea, în codurile jurnalistice se găseşte

condamnarea indirectă a greşelilor comise de media de

divertisment: publicitatea clandestină sau coruperea craini-

cului de noutăţi muzicale; ravagiile traficului de influenţă

sau profiturile excesive ale animatorilor care devin pro-

ducători. Insă reproşurile cele mai grave care li se fac sunt

de un alt ordin şi sunt rar evocate de coduri: prostia,

vulgaritatea, brutalitatea, indiferenţa intelectuală şi estetică,

distorsionarea realităţii, imoralitatea fundamentală.

Mediocritatea estetică. Mijloacele de comunicare

comerciale fac puţine eforturi de inovare, de promovare a

formelor elaborate ale creaţiei: literatură, muzică numită

clasică sau arte plastice. Mediocritatea devine chiar tehnică,

ca în desenele animate japoneze. Pentru a deservi bine

publicul, mass-media au datoria de a forma gustul, de a-1

cultiva. însă debitul lor gigantesc le interzice o medie

ridicată a calităţii. Acest divertisment este acuzat de a fi

fabricat în serie de către mercenari şi selecţionat de către

birocraţi obsedaţi de vânzări sau de indicii de audienţă.

Vid intelectual. în special comercianţilor li se

reproşează reticenţa de a se pune în slujba gândirii. Ei vând

vestita „chewing-gum pentru ochi". Chiar radio-televiziunea

de stat face puţin în acest domeniu, cu excepţii ca BBC şi

mai ales televiziunea japoneză, NIIK, sau recent înfiinţatul

„Cinquieme" în Franţa. Se inculcă o capacitate de atenţie de

scurtă durată, ignorarea trecutului, nerăbdarea. La limită, se

cultivă imbecilitatea prezentând în mod serios astrologie şi

fenomene „paranormale". în aproape toate regiunile lumii,

mijloacele de comunicare şi-au neglijai rolul educativ:

aceasta este poate cea mai clară violare a responsabilităţii

lor sociale.

Mediocritate morală. Mijloacele de comunicare

vizează nu să formeze cetăţeni (ca şcolile) sau credincioşi

(ca bisericile), ci să producă consumatori. Astfel fericirea

este asociată consumului, semnelor exterioare ale reuşitei.

Valorile: egoism, cupiditate, conformism. Fiecare caută

bani, celebritate sau soluţii facile. Toate problemele politice,

economice şi sociale se reduc la afacerile indivizilor. Aceştia

se împart în buni şi răi, iar relaţiile lor se bazează pe forţă,

conflictele fiind rezolvate de obicei prin bătaie. Şi ordinea

este restabilită. Astfel, divertismentul mediatic şi

publicitatea provoacă utilizatorului totodată angoasă şi

reconfortate, insatisfacţie şi distracţie şi, în cele din urmă,

frustrare şi apatie.

Personajele televiziunii sunt stereotipuri, cu tendinţă

spre rasism şi spre sexism. Corpurile şi chipurile feminine

abundă, însă există puţine roluri frumoase de femei. Ca la

cinematograf, anumite categorii se găsesc sub-reprezentate:

copiii, bătrânii, intelectualii, muncitorii, săracii, în

publicitatea şi în programele sale, televiziunea oferă o

viziune simplistă şi inexactă asupra lumii: este totodată

cosmetizată (personajele de ficţiune, de exemplu, trăiesc

adesea mult peste mijloacele medii), dar şi mult mai josnică

şi mai violentă decât în realitate. în videoclipurile muzicale,

bărbaţii au adesea aerul de golani şi femeile de prostituate:

cum va fi perceput acest lucru de către adolescenţii imaturi?'

Tot astfel viitorul descris de cinematograf este sumbru,

închis, barbar {Terminator, Robocop), chiar dacă lumea

noastră este mult mai puţin mizerabilă şi periculoasă faţă de

cum era nu demult (criza din 1929, masacrele staliniste şi

naziste, Războiul rece). Se oferă astfel o idee falsă şi

exasperantă despre societate1.

Violenţa este pretutindeni, în ficţiune şi în desenele

animate, ca şi în jurnalele televizate2 - în timp ce lung-

metrajele „familiale" câştigă de obicei mai mulţi bani decât

filmele de groază şi cu crime3. Nenumărate studii indică

legături între violenţa mediatică şi violenţa reală. Ne

imaginăm că, cel puţin în Statele Unite, violenţa televizată

excită la fel de mult ca şi sexul, însă deranjează mai puţin.

Izolaţionism. În sfârşit, nici un cod nu face măcar

aluzie la acesta: este necesar pentru binele public ca fiecare

ţară să prezinte produsele mediatice ale altora pentru a face

cunoscute culturile acestora şi pentru a stimula propria

cultură prin hibridare. Pare împotriva deontologiei ca marile

„reţele" din Statele Unite să nu prezinte pe seară decât 2%

emisiuni importate (cea mai mare parte din Marea Britanie).

în general, problema bogăţiei culturale se impune în cazul

protecţionismului mijloacelor de comunicare americane care

îşi privează utilizatorii de contactul cu alte culturi, ca şi în

cazul dumpingului cultural pe care ele îl practică în restul

lumii şi care are ca efect erodarea creativităţii regionale.

Astfel, şi cultura Statelor Unite, şi cea a celorlalte ţări

sărăceşte, însă putem vedea multe emisiuni italiene, spaniole

sau japoneze pe micul ecran francez? Sunt multe emisiuni

europene pe ciudatele lucarne nipone? în măsura în care

publicul este atât de prost servit, izolaţionismul şi expan-

sionismul mediatic ţin de deontologie.

V. Probleme legate de publicitate

în măsura în care mijloacele de comunicare câştigă

prin ele însele o mare parte din venituri sau totalitatea

veniturilor lor, publicitatea nu poate decât să le influenţeze

comportamentul. în multe ţări, cei care se ocupă de

publicitate şi-au redactat un cod şi dispun de organisme de

autocontrol adesea mult mai stricte decât cele ale mass-

media, însă şi mijloacele de comunicare trebuie să se ocupe

de acest lucru. în ţările occidentale, adesea ele transferă

preocupările deontologice în sarcina organismelor

exterioare. O clauză ca „mijloacele de comunicare au

dreptul de a verifica datele din reclame"' este mai puţin

justificată când există un Birou de verificare a publicităţii,

ca în Franţa. în aceste condiţii, mijloacele de comunicare

trebuie să aibă grijă ca, de exemplu, să nu-1 lase pe

fabricantul unui produs interzis să facă în mod indirect

publicitate prin intermediul unei reclame pentru un altul

dintre produsele sale2.

Probleme mai grave se ridică acum. Când, în 1983,

reţeaua ABC a programat The Day After care descria

Statele Unite a doua zi după un război nuclear, aproape nici

un ofertant de publicitate nu a acceptat să-şi plaseze

spoturile în acest film. Şi este şi mai grav când un anumit

produs este implicat. Iar boicotul generează auto-cenzură.

De exemplu, cea a vânzătorilor de maşini după ce un

cotidian local a publicat o listă de sfaturi pentru

cumpărătorii de autovehicule. Mai grav: din anii '30 în

Statele Unite erau publicate rapoarte oficiale ce asociau

fumatul bolilor mortale. Totuşi, până în anii '60, mijloacele

de comunicare au păstrat tăcerea asupra periculozităţii

ţigării. Chiar în 1990, în Statele Unite, o firmă care voia să

facă o campanie pentru produsele sale anti-tabac a primit

refuzul celor mai mari reviste.

în mod fundamental, pentru un mare număr de utili-

zatori pare imoral (în sensul de „contrar menirii serviciului

public") ca mai mult de două treimi din suprafaţa

cotidianelor americane să fie consacrată reclamei, ca

emisiunile de televiziune să fie întrerupte la fiecare 10

minute de calupuri de publicitate.

PRACTICA

Mijloacele de Asigurare a Responsabilităţii Sociale

(M*A*R*S*) a mijloacelor de comunicare

Deontologia ridică o problemă majoră: găsirea unor

mijloace acceptabile, adică non-etatice, pentru a determina

respectarea sa. Cum să determini o fiinţă umană să se

comporte bine? Se poate observa că asupra sa se exercită

trei tipuri de presiune. Partea sa perversă presupune că, în

interesul semenilor săi, ea trebuie supusă unei presiuni

psihice externe. Partea sa nobilă o face sensibilă la valoarea

anumitor principii şi deci la o presiune morală internă.

Ambivalenţa sa conduce la speranţa că o presiune morală

externă este suficientă; este vorba despre cea pe care o

exercită regulile eticii profesionale, a căror violare de către

un individ îi aduce dezaprobarea din partea partenerilor săi

şi dispreţul utilizatorilor.

în materie de presă, de-a lungul secolelor, singurele

utilizate au fost primele două dintre aceste trei reguli:

jurnalistul virtuos se supune conştiinţei sale; gazetăraşul tară

scrupule se teme de jandarmi şi de magistraţi. La acest

sfârşit de secol devine indispensabil apelul la cea de-a treia

regulă dacă dorim o presă liberă şi democratică, într-adevăr,

de când mijloacele de comunicare au devenit o mare

industrie conştiinţa individuală este mai insuficientă ca

niciodată. în ceea ce priveşte legea, tribunalele şi poliţia, ele

sunt suspectate că au fost prea mult utilizate pentru a-i

reduce la tăcere pe cei care au ceva de spus.

De aici conceptul de M*A*R*S, pe care l-am formulat

la începutul anilor '90. Un M*A*R*S este orice mijloc non-

etatic utilizat pentru a face mijloacele de comunicare

responsabile faţă de public. Conceptul este global şi deci

puţin cam vag. El se referă la indivizi sau la grupuri dar şi la

reuniuni regulate, documente scrise, mijloace de comunicare

mici sau chiar la un proces îndelungat sau o abordare

particulară. în mod normal, M*A*R*S nu acţionează decât

prin presiunea morală, însă acţiunea lor poate fi aprofundată

prin autoritatea conducătorilor mijloacelor de comunicare

sau prin dispoziţii legale preexistente.

în Franţa, dacă „a vorbi" de etică este la modă

începând din 1991, se pune rar problema de „a face" ceva în

acest domeniu. Este foarte regretabil faptul că jurnaliştii

care scriu cărţi despre deontologie resping a priori orice

mijloc de a o face respectată. De-a lungul timpului, cea mai

mare parte a oamenilor de presă ocultează sau resping orice

M*A*R*S pretinzând că este vorba de o ameninţare la

adresa libertăţii presei, a drepturilor omului, a democraţiei.

Unul vine să declare că „un cadru deontologic ar fi

totalitar". Altul se înfurie numai în faţa eventualităţii unui

cod de conduită. Astfel, prezentul capitol este un adevărat

blestem pentru mulţi dintre profesionişti, fie că sunt

europeni sau americani.

I. Actorii

Când trecem la controlul calităţii serviciilor aduse

publicului de către media, trebuie să ne asigurăm mai întâi

că mijloacele de comunicare au ca obiectiv prioritar

deservirea publicului. Apoi trebuie să identificăm nevoile şi

dorinţele publicului. în sfârşit, trebuie să verificăm dacă ele

sunt satisfăcute. Cei trei protagonişti (patroni, profesionişti,

utilizatori) pot să se consacre acestui control în moduri

diverse, împreună sau separat. Statul nu participă la control',

doar sub forma ameninţării care uneori este necesară pentru

a declanşa procesul de autoreglare.

Patronii mijloacelor de comunicare. Ne-am putea

imagina că ei îşi organizează propriul control al calităţii,

însă există puţine exemple de industrii care, fără presiuni

exterioare, s-au dotat cu un cod al onoarei, fără a mai vorbi

despre câte dintre ele ţin cont de acesta. în situaţie de

monopol, prosperitatea adoarme conştiinţa. în situaţie de

concurenţă, este suficient doar ca unii indivizi fără scrupule

să refuze orice deontologie pentru a-i obliga pe ceilalţi să

facă la fel.

Conducătorii redacţiei. Evident, mijlocul cel mai

simplu, cel mai puţin scump, cel mai eficient de a determina

respectarea unui cod este acela de a încredinţa sarcina

aceasta direcţiunii redacţiei. Este uşor atunci când codul

face parte dintr-un contract de angajare: sancţiunea

(mustrare, aviz, suspendare, concediere) este în acest caz

aplicabilă rapid, adică imediat şi Iară apel.

Însă, dacă conducerea acţionează singură, inconve-

nientele sunt numeroase. Cadrele redacţiei ocupă o poziţie

ambiguă: ei sunt jurnalişti, însă, într-o mare măsură, şi mâna

dreaptă a proprietarului. Atât timp cât direcţiunea se

preocupă mai întâi de rentabilitate, ea nu ar trebui să fie

însărcinată cu deontologia. Ea poate fi tentată să ascundă o

greşeală când aceasta îi satisface interesele sau poate fi chiar

ea, de altfel, aceea care şi-a solicitat angajatul. în cazul unui

scandal public, jurnalistul devine ţap ispăşitor, iar codul

poate servi la înlăturarea angajaţilor care displac.

Jurnaliştii. Ei sunt, bineînţeles, principalii interesaţi.

Ei sunt cei care pot să câştige cel mai mult din îmbunătăţirea

calităţii activităţii mijloacelor de comunicare şi cei care se

fac cel mai des responsabili de mediocritatea acesteia. Codul

RTNDA (1966)1 concluzionează astfel: „Jurnaliştii din radio

şi televiziune vor condamna activ şi vor încerca să

împiedice violarea acestor norme; vor încuraja activ

respectarea acestora de către toţi jurnaliştii", în realitate,

sindicatele şi asociaţiile dispun adesea de comisii de

disciplină, însă întotdeauna le este neplăcută aplicarea unei

sancţiuni.

Codul Federaţiei Jurnaliştilor arabi (1972) cere ca

profesioniştii să-şi denunţe colegii care nu se comportă bine.

Aceasta „nu se face", însă se mai pune problema loialităţii în

caz de violare foarte gravă a deontologiei (înşelare sistema-

tică, şantaj, răsplată în schimbul unei informaţii)?

În teorie, asocierea voluntară a jurnaliştilor şi a

patronilor în scopul de a dicta presei un comportament

responsabil din punct de vedere social ar fi o soluţie

eficientă şi simplă, însă încrederea publicului ar risca să fie

scăzută. Experienţa arată că orice corporaţie privilegiază

apărarea intereselor sale şi neglijează autocritica.

Utilizatorii. Îi uităm prea des atunci când se vorbeşte

de deontologie. Ei înşişi, vai!, se cred neputincioşi în faţa

mijloacelor de comunicare (cu excepţia intentării unui

proces pe care ei nu-1 mai susţin dacă există o altă

posibilitate de a se face ascultaţi). Pot să acţioneze singuri?

Poate, într-o zi, asociaţiile consumatorilor se vor ocupa în

sfârşit de mass-media, aşa cum se ocupă de calitatea

iaurturilor sau a serviciilor bancare. De asemenea, ne putem

imagina că cetăţeni militanţi se asociază şi, cu ajutorul

experţilor în comunicare, întreprind o analiză critică a

conţinutului mijloacelor de comunicare, culeg plângerile

publicului şi le studiază. însă ne-am putea aştepta ca

profesioniştii, ca de obicei, să le respingă plângerile. Şi este

prea uşor pentru ei să scoată în faţa criticilor singura lor

armă: publicarea activităţilor lor.

Deci, asociaţiile profesioniştilor şi ale utilizatorilor ar

părea adesea indispensabile. Profesioniştii ştiu cel mai bine

cum să îmbunătăţească activitatea mijloacelor de

comunicare şi au multe motive să dorească să o facă, însă ei

sunt prea slabi în faţa puterilor politice şi mai ales

economice. Ei au nevoie de sprijinul maselor de utilizatori,

alegători şi consumatori.

Istoric. Toate M*A*R*S despre care va fi vorba

există. Ele au fost experimentate şi au dat rezultate. Multe

au fost concepute şi puse în practică în Statele Unite. în

această ţară, comercializarea mijloacelor de comunicare este

mai vătămătoare ca oriunde în altă parte, dar se şi respectă

mai mult ca oriunde orice reglementare etatică.

în Statele Unite, interesul pentru M*A*R*S a rămas

scăzut până la sfârşitul anilor '60. S-a depăşit atunci un prag

al exasperării. Se produseseră multe evenimente

simptomatice: în 1967, apariţia consiliilor locale ale piesei şi

a unui cotidian în postură de mediator; începând cu 1968,

dezvoltarea revistelor critice; apoi, în 1971 şi 1973, crearea

unui consiliu regional (în Minnesota) şi a unui consiliu

naţional. Aceste inovaţii semnalau două transformări:

proprietarii admiteau că angajaţii lor aveau dreptul la opinie

şi jurnaliştii admiteau că publicul avea un cuvânt de spus.

„Consiliul presei" a fost în atenţia tuturor în anii '70,

când UNESCO, International Press Institute, Consiliul

Europei şi, dincolo de Atlantic, 20th Century Fund şi Mellett

Foundation au organizat colocvii sau schimburi de

experienţă. A existat atunci un val de rapoarte, articole, cărţi

asupra acestui subiect, însă, dacă un consiliu este potenţial

cel mai eficient M*A*R*S pentru că îi reuneşte pe cei trei

protagonişti ai mijloacelor de comunicare, el este departe de

a fi singurul.

II. Mijloacele

Formarea. Aceasta este soluţia pe termen lung a celor

mai multe probleme legate de calitate: educarea

utilizatorilor în ceea ce priveşte mass-media şi formaţia

universitară a profesioniştilor. O formare a jurnaliştilor în

stil vechi, la locul de muncă, practică însă lipsită de

subtilităţi, a devenit periculos de insuficientă. Universitatea

poate să le dea: a) o cultură generală, b) cunoştinţe specifice

unui sector şi c) o conştiinţă deontologică. în Franţa, aceste

ultime două sarcini sunt de asemenea asigurate prin

intermediul şcolilor specializate, de nivel superior. Astfel,

jurnalistul poate deveni competent şi responsabil, deci

respectat şi autonom.

Evaluarea. Cea mai veche metodă pentru a îmbună-

tăţi activitatea mijloacelor de comunicare, cea mai uşoară,

cea mai banală - aceasta este critica, negativă şi pozitivă. Ea

vine, bineînţeles, din partea oamenilor politici, a mana-

gerilor din industrie, a reprezentanţilor minorităţilor, a

apărătorilor consumatorului, ecologiştilor şi intelectualilor -

însă ea trebuie să vină şi din partea altor două grupuri, în

primul rând, din partea profesioniştilor din mass-media, a

căror credibilitate este cea mai mare pe acest plan. Apoi a

„comunicologilor".

Observarea sistematică (monitoring). Ea este

necesară în zilele noastre, datorită faptului că produsele

mediatice sunt extrem de numeroase şi că multe sunt

efemere. Dar şi din cauză că greşelile mijloacelor de

comunicare provin adesea din omisiuni, greu de reperat.

Doar experţii independenţi, universitari, pot să se dedice

unui studiu prelungit asupra mijloacelor de comunicare,

unei analize aprofundate a conţinuturilor, unei cercetări a

efectelor lor.

Retroacţiunea (feed-back). Cum să deservească bine

societatea dacă nu sunt ascultate doleanţele diverselor

grupuri de utilizatori şi de membri ai altor instituţii sociale?

Studiile au arătat frecventul decalaj dintre gusturile

utilizatorilor şi ideea pe care şi-o fac despre acestea

conducătorii mijloacelor de comunicare. Aceştia din urmă

trebuie să fie informaţi. A privi curbele vânzării şi

segmentele de audienţă nu este suficient. Un mijloc constă

în a angaja jurnalişti care diferă de cei obişnuiţi (femei,

minorităţi etnice). Aceasta poate, de altfel, ajuta la

rezolvarea unei alte probleme, cea a accesului minorităţilor

la mijloacele de comunicare pentru a-şi publica ştirile şi

opiniile.

In practică, un anume M*A*R*S poate fi însoţit de

mai multe dintre aceste abordări; un jurnal lunar ca

„American Journalism Review" critică, observă, dă cuvântul

utilizatorilor şi îi învaţă pe jurnalişti. Ceea ce urmează este

un catalog (neexhaustiv) al M*A*R*S, împărţit conform

naturii lor.

1. Documente scrise sau radiotelevizate

Dreptul la replică. Acest mijloc poate părea neglija-

bil: nu este aşa. în primul rând, el are rarul avantaj de a nu

costa nimic. Apoi, el combate o tară a presei: aversiunea faţă

de recunoaşterea propriilor erori. Prin acest M*A*R*S, cu

condiţia să fie foarte vizibil, ea semnalează faptul că presa

nu se pretinde infailibilă. Mijloacele de comunicare îşi

măresc astfel credibilitatea (contrar a ceea ce s-a crezut mult

timp în cadrul acestei profesiuni) şi încrederea publicului.

Atât de necesară, scurta mea culpa poate deveni un

lung şi dur studiu cum a fost acela al specialistului în mass-

media de la „Los Angeles Times", pentru a explica de ce

jurnalul său omisese tratarea a două grave evenimente

locale.

„Corespondenţa cu cititorii". O funcţie majoră a

mijloacelor de comunicare este aceea de a oferi un „forum".

în democraţie, toate grupurile trebuie să poată să se exprime

şi nu doar prin intermediul instituţiilor (asociaţii, sindicate

etc.). De aici interesul pentru acest M*A*R*S. în Statele

Unite s-a dezvoltat mult în anii '70, până la a ocupa zilnic o

pagină, alături de editoriale. Aceasta este una dintre rubricile

cele mai citite, de altfel. Staţiile de radio şi televiziune

consacră, de asemenea, timp de emisie corespondenţei şi

„liberelor opinii". Iar mijloacele de comunicare utilizează

din ce în ce mai mult o mesagerie telematică pentru a

permite o retro-acţiune imediată a utilizatorilor. Unele

publică adresele electronice ale personalului lor.

Comentariile contradictorii. întotdeauna, pentru aşi

îndeplini funcţia sa de forum, mai ales când una dintre

media are monopol local, este bine să se publice puncte de

vedere opuse asupra problemelor importante. De la apariţia

sa (1982), cotidianul naţional „USA Today" a publicat în

fiecare zi mai multe „opinii libere", contrare editorialelor

sale.

Publicitatea opiniei. În Statele Unite un grup

ideologic sau o firmă (ca Mobil Oii) au început să cumpere

pagini în periodice pentru a denunţa anumite abuzuri ale

mijloacelor de comunicare. Un vechi asistent al

preşedintelui Reagan a cumpărat două pagini ale

„Washington Post" pentru a contesta pe acest spaţiu

versiunea oferită de acest cotidian despre moartea fratelui

său.

Chestionare despre exactitate şi echitate. Acestea

sunt aplicate din timp în timp persoanelor menţionate în

jurnal sau sunt publicate şi destinate tuturor cititorilor. Au

remarcat greşeli factuale sau semne ale partizanatu-lui? Sub

această a doua formă, acest M*A*R*S costă, de asemenea,

puţin şi ne miră cât de puţin este utilizat.

Circulare interne. Conducătorii unei redacţii trebuie

să se comporte ca nişte pedagogi, să amintească ocazional

principiile jurnalismului şi regulile casei. Chiar o tradiţie

nescrisă puternică, fondată de un mare patron şi care îi

supravieţuieşte, ca cea a lui H.Beuve-Mery de la „Monde",

este nevoie uneori să fie reamintită.

Codul deontologic. Un cod redactat după o dezbatere

de către profesionişti este un M*A*R*S doar în măsura în

care este cunoscut. Simpla sa existenţă exercită atunci o

presiune morală. In Statele Unite, unde majoritatea

jurnalelor şi-au redactat o „chartă redacţională", unele dintre

ele o republică la anumite intervale.

În 1994, Federaţia Jurnaliştilor Ruşi şi-a redactat un

cod: cei care îl semnează primesc o carte profesională a

sindicatului (contrasemnată de preşedintele FU), care îi

oferă diverse avantaje (acces la informaţie, asigurări).

Secţiuni / pagini alocate mijloacelor de comunicare.

In afara informaţiilor, mijloacele de comunicare trebuie să

includă critici. Găsim aşa ceva în jurnalele serioase şi

revistele de calitate. Poate fi vorba şi de emisiuni periodice

la radio şi televiziune, ca Mediawatch, săptămânal de opinie

despre canalul ABC (Australia) sau Inside Story (1981-

1985) produs în Statele Unite de către PBS, în serviciul

staţiilor „publice".

Reviste critice. Aceste journalism reviews (.IR),

locale sau naţionale, sunt consacrate criticării mijloacelor de

comunicare din ţară sau dintr-un oraş, identificării

distorsiunilor şi omisiunilor lor şi publicării informaţiilor

ascunse . în Franţa, „Le Canard enchaîne" aproape că ar

putea intra în această categorie.

Cea mai celebră revistă a fost fondată de Facultatea de

Jurnalism („Columbia JR", 1961), însă pionierul „In Fact", a

lui G.Seldes (1940-1950), şi revistele epocii de glorie

(19681975) ca „Chicago JR" au fost opera jurnaliştilor

exasperaţi. Puţine au supravieţuit, în lipsa mijloacelor, a

publicului şi a susţinătorilor. în anii '90, multe sunt

etichetate, din punct de vedere politic, ca fiind de stingă

(„Extra!", 1986) şi mai ales de dreapta („Media Monitor").

Revistele apăreau pe Internet, ca BONG! (1988), un cyber-

j.r..

Aceste reviste arată că cel puţin unii jurnalişti nu sunt

salariaţi supuşi: ei contestă în mod public. Această atitudine

nouă s-a răspândit. Revistele sindicatelor au fost întotdeauna

agresive, însă şi cele ale asociaţiilor au devenit la fel. Chiar

revistele de ştiinţă nu mai ezită să denunţe lipsurile.

Una dintre iniţiativele apreciate ale revistei „More"

(19711978) a fost de a crea premiul Liebling. Critica

efectivă trebuia să fie pozitivă - şi ia forma recompenselor:

complimente, promovare, măriri, premii locale sau

naţionale. Cine s-ar îndoi de valoarea lor ar trebui să se

gândească la acele scrisori de felicitare pe care unul dintre

patronii de la Hollywood le înrămase pentru a le pune pe

pereţii biroului său.

Rapoarte şi cărţi critice. Rapoartele elaborate de

comisii de experţi la iniţiativa asociaţiilor (ca MTT)1 sau a

serviciilor oficiale (ca Senatul), uneori cu ocazia unei crize,

evidenţiază lipsurile mijloacelor de comunicare şi sugerează

îmbunătăţiri. Aceasta fac şi cărţile scrise de către

profesionişti (ca A. Woodrow)2 sau observatorii (ca M.

Schudson sau A. Mine)3.

Filme şi emisiuni. Universul mijloacelor de comuni-

care este prezentat fără indulgenţă de lung metraje (Absence

of Malice, 1981) şi de seriale televizate (Lou Grant, 1971-

1982, sau Murphy Brown, 1988) sau uneori de emisiuni (ca

Guignols de la Canal Plus) care satirizează media.

Mici mijloace de comunicare contestatare. Organe

de partid, jurnale paralele, talk-show-mi politice, staţii FM

asociative, canale închiriate pe cablu fac, de asemenea,

cunoscut ceea ce altfel ar risca să fie disimulat. La fel, în

regimurile autoritare, samizdat-e\e (texte difuzate pe sub

mână) informează şi stigmatizează implicit mijloacele de

comunicare - ca şi radiourile clandestine sau periferice,

televiziunile prin satelit, audio şi videocasetele.

Radioteleviziunea publică. Un M*A*R*S? Da,

pentru că ea se consacră serviciului public şi pentru că, prin

simpla sa existenţă, ca constituie o critică a radioteleviziunii

comerciale: fără pauze publicitare la fiecare 10 minute, fără

divertisment ademenitor, fără informaţii filtrate prin

multinaţionalele furnizoare de publicitate. Ea generează o

adevărată concurenţă ale cărei efecte pot fi remarcabile:

radioteleviziunea din Japonia şi din Marea Britanie

reprezintă un excelent exemplu în acest sens.

2. Indivizi sau grupuri

Instanţe de organizare. în măsura în care aceste

comisii etatice nu primesc ordine de la guvern şi în care ele

au ca prim scop protejarea publicul, putem fi tentaţi să le

considerăm unul dintre M*A*R*S. în chemările la ordine şi

în rapoartele sale, CSA denunţă erorile radioteleviziunii,

trucajele, senzaţionalismul etc. Comisiile primesc plângeri,

în genul unui consiliu al presei. Totuşi, aceste instanţe, ca

FCC în SUA, fac să fie respectate principiile instituite de un

Parlament. Ele se situează la limita deontologiei.

în Franţa, Comisia cărţii de identitate a jurnaliştilor

(creată prin legea din 1935) este independentă. Fără a fi un

Ordin profesional, ea este strictă în ceea ce priveşte

respectarea anumitor reguli, însă nu dispune de mijloace de

a deschide anchete, dacă ar dori să o facă.

Cronicarul specializat. Mijloacele de comunicare au

întotdeauna tendinţa de a trece sub tăcere propriile afaceri.

Totuşi, acum, când constituie unul dintre sistemele nervoase

ale corpului social, publicul are nevoie să fie informat

asupra acestor probleme. Trebuie deci ca unii jurnalişti să se

specializeze în acest sector pentru a acoperi actualitatea şi

pentru a se dedica anchetelor Iară complezenţă. David Shaw

de la „Los Angeles Times" este unul dintre cei mai vestiţi

redactori de cronici': lungile sale rapoarte (despre

jurnalismul sportiv sau despre relaţiile dintre presă şi

poliţie) se situează la jumătatea diurnului faţă de articolele

jr. şi de lucrările universitare.

Critici interne. în Statele Unite, anumiţi jurnalişti

sunt însărcinaţi cu in-house critic. Japonezii au

shinshashitsu din 1922. Aceste „comisii de evaluare a

conţinuturilor" există la toate cotidianele importante2. O

echipă de jurnalişti examinează în fiecare zi propriul jurnal

în căutare de violări ale codului şi scriu un raport. Uneori

aceasta se ocupă şi de „poşta cititorilor" şi primeşte

plângerile. Este vorba, în domeniul presei, de faimosul

„control al calităţii" care a făcut să devină vestite produsele

nipone.

Consilieri în deontologie. Există credinţa că criticile

interne contribuie la educarea deontologică a personalului.

Se pot înfiinţa, de asemenea, „comitete de etică", compuse

din jurnalişti care analizează problemele deontologice, îşi

dau avizul asupra cazurilor pe măsură ce apar, organizează

ateliere şi, dacă este necesar, redactează un cod. Există şi

„consilii de redacţie", compuse din reprezentanţi ai

conducerii şi din jurnalişti. Sarcina lor este de a-i informa pe

noii angajaţi. Un ziar poate, de asemenea, să solicite, pe o

perioadă de timp, serviciile unui expert din exterior (ethics

coach) aşa cum a iacul „Philadelphia Inquirer".

Mediatorul. Această sarcină este asumată cel mai des

de către un jurnalist cu experienţă care este angajat de ziar,

ca „Le Monde", de un post de radioteleviziune sau chiar de

un organism larg, ca Radio Canada. Este necesar ca el să fie

respectat de partenerii săi şi să nu aibă nici o temere sau

vreo speranţă în ceea ce priveşte ierarhia. Rolul său este de

a-i asculta pe utilizatorii nemulţumiţi, de a întreprinde o

anchetă şi, în cazurile importante, de a-şi publica concluziile

într-o cronică săptămânală. El deschide o uşă publicului, îi

dovedeşte că este gata să-i asculte criticile. Avantajele sale

faţă de consiliul presei: facilitatea accesului şi reacţia rapidă.

Dificultatea: dacă vrea să rămână eficient, el nu trebuie să

apară nici ca un avocat al ziarului, nici ca un purtător de

cuvânt al utilizatorilor. De asemenea, poate servi drept ghid

în domeniul deontologiei.

Primul „ombudsman" a fost numit de către „Louisville

Courier - Jurnal" în 19971. De fapt, primul datează, fără

îndoială, din 1913, când Pulitzer crease un birou al

exactităţii şi al echităţii pentru a primi plângerile adresate

cotidianului său din New York, „World".

R. Chandler, editor foarte respectat în Statele Unite, a

sugerat în 1989 un M*A*R*S destul de asemănător: un

comitet de arbitraj, înfiinţat de un mijloc de comunicare

ameninţat cu un proces de defăimare, care ar fi fost compus

din experţi exteriori şi al cărui aviz asupra cazului ar fi fost

publicat.

Comitete de legătură. în Statele Unite, primele au

fost acele free press/fair trial committees reunind jurnalişti

şi oameni ai legii pentru a-i ajuta să înţeleagă exigenţele

respective şi pentru a îndepărta riscul unei îngrădiri oficiale,

cum a fost cea impusă presei britanice sub pretextul

garantării proceselor echitabile. În Franţa, în anii '70,

sindicate ale jurnaliştilor, magistraţilor şi ale poliţiei

înfiinţaseră un comitet de acest gen. O asemenea legătură ar

trebui să fie stabilită cu orice grup cu care jurnaliştii riscă să

intre în conflict, în dauna interesului public (poliţie,

imigranţi etc.) Şi, de asemenea, cu organizaţiile contestatare

(părinţi, mişcări feministe etc.)

Consiliul local al presei. Acest termen desemnează o

serie de întâlniri regulate (trimestriale, de exemplu) ale

membrilor reprezentativi ai unei localităţi cu responsabilii

presei de scandal - uneori la iniţiativa unui director de

mijloc de comunicare', alteori a unei instituţii exterioare

(şcoală de jurnalism, asociaţie a utilizatorilor). Utilizatorii

au, de asemenea, posibilitatea de a-şi exprima plângerile şi

dorinţele, însă şi să înveţe cum funcţionează presa şi astfel

să devină mai tolernţi.

De-a lungul timpului, „Journal-Star" din Peoria

(Illinois) a cerut fiecărei gospodine din fiecare din 21 de

zone de difuzare să-i întrebe, la întâmplare, pe locuitorii din

cartierul lor, despre calităţile şi defectele cotidianului. în

timpul unui dejun lunar, membrii acestui consiliu original

făceau un raport al cărui rezumat era publicat pe o pagină

sau două.

Destul de asemănător este ,juriul utilizatorilor", format

dintr-o serie de utilizatori aleşi ca reprezentativi pentru

„piaţa" sa, pe care mijlocul de comunicare îi chestionează, o

dată sau în mod regulat, despre ceea ce cred despre acesta.

Ei sunt plătiţi pentru fiecare sesiune şi dezbaterile lor sunt

animate de către un mediator.

Consiliul naţional sau regional al presei. Este cel

mai cunoscut M*A*R*S căci este prezent în toate

democraţiile nordice, germanice şi anglo-saxone, cât şi în

ţări atât de diferite ca India, Chile, Israel şi Estonia.

La origine ideea este suedeză (1916). Ea a reapărut în

1928, într-un raport al International Labor Organization,

apoi într-un proiect al Curţii de onoare conceput de către

Federaţia internaţională a Jurnaliştilor în 1931. Comisia

Hutchins reia ideea unui consiliu naţional în 1947 iar, în

1953, Marea Britanie înfiinţează al său Press Council, care

avea să devină un model.

Există tot atâtea formule de consilii câte consilii

există. în Canada, de exemplu, datorită mărimii ţării, au fost

create câte unul la nivelul provinciei. Ele diferă prin

condiţiile creării lor, prin iniţiatori, numărul membrilor,

proceduri, buget, autorităţi etc. Pentru a simplifica, putem să

le clasificăm în modul următor:

Mai întâi o punere în gardă: există pseudo-consilii,

formate din reprezentanţi ai guvernului sau chiar prezidate

de ministrul Informaţiei: misiunea lor este de a îngrădi

activitatea presei. Există şi semi-consilii: acestea sunt inapte

din cauza absenţei persoanelor exterioare mass-media. In cel

mai bun caz, sunt înfiinţate de comun acord de către patronii

piesei şi jurnalişti, ca în Germania şi în Austria. Cel mai des

însă ele reprezintă un singur grup, cum ar fi editorii în

Danemarca, jurnaliştii în Elveţia.

Adevăratele consilii, din zilele noastre, sunt în mod

normal formate din o treime sau chiar jumătate utilizatori, în

mod ideal, ele ar trebui să utilizeze toate mijloacele pentru a

îmbunătăţi activitatea presei. Sau, cel puţin, conform

constituţiei fostului Press Council britanic: să apere

libertatea presei şi să intervină, dacă este cazul, pe lângă

guvernanţi; să examineze plângerile utilizatorilor; să

supravegheze evoluţiile susceptibile de a limita informarea,

cum ar fi o prea mare concentrare de întreprinderi de presă;

să publice în mod regulat rapoarte despre munca consiliului

şi statistici despre starea presei. Altele adaugă un interes

pentru învăţământul jurnalistic şi pentru cercetare.

Însă, vai, până acum consiliile nu-şi propun decât

două misiuni: 1) să ajute presa în lupta sa împotriva

adversarului tradiţional al libertăţii sale, guvernul; 2) să

incite presa să dea socoteală în faţa publicului. însă acestea

se limitează adesea la cea de-a doua. Trebuie subliniat faptul

că un consiliu nu are nici o putere de a sancţiona: mijloacele

de comunicare participante se angajează doar să-i publice

hotărârile.

Un consiliu ar trebui să fie capabil să ia iniţiative, deci

să asigure o observare sistematică a mijloacelor de

comunicare. Totuşi, consiliul presei britanice a refuzat

totdeauna să o facă, în timp ce activitatea de monitoring era

practicată de Advertising Standards Authority, înfiinţat în

1978 de către persoanele care se ocupă cu publicitatea

pentru a-şi aplica propriul cod şi care primea, de asemenea,

plângeri. Fără îndoială, o explicaţie rezultă din lipsa

mijloacelor. Un consiliu prejudiciază puterea patronilor, deci

nu se poate conta pe faptul că ei ar fi foarte generoşi. în mod

ideal, banii trebuie să provină din surse foarte numeroase:

organizaţii internaţionale publice şi private, agenţii

guvernamentale, fundaţii, sindicate, universităţi şi firme

comerciale exterioare mijloacelor de comunicare.

ONG-urile legate de mijloacele de comunicare.

Grupuri a căror activitate este legată de mass-media, ca

sindicatele (Sindicatul Naţional al Jurnaliştilor, SN.T, în

Franţa, de exemplu), asociaţiile corporative sau organizaţiile

non-guvernamentale (ca Reporters sans frontieres) execută

operaţiuni de „control al calităţii", ocazionale sau periodice;

sau chiar fundaţiile independente, ca cele pe care magnaţi ai

presei le-au creat dincolo de Atlantic pentru a finanţa

învăţământul, cercetarea şi alte moduri de îmbunătăţire a

activităţii (cum ar fi Freedom Forum)\ In anii '60 şi '70,

aceste grupări au jucat un important rol în crearea sau

supravieţuirea M*A*R*S.

Asociaţia cetăţenilor / militanţilor. Poate fi vorba de

mişcări de mare intoleranţă sau cu o ţintă clară, care publică

lista emisiunilor pe care le dezaprobă şi numele ofertanţilor

de publicitate care le finanţează (tactică uneori

eficientă). în cel mai bun caz, este vorba despre asociaţii de

utilizatori care apelează la întâlniri de sensibilizare,

campanii de scrisori, sondaje de opinie, evaluări sistematice,

intervenţii pe lângă legislatori, plângeri adresate

organismelor de control, procese şi, de asemenea, la acţiuni

de boicot.

în Statele Unite, Actionfor Children.s Television

(1968) a obţinut succese remarcabile în beneficiul copiilor.

în Franţa, MTT în 1996 a reunit la Paris, sub egida

UNESCO, reprezentanţi ai organizaţiilor de telespectatori

din Europa şi Canada, într-o ţară cu totul diferită, Niger, o

asociaţie grupează radio-cluburi care organizează audiţii

colective şi trimit critici şi sugestii.

Consiliul de disciplină. Poate fi constituit în cadrul

unui ordin (ca Ordine dei Giornalisti italieri) al unei

asociaţii corporative (ca ASNE) sau, cel mai des în Europa,

al unui sindicat al jurnaliştilor. Experienţa arată că acesta

este întotdeauna discret şi rareori sever: are tendinţa de a

găsi scuze membrilor săi.

„Societatea redactorilor". O asociaţie de profesio-

nişti care, de obicei, sunt acţionari la firma pentru care

lucrează, încearcă să aibă un cuvânt de spus în elaborarea

politicii redacţionale1. La Radio-France există o societate

activă în perioadă de criză. Acest M*A*R*S este rar. Este cu

atât mai rar întâlnit cu cât personalul2 deţine în proprietate

întregul mijloc de comunicare.

„Societatea utilizatorilor". De asemenea rar întâlnită,

ea este o asociaţie a cetăţenilor caic obţine acţiuni la un

mijloc de comunicare şi cere să aibă un cuvânt de spus în

politica generală a întreprinderii respective - cum ar fi

„societatea cititorilor" de la „Monde". Un caz remarcabil:

cel al reţelelor de transmisie prin cablu din Manitoba, unde

utilizatorii au învins marile firme care anticipau milioane de

dolari profit. Ei au obţinut ca alegerea anuală a comitetului

de conducere a fiecărei reţele să se facă în fiecare

comunitate.

Observatorul mijloacelor de comunicare. Anali-

zează comportamentul mijloacelor de comunicare şi publică

lipsurile pe care le remarcă. Dacă se întâmplă să fie

ştiinţific, cea mai mare parte sunt militanţi, mai ales în

Statele Unite. De stânga (Project Censoredf şi, mai curând,

de dreapta, generalişti sau specialişti, ei încearcă în

publicaţiile lor să dovedească că mijloacele de comunicare

distorsionează informaţia, poluează spiritele.

3. Procesul

Educaţia universitară. Un jurnalist format la locul de

muncă sau într-o şcoală strict tehnică riscă să nu fie decât un

scrib, tratează cu uşurinţă subiecte din diferite domenii, este

supus ierarhiei şi notabilităţilor - prea preocupat de

interesele sale şi prea puţin de deontologie.

Acest tip a apărut evident în anii '90 în Africa neagră,

ca şi în ţările Europei de Est. Noua generaţie de jurnalişti

care a înlocuit pe nepregătite nomenklatura unui regim

dictatorial este adesea incompetentă în ceea ce priveşte

jurnalismul şi etica.

In zilele noastre, în jur de trei sferturi din tinerii jur-

nalişti francezi sau americani au făcut studii de jurnalism la

universitate - astfel ostilitatea reciprocă dintre oamenii din

mass-media şi universitari s-a atenuat. Universitatea este

mai independentă decât alte instituţii, faţă de guverne, cât şi

faţă de mediile de afaceri. în afară de experţii săi, de

inspiraţiile sale, ea poate furniza aşadar o bază de acţiune

pentru numeroase M*A*R*S.

Ceea ce lipseşte universităţilor sunt fondurile. Firmele

mediatice trebuie să încurajeze, pretutindeni, din punct de

vedere financiar, formarea profesioniştilor, aşa cum o fac în

Statele Unite: donaţii pentru şcoli, burse de formare

continuă, finanţarea cercetării.

Formarea continuă. Jurnaliştii trebuie să-şi ridice

gradul de competenţă într-o specialitate şi să ia distanţă

uneori pentru a medita asupra meseriei lor. Aceasta se poate

realiza printr-un an sau un semestru sabbatic la universitate

sau prin seminarii de o săptămână.

Ateliere de o zi (fie în cadrul redacţiilor, fie în

exteriorul acestora) sunt organizate de către asociaţii

profesionale, şcoli de jurnalism, ONG-uri. Având un

caracter practic (studiu de caz, joc de rol), ele accentuează în

rândul jurnaliştilor, conştientizarea responsabilităţilor lor şi

le oferă ghiduri de comportament faţă de surse, angajatori şi

utilizatori.

Mijloacele de comunicare în şcoală. Timpul pe care

oamenii îl consacră mijloacelor de comunicare justifică

ideea că ei trebuie să le cunoască şi să ştie să le utilizeze în

folosul lor. Toţi copiii au nevoie să-şi însuşească o serie de

cunoştinţe despre structurile mijloacelor de comunicare,

conţinuturile, efectele lor şi să înveţe cum să le consume - şi

chiar cum să le realizeze (ziare ale colegiului, chiar radiouri

în şcoală).

Consultări cu utilizatorii. în Statele Unite, la înce-

putul anilor '90, era moda sesiunilor de ascultare (reader

call-in nights): în anumite seri personalul redacţiei se punea

la dispoziţia telefonică a utilizatorilor. Variantă: la ziar, în

timpul pauzei de masă, jurnaliştii discută cu un invitat

despre activităţile sale în cadrul comunităţii.

În mod obişnuit, se pot desfăşura întâlniri între pro-

fesionişti şi utilizatori în oricare club al presei. Sau, de

asemenea, mijloacele de comunicare organizează „reuniuni

municipale" (town meetings) în cadrul cărora jurnaliştii se

interesează de preocupările locuitorilor, despre ceea ce

aşteaptă din partea presei locale. Apoi ei îi ajută să se mobi-

lizeze şi să-şi rezolve problemele (vezi civic jurnalism).

Studierea opiniei. Radioul, devenit foarte curând

comercial, a trebuit să-şi dovedească audienţa în faţa

ofertanţilor de publicitate - aşa cum s-a întâmplat apoi cu

televiziunea. Până în anii '60, presa scrisă s-a mulţumit să

facă verificarea difuzării sale. Concurenţa fiind mai

puternică, toate mijloacele de comunicare doreau să

cunoască stratificarea demografică a propriului public şi

opiniile / nevoile / dorinţele fiecărei categorii, în scopul de a

o putea capta mai bine şi a o vinde ofertanţilor de publicitate

particulari.

Motivaţia este comercială, însă efectul este cel al unui

M*A*R*S. După exemplul cercetătorului Lazarsfeld, se

opune adesea cercetarea „administrativă" (în serviciul mass-

media), cercetării „critice" (în serviciul publicului). De fapt,

cele două nu se exclud.

Audit-ul deontologic. Un mijloc de comunicare

trebuie să-şi verifice nivelul etic. Care este proporţia erorilor

sale? Regulile interne sunt cunoscute, înţelese, aplicate de

personal? Ce gândeşte publicul despre serviciile sale?

Contactele sale cu acesta sunt suficiente, eficiente? Ce s-ar

putea face pentru îmbunătăţirea situaţiei? Un simplu control

poate să modifice comportamentele.

Cercetarea cu scop nelucrativ. Ea este apanajul

universităţilor, al diverselor institute (ca Observatorul

european al audiovizualului, la Strasbourg, din 1992) şi, în

Statele Unite, al think tanks, centre de reflecţie şi de

cercetare finanţate de către fundaţii. Toate angajează experţi

capabili să conducă studii lungi şi aprofundate, în special

studii empirice ce furnizează date în cifre. Critica

mijloacelor de comunicare nu se mai poate mulţumi cu

exemple luate la întâmplare şi cu anecdote. Dezbaterea

asupra deontologiei însăşi se realizează prea des prin lovituri

retorice: acuzaţii vagi şi răspunsuri impresioniste. Este

nevoie de cifre extrase din analize de conţinut şi de non-

conţinut, studii de audienţă, comparaţii istorice.

Aceste studii sunt necesare în mod special pentru: 1.

perceperea ocultărilor şi distorsiunilor extinse pe care le

comit mijloacele de comunicare, greşelile cele mai

influente deoarece marele public nu le remarcă; 2. a

evalua efectele activităţii mass-media într-o societate, în

special pe termen lung. Deci, pentru a sugera

comportamente mai bune.

III. Ceea ce s-a făcut în Europa

Sunt multe mijloacele de comunicare care şi-au creat

singure un cod? Nu, în nouă ţări din zece. Totuşi, în două

treimi din ţări există un cod aproape general recunoscut. De

unde provine? Cel mai des de la sindicate ale jurnaliştilor,

uneori asociate cu editori (Norvegia, Suedia). în două cazuri

(Germania, Austria) codul provine de la consiliul presei, el

însuşi creat de sindicatele jurnaliştilor şi editorilor.

Pretutindeni sindicatele au abordat deontologia în cărţi

sau în propriile lor periodice, au organizat congrese şi

seminare, au numit comitete de etică. Ele au colaborat

uneori la crearea unui consiliu al presei (Suedia, Norvegia,

Austria, Germania, Olanda) sau şi-au creat chiar ele unul

(Elveţia).

Pentru a face respectate regulile, mai mult de jumătate

din ţări au un consiliu naţional. Şapte ţări, care sînt toate

situate în Sud2, cu excepţia Irlandei şi Belgiei, nu au aşa

ceva. în zilele noastre, acolo unde există un consiliu al

presei, acesta are tendinţa de a-şi extinde baza de recrutare

şi / sau funcţiile. Cu toate acestea, britanicii, dimpotrivă, i-

au restrâns componenţa şi misiunea. Consiliile regionale şi

locale se pare că nu şi-au făcut încă nicăieri apariţia.

Mediatorii sunt destul de rari. Doar şapte ţări din

şaptesprezece au unul sau mai mulţi: Elveţia, Marea

Britanie, Irlanda, Spania, Italia, Suedia şi Franţa.

Aproximativ2 douăzeci într-o regiune a globului care

numără aproape 1.500 de cotidiane, peste 5.000 de posturi

de radio şi aproape 900 de posturi de televiziune - fără a mai

pomeni miile de reviste. însă unele dintre cele mai bune

ziare ale continentului au un mediator („Le Monde", „The

Guardian", „El Pais", „La Republica").

Şi celelalte M*A*R*S? Mijloacele de comunicare îşi

corectează toate în mod foarte clar greşelile? Răspuns

cvasiunanim: NU. Cea mai mare parte a mijloacelor de

comunicare o face, însă discret, cu excepţia celor din

Finlanda. Există critici interne? Acestea sunt necunoscute.

Atunci există media reporters. Găsim câţiva în peste

jumătate din cele şaptesprezece ţări: în Marea Britanie, toate

cotidianele şi jurnalele de duminică de calitate au unul, o

inovaţie. în mai mult de două treimi din ţări nu există o

revistă critică. în schimb, în astfel de ţări, critica face

obiectul emisiunilor transmise prin antenele serviciului

public.

Jurnalele nu utilizează niciodată „chestionare despre

exactitate şi echitate". în majoritatea ţărilor, mijloacele de

comunicare tipărite întreprind anchete în scopul de a

descoperi ceea ce cred clienţii despre serviciile lor - însă nu

o fac nici des, nici în mod regulat. „Poşta cititorilor"? în

Franţa ea nu s-a dezvoltat decât recent. însă pretutindeni în

Europa, cele mai multe ziare şi magazine au o rubrică

specială. Totuşi, scrisorile publicate sunt rar critice la adresa

ziarului.

Şi M*A*R*S-ul cel mai puţin periculos şi cel mai

eficient, însă cei mai lent, educaţia'/ Proporţia jurnaliştilor

care au studii superioare apare foarte clar (Finlanda 82%,

Franţa 69%, Italia 44%) sau sub forma estimărilor foarte

vagi: între 20 şi 50% în Olanda, între 20 şi 80% în Spania,

între 40 şi 75% în Suedia. In ceea ce îi priveşte pe cei care

au urmat cursuri de jurnalism, estimările arată în jur de

25%, cu excepţia Austriei şi Germaniei (mai puţin de 5%) şi

a Suediei, Danemarcei şi Spaniei (70-80%). Există o

tendinţă foarte pozitivă: aproape peste tot se estimează că

între 70 şi 100% dintre jurnaliştii astăzi debutanţi posedă o

diplomă universitară, in mai mult de jumătate din ţări,

jurnaliştii pot beneficia de o formare continuă.

în mod bizar, în trei sferturi din ţările europene,

asociaţiile naţionale de consumatori nu par să se ocupe

niciodată de produsele mediatice. Nu s-ar putea analiza

violenţa de la televiziune aşa cum se analizează nitraţii de

apă de la robinet? Există asociaţii ale consumatorilor de

media? Da, în peste jumătate din ţări. Ele se ocupă aproape

în exclusivitate de televiziune.

Acţionariatul jurnaliştilor se găseşte în 10 din 17 ţări

europene, însă de obicei nu priveşte decât una sau două

publicaţii. Nimeni în Europa n-a auzit de cetăţeni care

cumpără acţiuni pentru a avea un cuvânt de spus.

CRITICI ŞI OBSTACOLE

Deontologia s-a dezvoltat în cadrul unor sisteme vaste

şi complexe, mass-media şi societatea umană; meritul de a fi

subliniat acest lucru le aparţine mediologilor marxişti. De

asemenea, ea trebuie să se supună criticilor multiple şi

contradictorii, să înfrunte obstacole cu atât mai de temut, cu

cât unele provin din mituri. De unde relativa sa

subdezvoltare.

I. Criticile

Criticile duc la coduri. Se zice adesea despre codul

unui mijloc de comunicare că poate fi folosit împotriva

acestuia într-un tribunal. Acest lucru s-a întâmplat pe Coasta

de Azur, iar în codul german este chiar prevăzut, în Statele

Unite, avocaţii ziarelor nu îi sfătuiesc pe clienţii lor să-şi

realizeze un cod: se tem de mania proceduristă a

utilizatorilor şi în special de procesele de defăimare.

De fapt, codul contribuie la convingerea juraţilor de

buna-credinţă a mijloacelor de comunicare. De altfel, marile

grupuri dispun de mijloace de a face să treneze procesele

până la a câştiga sau a-1 face pe reclamant să abandoneze.

Codurile şi alte M*A*R*S permit celor simpli să se facă

ascultaţi de mass-media.

O altă acuzaţie recentă: codurile, simple texte, ame-

ninţă libertatea presei. S-a putut observa o reacţie isterică

sau chiar o tactică' destinată să garanteze că nici o restricţie,

nici chiar morală, nu va putea fi impusă libertăţii de a

câştiga bani. însă, în anii '90, parlamentele scandinave

urmăreau" să convertească codul stabilit de profesionişti

într-o lege, controlând astfel problema aplicării regulilor: o

tendinţă foarte regretabilă.

Reproş serios: codurile nu sunt decât o listă de prohi-

biţii vagi şi de legăminte pioase. Cine se gândeşte la

telespectatorul din Statele Unite3 crede că visează citind

codul NAB (de exemplu: „Emisiunile trebuie să contribuie

la dezvoltarea sănătoasă şi echilibrată a copiilor"). Tot astfel,

dacă comparăm codurile jurnaliştilor din URSS cu ceea ce

era realitatea sovietică, un ochi ar râde, altul ar plânge.

în anumite coduri se găsesc fraze lipsite de sens sau de

justificare: „Rolul jurnalistului este acela de a spune

adevărul"; însă ce este adevărul? Trilioanele de fapte

adevărate care, pe drept cuvânt, nu sunt niciodată relatate?

„Publicul are dreptul să cunoască adevărul": un drept care se

bazează pe ce anume? Sau chiar: „Publicul are dreptul la

informare", dreptul la o fotografie a fostei neveste a

preşedintelui Kennedy dezbrăcată, pe o plajă grecească?

Pe de altă parte, codurile par să reflecte viziunea

jurnaliştilor asupra lumii, adică mai ales a bărbaţilor,

absolvenţi de facultate, orăşeni, înzestraţi (în ţările dez-

voltate) cu venituri destul de bune. Şi femeile, săracii,

minorităţile etnice? Acest lucru este şi mai evident în afara

Occidentului: în India, jurnaliştii sunt occidentalizaţi şi

adesea aparţin unei caste de rang înalt; în Coreea, doar 5%

dintre aceştia sunt femei.

în orice caz, la ce foloseşte un cod dacă „nu are dinţi"?

Când asociaţiile corporative sau sindicatele prevăd sancţiuni

(ca expulzarea) acestea sunt rar aplicate. Şi la ce foloseşte

un cod dacă nu ia în considerare relaţiile de putere? Există

charte care prevăd că jurnalistul nu trebuie să accepte sarcini

contrare eticii. Individul va considera această prevedere

periculos de respectat, mai ales în perioada de criză. Pare

indispensabil ca jurnaliştii să şi blindeze codurile: obţinând

participarea la conducerea editorială a publicaţiei lor,

incluzând codul în contractele colective sau chiar legalizând

clauzele codului într-un statut profesional.

Critici de dreapta şi de stânga. La ambele extreme

ale spectrului politic există o opoziţie faţă de libertatea

presei. Bineînţeles, deontologia este dispreţuită (şi

mijloacele sale de aplicare), este considerată una dintre

invenţiile ridicole ale democraţilor naivi. Pentru a proteja fie

„naţiunea", fie „poporul" se consideră necesar ca mijloacele

de comunicare să fie controlate fie prin forţa poliţiei, fie

posedându-le pe toate.

Discipolii lui Marx, ai Şcolii de la Frankfurt, ai

mişcării cultural-critice par să-i considere pe utilizatori drept

marionete manipulate de o mână de miliardari. Aceştia, care

posedă cea mai mare parte a mijloacelor de comunicare sau

distribuie majoritatea publicităţii lor pot să le dicteze

comportamentele. Credibilitatea acestor critici suferă de

faptul că, înainte de 1991 cel puţin, au uitat întotdeauna să

stigmatizeze regimurile de presă necapitaliste: cel sovietic.

Dimpotrivă, ultraliberalii, care nu ţin seama de vreo

lege sau regulament privind mijloacele de comunicare,

prezintă deontologia drept un complot comunist împotriva

libertăţii cuvântului şi libertăţii de acţiune. Jurnalistul are

dreptul de a fi iresponsabil: doar propria conştiinţă îl poate

ghida. Dacă există un mijloc de comunicare care nu se pune

în slujba publicului, piaţa îl va elimina.

Criticile realiştilor şi cinicilor. Realitatea este prea

complexă, situaţiile prea diverse pentru a putea face nişte

reguli generale sau pentru a prevedea toate cazurile: codul

este, prin forţa împrejurărilor, prea vag - în timp ce

jurisprudenţa unui Consiliu al presei, la capătul câtorva ani,

este enormă. Jurnalistul presat de timp nu poate merge să

consulte codul când trebuie să ia o decizie. IV altfel,

jurnaliştii nu se pun de acord asupra a ceea ce trebuie să

facă. Ce conduită trebuie să adopte când sunt prinşi între

două clauze contradictorii?

Aplicarea regulilor cere ca oamenii să li se consacre în

mod sistematic. Utilizatorii nu sunt organizaţi, se cred

neputincioşi, cunosc puţin mediul jurnaliştilor. Patronul

mijloacelor de comunicare are altceva de făcut: înainte de

toate să-şi gestioneze şi să-şi dezvolte întreprinderea. De

aceea, marile mijloace de comunicare pot fi mai

deontologice decât cele mici: ele sunt mai bogate şi totodată

mai independente faţă de public şi faţă de ofertanţii lor de

publicitate.

În ceea ce-1 priveşte pe jurnalist, el nu are ca unic

obiectiv să-1 servească pe utilizator: în mod natural, el caută

şi influenţă, celebritate, promovare, noroc. în democraţiile

sărace ca India sau Rusia, cea mai mare parte a jurnaliştilor

nu pot să se preocupe de deontologie: ei au multe de făcut

pentru a-şi păstra locul de muncă şi pentru a câştiga câţiva

bani, sau foarte multe altele dacă au fost corupţi. în multe

din ţările Americii Latine, cea mai mare parte a jurnaliştilor

nu şi-ar putea atinge cele două scopuri fără a-şi lua un al

doilea (dacă nu al treilea) loc de muncă, adesea la un

ofertant de publicitate sau la o sursă potenţială de informare.

Chiar în Europa Occidentală, în scopul de a prospera (sau de

a supravieţui) în profesiune trebuie să faci servicii, să cedezi

presiunilor: îţi trebuie talentul lui J.-F. Kahn pentru a-ţi

permite să treci peste toate în caz de conflict.

Critici ale patronilor mijloacelor de comunicare.

Unii dintre ei resimt o responsabilitate faţă de public.

Alţii ţin cont de faptul că un control al calităţii costă. Totuşi,

pentru foarte mulţi legea este suficientă. Orice M*A*R*S

este un atentat la dreptul de proprietate: fiecare e stăpân la el

acasă. Dacă se întâmplă că unui utilizator nu-i place ce i se

oferă, este de ajuns să schimbe ziarul sau canalul. Când

aceşti patroni acceptă un M*A*R*S, aceasta se întâmplă din

preocuparea pentru „relaţiile publice".

Nu este imposibil ca lipsa entuziasmului acestor

conducători de mijloace de comunicare, particulari sau

guvernamentali, să fie urmare a faptului că ei văd în

M*A*R*S semnul unei evoluţii: o mişcare lentă spre o

participare a producătorilor şi a consumatorilor (jurnaliştii şi

publicul) la controlul asupra mijloacelor de comunicare.

Criticile profesioniştilor. Astăzi jurnaliştii nu adoptă

o atitudine uniformă: ei pot să fie total indiferenţi faţă de

deontologie sau hipersensibili. Când, în 1994, APME (vezi

capitolul „Jurnalismul critic") a cerut membrilor săi să arate

ce cred despre versiunea amplă, clară şi aspră a codului său

din 1975, 39% erau pentru, 36% categoric împotrivă.

Anumiţi adversari. în special vechii jurnalişti, văd în

autocontrol un simplu machiaj destinat să ofere o înfăţişare

plăcută mijloacelor de comunicare, să amăgească publicul.

Sau văd în aceasta o tendinţă periculoasă, ducând la cenzură

etatică.

Vedetele, cei 100 sau 200 de jurnalişti care în Franţa

domină scena, prin relaţiile pe care le au cu factorii de

decizie importanţi, se consideră departe de aceste probleme.

Ei îşi exploatează poziţia pentru bani sau influenţă - şi

declară că este suficientă conştiinţa pentru a-1 orienta pe

profesionist.

II. Obstacolele

Deontologia, sau controlul calităţii, nu este o soluţie

simplă şi globală pentru toate problemele mijloacelor de

comunicare: este cel mai nesemnificativ lucru care se poate

spune. Dacă era un panaceu facil, am fi văzut M*A*R*S

pretutindeni. De fapt, există puţine care operează în prezent.

în singura ţară în care aproape toate au existat, Statele Unite,

un număr mare dintre aceste M*A*R*S nu au supravieţuit,

iar în cea mai mare parte nu s-au multiplicat. în 1996,

existau în Statele Unite în jur de 30 de ombudsmen pentru

1.600 de cotidiane, 7.500 săptămânale, 12.000 staţii de radio

şi 1.500 de televiziune, 2.000 de reviste pentru marele

public. Şi totuşi, ei făceau faţă situaţiei.

Această subdezvoltare a fost rezultatul rezistenţelor

puternice de care s-au lovit M*A*R*S. în nici o profesie nu

se apreciază noutatea, mai ales când ea pune în discuţie

puteri şi prestigii. Printre obstacolele impuse controlului

calităţii: neînţelegerea sau ignoranţa şi, mai grav, natura

omului sau cea a M*A*R*S.

1. Obiecţii nejustificate

Ameninţarea recuperării etatice. Se aude adesea,

mai ales în Statele Unite, exprimată teama că Statul,

guvernul ar utiliza sistemele de autocontrol pentru a limita

libertatea de expresie. De exemplu, ar transforma un

consiliu al presei în tribunal excepţional. Totuşi, această

teamă n-a fost niciodată justificată, chiar în India unde

Consiliul a fost înfiinţat prin lege.

Inutilitatea. Unii subliniază că mijloacelor de

comunicare „bune" nu este nevoie să li se aplice un control

al calităţii: personalul lor 1-a practicat întotdeauna, în ceea

ce priveşte mijloacele de comunicare „rele", acestea nu-1

vor accepta: ele nu vor utiliza M*A*R*S intern şi vor

refuza orice instanţă superioară . Acest lucru nu este greşit,

însă cea mai mare parte a mijloacelor de comunicare şi cei

mai mulţi jurnalişti nu sunt nici în totalitate buni, nici în

totalitate răi - şi au nevoie de charte, de ghiduri şi de

protecţie.

Stigmatul „relaţiilor publice". Orice încercare a

mijloacelor de comunicare de a apela la controlul calităţii nu

ar reprezintă decât ifose. Mijloacele de comunicare ar

simula că se ocupă de serviciul public chiar atunci când

pasiunea lor rămâne profitul maxim şi (pentru unii)

propaganda. De fapt, consiliul local al presei din Pretoria a

fost înfiinţat şi condus de serviciul relaţii publice a

cotidianului. Ne-ar putea mira că această reţetă comercială

reuşită nu a fost imitată. Şi că celelalte M*A*R*S ar fi atât

de puţin numeroase chiar atunci când utilizatori le primesc

în general bine.

Ostilitatea partizană. Conform unor critici, deonto-

logia nu este decât o deghizare cu care se împopoţonează

activiştii anti-mass-media, în cea mai mare parte de stânga.

Bineînţeles, într-o societate conservatoare, defăimătorii

ordinii stabilite sunt mai degrabă progresişti - însă chiar în

Statele Unite, unii dintre cei mai activi critici ai mass-media

se situează la dreapta, ca AIM2. Acestea fiind spuse, când

un M*A*R*S include utilizatori, experienţa arată că ei nu

sunt niciodată, în mod sistematic, anti-media.

Ignoranţa. Acest obstacol negativ ar putea fi cu

uşurinţă trecut cu vederea. întreaga lume a auzit vorbindu-se

de deontologie, însă, în interiorul mijloacelor de

comunicare, ca şi în exterior, cea mai mare parte a oa-

menilor nu au auzit pur şi simplu niciodată vorbindu-se

despre diversele sisteme de control al calităţii care au fost

inventate, încercate şi al căror caracter nevătămător şi

eficienţă au fost dovedite. Mijloacele de comunicare sunt

vinovate de această ignoranţă: ele nu s-au preocupat să

descopere şi nu au dorit să facă cunoscute M*A*R*S. Până

în prezent ele refuzau în cea mai mare parte chiar ceea ce se

dezbătea despre deontologie.

2. Obstacole adevărate

Dependenţa jurnaliştilor. Numai dacă nu este o

vedetă preţioasă pentru angajatorul său, un profesionist

trebuie să se supună ordinelor pentru a obţine publicarea, o

mărire de salariu sau o promovare. în Lumea a Treia şi în

ţările bogate aflate în vremuri de criză, jurnaliştii nu-şi pot

permite să-şi pună în pericol slujba, în afară de a fi bine

protejaţi de lege, de a se organiza sau de a avea susţinerea

publicului, ei nu pot, sub pretextul deontologiei, să se opună

patronilor lor.

Conservatorismul. SN.T, sindicatul majoritar din

Franţa, constată, în Cartea sa albă din 1993, „vechile reflexe

corporative şi conservatoare ale unei profesiuni

proclamându-şi dreptul universal la critică, însă pretinzând

să scape oricărei puneri în discuţie, în numele unui fel de

sacerdoţiu autoproclamat". Pentru a-i determina pe oamenii

de presă, care, ca orice fiinţe umane, nu apreciază

schimbarea, să se angajeze într-o reformă, trebuie exercitată

o presiune puternică, uneori chiar până la a recurge la

ameninţări. Foarte des există teama ca Statul să nu intervină

prin legi care decid ca patronii de mijloace de comunicare şi

profesioniştii să pună în practică un autocontrol.

Spiritul corporatist. Corporaţia se apără de orice atac

exterior, ceea ce nu este surprinzător. însă ea pare să nu fie

singura care să nu fi pus în practică nici un mijloc de

autocontrol. Toţi jurnaliştii or fi perfecţi?

Directorul general al unei mari reviste-magazin

spunea, în 1993, în legătură cu afacerea Villemin: „Presa nu

are de ce să roşească pentru ceea'' ce a făcut. Jurnaliştii nu

şi-au făcut decât datoria. Şi noi nu avem, înainte de toate,

decât să ne judecăm singuri. Lupii nu se mănâncă între ei".

Se întâmplă rar ca mijloacele de comunicare să se critice

unele pe altele, la fel şi în cazul jurnaliştilor, în această

profesiune, ca şi în altele', se împinge uneori solidaritatea

până la complicitate. Cei care greşesc sunt protejaţi prin

tăcere. Ei nu sunt denunţaţi conducerii şi trec rar prin faţa

consiliilor de disciplină ale organizaţiilor profesionale. S-a

putut compara ostilitatea tradiţională faţă de M*A*R*S cu o

reacţie colectivă a birocraţilor, tipici marilor întreprinderi. Ei

nu suportă pătrunderea publicului în microcosmosul lor.

Setea de putere. Fiecare în parte, proprietarul şi

profesionistul, ştie sau crede că deţine putere. Ei, care se

delectează vorbind despre „mediacraţie", cred că pot

influenţa, fie măcar prin ocultarea informaţiei. Şi nu ţin să

împartă acest privilegiu.

Aroganţa. Fie că sunt sau nu competenţi şi curajoşi,

profesioniştii se gândesc la realitate . Unii, care au dobândit

o anume notorietate, refuză să recunoască că fac greşeli, mai

ales când ele sunt semnalate de un utilizator care, în ochii

lor, nu ştie nimic, nu înţelege nimic şi predică pentru o

cauză. în 1986, Federaţia internaţională a Jurnaliştilor şi-a

amendat cu uşurinţă Declaraţia de la Bordeaux (1954), însă

nu şi concluzia: „Jurnalistul nu va accepta, în domeniul

profesional, decât jurisdicţia partenerilor săi, excluzând

orice intruziune guvernamentală sau de altă natura'.

Jurnaliştii consideră orice intervenţie ca o violare a

sanctuarului în care, mari preoţi ai informaţiei, se consacră

vocaţiei lor. De fapt, ei admit foarte greu ca reproşurile să le

fie făcute de colegi. Ce autoritate, ce har superior le dă

dreptul să se erijeze în judecători? Chiar ei sunt cei care,

deseori, se opun instalării unui mediator în biroul redacţiei

lor.

Uneori, consiliile presei nu obţin publicarea deciziilor

lor. „Le Devoir", un cotidian foarte serios, chiar a părăsit

Consiliul presei din Quebec după ce acesta a emis o sentinţă

împotriva lui. O atitudine, vai!, normală apărea într-o

uimitoare declaraţie făcută de unul dintre redactorii-şefi

unui cotidian parizian de calitate: „Nu recunosc nimănui din

exterior [jurnalului] dreptul de a-mi spune ceea ce am

dreptul să fac sau să nu fac". Ne-am gândi totuşi că umilinţa

este necesară în faţa complexităţii realităţii, având în vedere

că jurnaliştii sunt rar mari specialişti în domeniile pe care le

abordează.

Hiper-susceptibilitatea. Preşedintele Truman spunea

că „dacă nu ne place căldura, nu trebuie să rămânem în

bucătărie". Şi totuşi, oamenii din media, care au ales să se

plaseze sub proiectoarele actualităţii şi dintre care mulţi nu

încetează să critice notabilităţile, ei-înşişi suportă foarte greu

critica. Unii suferă în aparenţă de un ego fragil, drept pentru

care probabil l-au umflat până la exces, datorită frecventării

celor sus-puşi. Cum denigrarea de sine şi a profesiunii se

întâmplă destul de des, în particular' ne putem întreba dacă

uneori nefolositoarea vanitate a jurnaliştilor nu maschează

un complex de inferioritate. Teama lor de ridicol ar explica

conformismul, negativismul şi cinismul care fac ravagii în

această profesie.

Preţul. Ultimele două obstacole care împiedică crea-

rea M*A*R*S sunt foarte concrete: contrar precedentelor,

ele nu pot fi surmontate doar prin formare, negociere sau

experienţă. Mai întâi, cea mai mare parte dintre acestea (însă

nu toate) costă mult, atât pentru a le face să funcţioneze, cât

şi pentru a le face cunoscute.

Un ombudsman, de exemplu, trebuie să fie un jurnalist

experimentat, foarte respectat, deci o persoană foarte bine

plătită. Pentru un consiliu al presei este crucial să obţină

destui bani pentru a funcţiona bine, adică rapid' şi, de

asemenea, destui bani pentru a-şi asuma toate funcţiile, nu

doar pe cea de arbitru - şi pentru a face cunoscut faptul că le

exercită.

Nu se poate asigura un control al calităţii fără finan-

ţare din partea patronilor mijloacelor de comunicare, care

sunt foarte reticenţi. Dacă M*A*R*S nu ameninţă cu nimic

veniturile acestora (ci dimpotrivă), consiliile le ameninţă în

mod indiscutabil puterea: dau publicului posibilitatea de a-şi

spune cuvântul şi tind să întărească autonomia

profesioniştilor.

M*A*R*S reprezintă o investiţie excelentă. Toate

marile firme comerciale cheltuiesc averi pentru a îmbunătăţi

imaginea pe care publicul, guvernul sau tribunalele şi-au

făcut-o despre ele. Şi de câţiva ani acestea au descoperit

seducţiile deontologiei. Totuşi, multe dintre mijloacele de

comunicare preferă în locul acestei investiţii achiziţionarea

materialelor sau o creştere a dividendelor.

Şi apoi, unele mijloace de comunicare sunt lipsite de

bani. „Responsabilitatea socială" este atunci foarte greu de

asumat. Multe ziare, de exemplu, nu au mijloacele de a

impune jurnaliştilor proprii să refuze o călătorie oferită de o

întreprindere oarecare. Un celebru director al unui cotidian

recomanda să se accepte acest lucru şi să li se întoarcă

spatele la întoarcerea acasă. Este o soluţie, bineînţeles, dar

neelegantă şi un factor de incertitudine.

Timpul. Răul pe care îl provoacă aceste obstacole ia

două forme. Pe de o parte, controlul calităţii consumă timp,

marfă care lipseşte întotdeauna în domeniul mass-media. Şi,

pe de altă parte, el acţionează pe termen lung: cel mai bun

sistem este educaţia, care îşi arată rezultatele la capătul unor

lungi ani de studiu. în afară de asta, cea mai mare parte a

M*A*R*S cer ca profesioniştii şi publicul să se obişnuiască

cu ele, ceea ce ia foarte mult timp.

Tară fundamentală. Nici un M*A*R*S nu este

perfect. între altele, consiliul presei este prea complicat,

codul prea flasc, mediatorul prea scump, educaţia prea lentă

etc. însă aceste defecte particulare devin aproape

insignifiante în comparaţie cu o tară profundă a deonto-

logiei: ea riscă să deturneze atenţia de la cei care determină

cu adevărat comportamentul mijloacelor de comunicare. în

mod normal, deciziile majore sunt luate la vârf - şi nu la

bază. Principalul criteriu utilizat atunci este economic - şi nu

moral. Responsabilităţile importante nu aparţin jurnaliştilor.

Bineînţeles, este imoral pentru un reporter să-şi arunce

un articol la coş în schimbul mitei. însă ce se poate spune

despre un post de radio care preferă să-şi mărească

profiturile mai degrabă decât să angajeze încă un reporter de

care are nevoie pentru a acoperi bine actualitatea locală.

Este, cu siguranţă, contrar deontologiei ca jurnaliştii să

accepte cadouri sau favoruri. însă ce se poate spune despre

mijloacele de comunicare ce îşi seduc ofertanţii de

publicitate promiţându-le să le însoţească publicitatea prin

articole scrise pentru a o pune în valoare?

La începutul anilor '80, Janet Cooke, de la

„Washington Post", a obţinut faimosul premiu Pulitzer

printr-o anchetă despre un personaj pe care 1-a inventat,

Jimmy, heroinoman de 8 ani. Era contrar deontologiei însă,

fără îndoială, ea voia să-şi vadă semnătura pe prima pagină

sau o promovare, un premiu. Ştia ce ar plăcea: un fapt divers

extraordinar. Şi ceea ce nu ar plăcea: o relatare în plus

despre sărăcia şi drogurile din ghetouri. Ea a minţit, însă

înainte de a o judeca trebuie să ne gândim la sutele de mari

mijloace de comunicare americane care, de-a lungul anilor,

au ascuns foamea şi epidemiile clin Africa pentru că un

corespondent costă mult - şi mai ales pentru că scopul lor

este de a plăcea utilizatorilor lor, care nu dovedeşte nici un

interes pentru Lumea a Treia.

Nu este bine să se violeze intimitatea unei familii

lovite de nenorocire, să se publice numele victimei unui viol

sau să se deformeze sensul unui discurs prin citate inexacte:

tot atâtea probleme care se dezbat la seminare. Greşelile de

acest fel, pe care le comit jurnaliştii, sunt foarte vizibile

pentru utilizatori. Fără îndoială, ele constituie priit

acumulare un volum important. Insă, ca serviciu de slabă

calitate oferit publicului, se poate cu decenţă compara

violarea deontologiei cu actele reprobabile ale firmelor

mediatice? Când, de exemplu, ele împiedica dezvoltarea

noilor tehnologii de-a lungul deceniilor pentru a-şi proteja

oligopolul asupra vechilor mijloace de comunicare, cum a

fost cazul în Statele Unite pentru IM, UHF şi televiziunea

prin cablu. Sau când omit informaţii care ar putea irita pe

ofertanţi de publicitate sat alte media de afaceri.

O fi mă nu ar putea fi morală sau imorală în lipsa unei

conştiinţe. în schimb, ceea ce poate ea face este să ofere

angajaţilor săi posibilitatea de a respecta deontologia. Eşti

mai bine ca un jurnalist să nu primească un loc gratuit la o

piesă de teatru a cărei recenzie trebuie să o scrie, decât să îi

plătească ziarul biletul?

Intre comportamentul antisocial al jurnaliştilor şi cel

al firmelor diferenţa este atât de mare încât uneori

dezbaterea asupra deontologiei poate părea inconsistentă.

Mai rău, ea prezintă pericole serioase. Nu ar fi vorba despre

o strategie constând mai întâi în a da jurnaliştilor iluzia

că ar fi profesionişti adevăraţi - în timp ce, pe de altă

parte, sunt împiedicaţi să fie cu adevărat astfel, privându-i

de independenţă şi de mijloace - şi constând apoi în

deturnarea insatisfacţiei publicului spre ei, deveniţi ţapi

ispăşitori?

CONCLUZII

Mijloacele de comunicare de pe întreaga planetă au

evoluat foarte mult în ultimii 50 de ani. în primul rând

datorită noilor media: între alte efecte, „tehnologiile

libertăţii"1 fac aproape imposibil controlul comunicării de

către dictatori. însă acapararea universului mass-media de

către marile firme s-a intensificat. Este necesar ca

profesioniştii şi publicul să se mobilizeze, să se organizeze

şi să-şi construiască mijloace de acţiune. Deja acţiunea lor

din ultima jumătate de secol este în parte responsabilă de

ameliorarea generală. Astfel, presiunea populară a

determinat guvernul francez să demonopolizeze în sfârşit

radioteleviziunea, la începutul anilor '80.

Un nou context. Este ceva obişnuit în momentele de

criză ca mijloacele de comunicare să înceapă să se preocupe

de deontologie2. Şi atunci ele au, vai, tendinţa de a o

concepe doar ca un instrument al relaţiilor publice, ceea ce

presupune pericole mari pentru prosperitatea şi viitorul lor.

Un prim factor: lenta ridicare a nivelului de educaţie şi de

activism al publicului. Oamenii au înţeles că serviciile

mediatice bune sunt cruciale; că mijloacele de comunicare

tradiţionale nu erau satisfăcătoare; că mass-media trebuie

să-şi îndeplinească bine toate misiunile. Şi, puţin câte puţin,

foarte lent, conştientizează că ele însele trebuie să-şi asume

sarcini în cadrul reformei. Un al doilea factor pare a fi

conştiinţa vocaţiei pe care tinerii profesionişti o au in mai

mare măsură şi militantismul puternic al unora în favoarea

libertăţii şi responsabilităţii mijloacelor de comunicare.

„Controlul calităţii" devine totodată mai util şi mai

realizabil. Mai realizabil pentru că din ce în ce mai multe

naţiuni au instaurat libertatea presei1 şi aproape peste tot a

dispărut monopolul Statului asupra radioteleviziunii. De

altfel, M*A*R*S au devenit mai utile din două motive. Mai

întâi, din cauza ameninţării crescânde a forţelor mercantile

în ceea ce priveşte mijloacele de comunicare. S-a văzut cum

în trecut puteau fi blocate informaţii şi idei noi dacă ele

ameninţau interesele marilor firme. Şi cel de-al doilea

motiv: noile tehnologii arată şi un revers neliniştitor. Ele

facilitează, de exemplu, violarea vieţii private, reportajele în

direct Iară verificare, tară filtraj sau reflecţie (la televiziune),

diseminarea propagandei naziste şi a pornografiei morbide

(pe Internet).

Calitatea costă. Deontologia, bineînţeles, se integrează

în cadrul mai larg al progresului general al calităţii:

îmbunătăţirea culegerii informaţiei, a competenţelor

personalului, a calităţii imaginii şi a culorii, a punerii în

pagină, a imprimării şi a difuzării etc. O evoluţie care,

trăgând linia, este în avantajul tuturor, proprietari, ofertanţi

de publicitate, profesionişti, tehnicieni şi utilizatori.

Calitatea poate în acelaşi timp să servească binele umanităţii

şi să fie profitabilă.

în Statele Unite, sub săgeţile criticii, unii proprietari

doresc să se pună mai bine în serviciul publicului. Aceasta

datorită faptului că mulţi resimt greutăţi financiare.

Televiziunea comercială îi pierde pe telespectatorii cei mai

culţi şi pe cei mai bogaţi, spre marea supărare a ofertanţilor

de publicitate. Presa scrisă se supune concurenţei altor

media şi ziarul îşi vede publicul dispărând chiar atunci când

nu şi-1 dispută cu nici un rival. în plus, anumiţi proprietari

conştientizează riscul pierderii libertăţii lor profitabile în

urma intervenţiei unui executiv sau unui cadru legislativ

dispus in totalitate să pună piedici presei sub pretextul foarte

democratic că ar răspunde dorinţei alegătorilor lor.

O altă problemă este rar evocată: proletarizarea

jurnalistului (salariu în scădere în Statele Unite şi, de

asemenea, moralul în scădere pretutindeni). Ea este legată

de utilizarea de către mijloacele de comunicare a celor fără

funcţie ca pioni în scopuri foarte profitabile. Deontologia

poate oferi asistenţă în acest domeniu. Ea măreşte

solidaritatea jurnaliştilor, protecţia, prestigiul şi influenţa lor

- deci creşte moralul şi, în consecinţă, productivitatea. în

ceea ce priveşte publicul, deontologia conduce instantaneu

la creşterea satisfacţiei sale şi, în timp, a încrederii în

mijloacele de comunicare.

Este adevărat că unele mijloace de comunicare de o

mare imoralitate par să prospere, ca „Sun" în Londra, însă în

realitate presa populară britanică a pierdut milioane de

cumpărători de-a lungul ultimilor 30 de ani. Dimpotrivă, un

post de televiziune american, ca urmare a supra-

dimensionării afacerii O. J. Simpson timp de un an, a decis

să nu mai vorbească despre crime decât în interesul

publicului - şi şi-a văzut audienţa crescând brusc. Filme fără

violenţă, fără vulgarităţi sau obscenităţi se clasează foarte

bine în box-office - ceea ce Hollywood-ul pare să priceapă

cu dificultate: Lista lui Schindler, cu care s-au câştigat mulţi

bani, n-ar fi fost turnat dacă Spielberg n-ar fi ascuns

riscurile financiare. într-un cu totul alt cadru, în Letonia

post-sovietică a anilor '90, un comportament deontologic a

devenit o manieră de a te remarca în multitudinea de

mijloace de comunicare corupte şi un mod de a supravieţui.

Nu este inutil să ne amintim că deontologia şi

M*A*R*S au multe obiective: să îmbunătăţească serviciile

mijloacelor de comunicare către public; să protejeze

libertatea cuvântului şi a presei; să obţină, pentru profesiune,

o autonomie care să-i permită să-şi îndeplinească rolul în

expansiunea democraţiei, deci să îmbunătăţească destinul

umanităţii.

Autonomia profesioniştilor. Principalul scop al pro-

fesioniştilor nu trebuie să fie acela de a mări veniturile

firmei lor, ci de a se pune în slujba diferitelor minorităţi care

compun publicul. Doar că, fiind angajaţi, ei nu se pot opune

în mod deschis celor care i-au angajat. Cum se poate scăpa

de această dependenţă? Cel mai bun mijloc este de a-şi face

meseria făurindu-şi singuri un ideal înalt: să exceleze în

observarea evenimentelor şi tendinţelor, în chestionarea

celor care iau deciziile, în orchestrarea datelor, în explicarea

faptelor, în redactarea articolelor. Ei procură astfel celor care

i-au angajat venituri abundente, care pot să-i satisfacă şi să

le deturneze atenţia.

De altfel, comportându-se întotdeauna conform prin-

cipiilor şi regulilor profesiunii, conform deontologiei,

furnizând servicii jurnalistice ireproşabile, oamenii de presă

câştigă sprijinul publicului pentru mijloacele de comunicare

ca industrie şi pentru ei înşişi ca experţi. Dacă niciodată nu

s-ar exercita presiuni neobişnuite asupra lor, jurnaliştii ar

putea să reziste retrăgându-se în profesionalismul lor.

Interesul lor pentru deontologie se poate interpreta ca un

semn că profesioniştii cuceresc, puţin câte puţin, pârghiile

de comandă.

Libertate şi calitate. în zilele noastre, în cea mai mare

parte a ţărilor occidentale, o mică parte, cel puţin dintre

profesionişti, a înţeles că controlul calităţii era pentru ei un

excelent mod de a contracara comercializarea frenetică a

mijloacelor de comunicare. Ei au înţeles că sisteme ca

M*A*R*S îi satisfăceau pe utilizatori, dându-le cuvântul şi

oferindu-le accesul la marele public, că aceste mijloace, ca

urmare, măresc influenţa şi prestigiul profesiunii. Jurnaliştii

au conştientizat că M*A*R*S, departe de a reprezenta o

ameninţare la adresa libertăţii lor, constituie o armă

excelentă, poate chiar arma absolută, pentru a proteja

libertatea mijloacelor de comunicare faţă de toţi duşmanii ei.

Este o coincidenţă că Marea Britanie este, în Europa

Occidentală, ţara care posedă totodată presa populară cea

mai responsabilă şi restricţiile cele mai dure faţă de

libertatea presei?

Deontologia insuficientă. Evoluţia evidentă a

mijloacelor de comunicare poate părea că se datorează în

special electronicii, nivelului monopolului etatic asupra

radio-televiziunii sau obligaţiilor impuse de către Stat. Este

adevărat că, în ceea ce priveşte deontologia, evoluţia se face

cu o lentoare glaciară. într-o perspectivă istorică se pot

percepe totuşi schimbări: s-a sfârşit cu ziarele de şantaj, cu

cotidianele de partid sau aproape partizane, cu aservirea

radio-televiziunii guvernului; mai puţine campanii infame,

mai puţine acţiuni mascate, mai mulţi jurnalişti formaţi la

universitate etc.

A supraestima deontologia ar fi la fel de periculos ca a

o subestima. în lumea actuală, blocul comunist dispărând,

principala ameninţare la adresa libertăţii şi calităţii mass-

media rezidă într-o exploatare sălbatică a canalelor de

comunicare de către companii-gigant ca Time-Warner sau

News International. Nu se poate spera ca deontologia să le

potolească apetitul. Căzând, zidul Berlinului a distrus

absurdele pretenţii ale avocaţilor mijloacelor de comunicare

sovietice, însă fanaticii „pieţei" sunt întotdeauna activi.

Chiar dacă s-ar pune în funcţiune toate mijloacele

controlului calităţii, acest lucru n-ar fi suficient.

Vom avea întotdeauna nevoie de legi şi de regula-

mente, în primul rând pentru a garanta şanse egale tuturor

organelor de presă. Apoi pentru a stăvili tendinţa naturală a

societăţilor comerciale, către maximizarea profitului, către

neglijarea serviciului public. în sfârşit, pentru că jurnalistul

nu este singurul responsabil pentru tot ceea ce merge bine

sau rău în mass-media. Nu ar fi absurd să ne gândim că

mijloacele de comunicare ar fi vindecate de tarele lor numai

datorită faptului că salariaţii lor se comportă deontologic?

Totuşi, această convingere este destul de răspândită în ţările

anglo-saxone - unde se pare că se aşteptă salvarea din partea

pieţei şi a deontologiei.

Dimpotrivă, europenii, deşi şi-au eliberat brusc

mijloacele de comunicare audiovizuale de constrângerile

etatice din anii '80, au menţinut în mod foarte responsabil o

reglementare strictă în scopul de a proteja interesul public' -

deşi se interesează din ce în ce mai mult de deontologie.

Aceasta pentru că de fapt este nevoie de toate trei: lege,

piaţă şi control al calităţii. Proporţia fiecărui ingredient în

amestec este dificil de stabilit: ea variază în funcţie de

cultura locală şi evenimentele istorice.

Ceea ce rămâne de făcut. Americanii posedă un

excelent concept politic, cel de moral leadership. Acesta

constă în a stabili unei ţări, unui grup uman sau unei

instituţii un scop nobil de atins, ştiind că nu se poate ajunge

la acesta imediat. Constă, de asemenea, în a-i convinge pe

oameni de justeţea acestei căutări, de a acţiona în direcţia

cea bună, iară iluzii, însă cu credinţă. A susţine deontologia

şi M*A*R*S evidenţiază acest moral leadership.

Ceea ce intenţionau protestanţii radicali de la mijlocul

secolului al XVII-lea englez: în revendicările lor figurau

dreptul la educaţie, la sănătate, la muncă. învăţământul

general gratuit şi obligatoriu, securitatea socială sau

indemnizaţiile de şomaj păreau atunci o pură utopie - şi au

devenit banale astăzi.

Reţele de M*A*R*S. Trebuie să ne mulţumim cu

cuvintele frumoase la ateliere, seminare, congrese, în

articole, cărţi, emisiuni? Trebuie să ne mulţumim să

redactăm coduri ce nu vor fi niciodată aplicate? Nu. Să

începem, în zilele noastre, să dezbatem valoarea M*A*R*S

ar fi absurd: ele au fost puse în practică şi şi-au dovedit

eficacitatea. Scopul actual trebuie să fie acela de a atrage

atenţia profesioniştilor şi publicului asupra acestei

experienţe acumulate şi asupra marilor posibilităţi din viitor.

Cum multe M*A*R*S sunt actori relativ noi pe scena

mediatică, nimeni nu s-a obişnuit cu ele. Astfel încât trebuie

ca aceşti agenţi non-etatici şi fără scop lucrativ să fie

introduşi şi dezvoltaţi puţin câte puţin. O reţea de

M*A*R*S nu se poate înfiinţa decât încet, ba chiar foarte

încet la început.

De ce o reţea? Deoarece, dacă fiecare M*A*R*S

existent este util, nici unul nu este suficient. Nici unul nu

poate spera să aibă efecte directe importante. Ele se

completează. în măsura în care ele se consolidează unele pe

altele, se poate deci spera, în timp, la un efect al bulgărelui

de zăpadă. Marea problemă este aceea de a lansa o mişcare.

Asociate, M*A*R*S pot avea o puternică influenţă pe

termen lung. Ideal ar fi ca, în câteva decenii să existe toate

pretutindeni şi să coopereze, fără a-şi pierde fiecare

autonomia, în cadrul unei reţele vaste şi flexibile.

Cum ar fi cea care a existat un timp la Minneapolis în

anii '70. Minnesota News Council îşi avea rădăcinile în

excelenta şcoală de jurnalistică de la universitate; profesorii

au ajutat şi ei jurnalism review locală, au consiliat presa

aglomerării urbane, au înfiinţat un comitet de legătură între

mijloacele de comunicare şi barou, fără a mai aminti şi

cărţile, şi articolele critice pe care le publicau, şi cursurile pe

care le ţineau.

Promovarea. Dacă admitem că deontologia trebuie să

fie consensuală şi voluntară, trebuie ca toţi cei interesaţi să

dezbată conţinuturile şi aplicarea acesteia. Eforturile

prozelitismului trebuie să fie dirijate atât spre diverşii

conducători, cât şi spre mulţime. Cum o dată cu interesul

pentru deontologie a apărut şi preocuparea de a găsi

mijloace de a impune respectarea regulilor, cam peste tot în

lume s-a meditat, s-a scris, s-au făcut experienţe: este deci

necesar ca între regiunile globului să se facă schimburi de

informaţii. Iată câteva sugestii. Ele au caracter practic:

urmăresc să facă cunoscute M*A*R*S oamenilor care

lucrează în mass-media, oamenilor politici şi marelui public.

Cercetare şi comunicare. Una din primele etape ar

trebui să fie o cercetare, la scară mondială, despre ceea ce s-

a spus şi mai ales despre ceea ce s-a făcut, în materie de

deontologie a mijloacelor de comunicare şi de M*A*R*S, o

anchetă de teren asupra persoanelor care lucrează sau au

lucrat la controlul calităţii. Despre acest inventar s-ar putea

scoate o carte care ar trata istoria, natura variată, rolul social

al M*A*R*S, ca şi problemele pe care acestea le întâlnesc.

Lucrarea ar putea fi publicată în mai multe limbi, deci cel

puţin o ediţie ar trebui să fie concisă, atrăgătoare şi

vandabilă.

Trebuie ca lumea să fie informată, din nou şi tot

timpul. Ar trebui organizate întâlniri în diferite părţi ale

lumii pentru a stimula interesul jurnaliştilor, pentru a atrage

atenţia mijloacelor de comunicare, pentru a determina

factorii de decizie de orice fel să promoveze crearea

M*a*R*S. Au avut loc câteva congrese în ultimii ani,

adesea la iniţiativa consiliilor presei, în Portugalia,

Malaezia, India, Suedia, Australia. International Press

Institute (IPI), World Association of Newspapers (FIEJ),

Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor (FU), chiar

UNESCO1 ar putea să se ocupe de acest lucru: unii au

făcut-o cândva. însă şi instituţiile de învăţământ jurnalistic;

în Statele Unite, fundaţiile şi grupurile de presă, preocupate

de calitate; pe bătrânul continent, organismele de tipul

Consiliului Europei.

Centre de informare. Pe de altă parte, trebuie create,

în diverse regiuni ale globului, centre de informare şi

comunicare consacrate deontologiei, mijloacelor de

comunicare. în cadrul universităţilor, de exemplu, al

fundaţiilor, al observatoarelor, al institutelor de cercetare,

preocupate de mass-media. Cel puţin un centru pe fiecare

continent, plus un site pe Web, cu forum şi bancă de date.

Acest proiect este precis, concret, economic şi puţin

susceptibil de a naşte controverse sterile. Scopul său este

doar de a îmbunătăţi serviciile mijloacelor de comunicare

Iară intervenţia puterilor publice.

Aceste centre ar avea mai multe funcţii. Mai întâi, să

reunească informaţii despre crizele cu caracter deontologic

cu care s-au confruntat mijloacele de comunicare dintr-o

ţară sau alta, despre dezbateri şi educaţie (cursuri, seminare,

ateliere, colocvii) tratând subiectul moralei profesionale;

despre codurile de deontologie şi M*A*R*S. Centrele ar

dispune de mijloacele de a răspunde cererilor de informaţie

prin poştă, fax sau poştă electronică. în al doilea rând, ele şi-

ar procura şi ar pune la dispoziţia publicului o documentaţie

despre deontologie şi M*A*R*S: articole, rapoarte, teze şi

memorii, lucrări mai vechi sau recente sub diverse forme

(buletin bibliografic, microfilm, CD-ROM).

Pe de altă parte, aceste centre ar încuraja schimburile

de informaţii, de experienţă şi de idei. Ele ar stimula

comunicarea între jurnalişti, realizatori din radioteleviziune,

universitari, magistraţi, oameni politici, utilizatori pe tema

deontologiei şi a M*A*R*S - facilitând, suscitând,

organizând ateliere, mese rotunde, seminare, congrese,

publicând o gazetă lunară; asociindu-se pentru publicare

unor lucrări referitoare la deontologie şi la M*A*R*S.

Banii ar trebui să provină din cel mai mare număr

posibil de surse pentru a asigura independenţa de acţiune:

fundaţii, şcoli, agenţii, asociaţii naţionale şi internaţionale

ale patronilor mijloacelor de comunicare sau ale

jurnaliştilor, canale de radio sau de televiziune. Lista nu este

exhaustivă.

Deontologia nu este o modă care s-ar fi născut în Sta-

tele Unite, după contestaţiile din anii '60 şi în Europa după

războiul din Golf, o contraofensivă efemeră declanşată de

un val de neîncredere publică - s-a răspuns recent

criticilor radicalilor. Aceasta nu este nici o fantasmă

intelectuală', nici o stratagemă publicitară. Deontologia este

singura metodă totodată eficientă şi inofensivă de

îmbunătăţire a serviciilor prestate de mijloacele de

comunicare. însă aceasta este lentă. Operează pe termen

lung: un motiv în plus pentru a o pune în aplicare fără să

mai aşteptăm. Ca orice iniţiativă nouă, aceasta cere energie,

spirit inovator, devotament, simţ de organizare şi voinţă de

consultare, plus câteva investiţii.

TABLA DE MATERII

PREFAŢĂ 5

INTRODUCERE 17

INFORMAŢII DE BAZĂ 27

Mari distincţii 27

I. Regimuri politice. 28

II. Funcţii ale mijloacelor de comunicare. 31

III. Tipuri de mijloace de comunicare. 33

IV. Informaţie şi divertisment 35

V. Participanţii 36

VI. Piaţa, justiţia şi deontologia 40

VII. Morală, deontologie şi control 45

PRINCIPII ŞI VALORI 47

I. Natura şi efectele mijloacelor de comunicare 47

II. Valori umane. 53

III Libertatea de expresie. 56

IV Dreptul la comunicare. 58

V. Valori mediatice. 61

DEONTOLOGIA 65

I. Tipurile de clauze 70

II. Codurile mijloacelor de comunicare destinate

divertismentului 88

III. Interpretarea şi aplicarea codurilor 93

OMISIUNILE 97

I Selecţia 102

II Tratarea şi prezentarea 110

III Bunăstarea societăţii 115

IV Sectorul divertismentului 117

V. Probleme legate de publicitate 121

PRACTICA 123

I. Actorii 125

II. Mijloacele 128

III. Ceea ce s-a făcut în Europa 147

CRITICI ŞI OBSTACOLE 151

I. Criticile 151

II. Obstacole 156

CONCLUZII 167

BIBLIOGRAFIE 179