Universitatea “Ovidius” ConstanţaMaster Psihologie militară An I

Deontologia profesiei de psiholog

Etica profesiunii în psihologie

Irimiea Simona Andreea

Realizat de

Realizat de

1 CUPRINS

CUPRINS.....................................................................................................................- 2 -

1.Condiţia morală a psihologului practician............................................................- 3 -

1.1. Dimensiunile morale ale consilierii................................................................- 3 -

2.Demnitatea şi onoarea consilierului psihologic şi educaţional.............................- 6 -

2.1. Particularitãţi ale onoarei şi demnitãţii consilierului......................................- 6 -

3.Etica autorităţii consilierului psihologic................................................................- 7 -

3.1. Autoritatea deontică şi autoritatea epistemică................................................- 8 -

3.2. Moralitate şi autoritate..................................................................................- 11 -

3.3. Moralitate şi delegare în consiliere...............................................................- 12 -

3.4. Deontologie şi cenzura morală a autorităţii consilierului.............................- 13 -

4.Comportamentul public al consilierului psihologic şi educaţional...................- 15 -

5.Norme deontologice şi etice ale practicii psihologice..........................................- 20 -

Bibliografie................................................................................................................- 23 -

2

1. Condiţia morală a psihologului practician

Profesiunea de psiholog este una dintre acele profesiuni în care obiectul muncii este

nemijlocit omul. Profesorul Horia Pitaru de la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca

face această remarcă pe „Human resources portal”: „obiectul principal al intervenţiilor

psihologilor îl formează fiinţa umană”. Particularitatea profesiunii de psiholog în ansamblul

acelor profesiuni care se adresează nemijlocit omului, este aceea că omul avut în vedere,

intră în sfera de preocupări a psihologului numai în măsura în care condiţiile existenţei sale

sunt evaluate prin prisma echilibrului său psihic, comportamental.

În ceea ce priveşte profesiunea de consilier psihologic şi educaţional, restrângerea

ariei sale de preocupări merge mai departe, psihicul uman intrând în preocupările sale numai

sub presupoziţia existenţei unor factori de dezechilibru, destructurare, instabilitate,

precaritate. Potrivit specialiştilor în consiliere psihologică şi educaţională, este necesară

diferenţierea categorică între dezechilibru psihic şi boală psihică. Aşa cum subliniază

practicienii consilierii, clienţii acestora sunt „persoanele normale, fără tulburări psihice

grave, dar aflate în situaţii dificile. Rostul consilierii e de a ajuta o persoană aflată într-un

astfel de moment să facă faţă stresului şi să gândească problema cu care se confruntă din

mai multe perspective.”

Dacă ne interesează condiţiile necesare şi suficiente ale eficienţei activităţii de consiliere

psihologică şi educaţională, atunci putem aprecia că, având în vedere obiectul muncii

consilierului, omul cu problemele lui, între aceste condiţii este absolut necesar să

identificăm pe cele morale.

1.1. Dimensiunile morale ale consilieriiNici o acţiune umană care are ca obiect transformarea omului nu este validată social

dacă nu este morală. Validarea socială a consilierii presupune, înainte de toate, identificarea

dimensiunilor morale ale acestui tip de activitate. Cea mai importantă dimensiune morală a

consilierii este cea derivată din sensul şi finalitatea acţiunii consilierului: îmbunãtãţirea

condiţiei existenţiale a fiinţei umane. O asemenea finalitate are conotaţie morală în esenţa ei.

Orice acţiune îndreptată spre ameliorarea condiţiei umane este morală, prin definiţie. Potrivit

tuturor doctrinelor etice, este moral ceea ce este în acord cu valoarea umană, în genere, iar

activitatea consilierului psihologic şi educaţional de refacere, în om, a valorii sale umane

este, indiscutabil, un act eminamente moral.

3

O dimensiune morală cu totul aparte a consilierii vine din raportarea consilierului la

prestigiul si reputaţia profesiei sale. Într-o foarte recentă lucrare despre „Managementul

reputaţiei” profesorul Ion Petrescu formulează un lanţ de propoziţii implicative deosebit de

sugestive. Identificînd ca factor dinamizator al reputaţiei unei organizaţii identitatea

acesteia, autorul face translaţia de la identitate la

identificare, ca formare a constiinţei de „apartenenţă la un grup, însoţită de acceptarea unui

set de reguli, ca normă de comportament” (p.55). Conştiinţa apartenenţei la grupul

profesional al consilierilor psihologici determină, prin identificare cu acest grup,

promovarea şi apărarea identităţii lui prin moralitate. Respectarea Codului deontologic al

profesiei este, în aceste condiţii, marcă a prestigiului şi reputaţiei consilierului.

O altă dimensiune morală a consilierii rezultă din poziţia reciprocă dintre consilier şi

clientul său: consilierul este, de regulă, speranţa ultimă de care se leagă clientul în

rezolvarea problemelor sale existenţiale. Nu-i este nimănui uşor să recunoască faptul că

trebuie să apeleze la psiholog. Dacă a ajuns, totuşi, până aici, înseamnă că propriile mijloace

de rezolvare a problemelor sale au fost ineficiente.

Responsabilitatea consilierului este, în aceste condiţii, una majoră. De succesul

intervenţiei lui depinde, uneori, salvarea clientului de la gesturi extreme, iremediabile. Ar

putea exista, cel puţin la începutul carierei profesionale, ideea că, mai ales în virtutea

experienţei nesemnificative, nu suntem tocmai noi salvatorii umanităţii şi, prin urmare, este

firesc să avem şi eşecuri, rezultate parţiale, nesemnificative, ori chiar contrare. O asemenea

atitudine în profesie este inadmisibilă din punct de vedere moral. Două sunt atitudinile care

ne situează, întotdeauna, în sfera responsabilităţii morale autentice faţă de client:

să nu ne angajăm în activităţi de consiliere pentru care nu suntem pregătiţi. Graba

sau disponibilităţile financiare care ne-ar permite să avem propriul cabinet, înainte de

a avea experienţa şi competenţa câstigate prin ucenicie şi apostolat pot să distrugă nu

numai propria carieră, ci şi confortul psihic al celor faţă de care ne angajăm.

să ducem până la capăt, cu orice efort, în afara oricăror considerente colaterale,

fiecare caz cu care ne confruntăm. A abandona un om în suferinţă şi mai ales în

suferinţă psihică este cel mai grav atentat la moralitatea profesiei.

Valoarea profesionalã a consilierului este una dintre cele mai sensibile dimensiuni

morale ale profesiei. Aparent fără conotaţii morale, nivelul pregătirii profesionale este, însă,

o chestiune de moralitate în virtutea influenţei ei asupra calităţii şi finalităţii actului

consilierii. Valoarea profesională se converteşte, indiscutabil, în ultimă instanţă, în

câstigurile materiale ale consilierului. Dacă, însă, consilierul va face doar un raţionament

4

economic, prin prisma relaţiei dintre efort şi efect în planul eficienţei financiare, atunci s-ar

putea să descopere că anumite cheltuieli cu pregătirea profesională nu sunt rentabile, cu atât

mai mult cu cât diferitele forme de pregătire profesională sunt din ce în ce mai scumpe.

Când raţionamentul va fi, însă, unul făcut din perspectivă morală, atunci vom descoperi că

niciun efort nu este prea mare, dacă prin el se asigură un plus de competenţă în folosul

clienţilor. Logica exercitării unei munci, în capitalismul modern, nu mai este nemijlocit

legată de profit, chiar şi atunci când este vorba de organizaţii implicate în producţia

materială. Managementul modern defineşte firma ca o organizaţie economică în care se

produce satisfacţie membrilor săi. Prin urmare, profitul este mijlocul şi nu scopul muncii.

Scopul muncii rămâne întotdeauna unul de natură morală: omul de lângă noi.

Valoarea umanã a consilierului este dimensiunea morală de cea mai largă

cuprindere, întrucât aceasta identifică omul din spatele profesiei, înaintea oricărui

angajament profesional. Trăsături morale generice, cu caracter de universalitate, cum sunt

cinstea, corectitudinea, sinceritatea, seriozitatea, modestia, cumpătarea, caritatea, altruismul

conturează personalitatea consilierului ca om, îi dă acestuia substanţa fără de care nimic din

ceea ce întreprinde nu poate dura şi mai ales nu poate genera garanţie, încredere,

reciprocitate, charismă, empatie.

2.Demnitatea şi onoarea consilierului psihologic şi

educaţional

Ioan Grigoraş prezintă următoarele trăsături ale personalităţii morale:

conştientizarea şi afirmarea efectivă a nevoii de a fi om

realizarea nevoii de a fi în contextul problematic al tuturor nevoilor specific umane,

ca împlinire a celui mai bun lucru

creativitatea, subordonată desăvârşirii morale

autodeterminarea

discernãmântul critic în afirmarea judecăţii de valoare morală

demnitatea şi onoarea

5

2.1. Particularitãţi ale onoarei şi demnitãţii consilierului psihologic şi educaţional

Vorbind de aspectul teoretic-reflexiv al cuplului valoric onoare-demnitate se pune

problema modului în care îşi proiectează consilierul dimensiunile onoarei sale. Valorile

morale ale consilierului nu sunt doar flori la butonieră, pentru bună impresie. Ele sunt,

înainte de toate, repere profesionale nemijlocite. El face evaluări ale clienţilor, îşi

proiectează strategiile terapeutice în raport cu aceste valori. Clientul ia universul valoric al

consilierului ca univers pentru sine, se încrede în el, aderă la el cu speranţă. Prin urmare,

onoarea consilierului este deopotrivă dimensiune a comportamentului şi instrument de lucru.

Ca instrument, însă, onoarea este inseparabilă de trăirea interioară a moralităţii. Este

imposibilă proiectarea doar pentru ceilalţi a unui set de principii morale, în care consilierul

să nu creadă. În consiliere, relaţiile umane dintre psiholog şi client sunt atât de sensibile,

încât orice discrepanţă între proclamaţie şi convingere intimă iese la suprafaţă. Aşa cum

consilierul se străduieşte să pătrundă cât mai adânc în sufletul clientului, şi acesta, la rândul

său, încearcă să prindă intimitatea trăirilor autentice ale consilierului, ca suport moral pentru

dialogul terapeutic.

În ce priveşte demnitatea, aceasta este măsura actelor morale ale consilierului în

raport cu convingerile lui. Pentru activitatea de consiliere este important, sub aspect moral,

nu numai ceea ce zici, ci şi ceea ce faci. Nu poţi, de exemplu, să te ocupi de consilierea unei

familii, fiind divorţat; nu poţi să consiliezi un consumator de droguri, când tu însuţi consumi

droguri; nu poţi să ajuţi pe cineva să renunţe la alcool sau la fumat, când tu însuţi esti un

pasionat al alcoolului sau al tutunului; nu poţi pretinde sinceritatea când tu esti nesincer etc.

Nu rezultă, de aici, că viaţa consilierului trebuie să fie asemănătoare unui sfânt, cu toate că,

cel puţin în antichitate, refuzul oricăror plăceri lumeşti era o marcă a credibilităţii celor care

dădeau sfaturi în materie de echilibru psihic. Unitatea dintre proclamaţie şi realizare, însă, în

materie de moralitate este indispensabilă credibilităţii consilierului psihologic. După cum

moderaţia în toate, deferenţa, sobrietatea, profunzimea şi acurateţea caracterului sunt

brenduri de succes în activitatea oricărui consilier. Respectând punctul de vedere potrivit

căruia cum ţi-e vorba, aşa ţi-e şi fapta, există persoane cu cunostinţe teoretice şi deprinderi

practice în psihologie cu totul deosebite, dar care, prin felul lor de a fi, nu au nimic comun

cu profesia de consilier.

6

3.Etica autorităţii consilierului psihologic

Deontologia este „ştiinţă a normelor morale ale autorităţii” sau, mai precis, „ştiinţa

normelor morale care guvernează autoritatea în domenii distincte specializate ale acţiunii

umane”.

Preluând de la J.M. Bochenski schema generală a autorităţii, vom identifica, în aceasta, cele

trei componente: purtătorul autorităţii, subiectul autorităţii şi domeniul de aplicare a

acesteia. Purtătorul autorităţii este consilierul, în exercitarea atribuţiunilor sale profesionale,

specifice postului ocupat. Subiectul autorităţii este clientul sau grupul uman consiliat.

Domeniul autorităţii este, în cazul relaţiei de consiliere, determinat de ansamblul

problematicii de natură psihologică sau psihosocială în care consilierul îşi manifestă

competenţa şi în care sunt definite atribuţiunile sale de serviciu. Este de remarcat faptul că,

în realitate, domeniul autorităţii consilierului nu se limitează doar la competenţele declarate

sau la atribuţiunile prescrise. Potrivit teoriei influenţei sociale, prestigiul şi reputaţia

profesiei, ca şi a persoanei care exercită această profesie, determină noi câmpuri de

autoritate, produse de efectul imitaţiei, conformismului, obedienţei, efectului de hallo.

Acestea nu sunt, totdeauna, câmpuri de autoritate legitime.

Mai mult, unele dintre ele au consecinţe negative asupra activităţii de consiliere,

lărgind nepermis aria efectelor, creând dependenţă, reacţii adverse. Tocmai de aceea este

justificată menţiunea din Codul deontologic al psihologului care cere acestuia să prezinte, de

fiecare dată, cu onestitate, aria şi limitele intervenţiei sale specializate şi să evite, pe cât

posibil, efectele colaterale.

Celelalte norme morale specifice Codului deontologic derivă din caracterul dezechilibrat al

relaţiei dintre consilier şi consiliat. Consiliatul devine dependent de consilier, investeşte în el

încredere şi speranţă, „îşi pune sufletul pe tava acestuia”. El se supune voinţei consilierului,

conştiinţa acestuia este supusă, în sensul bun al cuvântului, unui proces de „manipulare”

psihică. Consilierul este puternic, consiliatul este slab. Voinţa consilierului devine lege

pentru consiliat şi este urmată cu docilitate. Însă, refacerea echilibrului este posibilă prin

asumarea deliberată, de către consilier, a unor norme morale şi tehnice ale consilierii, care să

evite dependenţa, sentimentul disproporţiei, al neputinţei, al obedienţei celui consiliat. În

ultimă instanţă, însăşi activitatea de consiliere trebuie să se finalizeze cu victoria omului

autentic asupra celui supus, a echilibrului asupra destructurării, a încrederii în sine asupra

încrederii în alţii.

7

3.1. Autoritatea deontică şi autoritatea epistemicăSe pot identifica două tipuri de autorităţi: autoritate deontică şi autoritate epistemică.

Prima, identificată, potrivit lui J.M. Bochenski, cu autoritatea de investitură, deci cu

autoritatea atribuită, recunoscută, acceptată şi urmată, în toate aspectele exercitării ei,

autoritatea deontică a consilierului provine din mai multe surse.

Prima sursă este dată de asocierea persoanei consilierului cu un cabinet de consiliere

oficial instituit sau cu un post profesional ocupat în condiţiile legii de către psiholog. Prin

urmare, consilierul este purtător de autoritate în virtutea investirii sale oficiale în calitate de

consilier.

A doua sursă este acreditarea consilierului de către structurile profesionale şi

ştiinţifice competente. Acreditarea este un certificat de garanţie a calităţii serviciilor pe care

consilierul urmează să le presteze. În virtutea acesteia, organele de acreditare îşi asumă

responsabilitatea morală şi profesională pentru cei acreditaţi, recomandându-i ca

profesionişti în domeniul lor.

Natura morală a autorităţii deontice vinde din drepturile conferite consilierului prin

acreditarea sau numirea sa pe un post de consilier. Consilierul este îndreptăţit să deruleze, în

folosul clienţilor săi, proceduri-standard de consiliere, aşteptarea clienţilor fiind aceea a

rezolvării favorabile a problemelor pentru care fac apel la serviciile lui. El este îndreptăţit să

primească, pentru munca prestată, onorariul stabilit.

Acest onorariu nu poate acoperi valoarea şi calitatea reală a serviciilor, decât sub

presupoziţia unei competenţe prestabilite de organele abilitate. Rareori clientul poate face o

evaluare exactă a calităţii serviciilor de care beneficiază. Prin urmare, calitatea serviciilor de

consiliere depinde de responsabilitatea asumată de consilier. El este cel care, cu conştiinţa

morală activă, evaluează posibilităţile de rezolvare a problemelor clientului şi stabileşte dacă

este în măsură să le rezolve. Tot el este cel care stabileşte extensia relaţiilor sale cu clientul

său, fiind pe deplin responsabil pentru respectarea normelor deontologice derivate din aceste

relaţii. Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică consacră

acestei teme un capitol special, intitulat „Standarde cu privire la relaţiile umane”.

Al doilea tip de autoritate este identificat de J.M. Bochenski cu acea latură a

autorităţii ca fiind aceea dată de competenţa ştiinţifică şi profesională a purtătorului. Prin

urmare, consilierul are autoritate epistemică asupra clienţilor săi prin faptul că în domeniul

în care el le oferă servicii, ştie mai mult decât aceştia, este specializat anume pentru ceea ce

face, iar apelul la serviciile sale este determinat tocmai de expertiza sa particulară.

8

De cele mai multe ori, în momentul în care se prezintă pentru prima dată la

consiliere, clientul nu are o reprezentare a procedurilor la care este supus. Indiferent de cum

ar proceda consilierul, clientul este determinat să se supună acestei proceduri, uneori fără să-

i înţeleagă finalitatea, dar convins că ştie el, consilierul, ce face. Chiar dacă, respectând

normele specifice ale codului deontologic (cap. XII), consilierul „va informa, în prealabil,

clientul cu privire la forma de terapie utilizată, metodele folosite, riscuri,

alternative”(XII.1.), este puţin probabil că orice client va înţelege tot ceea ce i se întâmplă pe

timpul consilierii, cu atât mai mult cu cât şi explicaţiile prealabile trebuie limitate, astfel

încât să nu inducă clientului un comportament subiectiv. „Consimţământul informat” al

clientului este inevitabil relativ. Rămâne în responsabilitatea morală a consilierului să uzeze

de autoritatea epistemică numai în limitele valorii acesteia şi numai în folosul clientului. A

te angaja în proceduri pe care nu le cunoşti suficient de bine, a da soluţii hazardate,

nedocumentate ştiinţific, ori nefundamentate pe o investigaţie profesionistă reprezintă

abateri de la moralitate în exercitarea autorităţii epistemice.

O situaţie aparte este cea a relaţiei dintre autoritatea deontică şi cea epistemică. Este

repudiată, din motive morale, autoritatea deontică într-un domeniu fără existenţa, la purtător,

a autorităţii epistemice în domeniul corespunzător. În limitele legii, fapta se cheamă

uzurpare de calităţi oficiale sau exercitare fără drept a unei profesiuni. În limitele moralităţii,

fapta este mai nuanţată. Există suficienţi psihologi care au făcut rost de o diplomă, ori de o

acreditare legală. Asta nu înseamnă că ei posedă autoritatea epistemică acreditată de

respectivele documente. Deontologia intervine, aici, în conştiinţa morală a purtătorului de

diplome şi acreditări.

Din perspectivă morală pot fi identificate trei modele distincte ale profesionistului

din domeniul consilierii. Consilierul de circumstanţă este cel care face din profesia sa un

mijloc de a câştiga o poziţie socială şi un venit cât mai ridicate, cu eforturi cât mai mici cu

putinţă. Nu-l interesează valoarea sa profesională decât ca valoare de schimb. Pentru el nu

există mijloace morale sau imorale de a se impune, există doar mijloace eficiente şi

ineficiente. Nu ezită să cumpere orice demnitate în interiorul comunităţii profesionale, dacă

aceasta îi aduce profit. Găseşte cu uşurinţă vinovaţi pentru eşecurile sale profesionale şi va

părăsi fără remuşcări comunitatea profesională, atunci când aceasta nu-i aduce beneficiile

aşteptate.

Consilierul de meserie este consilierul care trudeşte din greu, cu conştiinciozitate,

pentru obţinerea unei calificări profesionale, după care singura lui preocupare este să-şi facă

datoria cât mai bine la nivelul profesional la care a ajuns. Nu are alt ideal decât acela de a se

9

achita de sarcini cu conştiinciozitate şi punctualitate. Cunoaşte şi aplică procedurile de

consiliere „ca la carte”, respectând toate normele tehnice şi deontologice prescrise. Nu este

deranjat de nimic şi nu deranjează pe nimeni. Refuză competiţia, atât cu alţii, cât şi cu sine.

Singurul lui ideal de viaţă este tihna din afara serviciului şi perspectiva unei pensii

corespunzătoare după o muncă cinstită.

Consilierul de vocaţie este cel care face din profesia sa un crez existenţial. Este

permanent nemulţumit de nivelul atins în profesie şi luptă permanent pentru autodepăşire.

Este profesionistul ţelurilor înalte, al creaţiei şi desăvârşirii. Munca sa este un prilej de

bucurie şi satisfacţie, iar normele profesionale şi morale ale acesteia sunt provocări, în raport

cu care se autodefineşte nu numai ca exemplaritate, ci şi ca promotor al înnoirii.

Indiscutabil, primul model se situează permanent, programatic chiar, în afara

moralităţii. Al doilea model este, privit din perspectiva criteriilor morale generale, un model

al moralităţii defensive, pasive, un model al cuminţeniei supuse. Cel de-al treilea model este

unul al moralităţii active, creatoare. Consilierul care îşi asumă acest model, fără a nega

valabilitatea Legii morale, în genere, contribuie activ la aplicarea acesteia în mod creator,

adaptându-şi permanent comportamentul la condiţiile concrete ale exercitării profesiei. Este

permanent în acţiune pentru mai mult, pentru mai bine, pentru un alt fel de conformism

moral, pentru iniţiativă morală.

3.2. Moralitate şi autoritateO temă de mare sensibilitate în consilierea psihologică şi educaţională este cea a

modului în care consilierul exploatează domeniul autorităţii sale asupra clientului. Natura

activităţii de consiliere presupune o percepţie dezechilibrată a relaţiei consilier-client,

balanţa autorităţii înclinându-se, inevitabil, în favoarea consilierului. În aceste condiţii, una

dintre preocupările cu vădite valenţe eminamente de specialitate dar şi morale este aceea a

menţinerii unui echilibru al relaţiei, care să confere clientului confort, siguranţă, stăpânire de

sine, autonomie decizională.

Poziţia consilierului de îndrumător al clientului pe drumul complicat spre echilibru

psihic şi emoţional îi cere acestuia să vegheze permanent asupra statutului său în relaţie,

evitând dominanţa, autoritatea excesivă, dar şi adâncirea clientului în angoasă şi nesiguranţă.

Instrumentele autorităţii sale trebuie folosite cu pricepere şi cumpătare, după principiul

nivelului minim necesar al intervenţiei, precum şi al adecvării măsurilor de intervenţie la

situaţiile concrete din perioada consilierii.

10

Este cu desăvârşire repudiată moral exploatarea clientului ca obiect al experienţelor

personale sau colective nevalidate ştiinţific şi practic sau fără consimţământul informat al

acestuia. Tema consimţământului informat este una de profundă dezbatere etică, ea

cuprinzând deopotrivă elemente legate de moralitatea riscului, calitatea şi oportunitatea

informării, viciile de consimţământ sau chiar justificarea morală a consimţământului.

Indiscutabil, relaţia de autoritatea consilier-client este una validată contractual, fie pe

baza unui document expres sau pe bază de cutume (în consilierea de cabinet), fie prin fişa

postului (în consilierea şcolară sau a carierei). În baza acestor expresii formale ale

contractului, domeniul autorităţii este strict delimitat. Viaţa consilierului se derulează, însă,

şi dincolo de limitele spaţiale şi temporale ale locului de muncă, atât sub aspectul

preocupărilor ştiinţifice, cât şi al celui de viaţă cotidiană.

Păstrarea secretului profesional, în sensul ştiinţific al termenului, cât şi în sensul lui

comun reprezintă o cerinţă morală majoră, probă a maturităţii profesionale a consilierului.

Discuţia asupra limitelor morale ale secretului profesional este una interesantă. Nu este

considerată o încălcare a secretului profesional folosirea, în activitatea ştiinţifică a unor date

statistice din cazuistica rezolvată sau a unor studii de caz care ascund pertinent informaţiile

în măsură să ducă la identificarea persoanei sau a grupului consiliat. Cât priveşte secretul

profesional care implică relaţia părinţi-copii minori, se mizează pe discernământul

consilierului şi pe capacitatea acestuia de a distinge între informaţiile de absolut interes

pentru părinţi şi cele care pot fi considerate secrete, chiar şi pentru aceştia. Divulgarea

secretului profesional se justifică, în interesul clientului sau al societăţii, pentru protejarea

vieţii acestuia sau a cetăţenilor. Decizia etică aparţine în întregime consilierului, ea neputând

fi constrânsă.

Utilizarea informaţiilor date de client în scopuri personale sau a unor terţi este, de

asemenea repudiată moral. Este de asemenea repudiată moral exploatarea slăbiciunilor

psihice, fiziologice ori de orice altă natură ale clientului în scopuri străine intereselor etic

determinate ale acestuia. Aici se includ abuzuri de autoritate de genul agresiunii sau

exploatării sexuale, al exploatării capacităţii de muncă, al incitării la acte străine interesului

terapeutic, la mită, trafic de influenţă,etc.

3.3. Moralitate şi delegare în consiliereActul delegării autorităţii în orice domeniu este unul cu certe valenţe morale. Aceste

valenţe cuprind deopotrivă conţinutul delegării, împrejurarea şi persoana către care se face

11

delegarea. Cele trei propoziţii normative formulate în acest domeniu au deplină acoperire în

activitatea consilierului psihologic şi educaţional.

„ A. Delegarea autorităţii pe domenii care ţin de responsabilitatea expres asumată de

purtător este repudiată moral.

B. Delegarea autorităţii cu scopul sustragerii de la asumarea unor posibile eşecuri sau cu

alte scopuri care ţin de protejarea propriei persoane este repudiată moral.

C. Delegarea autorităţii deontice către o persoană care nu posedă autoritatea epistemică

corespunzătoare este repudiată moral. La fel este repudiată şi acceptarea delegării de către

persoana delegată, atunci când aceasta ar putea refuza delegarea.”

Particularizând pe domeniul consilierii psihologice şi educaţionale, se poate fixa normele de

mai sus, astfel:

1. Este repudiată moral „pasarea” de către consilier a unui client devenit „incomod”,

după ce acesta a fost acceptat în programul de consiliere. Cu atât mai mult este

repudiată înlocuirea temporară a consilierului pe durata programului de consiliere, de

către o altă persoană, chiar calificată. Din momentul instalării, relaţia consilier-client

devine una personală, afectivă, intimă, în care interferemţa unei terţe persoane este

de neconceput. Desigur, în situaţiile de excepţie, când clientul vădeşte deficienţe

grave de comportament, ori între acesta şi consilier apar conflicte, tensiuni,

incompatibilităţi, or altfel de relaţii străine activităţii de consiliere, programul se

poate întrerupe, pe baza unei solide motivaţii, cu recomandarea unei soluţii

alternative consilierii.

2. Responsabilitatea actului de consiliere este un reper moral fundamental. Din

perspectiva delegării autorităţii, responsabilitatea impune consilierului să-şi asume

cu deplină convingere valoarea şi consecinţele activităţii sale. Evitarea eşecurilor şi

protejarea propriei persoane nu se face prin căutarea unui „ţap ispăşitor”, ci prin

prevenirea eşecului, ca urmare a unei pregătiri temeinice şi a angajării în activitatea

de consiliere numai după dobândirea certitudinii că o asemenea muncă ne este

accesibilă. Într-o maximă celebră, se recomandă croitorului să măsoare de trei ori

înainte de a folosi foarfeca. Recomandarea este cu atât mai valabilă în consiliere, cu

cât croim nu îmbrăcămintea, ci chiar omul care o poartă. A lăsa pe altul să ne rezolve

dilema, atunci când ajungem la răscruce, este un act tardiv care ne descalifică

profesional şi moral.

12

3. Cea de-a treia propoziţie normativă este una cu implicaţii mai complexe. Atunci

când, prin natura profesiei, consilierul îndrumă persoane aflate în pregătire,

consilierul nu poate lăsa în grija acestora şedinţe, ori segmente ale şedinţelor de

consiliere. Reguli profesionale instituite în acest domeniu sunt, indiscutabil, în

măsură să evite asemenea greşeli. Deontologia vine să evalueze, din perspectivă

morală, gravitatea actului delegării autorităţii consilierului către persoane care nu

sunt, încă, pregătite pentru aceasta. Cea de-a doua parte a normei vizează persoana

delegată. Ea cere să nu ne asumăm niciodată responsabilităţi delegate neacoperite de

competenţă, chiar dacă răspunderea este a celui care ne-a delegat. În principiu,

delegarea autorităţii consilierului nu este permisă, cu excepţia actelor de autoritate

colaterale profesiei: acte administrative, de evidenţă, de documentare, de planificare,

de îndrumare, de promovare, etc.

3.4. Deontologie şi cenzura morală a autorităţii consilieruluiPuterea este doar un drept de dispoziţie asupra altora în virtutea unei investituri, în

timp ce autoritatea este un drept câştigat prin moralitate.

Deontologia poate oferi consilierului sisteme de norme morale care se constituie în

tot atâtea mijloace de asanare morală a puterii lui. Prin aplicarea principiilor deontologiei

consilierul dobândeşte o autoritate morală autentică, fiind protejat în dublă ipostază: faţă de

tentaţia acaparării de tot mai multă putere şi faţă de alienarea statutului de deţinător al

puterii, în condiţiile pierderii autorităţii. În prima ipostază, deontologia va determina

permanenta „întoarcere în matcă” a câmpului de acţiune al autorităţii; în cealaltă,

deontologia va fi în măsură să umanizeze puterea consilierului, să împiedice manifestarea

acesteia în spaţiul inconştientului.

Pentru realizarea acestor scopuri, deontologiei i s-au deschis căile de acces la

intimitatea relaţiilor de autoritate, prin definirea cu cât mai mare acurateţe şi veridicitate a

normelor, derivate din principii.

Este de remarcat faptul că cenzura morală a puterii consilierului, în virtutea modului de

utilizare a instrumentelor specifice moralei pentru consolidarea autorităţii, se manifestă cu

precădere ca autocenzură, iar cristalizarea unui Cod deontologic depinde fundamental de

capacitatea şi disponibilitatea acestuia de a-şi asuma nevoia de autoidentificare în raport cu

răul moral şi de acceptare a regulilor morale ale conduitei.

Dificultatea care ar putea să apară este aceea de a pune graniţă între principii, pentru

a determina, specific fiecăruia, norme deontologice derivate. Asemenea graniţe nu se impun

13

cu rigoare strictă. Pe de o parte, principiile însele interferează în semnificaţii, se presupun

reciproc, se deduc unele din altele, se orientează convergent către binele moral, în genere. Pe

de altă parte, anumite norme deontologice se pot construi la graniţa dintre principii, ca

reglementări, fie din motive de inteligibilitate a normei în raport cu un subiect al

reglementării nespecializat în domeniul eticii sau al logicii. Principiile deontologiei trebuie

aplicate mai degrabă în spiritul decât în litera lor. Intervine aici, experienţa, iscusinţa, arta de

a reglementa, împreună cu capacitatea efectivă a consilierului de a trece de la „deontologie”,

cu principiile ei, gândite analitic, la „codul deontologic”, cu normele lui practic-aplicative,

gândite sintetic.

În consecinţă, logica internă a Codului deontologic trebuie să fie alta decât cea a teoriei

deontologice. Dacă în cazul teoriei, construcţia se împlineşte la capătul unui demers

explicativ, fondat pe achiziţiile ştiinţelor invocate, Codul deontologic se realizează normativ,

prin deducerea normelor din principii. Demersul explicativ este, în acest caz, unul de primă

instanţă, mai mult presuspus decât efectiv exprimat, Codul deontologic, în expresia finală,

fiind un complex unitar de norme morale.

Principiile deontologiei reprezintă pentru consilier repere permanente de reflexie,

atât la nivel individual, cât şi colectiv, atât în calitatea lor de repere de reflecţie morală, cât

şi, pornind de la înalta capacitate de autoevaluare proprie acestuia, în calitate de subiecte

provocatoare de autocreaţie în domeniul propriei personalităţi morale.

Nimic din ceea ce poate fi apreciat ca provocare la adresa măsurii umanităţii din noi nu

trebuie să fie neglijat, iar normele deontologiei vin tocmai în întâmpinarea unui asemenea

tip de provocare. Răspunsul consilierului este unul care trebuie să deschidă spre

autoperfecţionare morală, ca parte inseparabilă a autodesăvârşirii ca personalitate de prim

rang în rândul modelelor de personalitate socială autentică.

4. Comportamentul public al consilierului psihologic şi educaţional

Tema comportamentului public al consilierului psihologic şi educaţional este una de

mare interes sub aspect etic, pornind de la caracterul relativ contradictoriu al acestei profesii:

pe de o parte, vizibilitatea publică deosebită a acesteia, în creştere, pe măsura creşterii

nivelului de informare şi instruire a populaţiei în legătură cu influenţa acestor practici asupra

vieţii şi activităţii omului, iar pe de altă parte caracterul relativ anonim, protejat, secretizat al

relaţiei consilier-client. La aceasta se adaugă influenţe legate de specificul cultural al

poporului român. Predispus la privilegierea unor semnificaţii simbolice ale existenţei în

14

raport cu cele raţionale, obişnuit cu prezenţa în viaţa cotidiană a unor personaje laice sau

religioase cu calităţi excepţionale (ghicitori, vindecători miraculoşi, schimbători de destine),

potenţialul client al consilierului psihologic are aşteptări asemănătoare şi în ceea ce-l

priveşte, ceea ce determină o supralicitare a valenţelor profesiei dincolo de limitele ei

ştiinţifice, raţionale. Pentru publicul românesc, deci, consilierul nu este un profesionist

oarecare, el este, adesea, un personaj cu o anumită aură mistică. Cum şi consilierul aparţine

aceleiaşi culturi, nu este exclus ca el însuşi să-şi atribuie o asemenea aură, ceea ce ar fi

dezastruos, atât pentru sine, cât şi pentru clienţii săi. Se impune, deci, o permanentă

examinare a atitudinilor sale în cadrul şi în afara relaţiei de consiliere.

Fiind o profesiune ca oricare alta şi mai ales fiind în multe situaţii o profesiune

liberală, exercitată adesea în mod individual, succesul în exercitarea acesteia este

dependentă de vizibilitate consilierului, de “nişa de piaţă” pe care o poate atrage. În acest

scop, consilierul trebuie să aibă o riguroasă strategie de marketing, de promovare publică a

ofertelor sale de servicii. Produsul său, însă, nu are o vizibilitate fizică, nu poate fi promovat

prin imagini şi nici nu poate fi expus la târguri şi expoziţii. Marketingul activităţii de

consiliere presupune persuasiune prin cuvânt, prin contagiune, prin exemplaritatea faptelor.

O simplă vizită pe internet, accesând sintagmele “consiliere psihologică” şi “consiliere

educaţională” ne oferă o imagine extreme de diversificată a modalităţilor de realizare a

marketingului pentru serviciile de consiliere (din cele peste 6000 de ferestre de acces, cel

puţin 25% sunt prezentări ale unor firme sau servicii de consiliere). Accesând aceste ferestre

putem observa câteva aspect esenţiale privind imaginea publică a consilierului:

caracterul riguros obiectiv al informaţiilor oferite potenţialilor clienţi. Într-un cod

etic elaborat de Centrul naţional de resurse pentru orientare profesională „euro-

guidance” se spune că “consilierul va informa persoanele consiliate despre

beneficiile şi limitele procesului de consiliere”

prezentarea clară şi pe înţelesul vizitatorului a aspectelor din viaţa omului şi a

colectivităţilor care fac obiectul consilierii, precum şi o delimitare cu claritate a

consilierii de alte activităţi apropiate: psihoterapie, medicină psihiatrică etc. Site-

urile vizitate fac, în cea mai mare parte aceste delimitări.

Iată un exemplu în care delimitările sunt corecte şi concrete:

15

Există şi site-uri care nu fac diferenţierea, ( www.psihoterapieonline.home.ro) ceea ce

induce vizitatorului supoziţia că respectivul consilier confundă omul sănătos cu bolnavul

psihic. De asemenea, site-ul menţionat mai sus oferă o fereastră de acces pentru a vedea

avantajele şi dezavantajele consilierii psihologice on-line, dar odată deschisă acea fereastră

descoperim o apologie a consilierii on-line, eventualele dezavantaje fiind prezentate doar

pentru a fi combătute, în scopul întăririi apologiei iniţiale. Este un exemplu de lipsă de

onestitate în formarea imaginii publice a consilierului.

prezentarea cu onestitate şi modestie a aspectelor legate de cv-ul consilierului.

Acesta trebuie să evite supralicitarea unor performanţe ştiinţifice sau profesionale, să

dea doar acele informaţii care sunt de interes pentru potenţialii clienţi şi să nu-şi

aducă în niciun fel laude, ferindu-se, în acelaşi timp, cu modestie de a cita laudele

altora. În acest sens, unul dintre site-urile vizitate era exagerat şi imoral. În el, pe

16

lângă datele fireşti de identificare şi menţionare a nivelului şi naturii pregătirii, ori a

experienţei profesionale, consilierul îşi făcea o apologie a performanţelor cel puţin

indecentă: număr de cazuri rezolvate, tipologia acestora, descrierea amănunţită a

unora dintre ele, aprecieri ale clienţilor (bineînţeles, favorabile) precum şi o imagine

scanată a diplomei de licenţă, parcă anume pusă acolo ca garanţie a

profesionalismului său. Trebuie făcută o diferenţiere clară între prezentarea

consilierului în faţa clienţilor şi elaborarea unui c.v. pentru angajare. Este firesc ca

un c.v. pentru angajare să fie făcut în culori cât mai favorabile, inclusiv

autoevaluarea împreună cu evaluările altora sau datele concrete ale performanţelor

profesionale şi stiinţifice fiind utile şi necesare. În marketingul cabinetului propriu,

însă, selecţia trebuie făcută pornind de la interesul clientului şi de la aşteptările

acestuia, fără stridenţe informaţionale sau de limbaj, fără tentă agresivă, fără

ostentaţie.

o problemă de imagine publică deosebit de sensibilă din punct de vedere moral este

cea a poziţiei urbanistice, a firmei de identificare şi a arhitecturii interne şi externe a

cabinetului. Problemele de natura celor de interes pentru consiliere psihologică nu

crează imagine favorabilă clientului. Dimpotrivă, cei mai mulţi dintre cei ce apelează

la consilier prefer anonimatul, se simt ruşinaţi pentru problemele lor, ar vrea să nu le

ştie nimeni. Prin urmare, dispunerea cabinetului de consiliere trebuie să respecte

această stare de fapt. Este contraproductiv să alegem o locaţie a cabinetului în zonele

intens circulate, să le marcăm existenţa cu firme ostentative, care să atragă atenţie

publică, să vopsim pereţii exteriori în culori contrastante cu ambianţa. Unui

asemenea cabinet clienţii îi vor trece pragul cu rezerve. Mobilarea internă a

cabinetului trebuie să respecte aceleaşi exigenţe privind discreţia, moderaţia, bunul

gust. În cabinet clientul trebuie să găsească linişte, siguranţă, încredere, armonie. În

ultimă instanţă, cabinetul consilierului este parte din imaginea lui publică, având

serioase influenţe asupra credibilităţii şi imaginii de moralitate a acestuia.

Facem, aici, apel la câteva sintagme din patrimoniul culturii populare, de interes pentru

moralitatea comportamentului:

spune-mi cu cine te însoţesti, ca să-ţi spun cine eşti

cum ţi-e vorba, aşa ţi-e portul

haina face pe om

ce ţie nu-ţi place, altuia nu face

vede paiul din ochiul altuia şi nu vede bârna din ochiul lui

17

niciodată să nu dai cinstea pe ruşine

vorba dulce mult aduce etc.

Toate aceste nestemate ale înţelepciunii populare s-au născut dintr-o cizelare

îndelungată a reflecţiei colective asupra comportamentului public. Ele au un caracter de

maximă generalitate, fiind comandamente ale comportamentului pentru orice fiinţă umană,

dincolo de profesia sau ocupaţia sa. Consilierul psihologic nu este, însă, o persoană oarecare.

Statutul său public, asumat împreună cu toate consecinţele sociale şi morale ce decurg din

acesta, generează cerinţe morale exprese. Trebuie să existe o deplină concordanţă între

imaginea publică şi comportamentul public. Tot ceea ce promovăm despre noi ca imagine

trebuie să construim cu meticulozitate în comportament. În primul rând, discreţia imaginii

profesiei de consilier este incompatibilă cu un comportament public lax, neglijent, agresiv

sau partizan. Este de neconceput, de exemplu ca un consilier să apară în posturi indecente în

reviste, la t.v. sau în filme pentru adulţi; să se implice în dispute politice, juridice sau

mondene; să dea verdict publice despre alţii; să frecventeze grupuri sociale cu vizibilitate

extremă (rock-eri, grupuri religioase marginale; fan-grupuri etc.); să fie procesomani

(abonaţii sălilor de judecată pentru tot felul de pricini nesemnificative); să aibă atitudini

vizibil misogine sau feministe; să schimbe des partenerul de viaţă etc.

Ceea ce trebuie înţeles, în legătură cu toate comandamentele morale mai sus

amintite, este că chiar dacă majoritatea comportamentelor prohibite prin ele sunt, în viaţa

cotidiană, în împrejurări normale, comportamente fireşti, rod al varietăţii situaţiilor de viaţă

şi al complexităţii gusturilor şi înclinaţiilor omeneşti, repudierea lor morală pentru

comportamentul consilierului este justificată de poziţia acestuia în mediul social, precum şi

de aşteptările societăţii faţă de el. Clienţii cabinetului de consiliere nu se aleg după gusturile,

înclinaţiile şi particularităţile comportamentale ale consilierului. Pentru ei, firma cabinetului

induce o imagine-standard a celui de dincolo de uşă, pe care, apoi, prin contagiunea dintre

ceea ce este, ce spune şi ce face, îl urmăresc în toate actele sale publice şi private.

Consilierul trebuie să fie, în acelaşi timp, pe gustul unor oameni cu viziuni foarte

diferite asupra vieţii şi comportamentului dezirabil moral, singura soluţie pentru a fi în acord

cu o majoritate fiind o cât mai deplină armonie între discreţie şi afirmare publică. Prin

urmare, el trebuie să se supună deliberat unor exigenţe care, inevitabil, îi restrâng libertatea

absolută de manifestare. De altfel, unul dintre cei mai mari psihologi români contemporani,

Mielu Zlate, numeşte aceste reguli „constrângeri de conduită morală” (18, p. 64). Un statut

aparte se impune consilierului şcolar. Aflat permanent în interiorul unui triunghi format din

personalul didactic, elevi şi părinţi, el trebuie să acopere o paletă foarte largă de roluri: să

18

compenseze competenţa educativă a unor cadre didactice, să fie părinte responsabil pentru

elevii ai căror părinţi nu au responsabilitatea necesară, dar să fie şi confidentul elevilor, în

măsură să gândească viaţa şcolară şi extraşcolară din perspectiva lor. Există două căi

complementare de a realiza acest lucru:

prima ţine de artă şi de experienţă, de pasiunea pentru profesie; consilierului

autentic îi vin soluţiile de la sine, fiind un maestru al compromisului, al

unificării unor valori concurente.

a doua ţine de moralitatea comportamentului. Dilemele etice se rezolvă uşor

pentru consilierul care are o reprezentare clară a ierarhiei valorilor şi care

vede şi argumentează, de fiecare dată corect, interesul justificat moral.

În orice împrejurare, consilierul trebuie să ştie că în condiţiile unei consecvenţe

morale autentice, bazată pe un set de principii, norme şi reguli morale bine definite şi

asumate conştient şi deliberat, el îşi asigură dacă nu una dintre condiţiile indispensabile ale

succesului profesional, cel puţin unul dintre cele mai solide motive de a nu fi niciodată

vinovat moral pentru vremelnice şi uneori inevitabile insuccese.

5. Norme deontologice şi etice ale practicii psihologice

În exercitarea profesiei sale, în cursul cercetărilor fundamentale sau aplicative, în

etapele care necesită relaţionarea profesională directă cu persoanele care pot avea statutul de

: subiect, pacient, client (S.P.C.) sau cu terţi, aparţinători etc. prima recomandare de care

trebuie să ţină cont este de a evita orice acţiune sau exprimare care poate cauza prejudicii

demnităţii umane sau îi poate fi nocivă într-un fel sau altul. Orice experiment, probă test sau

non-test, cercetare va fi sistată de îndată ce se va observa sau consata că un atare risc sau

pericol există.

În exercitarea profesiei sale, psihologului i se recomandă în mod expres că trebuie să

fie conştient că are o mare răspundere social, de decizia sa sau de intervenţia sa depinzând

evoluţia existenţială în totalitatea ei a persoanei sau a persoanelor faţă de care răspunde în

ceea ce priveşte obligaţiile sale profesionale. Prin deciziile sale sau prin intervenţiile sale

poate influenţa viaţa semenilor săi. Erorile din actvitatea sa profesională se poate repercuta

păgubitor asupra altora.

Psihologul trebuie să fie în mod necesar obiectiv, neutru şi circumspect, mai ales

cînd trebuie să utilizeze cuvinte faţă de S.P.C. Va evita în totalitate să pronunţe termeni ca:

anormal, dezadaptat, handicapat, debil mintal, etc. Comunicarea rezultatelor investigaţiilor

19

sale specifice, fiind atestat, SPC-ului, părinţilor, aparţinătorilor, instituţiilor interesate în

mod legiferat, se va face cu toată grija pentru a se evita percepţii şi interpretări eronate care

pot adduce prejudicii SPC-ului şi apărţinătorilor.

Psihologul va păstra secretul profesional sub un regim strict de

CONFIDENŢIALITATE. Excepţie fac cazurile prevăzute în mod expres de legea specifică

şi atunci va redacta în aşa fel documentele şi documentaţia necesară încât secretul

profesional să fie păstrat. Regula confidenţialităţii derivă şi din JURĂMÂNTUL

PROFESIONAL prevăzut textual în lege.

În comunicările ştiinţifice, în conferinţe, în faţa publicului, în publicaţii, etc.

psihologul va codifica identitatea SPC-ului şi nu va deconspira adevărata identitate a

persoanelor de care s-a ocupat profesional. Documentaţiile vor fi păstrate sub acelaşi regim

strict de confidenţialitate, iar cele depăşite ca termen de valabilitate vor fi casate şi distruse

în cadrul unei comisii special prevăzute în acest sens prin normele legale în vigoare. Accesul

la documentaţii arhivate sau nu, va fi permis doar persoanelor de aceiaşi specialitate

profesională. Excepţie fac evidenţele primare şi psihodiagnosticele sintetice emise oficial.

Psihologul are şi obligaţia expresă de a se informa cu noutăţile în domeniul

psihologiei şi a disciplinelor conexe, orice câştig de competenţă necesar fiind realizat prin

respectarea procedurilor legii profesionale în vigoare. Această prvedere derivă din faptul că

psihologul îşi exercită profesiunea în interesul SPC-ului şi numai a lui în dimensiunea sa

psihică şi comportamentală.

În activitatea sa profesională psihologul va utiliza criterii şi metode ştiinţifice pentru

care este format şi atestat, acestea fiind comunicabile, controlabile şi demonstrabile,

limitând astfel recurgeri păguboase la principiul autorităţii. Psihologul nu se va angaja mai

mult decât îi permit cunoştinţele, tehnicile, metodele de care dispune şi pentru care este

atestat. Recunoaşterea limitelor competenţelor sale nu este o ruşine ci o obligaţie

profesională expresă faţă de SPC sau de terţi.

Psihologul nu va oferi servicii profesionale şi nici nu va utiliza tehnici, metode, care

nu sunt în conformitate cu criteriile ştiinţifice şi etice ale profesiunii sale. Modestia, empatia,

precauţiunea ştiinţifică, informarea corectă, optimizarea cercetărilor sale şi a relaţionării

profesionale cu SPC-ul sunt caracteristici şi în acelaşi timp obligaţii profesionale.

Cu ocazia colaborării pe baza constituirii unor echipe ce au scopuri commune

psihologul nu va face compromisuri profesionale şi va participa în mod real la toate etapele

proiectului, de la definirea clară a scopului până la întocmirea referatului sau raportului

ştiinţific. Acceptarea proiectului sau refuzul acestuia îl va face în faza iniţială având dreptul

20

să părăsească echipa numai atunci când constată şi poate demonstra că nu e respectat

profesional sau când demersul este orientat voit spre scopuri neumanitare care implică lipsa

de respect pentru drepturile omului sau dacă acestea sunt încălcate. Colaborarea profesională

cu colegii săi se va face tot în limitele competenţelor câştigate prin atestare conform legii,

psihologul având îndatorirea să-şi exprime deschis opiniiile în orice situaţie de colaborare

profesională şi să stopeze orice demers care poate aduce prejudicii SPC-ului prin clauza

conştiinţei sale şi prin apelul oficial la prevederile legii specifice în acest sens la comisiile

stabilite în acest sens de lege.

Psihologul va promova paritatea cu profesiunile înrudite şi îşi va respecta obligaţiile

ce decurg din lege în orice moment al existenţei sale profesionale, avînd în acelaşi timp

dreptul să recurgă la prevederile legii specifice ori de câte ori se simte frustrat în respectul

faţă de drepturile sale. Psihologul îşi va respecta colegii şi membrii din asociaţia

profesională din care face parte.

21

Bibliografie

1. Bourceanu, Gh. (1985) Autoritate şi prestigiu. Iaşi: Editura Junimea

2. Cozma, Carmen (1997) Elemente de etică şi deontologie. Iaşi: Editura Universităţii

„Al.I. Cuza”

3. Grigoraş, I. (1968) Datoria etică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică

4. Lazăr, C. (1999) Autoritate şi deontologie. Bucureşti: Editura Licorna

5. Moraru, C. Marietta (1976) Valoare şi etos. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică (p. 98-105; p.126-131; p.177-182)

6. Williams, B. (1993) Introducere în etică: Moralitatea. Bucureşti: Editura Alternative

(p. 80-87)

7. Zlate, M. (2000) Introducere în psihologie. Iaşi: Polirom

8. Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, www.copsi.ro

9. ARPA, Despre asociaţie: codul etic. www.psihoterapieanalitica.ro

22