Curtea de Apel PloiestiDecizii Relevante Trimestrul I 2009

Grefier Documentarist

Liana-Gabriela Anton

Decizii RelevanteTrimestrul I 2009

Curtea de Apel PloiestiSectia Penala si pentru Cauze cu Minori si de

Familie

1. Înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea. Revocarea arestării preventive. Diferenţiere.

Cod Procedură Penală art.139, art.145, art.160/b

Când instanţa constată că nu există niciun motiv de nelegalitate a arestării preventive, dar consideră că s-au schimbat unele din temeiurile ce au determinat iniţial luarea acesteia, dispune înlocuirea arestării cu una dintre măsurile prevăzute de art.136 alin.1 lit.b sau c C.pr.penală”.

Dispoziţiile art. 139 alin.2 C.pr.penală statuează că revocarea se dispune „când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere…”

Prin urmare, instituţia revocării arestării preventive operează în primul rând pentru motive de nelegalitate sau când nu mai există temeiuri care să impună menţinerea acesteia, aceasta însemnând, o înlăturare a măsurii luate, fără a se dispune o alta mai uşoară.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată de Tribunalul Prahova la data de 02.02.2009 în baza art.303 alin.6 C.pr.pen., s-a luat act că instanţa este competentă să se pronunţe cu privire legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul DM şi s-a respins ca neîntemeiată cererea avocatului inculpatului, domnul C I, cu privire la acest aspect.

În baza art.3002 C.pr.pen. raportat la art.160b C.pr.pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului iar în baza art.139 alin.2 C.pr.pen., s-a respins ca neîntemeiată cererea de revocare a măsurii arestării preventive a inculpatului.

În baza art.160b alin.2 raportat la art.139 alin.1 şi alin.35 şi la art.145 C.pr.pen., a fost înlocuită măsura arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv municipiul B, până la soluţionarea definitivă a cauzei şi s-a dispus punerea în libertate a inculpatului DM de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr.2/U/2008, emis de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr.7474/105/2008, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.

În baza art.145 alin.11 C.pr.pen., a fost obligat inculpatul D M ca, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, să respecte următoarele obligaţii:

- să se prezinte la organele judiciare ori de câte ori este chemat;- să se prezinte la organele de poliţie în raza căreia se află domiciliul său din

B, conform programului de supraveghere întocmit de acestea şi ori de câte ori este chemat;

- să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;

- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio armă.În baza art.145 alin.12 C.pr.pen., s-a dispus ca inculpatul D M pe durata

măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, să respecte următoarele obligaţii:- să nu se apropie de martorii din cauză, de membrii familiei acestora şi să nu

comunice cu aceste persoane direct sau indirect;- să nu exercite profesia de practician în insolvenţă şi nici alte activităţi care

au legătură cu această profesie;- să nu se deplaseze la vreuna dintre societăţile cu care a avut relaţii în

perioada în care a desfăşurat activitatea de practician în insolvenţă şi să nu ia legătura cu vreunul dintre angajaţii sau reprezentanţii acelor societăţi.

În baza art.145 alin.22 C.pr.pen. i s-a atras atenţia inculpatului DM că, în cazul în care încalcă cu rea-credinţă obligaţiile stabilite la alineatele precedente, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

S-a dispus comunicarea a câte unei copii de pe prezenta încheiere către persoanele şi instituţiile prevăzute la art.145 alin.21 C.pr.pen.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr.103/P/2008 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) – Serviciul Teritorial Ploieşti s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv, a inculpatului DM, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată prev. de art. 254 alin.1 C.pen. rap. la art.6 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen.

Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art.25 rap. la art.290 alin.1 C.pen.

S-a reţinut că, în calitate de practician în insolvenţă în cadrul R.I.P.U.R.L., desemnat prin sentinţa comercială nr.2643/05.06.2008 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VII-a Comercială, ca administrator judiciar al S.C. N G S.RL. Bucureşti, aflată în procedura de insolvenţă, inculpatul a pretins în perioada 24.07.2008 – 14.11.2008 de la denunţătorul B P – administrator al SC. H C S.R.L. Ploieşti un procent de 5% din valoarea lucrărilor executate şi care urmau a fi prezentate la decontare de firma denunţătorului în baza contractului nr.4 din 02.05.2008, încheiat cu societatea aflată în insolvenţă, şi a primit în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la data de 01.09.2008 suma de 31.200 lei, pe data de 02.09.2008 suma de 4.300 lei, în ziua de 04.11.2008 suma de 6.000 lei, iar la data de 14.11.2008 suma de 35.000 lei – ultima remitere fiind constatată în urma unei proceduri flagrante – pentru semnarea şi ştampilarea, în derularea contractului, a documentelor necesare decontării contravalorii lucrărilor de construcţie realizate, semnătură şi ştampilă fără de care Primăria Oraşului I, beneficiara lucrărilor, şi unitatea bancară nu ar fi efectuat plata sumelor respective.

În aceeaşi calitate, arătată mai sus, inculpatul a determinat-o cu intenţie pe R M, angajată în cadrul firmei sale ca jurist, să completeze în fals procesul verbal al adunării creditorilor din data de 29.09.2008, după ce acesta fusese semnat de reprezentanţii creditorilor, prin adăugarea în conţinutul înscrisului a unor menţiuni contrare realităţii.

Prin încheierea nr.37/15.11.2008 din Camera de Consiliu a Tribunalului Prahova, în temeiul art.1491 alin.9 C.pr.pen., s-a respins ca neîntemeiată propunerea de luare a măsurii arestării preventive formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti, faţă de inculpat, în baza art.1491 alin.12 C.pr.pen. rap. la art.146 alin.111 C.pr.pen.,

dispunându-se luarea măsurii obligării de a nu părăsi municipiul Bucureşti fără încuviinţarea Tribunalului Prahova pe o perioadă de 29 de zile, cu începere de la 15.11.2008 şi până la 13.12.2008 inclusiv, faţă de inculpat.

Împotriva acestei încheieri în termen legal a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti – criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin încheierea din data de 15.11.2008, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti, a casat încheierea nr.37/15.12 2008 din Camera de Consiliu a Tribunalului Prahova şi a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 zile, cu începere de la data de 15.11.2008 până la data de 13.12.2008 inclusiv şi emiterea mandatului de arestare preventivă nr.2/U/2008.

Instanţa de fond a mai reţinut că primirea sumelor de bani, totalizând circa 77.000 lei a fost recunoscută de către inculpatul D M, inclusiv destinaţia acestora, aceea de recompensare pentru îndeplinirea atribuţiilor în exerciţiul funcţiunii de administrator judiciar.

Conţinutul proceselor verbale privind convorbirile telefonice, al acelora de supraveghere electronică în mediul ambiental din locaţia SC H C SRL Ploieşti, al înregistrărilor audio – video, constatările infracţiunii flagrante din data de 14.11.2008, coroborate cu denunţul şi declaraţiile martorului B P, precum şi cu explicaţiile date de inculpat, inclusiv în faţa Curţii de Apel Ploieşti, au confirmat presupunerea rezonabilă a existenţei unor probe şi indicii temeinice, în sensul art.681

C.pr.pen., potrivit cărora, în perioada 1 septembrie – 14 noiembrie 2008, pe baza unei convenţii prealabile, în calitate de lichidator judiciar, inculpatul a săvârşit acte materiale specifice laturii obiective a infracţiunii de luare de mită sub forma pretinderii, acceptării şi primirii sumei de circa 77.000 lei, în vederea confirmării situaţiilor de lucrări privind contractul nr.4/2008 încheiat cu SC N G SRL – societate în insolvenţă.

Prin încheierea de şedinţă din data de 08.01.2009, Tribunalul Prahova, în baza art.29 din Legea nr.47/1992 republicată şi art.146 lit.d din Constituţia României republicată, a dispus trimiterea dosarului de fond la Curtea Constituţională a României, în vederea soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate a prevederilor art.3001, art.913 alin.3 teza finală şi art.914 C.pr.pen., raportat la art.21 alin.3, art.24 alin.1, art.26 alin.1, art.28 şi art.124 alin.2 din Constituţia României, excepţii invocate de inculpatul D.M. Totodată, s-a dispus, în baza art.303 alin.6 C.pr.pen., suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională şi fixarea unui termen pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului, potrivit art.3002 C.pr.pen., la data de 29.01.2009.

Cu privire la cererea avocatului inculpatului, domnul C I, potrivit căreia, în interpretarea principiului unicităţii cauzei, instanţa trebuie să ia act că nu se poate pronunţa cu privire la măsura arestării preventive luată faţă de inculpat, deoarece lipseşte dosarul de fond, tribunalul a reţinut că această cerere este neîntemeiată.

Astfel, dispoziţiile art.303 alin.6 C.pr.pen. şi cele ale art.29 din Legea nr.47/1992 republicată nu pot fi interpretate restrictiv, în sensul unei apărări excesive a drepturilor persoanelor arestate preventiv în detrimentul societăţii civile sau al ordinii publice, care trebuie să fie în continuare protejate.

Or, statul de drept nu poate conferi eficient o astfel de protecţie prin lăsarea în libertate a unor persoane bănuite sau cercetate pentru comiterea unor infracţiuni grave.

Totodată, verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive luată faţă de un inculpat este şi un mijloc de garantare a drepturilor acestuia pe perioada de suspendare a judecării fondului acelei cauze, perioadă în care s-ar putea schimba temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive sau ar putea apărea temeiuri noi.

În ceea ce priveşte cererea de revocare a măsurii arestării preventive a inculpatului, instanţa a apreciat că şi aceasta este neîntemeiată, având în vedere că măsura a fost luată prin încheierea din data de 15.11.2008, de către Curtea de Apel Ploieşti, cu respectarea prevederilor legale, aşa cum s-a arătat mai sus.

Cu toate acestea, tribunalul a reţinut că, potrivit extrasului din Registrul societăţilor profesionale cu nr.1517/16.12.2008 eliberat de Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, inculpatul nu mai are calitatea de asociat la societatea R Management şi Consultanţă Profesională de Insolvenţă IPURL.

În materia măsurilor preventive, un document internaţional care stă la baza reglementărilor din legislaţiile procesual penale europene este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), iar din prevederile sale una din ideile generale care se degajă este că privaţiunea de libertate poate fi înlocuită, în anumite condiţii legale, cu alte măsuri procesuale care să garanteze buna desfăşurare a cauzei penale fără menţinerea stării de arest, inculpatul putând fi eliberat (în condiţiuni de control judiciar sau pe cauţiune).

În sarcina inculpatului s-au reţinut infracţiuni de o gravitate deosebită, însă trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul nu a exclus aceste infracţiuni din categoria celor pentru care inculpaţii pot fi puşi în libertate, iar potrivit art.5 pct.3 şi art.6 pct.1 din C.E.D.O., aceştia au dreptul de a fi judecaţi într-un termen rezonabil sau eliberaţi în cursul procedurii de judecată, în situaţia în care judecarea cauzei este amânată (sau suspendată) o perioadă îndelungată.

În aceste condiţii, instanţa a constatat că temeiurile care au motivat menţinerea măsurii arestării preventive până în prezent s-au schimbat, având în vedere că, în prezent, inculpatul nu mai are calitatea de practician în insolvenţă, astfel că nu mai poate influenţa persoanele de la societatea R Management şi Consultanţă Profesională de Insolvenţă IPURL. Prin urmare, menţinerea măsurii arestării preventive faţă de acesta nu se mai justifică şi în continuare, motiv pentru care a dispus înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, în baza art.160b alin.2 raportat la art.139 alin.1 şi alin.35 şi la art.145 C.pr.pen.

Această din urmă măsură a fost luată faţă de inculpat pentru a se asigura în continuare buna desfăşurare a procesului penal şi pentru acelaşi motiv, în baza art.145 alin.11 C.pr.pen. şi art.145 alin.12 C.pr.pen., s-au stabilit în sarcina inculpatului respectarea unor obligaţii care să asigure buna desfăşurare a procesului penal, împiedicarea sustragerii sale de la judecată şi, în cazul în care va fi condamnat, de la executarea pedepsei.

La pronunţarea unei astfel de soluţii, instanţa a avut în vedere şi persoana inculpatului care are un statut profesional bine definit, nu are antecedente penale, are un domiciliu stabil şi o familie organizată.

Impotriva acestei încheieri în termen legal a declarat recurs Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Ploieşti, criticând-o pentru nelegalitate.

Astfel, s-a susţinut că articolul 139 alin.2 C.pr.penală invocat în dispozitivul hotărârii ca temei legal al dispoziţiei de respingere ca neîntemeiată a cererii de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpat prin apărătorii săi aleşi, a fost utilizat în mod greşit avându-se în vedere şi stadiul procesual în care se găseşte la acest moment cauza, respectiv aceea a judecăţii, fază ce impune utilizarea în această situaţie a unor alte texte de lege şi anume 300/2 C.pr.penală rap. la art.160/b alin.2 C.pr.penală.

S-a menţionat că, în opinia parchetului, art.160/b alin.2 C.pr.penală nu poate fi folosit prin raportare la art.139 alin.1 şi alin.3/5 şi art.145 C.pr.penală, ca argument juridic a înlocuirii măsurii arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, întrucât această prevedere legală conţine cazurile expres şi exhaustiv menţionate ce determină măsura revocării arestării preventive a inculpatului.

Eronat au fost corelate disp. art.139 alin.2 C.pr.penală şi art.160/b alin.2 C.pr.penală care constituie temeiurile legale ce sunt avute în vedere la încadrarea în drept a revocării măsurii preventive a arestării, cu disp. art.139 alin.1 şi alin.3/5 – art.145 C.pr.penală care reglementează înlocuirea arestării preventive cu una din măsurile prev. de art.136 alin.1 lit.b şi c C.pr.penală, în cazul de faţă obligarea de a nu părăsi localitatea de domiciliu. În mod greşit dispoziţiile adoptate au fost încadrate în texte de lege care reglementează cu totul alte măsuri decât cele adoptate în speţă.

Pe de altă parte soluţia nu este corectă şi datorită existenţei unei contradicţii evidente care apare în momentul în care, deşi se dispune respingerea ca neîntemeiată a cererii de revocare a măsurii arestării preventive a inculpatului, totuşi aceasta este revocată în fapt, hotărându-se şi punerea sa în libertate.

Just ar fi fost, ca de vreme ce s-a decis respingerea ca nefondată a cererii de revocare a arestării preventive, această măsură să fie menţinută.

S-a mai invocat ca o contradicţie evidentă existentă în cuprinsul dispozitivului hotărârii constă şi aceea că, deşi în baza art.300/2 C.pr.penală rap. la art.160/b C.pr.penală s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, totuşi instanţa de fond a dispus înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu până la soluţionarea definitivă a cauzei, dispunând punerea de îndată a inculpatului în libertate.

Parchetul a apreciat că temeiurile care au determinat luarea şi ulterior menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului impun în continuare privarea acestuia de libertate, luându-se în considerare atât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de luare de mită săvârşită în formă continuată, cât şi gradul sporit de pericol social al ambelor fapte comise de acesta, cel în cauză pretinzând şi primind în numai trei luni, prin acte materiale repetate, cu titlu de mită suma de 766 milioane lei vechi de la denunţătorul B P administrator al SC „H C” SRL, căruia i-a condiţionat semnarea şi ştampilarea unor documente comerciale indispensabile activităţii desfăşurate şi încasării sumelor de bani cuvenite, de remitere a mitei.

Gradul de pericol social sporit pentru ordinea publică pe care îl reprezintă inculpatul este dat atât de modul de operare întrebuinţat la comiterea infracţiunii de luare de mită, cât şi de conduita parţial sinceră afişată în cursul urmăririi penale în faţa organelor de anchetă dar şi a instanţei de judecată.

Mai mult decât atât, la aprecierea gradului de pericol social trebuie luat în considerare că pe lângă infracţiunea de luare de mită pentru care s-a dispus arestarea preventivă, inculpatul D M a mai comis o altă faptă penală ce a constat în instigarea angajatei sale pe funcţia de jurist – R M – să falsifice un document esenţial pentru procedura de insolvenţă derulată cu privire la SC NG SRL Bucureşti pentru care inculpatul a fost desemnat ca administrator judiciar.

S-a susţinut că, oportunitatea menţinerii arestării preventive a inculpatului este evidentă şi din perspectiva asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, fiind înlăturată astfel, pe de o parte împiedicarea acestuia de a lua legătura cu martorii sau cu alte persoane pe care le-ar putea determina să adopte o poziţie de favorizare a sa, cercetarea judecătorească situându-se în faza de început.

Prezumtiv conduita ilicită a inculpatului ce a fost reţinută în actul de sesizare al instanţei poate avea noi valenţe în situaţia punerii în libertate, cel în cauză având tot interesul să-i ceară susnumitei adoptarea unei poziţii care să-l favorizeze în cursul procesului.

Din această perspectivă, măsura obligării de a nu părăsi localitate este lipsită de eficienţă, numai împiedicarea libertăţii de mişcare a inculpatului prin ţinerea sa în stare de arest preventiv făcând într-adevăr imposibilă luarea legăturii direct sau prin interpuşi cu RM, cu ceilalţi martori din dosar şi chiar cu denunţătorul, până în prezent neaudiaţi de instanţă.

Faţă de apărarea formulată de inculpat în faţa instanţei de fond, respectiv invocarea dispoziţiilor art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, solicită a se constata că prin acest text de lege nu se cuantifică perioada rezonabilă în care poate fi cercetată o persoană, însă în speţă se poate constata că rechizitoriul a fost emis la scurt timp de la sesizarea organelor de urmărire penală, fiind astfel respectat principiul rezonabilităţii.

În susţinerea considerentelor expuse, s-au invocat de reprezentantul Ministerului Public: Cauza Letellier contra Franţei şi Cauza Dumont-Maliverg contra Franţei, din care reiese că se poate reţine în sarcina inculpatului săvârşirea faptei de influenţare a martorilor, raportat şi la actele dosarului. Edificatoare s-a apreciat Cauza Barfus contra Cehiei ,unde Curtea a reţinut că riscul sustragerii inculpatului de la desfăşurarea procedurilor judiciare ar rezulta şi din săvârşirea unei infracţiuni grave pentru care acesta riscă o condamnare cu pedeapsa închisorii pe o durată îndelungată.

Totodată durata arestării preventive nu a depăşit limitele de rezonabilitate avându-se în vedere modul de săvârşire a infracţiunii de luare de mită, prestigiul funcţiei de practician în insolvenţă deţinută de inculpat, valoarea mare a sumelor pretinse şi primite în mod repetat de către inculpat, noua infracţiune comisă de acesta după săvârşirea primelor acte materiale ce intră în conţinutul faptei de luare de mită şi riscul ca inculpatul să contacteze pe RM precum şi pe martorii audiaţi în cauză, ceea ce ar pricinui un deserviciu major activităţii de cercetare judecătorească.

Perioada de timp scurtă derulată până în prezent (intervalul cuprins între 15.11.2008 şi 02.02.2009) nu justifică încetarea temeiurilor care au determinat şi impus arestarea preventivă a inculpatului precum şi menţinerea ulterioară a acestor măsuri.

S-a solicitat in final admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi pe fond menţinerea măsurii arestării preventive dispuse faţă de inculpatul DM.

Examinând încheierea recurată, în raport de actele şi lucrările dosarului, de motivele cuprinse în recursul declarat de Parchetul de pe lângă I.C.C.J., Direcţia

Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti, ca şi de dispoziţiile legale incidente în materie, art.300/2, 160/b, 139, 145 şi 385/6 alin.3 C.pr.penală, Curtea constată că recursul este nefondat.

În ce priveşte primul motiv de recurs invocat de parchet, în care se invocă faptul că dispozitivul încheierii atacate nu s-ar înţelege pentru că a fost folosit ca temei de drept al respingerii ca neîntemeiată a cererii de revocare a măsurii preventive formulate de inculpat art.139 alin.2 C.pr.penală şi nu art.300/2 rap. la art.160/2 alin.2 C.pr.penală, sau că instanţa de fond în mod eronat a corelat dispoziţiile art.139 alin.2 C.pr.penală şi art.160/b alin.2 C.pr.penală cu disp. art.139 alin.1 şi al.3/5 şi art.145 C.pr.penală, sau că art.160/b alin.2 nu poate fi folosit prin raportare la art.139 alin.1 şi 3/5 şi art.145 C.pr.penală ca argument juridic al înlocuirii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, deoarece această prevedere legală conţine cazurile ce determină doar măsura revocării arestării preventive, Curtea îl apreciază ca neîntemeiat.

La termenul din 29 ianuarie 2009, judecătorul fondului a procedat la verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii în conformitate cu dispoziţiile art.300/2 C.pr.penală care, în cuprinsul lor, fac trimitere la art.160/b C.pr.penală .

În conformitate cu aceste texte de lege, prima instanţă a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, măsură dispusă prin încheierea din data de 15 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

Astfel, prin această încheiere Curtea de Apel Ploieşti,a dispus arestarea preventivă a inculpatului DM pe o perioadă de 29 de zile, constatând a fi îndeplinite atât dispoziţiile art.143 C.pr.penală privind existenţa unor probe şi indicii temeinice de săvârşire de către inculpat a faptelor de care era învinuit, luare de mită în formă continuată, prev. de art.254 alin.1 cod penal, rap la art.6 din Legea 78/2000 cu aplic.art.41alin.2 cod penal, cât şi cele ale art.148 lit f C.pr.penală.

În cadrul acestei verificări impusă de disp. art. 300/2 C.pr.penală, judecătorul fondului a apreciat ca neîntemeiată cererea inculpatului de revocare a arestării preventive, susţinând că măsura arestării inculpatului a fost luată cu respectarea prevederilor legale de către Curtea de Apel Ploieşti prin încheierea din 15 noiembrie 2008.

Ca temei legal al respingerii cererii de revocare a arestării preventive, judecătorul fondului a menţionat dispoziţiile art. 139 alin.2 C.pr.penală care statuează că revocarea se dispune „când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere…”

Prin urmare, instituţia revocării arestării preventive operează în primul rând pentru motive de nelegalitate sau când nu mai există temeiuri care să impună menţinerea acesteia, aceasta însemnând, în opinia Curţii, o înlăturare a măsurii luate, fără a se dispune o alta mai uşoară.

Or, în cazul de faţă, aşa cum am arătat mai sus, instanţa de fond nu a constatat existenţa vreunui motiv de nelegalitate a arestării preventive, dar a considerat că aceasta poate fi înlocuită cu o măsură preventivă mai uşoară, susţinând că s-au schimbat unele din temeiurile ce au determinat iniţial luarea acesteia.

Pe de altă parte, dispoziţiile art.139 alin.1 C.pr.penală, statuează că „măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii” iar în alineatul 3/5 al aceluiaşi articol,

se prevede că „ măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu una dintre măsurile prevăzute de art.136 alin.1 lit.b şi c C.pr.penală”.

Trebuie menţionat că articolul 136 se referă la obligarea de a nu părăsi localitatea – lit.b şi la obligarea de a nu părăsi ţara – lit.c, iar textul de lege care reglementează conţinutul măsurii obligării de a nu părăsi localitatea dispusă în cauză de judecătorul fondului prin înlocuirea arestării preventive, este reglementat în art.145 C.pr.penală.

Aşa fiind, în opinia Curţii, temeiul de drept invocat de prima instanţă,atât în cazul respingerii cererii de revocare a arestării preventive – art.139 alin.2 C.pr.penală, cât şi cel pentru admiterea cererii de înlocuire a acestei măsuri cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea – art.139 alin.1 şi alin. 3/5 C.pr.penală, au fost folosite în mod corect. De asemenea, nu s-a greşit în nici un fel atunci când dispoziţiile art.139 alin.1 şi alin.3/5 C.pr.p au fost raportate la cele ale dispoziţiilor art.145 C.pr.penală, odată ce judecătorul fondului a considerat că se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea inculpatului de a nu părăsi localitatea.

În opinia Curţii, nici raportarea acestor texte şi la dispoziţiile art.160/b alin.2 C.pr.penală nu este greşită. Aceste dispoziţii statuează că „ dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat, sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată revocarea arestării preventive şi punerea deîndată în libertate a inculpatului”.

Curtea consideră că, şi în condiţiile în care acest text nu se referă în mod expres la posibilitatea înlocuirii arestării preventive cu vreuna din cele două măsuri arătate mai sus, aceasta nu înseamnă că această procedură prevăzută de dispoziţiile art.139 alin.1 şi alin.3/5 C.pr.penală este exclusă în cursul judecăţii, atunci când are loc verificarea arestării preventive. Adoptarea unui astfel de punct de vedere, susţinut în argumentaţia parchetului, duce la o situaţie discriminatorie, prin aceea că înlocuirea arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara ar fi admisibilă în cursul urmăririi penale şi niciodată aplicabilă în cursul judecăţii, ceea ce nu este de acceptat.

Prin considerentele de mai sus, Curtea a răspuns şi unui alt motiv de recurs invocat de parchet şi anume că ar exista o contradicţie între respingerea ca neîntemeiată a cererii de revocare şi înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Astfel, instanţa de fond a considerat că arestarea preventivă s-a dispus în condiţii de deplină legalitate şi oportunitate, dar a considerat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii s-au schimbat, astfel încât nu se impune revocarea ei ci , doar înlocuirea cu o măsură mai uşoară, neprivativă de libertate.

Parchetul a contestat într-un alt motiv de recurs şi temeinicia acestei soluţii adoptate de prima instanţă, susţinând în principal că se impunea în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Curtea apreciază ca nefondat şi acest motiv de recurs. Este de netăgăduit că infracţiunile pentru care inculpatul D M a fost trimis în

judecată – luare de mită în formă continuată, prev. de art.254 alin.1 rap. la art.6 din Legea 78/2000 cu aplic. art.41 alin.2 cod penal şi instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art.25 rap. la art.290 cod penal au o gravitate deosebită, mai ales infracţiunea de luare de mită, gravitate reflectată de limitele de pedeapsă prevăzute pentru această infracţiune( 3 la 12 ani închisoare) şi de cuantumul sumelor

de bani pretinse de inculpat în calitatea sa de practician de insolvenţă ce au totalizat 77.000 lei.

La momentul luării măsurii arestării preventive a inculpatului, în condiţiile constatării flagrante a primirii de către inculpat a sumei de 35.000 lei pentru semnarea şi ştampilarea, în vederea decontării, a unor documente, în beneficiul societăţii administrate de denunţător, au fost avute în vedere aspectele menţionate în paragraful anterior precum şi faptul că inculpatul a săvârşit fapta în calitate de administrator judiciar al unei societăţi aflate în insolvenţă. Inculpatul exercita această însărcinare, dispusă printr-o sentinţă a Tribunalului Bucureşti – Secţia Comercială, fiind practician de insolvenţă în cadrul R. I.P.U.R.L.

Or, de la data ultimei verificări a arestării preventive a acestuia ce a avut loc la data de 8 decembrie 2008, când s-a şi dispus menţinerea măsurii, acesta a pierdut calitatea de asociat în cadrul societăţii de insolvenţă R I.P.U.R.L., împrejurare atestată de “extrasul din Registrul Societăţilor Profesionale” eliberat la 16 decembrie 2008de Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, societatea de insolvenţă aparţinând la acest moment altei persoane.

Prin urmare, aşa cum a susţinut şi prima instanţă, s-a înlăturat pericolul continuării activităţii infracţionale, a influenţării persoanelor angajate în firma R. I.P.U.R.L, precum şi riscul folosirii în mod abuziv de către inculpat a calităţii de practician de insolvenţă, din care figura doar ca fiind suspendat din profesie.

Totodată trebuie menţionat că în prezent, cursul judecăţii cauzei de fond este întrerupt ca urmare a sesizării Curţii Constituţionale cu rezolvarea unor excepţii de neconstituţionalitate a unor texte din procedura penală, excepţii invocate de inculpat, existând astfel posibilitatea ca suspendarea să se prelungească cel puţin câteva luni, iar această situaţie a intervenit până la faza administrării probelor.

În ce priveşte riscul influenţării negative de câtre inculpat a continuării procesului dacă acesta ar fi pus în libertate , trebuie precizat că instanţa de fond a instituit toate garanţiile necesare în acest sens, interzicând inculpatului să intre în contact cu martorii din cauză sau cu societăţile pentru care a desfăşurat activitatea de practician de insolvenţă, iar dacă inculpatul va încălca aceste obligaţii se va lua faţă de el, din nou măsura arestării preventive.

În opinia curţii soluţia instanţei de fond respectă şi exigenţele articolului 5 paragraful 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care prevăd că “ orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de par.1 lit.c din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.

Aşa fiind, pentru argumentele expuse pe larg mai sus, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - DIRECŢIA NAŢIONALĂ ANTICORUPŢIE -SERVICIUL TERITORIAL PLOIEŞTI, împotriva încheierii de şedinţă din data de 02 februarie 2009 a Tribunalului Prahova.

2. Drept procesual penal. Partea specială.Verificări privind menţinerea arestării preventive.

C.proc.pen., art. 160 lit.b, art. 3001

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 5, art.6

Potrivit art. 3001 alin.1 c.proc.pen., după înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în Camera de Consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Conform art. 3001 alin.3 c.proc.pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri care să justifice privarea de libertat, instanţa, menţine, prin încheiere motivată arestarea preventivă.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 127 din 13 februarie2009.

Prin Încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din 5.02.2009, pronunţată de Tribunalul Buzău, în dosarul nr. 595/114/2009, s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul I.M. şi s-a menţinut această măsură.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, în stare de recidivă postexecutorie, prev.de art. 174-175 alin.1 lit i c.pen., cu aplic.art. 37 lit.b c.pen., constând în aceea că în seara zilei de 22.08.2008, a lovit-o în mod repetat, într-un loc public, cu pumnii şi picioarele, pe victima Ş.V., cauzându-i grave leziuni traumatice.

S-a mai reţinut că, nu s-au schimbat temeiurile ce au fost avute în vedere la data luării măsurii arestării preventive, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru această faptă este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, criticând-o ca fiind netemeinică şi a solicitat în esenţă, admiterea recursului, casarea încheierii şi pe fond înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea.

Prin decizia penală nr. 127 din 13 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, recursul declarat de inculpatul I.M., a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut în esenţă că, prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, nr. 639/P/2008 din 2.02.2009, inculpatul I.M., a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prev.de art. 174-175 lit.i c.pen., cu aplic.art.

37 lit.b c.pen., constând în aceea că, în seara zilei de 22.08.2008, a lovit pe victima Ş.V., în mod repetat, într-un loc public, producându-i grave leziuni traumatice urmare cărora a decedat.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Buzău, la data de 3.02.2009, sub nr. 595/114/2009, fiind acordat termen la data de 5.02.2009, pentru a se discuta în Camera de Consiliu, în conformitate cu dispoz.art. 3001 al.1 c.proc.pen., legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a constatat că, într-adevăr nu s-au schimbat temeiurile ce au fost avute în vedere la data luării măsurii arestării preventive, în sensul că, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de omor calificat este mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Mai mult decât atât, fapta a fost săvârşită de către inculpat în stare de recidivă postexecutorie, prev.de art. 37 lit.b c.pen., inculpatul fiind condamnat anterior prin sentinţa penală nr. 1876/22.08.2003 a Judecătoriei Focşani, la 4 ani închisoare.

În cauză se configurează săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de omor calificat, în stare de recidivă postexecutorie, prev.de art. 174-175 lit.i c.pen. şi art. 37 lit.b c.pen., faptă recunoscută de inculpat pe întreg parcursul procesului penal.

Faţă de un fenomen care proliferează, organele judiciare abilitate în acest sens, sunt chemate să dea o ripostă fermă autorilor unui asemenea gen de infracţiuni, situaţie în care se impune ca mesajul transmis mediului infracţional să fie unul neechivoc, de natură să limiteze organizarea unor activităţi infracţionale apte să conducă la dezechilibre majore şi la reacţii necontrolate.

Soluţia dispusă de prima instanţă nu înfrânge principiile şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în cauza dedusă judecăţii existând raţiuni de genul celor exprimate anterior, care impun restricţii ale dreptului la libertate al inculpatului.

Astfel, potrivit practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, deţinuţii continuă să se bucure de toate drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de C.E.D.O., cu excepţia dreptului la libertate, atunci o detenţie regulată intră în mod expres în câmpul de aplicare a art. 5 din Convenţie.

Potrivit aceleiaşi practici orice restricţii de alte drepturi trebuie să fie justificate şi trebuie să se bazeze pe considerente de securitate, în special prevenirea crimei şi apărarea ordinii, aceste restricţii decurgând inevitabil din circumstanţele detenţiei.

Pe cale de consecinţă, Curtea a apreciat că încheierea instanţei de fond este legală şi temeinică sub toate aspectele motiv pentru care, în baza art. 385/15 pct.1 lit.b c.proc.pen., recursul declarat de inculpatul I.M., a fost respins ca nefondat.

3. Art. 1491, art. 150 Cod Procedura Penala,

Art. 197 alin. 1 si 4 Cod Procedura Penala

In cazul propunerii de arestare preventivă a inculpatului, procurorul este obligat să procedeze la ascultarea acestuia înainte de a sesizarea instanţei pentru luarea măsurii.

Ne-audierea de către procuror, înainte de a face propunerea de arestare preventivă, conform art. 149 alin.l şi art. 150 Cod procedură penală, conduce la nulitatea relativă a actului procesual (referatul de propunere), întrucât după punerea în mişcare a acţiunii penale, învinuitul dobândeşte calitatea de inculpat şi este obligatorie ascultarea lui în prezenţa apărătorului de către procuror.

Încheierea din 13 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti

Prin încheierea nr. 5 din Camera de Consiliu din data de 11.03.2009 pronunţată de Tribunalul Prahova s-a respins excepţia nulităţii invocată de inculpaţi ca fiind neîntemeiată, s-a admis propunerea formulata de PARCHETUL DE PE LANGA TRIBUNALUL PRAHOVA şi în temeiul disp.art. 149/1 c.p.p. s-a dispus arestarea preventiva pentru o perioadă de 29 de zile începând cu data de 11.03.2009 şi până la data de 08.04.2009 inclusiv, a inculpaţilor I.F.E., R.C.,N.I.F., D.C., D.C., M.L., N. S.

S-a dispus emiterea mandatelor de arestare preventiva a inculpaţilor.Pentru a pronunţa această încheiere tribunalul a reţinut că inculpaţii, sunt

cercetaţi pentru comiterea infracţiunii de tentativă la omor calificat prev. şi ped.de art.20 rap. la art. 174, 175 lit.i C.pen. şi infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice prev. şi ped. de art.321 alin.2 C.pen., infracţiuni pentru care prin Ordonanţa nr.61/P/2009 din 23.02.2009, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, a început urmărirea penală, apreciind ca există indicii temeinice din care rezultă că inculpaţii în noaptea de 25/26.12.2008, l-au atacat pe numitul C. R. care se afla în clubul „P" şi i-au aplicat lovituri în zona capului, a feţei şi pe corp cu pumnii, cu picioarele şi cu obiectele contondente pe care le-au avut asupra lor producându-i leziuni grave, care au pus viaţa victimei în primejdie.

Urmare a conflictului declanşat de inculpaţi în susmenţionatul club, liniştea publică a fost grav tulburată şi aproximativ 100 de consumatori care se aflau în club petrecând sărbătoarea Crăciunului au părăsit speriaţi locaţia respectivă.

Agresiunea asupra victimei R.C. s-a desfăşurat în trei episoade succesive în incinta clubului, în toaleta şi în curtea clubului.

Prin Ordonanţa nr.61/P/2009 din 10.03.2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva inculpaţilor, pentru infracţiunile de tentativă la omor calificat prev. de art.20 rap. la art. 174, 175 lit.i C.pen. şi infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii

publice prev. şi ped. de art.321 alin.2 C.pen., iar prin Ordonanţa din 10.03.2009, a fost luată măsura reţinerii inculpaţilor pe o durată de 24 de ore.

Deşi inculpaţii au negat comiterea faptelor din probele administrate în cauză pana la acest moment din faza de urmărire penală, respectiv din depoziţiile martorilor oculari, C.C.A., M.L., B.V., A.A.A., R.G.D., L.R.P.D., P.C.F., C.Ş., M. R.F., D.I.G., D.M., rezultă indicii că inculpaţii în data de 25/26.12.2008, în incinta, în toaleta şi în curtea clubului în jurul orelor 01,30 noaptea, tară motive l-au acostat în salonul clubului pe C.R. aplicându-i lovituri cu pumnul şi cu castetul telescopic, peste cap faţă şi corp, iar când acesta a căzut la podea inculpaţii au continuat să-1 lovească cu picioarele în aceleaşi zone, până când acesta a ajuns în stare de inconştienţă, după care l-au abandonat, fugind de la locul faptei cu diferite mijloace de transport.

Faptele comise prezintă un pericol social ridicat, în raport de modalităţile în care au fost săvârşite, pe timp de noapte şi în loc public, de numărul agresorilor care au acţionat asupra victimei, de obiectele contondente folosite la agresiune cu care inculpaţii au acţionat şi nu în ultimul rând de consecinţele faptelor lor, respectiv punerea în primejdie a vieţii părtii vătămate C.R., din concluziile raportului medico legal nr.948/30.12. 2008 efectuat de Serviciul de Medicină Legală Prahova, rezultând că leziunile traumatice create au pus în pericol viaţa victimei a cărei supravieţuire la acea dată era improbabilă.

Măsura arestării preventive se ia in scopul de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi pentru a se împiedica comiterea unor alte fapte de acelaşi gen, care au un impact negativ asupra opiniei publice sub aspectul gradului ridicat de pericol social al acestui gen de infracţiuni.

Privitor la excepţia nulităţii invocate de inculpaţi prin apărători prev. de art. 197 C.p.p., tribunalul, reţine potrivit practicii judiciare în materie că neascultarea inculpaţilor înainte de a se face propunerea de arestare preventivă, nu atrage nulitatea nici relativă şi nici absolută a propunerii de arestare preventivă, aşa cum s-a invocat întrucât inculpaţii, trebuie să fie audiaţi (ascultaţi), de judecător, înainte de a se dispune arestarea preventivă a acestora, conform art. 150 C.p.p. şi fiind ascultaţi de judecător, se acoperă lipsa omisiunii procurorului.

Tribunalul, a constatat astfel că, nu au fost vătămate drepturile legale ale inculpaţilor din prezenta cauză, aşa încât nulitatea invocată să nu poată fi înlăturată.

S-a mai constatat că sunt întrunite toate cerinţele prev. de art. 136, 143 şi 148 lit.f C.p.p., existând indicii temeinice că inculpaţii au comis faptele, pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani şi existând indicii că lăsarea lor în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, în condiţiile în care aceste fapte s-au produs într-un loc public, pe timp de noapte şi cu folosirea de obiecte contondente. Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpaţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În motivarea recursului recursului toţi inculpaţii au invocat nulitatea propunerii de arestare preventivă întrucât, nu au fost audiaţi de procuror, în calitate de inculpaţi, înainte de a se face propunerea de arestare. De asemenea, se mai arată de către inculpaţi că, deşi fapta a avut loc la data de 25/26.12.2008 nu s-a dispus în cauză nici o măsură preventivă. În fine, mai critică, în esenţă, că în propunerea de arestare preventivă nu se descrie participarea fiecărui inculpat la comiterea faptei pentru care sunt cercetaţi.

Examinând încheierea atacată în raport de actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, de criticile invocate, dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 385/6 alin. 3 Cod procedură penală, Curtea va constata că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:

În cauză prin referatul nr. 61/P/2009 din 11.03.2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a solicitat instanţei, în baza art. 149/1 Cod procedură penală, luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţii : I.F.E., R.C., N.I.F., D.C., D.C., M.L., N.S..

S-a reţinut în cuprinsul referatului că în noaptea de 25/26.12.2008 sus-numiţii l-au atacat numitul C.R., care se afla în clubul „P" şi l-au lovit cu pumnii, picioarele, obiecte contondente pe care le avea asupra lor, provocându-i leziuni grave care i-au pus viaţa în primejdie.

Agresiunea s-a desfăşurat în trei episoade succesive, respectiv în incinta clubului, în toaletă şi în curtea clubului, toate persoanele arătate contribuind 1-a lovirea părţii vătămate şi susţinându-se reciproc în comiterea agresiunii.

Urmare a conflictului declanşat, liniştea şi ordinea publică din local a fost grav tulburată şi circa 100 de consumatori care se aflau în club petrecând seara de Crăciun au părăsit speriaţi locaţia respectivă.

La solicitarea propunerii de arestare s-a invocat de către inculpaţi nulitatea actului, întrucât ei nu au fost audiaţi în calitate de inculpaţi de către procuror înainte de sesizarea instanţei, conform art. 149/1 alin. 1 Cod procedură penală, încălcându-i-se dreptul la apărare. De asemenea, s-a invocat încălcarea disp. art. 237 alin. 2 Cod procedură penală.

Curtea analizând excepţia invocată , în raport de textele legale incidente va aprecia că aceasta este fondată.

Astfel, potrivit art. 149/1 alin. 1 Cod procedură penală "procurorul din oficiu sau la sesizarea organelor de urmărire penală, dacă sunt întrunite condiţiile prev. de art. 143 şi există vreunul dintre cazurile prev. de art. 148, când consideră că în intereseul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii preventive a inculpatului ".

Din interpretarea literală şi logică a textului rezultă că, înainte de a se formula propunerea de arestare preventivă procurorul trebuie să îl audieze pe inculpat în această calitate, întrucât textul se referă la arestarea inculpatului, ceea ce înseamnă că deja de faţă de el s-a pus în mişcare acţiunea penală.

Mai mult decât atât textul foloseşte adverbul numai, de unde rezultă că ascultarea inculpatului de către procuror este obligatorie şi nu facultativă.

Pe de altă parte după punerea în mişcare a acţiunii penale, învinuitul audiat în calitate de inculpat, dobândeşte totodată şi alte drepturi dar şi alte garanţii procesuale.

Ascultarea inculpatului de către procuror înainte de a se formula propunerea şi în prezenţa apărătorului, este una din aceste garanţii procesuale. în această calitate şi conştientizând faptul că se va dispune inculparea pentru săvârşirea unei (unor) infracţiuni şi că se va solicita una din măsurile preventive, inculpatul poate face şi alte declaraţii care pot conduce apoi la formularea sau nu, de către procuror, a propunerii de arestare preventivă.

De asemenea, art. 150 Cod procedură penală prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror şi de către judecător (....).

Deci, prin aceeaşi interpretare a textului, se poate trage concluzia că ascultarea inculpatului atât de către procuror cât şi de către judecător este obligatoriu, garantându-se în acest fel dreptul la apărare prev. de art. 6 Cod procedură penală.

In speţa de faţă, cei şapte inculpaţi au fost puşi sub învinuire la data de 23.02.2009 (fila 169 şi urm.) pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 20 rap. la art. 174 şi art. 175 lit. I Cod penal şi prev. de art. 321 alin. 2 Cod penal, după care, au fost audiaţi în această calitate (de învinuiţi) la data de 10.03.2009 până în jurul orelor 19,00.La aceeaşi dată s-a dispus prin ordonanţă reţinerea lor pentru o perioadă de 24 de ore măsură ce a început de la orele 18,00.

In continuare, prin ordonanţa nr. 61 /P/2009 din aceeaşi dată s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de cei şapte învinuiţi , aceştia dobândind astfel calitatea de inculpat. Totuşi, în această calitate de inculpaţi recurenţii nu au fost audiaţi, fiind întocmită propunerea pentru luarea măsurii arestării preventive.

Având în vedere această situaţie, Curtea apreciază că în cauză au fost încălcate disp. art. 149/1 alin. 1 şi art. 150 Cod procedură penală privind ascultarea inculpatului de către procuror înainte de a se formula propunerea de arestare preventivă, iar sancţiunea nu poate fi decât nulitatea relativă a actului procesual.

Art. 197 alin. 1 Cod procedură penală prevede că "încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act".

în speţa de faţă au fost încălcate dispoziţiile legale care garantează dreptul la apărare al inculpaţilor şi prezenţa apărătorului său la audiere, întrucât în calitate de inculpaţi şi asistaţi de apărător , recurenţii nu au fost audiaţi de procuror, iar acest lucru poate fi considerat o vătămare în drepturile lor procesuale,respectiv al dreptului la apărare garantat de art.24 din Constituţie.

In aceste condiţii, Curtea va constata încălcarea dispoziţiilor legale menţionate astfel că, fără a mai examina pe fond propunerea de arestare preventivă, va admite recursurile, va casa încheierea tribunalului şi va revoca măsura arestării preventive luată faţă de inculpaţi.

Ţinând totuşi seama că faţă de cei şapte inculpaţi există indicii temeinice de săvârşire a infracţiunii pentru care sunt cercetaţi (aspect ce rezultă din declaraţiile inculpaţilor N.I. şi M.L. şi ale martorilor), în baza art. 145 Cod procedură penală(care nu prevede condiţia de nulitate relativă analizată ca în cazul arestării preventive),Curtea, va dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, fără încuviinţarea instanţei de judecată.

în baza art. 145/1 Cod procedură penală inculpaţii vor fi obligaţi să respecte măsurile preventive de acest text de lege, iar în baza art. 145 alin. Vi Cod procedură penală aceştia vor fi obligaţi să nu ia legătura între ei pe durata măsurii preventive.

Va atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 145 alin. 3 Cod procedură penală privind revocarea măsurii în cazul încălcării obligaţilor menţionate.

4. APRECIEREA PROBELOR ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL.RETRACTAREA DECLARAŢIILOR DATE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE DE CĂTRE PARTEA VĂTĂMATĂ ŞI SCHIMBAREA POZIŢIEI PROCESUALE A PĂRŢII VĂTĂMATE.

Partea vătămată, deşi sancţionată administrativ pentru mărturie mincinoasă, nu a putut justifica în mod credibil schimbarea poziţiei sale procesuale cu atât mai mult cu cât potrivit art.63 c.pr.penală, probele neavând valoare dinainte stabilită, aprecierea acestora se face prin examinarea şi coroborarea acestora cu toate mijloacele de probă administrate.(Decizia penală nr.60/22.01.2009).

Prin sentinţa penală nr.551/30.06.2008, Judecătoria Buzău a dispus condamnarea inculpatului M.I. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată prev de art.211 alin.1 C.penal, cu aplicarea art.37 lit.b C.penal, faptă comisă la 15.05.2007, dispunând în baza art.334 C.pr.penală schimbarea încadrării juridice din disp. art.211 alin.1 şi alin.2/1 lit.c C.penal, cu aplicarea art.37 lit.b C.penal.

S-a făcut aplicarea disp. art.71 şi 64 lit.a,b, C.penal, pe timpul executării pedepsei.

În baza art.8 c.penal a dedus din durata pedepsei perioada reţinerii de 1 zi, 15.05.2007.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria, pe baza probelor administrate a reţinut în sarcina inculpatului M.I. că în ziua de 15 mai 2007 acesta a pătruns în curtea imobilului proprietatea martorului Ş.N unde prin acte de violenţă psihică a deposedat-o pe partea vătămată M.E.M. de două telefoane mobile şi un ceas de mână.

Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei susţinând că aceasta a fost săvârşită de făptuitorul minor G.C.C..

Susţinerea inculpatului a fost respinsă având în vedere declaraţiile părţii vătămate, ale făptuitorului G.C.C..precum şi ale martorilor Ş.S.D., Ş.I.S., Ş.C. şi M.L. şi în baza proceselor verbale de confruntare dintre inculpat şi martori , probe din care rezultă situaţia de fapt reţinută de instanţă.

S-a reţinut că în drept fapta inculpatului constituie infracţiunea de tâlhărie prev.în art.211 al.1 cod penal cu aplicarea art.37 lit.b cod penal şi nu cea reţinută în rechizitoriu respectiv art.211 al.1,2/1 lit.c cod penal având în vedere că deposedarea părţii vătămate nu s-a făcut în incinta casei de locuit ci în curtea locuinţei.

Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul M.I. care a criticat-o pentru nelegalitate si netemeinicie susţinând ca nu se face vinovat de comiterea infracţiunii pentru care a fost condamnat, solicitând achitarea sa în baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.c C.pr.penală.

Tribunalul Buzău prin decizia penală nr. 194/23.10.2008 a admis apelul declarat de inculpatul M.I., împotriva sentinţei penale nr.531 din 30.06.2008 pronunţată de Judecătoria Buzău, a desfiinţat în parte în latură penală sentinţa atacată

şi a redozat pedeapsa aplicată inculpatului în baza art.211 alin.1 Cod pen. cu aplicarea art. 37 lit.b Cod pen. la 3 ani şi 4 luni închisoare.

S-au aplicat dispoziţiile art. 71 şi 64 lit.a teza a II-a şi lit. b Cod pen. pe durata executării pedepsei.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei. Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a constatat că instanţa

de fond a reţinut corect situaţia de fapt si încadrarea juridică a faptei, iar din probele administrate in cauză a rezultat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea acestei infracţiuni,astfel ca în mod corect instanţa de fond a reţinut vinovăţia acestuia.

A observat însă instanţa de apel că la individualizarea pedepsei s-au avut in vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art.72 cod penal, dar având in vedere valoarea redusa a prejudiciului cauzat părţii vătămate, limitele de pedeapsa prevăzute de lege şi gradul de pericol social al faptei, a apreciat ca pedeapsa aplicată este prea aspră in raport de gravitatea faptei astfel încât se impune reducerea acesteia spre minimul special prevăzut de lege, precum şi modificarea conţinutului pedepselor accesorii.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul M.I., criticându-le pentru nelegalitate si netemeinicie, susţinând, în esenţă, că nu se face vinovat de săvârşirea faptei pentru care a fost condamnat, arătând că nu a exercitat asupra părţii vătămate nici un fel de violenţă sau ameninţări şi că bunurile nu i-au fost remise lui, ci numitului G.C.C., astfel că nu poate fi reţinută vinovăţia sa, solicitând achitarea în baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.c C.pr.penală. Şi-a întemeiat inculpatul apărarea pe declaraţiile părţii vătămate, date în cursul cercetării judecătoreşti, prin care aceasta a susţinut că inculpatul nu i-a solicitat să-i remită bunurile şi că o astfel de remitere s-a făcut către coparticipantul G.C.C. şi nu către inculpat.

Criticile inculpatului sunt nefondate.Instanţele au reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi au realizat o

justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză în cele două faze ale procesului penal, din care rezultă atât existenţa faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, cât şi săvârşirea acesteia cu vinovăţie în forma cerută de lege de către inculpat.

Au fost avute astfel în vedere plângerile şi declaraţiile iniţiale ale părţii vătămate M.E.M, declaraţiile participantului G.C.C., depoziţiile martorilor oculari Ş.S.D., Ş.I., Ş.C şi M.L. procesele verbale de confruntare dintre inculpat şi martori.

Pe baza acestor mijloace de probă, în mod corect s-a reţinut şi rezultă că la data de 15.05.2007 în jurul orelor 15,00, în timp ce se afla în curtea imobilului casă de locuit, proprietatea numitului Ş.N., inculpatul recurent prin exercitarea de acte de constrângere psihică a deposedat-o pe partea vătămată M.E.M. de două telefoane mobile şi un ceas, bunuri în valoare de 130 lei, precum şi de actul de identitate pe care îl avea asupra sa.

Încă din cursul urmăririi penale, inculpatul recurent a negat săvârşirea faptei, susţinând că partea vătămată ar fi remis aceste bunuri coparticipantului G.C.C. împreună cu care se afla inculpatul. Însă, apărările inculpatului, sunt contrazise de plângerile şi declaraţiile iniţiale ale părţii vătămate M.E.M., declaraţiile participantului G.C.C., depoziţiile martorilor oculari sus menţionaţi, procesele verbale de confruntare dintre inculpat şi martori.

În mod judicios prima instanţă a constatat că apărările inculpatului, formulate şi în cursul cercetării judecătoreşti, sunt nefondate raportat la mijloacele de probă

expuse mai sus, din care rezultă cu certitudine exercitarea de acte de ameninţare şi constrângere psihică asupra părţii vătămate, sub imperiul cărora aceasta a remis inculpatului bunurile menţionate precum şi actul său de identitate.

În concret, rezultă că la 16.05.2007, deci imediat după incident partea vătămată s-a adresat cu plângere penală Poliţiei municipiului Buzău, afirmând că inculpatul a deposedat-o prin acte de violenţă de bunurile sus menţionate.

Din mijloacele de probă administrate rezultă că la data de 15.05.2007, partea vătămată s-a întâlnit pe stradă în localitatea G., judeţ Buzău cu inculpatul M.I. care era însoţit şi de coparticipantul G.C.C.

Inculpatul i.-a cerut părţii vătămate să-i remită o sumă de bani ce reprezenta contravaloarea unor produse cosmetice pe care partea vătămată îi luase angajamentul să le distribuie la propunerea numitului M.G., inculpatul afirmând că de fapt aceste bunuri i-ar fi aparţinut lui.

Cum partea vătămată a refuzat solicitarea inculpatului şi a afirmat că nu a reuşit să valorifice toate produsele cosmetice şi nici să încaseze banii de la clienţi, inculpatul a început să devină din ce în ce mai iritat şi a hotărât să meargă împreună cu partea vătămată la domiciliul martorei Ş.S.D., unde partea vătămată intenţiona să se deplaseze, cu scopul de a încasa banii pe produsele cosmetice.

Ajunşi la domiciliul martorei şi pătrunzând în curtea locuinţei (proprietate numitului Ş.N.) inculpatul i-a cerut părţii vătămate să-i remită drept garanţie actul de identitate, cele două telefoane mobile şi un ceas, bunuri care să reprezinte o garanţie a plăţii produselor cosmetice.

Întâmpinat fiind de refuzul părţii vătămate, inculpatul a manifestat o conduită agresivă verbal împotriva acesteia, fapt confirmat de depoziţiile martorilor oculari enumeraţi mai sus.

Starea de temere insuflată părţii vătămate, a fost accentuată şi de faptul că inculpatul prezenta la acel moment pe abdomen şi pe membrele superioare mai multe plăgi tăiate care sângerau, astfel încât în condiţiile în care acesta a ameninţat partea vătămată cu exercitarea de violenţe asupra sa, ţinând seama de contextul în care aceste ameninţări au fost adresate, este evident că partea vătămată a acceptat să-i remită inculpatului bunurile solicitate doar în urma stării de temere ce i-a fost creată prin atitudinea ameninţătoare a inculpatului.

Împrejurarea că ulterior în cursul cercetării judecătoreşti partea vătămată şi-a nuanţat declaraţiile încercând să-l exonereze pe inculpat de răspunderea penală şi afirmând că de fapt ar fi remis aceste bunuri celuilalt participant prezent şi anume G.C.C., a atras asupra părţii vătămate efectuarea de cercetări pentru comitere a infracţiunii de mărturie mincinoasă prev. de art.260 alin.1 Cod penal.

Prin ordonanţa nr.5808/P/2007 din 17.10.2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău, partea vătămată M.E.M. a fost scoasă de sub urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 260 alin.1 cod penal, fiindu-i aplicată sancţiunea amenzii administrative în cuantum de 700 lei constatându-se că atitudinea ulterioară nesinceră a acesteia nu este unicul criteriu şi nici cel determinat pentru aprecierea gradului de pericol social al faptei comisă de către aceasta.

Aşadar, cum împotriva părţii vătămate au fost desfăşurate acte de urmărire penală în legătură cu comiterea unei infracţiuni îndreptată împotriva justiţiei şi anume infracţiunea de mărturie mincinoasă, este evident că declaraţiile ulterioare ale părţii vătămate nu pot sta decât sub semnul neverosimilităţii, cu atât mai mult cu cât

depoziţiile martorilor oculari confirmă cele susţinute iniţial de partea vătămată în plângerea penală, depusă la poliţie.

Prin urmare, nici susţinerile părţii vătămate, din faţa instanţei de recurs, (potrivit cărora bunurile au fost remise numitului G.C.C. şi nu inculpatului), nu pot fi considerate credibile şi nici nu pot atrage exonerare a inculpatului de răspundere penală.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât, chiar în faţa instanţei de recurs partea vătămată a descris contextul în care fapta s-a petrecut şi a confirmat că inculpatul a exercitat ameninţări împotriva sa.

Ca atare, Curtea constată că în mod judicios apărările inculpatului au fost înlăturate de instanţele anterioare, câtă vreme existenţa faptei şi vinovăţia acestuia sunt confirmate de toate mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale.

Partea vătămată, deşi sancţionată administrativ, pentru mărturie mincinoasă, nu a putut justifica în mod credibil schimbarea poziţiei sale procesuale cu atât mai mult cu cât potrivit art.63 c.pr.penală, probele neavând valoare dinainte stabilită, aprecierea acestora se face prin examinarea şi coroborare acestora cu toate mijloacele de probă administrate.

Ori, cum celelalte mijloace de probă administrate în cursul urmăririi penale, inclusiv plângerea şi declaraţiile părţii vătămate, date în această fază procesuală, confirmă pe deplin existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului, fără a se aduce dovezi privind exercitarea de acte de constrângere de către organele de cercetare împotriva părţii vătămate, aşa cum aceasta a susţinut, rezultă cu claritate că soluţia de condamnare a inculpatului este legală.

5. DREPT PROCESUAL PENAL. MĂSURI PREVENTIVE. ÎNLOCUIREA SAU MODIFICAREA CONTROLULUI JUDICIAR INSTITUIT DE INSTANŢĂ ÎN CADRUL LIBERĂRII PROVIZORII PE CAUŢIUNE. ADMISIBILITATEA CERERII.

Potrivit art.160/4 alin.3 C.pr.penală rap. la art.160/2 alin.4 C.pr.penală, în ceea ce priveşte liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control judiciar se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art.145 alin.2/1 C.pr.penală, existând temei legal pentru admiterea cererii inculpatului, acesta fiind reprezentat de disp. art.160/4 alin.2 C.pr.penală.

(decizia penală nr.108/6 februarie 2009).

Prin încheierea de şedinţă din data de 27 ianuarie 2009, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de inculpatul N.S, şi a dispus înlocuirea obligaţiei stabilită în sarcina sa, prin încheierea pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în şedinţa publică din data de 6 ianuarie 2009, în dosarul nr. 1/120/2009, în baza

dispoziţiilor art. 1602 alin. 3 lit. a Cod procedură penală, respectiv obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în condiţiile stabilite de instanţă, cu obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a ţării, decât în condiţiile stabilite de instanţă.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 1602 alin. 32 Cod procedură penală şi s-a dispus comunicarea încheierii, în aceeaşi zi, conform art. 1604

alin. 3 raportat la art. 1602 alin. 4şi art. 145 alin. 21 Cod procedură penală.Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată la

19.01.2009 sub nr. 213/120/2009, inculpatul N.S. a solicitat înlocuirea obligării de a nu părăsi limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în condiţiile stabilite de instanţă.

În motivarea cererii, acesta a arătat că este cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 208 alin. 1 Cod penal, art. 209 alin. 1 li.t a şi g şi alin. 3 lit. a Cod penal şi art. 323 alin. 1 şi 2 Cod penal, iar prin încheierea pronunţată la 6 ianuarie 2009 în dosarul 1/120/2009, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea sa de liberare provizorie pe cauţiune şi a dispus punerea în libertate de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis la 16.12.2008.

În baza dispoziţiilor art. 1602 alin. 3 Cod procedură penală instanţa l-a obligat să nu părăsească limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în condiţiile stabilite de instanţă, atrăgându-i-se atenţia că în caz de încălcare cu rea credinţă a obligaţiilor ce-i revin se va lua măsura arestării preventive.

A precizat inculpatul că este asociat unic şi administrator statutar al unei societăţi comerciale cu sediul în Ploieşti, care are un număr de 40 de angajaţi, fiind inclusă în categoria contribuabililor mijlocii, potrivit cifrei de afaceri, având însă şi credite bancare de aproximativ 13 miliarde lei vechi, dar şi că principalul punct de lucru se află pe raza comunei Brazi, judeţul Prahova, localitate ce se află la o distanţă de 10 Km faţă de locul de domiciliu - municipiul Ploieşti şi că pentru bunul mers al activităţii societăţii, este necesară prezenţa sa zilnică la punctul de lucru, fiind necesar şi a se deplasa în mod frecvent în alte localităţi din ţară, în vederea încheierii de contracte comerciale.

În aceste condiţii, a arătat inculpatul că este necesară înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi limita teritorială a localităţii de domiciliu cu cea a obligării de a nu părăsi ţara, pentru a nu se ajunge la situaţia în care societatea să fie declarată în incapacitate de plată.

Instanţa de fond a mai reţinut că prin încheierea pronunţată la 6 ianuarie 2009 Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea de liberare provizorie pe cauţiune formulată de inculpatul N.S., cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 208 alin. 1 Cod penal, art. 209 alin. 1 lit. a şi g şi alin. 3 lit. a Cod penal şi art. 323 alin. 1 şi 2 Cod penal, dispunând punerea în libertate provizorie pe cauţiune, obligându-l, în baza dispoziţiilor art. 1602 alin. 3 Cod procedură penală, printre altele, să nu depăşească limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în condiţiile stabilite de instanţă, dispunând şi să respecte obligaţia prevăzută de art. 1602 alin. 32 Cod procedură penală.

Totodată, i s-a atras atenţia inculpatului că în caz de încălcare cu rea credinţă a obligaţiilor care îi revin se va lua faţă de el măsura arestării preventive.

Analizând cererea inculpatului, tribunalul a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 1604 alin. 2 Cod procedură penală pe timpul liberării provizorii pe cauţiune inculpatul este obligat să respecte obligaţiile care îi revin potrivit art. 1602

alin. 3 şi 31 Cod procedură penală, printre acestea şi să nu depăşească limita teritorială fixată, decât în condiţiile stabilite de instanţă, prevăzută de alin. 3 lit. a.

Faţă de aceste dispoziţii, prin încheierea din 6 ianuarie 2009, admiţând cererea de liberare provizorie pe cauţiune, instanţa a fixat ca limită teritorială-localitatea de domiciliu, pe care inculpatul este obligat să nu o depăşească, decât în condiţiile stabilite de către instanţă, în caz contrar urmând a se lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

A observat însă tribunalul că din probele administrate reiese că inculpatul N.S. este asociat unic al unei societăţi comerciale cu sediul în Ploieşti, având punct de lucru în afara localităţii Ploieşti, într-o comună limitrofă, societatea fiind inclusă în categoria contribuabililor mijlocii, iar din copia contractelor de vânzare-cumpărare şi închiriere ataşate reiese că societatea unde inculpatul este administrator se află în relaţii comerciale, derulând mai multe contracte.

În acest context, s-a apreciat că prezenţa inculpatului la sediul societăţii apare ca fiind necesară, pentru a desfăşura activităţi lucrative, câtă vreme este singurul care se poate ocupa de activitatea firmei, neavând alţi asociaţi.

Pentru aceasta însă, inculpatul trebuie să se poată deplasa de la domiciliul său situat în Ploieşti la punctul de lucru situat în afara acestei localităţi, lucru care nu este posibil fără a încălca obligaţia stabilită de instanţă în sarcina sa.

În acest context tribunalul a apreciat că sunt incidente dispoziţiile legale potrivit cărora instanţa poate modifica obligaţiile impuse inculpatului pe timpul liberări provizorii, potrivit art.160/3 C.pr.penală, deoarece inculpatul a dovedit că se impune în mod curent ca în exercitarea dreptului său la muncă să depăşească limita teritorială a judeţului.

S-a apreciat că se impune a fi modificată limita teritorială fixată iniţial de instanţă, de la localitatea de domiciliu, la teritoriul ţării, tocmai pentru a nu se încălca dreptul la muncă stipulat în Constituţie şi în normele comunitare.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că solicitarea inculpatului era inadmisibilă, deoarece sub un prim aspect, temeiul de drept invocat de către inculpat, anume cel prevăzut de art.145 alin.2/3 C.pr.penală se referă la o altă instituţie de drept procesual penal şi anume la obligarea de a nu părăsi ţara şi nu la liberarea provizorie, excedând deci obiectului cauzei.

În al doilea rând s-a mai susţinut că liberarea provizorie pe cauţiune este o altă instituţie de drept procesual penal care presupune depunerea unei cauţiuni şi îndeplinirea condiţiilor prev. de art.160/2 alin.1 şi 2 c.penal inculpatului revenindu-i obligaţia de a respecta dispoziţiile prevăzute şi art.160/2 alin.3 şi 3/1.

Astfel, singurele dispoziţii care se aplică în mod corespunzător inculpatului în cazul liberării provizorii pe cauţiune sunt cele de la art.160/2 alin.3/2 c.p.p şi 160/2 alin.4 C.pr.p.

Ca atare, cum norma procesuală prevăzută de art.160/3 c.p.p nu se aplică inculpatului liberat provizoriu pe cauţiune întrucât inculpatul nu se află sub imperiul controlului judiciar ci sub cel al cauţiunii care garantează respectarea de către inculpat a obligaţiilor care-i revin în timpul liberării provizorii, s-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii şi pe fond respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate de inculpat.

Recursul este fondat, însă pentru alte considerente decât cele invocate, după cum urmează:

Este adevărat că, prin încheierea din 6 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa s-a admis cererea de liberare provizorie pe cauţiune formulată de inculpatul N.S. şi s-a dispus punerea sa în libertate provizorie, pe cauţiune, fiindu-i impusă respectarea obligaţiilor prevăzute de art.160/2 alin.3 C.pr.penală, între care şi să nu depăşească limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în condiţiile stabilite de instanţă.

Această încheiere a rămas definitivă prin decizia nr.12/8 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.

Este de asemenea real, că potrivit înscrisurilor depuse la dosar, inculpatul este unicul asociat al unei societăţi comerciale, al cărei punct de lucru se află într-o comună aflată în judeţul Prahova, societate care este inclusă în categoria contribuabililor mijlocii şi care potrivit activităţilor pe care le desfăşoară, are o serie de contracte comerciale în derulare, astfel încât pentru a se preîntâmpina un blocaj generat de lipsa inculpatului de la sediul societăţii şi de imposibilitatea de continuare a activităţii specifice, prezenţa inculpatului la sediul societăţii apare ca necesară, ţinând cont şi de amploarea activităţilor derulate, ce au determinat includerea sa în categoria de contribuabili sus menţionată.

Aceste considerente au determinat instanţa de fond să aprecieze în mod legal că se impune admiterea solicitării inculpatului şi modificarea obligaţiei impuse acestuia, pe timpul liberări provizorii, de a nu depăşi limita teritorială a localităţii de domiciliu.

Critica parchetului privind inadmisibilitatea solicitării inculpatului, nu este fondată atâta vreme cât prin încheierea rămasă definitivă, instanţa de judecată ce a admis cererea sa de liberare provizorie pe cauţiune a fixat în sarcina inculpatului obligaţiile impuse de textele legale ce reglementează liberarea provizorie sub control judiciar, dar care prin însăşi trimiterile făcute de legiuitor, sunt aplicabile deopotrivă şi în ceea ce priveşte liberarea provizorie pe cauţiune .

Aceste obligaţii impuse de instanţă inculpatului, deşi sunt prevăzute în conţinutul disp. art.160/2 alin.3 c.pr.penală ce reglementează liberarea provizorie sub control judiciar, sunt în egală măsură aplicabile şi în ceea ce priveşte liberarea provizorie pe cauţiune.

Aceasta deoarece, potrivit art.160/4 alin.2 C.pr.penală (privitor la liberarea provizorie pe cauţiune), pe timpul liberării provizorii pe cauţiune, învinuitul sau inculpatul este obligat să se prezinte la chemarea instanţei, să comunice orice schimbare a locuinţei şi să respecte obligaţiile prevăzute în art.160/2 alin.3 C.pr.penală,(referitoare la liberarea provizorie sub control judiciar) pe care instanţa le dispune.

Este de asemenea reală şi împrejurarea că inculpatul şi-a întemeiat prezenta cerere de înlocuire a măsurii dispuse de instanţă pe disp. art.145 alin.2/3 C.pr.penală, text de lege care se referă la măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, care în mod evident este o altă instituţie de drept procesual penal, decât cea ce face obiectul prezentei cauze, anume cea vizând liberarea provizorie pe cauţiune.

Aceasta nu constituie însă un motiv pentru a se aprecia ca fiind inadmisibilă prezenta cerere de înlocuire, câtă vreme în considerentele încheierii recurate instanţa a făcut o analiză amplă a temeiurilor pe care inculpatul şi-a fundamentat cererea şi a reţinut ca fiind incidente dispoziţiile legale ce privesc instituţia liberării provizorii pe

cauţiune, fără a face o confuzie între cele două instituţii, aşa cum se susţine în motivele de recurs.

Nu în ultimul rând, trebuie precizat că în cadrul dispoziţiilor legale ce vizează obligaţiile impuse inculpatului pe timpul liberării provizorii pe cauţiune şi sub control judiciar, însăşi normele procesuale fac trimitere la măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, deoarece potrivit art.160/4 alin.3 C.pr.penală rap. la art.160/2 alin.4 C.pr.penală, în ceea ce priveşte liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control judiciar se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art.145 alin.2/1 C.pr.penală.

Faţă de aceste considerente, Curtea constată că este nefondată critica ce vizează inadmisibilitatea cererii inculpatului şi inexistenţa unui temei legal pentru a se aprecia ca fiind admisibilă cererea acestuia, deoarece în raport de textele legale sus menţionate se constată că în mod evident există un temei legal pentru admiterea cererii acestuia, acesta fiind reprezentat de disp. art.160/4 alin.2 C.pr.penală, aşa cum s-a arătat mai sus.

La examinarea din oficiu a hotărârii, se constată însă că în mod greşit instanţa de fond a apreciat asupra conţinutului obligaţiei înlocuite în sensul că, în mod greşit a dispus înlocuirea obligaţiei impuse inculpatului de a nu depăşi limita teritorială a localităţii de domiciliu, cu obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a ţării.

Astfel, din conţinutul art.160/4 alin.2 C.pr.penală rap. la art.160/2 alin.3 C.pr.penală, rezultă indubitabil că pe timpul liberării provizorii inculpatului i se impune să respecte o serie de obligaţii, între care aceea de a nu depăşi limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de organul judiciar.

Această obligaţie este stipulată în disp. art.160/2 alin.3 litera „a” C.pr.penală şi se observă că acelaşi text de lege prevede la litera „h” obligaţia pe care instanţa o poate impune inculpatului, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea instanţei.

Aşa fiind, admiţând cererea inculpatului şi dispunând înlocuirea, instanţa de fond a realizat practic o confuzie între conţinutul obligaţiei prevăzute la litera „a” cu cea prevăzută la litera „h” a art.160/2 alin.3 C.pr.penală, fiind evident că prin modificarea limitei teritoriale a localităţii de domiciliu, cu limita teritorială a ţării, practic obligaţia inculpatului a devenit cea prevăzută la litera „h” din textul sus menţionat, ceea ce în mod evident nu a fost dispus şi nici avut în vedere de către instanţa care prin încheiere definitivă a admis cererea inculpatului de liberare provizorie pe cauţiune.

În concret, reţinându-se ca fiind reală împrejurarea că inculpatul, prin natura activităţii ce o desfăşoară şi care constituie principala sa îndeletnicire generatoare de venituri, este obligat să părăsească limita teritorială a localităţii de domiciliu pentru a se deplasa în afara acestei localităţi, pentru a-şi exercita această activitate, este evident că pentru a se respecta dispoziţiile legale incidente în materia liberării provizorii, se impune modificarea conţinutului obligaţiei impuse, de a nu depăşi limita teritorială a localităţii de domiciliu.

Cum domiciliul inculpatului este în Ploieşti, iar dosarul de fond se află pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, Curtea constată că se impune modificarea acestei obligaţii în sensul ca inculpatul să nu depăşească limita teritorială a celor 2 judeţe, Dâmboviţa şi Prahova.

În acest mod, se poate asigura atât respectarea de către inculpat a obligaţiilor impuse în sarcina sa pe timpul liberării provizorii, cât şi desfăşurarea în concret, de către inculpat, a activităţilor în cadrul societăţii comerciale al cărei asociat şi administrator este, pentru garantarea exercitării de către acesta a dreptului la muncă,

pe perioada liberării provizorii şi a judecării în fond a cauzei, până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Aşa fiind, recursul va fi admis şi se va casa în parte încheierea recurată, în sensul că se va modifica controlul judiciar instituit în sarcina inculpatului, prin încheierea pronunţată la 6 ianuarie 2009, de Tribunalul Dâmboviţa, rămasă definitivă, dispunându-se ca inculpatul să nu depăşească limita teritorială a judeţelor Dâmboviţa şi Prahova, decât în condiţiile stabilite de instanţă, conform art.160/2 pct.2 lit.a rap. la art.160/4 alin.2 C.pr.penală.

6. DREPT PROCESUAL PENAL. CĂI EXTRAORDINARE DE ATAC. REVIZUIREA. FAPTE ŞI ÎMPREJURĂRI NOI ÎN ÎNŢELESUL ART.394 ALIN.1 LIT.A C.PR.PENALĂ.

Nu se poate susţine că un înscris reprezintă un înscris nou, circumscris noţiunii de „faptă sau împrejurare ce nu a fost cunoscută de instanţă la soluţionarea cauzei”, câtă vreme aspectele dovedite de conţinutul acestuia au fost reţinute şi analizate de instanţele investite cu soluţionarea în fond şi în căile ordinare de atac, a infracţiunii comise de către inculpatul revizuient, iar situaţia învederată de către revizuient a fost amplu analizată de aceste instanţe.

Prin sentinţa penală nr. 144 din 24.03.2008, pronunţată de Judecătoria Târgovişte, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuientul V.G., cu privire la sentinţa penală nr.905/2006, pronunţată de Judecătoria Târgovişte

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că revizuientul a fost condamnat prin sentinţa penală nr.905/26.05.2006 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 2.500 lei, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 320 Cod penal şi că a fost obligat la despăgubirea părţilor civile cu câte 2.000 de lei, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC G.E SRL Ulmi.

S-a reţinut în esenţă că inculpatul a săvârşit infracţiunea dedusă judecăţii prin aceea că deşi autorizaţia de mediu a restaurantului deţinut de societatea comercială al cărei administrator era, a expirat la 2.04.2004, cu toate acestea restaurantul a funcţionat fără obţinerea unei noi autorizaţii, tulburând în mod repetat liniştita folosinţă a locuinţelor părţilor vătămate, fapt confirmat de declaraţiile părţilor, declaraţiile martorilor şi de măsurătorile efectuate de către Agenţia Protecţiei Mediului Dâmboviţa.

A mai reţinut instanţa de fond că prin decizia penală nr. 43/28.02.2007 Tribunalul Dâmboviţa a respins apelurile declarate de către inculpat, partea responsabilă civilmente şi părţile vătămate, împotriva hotărârii primei instanţe, prin care s-a dispus sancţionarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.320 c.penal.

În urma examinării recursului declarat de către inculpat împotriva deciziei tribunalului, Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia penală nr.550/22 iunie 2007 a

apreciat că acesta este nefondat, întrucât inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii, ambele societăţi sub care a funcţionat şi funcţionează restaurantul Paradis fiind patronate de către inculpat – care a avut calitatea de acţionar şi administrator al acestora.

În legătură cu motivele de revizuire invocate în prezenta cauză, instanţa de fond a observat că pentru a concluziona asupra temeiniciei cererii de revizuire instanţa trebuie să cerceteze, având în vedere cazul invocat – şi anume dispoziţiile art. 394 alin.1 lit. a Cod proc. penală – dacă aceasta îndeplineşte cele două condiţii obligatorii prevăzute de lege: să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei şi faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.

În raport de probele administrate în cursul judecării cauzei şi cu dispoziţiile legale menţionate mai sus instanţa de fond a reţinut că împrejurările învederate de către revizuient au fost invocate de către acesta în apărare atât cu ocazia judecării fondului cauzei, cât şi prin motivele de apel şi de recurs formulate, fiind analizate de către instanţe în ansamblu probatoriului administrat şi fiind evidenţiate de către înscrisurile depuse de către inculpat la dosar pe parcursul cercetării judecătoreşti (documente din evidenţa Oficiului Registrului Comerţului care oferă date despre SC G. SRL şi despre asociaţi), astfel încât nu se poate reţine că acestea nu au fost cunoscute de către instanţă la soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte susţinerea revizuientului că pentru infracţiunea dedusă judecăţii ar fi trebuit să răspundă penal societatea comercială, prim instanţă, reţinând că răspunderea penală a persoanei juridice a fost instituită prin dispoziţiile Legii 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, ulterior săvârşirii faptei penale reclamate de către intimaţi şi că vinovăţia revizuientului a fost analizată prin prisma calităţii sale de administrator şi asociat al societăţii comerciale, a apreciat că poate fi angajată răspunderea sa penală pentru infracţiunea dedusă judecăţii.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel în termen legal revizuientul V. G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că greşit s-a reţinut de prima instanţă că S.C G. E. SRL ar fi avut calitatea de parte responsabilă civilmente, întrucât aceasta nu a funcţionat niciodată în spaţiul respectiv, acesta fiind în continuare al unei alte societăţi comerciale, respectiv S.C G. SRL, chiar dacă aceasta avea o autorizaţie de funcţionare expirată. A mai invocat apelantul şi împrejurarea că S.C G.E. SRL nu a fost niciodată citată începând cu 30.01.2006 la nicio instanţă, cealaltă societate fiind citată, cât şi împrejurarea că în mod greşit s-a dispus condamnarea sa, neputând fi angajată răspunderea sa penală, câtă vreme fapta nu a fost comisă personal de către revizuient ci, de salariaţii săi, cărora le-a adus la cunoştinţă sarcinile de serviciu, inclusiv aspectele vizând volumul sonor ce nu poate fi depăşit. Un alt motiv de apel, l-a constituit şi încălcarea dreptului la apărare, susţinând revizuientul că la judecata în fond a cererii de revizuire, a fost în imposibilitatea de a se prezenta fiind bolnav, aspect pe care l-a dovedit probator, dar care a fost ignorat de instanţă.

Prin decizia penală nr.175/10 octombrie 2008, Tribunalul Dâmboviţa a respins , ca nefondat, apelul declarat de către revizuientul V.G. împotriva sentinţei penale nr. 144/24.03.2008, pronunţată de Judecătoria Târgovişte, obligându-l pe revizuient la plata sumei de 400 lei către intimatul D.M. reprezentând onorariul de apărător ( conform chitanţei avocaţială nr. 145/03.10.2008.

Pentru hotărî astfel, tribunalul a apreciat că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt şi a aplicat just dispoziţiile legale în materie, anume, cele prevăzute de art. 394 Cod proc. Penală, în sensul că împrejurările invocate de revizuient au constituit apărări formulate în căile ordinare de atac, astfel că nu se poate susţine că acestea nu i-au fost cunoscut de instanţe, cu prilejul soluţionării cauzei.

În legătură cu aspectele vizând greşita condamnare a revizuientului, datorită greşitei antrenări a răspunderii sale penale şi nu a răspunderii penale a persoanei juridice, tribunalul a constatat că răspunderea penală a persoanei juridice nu poate fi antrenată câtă vreme Legea nr.278/2006, ce instituie răspunderea penală a persoanei juridice, a fost adoptată ulterior săvârşirii faptei pentru care a fost condamnat revizuientul, această faptă fiind comisă în perioada 2004 – 2005.

În sfârşit, în legătură cu aspectele invocate de revizuient, prin depunerea în fotocopie a contractelor nr.47/1.07.2005, şi nr.125/1.07.2005 încheiate între SC R. SA Târgovişte şi SC G.E SRL , s-a apreciat că aceste înscrisuri nu se circumscriu disp. art.394 alin.1 lit.a C.proc.penală câtă vreme aceste dispoziţii au în vedere nu mijloacele de probă, ci faptele probatorii, acestea din urmă trebuind să fie noi şi necunoscute de instanţă, ceea ce nu este cazul în speţă, câtă vreme împrejurările despre care se face vorbire în aceste înscrisuri au fost cunoscute de instanţele anterioare.

De asemenea, tribunalul a observat că că în cauză nu se poate reţine nici calitatea de intervenient a SC G.E SRL, o asemenea instituţie nefiind prevăzută de dispoziţiile procedurale penale, iar greşita citare a acestei societăţi comerciale, invocată de asemenea ca motiv de apel, nu constituie caz de revizuire, ci de contestaţie în anulare, cu atât mai mult cu cât acest aspect a fost invocat şi în judecata cauzei în apel.

În legătură cu motivul de apel vizând încălcarea dreptului la apărare, s-a observat că nici acesta nu este fondat, câtă vreme apelantul revizuient a fost asistat şi reprezentat de apărători aleşi, în toate cele 3 cicluri de judecată, în fond a cauzei, iar la judecata în fond a cererii de revizuire, cauza s-a amânat de mai multe ori pentru lipsa revizuientului, inclusiv cu ocazia dezbaterilor în fond, când la solicitarea revizuientului s-a amânat pronunţarea de la 17.03.2008 la 24.03.2008, pentru ca acesta să depună la dosar concluzii scrise.

Împotriva deciziei tribunalului şi a sentinţei primei instanţe, au declarat recurs în termen legal, revizuientul V.G. şi partea responsabilă civilmente SC G.E. SRL U., judeţ Dâmboviţa, criticându-le ca nelegale şi netemeinice, susţinându-se că în mod greşit a fost respinsă cererea de revizuire, câtă vreme în cauză sunt întrunite disp. art.394 alin.1 lit.a c.pr.penală.

S-a invocat în acest sens existenţa unui înscris nou, necunoscut de instanţele ce s-au pronunţat anterior în cauză, acest înscris constituindu-l o adresă eliberată de SC R.SA Târgovişte, prin care se face cunoscută încheierea contractului de închiriere, acest înscris, ce a fost depus în căile extraordinare de atac, dovedind, în opinia revizuientului, împrejurarea că SC G.E. SRL nu a funcţionat în acest spaţiu, această societate nemaifiind de altfel citată în cauză începând cu data de 21 noiembrie 2005, hotărârile anterioare fiind pronunţate astfel cu încălcarea dispoziţiilor legale privind citarea părţilor la judecată.

De asemenea, în mod greşit s-a dispus condamnarea revizuientului câtă vreme fapta nu a fost comisă personal de acesta ci, de salariaţii societăţii comerciale cărora li s-au pus în vedere sarcinile de serviciu, între care şi aceea de a nu depăşi limita

maximă a volumului sonor acceptabil. În acest sens s-a invocat că, verificarea fonică nu a fost efectuată cu participarea vreunui reprezentant al societăţii şi nici la toţi locatarii blocului ci doar la un singur locatar. În aceste condiţii, în mod greşit nu s-a dispus atragerea răspunderii penale a societăţii comerciale, ori a angajaţilor acesteia, vinovaţi personal şi care au contribuit la săvârşirea respectivei fapte penale.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor, admiterea în principiu a cererii de revizuire, cu consecinţa anulării hotărârilor anterioare de condamnare şi rejudecarea pe fond a cauzei.

Curtea examinând hotărârile recurate, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu în limitele motivelor de revizuire, potrivit art.385/9 alin.3 c.pr.penală, constată că recursul revizuientului este nefondat, iar recursul părţii responsabile civilmente este inadmisibil, după cum se va arăta în continuare:

În mod judicios instanţele anterioare au constatat că în cauză nu sunt întrunite în mod cumulativ cerinţele prevăzute de art.394 alin.1 lit.a C.pr.penală, pentru a se dispune revizuirea hotărârii judecătoreşti definitive prin care a fost condamnat revizuientul. Potrivit textului de lege sus citat, revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive, poate fi cerută atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.

În legătură cu aceste dispoziţii, în mod constant în jurisprudenţă şi doctrină s-a evidenţiat că acest caz de revizuire este dublu condiţionat, în sensul că pe de o parte trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţele anterioare ce au soluţionat cauza, iar pe de altă parte, potrivit art.394 alin.2 C.pr.penală, trebuie ca pe baza acestor fapte sau împrejurări noi să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.

În ceea ce priveşte prima condiţie dintre cele expuse mai sus, practica judiciară a evidenţiat că faptele sau împrejurările „noi” în înţelesul legii, se referă la faptele probatorii şi nu la mijloacele de probă, prin care acestea pot fi administrate în cauză. În acest sens, nu pot fi considerate „noi” acele mijloace de probă care sunt propuse în completarea dovezilor deja administrate şi totodată descoperirea faptelor sau împrejurărilor noi trebuie să fie corelată cu necunoaşterea acestora de către instanţa de judecată.

Ori, în cauză, revizuientul a invocat, existenţa contractului încheiat la 1.07.2005, între SC R. SA Târgovişte şi SC G.E. SRL U. (fila 57 dosar recurs), având ca obiect închirierea spaţiului în care şi-a desfăşurat activitatea această ultimă societate comercială, contract ce a fost încheiat la 1.07.2005, pentru un termen de 5 ani, înscris e baza căruia se poate dovedi că partea responsabilă civilmente, adică SC G.E. SRL U., nu era deţinătoarea spaţiului în incinta căruia se reţine că s-a săvârşit fapta prevăzută de legea penală pentru care a fost condamnat revizuientul.

Este reală împrejurarea că acest contract de închiriere a fost încheiat la o dată ulterioară celei săvârşirii faptei pentru care a fost sancţionat revizuientul, însă acest înscris nu poate fi apreciat ca având caracterul de noutate în înţelesul art.394 alin.1 lit.a C.pr.penală şi nici aptitudinea să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare a revizuientului.

Astfel, în cursul judecăţii în primă instanţă, finalizată cu pronunţarea hotărârii de condamnare, cât şi pe parcursul formulării şi susţinerii căilor ordinare de atac, îndreptate împotriva hotărârii de condamnare, revizuientul şi-a formulat în mod

constant apărări, tot în sensul celor invocate mai sus, susţinând că în perioada respectivă partea responsabilă civilmente, sus-citată nu era deţinătoarea legală a spaţiului şi că în mod greşit a fost antrenată răspunderea civilă a acesteia, cât şi răspunderea sa penală, afirmând că pentru respectiva faptă ar fi trebuit să răspundă personal angajaţii societăţii comerciale, cărora le fuseseră aduse la cunoştinţă atribuţiile de serviciu.

Instanţele ce au soluţionat în fond şi în căile ordinare de atac, cauza respectivă, au constatat însă, că deşi în mod formal spaţiul locativ era deţinut de o altă societate comercială al cărei administrator însă era tot inculpatul revizuient, cu toate acestea autorizaţia de mediu a respectivei societăţi expirase, astfel încât restaurantul a continuat să funcţioneze în acel spaţiu, iar partea responsabilă civilmente SC G.E. SRL a solicitat prelungirea autorizaţiei deţinute pentru funcţionarea în acel spaţiu.

Un element esenţial în opinia primei instanţe a fost reţinut prin aceea că potrivit adresei nr.1304/14.02.2002 a Primăriei Târgovişte, inculpatul nu a obţinut acordul asociaţiei de proprietari, în vederea desfăşurării activităţii de restaurant în blocul respectiv.

Astfel, deşi revizuientul a susţinut că aceste aspecte nu au fost cunoscute de instanţele anterioare şi prin urmare înscrisul sus amintit ar constitui motiv de revizuire, se observă că aceste susţineri sunt nefondate, câtă vreme aceste aspecte au constituit motive de apel şi de recurs, instanţa de recurs – Curtea de Apel Ploieşti - reţinând că ambele societăţi, sub care a funcţionat şi funcţionează restaurantul, au fost administrate de către inculpatul revizuient.

Prin urmare, nu se poate susţine că acest înscris (contract de închiriere) reprezintă un înscris nou, circumscris noţiunii de „faptă sau împrejurare ce nu a fost cunoscută de instanţă la soluţionarea cauzei”, câtă vreme aspectele dovedite de conţinutul acestui înscris au fost reţinute şi analizate de instanţele investite cu soluţionarea în fond şi în căile ordinare de atac, a infracţiunii comise de către inculpatul revizuient, iar situaţia învederată de către revizuient a fost amplu analizată de aceste instanţe.

Prin urmare, în mod judicios, instanţa ce a soluţionat în fond cererea de revizuire, cât şi instanţa de control judiciar a constatat că, în cauză nu sunt întrunite cele două condiţii cumulative prevăzute de art.394 alin.1 lit.a C.pr.penală-

În legătură cu celelalte aspecte invocate ca motive de recurs,în prezenta cauză, Curtea observă că, de asemenea, toate acestea au fost formulate şi susţinute cu prilejul căilor ordinare de atac îndreptate împotriva hotărârii de condamnare.

Astfel, instanţele respective au analizat întrunirea răspunderii civile delictuale în raport cu partea responsabilă civilmente, SC G.E. SRL, cât şi condiţiile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii penale a inculpatului revizuient, existenţa acestora fiind, de asemenea amplu analizată de instanţe, constatându-se că nu poate fi vorba de comiterea faptei de către o altă sau alte persoane, aşa cum a susţinut revizuientul.

Nu în ultimul rând, în legătură cu susţinerea vizând existenţa unei răspunderi penale a persoanei juridice, în mod judicios s-a observat de către instanţa de apel că atâta vreme cât fapta dedusă judecăţii a fost comisă în cursul anilor 2004 – 2005, nu era posibilă antrenarea răspunderii penale a persoanei juridice, deoarece această răspundere a fost instituită printr-un act normativ adoptat ulterior consumării faptei şi anume, prin Legea nr.278/2006.

Aşa fiind, Curtea constată că hotărârile atacate sunt legale şi temeinice şi că aspectele învederate de către revizuientul V.G. nu se încadrează în dispoziţiile exprese şi limitative care statuează admisibilitatea căii extraordinare de atac a revizuirii, astfel încât recursul declarat de acesta urmează a fi respins ca nefondat, conform art.385/15 pct.1 lit.b C.pr.penală..

În legătură cu recursul declarat de SC G.E. SRL se observă că această societate comercială (care de altfel nu a formulat cerere de revizuire, cerere formulată personal doar de revizuientul V.G.) nu a declarat apel împotriva sentinţei penale nr.144/24.03.2008 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, astfel încât, potrivit dispoziţiilor legale, recursul într-o astfel de situaţie este inadmisibil, legea neprevăzând posibilitatea exercitării căilor ordinare de atac „omisso medio”, astfel încât recursul urmează a fi respins conform art.385/15 pct.1 lit.a C.pr.penală.

7. CĂILE DE ATAC ORDINARE. RECURSUL. SOLUŢIILE. CASAREA HOTĂRÂRII ATACATE. TRIMITEREA CAUZEI PENTRU REJUDECARE DE INSTANŢA A CĂREI HOTĂRÂRE A FOST REFORMATĂ. JUDECATA APELULUI A AVUT LOC ÎN LIPSA APĂRĂTORULUI ALES, CÂND PREZENŢA ACESTUIA ERA OBLIGATORIE.

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Căile ordinare de atac. Recursul. Soluţiile în recurs. Asistenţă juridică. Avocat ales.

Indice alfabetic: Drept procesual penal - Căile ordinare de atac.- Apelul- Asistenţa juridică obligatorie.- Avocat ales

În drept: - Convenţia Pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, amendată prin Protocolul nr. 11, art. 6 pct. 3 lit. c)

- Constituţia României art. 24 - Codul de procedură penală, art. 6 alin. (1) şi (4); Art. 171 alin. (3) şi (41); art. 197 alin. (1) şi (3); art. 3859 alin. (1) pct. 6; art. 38515 pct. 2 lit. c) - Codul Penal, art. 215 alin. (1), (2) şi (3).

Din coroborarea dispoziţiilor art. 171 alin.3 şi 41 teza ultimă şi art.6 cod proc. penală, reformulate potrivit cu legislaţia şi jurisprudenţa C.E.D.O. şi reprecizate de Curtea Constituţională prin deciziile adoptate în rezolvarea excepţiilor de

neconstituţionalitate sesizate, rezultă cu certitudine că în cursul procesului penal, indiferent de stadiul judecăţii, organele judiciare sunt obligate să asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării, orice parte având dreptul de a fi asistată de un apărător ales.

Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte, nejustificat, la termenul de judecată şi nu asigură substituirea, instanţa are posibilitatea să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să îl înlocuiască, numai după constatarea abaterii judiciare şi aplicarea sancţiunii conform art.198 alin. 3 cod proc. penală şi acordarea unui termen de minimum 3 zile în vederea pregătirii apărării.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familieDecizia penală nr. 186 din 12 martie 2009 – R

Prin sentinţa penală nr. 269/09 septembrie 2008 a Judecătoriei Râmnicu Sărat s-a dispus condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 Cod penal şi înşelăciune prev. de art. 215 al. (1), (2) şi (3) Cod penal, cu aplic. art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) Cod penal, fapte din cursul anului 2006, la o pedeapsă rezultantă de câte 4 ani închisoare.

Totodată aceştia au fost obligaţi şi la plata sumei de 162.000 lei, prejudiciu total produs părţii civile, societate cu răspundere limitată.

Apelurile exercitate în cauză vizând reindividualizarea pedepselor, s-au respins ca nefondate, prin decizia penală nr.224 din 9 decembrie 2008 a Tribunalului Buzău.

Împotriva deciziei, în termenul legal a declarat recurs inculpatul N.V.A., criticând-o pentru nelegalitate, între altele şi sub aspectul judecării apelului în lipsa avocatului ales, asigurându-se asistenţa juridică obligatorie prin desemnarea unui avocat din oficiu.

Verificând lucrările şi materialul din dosarul cauzei, înscrisurile depuse ca acte noi, se constată că într-adevăr hotărârea adoptată la al doilea grad de jurisdicţie este lovită de nulitate absolută, în sensul disp. art.197 alin.1 şi 3 cod proc. penală, calea de atac exercitată de recurentul inculpat soluţionându-se fără asigurarea dreptului la un proces echitabil în cadrul stabilirii existenţei faptei, vinovăţiei şi limitelor răspunderii penale, prin încălcarea regulilor privind asistenţa juridică prin avocat ales.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 171 alin.3 şi 41 teza ultimă şi art. 6 cod proc. penală, reformulate potrivit cu legislaţia şi jurisprudenţa C.E.D.O. şi reprecizate de Curtea Constituţională prin deciziile adoptate în rezolvarea excepţiilor de neconstituţionalitate sesizate, rezultă cu certitudine că în cursul procesului penal, indiferent de stadiul judecăţii, organele judiciare sunt obligate să asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării, orice parte având dreptul de a fi asistată de un apărător ales.

Ca urmare, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte, nejustificat, la termenul de judecată şi nu asigură substituirea, instanţa are posibilitatea să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să îl înlocuiască, numai după constatarea abaterii judiciare şi aplicarea sancţiunii conform art.198 alin.3 cod proc. penală şi acordarea unui termen de minimum 3 zile în vederea pregătirii apărării.

Recurentul a fost trimis în judecată şi condamnat, între altele, şi pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art.215 alin.1, 2 şi 3 cod penal, sancţionată cu închisoarea de până la 12 ani, situaţie în care potrivit art.171 alin.3 cod proc. penală, în cursul procesului, inclusiv la al doilea grad de jurisdicţie, asistenţa juridică este obligatorie.

Din actele procedurale efectuate la al doilea grad de jurisdicţie, se constată că în aplicarea textelor de lege citate, la cererea inculpatului, instanţa de apel a acordat un termen în vederea angajării unui avocat ales, iar la data de 9 decembrie 2008, confirmând îndeplinirea obligaţiei asumate, el a învederat imposibilitatea prezentării acestuia şi amânarea cauzei.

Contrar regulilor procedurale ce asigură deplina exercitare a dreptului la apărare, la sfârşitul şedinţei de judecată, tribunalul a trecut la soluţionarea procesului, în prezenţa unui avocat desemnat din oficiu şi fără acordarea termenului de 3 zile prevăzut de lege pentru pregătirea apărării, deşi aceasta se impunea faţă de complexitatea cauzei, poziţia adoptată constant de inculpat, în sensul nerecunoaşterii faptelor, dar şi motivele de casare pe larg expuse în scris de apărătorul ales.

Pe de altă parte, prin înscrisurile depuse ca acte noi în recurs s-a dovedit că exercitându-şi întocmai mandatul de asistenţă juridică, fiind angajat cu o zi înaintea termenului de judecată şi având sediul profesional într-un alt judeţ, la data de 8 decembrie 2008, orele 9,49, avocatul ales a încunoştiinţat tribunalul asupra imposibilităţii prezentării în instanţă, solicitând amânarea cauzei pentru pregătirea apărării, documentaţia ataşându-se la dosarul cauzei de registratura instanţei, abia după trei zile de la închiderea dezbaterilor.

Faţă de cele ce preced, rezultă că într-adevăr soluţionarea apelului declarat de inculpatul NVS, asistat de avocat din oficiu, în lipsa apărătorului ales, atrage nulitatea deciziei recurate, atâta timp cât tribunalul nu a asigurat deplina exercitare a drepturilor procesuale, în condiţiile art. 171 alin.3 şi 41 teza ultimă cod proc. penală, interesele sale procesuale fiind afectate în sensul dispoziţiilor art.197 alin.1 şi 3 din acelaşi cod, vătămare ce nu poate fi înlăturată în faţa instanţei de recurs.

Constatându-se aşadar, cazul de casare prev. de art. 3859 alin.1 pct.6 cod proc. penală, se va dispune reformarea în parte a deciziei adoptate la al doilea grad de jurisdicţie şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului declarat de recurent împotriva sentinţei penale nr. 269 din 9 septembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Râmnicu Sărat, la acelaşi tribunal conform art.38515 pct.2 lit.c cod proc. penală, cu respectarea dispoziţiilor procedurale privind asigurarea exercitării dreptului la apărare.

8. URMĂRIRE PENALĂ. COMPETENŢA DUPĂ CALITATEA PERSOANEI. COMPETENŢA PROCURORULUI ÎN FAZA URMĂRIRII. ACTE PREMERGĂTOARE. PLÂNGERE PENALĂ FORMULATĂ ÎMPOTRIVA UNUI MAGISTRAT CE DEŢINE GRADUL PROFESIONAL SUPERIOR INSTANŢEI LA CARE ÎŞI EXERCITĂ ATRIBUŢIILE ÎN FAPT.

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Urmărirea penală. Competenţa organelor de urmărire penală. Calitatea persoanei. Acte premergătoare efectuate de procuror. Conexitate.

Indice alfabetic: - Drept procesual penal. - Urmărire penală.

- Competenţă după calitatea persoanei. - Magistrat.

În drept:

- Codul de procedură penală, art. 29 pct. 1 lit. f); art. 40 alin. (2); art. 209 alin. (3) şi (4); art. 197 alin. (2); art. 332 alin. (2); art. 2781 alin. (3);

- Codul penal, art. 246 şi art. 249; - Curtea Supremă de Justiţie – Completul de 9 judecători, Decizia nr. 51 din 07 aprilie 2004.

Or, din coroborarea dispoziţiilor art.209 alin.3 şi 4, art.40 alin.2 rap. la art.29 pct.1 lit.f) cod proc. penală, rezultă că în cazul magistraţilor ce deţin gradul profesional de judecător de curte de apel, chiar în faza actelor premergătoare, urmărirea penală se efectuează de parchetul corespunzător instanţei care potrivit legii ar judeca în primă instanţă cauza, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Aceste reguli privind competenţa după calitatea persoanei sunt de strictă interpretare, fiind confirmate atât de jurisprudenţa instanţei supreme de control judiciar, inclusiv prin decizia nr.51 din 7 aprilie 2003 adoptată de Curtea Supremă de Justiţie-Completul de 9 Judecători, doctrină, cât şi opinia majoritară exprimată prin soluţiile adoptate de celelalte instanţe judecătoreşti.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familieSentinţa penală nr. 28 din 18 februarie 2009, definitivă prin nerecurare.

Prin plângerea înregistrată sub nr. 1205/42/2008, petenţii persoane vătămate conform disp. art. 2781 cod proc. penală au solicitat desfiinţarea rezoluţiilor adoptate în dosarul nr. 242/P/2008, prin care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii judecători în funcţie la tribunal şi judecătorie, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 246, art. 289 şi respectiv

art.246 şi art.289 cod penal, constatându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestora, în sensul art.10 lit. d) cod proc. penală.

În şedinţa publică din 4 februarie 2009, petentul persoană vătămată a invocat nulitatea urmăririi penale efectuată de procurorii din cadrul acestui parchet, susţinându-se că s-au încălcat regulile privind competenţa după calitatea persoanei, faţă de gradul profesional de judecător de curte de apel al unuia dintre intimaţii magistraţi, în funcţie la Tribunalul Dâmboviţa.

Excepţia este întemeiată.Prin plângerea penală obiect al dosarului nr. 242/P/12 martie 2008

instrumentat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, petenţii persoane vătămate au solicitat efectuarea de cercetări penale faţă de patru magistraţi, judecători în funcţie la Judecătoria Târgovişte şi respectiv Tribunalul Dâmboviţa, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu prev. de art.246 cod penal şi neglijenţă în serviciu prev. de art.249 cod penal şi respectiv fals intelectual prev. de art.289 cod penal.

În esenţă s-a pretins că faptele ar fi fost comise cu ocazia soluţionării în fond şi recurs a dosarului civil nr. 3791/315/2007, pronunţând sentinţa civilă nr. 2608/2007 şi decizia civilă nr. 1200/2007, prin care s-a respins cererea în contradictoriu cu pârâta Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra unor terenuri.

Prin adresa nr.1660/A/27 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, transmisă în cursul efectuării actelor premergătoare de către procuror, s-a confirmat faptul că una dintre intimatele judecător deşi funcţionează la Tribunalul Dâmboviţa, deţine gradul profesional de judecător de curte de apel.

Or, din coroborarea dispoziţiilor art.209 alin.3 şi 4, art.40 alin.2 rap. la art.29 pct.1 lit.f) cod proc. penală, rezultă că în cazul magistraţilor ce deţin gradul profesional de judecător de curte de apel, chiar în faza actelor premergătoare, urmărirea penală se efectuează de parchetul corespunzător instanţei care potrivit legii ar judeca în primă instanţă cauza, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Aceste reguli privind competenţa după calitatea persoanei sunt de strictă interpretare, fiind confirmate atât de jurisprudenţa instanţei supreme de control judiciar, inclusiv prin decizia nr. 51 din 7 aprilie 2003 adoptată de Curtea Supremă de Justiţie - Completul de 9 Judecători, doctrină, cât şi opinia majoritară exprimată prin soluţiile adoptate de celelalte instanţe judecătoreşti.

Punctul de vedere privind rezolvarea conflictului negativ de competenţă în favoarea parchetelor de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, exprimat de Procurorul General de pe lângă Î.C.C.J. prin ordonanţa nr.2338/II/4/2008 din 2 iunie 2008 nu poate fi primit drept concludent, în raport de natura actelor procedurale emise de organele judiciare din cadrul autorităţii judecătoreşti.

În atare situaţie, rezultă că actele premergătoare pentru soluţionarea plângerii penale introdusă împotriva celor patru intimaţi judecători, s-au efectuat de către un parchet necompetent să înceapă urmărirea penală împotriva unui judecător având gradul profesional de curte de apel, fiind lovite de nulitate absolută, în sensul art.197 alin.2 comb. cu art.209 alin.3 şi 4, art.40 alin.2 rap. la art.29 pct.1 lit.f) cod proc. penală.

Aşa fiind, constatându-se că excepţia invocată este întemeiată, se va admite plângerea formulată de petenţii persoane vătămate iar în baza art. 2781 alin.3 comb.

cu art.332 alin.2 din acelaşi cod, se va restitui cauza la procuror, pentru refacerea actelor procedurale, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa după calitatea persoanei, inclusiv în ce priveşte judecătorii cu gradul profesional de tribunal şi de judecătorie, constatându-se cazul de indivizibilitate prev. de art.33 lit.a) cod proc. penală, trimiţându-se dosarul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

9. JUDECATA. CITAREA PĂRŢILOR LA JUDECATĂ. PARTE PREZENTĂ LA CERCETAREA JUDECĂTOREASCĂ, ÎN STARE DE LIBERTATE. SCHIMBAREA SEDIULUI INSTANŢEI ÎNTRE TERMENELE DE JUDECATĂ.

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Acte procedurale. Citarea părţilor la judecată.

Indice alfabetic: - Drept procesual penal. - Judecata.

- Citarea. - Termen în cunoştinţă.

În drept:

- Convenţia Pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, amendată prin Protocolul nr. 11, art. 6

- Constituţia României art. 23 - Codul de procedură penală, art. 291 alin. (1) şi (3); art. 197 alin. (1), (3) şi (4); art. 2781 ; art. 3859 alin. (1) pct. 21; art. 38515 pct. 2 lit. c); art. 176

Din încheierea de şedinţă întocmită la 5 septembrie 2008, rezultă cu certitudine că luând cunoştinţă asupra termenului la care s-au amânat dezbaterile în cauză, recurenţii nu au fost informaţi şi nici nu au fost citaţi pentru a se prezenta la noua locaţie, unde prima instanţă şi-a schimbat actualul sediu, începându-şi efectiv activitatea pentru judecarea dosarelor aflate pe rol.

Ca urmare, soluţionarea plângerii formulate conf. art. 2781 Cod proc. penală, într-un alt loc decât acela indicat iniţial prin citaţia primită la 25 august 2008, în lipsa acestora, atrage nulitatea absolută a hotărârii adoptate în sensul art. 197 alin. 1, 3 şi 4 Cod proc. penală, încălcarea dispoziţiilor procedurale ce asigurau prezenţa recurenţilor la dezbateri, aducând grave prejudicii exercitării drepturilor procesuale

garantate prin art. 6 Cod proc. penală, art. 23 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familieDecizia penală nr. 35 din 15 ianuarie 2009 – R..

Prin sentinţa penală nr. 503/2008 a Tribunalului Dâmboviţa, în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a cod proc. penală s-a respins ca nefondată plângerea formulată de persoanele vătămate împotriva rezoluţiei Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, menţinându-se soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de intimaţii – făptuitori, cercetaţi sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 254 al. 1 – 2 Cod penal rap. la art. 7 alin. 2 din Legea nr. 78/2000, art. 257 Cod penal rap. la art. 7 al. 1 şi 3 din Legea nr. 78/2000, art. 246, art. 264, art. 268 Cod penal şi respectiv art. 254 şi art. 268 Cod penal.

Recursul declarat de către petenţii persoane vătămate în principal vizează nulitatea hotărârii atacate, atrasă de punerea în imposibilitate de a participa la judecata cauzei în fond şi susţinerea plângerii, deoarece dosarul s-a soluţionat în lipsa acestora şi la o altă locaţie asupra căreia nu fuseseră încunoştiinţaţi la termenul când s-au amânat dezbaterile şi nici ulterior prin emiterea vreunei citaţii.

Critica este întemeiată.Plângerea formulată conform art. 2781 Cod proc. penală de recurenţi, împotriva

rezoluţiilor adoptate în dosarul nr. 662/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, s-a înregistrat pe rolul acestui tribunal, secţia penală, ca primă instanţă la data de 30 iulie 2008.

Fixându-se termen de judecată la 05 septembrie 2008, conform art. 291 alin. 1 şi 3 Cod proc. penală, părţile au fost citate la sediul instanţei din Târgovişte, str. Independenţei nr. 34, dată la care s-au prezentat în instanţă numai petenţii recurenţi. Cauza s-a amânat la 06 octombrie 2008, admiţându-se cererea persoanei vătămate Anton Ilarian în vederea angajării unui avocat ales, situaţie în care ambii au primit termen în cunoştinţă.

Prin înscrisurile depuse ca acte noi în recurs, coroborate cu menţiunile efectuate pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare cu intimatul făptuitor, se confirmă susţinerea recurenţilor că la termenul acordat, şedinţa de judecată a Secţiei penale s-a desfăşurat în noul sediul al tribunalului, din municipiul Târgovişte, Calea Bucureşti nr. 3, dată când instanţa şi-a început efectiv activitatea în această locaţie.

Pe de altă parte, din încheierea de şedinţă întocmită la 5 septembrie 2008, rezultă cu certitudine că primind termen în cunoştinţă, ei nu au fost informaţi şi nici citaţi asupra schimbării intervenite, astfel cum cer dispoziţiile art. 176 Cod proc. penală.

Deşi dezbaterile s-au desfăşurat într-un alt loc decât acela indicat iniţial prin citaţia primită la 25 august 2008, apreciindu-se procedura ca legal îndeplinită la data de 06 octombrie 2008, instanţa a trecut la judecata cauzei, în lipsa celor doi recurenţi.

Or, în raport de împrejurările concrete expuse, ei nu mai puteau fi consideraţi ca având termen în cunoştinţă în sensul art. 291 al. 3 cod proc. penală, neexistând temei legal pentru reţinerea vreunei culpe procesuale privind prezenţa la soluţionarea recursurilor declarate, în şedinţă publică.

În atare situaţie, hotărârea adoptată este lovită de nulitate absolută în sensul art. 197 alin. 1, 3 şi 4 Cod proc. penală, încălcarea dispoziţiilor procedurale ce asigurau prezenţa recurenţilor la dezbateri, aducând grave prejudicii exercitării drepturilor procesuale garantate prin art. 6 Cod proc. penală, art. 23 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului.

Ca urmare, constatându-se cazul de recurs prev. de art. 3859 al. 1 pct. 21 Cod proc. penală, conform art. 38515 pct. 2 lit. c Cod proc. penală se va proceda la casarea în tot a sentinţei primei instanţe, trimiţându-se cauza pentru rejudecarea plângerii formulate de recurenţii persoane vătămate conform art. 2781 Cod proc. penală împotriva rezoluţiilor de netrimitere în judecată adoptate de procuror, cu respectarea dispoziţiilor privind garantarea dreptului la apărare, inclusiv a acelora ce asigură îndeplinirea procedurii de citare.

10. Drept procesual penal. Partea generală. Liberarea provizorie sub control judiciar. Condiţii de legalitate, formă şi temeinicie.

C.proc.pen. art. 1602, art. 38515 pct.1 lit.bConvenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 5, art.6

Potrivit disp.art. 1602 al.1 c.proc.pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.

Conform art. 1602 alin.2 c.proc.pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă şi prin alte asemenea fapte.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 142 din 20 februarie 2009

Prin Încheierea de şedinţă din 17 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr.426/120/2009 a fost respinsă cererea de liberare sub control judiciar formulată de inculpatul M.S.,cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prev.de art.255 alin.1 C.pen., rap.la art.7 alin.2 din Legea nr.78/2000 cu aplic.art.41 – 42 C. pen., art.208 alin.1 – 209 alin.1 lit.a şi g şi alin.3 lit.a C.pen., cu aplic.art.41 – 42 C.pen. şi art.323 alin.1 şi 2 C.pen., în dosarul nr.513/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.

Inculpatul a fost obligat la 40 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond în baza probelor

administrate a reţinut că inculpatul M. S. a fost arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr.33/U/16 decembrie 2008 emis de Tribunalul Dâmboviţa, fiind cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prev.de art.255 alin.1 C.pen., rap.la art.7 alin.2 din Legea nr.78/2000 cu aplic.art.41 - 42 C.pen., art.208 alin.1 - 209 alin.1 lit.a şi g şi alin.3 lit.a C.pen., cu aplic.art.41 – 42 C.pen. şi art.323 alin.1 şi 2 C.pen., deoarece în perioada august – decembrie 2008 a oferit jandarmului G.F.P., suma de 900 lei, promiţându-i că îi va da şi alte sume de bani dacă îl lasă să sustragă produse petroliere din conducta aparţinând SC "C.” SA ce traversează comuna Corneşti, judeţul Dâmboviţa, produse pe care le-a şi sustras la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi în diferite forme de participaţie penală, împreună cu coinculpaţii M.D., D.I., N.S. şi învinuiţii I.P., C.C.I., D.C., D.M., etc.

Până la acest moment al procesului penal, faptele de mai sus s-au stabilit pe baza autodenunţului jandarmului G.F.P., a înregistrărilor efectuate în mediul ambiental şi al convorbirilor telefonice, al declaraţiilor inculpaţilor şi învinuiţilor, a proceselor verbale de percheziţie domiciliară şi a mijloacelor materiale de probă ridicate cu această ocazie, a procesului verbal din 15 decembrie 2008 de depistare a instalaţiei artizanale folosită pentru sustragerea produselor petroliere.

Din actele şi lucrările dosarului, rezultă că se fac cercetări în continuare pentru a se stabili exact amploarea şi complexitatea activităţii infracţionale de sustragere de produse petroliere, a rolului precis avut de fiecare coinculpat sau învinuit în cadrul grupului infracţional şi de evaluare a prejudiciului creat.

Din procesul verbal întocmit la 17 februarie 2009 în dosarul nr.513/P/2008 de către Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti, rezultă că la data de 17 februarie 2009 a fost depistată o altă instalaţie artizanală montată pe conducta magistrală de gazolină Ţicleni – Ploieşti, pe raza comunei Finta, punctul „Drumul Roşu”, judeţul Dâmboviţa, iar din actele instrumentate până acum reiese că aceasta a fost montată de inculpatul M.S. cu sprijinul altor persoane, sustrăgându-se gazolină, o parte din acest produs fiind găsită în urma percheziţiei la domiciliul învinuitului C.C.I.

S-a mai reţinut că prima condiţie referitoare la cuantumul pedepsei este îndeplinită, deoarece nici una din cele trei fapte pentru care este cercetat inculpatul nu este pedepsită de legea penală cu închisoarea ce depăşeşte 18 ani, dar în ceea ce priveşte a doua condiţie, prima instanţă a apreciat că nu este îndeplinită, întrucât în dosar există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească şi alte infracţiuni. Se concluzionează astfel că raportat la natura, gravitatea şi modalităţile în care s-au comis faptele pentru care este cercetat inculpatul, nu este oportună

lăsarea în libertate a acestuia, situaţie în care cererea formulată privind liberarea provizorie sub control judiciar nu este întemeiată.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul M.S., criticând-o ca fiind netemeinică şi a solicitat în esenţă, admiterea recursului, casarea încheierii şi pe fond, admiterea cererii şi liberarea provizorie sub control judiciar, cu stabilirea unor obligaţii în sarcina inculpatului.

Prin decizia penală nr. 142 din 20 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, recursul declarat de inculpatul M.S., a fost respins ca nefondat. Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea a reţinut în esenţă că, la acest moment inculpatul M.S. este cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prev.de art.255 alin.1 C.pen., rap.la art.7 alin.2 din Legea nr.78/2000 cu aplic.art.41 – 42 C.pen., art.208 alin.1 – 209 alin.1 lit.a şi g şi alin.3 lit.a C.pen., cu aplic.art.41 – 42 C.pen. şi art.323 alin.1 şi 2 C.pen., faptele constând în aceea că în perioada august – decembrie 2008 a oferit jandarmului G.F.P. suma de 900 lei, promiţându-i că-i va da şi alte sume de bani dacă îl va lăsa să sustragă produse petroliere din conducta aparţinând SC”Conpet”SA ce traversează comuna Corneşti, judeţul Dâmboviţa, produse pe care le-a şi sustras la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi în diferite forme de participaţie penală, împreună cu coinculpaţii şi cu învinuiţii.

Prin mandatul nr.33/U/16 decembrie 2008 emis de Tribunalul Dâmboviţa, inculpatul a fost arestat preventiv, iar ulterior a fost prelungită această măsură, în prezent fiind în Arestul I.P.J. Dâmboviţa.

Potrivit disp.art.160/2 alin.1 C.proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.

Conform art.160/2 alin.2 C.proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probe sau prin alte asemenea fapte.

În speţă, cele trei infracţiuni pentru care este cercetat recurentul – inculpat prevăd pedepse mai mici de 18 ani, astfel încât, prima condiţie este îndeplinită.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art.160/2 alin.2 C.proc. pen., Curtea a apreciat că, în mod corect prima instanţă a constatat că liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului nu este oportună în raport de natura şi amploarea faptelor săvârşite pe de o parte, iar pe de altă parte de existenţa unor date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi sau martori ori distrugerea mijloacelor de probe.

În raport de cele arătate mai sus, Curtea a apreciat că recursul declarat de inculpatul M.S. este nefondat şi pe cale de consecinţă, a fost respins în art.385/15 pct.1 lit.b C. proc. pen.

11. ADMINISTRAREA DE NOI PROBATORII ÎN REVIZUIRE, MODIFICAREA SITUAŢIEI DE FAPT INIŢIALE

art. 394 alin.1 lit a Cod procedură penală

Cu ocazia soluţionării unei cereri de revizuire întemeiată pe descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute iniţial, nu pot fi administrate probe decât dacă ele au existat la data soluţionării cauzei iniţiale şi nu probe ce derivă din situaţii ulterioare.

decizia penală nr.81 din 28 ianuarie 2009,

Prin sentinţa penală nr. 24 pronunţată de Judecătoria Târgovişte la 21.01.2008 a fost respinsă cererea formulată de către condamnatul G.I.C., având ca obiect revizuirea sentinţei penale nr. 463 pronunţată de aceeaşi instanţă la 17.04.2003.

Reţine instanţa de fond din motivarea cererii revizuientului, că acesta este nemulţumit de sentinţa de condamnare deoarece, la momentul judecării iniţiale nu s-a procedat la administrarea unei expertize tehnice prin intermediul căreia s-ar fi putut determina în mod cert dacă arborii tăiaţi s-au aflat pe terenul părţii civile sau pe propriul său teren, aşa cum rezultă din procesul-verbal de punere în posesie nr. 17 întocmit la 02.02.2007 pe numele mamei şi o expertiză extrajudiciară efectuată cu mijloacele moderne existente la data de astăzi. În motivarea soluţiei, Judecătoria a mai precizat că din probatoriile administrate la acea dată a rezultat că revizuientul a avut reprezentarea că cei 9 arbori sunt tăiaţi de pe terenul aflat în posesia, la acea dată a părţii vătămate B.M.

Împotriva sentinţei a declarat apel revizuientul, apreciind că era esenţial, să se stabilească dacă sub raport subiectiv, a acţionat având reprezentarea că depăşeşte sau nu, atunci când a tăiat cei 9 arbori, limitele proprietăţii asupra căreia avea convingerea exercitării în mod legal a prerogativelor dreptului de proprietate.

S-a mai susţinut că, necesitatea efectuării unei expertize tehnice cu teodolitul se impune la terenurile în pantă mare şi foarte mare în care sunt situate terenurile părţilor,deoarece iniţial când s-a stabilit delimitarea dintre proprietatea părinţilor săi şi a părţii vătămate s-a folosit doar ruleta.

Prin decizia penală nr.143/09 septembrie 2008 Tribunalul Dâmboviţa a respins ca nefondat apelul declarat de revizuient, apreciind această critică formulată de către revizuient nu poate fi primită. Tribunalul a constatat că în speţa ce a condus la condamnarea revizuientului a s-a dispus efectuarea unei expertize, prin intermediul căreia s-a solicitat să se stabilească hotarul dintre proprietăţile părţilor, pentru a se putea aprecia de pe suprafaţa căreia dintre proprietăţi au fost tăiaţi de către inculpat cei 9 arbori, care însă nu a mai fost administrată din cauza neachitării de către revizuient a onorariului stabilit de către instanţă. Din această perspectivă, s-a remarcat că pe calea revizuirii nu se putea realiza suplimentarea sau reinterpretarea probelor administrate iniţial, deoarece revizuirea este mijlocul procesual prin care se realizează îndreptarea erorilor grave de fapt care pot afecta uneori hotărârile judecătoreşti definitive. S-a apreciat că o expertiza extrajudiciară poate face trimitere la situaţii care dacă s-ar confirma, ar fi ulterioare momentului în care a fost pronunţată soluţia de condamnare a revizuientului, fiind vorba despre o reamplasare a liniei de hotar dintre

terenurile părţilor în urma căreia o mare parte din terenul atribuit iniţial părţii vătămate ar fi trecut în proprietatea inculpatului, odată cu majoritatea cioatelor arborilor tăiaţi, reamplasare ce ar avea loc în urma intervenţiei ulterioare a Comisiei Locale de Aplicare a Legii Fondului Funciar. Împotriva celor două hotărâri a declarat recurs revizuientul solicitând admiterea în principiu a revizuirii şi trimiterea cauzei la instanţa de fond urmând ca aceasta din urmă să întocmească o expertiză topo cadastrală, ca urmare a lucrării extrajudiciare depusă cu ocazia prezentei cereri de revizuire.

S-a mai aratat că a existat o incertitudine cu privire la delimitarea proprietăţii între revizuient şi partea vătămată iniţială, B.M., motiv pentru care de altfel respectivul hotar a fost şi reamplasat iar o parte din terenul acesteia a trecut în prezent în proprietatea inculpatului, teren pe care se regăseşte şi cioatele arborilor menţionaţi în cauza iniţială.

Examinând recursul formulat Curtea a apreciat că această cale de atac a fost nefondată, deoarece prin întocmirea acestei expertize topografice cadastrale în temeiul înscrisurilor depuse cu ocazia formulării cererii de revizuire, revizuientul doreşte să se stabilească că în prezent linia de hotar dintre cele două proprietăţi este alta decât cea de la momentul judecării fondului, iar arborii presupus sustraşi, s-ar afla pe terenul său.

Din acest punct de vedere se consideră că instanţa de apel că, în mod just a punctat că această situaţie nu poate fi apreciată ca nouă în temeiul art. 394 alin.1 lit. a Cod procedură penală şi de fapt revizuientul doreşte o prelungire a probatoriului administrat în speţă, probatoriu la care de altfel a renunţat prin neachitarea onorariului expertului desemnat iniţial.

Pe de altă parte consideră Curtea, că prin această construcţie juridică, petentul doreşte să schimbe situaţia de fapt existentă la momentul comiterii infracţiunilor pentru care a fost condamnat, împrejurare ce nu se poate întemeia pe disp. art. 394 alin.1 lit. a Cod procedură penală, care impunea faptele sau împrejurările să fi existat la soluţionarea cauzei însă să nu fi fost cunoscute de instanţa de judecată.

Dintr-un alt punct de vedere instanţa de recurs remarcă, că sustragerea unor bunuri chiar şi din posesia unei persoane care nu este proprietarul bunului sustras, reprezintă tot o faptă de furt, în viziunea legii penale.

Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că cererea revizuientului nu se încadrează în dispoziţiile art.394 alin.1 lit.a C.pr.penală.

12. APRECIEREA DECLARAŢIILOR PĂRŢII VĂTĂMATE, ALE INCULPAŢILOR, SCHIMBARE DE ÎNCADRARE JURIDICĂ

- art.63, 69, 75 Cod procedură penală, - art. 213 şi 211 Cod penal

Relevarea de către persoana vătămată a unei situaţii de fapt diferită în faţa instanţei judecătoreşti, faţă de cea învederată în faza de urmărire penală nu conduce

automat la schimbarea încadrării juridice a faptei dedusă judecăţii deoarece aceste declaraţii trebuie coroborate şi apreciate în urma examinării tuturor probelor administrate în speţă.

Decizia penală nr. 160/2.03.2009

Prin sentinţa penală nr.170/29.09.2008 pronunţată de Judecătoria Vălenii de Munte, în baza art. 211 alin.1,2 lit. b,c şi alin 2 ind.1 lit. a Cod penal cu aplicarea art. 75 lit. c Cod penal s-a dispus condamnarea inculpatului N.F.C. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, iar în baza 211 alin.1,2 lit. b,c şi alin 2 ind.1 lit a Cod penal cu aplicarea art.99 şi urm. Cod penal art.74 alin.2 si art.76 lit. c Cod penal s-a dispus condamnarea inculpatului F.C.B., la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.

Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că, în data de 21 ianuarie 2008, în jurul orelor 20,00, inculpaţii N.F.C. şi F.C.B. se deplasau cu trenul personal 3466 ce deservea ruta Măneciu - Ploieşti, pentru a reveni în comuna Măgurele, după rezolvarea unor probleme personale în Vălenii de Munte şi luând hotărârea de a procura bani, au străbătut vagonul pe cele două nivele, localizând o potenţială victimă, singură, în capătul culoarului.

Inculpaţii au spart două sticle pe care le-au găsit pe primul palier, înarmându-se cu cioburile rezultate şi au întrerupt lumina în sectorul de vagon în care se afla victima, după care au urcat la etajul acestuia.

Inculpatul minor F.C.B. a lovit pe partea vătămată C.C. cu palma peste faţă şi l-a ameninţat cu ciobul de sticlă, în zona gâtului iar inculpatul N.F.C. a lovit la rândul său pe partea vătămată, cu pumnii în zona capului, împrejurare în care inculpatul F.C.B. a băgat mâna în buzunarul pantalonilor părţii vătămate, de unde a sustras un pachet de ţigări, pe care l-a aruncat şi un telefon mobil, marca Motorola.

După ce trenul a oprit în staţia Măgurele, cei doi inculpaţi au coborât şi au fugit pe o stradă lăturalnică din zonă, fiind urmăriţi de partea vătămată, care a sesizat Postul de Poliţie din localitate.

Împotriva acestei căi de atac au declarat apel ambii inculpaţi, aceştia precizând că sunt nevinovaţi deoarece nu au fost administrate probe din care să rezulte vinovăţia lor, iar în subsidiar arătând că fapta astfel cum a fost reţinută de către instanţa de fond nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie prev.de art. 211 al.1,2 lit.b. c si al.21 lit. a Cod penal, ci ale infracţiunii de abuz de încredere prev.de art. 213 Cod penal.

Prin decizia penală nr. 320 din 15 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Prahova s-au respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii N.F.C. şi F.C.B.cu motivarea că, deşi partea vătămată C.C. în faţa instanţei de fond şi a celei de apel a revenit asupra declaraţiilor din faza de urmărire penală menţionând că, a dat telefonul inculpaţilor de bună voie, pentru ca aceştia să iniţieze transmiterea unui SMS, această împrejurare nu ar fi de natura să ducă la concluzia existentei unui temei legitim pentru însuşirea bunului, fiind evident lipsa consimţământului persoanei vătămate, deoarece nu si-a dat seama de acţiunea făptuitorului şi deci, nu a fost pusă în situaţia de a-şi exprima sau nu acordul, deoarece în declaraţiile date de partea vătămata în faţa instanţei, nu a făcut nici o referire cu privire la consimţământul său conform căruia inculpaţii să-şi însuşească telefonul mobil.

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs inculpatul N.F.C., reiterând motivele de apel.

Examinând recursul formulat prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor invocate , cât şi raportat la art. 3859 alin.3 Cod procedură penală, Curtea, apreciază că această cale de atac este nefondată deoarece deşi se invocă schimbarea atitudinii procesuale a persoanei vătămate totuşi, aşa cum a constatat tribunalul din cele două declaraţii , nu rezultă că aceasta a făcut expres referire la faptul că înmânarea telefonului mobil s-a făcut de bună voie, la simplele rugăminţi ale coinculpaţilor.

Numai dacă aparatul telefonic ar fi fost înmânat de bună voie şi unei persoane în care partea vătămată să fi avut deplină încredere s-ar fi putut discuta îndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunii prev. de art. 213 Cod penal.

Ori, aşa cum rezultă din probatoriile administrate partea vătămată era singură în acel compartiment şi prima oară când îi întâlnea pe cei doi inculpaţi ce aveau asupra lor câte un ciob de sticlă confecţionat special, situaţie care excede încrederii necesare existenţei infracţiunii de abuz de încredere.

Cu această motivaţie Curtea a apreciat că soluţiile anterioare au fost perfect temeinice şi legale atât din punct de vedere al situaţiei de fapt dar şi al încadrării în drept.

13. Rejudecarea celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare. Cererea condamnatului. Caracterul obligatoriu.

C. penal, art. 522/1Legea 302/2004, art. 34 şi 69 al.1

În cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către prima instanţă de judecată, la cererea condamnatului. Prin urmare, dacă persoana extrădată solicită rejudecarea cauzei sale, instanţa nu poate refuza acest lucru pe motiv că persoana extrădată s-a sustras urmăririi penale sau judecătoreşti deoarece textul nu face nici o precizare în acest sens.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală Decizia nr. 45 din 16 ianuarie 2009

Prin sentinţa penala nr. 1903/20.09.2007 pronunţata de Judecătoria Ploieşti s-a respins ca neîntemeiata cererea de rejudecare formulata in baza art.5221 Cod proc. penală, de condamnatul deţinut in Penitenciarul Ploieşti.

Pentru a pronunţa acestă sentinţă prima instanţă a reţinut că prin s.p.2820/2002 pronunţata de Judecătoria Ploieşti, definitiva prin neapelare la 02.12.2002, numitul B.O. a fost condamnat pentru săvârşirea a doua infracţiuni de delapidare prev.de art. 215/1 alin.l Cod penal cu aplic. art.41 alin.2 Cod penal, la pedeapsa de 3 ani închisoare şi respectiv de fals in înscrisuri sub semnătura privata

prev.de art.290 Cod penal cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal la pedeapsa de 1 an închisoare, fapte din perioada noiembrie 2000- august 2001, în urma contopirii celor doua pedepse condamnatul urmând sa execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare.

Încă din cursul urmăririi penale, din data de 10.05.2002 numitul a fost dat in urmărire generala de către I.P.J. Prahova in baza Ordinului nr. 123496/10.05.2002.

Din actele existente la dosar a rezultat ca la începutul lunii ianuarie 2002 apelantul B. O. a plecat in Spania şi de asemenea că în discuţiile purtate telefonic cu fosta soţie B. C. i-a precizat acesteia că motivul plecării îl constituie faptul că ştia de la reprezentanţii societăţii prejudiciate că urmează sa fie urmărit penal.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel numitul B. O., criticând-o ca nelegala şi netemeinica, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii şi pe fond rejudecarea cauzei.

In apelul declarat, condamnatul a arătat că nu a avut cunoştinţa de existenta unui dosar penal pe numele său, fiind plecat din ţară la acel moment şi neputându-şi face apărările necesare in momentul in care a fost judecat.

Tribunalul Prahova a respins apelul prin decizia nr. 344/7.11.2007, ca nefondat cu motivarea că inculpatul s-a sustras urmăririi penale aspect ce conduce la neaplicarea textului art. 522/1 Cod pr. penală.

Recursul declarat de condamnatul B.O împotriva deciziei mai sus menţionate este fondat.

Astfel, la data de 30.04.2002 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de condamnatul B.O. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.2151 , 289 şi 291 c.p., plângerea penală fiind depusă de partea vătămată S.C. M. P. SRL Oradea la data de 23.01.2002.

Anterior acestei date inculpatul B. O. a vândut apartamentul proprietate personală, părţii vătămate S.C. M. P. SRL Oradea.

În cursul urmăririi penale inculpatul B. O. nu a fost audiat, iar la data de 01.08.2002 acesta a fost trimis în judecată în lipsă pentru infracţiunile sus-menţionate. Nici în cursul judecăţii inculpatul nu s-a prezentat, hotărârea fiind pronunţată în lipsa sa.

Din procesul verbal de căutare din data de 26.03.2002 rezultă că inculpatul B. O. era plecat în străinătate de aproximativ 3 luni, deci înainte ca partea vătămată să depună plângere penală împotriva sa.

Sentinţa penală nr. 2820 din 12.11.2002 a Judecătoriei Ploieşti, prin care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 3 ani, a rămas definitivă prin neapelare, astfel că s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 3730/02.12.2002, iar la data de 12.11.2006 autorităţile spaniole, la solicitarea autorităţilor române, au decis extrădarea condamnatului B.O., acesta fiind arestat de I.G.P.R. Bucureşti la 12.02.2007.

Potrivit art. 5221 c.p.p. în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecată şi condamnată în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului, iar dispoziţiile art.405-408 se aplică în mod corespunzător.

Astfel, dacă persoana extrădată solicită rejudecarea cauzei sale, instanţa nu poate refuza acest lucru, pe motiv că persoana extrădată s-a sustras urmăririi penale sau judecătoreşti, întrucât textul nu face nici o precizare în acest sens.

Mai mult decât atât art. 69 din Legea nr.302/2004 modificată şi republicată, intitulat rejudecarea extrădatului, prevede că, asigurarea rejudecării cauzei în prezenţa persoanei extrădate, în condiţiile art. 34 alin.1, este dată de Ministerul Justiţiei.

Deci, acest articol impune Ministerului Justiţiei să dea statului solicitat asigurări că persoana ce se solicită a fi extrădată va fi rejudecată, dacă acest lucru s-a făcut în lipsa sa.

Art.34 din aceeaşi lege prevede că, în cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunţată printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni. Totuşi, extrădarea se va acorda dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca fiind suficiente pentru a garanta persoana a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi garanteze drepturile la apărare (…).

Acest text se aplică, conform art. 69 din lege şi în cazul extrădării active.Drept urmare, raportat la textele legale mai sus menţionate şi independent de

împrejurarea dacă condamnatul s-a sustras ori nu urmăririi penale sau judecăţii, se impune rejudecarea cauzei în vederea respectării dreptului la apărare, motiv pentru care s-au casat ambele hotărâri şi s-a trimis cauza la prima instanţă de judecată.

14. Reabilitare judecătorească. Graţiere administrativă. Momentul de început al calculului termenului. Neîmplinirea acestuia.

C. pen. art. 136 al.3Legea nr. 543/2002

În caz de graţiere totală sau a restului de pedeapsă, termenul de reabilitare curge de la data actului de graţiere, după cum se arată în mod expres în art. 136 al.3 Cod penal iar nu de la vreun alt moment procedural.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia penalăDecizia nr. 161 din 8 februarie 2009

Prin sentinţa penală nr.423/23.10.2007 a Tribunalului Dâmboviţa s-a admis cererea de reabilitare formulată de condamnatul D.T. M.

S-a dispus reabilitarea judecătorească a condamnatului privitor la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, cu executare la locul de muncă, aplicată prin sentinţa penală nr.367/15.12.2000 în dosarul nr.2363/2000 de Tribunalul Dâmboviţa rămasă definitivă prin neexercitarea căilor de atac.

Pentru a pronunţa sentinţa respectivă prima instanţă a reţinut în baza probelor administrate în cauză următoarea situaţie:

Potrivit dispoziţiilor art. 494 şi urm. C.p.p. rap. la art. 135-137 C.p. condamantul poate fi reabilitat la cerere de instanţa judecătorească, după trecerea termenului de 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate (pentru cazul din speţă) dacă nu a suferit o nouă condamnare în acest interval de timp, îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, a avut o bună conduită şi a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat prin hotărârea de condamnare.

Cum D.T.M. , condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare cu executarea la locul de muncă, prin sentinţa penală nr. 367 din 15.12.2000 a Tribunalului Dâmboviţa, a cărei executare a început la 01.12.2001, nu a suferit o nouă condamnare (astfel cum rezultă din certificatul de cazier judiciar nr. 15386 din 07.06.2007), îşi are asigurată existenţa prin muncă (conform adresei nr. 28 din 29.06.2007 a SC C.M. SRL Târgovişte, potrivit căreia este angajat ca operator D.D.D. cu un venit lunar de 350 lei RON), are o conduită (potrivit caracterizărilor întocmite de G.D. şi SC C.M. SRL Târgovişte, prin adresa nr. 31 din 17.09.2007) şi a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile (împrejurare dedusă din conţinutul sentinţei penale mai sus menţionate şi adresa nr. 4569 din 19.09.2007 a Serviciul Impozite şi Taxe a Primăriei Aninoasa) rezultă că cererea sa de reabilitare judecătorească este întemeiată.

Împotriva sentinţei respective a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi învederând că:

Instanţa de fond nu a manifestat rol activ în verificarea şi îndeplinirea tuturor condiţiilor de către condamnat pentru a se dispune reabilitarea judecătorească a acestuia.

Recursul este fondat.Astfel, se reţine că numitul D. T. M. a fost condamnat prin sentinţa

penală nr. 367/2000 a Tribunalului Dâmboviţa în baza art. 26 rap. la art. 2151 alin. 1 C.p. cu aplicarea art. 75 lit.a C.p. şi art.13 c.p. cu art. 867 C.p. la pedeapsa cu executare la locul de muncă S.C. M. C. SRL iar în baza art. 350 alin.3 lit.b C.p.p. s-a dispus punerea lui de îndată în libertate cu deducerea măsurii arestării preventive de la 15.03.2001 la zi.

Prin sentinţa penală nr.292/2001 a Tribunalului Dâmboviţa s-a admis ulterior cererea de schimbare a locului de muncă la S.C. C. M. SRL Târgovişte care a comunicat începerea executării pedepsei respective la data de 1.12.2001.Totuşi la data de 10.10.2002 pedeapsa a cărei reabilitare se solicită a fost graţiată administrativ în temeiul Legii nr.543/2002, actul de clemenţă intervenind după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Potrivit disp. art. 136 alin.3 C.p. în caz de graţiere totală sau a restului de pedeapsă, termenul (în cazul nostru de 5 ani şi 6 luni) curge de la data actului de graţiere - 4.10.2002.

Se observă, astfel, cu uşurinţă că prima instanţă de judecată a socotit greşit momentul de început al termenului de reabilitare de 5 ani şi 6 luni întrucât nu numai că nu a dat relevanţă articolului mai sus menţionat dar a apreciat că acest moment ar fi determinat de începutul executării pedepsei şi nu de sfârşitul acestei

executări, cum ar fi fost firesc, în conformitate cu disp. art. 136 alin. 1 C.p., în lipsa vreunui act de clemenţă al legiuitorului.

Prin urmare, constatându-se că termenul de reabilitate se va împlini la data de 4.07.2008, Curtea în temeiul art. 385/15 al.1 pct.2 lit. d C.p.p., a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, a casat în totalitate sentinţa recurată şi pe fond, a respins ca prematur introdusă cererea de reabilitare.

15. Apel declarat tardiv. Inculpat prezent atât la dezbateri cât şi la pronunţare. Recurs inadmisibil.

Cod. pr. penală, art. 365 al.1 Art. 416 al.1 pct.2 lit. a

Declararea apelului în intervalul de 10 zile de la data încarcerării nu poate avea nici o relevanţă juridică în cazul unei inculpal care a fost prezent atât la dezbateri cât şi la pronunţare şi care, aflându-se în stare de libertate, avea la îndemână orice posibilitate de a verifica dacă apărătorul său din oficiu a depus apel pentru persoana sa, demers pe care îl putea, de altfel, efectua şi singur.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală Decizia nr. 161 din 2.03.2009

Prin sentinţa penala nr. 362/07.10.2008 Judecătoria Câmpina în baza art.86 alin.1 din OUG 195/2002, a dispus condamnarea inculpatului D. G. aflat in Penitenciarul Ploieşti,, la o pedeapsă de 1 (un) an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autoturism pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere.

S-a făcut aplic.art.71 şi art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.Instanţa de fond pe baza probelor administrate în cauză a reţinut în sarcina

inculpatului că în data de 02.02.2008 a fost depistat de organele de poliţie conducând autoturismul Dacia cu nr. de înmatriculare nr. B 13 ZJU fără a poseda permis de conducere.

Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul D. G. criticând-o ca netemeinică şi nelegală susţinând că nu i-a fost făcută o apărare corespunzătoare de către apărătorul din oficiu care nu a pus în discuţie adevărata situaţie de fapt.

În data de 07.01.2009 s-a pus în discuţie din oficiu excepţia de tardivitate a declarării apelului, în sensul că inculpatul a fost prezent în instanţă la dezbateri însă acesta a declarat apel după ce a fost încarcerat în vederea executării pedepsei aplicate.

Apelantul a susţinut că nu a cunoscut termenul de declarare a apelului şi nici nu a fost consiliat corespunzător de apărătorul său.

Apelantul inculpat a solicitat repunerea în termenul de apel şi pe fond admiterea apelului şi aplicarea disp. art. 81 Cod penal privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Tribunalul Prahova, prin decizia nr. 3 din 7.01.2009 a respins apelul ca nefondat apreciind că este real faptul că inculpatul a declarat apel în intervalul de 10 zile de la data încarcerării dar aceasta nu poate avea nici o relevanţă juridică faţă de împrejurarea că persoana respectivă a fost prezentă atât la dezbateri cât şi la pronunţare, dispoziţiile art. 363 al.1 cod procedură penală fiind fără echivoc.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul D. G. care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi a învederat că în mod greşit i s-a respins ca tardivă calea ordinară de atac întrucât partea a fost împiedicată să o declare datorită lipsei unei apărări efective din partea avocatului din oficiu pe care l-a avut în cauză. A arătat că i s-a refuzat în acest fel dreptul la un proces echitabil încălcându-se dispoziţiile CEDO.

Recursul declarat de inculpat este inadmisibil.În acest sens, potrivit disp. art. 416 alin.1 pct.2 lit. a Cod procedură penală,

hotărârea primei instanţe rămasă definitivă la data expirării termenului de apel când nu s-a declarat apel în termen.

Sub acest ultim aspect este de necontestat că inculpatul nu a declarat apel în termen, astfel cum se arată în mod elocvent în considerentele deciziei de apel şi după cum o recunoaşte însuşi inculpatul.

Cu toate acestea, inculpatul D. G. ar fi putut beneficia de dispoziţiile art. 364 Cod procedură penală privind repunerea în termen dacă ar fi îndeplinit condiţiile prevăzute de respectivul text de lege.

Ori, nu este cazul în ceea ce îl priveşte inculpat, întrucât acesta nu a făcut dovada faptului că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare.

Comparaţia cu cauza Lăpuşan contra României este totalmente inoportună întrucât în acea cauză recurentul aflat în stare de arest nu a fost prezent la soluţionarea recursului aşa cum s-a întâmplat cu numitul D. G. care a fost prezent şi s-a aflat în stare de libertate având astfel neîngrădită posibilitatea de a verifica depunerea de către apărătorul său a căii de atac a apelului, demers pe care de altfel îl putea realiza şi singur. Deci nu se poate trage sub nici o formă concluzia că inculpatul nu a beneficiat de un proces echitabil, culpa pentru nedeclararea apelului revenindu-i în primul rând chiar lui însuşi.

În orice caz, în cauză nu sunt prezente motivele de recurs prevăzute de art.3859 alin.1 pct.10 şi 18 Cod procedură penală, invocate de către recurent, recurs care, în raport cu prevederile art. 3851 alin.4 teza I şi vis - a - vis de concluziile anterioare expuse apare ca fiind inadmisibil.

Decizii RelevanteTrimestrul I 2009

Curtea de Apel PloiestiSectia Comerciala si de

Contencios Administrativ si Fiscal

1. Litigiu comercial soluţionat de o instanţă necompetentă. Consecinţe.

Art.2 alin.1 lit.a Cod pr.civilăLitigiul având ca obiect pretenţii rezultate din folosinţa unui spaţiu comercial -

chirie, penalităţi, lipsă de folosinţă, contravaloarea utilităţilor – este cu certitudine de natură comercială şi în raport de valoarea obiectului său, mai mare de 100.000 lei, competenţa de soluţionare a acestuia revine tribunalului, în primă instanţă, conform art. 2 alin.1 lit.a Cod procedură civilă.

Nerespectarea dispoziţiilor privind soluţionarea cauzei de către secţia comercială a tribunalului atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunţate în aceste condiţii, întrucât ea a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă materială absolută edictate de prevederile legale menţionate anterior.

Prin decizia civilă nr.62 din 26 ianuarie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursurile declarate de A.G.I.R. şi S.C.T. SA împotriva deciziei civile nr.145 din 11 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Prahova, a casat această decizie, precum şi sentinţa civilă nr. 665/2003 a Tribunalului Bucureşti secţia a III-a, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare ca instanţă de fond, competentă material, Tribunalului Prahova , secţia Comercială şi de Contencios Administrativ pentru următoarele considerente :

În speţă contractul de închiriere în care îşi au izvorul pretenţiile reclamantei, a avut ca obiect un spaţiu ce a fost închiriat exclusiv pentru comercializarea produselor nominalizate în cererea de închiriere ( prevedere expres menţionată în art. 4 al actului menţionat - fila 7 dosar fond ), cu obligaţia pentru societatea comercială pârâtă ca “ activitatea de comerţ ce o va realiza în spaţiul închiriat să se realizeze cu respectarea dispoziţiilor legale privind concurenţa neloială faţă de ceilalţi chiriaşi ai reclamantei”(fila 8 dosar fond ).

Totodată, părţile au precizat în art. 2 al contractului că , pentru chiria convenită consensual, chiriaşul ( pârâta-recurentă ) să plătească TVA.

Caracterul comercial al acestui contract a fost recunoscut de către ambele părţi; pârâta care a susţinut constant acest aspect, invocând excepţia de necompetenţă materială a instanţei de fond, atât în apel, cât şi în recurs în primul ciclu procesual, şi respectiv reclamanta, care, în corespondenţa purtată cu societatea pârâtă, aflată la fila 14 dosar fond (adresa nr.716/17.07.2000 ) arată expres că “ închirierea spaţiilor în discuţie s-a făcut în baza unui contract comercial, care în speţă reprezintă legea părţilor“.

În considerarea celor ce preced, s-a apreciat de Curte că ne aflăm în prezenţa unui contract de închiriere a unui spaţiu comercial, situaţie în care litigiul având ca obiect pretenţii rezultate din folosinţa acestui spaţiu - chirie, penalităţi, lipsă de folosinţă, contravaloarea utilităţilor – este cu certitudine de natură comercială şi în raport de valoarea obiectului său, mai mare de 100.000 lei, competenţa lui de soluţionare revine tribunalului, în primă instanţă, conform art. 2 al.1 lit.a Cod procedură civilă.

S-a reţinut, sub acest aspect, că instanţele anterioare, apreciindu-se competente material să soluţioneze cauza au încălcat, prin hotărârile pronunţate disp.art. 4 şi 56 Cod Comercial, considerând în mod nelegal, că, în speţă contractul de închiriere are întotdeauna o natură exclusiv civilă, neavând în vedere că acest act a dobândit caracterul unui act de comerţ întrucât a fost încheiat cu un comerciant – societate pârâtă, vizează un spaţiu comercial definit ca atare în termeni expreşi în convenţia părţilor şi se află în strânsă legătură cu comerţul pe care îl exercită recurenta-pârâtă.

Pentru toate aceste considerente, stabilind natura comercială a litigiului dedus judecăţii, Curtea a constatat că hotărârile pronunţate de instanţele de fond şi apel sunt lovite de nulitate absolută, fiind date cu încălcarea normelor de competenţă materială absolută edictate de disp.art. 2 al.1 lit.a cod procedură civilă.

În consecinţă, în baza disp.art. 312 al.1,2 şi 3 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, art. 2 al.1 lit.a Cod procedură civilă coroborat cu art. 4 şi art. 56 Cod comercial, s-au admis ambele recursuri şi, casând hotărârile pronunţate de instanţele de fond şi apel (sentinţa civilă nr. 665/30.06.2003 a Tribunalului Bucureşti Secţia a III-a civilă şi decizia nr. 145/11.03.2008 a Tribunalului Prahova ), s-a trimis cauza Tribunalului Prahova – Secţia comercială şi de Contencios Administrativ, instanţă competentă material să soluţioneze pe fond cauza.

2. Vânzarea unui bun din patrimoniul societăţii debitoare, aflată în procedura insolvenţei reglementată de Legea 85/2006, pentru acoperirea unei părţi din pasiv, trebuie să respecte dispoziţiile din codul de procedură civilă cu privire la executarea silită, în măsura compatibilităţii cu dispoziţiile din procedura falimentului şi cu principiul celerităţii, reglementat de disp. art. 5 din Legea 85/2006.

Vânzarea la licitaţie a bunului societăţii falite, trebuie aprobată de adunarea generală a creditorilor, potrivit art. 118 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, privind

procedura insolvenţei.

(Decizia nr. 31/14.01.2009 a Curţii de Apel Ploişeti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ)

Prin sentinţa nr. 1037/1.10.2008, Tribunalul Prahova – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, a respins contestaţia formulată de administratorul special P. G.O, în contradictoriu cu intimaţii SC S. SA Curtea de Argeş, prin lichidator judiciar SCP P. IPURL Piteşti, SC M. SRL, SC T. –D. SRL Curtea de Argeş, S.C. O. L. I. SRL Albeşti de Târg şi DGFP Argeş, ca neîntemeiată, respectiv capătul de cerere privind anularea procesului verbal de licitaţie din 22.11.2007 şi a actelor de executare ulterioară.

Pentru a hotarî astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa nr. 835 din 27.06.2008 pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, a fost admisă excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, referitoare la anularea actelor de executare anterioare procesului verbal de licitaţie din data de 22.11.2007, a fost respins capătul de cerere privind anularea acestor acte ca tardiv, respins excepţia tardivităţii formulării capătul de cerere privind nulitatea procesului verbal al Adunarii Creditorilor din 7.11.2007, a admis excepţia lipsei calităţii

procesuale active a contestatorului - administratorul special P. G., pentru acest capăt de cerere şi a respins capătul de cerere referitor la nulitatea absolută a procesului verbal al Adunării Creditorilor din data de 7.11.2007, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală.

Se reţine prin hotărâre, că faţă de această sentinţă, judecătorul sindic a trebuit să analizeze numai capătul de cerere referitor la anularea procesului verbal de licitaţie din data de 22.11.2007 şi a actelor de executare ulterioară, reţinând că dispozitiile art. 509 c.p.civ., nu sunt aplicabile în mod automat şi integral în procedura falimentului, ci numai în măsura compatibilităţii lor cu dispozitiile legii nr. 85/2006 şi cu principiul celerităţii prev. de art. 5 din lege şi adaptarea la acest principiu permite publicarea programului de licitaţii sub forma unei publicaţii unice, care conţine informaţia privind repetarea licitaţiei în fiecare zi anumită din cursul sâptâmânii, asigurându-se cunoaşterea de către cei interesaţi a şedinţelor de licitaţie.

Totodată, se reţine prin hotărâre că procesul verbal de licitaţie din 22.11.2007, conţine menţiunile obligatorii prevăzute de disp. art 511 c.p.civ., şi anume participanţii la licitaţie, sumele oferite de fiecare dintre aceştia, precum şi adjudecatarul imobilului SC M. SRL, preţul de pornire al licitaţiei, că potrivit art. 509 al. 5 c.p.civ., licitaţia a continuat pentru vânzarea bunului la cel mai mare preţ oferit de intimata SC M. SRL, declarată câştigătoare a licitaţiei la pretul de 1.430.000 lei RON plus TVA, că a fost respectată Hotarârea Adunării Creditorilor la data de 7.11.2007 în privinţa preţului de valorificare şi că susţinerea administratorului special că bunurile nu puteau fi adjudecate la licitaţia din 22.11.2007 la preţul oferit de adjudecatară nu este fondată, atâta timp cât creditorii îndreptăţiţi nu au solicitat desfiinţarea Adunarii Creditorilor şi implicit a procesului verbal care consemnează desfăşurarea adunării în condiţiile art. 14 al. 7 din Legea 85/2006, privind procedura insolvenţei.

Se mai reţine prin hotarâre, că neconsemnarea in procesul verbal de licitaţie, a modalităţii de achitare a preţului, pentru imobilul adjudecat, acest element nu este obligatoriu şi nu poate constitui un motiv de nulitate absolută, întrucât art. 512 c.p.civ. prevede că adjudecatarul imobilului are obligaţia de a depune preţul la dispoziţia lichidatorului în termen de cel mult 30 de zile de la data vânzării, ţinându-se seama de cauţiunea depusă în contul preţului, iar conform art. 513 c.p.civ., dacă preţul nu este depus în acest termen imobilul va fi din nou scos la vânzare, astfel că nefiind incident nici principiul potrivit căruia anularea actului principal atrage anularea actului subsecvent, tribunalul a respins contestaţia formulată de administratorul special, ca neîntemeiată.

Impotriva sentinţei a declarat recurs administratorul special al societăţii debitoare SC S. SA, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor legale , că fiind a patra licitaţie organizată pentru vânzarea imobilului nu erau aplicabile dispoziţiile art. 504 pct. 9 c.p.civ., că procesul verbal de licitaţie din 22.11.2007, nu are la bază un act juridic, cert şi valid fiind încălcate dispoziţiile art. 13 şi următoarele din Legea nr. 85/2006, motiv de casare prev. de art. 304 pct.9 cod pr. Civilă, deoarece existând doua procese verbale a adunării creditorilor, cu aceeaşi dată şi aceeaşi oră, este nelegal a se considera că amândouă sunt valabile.

A mai arătat recurentul că hotărârea este dată cu încălcarea art. 116 din Legea 85/2006, întrucât vânzarea nu a fost încuviinţată de judecătorul sindic şi că potrivit

art. 304/1 c.p.civ., coroborat cu art. 8 din legea 85/2006 instanţa trebuie să examineze cauza sub toate aspectele aşa cum au fost ele invocate în contestaţie.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei, admiterea contestaţiei şi anularea procesului verbal de licitaţie din 22.11.2007 şi a actelor de executare ulterioare. Recursul este nefondat.

Primul motiv de recurs că, hotărârea este dată cu încâlcarea disp.art. 504 al. 1 pct. 1, 4, 13 şi 14 c.p.civ., coroborat cu art. 149 din Legea 85/2006, că judecătorul sindic a apreciat cu titlu generic că disp. art. 509 c.p.civ., nu sunt aplicabile în mod automat în procedura insolvenţei ci doar în măsura compatibilităţii cu principiul celerităţii, este nefondat.

Intr-adevăr dispoziţiile din codul de procedură civilă, cu privire la executarea silită, nu se pot aplica automat şi integral în procedura falimentului ci doar în măsura compatibilităţii cu dispoziţiile din procedura falimentului şi cu principiul celerităţii, reglementat de disp. art. 5 din Legea 85/2006.

In ce priveşte încălcarea disp. art. 504 al.1 pct. 1,4,13 şi 14 c.p.civ., critica adusă sentinţei este nefondată, în publicaţiile de vânzare pentru licitaţiile organizate de lichidatorul judiciar pentru vânzarea imobilului, la datele de 8.10.2007, 22.10.2007, 2.11.2007 şi 22.11.2007, au fost respectate disp. art. 504 al.1 pct. 1,4,13 şi 14 c.pr.civ., în anunţurile de vânzare şi în publicaţiile de vânzare efectuate pentru licitaţiile organizate în vederea vânzării bunului, s-a arătat denumirea şi sediul organului de executare, respectiv a lichidatorului judiciar SCP P. I., denumirea şi sediul societăţii debitoare, data afişării publicaţiilor de vânzare rezultând din adresele întocmite de lichidator la Primaria mun. Curtea de Argeş, la Tribunalul Argeş, la Biroul lichidatorului judiciar şi la locul situării imobilului, pentru afişarea publicaţiilor, anunţurile pentru vânzare fiind publicate pe internet şi în ziarele Profit, Expres Argeş, Ancheta, Preţul Corect şi Ziua.

In considerentele hotărârii recurate, se arată dispoziţiile din codul de procedura civilă, care sunt compatibile cu cele din procedura falimentului reglementată de legea 85/2006 şi anume disp. art. 509 al. 5, 511, 512 şi 513 c.p.civ., astfel că susţinerea recurentului că nu s-a arătat în hotărâre care sunt dispoziţiile din procedura civilă compatibile cu cele din procedura falimentului.

Susţinerea recurentului că publicarea programului de licitaţie sub forma unei publicaţii unice din 15.11.2007, pentru vânzarea imobilului pentru data de 22.11.2007, nu ar cuprinde toate elementele constitutive prevăzute de lege şi că nu cuprinde data afişării şi că în acest mod nu s-a putut verifica dacă termenul de 60 de zile pentru licitaţie a fost respectat, este nefondată.

Publicaţiile de vânzare pentru licitaţia din 22.11.2007 au fost afişate la data de 7.11.2007, la Primăria Curtea de Argeş sub nr 17749 şi la Tribunalul Argeş sub nr.4721/15.11.2007 , unde sunt cuprinse toate elementele obligatorii prevăzute la art. 504 c.p.civ. şi anume denumirea lichidatorului judiciar, a societăţii debitoare, descrierea imobilului ce urmează a fi valorificat prin licitaţia organizată, preţul de pornire al licitaţiei, avansul de participare la licitaţie, locul şi data licitaţiei, semnătura şi ştampila organului de executare, respectiv a lichidatorului judiciar.

Cu privire la termenul la care licitaţia trebuia organizată, în cazul licitaţiei organizată la data de 22.11.2007 sunt aplicabile disp. art. 509 al. 5 c.p.civ., care prevăd că în cazul în care nu este oferit pretul la care imobilul a fost evaluat, vânzarea se va amâna la un alt termen de cel mult 60 de zile, pentru care se va face o nouă

publicaţie în condiţiile art. 504 al. 3 c.pr.civ. , termen la care licitaţia începe de la pretul de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat.

In speţă licitaţia din 22.11.2007, era a patra licitaţie care a fost organizată pentru vânzarea imobilului, deoarece la datele din 8.10.2007, 22.10.2007 şi 2.11.2007 când au fost organizate licitaţile pentru vânzarea aceluiaşi imobil, nimeni din participanţii la licitaţie nu a oferit preţul la care a fost evaluat imobilul şi pentru care s-a pornit licitaţia, , astfel că în aceste condiţii sunt aplicabile disp. art 509 al. 5 c.p.civ., care prevăd că termenul la care se poate organiza o altă licitaţie este de cel mult de 60 de zile, termen care a fost întocmai respectat şi preţul de pornire al licitaţiei a fost de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat, aşa cum rezultă din procesul verbal din 22.11.2007, respectându-se preţul de pornire al licitaţiei de 2.060.000 lei plus TVA şi preţul minim de vânzare al imobilului de 1.400.000 lei.

In mod greşit susţine recurentul că termenul de licitaţie era de minim 30 de zile, atâta timp cât licitaţia din 22.11.2007 era a patra licitaţie ce se organiza, fiind aplicabile în speţă disp. art. 509 al. 5 c.p.civ., care prevede doar termenul maxim de cel mult 60 de zile pentru organizarea licitaţiei, termen care aşa cum s-a arătat mai sus a fost întocmai respectat, anunţurile de vânzare şi publicaţiile de vânzare fiind publicate în ziarele locale pe internet şi afişate la Tribunalul Argeş, Primăria mun. Curtea de Argeş, Biroul lichidatorului judiciar şi locul situării imobilului.

Cel de-al doilea motiv de recurs ce vizează validitatea procesului verbal de licitatie din 22.11.2007, recurentul susţinând că procesul verbal nu are la bază un act juridic valid , este nefondat.

Organizarea celei de-a patra licitaţii pentru data de 22.11.2007 a fost hotărâtă de Adunarea creditorilor debitoarei SC S. SA Curtea de Argeş, aşa cum rezultă din procesul verbal din 7.11.2007, cu ocazia adunării creditorilor stabilindu-se valoarea de 75% din preţul de evaluare prin reducerea a 25% din acest preţ, valoare care pentru imobil construcţie a fost stabilit la 2.051.614 RON plus TVA şi la teren de 226.400 RON plus TVA, valoare de la care s-a pornit licitaţia la data de 22.11.2007.

Tot din procesul verbal din 7.11.2007 rezultă că Adunarea Creditorilor a hotărât că preţul minim până la care să se efectueze vânzarea imobilului constând în construcţii şi teren, să fie de 1.400.000 lei plus TVA, valoare care deasemeni a fost respectată, imobilul fiind adjudecat de SC M. SRL Piteşti, la pretul de 1.430.000 lei plus TVA, fiind preţul cel mai mare oferit de participanţii la licitaţie.

Procesul verbal de licitaţie din 22.11.2007, cuprinde toate elementele obligatorii prevăzute la art. 511 c.p.civ., şi anume participanţii la licitaţie, sumele oferite de fiecare dintre aceştia, preţul de pornire al licitaţiei, respectiv valoarea de 75% din preţul de evaluare, adjudecatarul imobilului, procesul verbal fiind semnat de către lichidatorul judiciar, creditor şi adjudecatar şi de administratorul special, recurentul din dosar, care a semnat procesul verbal cu obiecţiuni.

Susţinerea recurentului că procesul verbal de licitaţie din 22.11.2007 nu are la bază un act juridic cert şi valid, fiind întocmite două procese verbale din 7.11.2007, unul din aceste procese verbale necuprinzând semnătura reprezentantului DGFP Argeş , nu este fondată.

Potrivit disp. art. 14 al. 7 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei, hotărârea adunării creditorilor poate fi desfiinţată de judecătorul sindic pentru nelegalitate la cererea creditorilor, care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au făcut să se consemneze aceasta în procesul verbal al adunării.

Prin urmare, hotărârea adunării creditorilor, poate fi desfiinţată de judecătorul sindic numai la cererea creditorilor, în speţă creditorii nu au solicitat judecătorului sindic desfiinţarea procesului verbal din 7.11.2007, procesul verbal fiind în aceste condiţii valid, atâta timp cât nu a fost desfiinţat, astfel încât susţinerea recurentului că acest act nu este un act valid nu este fondată.

In ce priveşte susţinerea recurentului că unul din cele două procese verbale nu a fost semnat de reprezentantul DGFP Argeş, aceasta este o cauză de nulitate relativă a actului, ce poate fi invocată doar de creditorii interesaţi, care în speţă nu au înţeles să o invoce.

De altfel hotărârea adunării creditorilor privind organizarea licitaţiei din 22.11.2007, preţul de pornire al licitaţiei de 75% din preţul de evaluare, de 2.051.614 RON plus TVA pentru construcţie şi 226.400 RON plus TVA pentru teren şi preţul minim de vânzare a imobilului de 1.400.000 lei plus TVA, este consemnată în tocmai în ambele exemplare ale procesului verbal din 7.11.2007.

Cel de-al treilea motiv de recurs privind încălcarea disp. art. 116 din Legea 185/2006, pe motiv că vânzarea la licitaţie nu a fost încuviinţată de judecătorul sindic este nefondată.

In speţă erau aplicabile disp. art. 118 al. 3 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei potrivit cărora se prevede că pentru efectuarea licitaţiei, lichidatorul va convoca Adunarea generală a creditorilor în termen de maxim 20 de zile de la data propunerii, notificând propunerea administratorului special, creditorilor cu garanţii reale ale bunului, titularilor unor drepturi de retenţie de orice fel şi Comitetului creditorilor, supunând votului adunării generale a creditorilor propunerea de vânzare.

Potrivit procesului verbal din 16.08.2007, rezultă că s-a aprobat propunerea de vânzare a imobilului prin licitaţie publică cu strigare, modalitatea de efectuare a licitaţiei fiind respectată la toate cele patru licitaţii organizate, pentru cea de-a patra licitaţie adunarea creditorilor a stabilit ca aceasta să aibe loc la data de 22.11.2007 cu reducerea preţului de pornire al licitaţiei la 75% din preţul de evaluare, fiind respectate întocmai dispozitiile legale şi pentru vânzarea imobilului prin licitaţie publică cu strigare aşa cum s-a procedat în speţă nu era necesar aprobarea judecătorului sindic, ci doar aşa cum s-a arătat mai sus aprobarea adunarii generale a creditorilor, aprobare care există.

Ultimul motiv de recurs că la licitaţie a participat şi C.M. care era angajata adjudecatarei SC M. SRL Piteşti, este nefondat.

Nici o dispoziţie legală nu interzice ca la licitaţie să participe şi o persoană fizică ce este salariata unei persoane juridice participantă la licitaţie şi de altfel din adresa depusă la dosar de către recurentă şi emisă de I.T.M. Argeş, rezultă doar data începerii activităţii la SC M. SRL de C. M. şi anume data de 1.04.2001 , fără a se arăta data când au încetat raporturile de muncă, sau dacă C. M. mai este angajată în continuare la societatea adjudecatară, iar din adresa nr. 70879/11.12.2008 a Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Argeş, rezultă că C. M. este asociat unic al MM S. T. SRL.

Acestea au fost considerentele pentru care Curtea de Apel Ploişeti, a respins ca nefondat recursul declarat de administratorul special P. G. al societăţii debitoare SC S. SA Curtea de Argeş.

3. INLOCUIREA ADMINISTRATORULUI JUDICIAR, PRIN ÎNCHEIERE MOTIVATĂ, PENTRU MOTIVE TEMEINICE, TREBUIE DATĂ CU RESPECTAREA INTOCMAI A DISPOZIŢIILOR ART.22 ALIN. 2 DIN LEGEA NR. 85/2006, PRIVIND PROCEDURA INSOLVENŢEI

- Potrivit art. 22 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei, se prevede că în orice stadiu al procedurii, judecătorul sindic, din oficiu sau la cererea comitetului creditorilor,îl poate înlocui pe administratorul judiciar

( decizia nr.270/18 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal)

Prin încheierea din 08 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, în temeiul dispoziţiilor art. 22, alin. 2 şi art. 24 sin Legea nr. 85/2006, a dispus înlocuirea lichidatorului judiciar E. C. SPRL Ploieşti cu lichidator judiciar C. I..

Pentru a pronunţa această încheiere, judecătorul sindic a reţinut faptul că lichidatorul judiciar E. C.SPRL a dovedit o slabă preocupare în conducerea activităţii debitoarei, la care era obligat conform dispoziţiilor art.25 alin.1 lit,b din Legea nr.85/2006; că nu a luat măsurile prevăzute de art.85 alin.1 din aceiaşi lege privind notificarea în registrele de publicitate a cererii în anulare a actului de dare în plată încheiat între SC E. Com SRL şi SC A. Com SRL şi nici nu a sesizat judecătorul sindic pentru luarea acestei măsuri, conform obligaţiei impuse de dispoziţiile art.25 lit.k din Legea nr.85/2006; că nu s-a preocupat pentru efectuarea cu celeritate a expertizelor de specialitate dispuse în cauză, în condiţiile în care expertul tehnic M. C. a fost desemnat de lichidator, în virtutea dispoziţiilor art.24 rap. la art.23 din legea insolvenţei, judecătorul sindic a apreciat că se impune înlocuirea lichidatorului judiciar desemnat anterior, fiind întrunite dispoziţiile art.24 alin.1 rap. la art.22 alin.2 din Legea nr.85/2006.

Impotriva încheierii din 8 ianuarie 2009, a declarat recurs lichidatorul judiciar E. C. S PRL Ploieşti al debitoarei SC A. COM SRL, criticând încheierea pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând în esenţă că înlocuirea sa cu un alt lichidator în baza art. 22 alin. 2 şi art. 24 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, deoarece încheierea de înlocuire se pronunţă în Camera de Consiliu, de urgenţă, cu citarea administratorului judiciar şi a comitetului creditorilor, în speţă înlocuirea lichidatorului judiciar s-a făcut în şedinţă publică, fără citarea lichidatorului şi a comitetului creditorilor, dispoziţii imperative ce atrag nulitatea încheierii.

Recursul este fondat.Critica recurentei că înlocuirea sa , s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 22

alin. 2 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei, este fondată. Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, se prevede că în

orice stadiu al procedurii, judecătorul sindic, din oficiu sau la cererea comitetului

creditorilor, îl poate înlocui pe administratorul judiciar, prin încheiere motivată, pentru motive temeinice, încheierea de înlocuire urmând a se pronunţa în Camera de Consiliu, de urgenţă, cu citarea administratorului judiciar şi a comitetului creditorilor.

Verificând susţinerile recurentei faţă de încheierea de înlocuire a sa din 8 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, se constată că sunt întemeiate susţinerile şi criticile aduse încheierii de recurentă, deoarece înlocuirea lichidatorului judiciar E. C. SPRL Ploieşti, cu lichidatorul judiciar C. I., s-a făcut de judecătorul sindic în şedinţă publică şi nu în Camera de Consiliu, aşa cum prevăd dispoziţiile imperative ale art. 22 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 şi fără citarea lichidatorului judiciar şi a comitetului creditorilor.

Cum dispoziţiile art. 22 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 sunt imperative, încălcarea acestor dispoziţii are drept consecinţă, nulitatea absolută a încheierii, deoarece cererea de înlocuire trebuia luată de judecătorul sindic în Camera de Consiliu şi nu în şedinţa publică, iar citarea lichidatorului judiciar şi a comitetului creditorilor trebuia să fie efectuată prin Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, potrivit disp.art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, la dosar nu există dovada că lichidatorul judiciar şi comitetul creditorilor au fost citaţi pentru termenul din 08 ianuarie 2009, cu comunicarea cererii de înlocuire a lichidatorului judiciar, formulată de debitoarea SC A.a Com SRL Târgovişte .

Intrucât, necitarea lichidatorului şi a comitetului creditorilor şi soluţionarea cererii de înlocuire a lichidatorului judiciar în şedinţă publică şi nu în Camera de Consiliu aşa cum era legal, atrage nulitatea absolută a încheierii.

Curtea a admis recursul lichidatorului, a casat încheierea şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

4. CALITATEA DE FUNCŢIONAR PUBLIC ESTE INCOMPATIBILĂ CU ORICE ALTĂ FUNCŢIE PUBLICĂ, DECÂT CEA ÎN CARE A FOST NUMIT PRECUM ŞI CU FUNCŢIILE DE DEMNITATE PUBLICĂ

- Potrivit dispoziţiilor art. 94, alin. 1 şi 2, lit. a din Legea nr. 161/2003, cu modificările şi completările ulterioare, privind asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi mediul de afaceri, funcţia de consilier local şi cea de funcţionar public sunt incompatibile întrucât ambele funcţii sunt funcţii de demnitate şi autoritate publică.

( decizia nr.492/25 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal)

Prin sentinţa nr. 1213/27.XI.2008, Tribunalul Dâmboviţa – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, a admis cererea formulată de reclamanţi, aşa cum a fost restrânsă la termenul din 13.11.2008 şi a anulat în parte HCL Comişani nr.

32/6.08.2008 privind încetarea de drept a mandatelor de consilieri locali a reclamanţilor.

Pentru a hotărî astfel , prima instanţă a reţinut că, constatarea încetării de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului de consilier local, luată de pârât faţă de cei doi reclamanţi, apare ca nelegală faţă de disp.art. 9 din Legea nr. 393/2004,care prevăd că încetarea de drept a calităţii de consilier local sau judeţean în cazul expres prevăzut de text, între care figurează şi cazul de incompatibilitate reţinut şi de hotărârea atacată de reclamanţi, numai că incompatibilitatea funcţiei de consilier local sau judeţean este definită de art. 88 din Legea 161/2003, care la lit. c, aplicabilă situaţiei reclamanţilor, declară incompatibilă funcţia de consilier local cu calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract de muncă în aparatul propriu al Consiliului local, Consiliului Judeţean ori al Prefecturii din judeţul respectiv, ori reclamanţii sunt funcţionari publici ai Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Dâmboviţa şi Primăriei comunei U., astfel încât cazurile de incompatibilitate prev. de art. 88 din Legea 161/2003, nu sunt aplicabile situaţiei reclamanţilor.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Consiliul local al comunei C., criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând în esenţă că în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea şi a anulat HCL C. nr. 32/6.08.2008, privind încetarea de drept a mandatelor de consilieri locali a reclamanţilor, fără a ţine cont de disp. art. 94 din Legea 161/2003, dispoziţii care trebuiau coroborate cu art. 88 al. 1 lit. c din lege, şi totodată nu a ţinut cont de disp. art. 69 al. 1, lit. f din Legea nr. 161/2003 şi de art. 4 din Legea privind statutul aleşilor locali nr. 393/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Arată recurentul că, faţă de aceste dispoziţii legale arătate mai sus, intimaţii reclamanţi, care deţin calitatea de funcţionar public, sunt incompatibili cu funcţia eligibilă de consilieri locali, astfel încât Hotărârea consiliului local nr. 32/2008, este legală şi temeinică, cei doi intimaţi în calitatea lor de funcţionari publici, aveau obligaţia legală să iasă din starea de incompatibilitate în termen de 10 zile de la crearea ei, potrivit art. 49 din Legea nr. 188/99, cu modificările şi completările ulterioare.

Recursul este fondat.Potrivit disp. art. 94 al. 1 şi 2, lit. a din Legea 161/2003, cu modificările şi

completările ulterioare, se prevede că, calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu orice altă funcţie publică, decât cea în care a fost numit precum şi cu funcţiile de demnitate publică, funcţionarii publici neputând deţine alte funcţii şi neputând desfăşura alte activităţi remunerate sau neremunerate în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice.

Potrivit art. 69 al. 1 lit. f din aceeaşi lege, în categoria persoanelor care exercită demnităţi publice sunt şi aleşii locali, iar disp. art . 4 din Legea 393/2004, privind statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că în asigurarea liberului exerciţiu al mandatului lor, aleşii locali îndeplinesc o funcţie de autoritate publică.

Prin urmare, potrivit acestor dispoziţii legale, rezultă că intimaţii reclamanţi ce sunt funcţionari publici, nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice , astfel încât funcţia de funcţionar public deţinută de intimaţii reclamanţi este incompatibilă cu funcţia eligibilă de consilieri locali în cadrul Consiliului local C. şi potrivit disp. art. 49 din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcţionarului public, ei aveau obligaţia să iasă din starea de

incompatibilitate în termen de 10 zile de la crearea ei şi neprocedând în acest mod, hotărârea Consiliului local prin care s-a dispus încetarea de drept, înainte de expirarea duratei normale, a mandatului de consilieri locali, este legală şi temeinică. In consecinţă, greşit prima instanţă cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, mai sus menţionate, a dispus anularea în parte a Hotărârii Consiliului local C. nr. 32/6.08.2008, privind încetarea de drept a mandatelor de consilieri locali a intimaţilor reclamanţi.

Acestea au fost considerentele pentru care Curtea a admis recursul pârâtei Consiliul Local al comunei C., a modificat în tot sentinţa recurată în sensul că a respins ca nefondată acţiunea restrânsă formulată de intimaţii reclamanţi.

5. ORDONANŢĂ PREŞEDINŢIALĂ.

TERMENUL DE MOTIVARE A RECURSULUI.

- art. 303 , 306 şi 582 Cod procedură civilă.

Termenul de depunere a motivelor de recurs are întotdeauna aceeaşi durată cu termenul pentru exercitarea recursului. Dacă recursul este motivat separat , motivarea trebuie făcută în acelaşi termen în care poate fi exercitată calea de atac în cauza respectivă. De pildă, termenul de motivare a recursului exercitat în materie de ordonanţă preşedinţială este de 5 zile pentru că şi termenul de declarare a căii de atac este de 5 zile. El va curge însă întotdeauna de la comunicarea hotărârii.

(Decizia nr. 121/28 ianuarie 2009 Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal )

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la 9.12.2008, reclamanta SC E SA a chemat în judecată pe pârâta SC DCG SRL, pentru emiterea unei ordonanţe preşedinţiale prin care pârâtei să i se interzică accesul pe terenul reclamantei şi în incinta imobilului microhidrocentrală MCH 1, care face parte din perimetrul obiectivului energetic al cărui beneficiar este reclamanta.

Prin aceeaşi cerere, reclamanta a solicitat să se dispună interzicerea efectuării de către pârâtă a oricăror acte sau fapte (împrejmuiri, construcţii) prin care să-i fie tulburată posesia de fapt şi obligarea pârâtei la plata de daune interese de 10.000 lei pe zi de întârziere cum şi a cheltuielilor de judecată.

După analizarea actelor şi lucrărilor dosarului, Tribunalul Dâmboviţa – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ a pronunţat sentinţa nr. 1259 din 11 decembrie 2008 prin care a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC E SA Titu, în contradictoriu cu pârâta SC DCG SRL, a interzis pârâtei accesul pe terenul reclamantei şi în incinta imobilului microhidrocentrală MCH 1, cât şi efectuarea de împrejmuiri, construcţii sau alte fapte care să împiedice posesia reclamantei asupra acestor imobile, până la soluţionarea fondului litigiului dintre părţile contractante şi a respins capătul de cerere pentru obligarea pârâtei la plata de daune interese de 10.000

lei/zi de întârziere, fiind obligată pârâta la 11 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva sentinţei nr. 1259/11 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, a declarat recurs pârâta SC DCG SRL, la data de 16 decembrie 2008, precum şi împotriva încheierii din data de 10 decembrie 2008 pronunţată de aceeaşi instanţă, fără a se motiva această cale de atac.

La data de 20.01.2009 sunt depuse la Curtea de Apel Ploieşti motivele recursului formulat de către SC DCG SRL.

La termenul de judecată din data de 28 ianuarie 2009, Curtea din oficiu a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare în termen.

Analizând excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare în termen, prin prisma actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale ce au incidenţă în cauză, Curtea a reţinut următoarele:

Sentinţa nr. 1259 din 11.12.2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa a fost comunicată recurentei-pârâte la data de 19.12.2008 astfel cum rezultă din dovada de primire şi procesul-verbal de predare existent la fila 133 din dosarul de fond .

Calea de atac împotriva sentinţei este recursul în termen de 5 zile de la comunicare, astfel cum se menţionează şi în hotărâre, întrucât obiectul acţiunii este o ordonanţă preşedinţială. Acest termen începe să curgă la data de 20.12.2008 şi se încheie la data de 29.12.2008, având în vedere zilele de sărbătoare naţională şi cele nelucrătoare ce intervin în această perioadă.

Conform art. 303 alin.1 C.pr.civ. recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Din aceste dispoziţii rezultă că termenul de depunere a motivelor de recurs are întotdeauna aceeaşi durată cu termenul pentru exercitarea recursului. Dacă recursul este motivat separat , motivarea trebuie făcută în acelaşi termen în care poate fi exercitată calea de atac în cauza respectivă.

De pildă, termenul de motivare a recursului exercitat în materie de ordonanţă preşedinţială este de 5 zile pentru că şi termenul de declarare a căii de atac este de 5 zile. El va curge însă întotdeauna de la comunicarea hotărârii.

Recurenta declară calea de atac înainte de comunicarea hotărârii– 16.12.2008, însă în conţinutul cererii de recurs nu se formulează motivele pentru care a fost declarată această cale de atac , menţionându-se că vor fi depuse ulterior.

Motivele de recurs se formulează la data de 20.01.2009 peste termenul legal de formulare a acestora , termen care a expirat la data de 29.12.2008 , astfel cum am arătat mai sus. Chiar în situaţia în care, astfel cum susţine recurenta, comunicarea hotărârii s-ar fi efectuat la data de 5.01.2009, depunerea motivelor la 20.01.2009 s-a făcut tot cu încălcarea termenului legal pentru motivare. Mai mult decât atât, dovada comunicării actelor de procedură nu se poate face prin probe extrinseci ci numai în condiţiile prevăzute de art. 86 C.pr. civ.

Aşa fiind, potrivit dispoziţiilor art. 3021 lit. c C.pr.civ. , cererea de recurs este nulă dacă nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat , iar potrivit art. 306 C.pr. civ. , recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute în alin.2 (motive de ordine publică).Termenul de motivare a recursului este un termen legal imperativ, astfel încât sancţiunea nerespectării lui, conform art. 103 C.pr.civ. , este decăderea . Totuşi , ca efect al decăderii , recursul nu va fi respins ca nemotivat , ci se va aplica sancţiunea

specifică pentru această etapă procesuală , constatându-se nulitatea căii de atac .Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu subzistă motive de ordine

publică şi nici recurenta nu a invocat, în temeiul art. 3041 şi 312 C.pr.civ., Curtea a admis excepţia şi a constatat nulitatea recursului pentru nemotivare în termen .

6. CONTESTAŢIE ÎN ANULARE. GREŞEALĂ MATERIALĂ.

- art. 318 Cod procedură civilă.

Greşeala materială poate consta în neobservarea de către instanţă a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nici o judecată. Când însă instanţa a cunoscut existenţa şi conţinutul actului şi a făcut asupra lui o apreciere , nu mai poate fi vorba de o greşeală materială în sensul legii .

Art. 318 C.pr.civ. vizează greşeli de fapt involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Dacă s-ar da examinării unei hotărâri în cadrul contestaţiei în anulare limite mai largi, ar însemna să se schimbe caracterul contestaţiei în anulare de cale de atac extraordinară, privind anumite neregularităţi prevăzute de lege, ceea ce nu este în spiritul reglementării date de lege acestei instituţii.

(Decizia nr. 327/25 februarie 2009 Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal )

Prin contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC A SRL împotriva deciziei nr. 1385 din 18 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în contradictoriu cu intimaţii D.G.AF.P. DÂMBOVIŢA şi A.F.P. TÂRGOVIŞTE, se arată că soluţia hotărârii atacate este rezultatul unei vădite greşeli materiale, anume neobservarea unui înscris aflat la dosar intitulat ”Notă cuprinzând punctul de vedere al organelor de control, faţă de completarea la raportul de expertiză întocmită în dosarul nr. 4742/120/2007”.

Mai arată contestatoarea că potrivit acestui înscris, organul fiscal român – AFP Târgovişte, s-a adresat autorităţii fiscale franceze pentru ca aceasta să verifice realitatea şi consecinţele fiscale în Franţa ale livrărilor făcute de societatea contestatoare şi considerate de organul fiscal ca nefiind intracomunitare.

Întrucât considerentul principal pentru care a fost admis recursul a constat în nedovedirea realităţii şi a consecinţelor fiscale în Franţa a livrărilor în discuţie, în prezenţa menţionării în facturi a unui cod fiscal al firmei franceze inexistent, observarea acestui înscris ar fi produs cel mult soluţia de admitere a recursului şi casarea cu trimitere pentru ca prima instanţă să administreze proba cu actul de control solicitat autorităţii fiscale franceze.

Analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidenţă în cauză, Curtea a constatat următoarele:

Prin Decizia nr. 1385/18 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti a fost admis recursul declarat de pârâta AFP Târgovişte împotriva sentinţei nr. 818/30.06.2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în contradictoriu cu SC A SRL şi pârâta DGFP Dâmboviţa, a fost modificată în tot sentinţa , în sensul că a fost respinsă ca nefondată acţiunea fiscală.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac şi îmbracă două forme : contestaţia în anulare obişnuită sau de drept comun (art. 317 C.pr.civ.) şi contestaţia în anulare specială (art. 318 C.pr.civ.). Contestaţia în anulare poate fi exercitată numai pentru motivele anume prevăzute de lege.

Contestaţia în anulare obişnuită poate fi exercitată pentru două motive: când procedura de citare a părţii , pentru ziua când s-a judecat pricina , nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii şi când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.

Art. 318 C.pr.civ. prevede două motive pentru exercitarea contestaţiei în anulare specială, respectiv: dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale şi respingând recursul sau admiţându-l în parte , instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Prezenta contestaţie în anulare este întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza I-a C.pr. civ., contestatoarea susţinând că hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale.

Greşeala materială poate consta în neobservarea de către instanţă a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nici o judecată. Când însă instanţa a cunoscut existenţa şi conţinutul actului şi a făcut asupra lui o apreciere , nu mai poate fi vorba de o greşeală materială în sensul legii .

Art. 318 C.pr.civ. vizează greşeli de fapt involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Dacă s-ar da examinării unei hotărâri în cadrul contestaţiei în anulare limite mai largi, ar însemna să se schimbe caracterul contestaţiei în anulare de cale de atac extraordinară, privind anumite neregularităţi prevăzute de lege, ceea ce nu este în spiritul reglementării date de lege acestei instituţii.

Or, în cauza de faţă nu se poate reţine acest motiv al contestaţiei în anulare, neputându-se susţine că instanţa nu a observat un anumit act de procedură, întrucât hotărârea pronunţată este rezultatul unei analize a întregului material probator existent la dosarul cauzei.

Prin contestaţia în anulare sunt reluate solicitările vizând fondul cauzei, solicitări ce au fost invocate atât la judecata cauzei în fond cât şi în calea de atac a recursului, fiind avute în vedere de către instanţe la soluţionarea cauzelor .

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 320 C.pr.civ., Curtea a respins contestaţia în anulare ca nefondată .

7. ACHIZIŢII PUBLICE. PROCEDURA DE CERERE DE OFERTE.

- art. 124 lit.c din OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de

concesiune de servicii. - art.1 din OG nr. 43/1997 privind regimul drumurilor.

Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de cerere de oferte numai în cazul în care valoarea estimată, fără TVA, a contractului de achiziţie publică este mai mică decât suma egală cu echivalentul în lei al sumei de 500.000 euro.

Regimul drumurilor reglementează în mod unitar administrarea drumurilor publice şi private , dobândirea şi folosirea terenurilor, conducerea, coordonarea şi controlul activităţilor în legătură cu drumurile publice. Administrarea drumurilor publice şi private are ca obiect proiectarea, construirea, modernizarea, reabilitarea, repararea, întreţinerea şi exploatarea drumurilor.

Legiuitorul nu a pus semnul egalităţii între noţiunile de reabilitare, reparare şi întreţinere a drumurilor, reabilitarea fiind o operaţiune mult mai amplă decât repararea drumurilor.

(Decizia nr. 412/11 martie 2009 Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal )

Prin plângerea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 135/42/2009 petenta SC CŞ SRL în contradictoriu cu intimatul C. L. URLAŢI, în temeiul art. 280 alin. 5 din OUG nr. 34/2006 a formulat plângere împotriva Deciziei nr. 470/37C/5126 din 30.01.2009 a Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

În motivarea plângerii, se arată că prin Decizia nr. 470/37C7/5126 din 30.01.2009 a CNSC le-a fost respinsă contestaţia ca nefondată, soluţia pronunţată fiind nelegală şi netemeinică, încălcându-se grav dispoziţiile legale în materie.

Analizând decizia contestată prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidenţă în cauză, precum şi sub toate aspectele conform art. 3041 C.pr. civ, Curtea a reţinut următoarele:

La data de 29 februarie 2008 C. L. Urlaţi a organizat o licitaţie publică – cerere de ofertă - având ca obiect „Reparaţii şi întreţinere străzi în Oraşul Urlaţi”. Această licitaţie este câştigată de petenta SC CŞ SRL şi, urmare acestui fapt, este încheiat între aceste două părţi contractul de execuţie de lucrări nr. 3040/10.03.2008.

Potrivit dispoziţiilor art. 5.1. din contract, către constructor se vor emite comenzi, pentru fiecare stradă, ce vor conţine tipul de lucrări ce urmează a fi executate şi care au fost menţionate la art. 4.1., precum şi valorile aferente fiecărei lucrări. La art. 6 se arată că durata prezentului contract este de 3 luni de zile , începând de la momentul predării amplasamentului.

La data de 9.06.2008, în baza contractului de execuţie de lucrări nr. 3040/10.03.2008 , sunt emise două comenzi către constructorul SC CŞ SRL, respectiv comanda nr.7438/9.06.2008 pentru strada Independenţei în valoare de 490.167,05 lei fără TVA şi comanda nr. 7439/9.06.2008 pentru străzile: 1Mai, 30 Decembrie şi Orzoaia în valoare totală de 680.844,8 lei fără TVA .

Ţinând seama de dispoziţiile art.6 din contract şi având în vedere data emiterii comenzilor, deci data predării amplasamentului 9.06.2008, contractul nr. 3040/10.03.2008 îşi înceta efectele la data de 9 septembrie 2008.

Ulterior, la data de 23.10.2008 se publică un anunţ prin care C.L. Urlaţi aducea la cunoştinţa persoanelor interesate faptul că va organiza la data de 5.11.2008 o licitaţie publică, cerere de ofertă, având ca obiect „Reabilitare străzi în oraşul Urlaţi, Jud. Prahova”.

La data de 5.11.2008 autoritatea contractantă a organizat două proceduri de licitaţie publică „cerere de ofertă” având ca obiect „Reabilitare străzi în oraşul Urlaţi, Jud. Prahova”, respectiv la ora 10 pentru străzile : Orzoaia de Sus , Zambilelor, Socului şi Valea Bobului, iar la ora 12 pentru străzile : Zorilor , Zorilor-drum lateral, Independenţei, Griviţei, Crivăţ şi Mihai Eminescu.

Petenta SC CŞ SRL a achiziţionat documentaţia de atribuire pentru procedura de licitaţie publică ce urma să se desfăşoare la ora 12.

La data de 3.11.2008 petenta SC CŞ SRL formulează la CNSC contestaţie împotriva anunţului de licitaţie din 23.10.2008 şi a tuturor actelor ulterioare acestuia, inclusiv împotriva întregii proceduri de licitaţie având ca obiect „Reabilitare străzi în oraşul Urlaţi, Jud. Prahova” , solicitând anularea acestora.

Prin Decizia nr. 5327/C6/5126 din 14.11.2008, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a admis excepţia tardivităţii invocată de autoritatea contractantă, a respins contestaţia formulată de SC CŞ SRL ca tardiv introdusă şi a respins solicitarea formulată de C. L. Urlaţi de sancţionare a contestatorului ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, petenta SC CŞ SRL a formulat plângere, soluţionată de Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia nr.1592/22.12.2008 prin care s-a admis plângerea , s-a desfiinţat Decizia nr. 5327/C6/5126 din 14.11.2008 a CNSC şi s-a trimis cauza la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor pentru soluţionare pe fond.

Reprimind dosarul şi analizând cauza pe fond, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a pronunţat decizia nr.470/37C7/5126 din 30.01.2009 prin care a respins ca nefondată contestaţia formulată de SC CŞ SRL, a respins solicitările autorităţii contractante de sancţionare a contestatoarei pentru exercitarea abuzivă a dreptului de a depune contestaţie, precum şi pe cea referitoare la acordarea de măsuri reparatorii în valoare egală cu contravaloarea contractului de execuţie de lucrări.

Pentru a pronunţa această decizie CNSC a reţinut, între altele, că noţiunile „reparare şi întreţinere” nu sunt identice cu cea de „reabilitare”, sens în care legislaţia specifică le tratează separat, iar iniţierea procedurii de cerere de oferte pentru „reabilitare străzi în oraşul Urlaţi, jud. Prahova” nu s-a efectuat cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare în materia achiziţiilor publice .

Prin prezenta plângere SC CŞ SRL critică această din urmă decizie a CNSC.Susţine petenta că în baza contractului nr. 3040/10.03.2008 urma să execute

toate lucrările de reparaţii străzi pe segmentul licitat ce coincide cu segmentul scos la licitaţie prin procedura contestată.

Susţinerea este nefondată întrucât, în primul rând licitaţia publică din 29.02.2008 a avut ca obiectiv „Reparaţii şi întreţinere străzi în Oraşul Urlaţi”, de unde rezultă că urmau a fi reparate şi întreţinute unele străzi din oraş în funcţie de comanda emisă de autoritatea contractantă şi nu toate străzile din oraşul Urlaţi.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 124 lit.c din OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, autoritatea contractantă are dreptul

de a aplica procedura de cerere de oferte numai în cazul în care valoarea estimată, fără TVA, a contractului de achiziţie publică este mai mică decât suma egală cu echivalentul în lei al sumei de 500.000 euro.

Cum licitaţia din 29.02.2008 câştigată de petentă a avut ca procedură „cererea de oferte” rezultă că valoarea maximă a contractului nu putea depăşi pragul de 500.000 euro. Şi acest argument combate susţinerea petentei cum că în baza contractului nr. 3040/10.03.2008 urma să execute toate lucrările de reparaţii străzi pe segmentul licitat.

Un alt argument al petentei se referă la faptul că autoritatea contractantă a demarat o nouă licitaţie, având ca obiect – reparaţii/ reabilitare străzi în oraşul Urlaţi, ceea ce reprezintă unul şi acelaşi lucru, contrar motivării reţinute de CNSC.

Or, potrivit art.1 din OG nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, regimul drumurilor reglementează în mod unitar administrarea drumurilor publice şi private , dobândirea şi folosirea terenurilor, conducerea, coordonarea şi controlul activităţilor în legătură cu drumurile publice. Administrarea drumurilor publice şi private are ca obiect proiectarea, construirea, modernizarea, reabilitarea, repararea, întreţinerea şi exploatarea drumurilor.

După cum lesne se poate observa din dispoziţiile legale menţionate mai sus, legiuitorul nu a pus semnul egalităţii între noţiunile de reabilitare, reparare şi întreţinere a drumurilor, reabilitarea fiind o operaţiune mult mai amplă decât repararea unui drum.

În aceste condiţii, nu se poate reţine că licitaţia publică din 29 februarie 2008 -„Reparaţii şi întreţinere străzi în Oraşul Urlaţi” şi licitaţia publică din 5 noiembrie 2008 -„Reabilitare străzi în oraşul Urlaţi, Jud. Prahova” au acelaşi obiect.

Cea de a doua licitaţie publică organizată de Consiliul Local Urlaţi la data de 5 noiembrie 2008 -„Reabilitare străzi în oraşul Urlaţi, Jud. Prahova” a avut în vedere străzile: Orzoaia de Sus, Zambilelor, Socului şi Valea Bobului (licitaţie ora 10) şi Zorilor, Zorilor-drum lateral, Independenţei, Griviţei, Crivăţ şi Mihai Eminescu (licitaţie ora 12).

După cum se poate observa, străzile cuprinse în licitaţia din 5.11.2008 şi pentru care autoritatea contractantă a emis comenzi în temeiul contractului nr. 3040/10.03.2008 sunt Independenţei şi Orzoaia de Sus ( trebuie avut în vedere şi faptul că nu s-a demonstrat, conform nomenclatorului de străzi al oraşului Urlaţi, că există identitate între strada Orzoaia şi strada Orzoaia de Sus).

Aşa cum am arătat mai sus, pentru aceste străzi autoritatea contractantă a emis comenzi la data de 9.06.2008, astfel că potrivit dispoziţiilor art.6 din contract, contractul nr. 3040/10.03.2008 îşi înceta efectele la data de 9 septembrie 2008, dată la care lucrările de reparaţii şi întreţinere trebuiau finalizate .

În altă ordine de idei, nu se poate reţine că acest contract nr. 3040/10.03.2008 este un contract cadru având în vedere, pe de o parte, valoarea maximă a contractului ce nu putea depăşi pragul de 500.000 euro, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 6 din contract în care se arată că durata contractului este de 3 luni de zile, începând de la momentul predării amplasamentului. Predarea amplasamentului s-a făcut la data de 9.06.2008 când s-au indicat expres străzile pe care urmau să se execute lucrări de reparaţie şi întreţinere.

Ultima susţinere a petentei privind nedepunerea la dosar a caietului de sarcini pentru cele două licitaţii din 29.02.2008 şi 5.11.2008 de către autoritatea contractantă este nefondată şi fără relevanţă, având în vedere că petenta avea posibilitatea să

depună personal aceste documente ce se aflau şi în posesia sa întrucât a cumpărat documentaţia pentru ambele licitaţii, deci şi caietul de sarcini.

Potrivit dispoziţiilor art. 255 din OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii,persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act al autorităţii contractante , cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice , are dreptul de a contesta actul respectiv. Alineatul trei al aceluiaşi articol arată că prin persoana care se consideră vătămată se înţelege orice persoană care îndeplineşte, în mod cumulativ, următoarele condiţii: are un interes legitim în legătură cu un anumit contract de achiziţie publică pentru a cărui atribuire se aplică prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă şi a suferit , suferă sau riscă să sufere un prejudiciu, ca o consecinţă a unui act al autorităţii contractante, de natură să producă efecte juridice.

Având în vedere aceste dispoziţii legale şi situaţia de fapt menţionată mai sus, Curtea a constatat că nu sunt îndeplinite, în persoana petentei, condiţiile exprese şi cumulative pentru a se putea considera că a fost vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act al autorităţii contractante.

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 285 alin.4 şi 5 din OUG nr. 34/2006, Curtea a respins plângerea ca nefondată.

8. PROCEDURA INSOLVENŢEI

Acţiune introdusă de comitetul creditorilor în baza art. 138 din Legea nr.85/2006, condiţionată de omisiunea administratorului judiciar sau lichidatorului să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică, ori dacă acesta a omis să formuleze acţiune şi răspunderea persoanelor ameninţă să se prescrie.

Prin încheierea din 10 octombrie 2008, tribunalul a respins ca neîntemeiate obiecţiunile formulate de creditoarea AVAS la raportul final întocmit de lichidatorul judiciar L. C. cu privire la debitoarea SC C. P. SRL.

Pentru a pronunţa această încheiere, tribunalul a reţinut că titularul cererii de chemare în judecată al acţiunii pentru instituirea răspunderii conform art. 138 din Legea 85/2006 este administratorul/lichidatorul judiciar. Potrivit alin. 3 al aceluiaşi text de lege, comitetul creditorilor poate cere judecătorului sindic să introducă această acţiune dacă administratorul/lichidatorul judiciar a omis să indice în raportul său persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea şi răspunderea ameninţă să se prescrie.

A mai constatat prima instanţă că lichidatorul judiciar şi-a expus punctul de vedere asupra incidenţei disp. art. 138 în sensul că a stabilit că organele de

conducere ale societăţii nu au săvârşit faptele menţionate în acest text de lege, aşa cum rezultă din raportul depus la dosar la data de 5.09.2008.

Împotriva încheierii din 10 octombrie 2008, a formulat recurs creditoarea AVAS Bucureşti, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia nr. 157 din 2 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti s-a respins ca nefondat recursul declarat de creditoarea A.P.V.A.S. împotriva încheierii din 10 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu debitoarea SC C. P. SRL Ploieşti - prin reprezentant legal N. I., lichidatorul judiciar SC L. C. IPURL Ploieşti şi intimatul Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Prahova.

Referitor la motivele de recurs, Curtea a constatat că, lichidatorul şi-a spus părerea cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 138 din Legea 85/2006, privind procedura insolvenţei, precizând că organele de conducere ale societăţii, nu au săvârşit faptele menţionate în acest text de lege.

Conform art.138(1) din Legea 85/2006, în cazul în care raportul întocmit de lichidatorul judiciar, privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia insolvenţei, sunt identificate persoane care le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă, la cererea lichidatorului , judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului , persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă , să fie suportată de membrii organelor de conducere, precum şi de orice altă persoană care a creat stare de insolvenţă a debitorului. Potrivit art. 138(3) din Legea 85/2006, privind procedura insolvenţei, comitetul creditorilor poate cerere judecătorului sindic să fie autorizat să introducă acţiunea prevăzută la alin.1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică, ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea prevăzută la alin.1 şi răspunderea persoanelor la care se referă alin.1, ameninţă că se prescrie.

Cum cerinţa acestui text de lege a fost îndeplinită în cauză, de către însuşi titularul ei, respectiv de către lichidatorul judiciar, motivele de recurs formulate sunt nefondate.

9. DATORIE VAMALĂ. PLATA IMPOZITELOR NU ESTE CONDIŢIONATĂ DE VINOVĂŢIA SAU CULPA IMPORTATORULUII

Prin sentinţa nr. 9 din 11 ianuarie 2008, Tribunalul Buzău a admis acţiunea formulată de reclamanta SC E.E.N. SRL, dispunând anularea deciziei nr.25/18.07.2007 emisă de D.G.F.P. Buzău şi nr.71/23.05.2007 şi a înştiinţării de plată nr.3919/25.05.2007 emisă de pârâta D. Galaţi.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că importurile de mărfuri efectuate de reclamantă au fost însoţite de dovezi care atestă caracterul comunitar al acestora cu consecinţa beneficierii de un regim vamal preferenţial, acest fapt

rezultând din chiar dispoziţiile art.32 din Protocolul 4 dintre România şi UE, conform cărora dovada de origine poate fi invalidată, dacă răspunsul vămii din ţara exportatoare „ nu conţine suficiente elemente pentru determinarea autenticităţii documentului în cauză”.

S-a mai reţinut că, din răspunsul dat de vama italiană rezultă că actul, respectiv certificatul EUR 1 este autentic, distincţia, în înţelesul normelor comunitare, referindu-se exclusiv la „autenticitatea documentului”, corectitudinea sau necorectitudinea eliberării nefiind imputabilă reclamantului. De altfel, niciuna dintre pârâte nu a demonstrat în ce constă, în mod concret, expresia „incorect”.

Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâtele. Prin decizia nr.6 din 12 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, s-

au admis recursurile declarate de pârâtele D. R. P. A. ŞI O.V. GALAŢI, în nume propriu şi în numele şi pentru persoana juridică A. N. A V. BUCUREŞTI şi A. N. DE A. F.D. G. A F. P. BUZĂU, împotriva sentinţei nr.9 din 11 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu reclamanta SC E. E. N. SRL Buzău.

Curtea a admis ambele recursuri.Astfel, reclamanta a solicitat anularea unor acte administrative prin care s-a

stabilit în sarcina sa plata unor obligaţii fiscale la bugetul de stat, ca urmare a importării de către aceasta a unor mărfuri din Italia, care nu beneficiază de facilităţi vamale, conform protocoalelor de origine.

Deşi marfa este comunitară şi certificatul EUR 1 este autentic, acesta este incorect.

Că este aşa, rezultă din documentul de la fila 89 dosar fond, în care autorităţile vamale italiene au precizat expres cele de mai sus, adăugând că din declaraţiile exportatorului şi din documente nu s-a dovedit originea preferenţială EC a bunurilor din certificat, în conformitate cu Protocolul Român – EC4.

În atare situaţie, autorităţile vamale au aplicat corect prevederile art.107 din HG nr.1114/2001 şi art. 660 din HG nr.707/2006, în sensul că au procedat la recuperarea datoriei vamale, pe motiv că, în urma verificării dovezilor de origine, a rezultat că acordarea regimului preferenţial este neîntemeiat.

10. Functionar public. Suspendare din functie pe perioada cercetarii penale. Necesitatea motivarii masurii suspendarii

Art.86 din Legea 188/1999Potrivit art. 86 alin. 5 din Legea 188/1999 republicată, de la momentul

inceperii urmaririi penale , in situatia in care functionarul public poate influenta cercetarea, persoana care are competenta numirii in functia publica, are obligatia sa dispuna mutarea temporara a functionarului public in cadrul altui compartiment sau altei structuri fara personalitate juridica a autoritatii ori institutiei publice.

Masura suspendarii nu poate fi luata discretionar si abuziv, legiuitorul acordand posibilitatea persoanei care are competenta numirii in functia publica de a verifica toate aspectele de natura a conduce la concluzia ca functionarul public poate influenta cercetarea.

Decizia nr. 5/ 16 ianuarie 2009 - Sectia comerciala si de contencios administrativ

Prin actiunea inregistrata la Tribunalul Prahova la nr.4141/105/2008 reclamantul Prefectul judetului P.a solicitat in contradictoriu cu paratul Primarul comunei G. desfiintarea dispozitiei 184/7.04.2008 prin care s-a dispus mutarea temporara a secretarului comunei G. numita R. S. din functia de secretar in functia de referent stare civila in cadrul compartimentului stare civila.

Reclamantul a sustinut ca dispozitia a fost emisa cu incalcarea prev. art. 86 alin. 5 din Legea 188/1999 , avand in vedere si adresa nr. 238/P/2007 a Parchetului de pe langa ICCJ, DNA, Sectia de Combatere a Coruptiei.

Prin sentinţa nr.458/11.11.2008, Tribunalul Prahova a admis actiunea formulata de reclamantul Prefectul judetului P. impotriva paratului Primarul comunei G. şi a anulat dispozitia nr.184/2008 emisa de Primarul comunei.

Tribunalul a reţinut că prin dispozitia 184/2008, primarul comunei G. a dispus ca incepand cu data de 18.04.2008, d-na R. S., secretar al comunei G., sa fie mutata temporar, pe perioada urmaririi penale,in cadrul compartimentului stare civila pe functia publica de referent stare civila, cu mentinerea salariului de baza si a sporului de vechime.

Potrivit art. 86 alin. 5 din Legea 188/1999 republicată, de la momentul inceperii urmaririi penale , in situatia in care functionarul public poate influenta cercetarea, persoana care are competenta numirii in functia publica, are obligatia sa dispuna mutarea temporara a functionarului public in cadrul altui compartiment sau altei structuri fara personalitate juridica a autoritatii ori institutiei publice.

Sustinerea paratului in sensul ca primarul este cel in masura sa constate daca cercetarea penala poate fi influentata este confirmata de disp.art. 86 alin. 5 din Legea 188/1999 insa, aceasta masura nu poate fi luata discretionar si abuziv cu atat mai mult cu cat acelasi text de lege mentioneaza expres „ in situatia in care functionarul public poate influenta cercetarea „.

Prin urmare, legiuitorul îi acorda posibilitatea persoanei care are competenta numirii in functia publica, in speta, respectiv primarului, de a verifica toate aspectele de natura a conduce la concluzia ca functionarul public poate influenta cercetarea.

Or, in aceasta situatie, insusi organul de urmarire penala – Parchetul de pe langa ICCJ, DNA, Sectia de Combatere a Coruptiei, prin adresa din data de 18.04.2008, confirma faptul ca numita R. S. in calitate de invinuit, dar si functionar public, in cadrul Primariei G., nu poate sa influenteze ancheta penala.

In considerarea statutului sau de functionar public de conducere, vatamarea adusa acestuia prin mutarea temporara pe functia de referent stare civila, nu se poate aprecia ca fiind neprejudiciabila acestuia.

Pe de alta parte, tribunalul a apreciat ca paratul nu a efectuat demersurile necesare pentru a constata daca mentinerea secretarului in functie poate influenta cercetarea, asa cum prefectul in exercitarea controlului de legalitate a actului emis de primar, a procedat prin emiterea unei adrese catre DNA.

De altfel, paratul si in fata instantei de judecata avea posibilitatea de a dovedi pretinsa posibila influentare a cercetarii , acesta rezumandu-se doar la a formula intampinare fara a solicita probe in combaterea cererii.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul primarul comunei G., doamna I. V., criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. Pr. civ.

In motivarea cererii de recurs, recurenta a arătat că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este lipsită de temei legal, întrucât tribunalul a apreciat că nu a dovedit faptul că funcţionarul public mutat temporar poate influenţa urmărirea penală, ceea ce, din contră, reclamantul a făcut.

Susţine recurenta că a arătat faptul că în cazul de faţă art.86 alin.5 din Legea nr.188/1999 nu face distincţie după cum parchetul sau conducătorul unităţii administrativ teritoriale este în măsură să decidă cu privire la influenţarea cercetării penale. Or, dacă legiuitorul ar fi dorit să lase la aprecierea parchetului această posibilitate, ar fi prevăzut obligaţia conducătorului unităţii administrativ teritoriale de a consulta organul de urmărire penală. Insă cum legiuitorul nu a prevăzut acest fapt şi până şi actele procurorului sunt supuse controlului judecătoresc, consideră că în speţă primarul este cel care decide asupra mutării temporare din funcţie, întrucât primarul este cel care are în subordinea sa aparatul propriu şi el este cel care are contact şi cunoaşte toate persoanele îndeplinind funcţii publice, care deservesc structurii de specialitate.

Precizează recurenta şi faptul că potrivit art.3041 Cod procedură civilă soluţia pronunţată poate fi cercetată sub orice aspect, fără a putea fi limitată la motivele de recurs.

De asemenea, arată că măsura mutării temporare a funcţionarului public nu a fost luată în mod discreţionar sau abuziv, iar faptul că poate influenţa urmărirea penală reiese din împrejurarea că, deşi biroul secretarului comunei era sigilat, funcţionarul public care a fost mutat din funcţie a nesocotit acest lucru, procedând la desigilarea biroului în lipsa acordului primarului, această întâmplare indicând faptul că funcţioanrul public, fiind urmărit penal pentru infracţiunea de fals, fapta ce a fost săvârşită în legătură cu îndatoririle de serviciu, poate influenţa urmărirea penală.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, dar şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea constată că recursul este nefondat, retinand ca prin dispoziţia nr.184/2008, primarul comunei G. a dispus ca începand cu data de 18.04.2008, d-na R. S., secretar al comunei G., să fie mutată temporar, pe perioada urmăririi penale, în cadrul compartimentului stare civilă pe funcţia publică de referent stare civila, cu menţinerea salariului de bază si a sporului de vechime.

Potrivit dispoziţiilor art.86 alin.5 din Legea 188/1999 republicată, de la momentul inceperii urmăririi penale, in situaţia in care funcţionarul public poate influenţa cercetarea, persoana care are competenţa numirii in funcţia publică, are obligaţia să dispună mutarea temporară a funcţionarului public în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii ori instituţiei publice.

Obligatia de mutare temporară revine aşadar persoanei care are are competenta numirii in functia publica , în speta primarului, însă numai în situatia in care functionarul public poate influenta cercetarea, iar aprecierea asupra acestei situaţii revine primarului, însă măsura sa trebuie justificată în mod concret.

Pârâtul nu a justificat în nici un fel, la momentul emiterii, dispoziţia de mutare temporară a funcţionarului public, iar ulterior, în faza de judecată, nu a administrat probe din care să rezulte faptul că măsura sa de mutare a fost determinată de împrejurări concrete din care să rezulte că funcţionarul public în cauză poate influenţa cercetarea.

Mai mult, organul de urmărire penală – Parchetul de pe lânga ICCJ, DNA, Secţia de Combatere a Corupţiei, prin adresa transmisa, a arătat că funcţionarul public în cauză, nu poate, in această calitate, să influenţeze ancheta penală.

Susţinerile recurentului privind faptul că el este cel care decide asupra mutării temporare din funcţie, cel care are în subordine aparatul propriu şi care cunoaşte toate persoanele îndeplinind funcţii publice, iar legiuitorul nu a prevăzut obligaţia conducătorului unităţii administrativ teritoriale de a consulta organul de urmărire penală, sunt adevărate, însă nu exclud faptul că măsura de mutare temporară trebuie justificată, ceea ce în cauză nu s-a efectuat, simplele susţineri invocate de catre recurent, referitoare la anumite situaţii de fapt, nefiind dovedite.

Pentru aceste motive, curtea constata ca sentinta recurata este legala si temeinica, neexistand motivele de nelegalitate si netemeinicie invocate de recurent, considerente pentru care va respinge recursul ca nefondat.

11. Licitatie achizitii publice. Asigurarea obligatorie RCA. Constatarea nerespectarii sistemului de corectare a primei de asigurareArt. 21 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor 20/2008Art. 39 din Legea 32/2000

Nerespectarea de către asigurătorii RCA şi de către intermediarii în asigurări a prevederilor art. 21 alin. 6 din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 20/2008, se sancţionează cu retragerea autorizaţiei de a practica asigurarea obligatorie RCA pentru asiguratori, iar dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supraveghere a asigurărilor prevăd că nerespectarea prevederilor art. 21 alin. 6 din Anexa Ordinului CSA nr. 20/2008 se constată de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, prin urmare nu de către Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

Decizia nr. 344/ 27 februarie 2009

Prin decizia nr.145/13C10/6346 din data de 13.01.2009 pronunţată de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor în dosarul nr.6346/2008, a fost respinsă ca inadmisibilă excepţia nulităţii contestaţiei invocată de către autoritatea contractantă, a fost respinsă ca nefondată contestaţia formulată de SC C. A. SA S.– Sucursala Zonală B. în contradictoriu cu autoritatea contractantă I. P. J. P., de anulare a rezultatului procedurii de cerere de ofertă şi a fost respinsă ca inadmisibilă cererea privind obligarea autorităţii contractante la stabilirea ca fiind câştigătoare a ofertei clasate pe locul doi.

Împotriva acestei decizii a formulat plângere petenta SC C. A. SA S. – SUCURSALA ZONALĂ B., criticând-o pentru motive de netemeinicie.

În motivarea plângerii, petenta a arătat că prin adresa nr.816261/15.12.2008 I. J. P. P. i-a făcut cunoscut faptul că oferta sa nu este câştigătoare datorită preţului

ofertat, iar oferta desemnată câştigătoare este cea elaborată de SC A. T. A. SA, a cărui preţ este de 129.364 lei, respectiv 33.962,72 euro.

Preţul stabilit de SC A. Ţ. A. SA nu îndeplineşte însă cerinţele legale prevăzute de Normele puse în aplicare prin Ordinul nr.20/2008 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Astfel, susţine petenta, prin art. 21 alin.2 din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 20/2008 se permite acordarea unor reduceri cumulate/succesive până la un nivel maxim de 25%, iar la alin. 6 al aceluiaşi articol se prevede că nerespectarea de către asigurătorii RCA şi de către intermediarii în asigurări a prevederilor prezentului articol se vor sancţiona cu retragerea autorizaţiei de a practica asigurarea obligatorie RCA pentru asiguratori. Preţul de 129.364 lei, respectiv 33.962,72 Euro, în baza căruia a fost desemnată câştigătoare oferta depusă de SC A. T. A. SA a fost stabilit cu încălcarea acestei prevederi legale, iar în condiţiile în care reducerile acordate la tarifele publicate pe site-ul societăţii A. T. ar fi respectat normele legale ar fi rezultat un preţ în valoare de 205.530,50 lei, respectiv 53.959,17 Euro.

Rezultatul procedurii de cerere de ofertă organizată de I.P.J. P. este dat cu încălcarea prevederilor art.198 din O.U.G. 34/2006, conform căruia criteriul de atribuire a contractului de achiziţie publică poate fi: fie oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic, fie în mod exclusiv, preţul cel mai scăzut, dar fără a aduce atingere dispoziţiilor legislative sau administrative privind renumerarea anumitor servicii.

Susţine petenta că, ignorând toate aspectele anterior expuse, în dorinţa de a găsi argumente care să sprijine o soluţie forţată şi inechitabilă, dar care era deja adoptată, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor comite grave erori în motivarea deciziei.

Astfel, în motivarea deciziei se reţine că ,în conformitate cu prevederile art.39 din Legea nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, nerespectarea prevederilor art.21 alin.6 din Anexa Ordinului CSA nr.20/2008 se constată de către CSA, prin urmare nu de către Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, dar se ignoră dispoziţiile art.198 din O.U.G. nr.34/2006, conform căruia criteriul de atribuire a contractului de achiziţie publică poate fi: fie oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic, fie, în mod exclusiv, preţul cel mai scăzut, dar fără a aduce atingere dispoziţiilor legislative sau administrative privind renumerarea anumitor servicii.

Potrivit art.277 alin.1 din O.U.G. nr.34/2006, autoritatea contractantă trebuia să suspende procedura de atribuire, însă a nesocotit această dispoziţie legală şi a încheiat contractul de asigurare nr.816336/24.12.2008, fiind aplicabile dispoziţiile art.278 alin.5 din ordonanţă, contractul încheiat în perioada de suspendare a procedurii de atribuire este lovit de nulitate absolută.

Se solicită admiterea plângerii, anularea procedurii de cerere de ofertă pentru atribuirea contractului de achiziţie publică aşa cum a fost comunicat prin adresa nr.816261/15.12.2008 şi stabilirea ca fiind câştigătoare a ofertei clasate pe locul doi.

Examinând plângerea prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, dar şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea a constatat că plângerea este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Autoritatea contractantă a organizat procedura de atribuire prin cererea de oferte a contractului de achiziţie publică de servicii având ca obiect Servicii de

asigurare obligatorie de răspundere civilă auto pentru anul 2009 a autovehiculelor care compun parcul auto I.P.J. P.

Criteriul de atribuire menţionat în invitaţia de participare şi în documentaţia de atribuire, a fost „preţul cel mai scăzut”.

Prin adresa nr. 816261/15.12.2008 autoritatea contractantă a comunicat petentei rezultatul procedurii, faptul că oferta sa nu este declarată câştigătoare datorită preţului ofertat , precum şi faptul că oferta câştigătoare a fost desemnată cea elaborată de SC A.-T. A. SA, al cărui preţ este de 129.364 lei, respectiv 33.962,72 Euro.

Oferta petentei a fost de 168.192, 3lei, iar a celorlalţi 4 ofertanţi de 190.236 lei, 175.660,5 lei şi 206.211 lei, astfel că autoritatea contractantă a procedat în conformitate cu criteriul de atribuire menţionat în invitaţia de participare şi în documentaţia de atribuire, „preţul cel mai scăzut”, şi a procedat la desemnarea câştigătorului SC A.-T. A. SA.

Susţinerile petentei privind încălcarea prevederilor art.198 din O.U.G. 34/2006, conform căruia criteriul de atribuire a contractului de achiziţie publică poate fi, fie oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic, fie, în mod exclusiv, preţul cel mai scăzut, dar fără a aduce atingere dispoziţiilor legislative sau administrative privind renumerarea anumitor servicii, sunt neîntemeiate.

Susţine petenta că preţul de 129.364 lei, respectiv 33.962,72 Euro, a fost stabilit cu încălcarea art.21 alin.2 din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 20/2008, prin care se permite acordarea unor reduceri cumulate/succesive până la un nivel maxim de 25%, iar în condiţiile în care reducerile acordate la tarifele publicate pe site-ul societăţii A. T. ar fi respectat normele legale, ar fi rezultat un preţ în valoare de 205.530,50 lei, respectiv 53.959,17 Euro.

Alin.6 al aceluiaşi articol prevede însă că nerespectarea de către asigurătorii RCA şi de către intermediarii în asigurări a prevederilor acestui articol se sancţionează cu retragerea autorizaţiei de a practica asigurarea obligatorie RCA pentru asiguratori, iar dispoziţiile art.39 din Legea nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi supraveghere a asigurărilor prevăd că nerespectarea prevederilor art.21 alin.6 din Anexa Ordinului CSA nr.20/2008 se constată de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, prin urmare nu de către Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

Or, SC A.-T. A. SA a fost autorizată să practice asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto prin Decizia nr. 3611/20.12.2004, pentru anul, iar prin Decizia nr. 1091/5.12.2008, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a aprobat cererea de menţinere a autorizaţiei nr. 3611 pentru anii 2009 şi 2010.

În ceea ce priveşte susţinerea petentei privind nesocotirea de către autoritatea contractantă a dispoziţiilor art. 277 alin.1 din O.U.G. nr.34/2006, de suspendare a procedurii de atribuire, urmare formulării contestaţiei, curtea constată că autoritatea contractantă a învederat faptul că a procedat la anularea contractului încheiat în perioada de suspendare a procedurii de atribuire.

Pentru toate aceste motive, curtea a constatat că decizia pronunţată de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, de respingere ca nefondată a contestaţiei formulată de petentă, este legală si temeinică, cu respectarea dispoziţiilor OUG nr. 34/2006, în conformitate cu aceasta fiind respinsă ca inadmisibilă şi cererea de stabilire ca fiind câştigătoare a ofertei petentei, stabilirea ofertei câştigătoare fiind atributul exclusiv al autorităţii contractante.

12. Actiune in contencios administrativ. Daune morale. Aprecierea cuantumului acestora Art.18 alin.3 din Legea 554/2004

Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul având posibilitatea să aprecieze în raport de consecinţele suportate de partea vătămată o sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat. Daunele morale constituie o reparaţie justă şi echitabilă în raport cu suferinţa psihică încercată de reclamantă urmare a refuzului nejustificat al pârâtei de a-i soluţiona cererea în sensul prevăzut de lege

Decizia nr. 398/10 martie 2009

Reclamanta T. R. a chemat în judecată Primăria comunei V. şi reprezentanţii săi, fostul primar T. M. şi actualul primar S. G. şi secretarul P. O. solicitând obligarea primăriei, prin reprezentanţii săi, să-i elibereze certificatul de înstrăinare şi certificatul fiscal pentru imobilele, proprietatea sa, aşa cum le-a solicitat prin cererea adresată instituţiei, înregistrată sub nr. 11679/23.10.2007, situate în comuna V. , iar în cazul refuzului la o penalizare pentru fiecare zi de întârziere, obligarea la daune morale şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a precizat că este proprietara imobilelor casă şi teren, situate în comuna V., din anul 1961, în prezent proprietatea fiind constatată prin decizia civilă nr. 416/2006 a Tribunalului Dâmboviţa, atestată în evidenţele primăriei prin certificatul fiscal nr. 591/2008. Dorind să înstrăineze aceste proprietăţi, reclamanta s-a adresat autorităţii locale cu cerere de a i se elibera certificatul de înstrăinare şi cel fiscal, iar toate demersurile i-au fost obstrucţionate de pârâtă şi reprezentanţii ei, în acest sens depunând la sediul pârâtei mai multe cereri, la care a primit răspuns în sensul respingerii cererii de eliberare a documentelor solicitate.

Prin sentinţa nr. 1177 din data de 20 noiembrie 2008 Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte cererea formulată de reclamanta T. R., prin procurator M. A., în contradictoriu cu pârâţii Primăria comunei V., reprezentată prin S. G. primar şi P. O. - secretar, a obligat pârâta Primăria comunei V., jud. D., prin primarul şi secretarul acesteia, să elibereze reclamantei certificatul de înstrăinare şi certificatul fiscal pentru imobilele construcţie şi teren, identificate prin decizia civilă nr. 416/2006 a Tribunalului Dâmboviţa pronunţată în dosarul nr. 607/2006, pârâta fiind obligată şi la plata sumei de 2000 lei reprezentând daune morale şi la cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantei i-a fost emis un asemenea certificat de atestare fiscală la 22.01.2008, valabil doar o lună, însă cererile ei ulterioare, adresate autorităţii locale în perioada octombrie 2007-iunie 2008, s-au lovit de refuzul acesteia de a elibera certificatul de atestare fiscală, cu motivarea că asupra imobilelor există diverse litigii .

Refuzul pârâţilor este nejustificat din moment ce reclamanta este înscrisă cu aceste imobile în rolul agricol încă din anul 2006 când, prin hotărâre irevocabilă, s-a constatat că este proprietara imobilelor casă şi teren pentru care solicită eliberarea celor două certificate de atestare fiscală şi de înstrăinare.

Instanţa de fond a considerat că autoritatea administraţiei publice locale nu are atribuţii în a aprecia asupra dreptului de proprietate al reclamantei sau asupra litigiilor existente între ea şi terţi din moment ce, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a statuat asupra dreptului de proprietate, iar obligaţia pârâţilor este doar aceea, expres prevăzută de textul art.112 şi următoarele C. pr. fisc.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Primăria comunei V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că acţiunea în contencios administrativ trebuia să fie respinsă, întrucât certificatul de atestare fiscală, precum şi certificatul de urbanism (înstrăinare) nu puteau fi eliberate, având în vedere existenţa unor litigii între reclamantă şi numiţii M. R. şi M. C., cu privire la imobilele-casă de locuit, în suprafaţă de 67 m.p., din paianţă, edificată în anul 1965 şi teren în suprafaţă de 1.092 m.p.situate în com. V., jud. D., din care unul a fost notat de către O.C.P.I D.

Pe de altă parte, chiar dacă aceste certificate ar fi fost eliberate, recurenta consideră că reclamanta nu ar fi putut înstrăina cele 2 imobile, întrucât notarul ar fi solicitat extrasul de carte funciară în care era notat litigiul, iar cumpărătorul ar fi acceptat ca numiţii M. să-şi valorifice dreptul de creanţă din patrimoniul său, situaţie în care sus-numita nu a fost vătămată într-un drept al său, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 alin.1 şi ale art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

Mai susţine recurenta că nu putea fi obligată primăria la plata sumei de 2000 lei cu titlu de aune morale şi la cheltuieli de judecată, deoarece reclamanta nu a suferit niciun prejudiciu moral.

Se solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii.Intimata T. R. a formulat întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea

recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind legală şi temeinică.Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor

prevăzute de art. 304 Cod pr.civ, precum şi sub toate aspectele potrivit art.3041 Cod pr.civilă, Curtea reţine că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează :

În temeiul art. 1 din Legea 554/2004 şi art. 52 din Constituţia României, se poate adresa instanţei de contencios administrativ orice persoană care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ sau prin nerezolvarea unei cereri în termen legal.

Recurenta Primăria comunei V., prin primar, nu a comunicat în termenul prevăzut de lege şi nici ulterior, certificatul de înstrăinare şi certificatul fiscal pentru imobilele construcţie şi teren proprietatea reclamantei, susţinând că Primăria comunei V. nu poate elibera asemenea certificate.

Potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001, primăria este o structură funcţională cu activitate permanentă, constituită din primar, viceprimar, secretarul comunei împreună cu aparatul propriu de specialitate al primarului, care aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi ale primarului şi soluţionează probleme curente ale colectivităţii locale.

Noţiunea de autoritate publică, aşa cum este definită de art.2 alin.1 lit.b din Legea nr. 554/2004 include orice organ de stat sau al autorităţii administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică pentru satisfacerea unui interes legitim public, iar nu comuna.

Faptul că a fost chemat în judecată şi primarul nu înseamnă că Primăria V. este lipsită de calitate procesuală pasivă, întrucât aceasta include primarul şi secretarul comunei, care aveau obligaţia eliberării celor 2 certificate.

Pe fond, recurenta susţine că nu poate fi reţinută culpa sa, întrucât reclamanta T. R. nu ar fi putut înstrăina cele 2 imobile nici în situaţia în care i s-ar fi eliberat certificatele solicitate, deoarece notarul i-ar fi solicitat extrasul de carte funciară în care este notat litigiul.

Prin urmare, refuzul pârâtei, prin reprezentantul său, de a elibera cele doua certificate este nejustificat, pe de o parte datorită faptului că încalcă dreptul de proprietate al reclamantei şi pe de altă parte datorită faptului că îndeplinirea acestei obligaţii legale nu-i prejudicia pe terţi, respectiv pe numiţii M., cu care reclamanta s-ar afla în litigiu.

Legea nu condiţionează eliberarea celor doua certificate când solicitarea o face proprietarul imobilului, iar recurenta nu putea să aprecieze cu privire la acest aspect cât timp imobilul figurează având ca proprietar pe reclamantă, iar din decizia depusă la dosar acest aspect rezultă cu certitudine şi nici nu a fost contestat de pârâta-recurentă.

Recurenta susţine că imposibilitatea eliberării celor doua certificate este determinată de existenţa unor litigii, fără a invoca temeiul de drept care o îndreptăţeşte să refuze rezolvarea cererii reclamantei.

Întrucât pârâţii nu au respectat dreptul reclamantei prin nesoluţionarea în termen legal a cererii, manifestând o atitudine abuzivă, provocându-i pe cale de consecinţă un prejudiciu moral, în mod corect instanţa de fond a obligat recurenta la 2000 lei reprezentând daune morale.

Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul având posibilitatea să aprecieze în raport de consecinţele suportate de partea vătămată o sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

Daunele morale acordate de instanţa de fond constituie o reparaţie justă şi echitabilă în raport cu suferinţa psihică încercată de reclamantă urmare a refuzului nejustificat al pârâtei de a-i soluţiona cererea în sensul prevăzut de lege

Reţinând că sentinţa recurată este temeinică şi legală sub aspectul tuturor criticilor formulate, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 Cod pr.civilă va respinge canefondat recursul, în cauză nefiind incident niciunul din motivele prevăzute de art. 304 Cod pr.civilă.

13. EXCEPŢIE DE NELEGALITATE. OBLIGAŢIA CITĂRII EMITENTULUI ACTULUI ADMINISTRATIV A CĂRUI LEGALITATE SE

CONTESTĂ

Potrivit prevederilor art. 4(2) din Legea nr. 554/2004 excepţia de nelegalitate invocată de una din părţile unui litigiu aflat pe rol cu privind uni act administrativ

se soluţionează cu citarea obligatorie a emitentului actului administrativ considerat nelegal

art.4 din Legea nr. 554/2004

( Decizia 81/21.01.2009 a Curţii de Apel Ploieşti)

Prin sentinţa nr.1023 din 14 octombrie 2008 Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia de nelegalitate a hotărârii Consiliului Local P.nr. 14 din 31.05.2008 – poziţia nr. 8 invocată de pârâţii M. P., M. C., M. E., S. I. L. şi S. M. în contradictor cu pârâta Comuna P. reprezentată prin primar.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a constatat că numiţii M. P., M. C., M. E., S. I. L.ş şi S. M., au calitatea de pârâţi în dosarul nr. 1170/315/2007 al Judecătoriei Târgovişte şi sunt îndreptăţiţi să ridice excepţia de nelegalitate asupra actului administrativ invocat anterior, potrivit art. 4 alin. 1 teza I din Legea nr. 554/2004.

Tribunalul Dâmboviţa a constatat că din certificatul nr. 196/10.05.2007, din procesul verbal de identificare al imobilului încheiat la aceeaşi dată şi certificatele nr. 294 şi 357, precum şi din certificatul de moştenitor nr. 141/2003, rezultă că suprafaţa de 200 m.p. teren închiriat în prezent S. C. D. SRL, a fost proprietatea defunctului M. P., tatăl petenţilor, nerezultând că acest teren ar fi ieşit vreodată din proprietatea acestuia, chiar dacă a fost concesionat de primărie, în anul 1994, unei societăţi comerciale.

A concluzionat prima instanţă că potrivit art. 7 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică se dobândeşte prin cale naturală, prin achiziţii publice, prin expropriere pentru cauze de utilitate publică, prin acte de donaţie sau legate, prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ teritoriale, în domeniul public, pentru cauza de utilitate publică sau prin alte moduri prevăzute de lege, însă pârâta C. P. nu a făcut nicio dovadă privind modul legal de dobândire a respectivului teren, ba chiar recunoaşte că acesta a aparţinut defunctului M. P., astfel că în baza Legii nr. 554/2004, Tribunalul a admis excepţia de nelegalitate, cum s-a arătat anterior.

Prin decizia nr. 81/21.01.2008, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de Comuna P. şi C. L.P. prin primar împotriva sentinţei nr. 1023 din 14.10.2008 a Tribunalului Dâmboviţa, în contradictor cu intimaţii reclamanţi M.E, M.T., M.C, S.I.L, S.M., pe care a casat-o, trimiţând cauza spre rejudecare instanţei de fond, cu următoarea motivare ;

Potrivit prevederilor art. 4 (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu, sau la cererea părţii interesate.

Tribunalul Dâmboviţa a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziţii legale, atunci când a constatat că numiţii M. P., M. C., M. E., S. I.L. şi S. M., pârâţi în dosarul nr. 1170/315/2008 al Judecătoriei Târgovişte sunt îndreptăţiţi să invoce excepţia de nelegalitate a H.C.L. P. 14/31.05.1992 – Anexa nr. 2, poziţia nr. 8 şi H.G. 1350/2001 – Anexa nr. 63, punct 86, pentru ultimul act administrativ, Tribunalul Dâmboviţa dispunând disjungerea şi declinarea competenţei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 (2) din Legea nr. 554/2004, procedura de soluţionare a excepţiei de nelegalitate este urgentă, însă textul prevede citarea obligatorie a emitentului actului administrativ considerat nelegal.

In speţă, nu a fost citat Consiliul Local P., emitentul Hotărârii nr. 14/13.05.1992 – Anexa nr. 2, poziţia nr. 8, considerată ca nelegală de către reclamanţi , cauza soluţionându-se cu încălcarea dreptului la apărare al acestei instituţii, a principiului contradictorialităţii şi oralităţii dezbaterilor, situaţie care nu poate fi remediată decât prin casarea sentinţei, altfel neputând fi înlăturată vătămarea produsă prin nerespectarea a prevederilor legale şi a principiilor desfăşurării procesului civil.

Pentru aceste motive, în baza disp.art. 304 pct.5 C.pr.civ., Curtea a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, dispunând ca la rejudecare să se analizeze toate celelalte susţinerile ale recurenţilor care vizează situaţia juridică a terenului în litigiu, în raport cu prevederile art. 4 (2) din Legea contenciosului administrativ, potrivit cărora cauzele de nelegalitate ale unui act administrativ se verifică prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ şi nicidecum prin trimitere la înscrisuri eliberate cu mult după data emiterii actului administrativ pretins nelegal, deoarece, altfel instanţa s-ar afla în postura de a preconstitui probe în litigiul de fond aflat în curs de judecată, ceea ce este inadmisibil.

14. TERMENUL DE INTRODUCERE A ACŢIUNII DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV LA INSTANŢA DE JUDECATĂ

Potrivit prevederilor art. 11 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004 acţiunile în materia contenciosului administrativ se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă sau a refuzului nejustificat de soluţionare a unei cereri îndreptăţite, aceste termen reprezentând regula în acest domeniu, dar pentru motive temeinice acţiunea poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni, însă nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, a luării la cunoştinţă, etc.

art.11 alin.1 şi 2 din Legea nr. 554/2004 ( Decizia 373/4 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti)

Prin sentinţa nr. 1274 din 15 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, s-a admis excepţia tardivităţii formulării acţiunii invocată de pârâtul Consiliul Local G.şi pe cale de consecinţă, s-a respins ca tardiv introdusă acţiunea reclamantei Arhiepiscopia T. privind obligarea pârâtului de a pune în aplicare H.C.L. G. nr. 4/30.01.2004 prin care i s-a atribuit în folosinţă gratuită un teren în suprafaţă de 1590 mp, situat în G., str. 13 Decembrie .

In motivarea sentinţei, prima instanţă a reţinut că excepţia tardivităţii formulării acţiunii invocată de pârât este întemeiată, deoarece, potrivit art. 11 alin. 1

şi 2 Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cererile care au ca obiect anularea unui act administrativ unilateral, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate, se pot introduce în termenul de 6 luni, fără însă a depăşi termenul de un an de la data comunicării actului sau data luării la cunoştinţă.

S-a constatat de către tribunal că reclamanta a solicitat ca pârâtul Primarul oraşului G. să fie obligat să pună în aplicare HCL G. nr. 4/30.01.2004, la data de 22.08.2007, când a înregistrat la sediul primăriei G.o cerere în acest sens, astfel că acţiunea este tardivă, fiind formulată cu depăşirea termenului de 1 an de la data luării la cunoştinţă a actului administrativ, termen care, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 reprezintă un termen de decădere.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia T., care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie arătând că în mod greşit s-a reţinut că acţiunea este tardivă, fiind formulată cu depăşirea termenului de 1 an de la data luării la cunoştinţă a actului administrativ, că hotărârea instanţei de fond este nelegală, deoarece a plecat în calculul termenului de 6 luni, de la data de 22.08.2008, aleasă aleatoriu, H.C.L. G. nr. 4/30.01.2004 fiind un act administrativ cu caracter individual ce îşi produce şi astăzi efectele, atâta timp cât nu a intervenit vreuna din cauzele prevăzute de lege, practica judiciară ori doctrina, ce determină încetarea acestor efecte.

Consideră că este îndreptăţită poziţia sa, de a solicita repetat punerea în aplicare a Hotărârii Consiliului Local, răspunsul nr.4843/03.06.2008 fiind singurul primit şi care consemnează refuzul expres de a pune în executare actul administrativ, astfel că termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, trebuia calculat de la data de 03.06.2008, situaţie ce este reglementată de art. 11 alin. 1 lit. a care dispune ,, (1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la : a) data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat de soluţionare a cererii”, situaţia fiind aceeaşi în cazul cererii formulată de recurentă şi înregistrată la Primăria G. sub nr. 14518/14.12.2007, termenul de 6 luni fiind respectat.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond.

Curtea, examinând sentinţa prin prisma criticilor din recurs, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale incidente în cauză, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele următoare :

Potrivit art. 11 alin. 1 şi 2 Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cererile care au ca obiect anularea unui act administrativ unilateral, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate, se pot introduce în termenul de 6 luni, fără însă a depăşi termenul de un an de la data comunicării actului sau data luării la cunoştinţă.

Cererea formulată de reclamantă şi prin care a solicitat obligarea intimatului pârât Primarul oraşului G. de a pune în aplicare H.C.L. G. nr. 4/30.01.2004, reprezintă o cerere prin care solicită să i se recunoască dreptul pretins, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1, alin. 1 din Legea nr. 554/2004, fiind astfel o acţiune de contencios administrativ, acţiune care trebuie formulată în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 11 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul

administrativ, respectiv de 6 luni, fără însă a se depăşi termenul de un an de la data comunicării actului sau data luării la cunoştinţă.

Termenul de 6 luni prevăzut de disp.art. 11, alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004, în care se poate formula acţiunea de contencios administrativ, prin care se solicită recunoaşterea dreptului pretins, cum este cazul în speţă , reprezintă regula în materie, termenul mai mare, de un an, apare ca o excepţie, în raport de motivele temeinice care pot justifica introducerea cu întârziere a acţiunii, motive care însă nu sunt definite de lege.

Termenul de 6 luni şi nu mai mult de 1 (un) an de la data comunicării actului sau de la data luării la cunoştinţă, prevăzut de disp.art.11 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004, a început să curgă de la data de 22 august 2007, când recurenta s-a adresat cu cerere către intimatul pârât, solicitând punerea în aplicare a H.C.L. G. nr. 4/30 ianuarie 2004, deci să i se recunoască dreptul pretins, dată la care era depăşit şi termenul de 6(şase) luni, cât şi termenul de 1(un) an reglementate de textul de lege menţionat anterior.

Cum termenul de un an, prevăzut de dispoziţiile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, este un termen de decădere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 11 alin. 5 din lege, neexistând posibilitatea întreruperii sau suspendării acestuia, în mod corect şi legal prima instanţă a admis excepţia de tardivitate şi a respins acţiunea formulată de recurentă ca tardiv introdusă.

15. TERMENUL DE RECURS IN CAZUL ORDONANŢEI PREŞEDINŢIALE

Potrivit dispoziţiilor art. 582(1) C.pr.civ. ordonanţa preşedinţială este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare , când s-a dat cu citarea părţilor şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.

Art. 582 (1) C.pr.civ. ( Decizia 365/4 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti)

Prin sentinţa nr.61 din 29 ianuarie 2009 Tribunalul Buzău a admis, în temeiul disp.art. 581 C.pr.civ., cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamanta SC H. T.SRL B. în contradictor cu pârâta SC E. U. SRL B., obligând-o pe aceasta din urmă să remită reclamantei originalul facturii nr. 601/4.11.2008.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a constatat că în baza raporturilor comerciale dintre părţi reclamanta a achiziţionat carburanţi, pentru care pârâta a emis factura fiscală nr. 604/4.12.2008, pe care a refuzat însă să o remită reclamantei.

S-a mai reţinut că în baza unui presupus bilet la ordin emis de reclamantă, scadent la 5.12.2008, refuzat la plată pentru lipsă de disponibil, pârâta a solicitat înfiinţarea şi validarea popririi asupra viitoarelor disponibilităţi băneşti ale reclamantei, care a intrat în incident major de plată, nemaiputând achita sau încasa

nicio sumă de bani,împrejurările în care s-a emis biletul la ordin formând obiectul unor cercetări penale.

Tribunalul Buzău a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 581 pentru admiterea cererii, existând urgenţă în rezolvarea acesteia, pentru înlăturarea piedicilor ivite cu ocazia executării silite a reclamantei şi prin înscrierea sa la Centrala incidentelor de plată la B.N.R., această soluţie neprejudecând drepturile părţilor.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC E. U. SRL B. care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă că nu deţine originalul facturii, care a fost trimisă administratorului reclamantei cu poşta, existând în acest sens confirmarea de primire AR 19986384256, care poartă semnătura administratorului reclamantei P.C., însă după circa 2 săptămâni factura i-a fost restituită fără nicio motivaţie.

La termenul de judecată din 04 martie 2009, Curtea din oficiu a invocat excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâtă şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii, în legătură cu care a constatat următoarele :

Potrivit art. 582(1) C.pr.civ. împotriva cererilor de ordonanţă preşedinţială se poate declara recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă ordonanţa s-a dat cu citarea părţilor şi de la comunicare, dacă părţile nu au fost citate.

In speţă, ordonanţa atacată cu recurs s-a dat cu citarea părţilor, aşa cum a rezultat din dovezile aflate la filele 18,19 dosar fond, astfel că termenul de recurs era de 5 zile de la pronunţarea sentinţei nr. 61/29 ianuarie 2009 a Tribunalului Buzău.

Potrivit prevederilor art. 101 Cod procedură civilă termenele se calculează pe zile libere, fără a fi socotite ziua de început şi cea de sfârşit a termenului, astfel că termenul de recurs din prezenta cauză expira la data de 04.02.2009.

Pârâta a înregistrat recursul la data de 9.02.2009, după cum a rezultat din rezoluţia judecătorului de serviciu de la Tribunalul Buzău, peste termenul prevăzut de lege, astfel că s-a admis excepţia de tardivitate invocată din oficiu de către instanţă şi s-a respins recursul pârâtei SC E. U. SRL ca tardiv declarat.

16. Refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Procedura prealabilă.Art. 2 alin. 2 şi art.7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 se asimilează actelor administrative unilaterale refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim Potrivit dispoziţiilor art.7 alin. 5 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, în cazurile prevăzute la art. 2 alin.2 nu este obligatorie plângerea prealabilă.

Decizia nr. 199/6.02.2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti-Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal.

Prin sentinţa nr.1336/14.11.2008, Tribunalul Buzău a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art.7 alin.(1) din Legea nr.554/2004, invocată de pârâta Primăria RS şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SCN prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la eliberarea unei autorizaţii de construcţie.

Tribunalul a reţinut că la solicitarea reclamantei a fost eliberat Certificatul de urbanism, în baza căruia reclamanta a obţinut avizele necesare, iar ulterior a formulat cerere pentru emiterea autorizaţiei de construcţie. La data de 9.04.2008 prin Adresa nr. 3627, pârâta a comunicat reclamantei că nu îi poate elibera autorizaţia de construire, întrucât este împiedicată de dispoziţiile art.71 alin.(1) din OUG nr.114/2007.

Tribunalul a apreciat că refuzul autorităţii publice competente, de a elibera reclamantei autorizaţia de a construi pe terenul concesionat, nu constituie un refuz nejustificat în sensul art.2 alin.(1) lit.i) din Legea nr.554/2004, rezolvarea nefavorabilă a unei cereri adresate unei autorităţi administrative nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare a cererii, în sensul art.2 alin.(1) lit.i) din Legea nr.554/2004, în măsura în care această rezolvare a avut un temei legal, respectiv dispoziţiile art.71 alin.(1) din OUG nr.195/2005.

Prin urmare, a arătat tribunalul, în cauză erau incidente dispoziţiile art.7 alin.(1) din Legea nr.554/2004, astfel că, reclamanta avea obligaţia de a îndeplini procedura prealabilă şi de a solicita,în termen de 30 de zile de la data comunicării Adresei nr.3627/2008, revocarea, în tot sau în parte, a acesteia. Aceasta deoarece, în raport de conţinutul său, adresa menţionată nu reprezintă o simplă corespondenţă administrativă, ci un act administrativ în sensul art.2 alin.(1) lit.c) din Legea nr.554/2004.

Prin Decizia nr. 199/6.02.2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza la instanţa de fond pentru continuarea judecăţii.

Curtea a constatat că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, şi a efectuat o greşită aplicare a dispoziţiilor legale.

Potrivit dispoziţiilor art.7 alin.(5) teza a III-a din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, procedura prealabilă nu este obligatorie în cazul acţiunilor întemeiate pe refuzul nejustificat al autorităţii administrative de a soluţiona o cerere şi, în aceste situaţii, persoana fizică sau juridică se poate adresa cu acţiune direct instanţei de contencios administrativ.

Tribunalul a constatat în mod greşit că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin.(1) din Legea nr.554/2004, iar reclamanta avea obligaţia de a îndeplini procedura prealabilă şi de a solicita revocarea, în tot sau în parte, a Adresei nr.3627/2008, apreciind în mod nelegal că aceasta reprezintă un act administrativ în sensul art.2 alin.(1) lit.c) din Legea nr.554/2004.

Adresa nr.3627/2008 nu este un act administrativ, în sensul art.2 alin.(1) lit.c) din Legea nr.554/2004, constituie chiar răspunsul pârâtei la cererea formulată de reclamantă de emitere a autorizaţiei de construcţie.

Reclamanta a apreciat că răspunsul pârâtei prin adresa nr.3627/2008 este nejustificat, şi s-a adresat instanţei de contencios administrativ, solicitând obligarea pârâtei la emiterea autorizaţiei de construcţie, iar instanţa trebuia sa se pronunţe asupra cererii formulate pe fondul acesteia şi să constate dacă refuzul de

emitere a autorizaţiei este nejustificat, astfel cum solicită reclamanta, sau este justificat, aşa cum susţine pârâta.

Fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art.7 alin. 5 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, care prevăd că în cazurile prevăzute la art. 2 alin.2 nu este obligatorie plângerea prealabilă.

Cum instanţa de fond a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. 1, 3 şi 5 Cod procedură civilă şi art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza la instanţa de fond pentru continuarea judecăţii.

17.Cauţiunea consemnată la cererea debitorului. Modul în care aceasta se eliberează creditorului. Art. 33 alin. (3) din Legea nr. 85/2006

În scopul prevenirii unor abuzuri din partea creditorilor, legea prevede posibilitatea ca

debitorul să solicite judecătorului-sindic să îi oblige pe creditorii care au introdus cererea de

deschidere a procedurii să consemneze, în termen de 15 zile, la o bancă, o cauţiune de cel puţin

10% din valoarea creanţelor.

Raţiunea pentru care a fost instituită cauţiunea a fost aceea de a garanta eventualele pagube ce

ar putea fi produse debitorului prin formularea unei cereri abuzive de către creditor. In situaţia

în care cererea privind acordarea de despăgubiri formulată de debitor se respinge, cauţiunea

trebuie restituită creditorului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 7118/105/2007 creditoarea SC G SA a chemat în judecată pe debitoarea SC F L D SRL solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei, care-i datorează suma de 128.138,77 lei.

În motivarea cererii s-a arătat că debitoarea a intrat în încetare de plăţi de mai mult de 30 zile şi nu a înţeles să achite facturile restante, la care s-au adăugat dobânzile legale.

Potrivit disp. art. 33 din Legea nr. 85/2006 debitoarea a formulat contestaţie împotriva cererii de deschidere a procedurii, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată. Astfel, s-a menţionat că societatea nu se află în stare de încetare de plăţi, întrucât dispune de sume de bani în conturile bancare şi a achitat

toate datoriile către bugetul de stat. În privinţa creanţei creditorului-reclamant s-a precizat că acesta nu a invocat o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, deoarece este adevărat că i-a livrat mărfuri, însă în evidenţele contabile ale debitoarei figurează o creanţă de o altă valoare, mult mai mică. Mai mult, s-a arătat că o parte a debitului a fost deja achitată.

Tot pe calea contestaţiei s-a solicitat în temeiul disp. art. 33 alin. 3 din lege, obligarea creditorului la achitarea unei cauţiuni de 10% din valoarea debitului, cerere ce a fost încuviinţată de judecătorul sindic prin încheierea de şedinţă din data de 5 decembrie 2007, cauţiunea fiind achitată de creditor şi consemnată la dosarul de fond la fila 132.

Cauza a fost suspendată la solicitarea ambelor părţi, iar cu ocazia repunerii pe rol s-a precizat că debitul a fost achitat în totalitate.

Prin cererea depusă la dosar la data de 19.05.2008 debitoarea a solicitat obligarea creditoarei la plata unei despăgubiri în sumă de 5000 lei pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin promovarea acţiunii. S-a menţionat în cerere că societatea creditoare a iniţiat un demers judiciar împotriva debitoarei prevalându-se cu rea-credinţă de dispoziţiile legii insolvenţei, precum şi de o plângere penală împotriva administratorului societăţii, aspecte ce reprezintă delicte civile generatoare de prejudiciu. A precizat debitoarea că datorită existenţei pe rolul instanţelor a acestor cereri nu a putut accesa un credit bancar, iar în mediul de afaceri i-a fost creat un grav prejudiciu de imagine, în special în relaţiile cu partenerii contractuali. Mai mult, s-a arătat că aceeaşi situaţie a avut drept consecinţă pierderea unor angajaţi valoroşi care aflând despre cererea pentru deschiderea procedurii şi-au prezentat demisia. A solicitat debitoarea ca pentru plata despăgubirilor să fie folosită suma consemnată de creditoare cu titlu de cauţiune.

În combaterea acestei cereri, creditoarea a depus la dosar o întâmpinare prin care a arătat că vina pentru introducerea cererii de faliment o poartă debitoarea, care nu şi-a achitat obligaţiile de plată la termen, fiind prezumată în stare de insolvenţă conform art. 3 pct. 1 lit. a din Lg. 85/2006. Astfel, s-a precizat că reaua-credinţă aparţine debitoarei care avea facturi neachitate din 26.07.2007, iar acţiunea a fost promovată la data de 22.10.2007. De asemenea, s-a mai susţinut că împotriva ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale s-a formulat plângere ce a fost înregistrată, dovada fiind depusă la dosar.

Prin sentinţa nr. 1034 pronunţată la data de 26 septembrie 2009, Tribunalul Prahova a admis contestaţia debitoarei, a respins ca neîntemeiată cererea de deschidere a procedurii formulată de creditoarea SC G SA împotriva debitoarei SC F L D SRL, a respins cererea debitoarei de acordare a despăgubirilor şi a obligat creditoarea să plătească debitoarei suma de 1039 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că sumele datorate au fost achitate de debitoare pe parcursul derulării proceduri, ambele părţi fiind de acord cu suspendarea cauzei până la achitarea debitului. S-a reţinut, că potrivit art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006 insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau de mai mulţi creditori.

Judecătorul-sindic a mai reţinut că, pentru a fi declarat în insolvenţă este suficientă neplata unei singure datorii către unul dintre creditorii contractuali sau bugetari şi în aceste condiţii cererea de chemare în judecată nu poate fi considerată abuzivă, în raport de împrejurarea că a existat un debit neachitat la momentul

formulării acţiunii şi care a fost achitat ulterior după promovarea cererii. Pe de altă parte, demersul judiciar al creditorului nu poate fi calificat nici excesiv, întrucât se urmărea achitarea unei creanţe, recunoscute de altfel de societatea debitoare.

Pe cale de consecinţă, tribunalul a constat că nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile pentru obligarea creditoarei la plata de despăgubiri, atitudinea procesuală a acesteia nefiind de rea-credinţă. Pe de altă parte, nu s-a dovedit că eventualul prejudiciu procesual suferit de debitoare a fost cauzat de promovarea acţiuni, astfel că cererea de despăgubiri a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei a declarat recurs creditoarea SC G SA criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că plata creanţei s-a făcut după introducerea cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă, iar instanţa de fond trebuia să constate că cererea a rămas fără obiect, fiind încălcate dispoziţiile art. 3 pct. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006, astfel că hotărârea judecătorească este netemeinică şi nelegală, fiind sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Efectuarea plăţii în timpul procesului de către debitoare dovedeşte faptul că aceasta şi-a recunoscut obligaţia de plată, creanţa fiind certă, lichidă şi exigibilă.

Apreciază recurenta că nu datorează cheltuieli de judecată, întrucât vinovată de introducerea cererii de insolvenţă se face debitoarea, care nu-şi plătise obligaţiile de plată, iar dacă aceasta le-a plătit în timpul procesului nu trebuia ca societatea recurentă să-i suporte cheltuielile de judecată, acordarea acestora fiind o consecinţă eronată a respingerii cererii de insolvenţă.

Se solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinţei comerciale nr. 1034/2008 şi rejudecând cauza să se respingă contestaţia debitoarei ca nefondată şi să se constate că cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă a debitoarei a rămas fără obiect ca urmare a plăţilor efectuate de către debitoare în timpul procesului, să fie exoneraţi de la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1039 lei şi să se dispună restituirea cauţiunii în sumă de 5.000 lei. Urmând să se menţină dispoziţia de respingere a pretenţiilor debitoarei pronunţată la fond.

Intimata debitoare a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat susţinând că la data de 15.11.2007 debitul rămas de achitat era sub valoarea-prag şi în mod corect recurenta a fost obligată la cheltuieli. S-a apreciat că recursul este întemeiat numai în privinţa restituirii cauţiunii în sumă de 5000 lei.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor prevăzute de art. 304 Cod pr.civilă precum şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 Cod pr. civilă, Curtea a reţinut că recursul este fondat potrivit considerentelor ce urmează:

Creditoarea recurentă a înregistrat cererea de deschidere a procedurii la Tribunalul Prahova, la data de 2 noiembrie 2007 pentru o creanţă peste valoarea – prag prevăzută de art. 3 pct. 12 din Legea insolvenţei, respectiv 128.138,77 lei, de la scadenţa facturilor scurgându-se şi termenul de 30 de zile ce instituie prezumţia de insolvenţă a debitoarei.

Judecătorul-sindic a reţinut corect că sumele datorate au fost achitate de debitoare pe parcursul derulării litigiului, cauza fiind chiar suspendată la cererea părţilor pentru a se achita integral creanţa.

Deşi instanţa de fond a reţinut că acţiunea recurenţei nu poate fi considerată abuzivă, în raport cu împrejurarea că a existat un debit neachitat la

momentul formulării cererii, a obligat totuşi creditoarea-recurentă nejustificat, la plata cheltuielilor de judecată .

Cererea privind obligarea creditoarei la despăgubiri a fost corect respinsă ca neîntemeiată, însă cererea de deschidere a procedurii trebuia respinsă ca rămasă fără obiect, nu ca neîntemeiată, întrucât creanţa s-a achitat după data înregistrării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.

La data când s-a analizat contestaţia debitoarei aceasta nu mai era în insolvenţă, însă raportat la data formulării cererii aceasta era întemeiată, creanţa fiind achitată ulterior.

Susţinerea intimatei constând în aceea că la data de 15 noiembrie 2007 debitul rămas neachitat era sub valoarea-prag este lipsită de relevanţă, întrucât cererea a fost înregistrată anterior, respectiv la data de 2 noiembrie 2007, astfel că în mod greşit creditoarea a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, fără ca aceasta să se afle în culpă procesuală.

Respingând cererea debitoarei de acordarea a despăgubirilor ca neîntemeiată, judecătorul-sindic trebuia să dispună şi restituirea cauţiunii, depusă pentru a garanta eventualele pagube ce s-ar fi putut produce debitorului prin formularea unei cereri abuzive, restituire ce urma a se realiza după rămânerea irevocabilă a sentinţei.

Cu privire la acest aspect intimata-debitoare a precizat că recursul este fondat, urmând a fi restituită creditorului suma depusă cu titlu de cauţiune.

Având în vedere faptul că cererea de acordare a despăgubirilor a fost respinsă ca neîntemeiată se va dispune şi restituirea cauţiunii depusă de creditoarea-recurentă în cuantum de 5000 lei.

Fiind întemeiate motivele de recurs invocate de creditoarea SC G SA (art.304 pct.9 şi art.304 1 Cod procedură civilă), Curtea în baza dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă a admis recursul, a modificat în parte sentinţa recurată în sensul că a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1039 lei şi a dispus restituirea cauţiunii în sumă de 5000 lei consemnată la CEC cu chitanţa nr. 5145526/14 ianuarie 2008, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

18. Deschiderea procedurii insolvenţei la cererea creditorului îndreptăţit. Încunoştinţarea debitorului şi respectarea dreptului la apărare al acestuia. Art. 33 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 85/2006

Judecătorul-sindic nu poate hotărî asupra cererii de deschidere a procedurii fără

încunoştinţarea debitorului care se realizează potrivit art. 33 alin. (1) din legea insolvenţei,

prin comunicarea cererii la sediul cu care acesta figurează in registrul comerţului.

Deschiderea procedurii generale de insolvenţă în cazul in care debitorul nu contestă starea de

insolvenţă se poate dispune numai dacă debitorul îşi exprimă intenţia de reorganizare ceea ce

presupune că acesta să fie legal citat şi să îşi exprime fie această intenţie fie să declare că se

încadrează in una dintre categoriile prevăzute de lege pentru deschiderea procedurii

simplificate.

Lipsa verificării legalităţii comunicării cererii şi soluţionarea cererii de deschidere a

procedurii, fără citarea debitorului au avut drept consecinţă deschiderea proceduri insolvenţei

pentru un debitor ce nu se afla în această stare.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 2315/105/2008, creditoarea SC A 3000 SA a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei SC A 2002 SRL, susţinând că are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în sumă de 148.087,73 lei, neachitată de debitoare cu mai mult de 30 de zile anterioare formulării cererii.

Prin sentinţa nr. 1057 din data de 3 octombrie 2008 judecătorul-sindic a admis cererea creditoarei, a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva debitoarei SC A SRL, a numit administrator judiciar C C IPURL, fiind dispuse şi toate măsurile specifice prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 85/2006.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că societăţii debitoare i-a fost comunicată cererea de deschidere a procedurii insolvenţei la data de 16.09.2008, iar aceasta nu a formulat contestaţie potrivit art. 33 alin.6 din Legea nr. 85/2006.

S-a constatat că debitoarea se află în încetare de plăţi, stare de fapt dovedită cu împrejurarea că nu a mai efectuat plăţi cu mai mult de 30 de zile anterior datei deschiderii procedurii, iar creditoarea are o creanţă comercială certă, lichidă şi exigibilă împotriva sa în cuantum de 148.087,73 lei, dovedită cu facturi fiscale.

Împotriva sentinţei pronunţate de judecătorul sindic a declarat recurs debitoarea SC A 2002 SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că nu a cunoscut nimic în legătură cu cererea creditoarei SC A SA, din acest motiv neputând formula contestaţia prevăzută de Legea nr. 85/2006.

Societatea debitoare a aflat de sentinţa Tribunalului Prahova la data de 9.12.2008, când a fost înştiinţat de CEC Bank-sucursala Ploieşti despre primirea de la administratorul judiciar C C IPURL a notificării privind deschiderea procedurii generale de insolvenţă.

S-a precizează că societatea are o bună activitate economică, aspectul fiind reliefat în balanţa economico-financiară a lunii septembrie 2008, nefiind cazul să se ajungă la deschiderea procedurii insolvenţei, această situaţie ducând în momentul de faţă la imposibilitatea societăţii de a-şi desfăşura activitatea în mod normal.

Societatea recurentă arată că are de încasat 600.000 lei de la partenerii de afaceri şi 218.000 lei pentru subvenţii de la bugetul de stat, ceea ce demonstrează că instanţa de fond nu ar fi luat hotărârea de deschidere a procedurii dacă debitoarea ar fi fost încunoştinţată. După ce s-a aflat de la CEC Bank despre această situaţie, s-a convenit cu societatea creditoare să se rezolve amiabil problemele apărute, aceasta renunţând la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei. Totodată, şi ceilalţi

creditori, cu sume modice (între 400 şi 4000 lei) au renunţat la continuarea procedurii de insolvenţă.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei şi respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.

Administratorul societăţii recurente a depus la dosar precizări şi înscrisuri din care rezultă că dispune de fondurile necesare achitării tuturor creanţelor, că are în derulare un contract de credit cu CEC Bank, iar creditorii, fie au renunţat la cererile formulate, fie au solicitat admiterea recursului şi respingerea cererii de deschidere a procedurii.

Administratorul judiciar a depus la dosar tabelul definitiv al creditorilor şi a solicitat respingerea recursului, precizând că debitorul are posibilitatea să depună un plan de reorganizare.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor prevăzute de art.304 Cod pr.civilă, precum şi sub toate aspectele potrivit art.3041 Cod pr.civilă, Curtea a reţinut că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce urmează :

Creditoarea SC A SA a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva debitoarei SC A SRL, indicând un alt sediu al acesteia, respectiv Ploieşti, str. Laboratorului, nr. 5, în loc de Ploieşti, str. Nordului, nr. 7, bl. 12, sc. A, ap. 1, parter, aşa cum figurează în registrul comerţului.

Cererea de deschidere a procedurii insolvenţei a fost comunicată debitorului la altă adresă şi dovada a fost restituită cu menţiunea „destinatar mutat de la adresă”.

Fără a verifica dacă cererea a fost corect comunicată debitorului, respectiv la sediul acestuia, aşa cum figurează înregistrat la registrul comerţului, s-a procedat greşit la deschiderea procedurii generale de insolvenţă.

Cu actele depuse în recurs, debitorul a făcut dovada că reclamanta-creditoare a înţeles să renunţe la cererea formulată, iar ceilalţi creditori menţionaţi în tabelul definitiv al creanţelor, fie au renunţat, fie le-au fost satisfăcute creanţele.

De asemenea s-a dovedit că debitorul nu se află în stare de insolvenţă, ci în plină activitate de producţie, având ca obiect principal de activitate creşterea puilor, activitate ce este subvenţionată de la bugetul de stat, de unde are sume de încasat, iar contractele de credit, atât cele de investiţie cât şi cele curente de producţie, sunt achitate conform eşalonărilor.

Acţiunea iniţiată de SC A SA viza o datorie veche, provocată de evoluţia gripei aviare, fiind introdusă fără a se ţine cont de înţelegerile făcute cu vechea conducere. În ianuarie 2009 debitoarea a livrat către SC A SA carne in valoare de peste 500.000 lei, având o datorie de 148.000 lei, conform tabelului creditorilor.

Faptul că recurenta nu se află în insolvenţă rezultă din adresele înaintate de creditorii menţionaţi în tabelul definitiv de creanţe şi din menţiunile făcute în instanţă de reprezentantul CEC Bank, din care rezultă că societatea debitoare este un bun client, şi-a achitat toate ratele la scadenţele intermediare, iar în sistemul bancar nu figurează la nicio altă bancă având vreo rată scadentă şi neachitată . Societatea desfăşoară o activitate profitabilă, este monitorizată, CEC Bank înscriindu-se în tabelul creditorilor doar ca urmare a publicării sentinţei de deschidere a procedurii insolvenţei.

Creditoarea SC A SA a solicitat instanţei admiterea recursului, precizând că în urma înţelegerii pe cale amiabilă făcută la data de 10.12.2008 între cele 2

societăţi, renunţă la cererea de insolvenţă care face obiectul dosarului nr. 2315/105/2008, urmând ca datoria existentă să fie achitată conform înţelegerii intervenite între părţi.

Serviciul Impozite şi Taxe a formulat cerere de retragere de pe tabelul de creanţe al debitoarei ca urmare a încasării sumei de 4219, prin O.P. nr. 1/29.01.2009.

Banca Transilvania a făcut precizarea că întreaga sumă pe care debitoarea o datorează A.F.P. Ploieşti este indisponibilizată, urmând ca tranzacţia să fie efectuată după primirea avizului administratorului judiciar.

Inspectoratul Teritorial de Muncă Prahova a făcut cunoscut instanţei faptul că debitoarea şi-a achitat debitul în cuantum de 467 lei, astfel că cererea de înscriere la masa credală a rămas fără obiect.

SC API SA a depus, la rândul său, cerere de renunţare la pretenţiile formulate împotriva debitoarei din prezenta cauză.

Faţă de cele menţionate, instanţa de recurs a reţinut că în mod greşit s-a procedat la deschiderea procedurii insolvenţei, fără a se da posibilitatea debitoarei să-şi formuleze apărările necesare şi să conteste starea de insolvenţă, cererea de deschidere a procedurii fiind comunicată greşit la o altă adresă.

Având în vedere atât solicitarea recurentei cât şi cererile creditorilor menţionaţi în tabelul definitiv al creanţelor, de admitere a recursului, modificare în tot a sentinţei şi respingerea cererii de deschidere a procedurii întrucât debitoarea nu se află în insolvenţă, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc.civ., a admis recursul debitoarei, reţinând incidenţa în cauză a disp. art. 304 pct.9 C. proc. civ.

19. Ajutor lunar pentru incalzirea locuintei .Conditii de acordare .Venituri avute in vedere la stabilirea cuantumului .

Art 16 indice 2 alin 4 OUG 5/2007 privind acordarea de ajutoare pentru încălzirea locuinţei, precum şi a unor facilităţi populaţiei pentru plata energiei Art 5 alin 2 din Legea 341/2004 a recunoştinţei faţă de eroii - martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989.Acordarea de ajutoare pentru încălzirea locuinţei, precum şi a unor facilităţi populaţiei pentru plata energiei termice ,se face avandu-se in vedere venitul net mediu lunar pe membru de familie şi, după caz, al persoanei singure.La stabilirea venitului se iau in calcul toate veniturile realizate de membrii de familie ai solicitantului obtinute in luna anterioară depunerii cererii.

Art 5 alin 2 din legea 341/2004 arata ca drepturile acordate potrivit acestei legi nu sunt considerate venituri, nu se impozitează şi nu afectează acordarea altor drepturi.

( Decizia nr 455/19 martie 2009 )

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalul Prahova sub nr.2926/105/2008 si ulterior precizata, reclamanta C.V a solicitat anularea dispozitiilor Primarului mun. Ploiesti nr.20919/30.10.2007 şi nr. 5443/4.02.2008, precum si obligarea acestuia sa emita noi dispozitii care sa cuprinda valoarea corecta a ajutorului lunar pentru incalzire a locuintei sale , precum si plata efectiva a sumelor cuvenite.

Reclamanta a aratat ca a formulat cererea nr. 4453/2007 pentru acordarea ajutorului lunar pentru incalzirea locuintei proprietatea sa, iar pe formularul tipizat, la rubrica special destinata, a mentionat ca venit si valoarea rentei viagere a sotului ,respectiv indemnizatia de revolutionar pe care o primeste potrivit Legii 341/2004 , primind astfel dispozitia nr.20919/2007 si respectiv 5443/4.02.2008, cu o valoare acordata de 17 lei, cuantum ce este contestat, fiind considerat necorespunzator in raport cu veniturile realizate .

Prin sentinţa nr. 567 din 16 decembrie 2008, Tribunalul Prahova a admis actiunea formulata de reclamantă; a anulat dispozitiile primarului nr. 20919/30.10.2007 si nr. 5443/4.02.2008, a obligat paratul sa emita noi dispozitii care sa cuprinda valoarea corecta a ajutorului lunar pentru incalzirea locuintei proprietatea reclamantei (fara a se lua in calcul indemnizatia cuvenita revolutionarilor, cu ocazia stabilirii veniturilor realizate), precum si sa-i plateasca acesteia sumele legal cuvenite, apreciind ca dispozitiile contestate sunt nelegale, fiind emise cu nerespectarea disp. art.5 al.2 din Legea nr. 341/2004,care arata ca drepturile acordate potrivit acestei legi nu sunt considerate venituri ,nu se impoziteaza si nu afecteaza acordarea altor drepturi , chiar daca in cererea depusa de reclamanta (formular tipizat anexa nr 1 la Normele metodologice de aplicare OUG 5 /2003 aprobate prin HG 217/2003) au fost mentionate . Împotriva sentinţe a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Ploieşti criticand-o pentru nelegalitate, sustinand ca nu are nici o culpa in ceea ce priveste stabilirea cuantumului ajutorului lunar pentru incalzirea ,deoarece acesta a fost acordat in raport de veniturile mentionate de reclamanta in continutul cererii depusa in acest sens .

Culpa apartine reclamantei care a mentionat ca si venituri la rubrica respectiva din formulatul tipizat cuantumul indemnizatiei de revolutionar pe care o primeste lunar sotul sau ,situatie care a impus a se avea in vedere la stabilirea ajutorului lunar de incalzire a locuintei .

Recursul este nefondat . Art 16 indice 2 alin 4 din OUG 5/2003privind acordarea de ajutoare pentru încălzirea locuinţei, precum şi a unor facilităţi populaţiei pentru plata energiei termice ,arata ca -acordarea de ajutoare pentru încălzirea locuinţei, precum şi a unor facilităţi populaţiei pentru plata energiei termice ,se face avandu-se in vedere venitul net mediu lunar pe membru de familie şi, după caz, al persoanei singure.

La stabilirea venitului se iau calcul toate veniturile realizate de membrii de familie ai solicitantului luna anterioară depunerii cererii.

La randul sau art 5 alin 2 din legea 341/2004 a recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 stipuleza ca drepturile acordate potrivit acestei legi nu sunt considerate venituri, nu se impozitează şi nu afectează acordarea altor drepturi.

Fata de prevederile speciale din legea 341/2004 dispozitiile emise in favoarea reclamantei prin care i s-a stabilit cuantumul ajutorului lunar de incalzire a locuintei

diminuat datorita luarii gresit in calculul veniturilor realizate si indemnizatia de revolutionar a sotului, sunt nelegale ,chiar daca reclamanta le-a mentionat in cererea depusa in acest sens .

20. Nemotivarea sentintei de desemnare a administratorului judiciar provizoriu

Art.11 alin.1 lit.c din Legea 85/2006 - judecatorul sindic are atributia de a desemna, motivat, prin sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei, dintre practicienii in insolventa care au depus oferte de servicii in acest sens la dosarul cauzei, un administrator judiciar provizoriu care va administra procedura pana la confirmarea ori, dupa caz, inlocuirea sa de catre adunarea creditorilor ori de catre creditorul care detine cel putin 50% din valoarea creantelor.

Prin cererea introductivă, recurenta-creditoare A. F.P.a municipiului Buzău a solicitat deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva debitoarei –intimate SC T. D. S. SRL, pentru recuperarea unei creanţe in valoare de 10.324 lei.

Prin sentinţa recurata, judecatorul sindic a admis cererea, in temeiul disp. Art. 33 alin.6 din Legea 85/2006, şi a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei, numind administrator judiciar pe avocat R. E..

Potrivit disp. Art. 11 alin.1 lit. C din Legea 85/2006, judecatorul sindic are atributia de a desemna, motivat, prin sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei, dintre practicienii in insolventa care au depus oferte de servicii in acest sens la dosarul cauzei, un administrator judiciar provizoriu care va administra procedura pana la confirmarea ori, dupa caz, inlocuirea sa de catre adunarea creditorilor ori de catre creditorul care detine cel putin 50% din valoarea creantelor.

De asemenea, textul de lege mentionat prevede obligatia judecatorului sindic de a avea in vedere cererea formulata de creditorul care a solicitat deschiderea procedurii, de desemnare a unui anume administrator judiciar si, in ipoteza in care o asemenea cerere nu este formulata, de a desemna unul dintre practicienii care au depus oferte la dosarul cauzei.

Este evident ca analiza tuturor acestor imprejurari si a aspectelor ce au determinat desemnarea administratorului judiciar provizoriu trebuie sa se regaseasca in considerentele hotararii judecatoresti, prin motivarea desemnarii putandu-se cenzura, de catre instanta de control judiciar, respectarea, de catre judecatorul sindic, a normelor legale ce reglementeaza procedura desemnarii administratorului judiciar provizoriu.

In cauza, Curtea constata ca judecatorul sindic nu a motivat desemnarea administratorului judiciar R.E., din considerentele sentintei nerezultand imprejurarea depunerii, de catre creditorul ce a solicitat deschiderea procedurii insolventei, a unei cereri de desemnare a unui anume administrator, motivele respingerii unei asemenea solicitari si, respectiv, ale desemnarii altui administrator.

Curtea constata, raportat la aceasta nemotivare a solutiei pronuntate, faptul ca judecatorul sindic a solutionat cauza fara a intra in cercetarea fondului si, in temeiul

disp. Art. 304 pct.7 , 312 alin.5 C.proc.civ. coroborat cu art.8 din Legea 85/2006, va admite recursul si va casa in parte sentinta, trimitand cauza spre rejudecare judecatorului sindic, in vederea desemnarii motivate a unui administrator judiciar provizoriu.

Decizii RelevanteTrimestrul I 2009

Curtea de Apel PloiestiSectia Conflicte de Munca

si Asigurari Sociale

1. Abatere disciplinară. Neexecutarea unui ordin verbal al conducătorului ierarhic superior

- art.263 şi urm. Codul muncii

Lipsa unei dispoziţii scrise privind executarea unei sarcini nu este de natură să ducă la exonerarea de răspundere a salariatului care a săvârşit abaterea constând în neexecutarea acelei sarcini, întrucât regula în raporturile de muncă o constituie dispoziţia verbală şi nu cea scrisă.

(Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, decizia nr.211 din 30 ianuarie 2009)

Contestatorul D.I.V. a chemat în judecată pe intimata S.C. T. SA – S. E. D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei nr. 108 din data de 1 august 2008 emisă de aceasta, prin care a fost sancţionat disciplinar cu reducerea salariului cu 10% pe luna iulie 2008 şi restituirea sumei reţinute.

În motivare contestaţiei, petentul a arătat că la data de 26 aprilie 2008 a fost anunţat telefonic de către maistrul principal S. M. despre faptul că a observat nişte urme de ulei suspecte în încăperea unde îşi avea echipamentul de lucru şi fiind o zi liberă l-a îndrumat să se adreseze şefului de tură sau dispecerului, în zilele libere conducerea operativei fiind organizată de către dispecerul şef tură pe centrală.

După aproximativ o oră a verificat personal aspectele semnalate, în prezenţa şefilor din turele precedente şi a ajuns la concluzia că nu există urme de violare a încuietorilor şi alte indicii că ar fi pătruns în acea încăpere persoane străine, acele urme provenind de la depozitarea pe pardoseala încăperii a unor piese.

La şedinţa operativă din 5.05.2008 a anunţat conducerea unităţii şi despre faptul menţionat, stabilind împreună cu directorul şi consilierul juridic să solicite sprijinul poliţiei în vederea cercetării unei posibile pătrunderi a unor persoane străine în încăpere, concluziile fiind prezentate de către lucrătorul de poliţie conducerii unităţii. După o lună, ca urmare a unor disensiuni între conducere şi sindicatul din care face parte reclamantul, directorul i-a cerut un raport despre evenimentul menţionat fără însă să-i dea o dispoziţie scrisă în acest sens, fiind nevinovat de acuzaţiile ce i se aduc, întrucât nu i s-a dat o dată la care să întocmească vreun raport şi acesta nu era necesar întrucât nu s-a întâmplat nimic. S-a invocat şi excepţia tardivităţii emiterii deciziei, la mai mult de 30 zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă de către angajator a presupusei abateri disciplinare.

S-au anexat, în copie, următoarele înscrisuri: decizia nr.108/1.08. 2008, fişa postului, decizia nr.96/7.07.2008, adresele nr.5526/4.07.2008 şi nr.6663/18.08.2008, nota explicativă din 4.07.2008.

Pârâta a depus la dosar o întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei, întrucât salariatul cu intenţie nu a respectat dispoziţia conducerii sucursalei de a informa cu privire la eveniment, deşi are obligaţia de a se subordona conducătorilor ierarhici.

S-au anexat în copie :decizia contestată, procesul – verbal al comisiei de cercetare disciplinară, raport întocmit la intrarea în tură la 26 04 2008, declaraţiile numiţilor P. R., V.A. şi I. I., nota explicativă a reclamantului, adresa nr.12/2.06.2008 a directorului unităţii.

După administrarea probatoriilor, Tribunalul Prahova prin sentinţa sus-menţionată a respins excepţia tardivităţii emiterii deciziei invocată de

contestator, a admis contestaţia, a anulat decizia nr.108 din data de 1 august 2008 emisă de pârâtă şi a dispus restituirea sumei reprezentând reducerea cu 10% a salariului contestatorului. De asemenea, prin aceeaşi sentinţă s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii emiterii deciziei, invocată de contestator, că aceasta urmează a fi respinsă, întrucât din cuprinsul deciziei contestate nu rezultă momentul luării la cunoştinţă despre fapta ce se pretinde a fi abatere disciplinară, de către conducerea unităţii, menţionându-se de către reprezentantul acesteia că în repetate rânduri i s-a solicitat reclamantului întocmirea unui raport de către director, astfel că fapta este una continuă.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că nu a existat din partea directorului unităţii o dispoziţie scrisă, prin care contestatorul să fie obligat să descrie evenimentul produs la data de 25 spre 26 aprilie 2008 şi care să cuprindă un termen expres de finalizare a acestuia, astfel că nu se poate constata comiterea vreunei abateri disciplinare constând în nesubordonarea contestatorului faţă de conducerea unităţii, cu încălcarea prev. art.5 pct.1 lit. a din CCM, şi ale art.5. pct.10 şi 5.2.1 din Regulamentul Intern, cu atât mai mult cu cât exista un raport întocmit la data de 26.06.2008 de către şeful de tură în care s-a consemnat că contestatorul a venit la faţa locului împreună cu salariaţii V. A., P. R. şi I.I., efectuând un control la instalaţia electrică, neexistând nici o suspiciune de furt, care să facă obiectul unor cercetări penale.

Împotriva acestei sentinţe, intimata în contestaţia a declarat recurs criticând soluţia ca netemeinică şi nelegală în sensul că în mod greşit a fost anulată decizia de sancţionare atâta vreme cât contestatorul a săvârşit o abatere disciplinară constând în neîndeplinirea unei dispoziţii date de conducerea unităţii, dispoziţie care viza informarea cu privire la posibilitatea producerii unui furt din incinta unităţii.

Pretinde recurenta că, deşi nu a fost dată o dispoziţie scrisă, existenţa ordinului de a întocmi informarea a fost probată, în acest sens existând şi recunoaşterea contestatorului făcută chiar prin contestaţia cu care a investit instanţa de judecată.

Examinând soluţia prin prisma actelor şi lucrărilor de la dosar, a criticilor formulate de recurentă, precum şi a temeiurilor de casare prev. de art. 304 şi 3041 Cod pr.civilă, Curtea constată că este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, aşa după cum se va arăta în continuare:

Contestatorul D. I. V. are calitatea de şef secţie electrică la SC T. SA – S. E. D., calitate în care a fost informat despre posibilitatea producerii unui furt de la Staţia de compresoare în noaptea de 25 spre 26 aprilie 2008, astfel cum este consemnat în raportul aflat la fila 27 – dosar fond, raport care consemnează şi sustragerea unor contacţi de cupru la întrerupătorii depozitaţi în cadrul secţiei.

Din probatoriile administrate în cauză nu rezultă că ulterior producerii evenimentului contestatorul ar fi luat măsurile care se impun cu ocazia acestor evenimente, respectiv: inventarierea subansamblelor şi a pieselor de la locul unde s-a presupus că a avut loc un furt şi sesizarea conducerii unităţii în vederea luării măsurilor legale.

Mai mult decât atât, contestatorul nu şi-a respectat obligaţia de informare a conducerii unităţii nici în momentul în care a primit o dispoziţie în acest sens, sub acest aspect Curtea reţinând că nu era necesară o adresă scrisă în acest sens,

ordinul verbal fiind suficient, el nefiind de fapt contestat de către petiţionar pentru a se pune problema probei acestui ordin.

Sub aceste aspect, Curtea urmează să constate că în mod greşit tribunalul a reţinut că era necesar un ordin scris pentru a se putea face dovada săvârşirii abaterii în condiţiile în care este cunoscut faptul că regula în materia executării sarcinilor de serviciu o constituie ordinul verbal, dispoziţia scrisă fiind întocmită numai atunci când această cerinţă de formă este impusă de lege, regulamente ori contractele individuale sau colective de muncă.

În acest context este limpede că petiţionarul nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător atribuţiunile de serviciu, refuzul acestuia de a întocmi un raport cu privire la incidentul din 25 spre 26 aprilie 2008, întrunind elementele constitutive ale unei abateri disciplinare, astfel că în mod corect acestuia i-a fost aplicată sancţiunea reducerii salariului cu 10% pe o lună prin Decizia nr.108/2008.

Faţă de aceste considerente în temeiul art. 312 Cor pr.civilă Curtea va admite recursul şi ca modifica în întregime sentinţa în sensul respingerii contestaţiei ca neîntemeiată.

2. Văduvă de veteran de război. Recalculare rentă.Stabilirea bazei de calcul

- Legea nr.44/1994 - O.U.G. nr.12/2004

În cazul recalculării rentei lunare cuvenite veteranilor de război cărora le-au fost acordate ordine şi medalii pentru faptele de arme săvârşite pe câmpul de luptă precum şi văduvele de război şi soţului supravieţuitor al veteranului de război, procentul stabilit de lege se aplică la solda de grad sau la solda de funcţie a unui sublocotenent M.A.N. cu excepţia celor decoraţi cu Ordinul Mihai Viteazu şi nu prin raportarea atât la solda de grad cât şi la aceea de funcţie, întrucât sintagma „după caz” folosită în art. 141 din Legea nr.44/1994 modificată prin O.U.G. nr.12/2004 se referă în mod expres la cazurile prev. de art. 13 şi 14 din aceeaşi lege şi care nu au fost modificate prin această ordonanţă.

(Decizia 348 din data de 20 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale)

Reclamanta F.R. a chemat în judecată civilă pe pârâta CJP solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată la recalcularea rentei lunare, precum şi la plata sumelor restante cuvenite în temeiul art. 13 din Legea nr. 44/1994 modificată prin Legea nr. 303/2007.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost soţia numitului F.I. decedat la 22 martie 2003 şi căruia prin Decretul nr. 3222/1941 i-a fost conferită Medalia „Serviciul Credincios cu Spade” clasa a II a pentru fapte de arme în timpul celui de-al doilea război mondial şi în calitate de văduvă de veteran de război i-a

fost stabilită o rentă lunară al cărei cuantum este de 121 lei, ori prin O.U.G. nr. 12/1994 s-a modificat Legea nr. 44/1994 cu privire la calculul acestei rente care a fost majorată, însă pârâta nu i-a acordat această majorare.

După administrarea probatoriilor, Tribunalul ……….prin sentinţa sus – menţionată a admis acţiunea şi a obligat pârâta să recalculeze renta cuvenită reclamantei în calitate de văduvă de veteran de război în raport de art. 141 Legea nr. 44/1944 introdus prin O.U.G. nr.12/2004 astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 210/2004.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanta are calitatea de văduvă de veteran de război, şi prin urmare, este beneficiară a unei rente lunare stabilită conform Legii nr.44/1994 privind veteranii de război precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război şi că prin O.U.G. nr. 12/2004 a fost introdus în Legea nr. 44/1994 art. 141 potrivit căruia renta lunară acordată persoanelor prevăzute la art.13 şi 14 se calculează, după caz, în funcţie de nivelul soldei de grad şi al soldei de funcţie la minim a unui sublocotenent din cadrul M.Ap.N.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat recurs criticând soluţia ca netemeinică şi nelegală întrucât instanţa de fond nu a făcut distincţia prevăzută, de altfel de Legea nr. 44/1994 modificată în ceea ce priveşte modul de calcul al rentei lunare pentru că potrivit art. 13 şi 14 din actul normativ sus-menţionat renta se calculează prin aplicarea unui procent asupra soldei de grad a unui sublocotenent în funcţie de decoraţia primită cu excepţia veteranilor decoraţi „Ordinul Mihai Viteazul„ pentru care renta se calculează în raport cu solda de grad şi solda de funcţie, raţiunea pentru care această lege a fost modificată prin O.U.G. nr.12/2004 fiind numai aceea de a unifica baza de calcul prin raportarea la solda de grad şi de funcţie a unui sublocotenent din cadrul M.Ap.N.

Examinând soluţia prin prisma actelor şi lucrărilor de la dosar, a criticilor formulate de recurentă, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea constată că este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia pentru considerentele care se vor arăta în continuare:

Astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, reclamanta are calitatea de văduvă de veteran de război, fiind îndreptăţită să primească o rentă lunară ca urmare a faptului că soţul acesteia a fost decorat cu medalia” Serviciul Credincios cu Spade” clasa a II-a.

Această rentă este echivalentă cu 75% din solda de grad a unui sublocotenent aşa cum prevăd disp. art. 13 lit. b Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război.

Prin O.U.G. nr.12/2004 în Legea nr.44/1994 a fost introdus art.141 prin care s-a stabilit că renta lunară prevăzută la art. 13 şi 14 se calculează , după caz, în funcţie de nivelul soldei de grad şi al soldei de funcţie la minim ale unui sublocotenent din cadrul M.Ap.N.

Prin adoptarea acestei ordonanţe, legiuitorul a înlăturat diferenţierile apărute ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr.2/2004 pentru completarea Legii nr.138/1999 prin care s-a modificat valoarea de referinţă sectorială începând cu 1 martie 2004 pentru personalul militar din M.Ap.N.. S-a eliminat astfel, posibilitatea ca veteranii de război decoraţi cu aceleaşi ordine sau medalii, dar aflaţi în plată la case de pensii diferite, să primească renta lunară în cuantumuri diferite, astfel că baza de calcul a rentei a devenit identică pentru toţi veteranii de război.

Rezultă din cele de mai sus că, urmare intrării în vigoare a acestei Ordonanţe condiţiile de acordare a rentei lunare stabilite conform art.13 şi 14 din Legea nr. 44/1994 nu au fost modificate.

În speţă, aceasta înseamnă că în ceea ce o priveşte pe reclamantă renta se calculează prin raportarea în condiţiile art.11 alin.2 şi 13 la solda de grad a unui sublocotenent M.Ap.N. astfel cum s-a stabilit prin art.141, motiv pentru care în temeiul art. 312 Cod pr. civilă, Curtea admiţând recursul, a modificat în parte sentinţa şi a dispus recalcularea rentei conform dispoziţiilor legale sus-menţionate.

3. Renunţare la drept. Conţinutul şi cerinţele impuse de art.247 Cod pr.civilă

Dreptul subiectiv la care partea renunţă trebuie să fie dintre cele de care se poate dispune. Renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii este un element component al principiului disponibilităţii reprezentând facultatea procesuală prevăzută de lege în favoarea reclamantului în virtutea căreia acesta poate curma litigiul prin renunţarea la însuşi dreptul material al procesului.legea obligă instanţa să respecte dreptul de dispoziţie al părţilor dar îi conferă totodată prerogativa de a controla felul în care acestea înţeleg să-l exercite.

(Decizia 74 din data de 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale)

Prin sentinţa civilă nr.1179 din 2 iulie 2008 a Tribunalului ………. s-a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului privind judecarea contestaţiei la executarea silită ce face obiectul dosarului de executare nr.89/2008 şi s-a disjuns capătul de cerere privind contestaţia la titlu, formându-se dosarul civil nr.4294/120/2008 în care contestatorul T. G. a formulat în contradictoriu cu intimata SC „B” SA B……., contestaţie împotriva titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr.289 pronunţată la 1 martie 2006 de acelaşi tribunal.

Acestei cauze disjunse i s-a stabilit termen de judecată la data de 2 septembrie 2008 pentru când ambele părţi au fost legal citate iar contestatorul a formulat şi depus precizări prin care s-a declarat de acord cu suspendarea judecăţii contestaţiei sale până la soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1179 din 2 iulie 2008 a Tribunalului …………dar condiţionat de suspendarea executării silite însăşi cerute de intimata SC „B” SA B……şi care face obiectul dosarului de executare nr.89/2008 al executorului judecătoresc.

Prima instanţă a dispus prin încheierea pronunţată la singurul termen de judecată din 2 septembrie 2008, suspendarea judecăţii până la soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1179 din 2 iulie 2008 (fila 16) apreciind că dezlegarea pricinii este condiţionată de dreptul ce face obiectul judecăţii cauzei aflate în calea de atac, în temeiul art.244 alin.1 cod pr.civ.

Prin aceeaşi încheiere tribunalul a respins cererea formulată de contestator referitoare la suspendarea executării silite înseşi, motivând că în conformitate cu art.403(1) cod pr.civ. până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanţa competentă poate suspenda executarea dacă se depune cauţiunea în cuantumul fixat de instanţă, competenţa materială revenind instanţei de executare, adică Judecătoriei ………………unde s-a declinat contestaţia la executare a aceluiaşi contestator iar nu instanţei chemate să soluţioneze contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu.

Împotriva acestei încheieri a tribunalului, contestatorul a exercitat recurs, în termen legal criticând soluţia de respingere a cererii de suspendare a executării silite ca fiind nelegală şi netemeinică.

Sub un prim aspect recurentul-contestator a susţinut că hotărârea este dată cu încălcarea legii, fiindcă prima instanţă a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, deşi prin precizările depuse pentru termenul de judecată din 2 septembrie 2008 contestatorul a cerut suspendarea judecăţii condiţionată şi de suspendarea executării silite, în caz contrar opunându-se măsurii de suspendare şi solicitând continuarea judecăţii, instanţa de fond a suspendat doar judecata fără a expune această măsură prin dispozitiv.

În plus, prin încheierea respectivă tribunalul a disjuns capătul de cerere privind contestaţia la titlu şi a format dosarul de faţă-nr. 4294/120/2008 - înainte ca sentinţa prin care a stabilit declinarea de competenţă şi respectiv disjungerea să fi devenit irevocabilă.

Procedând în acest mod, tribunalul a greşit fiindcă art.403 cod pr.civ. permite suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei fără a distinge după cum este vorba de contestaţie la executare sau la titlu astfel că trebuia să se pronunţe asupra cererii sale iar nu să considere că numai judecătoria în favoarea căreia s-a declinat competenţa materială de judecată a contestaţiei la executare ar avea competenţa de a dispune şi eventuala suspendare.

Recurentul contestator a arătat că în privinţa litigiilor de muncă, legea care guvernează materia este Legea nr.169/1999, context în raport de care instanţa care a pronunţat hotărârea în primă instanţă, adică tribunalul este cea care trebuie să soluţioneze şi contestaţia la executare şi cererea de suspendare a executării silite până la judecarea recursului împotriva sentinţei civile nr.1179/2 iulie 2008.

Pentru aceste motive, recurentul-contestator a cerut admiterea recursului, modificarea încheierii recurate în parte în sensul suspendării şi a executării silite până la judecarea recursului împotriva sentinţei civile nr.1179/2 iulie 2008.

Intimata SC „B” SA ………., fiind legal citată în instanţa de recurs, a formulat şi depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului-contestator la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-contestator a depus la dosar pentru termenul de judecată de la 21 ianuarie 2009 o cerere prin care a solicitat expres renunţarea la drept, evocând dispoziţiile art.247 cod pr.civ.

În susţinerea acestei cereri, recurentul-contestator a reluat dispoziţiile luate de prima instanţă şi a arătat că a exercitat recurs împotriva sentinţei civile nr. 1179/2 iulie 2008 a Tribunalului Dâmboviţa, acesta fiind soluţionat de Curtea de Apel Ploieşti la data de 4 noiembrie 2008; că angajarea de către intimata SC „B” SA

a unui avocat ales după data de 4 noiembrie 2008, când a devenit evident că recursul de faţă a devenit fără obiect, nu se mai justifica şi de aceea nu se impune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului ales cu rea credinţă şi în scop şicanator de societatea intimată.

În aceste împrejurări, recurentul-contestator care nu a mai susţinut criticile aduse împotriva încheierii recurate, a cerut exclusiv şi prin concluziile orale din şedinţa dezbaterilor să se constate că “ renunţă la dreptul pretins solicitat respins prin încheierea din 2 septembrie 2008 a Tribunalului……….” urmând a se anula hotărârea menţionată fără obligarea sa la eventuale cheltuieli de judecată în recurs.

Curtea, examinând cererea de renunţare la drept prin prisma dispoziţiilor art.247 cod pr.civ şi a concluziilor părţilor, reţine următoarele: În conformitate cu art.247 cod pr.civ. în caz de renunţare la însuşi dreptul pretins, instanţa dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond şi va hotărî asupra cheltuielilor, renunţarea la drept putându-se face şi fără învoirea celeilalte părţi atât în primă instanţă cât şi în apel, iar când renunţarea la drept se face în această din urmă instanţă, hotărârea primei instanţe va fi anulată în totul sau în parte, în măsura renunţării.

Sub un prim aspect, din prevederile procesuale sus-citate rezultă că dreptul subiectiv la care partea renunţă trebuie să fie dintre cele de care se poate dispune.

Renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii este un element component al principiului disponibilităţii reprezentând facultatea procesuală prevăzută de lege în favoarea reclamantului în virtutea căreia acesta poate curma litigiul prin renunţarea la însuşi dreptul material al procesului.

Cu toate acestea, instanţa în faţa căreia se face renunţarea, are îndreptăţirea să refuze să ia act de declaraţia părţii în cazul în care apare evident fie că aceasta nu înţelege gravele consecinţe ce decurg pentru ea din actul renunţării fie că dreptul la care renunţă nu este unul subiectiv, ca în cazul de faţă, adică partea nu poate dispune de el.

Altfel spus, legea obligă instanţa să respecte dreptul de dispoziţie al părţilor dar îi conferă totodată prerogativa de a controla felul în care acestea înţeleg să-l exercite.

Curtea mai reţine că renunţarea la drept, înţeleasă ca act unilateral şi de dispoziţie prin care reclamantul se desistă de la dreptul subiectiv material afirmat pe calea acţiunii civile, se diferenţiază de renunţarea la judecată care presupune desistarea de la un drept procesual recunoscut părţilor alături de altele care fac parte din aceeaşi categorie precum: dreptul de a face cereri şi de a fi încunoştinţate despre data şi locul desfăşurării procesului, dreptul de a se apăra, de a administra probe şi de a invoca excepţii, de a exercita căile legale de atac ori de a cere punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti sau altor titluri executorii, etc.

Recurentul-contestator nu a exercitat prin cererea de suspendare a executării silite întemeiată pe dispoziţiile art.403 Cod pr. civilă, corect aplicate de tribunal, decât un drept procesual la care nu poate renunţa în condiţiile dispoziţiilor legale sus-analizate.

Dreptul de a se adresa instanţei de judecată cu o cerere este consfinţit şi garantat atât de legea fundamentală cât şi de art.6 prf.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi reprezintă o garanţie procesuală a echităţii procedurii judiciare,

niciunei persoane neputându-i fi interzis sau limitat decât în condiţii expres prevăzute şi justificate legitim.

Drept urmare, Curtea nu a identificat, după ce a pus în discuţia părţilor acest aspect, care este dreptul material subiectiv la care se referă art.247 cod pr.civ. la care recurentul-contestator a declarat scris şi oral că renunţă.

În realitate, renunţarea ca expresie a manifestării neîngrădite de voinţă a recurentului-contestator se referă la exerciţiul dreptului procesual de care a uzat prin formularea cererii de suspendare a executării silite, soluţionate de instanţa fondului prin încheierea recurată şi de care nu se poate lua act, nefiind întrunite cerinţele art.247 cod pr.civ. Curtea examinând recursul în fondul său.

4. Modificarea deciziei de recalculare a pensiei. Procedură.

- Art.7 alin.3 şi 5 din OUG. nr. 4/2005

Pentru a obţine modificarea deciziei de recalculare a pensiei eliberată conform art.7 alin.1 din OUG nr. 4/2005, pensionarul trebuie să depună la Casa Judeţeană de Pensii, în temeiul art.7 alin.3 din acelaşi act normativ, o cerere şi actele doveditoare, întocmite conform prevederilor legale, din care rezultă alte date şi elemente decât cele utilizate la recalculare, referitoare la drepturi cu caracter salarial care, conform Legii nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se au în vedere la stabilirea punctajului mediu anual sau la stagii de cotizare realizate până la data de 1.04.2001. Numai după depunerea cererii însoţită de actele doveditoare la Casa Judeţeană de Pensiei, aceasta urmează a se pronunţa cu privire la această cerere, în termenul prevăzut la art.86 din Legea nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, aşa cum se statuează în art.7 alin.5 din OUG nr.4/2005- o asemenea procedură neputând fi înlocuită prin depunerea unor acte doveditoare eliberate de angajator direct în faţa instanţei, decizia emisă ulterior putând fi contestată în conformitate cu prevederile Legii nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

(Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, decizia nr.49 din 15 ianuarie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 2550/10.10.2008,Tribunalul Prahova a admis acţiunea reclamantului BI şi a anulat decizia nr.176246/2008 emisă de pârâta CJP... obligând pârâta să recalculeze pensia reclamantului având în vedere şi adeverinţa nr.2545/22.08.2007 emisă de SC G. SA . Prin acţiunea formulată reclamantul a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună readucerea în plată a punctelor de pensie acordate prin decizie la data pensionării şi acordarea la aceste puncte a unui spor din plusul de puncte care i-au fost luate pe anii 1992, 1993, 1994 şi să se menţină în calcul sporurile deja recunoscute, cu aducerea în plată a sporurilor, conform adeverinţelor depuse la dosar.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost pensionat pentru stagiu complet şi limită de vârstă la data de la data 1.01.1995 şi i s-a stabilit prin decizie un punctaj de 1,16330 puncte reprezentând echivalentul contribuţiei sale la fondul de pensii şi care au devenit proprietatea reclamantului. S-a mai susţinut că în urma recalculării pensiei sale a rezultat un punctaj mai mic decât cel iniţial, pârâta procedând în mod fraudulos la reducerea punctajului, existând neconcordanţe între numărul total de puncte realizat în întreaga perioadă de activitate prevăzut în desfăşurătorul pe ani şi în buletinul de calcul, iar după data de 1.04.1992, nu a mai fost prevăzut sporul de vechime în muncă. Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate, prima instanţă a admis acţiunea în sensul celor sus-arătate, reţinând, în esenţă, că sporul de vechime ulterior datei de 01.04.1992 se regăseşte în adeverinţa nr.2545/2008 emisă de SC ..., iar acest spor nu a fost luat în considerare la calculul pensiei nefiind evidenţiat ca spor de vechime în buletinul de calcul aflat la dosar. Susţinerea pârâtei potrivit căreia sporul de vechime luat în calcul a fost cel înregistrat în carnetul de muncă nu a fost primită pe motiv că la dosarul cauzei a fost depusă adeverinţă privind sporul de vechime, spor de care pârâta urmează să ţină seama la stabilirea punctajelor anuale.

Împotriva acestei sentinţe pârâta CJP a declarat în termen legal recurs, criticând-o ca nelegală, invocând disp.art.304 pct.9 Cod pr.civilă.

S-a susţinut că prin acţiunea adresată instanţei de fond, intimatul a contestat decizia nr.176246/23.04.2008 emisă de recurentă, privind recalcularea pensiei din sistemul public, iar prin soluţia pronunţată s-a admis în mod greşit contestaţia, decizia fiind emisă în baza datelor din documentaţia aflată în păstrarea CJP, la care s-a făcut referire.

S-a mai arătat că în mod corect prin decizia nr.176246/23.04.2008 nu a fost luat în considerare sporul de vechime din adeverinţa menţionată ... , întrucât intimatul nu a depus această adeverinţă la CJP, iar prima instanţă, interpretând în mod greşit dispoziţiile legale, a considerat faptul că recurenta, din oficiu, trebuie să valorifice adeverinţa nr.2545/22.08.2007 eliberată de SC ..., fără a se respecta disp.art.7 alin.3 din OUG nr.4/2005.

Prin decizia civilă nr.49 din 15.01.2009, Curtea de Apel a admis recursul şi a modificat în tot sentinţa respingând acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că prin decizia nr.176246/23.04.2008 emisă de recurentă drepturile de pensie ale intimatului-reclamant au fost recalculate în conformitate cu prevederile OUG nr.4/2005 aprobată prin Legea nr.78/2005, coroborate cu prevederile HG nr.1550/2004 şi ale HG nr.733/2005, stabilindu-se în urma recalculării pensiei un punctaj mediu anual de 0,93953 puncte cuvenit reclamantului şi întrucât pensia aferentă punctajului mediu anual recalculat, era mai mică decât pensia aflată în plată, în conformitate cu disp.art.6 alin.2 din OUG nr.4/2005, aceasta din urmă s-a menţinut până când pensia rezultată prin înmulţirea punctajului mediu recalculat cu valoarea unui punct de pensie va depăşi valoarea pensiei în plată.

S-a mai arătat că potrivit art.6 alin.2 din OUG nr.4/2005, în situaţia în care cuantumul pensiei aferent noului punctaj determinat este mai mic decât cel cuvenit sau aflat în plată, se menţine cuantumul cuvenit sau aflat în plată până la data la care, prin aplicarea formulei de calcul prevăzută de Legea nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se va obţine un cuantum al pensiei mai mare

decât acesta, prevedere legală a cărei aplicare a fost făcută şi de către recurenta Casa Judeţeană de Pensii Prahova.

Aşa fiind, s-a arătat că, de principiu, împrejurarea că anterior recalculării drepturilor de pensie intimatul-reclamant avea un punctaj mai mare faţă de cel determinat în urma recalculării, nu poate constitui un temei suficient de anulare a deciziei nr.176246/23.04.2008 emisă de recurentă, câtă vreme aceasta a aplicat în mod corect dispoziţia legală mai sus enunţată.

A mai reţinut instanţa că, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei primei instanţe, singurul argument avut în vedere de instanţa de fond la pronunţarea soluţiei, în sensul celor dispuse prin dispozitivul sentinţei, a fost acela că recurenta-pârâtă nu a luat în considerare sporul de vechime al reclamantului ulterior datei de 1.04.1992, spor ce se regăseşte în adeverinţa nr.2545/22.08.2007 emisă de SC ... pentru perioada aprilie 1992 – decembrie 1994, depusă la dosar, concluzionându-se că se impune ca recalcularea pensiei să fie făcută având în vedere şi această adeverinţă.

Or, a arătat Curtea, adeverinţa sus-menţionată nu a fost depusă de către intimatul-reclamant la Casa Judeţeană de Pensii ..., aşa cum impun în mod imperativ disp.art.7 alin.3 din OUG nr.4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, însuşi intimatul arătând în cuprinsul acţiunii introductive că va depune în timp util la casa de pensii originalul adeverinţelor, ceea ce nu s-a întâmplat cu adeverinţa respectivă, ce a fost depusă în copie la dosarul de fond.

În conformitate cu disp.art.7 alin.3 din OUG nr.4/2005, decizia de recalculare prevăzută la alin.1 poate fi modificată la cerere, în baza actelor doveditoare prezentate de pensionar, întocmite conform prevederilor legale, din care rezultă alte date şi elemente decât cele utilizate la recalculare, referitoare la drepturi cu caracter salarial care, conform Legii nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se au în vedere la stabilirea punctajului mediu anual sau la stagii de cotizare realizate până la data de 1.04.2001.

Aşadar, numai după depunerea cererii însoţită de adeverinţa respectivă la Casa Judeţeană de Pensii ... recurenta urmează a se pronunţa cu privire la această cerere, în termenul prevăzut la art.86 din Legea nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, aşa cum se statuează în art.7 alin.5 din OUG nr.4/2005- o asemenea procedură neputând fi înlocuită prin depunerea unor acte doveditoare eliberate de angajator direct în faţa instanţei, decizia emisă ulterior putând fi contestată în conformitate cu prevederile Legii nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

În consecinţă, adeverinţa nr.2545/22.08.2007 emisă de SC ..., în considerarea căreia intimatul-reclamant nu a formulat o cerere la Casa Judeţeană de Pensii ... conform art.7 alin.3 din OUG nr.4/2005, nu putea justifica anularea deciziei nr.176246/23.04.2008 emisă în mod corect de recurenta-pârâtă, cu luarea în considerare a datelor avute la dispoziţie din documentaţia de pensionare aflată în păstrarea Casei Judeţene de Pensii.

În ceea ce priveşte pretinsele neconcordanţe din cuprinsul buletinului de calcul şi al desfăşurătorului pe ani, care însoţesc decizia nr.176246/23.04.2008 emisă de recurentă, susţinute de intimat la instanţa de fond, s-a reţinut că această susţinere este neîntemeiată întrucât numărul total de puncte realizate de intimat în întreaga perioadă de activitate, rezultând din fişa BC 3 , de 25,16490 corespunde cu

cele menţionate în buletinul de calcul la punctele a şi d (24,04136 plus 1,12354, reieşind în total 25,16490), la care s-a adăugat numărul de puncte în funcţie de contribuţia la pensia suplimentară, calculate la 3,02100, rezultând un total de puncte de 28,18591, pentru care punctajul mediu anual a fost determinat în mod corect la 0,93953, prin împărţirea numărului total de puncte realizat în perioada de cotizare la numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare, în conformitate cu art.77 alin.1 din Legea nr.19/2000.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă, a admis recursul, constatând că în cauză este incident motivul de modificarea sentinţei prev.de art.304 pct.9 Cod pr.civilă şi potrivit art.312 alin.2 şi 3 Cod pr.civilă a modificat în tot sentinţa respingând acţiunea ca neîntemeiată.

5. Asigurări sociale. Pensie pentru limită de vârstă. Bază de calcul. Neincludere salariu personal deţinut anterior datei de 1 aprilie 2001

- Art.95 din legea nr.19/2001 - O.U.G. nr.4/2005

Salariul personal primit în perioada existenţei în vigoare a Legii nr.3/1977 de către beneficiarul pensiei pentru limită de vârstă, nu poate face parte din baza de calcul pentru stabilirea punctajului mediu anual prevăzut de Legea nr.19/2000, întrucât are natura juridică a unei prime şi nu face parte din sporurile prevăzute de O.U.G. nr.4/2005 pentru a fi valorificate la recalcularea pensiilor.

Decizia nr.100 din 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti

Contestatorul a solicitat recalcularea pensiei pentru limită de vârstă ce i-a fost anterior acordată, prin includerea în baza de calcul pentru stabilirea punctajului mediu anual şi salariilor personale primite anterior conform adeverinţei nr.3618/2006 pentru perioada 1 septembrie 1966 – 1 octombrie 1969, drepturi care i-au fost recunoscute şi au fost încălcate dispoziţiile O.U.G. nr.4/2005.

După formularea întâmpinării de către intimata Casa judeţeană de pensii Prahova şi administrarea probelor cu înscrisuri, Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr.2676 din 24 octombrie 2008, a admis contestaţia, a anulat ultima decizie de recalculare a pensiei nr.107899/16 aprilie 2008 emisă de intimată- pe care a obligat-o la recalcularea pensiei şi emiterea unei noi decizii de pensionare luându-se în considerare şi salariile personale menţionate în adeverinţa nr.3618/11 iulie 2006, invocată de contestator.

Recursul declarat de intimata Casa judeţeană de pensii Prahova a fost admis şi prin decizia nr.100 din 21 ianuarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, a modificat în tot sentinţa şi pe fond a respins contestaţia ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut în esenţă că sumele de bani primite de contestator în perioada 1 septembrie 1966-1 octombrie 1969 cu titlu de salariu personal, având natura juridică a unor premii în sensul dispoziţiilor HCM nr.1063/1955, ale Ordinului Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor nr.350/30 aprilie 1960 şi HG nr.191/12 aprilie 1963- nu se încadrează între categoriile de sporuri permanente menţionate în punctul VI al O.U.G. nr.4/2005, care să justifice recalcularea pensiei, prin includerea în baza de calcul pentru stabilirea punctajului mediu anual al pensiei şi acestor salarii personale.

6. Cerere de recalculare pensie. Stabilirea cadrului juridic în care aceasta se încadrează. Procedura specială instituită în materie

de Legea nr.19/2000 modificată şi completată şi Normele Metodologice de Aplicare a acesteia.

- art.87 din Legea nr.19/2000 modificată şi completată - art. 19 din H.G.R. nr.1550/2004

Cererile de chemare în judecată a Casei Judeţene de Pensii privind recalcularea pensiei pot fi introduse numai cu respectarea procedurii speciale instituită în materie de Legea nr.19/2000 modificată şi completată şi Normele Metodologice de Aplicare a acesteia. Nerespectarea acestei proceduri atrage respingerea acţiunii ca inadmisibilă, apărare care a fost invocată de C.J.P. prin întâmpinare, dar care nu a fost examinată de instanţa de fond.

(Decizia 395 din data de 25 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale)

Iniţial, la data de 4 ianuarie 2007, reclamantul O.C. a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii……………., pentru a fi obligată la recalcularea pensiei sale în funcţie de vechimea reală şi contribuţia la fondul de pensii. Cererea a fost înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa. După administrarea probelor cu înscrisuri şi expertiză, prin sentinţa civilă nr.582 din 8 iunie 2007, prima instanţă a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâta la plata sumei de 157 lei reprezentând diferenţă de pensie pentru ultimii 3 ani şi la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe ambele părţi au exercitat recursuri, iar prin decizia civilă nr.950/12 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploieşti acestea au fost admise, a fost casată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare la prima instanţă cu îndrumarea refacerii raportului de expertiză pentru a se verifica dacă la stabilirea diferenţei de primit de 157 lei, s-au avut în vedere majorările succesive ale punctului de pensie şi dacă s-a dedus CAS-ul şi cota de impozit din suma cuvenită reclamantului.

Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Dâmboviţa părţile au fost legal citate şi s-a dispus efectuarea expertizei pentru verificarea aspectelor vizate prin decizia de casare a instanţei de control judiciar.

Expertiza a fost efectuată de expert C.N. La termenul de judecată din 14 mai 2008, reclamantul a precizat cererea introductivă în sensul că solicită restituirea diferenţelor băneşti începând cu anul 2004 la zi, ceea ce a impus efectuarea unei noi expertize contabile de către expertul M.N.

Prin sentinţa civilă nr.1967 pronunţată la data de 26 noiembrie 2008, Tribunalul Dâmboviţa a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut din analiza actelor şi lucrărilor dosarului că recalcularea pensiei reclamantului s-a făcut iniţial eronat, pentru perioada decembrie 2005 - februarie 2007, fără ca pârâtă să ia în calcul majorarea punctului de pensie şi fără să stabilească corect perioada de plată. A mai reţinut instanţa fondului că potrivit dispoziţiilor art.69 din Legea nr.571/2003 suma de 157 lei a fost stabilită la un nivel de pensie ce nu depăşea 900 lei şi care nu impunea cota de impozitare şi plata contribuţiei CAS.

Ulterior, pârâta a îndreptat aceste erori, emiţând deciziile din 4 ianuarie 2007 şi respectiv 22 februarie 2007, iar pentru drepturile din pensie aferente perioadei decembrie 2005 - februarie 2007 diferenţa rezultată de 119 lei a fost achitată reclamantului în luna martie 2007, aşa cum s-a stabilit prin raportul de expertiză M.N.

În aceste condiţii, pârâta a recalculat şi plătit reclamantului diferenţele de pensie, astfel că acţiunea acestuia a fost găsită neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

A susţinut recurentul că expertizele efectuate în cauză sunt “improvizaţii” în condiţiile în care de la dosarul său de pensie care este incomplet, lipseşte buletinul de calcul, aşa încât experţii nu au putut verifica în concret cum a fost actualizată pensia sa. În pus, recurentul a criticat şi faptul că prima instanţă nu a ţinut seamă de înscrisurile de la dosar şi a pronunţat o soluţie greşită argumentând că prin cele două decizii emise în timpul procesului, s-ar fi corectat erorile anterioare, deşi expertul a calculat suma totală de 9,96 lei de care a fost păgubit dar pe care a considerat-o nesemnificativă. Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii şi obligarea pârâtei la plata sumei de 99.600 lei şi cheltuieli de judecată.

Recurentul-reclamant a formulat şi depus concluzii scrise. Examinând soluţia prin prisma actelor şi lucrărilor de la dosar, a

criticilor formulate de recurent, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, dar şi sub toate aspectele conform art.3041 Cod.pr.civilă, Curtea constată că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:

Verificând acţiunea iniţială a reclamantului O.C. introdusă la instanţa de fond la data de 4 ianuarie 2007 şi aflată la fila 2 din dosarul de fond, Curtea a constatat, sub un prim aspect că aceasta nu îndeplinea minimele cerinţe pentru legala învestire a instanţei, fiindcă nu se indică dacă se contestă şi pentru ce motive, vreo decizie a Casei Judeţene de Pensii……., reclamantul susţinând că în dosarul său de pensie „sunt greşeli vizibile care îi afectează valoarea pensiei”.

Chiar dacă reclamantul a completat la 5 ianuarie 2007 cererea iniţială solicitarea sa de “recalculare a pensiei în funcţie de vechimea reală şi contribuţia bănească la fondul de pensii precum şi plata retroactivă a drepturilor băneşti” nu permitea stabilirea naturii juridice a acţiunii, fiindcă potrivit dispoziţiilor Legii nr.19/2000 modificată şi completată şi a Normelor Metodologice de aplicare, pensionarul poate solicita recalcularea pensiei pentru limită de vârstă şi munca depusă exclusiv în situaţia în care prezintă acte doveditoare din care rezultă stagii suplimentare, salarii sau sporuri de natură a conduce la reevaluarea punctajului mediu anual.

În realitate, reclamantul nu a învestit instanţa cu asemenea cerere, fiindcă nici nu a susţinut şi nici nu a dovedit că s-ar afla în posesia unor acte doveditoare care să-l îndreptăţească a sesiza instanţa cu o cerere întemeiată pe prevederile art.19 din HGR.nr.1550/2004.

Pe de altă parte, orice pensionar beneficiar al pensiei pentru munca depusă şi limită de vârstă are posibilitatea legală, stabilită prin art.87 di Legea pensiilor, de a contesta în termen de 45 zile de la comunicare, fiecare din deciziile emise de Casa Judeţeană de Pensii, or reclamantul, la depunerea acţiunii-completate, a anexat copiile deciziilor emise între anii 2003, 2004, 2005 şi 2006 dar pe care nu le-a contestat în termen legal.

În plus, conform art.88 din legea pensiilor, decizia casei teritoriale de pensii, necontestată în termenul legal, este definitivă, astfel că deciziile emise pentru reclamant între anii 2003-2006 fiind definitive, nu mai puteau fi legal atacate prin acţiunea formulată de acesta, fără a încălca principiul securităţii raporturilor juridice stabilite deja între părţi.

La data de 4 ianuarie 2007, pârâta Casa Judeţeană de Pensii …………emis o nouă decizie, astfel că reclamantul şi-a completat din nou acţiunea precizând că înţelege să o conteste alături de deciziile emise între anii 2004-2006 şi să solicite verificarea corectitudinii datelor din dosarul său de pensie începând cu anul 1999. Cu toate acestea, reclamantul a revenit ulterior şi a precizat printr-o cerere scrisă aflată la dosarul de fond că nu contestă decizia de recalculare din 4 ianuarie 2007, astfel că în cauză nu erau incidente nici dispoziţiile art.87 din legea pensiilor, astfel cum au fost expuse mai sus.

În atare circumstanţe de fapt, ceea ce reclamantul a sesizat direct atât instanţei, prin acţiunea sa completată şi precizată dar şi experţilor cauzei cât şi instanţei de control judiciar prin recursul de faţă, a fost clarificarea modului de reactualizare a pensiei sale, începând cu data ieşirii la pensie - 1 noiembrie 1999, pornind de la cuantumul pensiei iniţiale.

Această cerere a cărei natură juridică nu a fost lămurită de instanţa de fond, cu toate că pârâta a opus o atare apărare prin întâmpinare, apare ca inadmisibilă în condiţiile în care procedurile legale speciale de contestare sau de recalculare a pensiei, stabilesc cerinţele şi termenele în care pensionarul se poate adresa instanţelor de judecată, numai după prealabila parcurgere a acestora, prin cereri adresate în mod obligatoriu casei teritoriale de pensii, aceasta având obligaţia soluţionării lor şi comunicării fie a unei noi decizii, fie a unui răspuns de refuz motivat şi care pot fi contestate la instanţele de judecată, astfel cum impun dispoziţiile arătate în cele ce preced. În lipsa recursului pârâtei, Curtea nu va putea analiza legalitatea sesizării instanţei de fond, urmând a exercita controlul sentinţei, exclusiv în raport de criticile

recurentului O.C. pe care le-a considerat neîntemeiate, respingând ca nefondat recursul exercitat de acesta.

7. INAPLICABILITATEA DISPOZIŢIILOR ART. DIN CODUL MUNCII ÎN CAZUL PREAVIZULUI

Dispoziţia de preaviz nu poate face obiectul unei contestaţii separate aceleia ce vizează decizia de concediere . (decizia civilă nr. 81/21.01.2009-Curtea de Apel Ploieşti)

Contestatorul S. I. a formulat contestaţie în contradictoriu cu SC C.SA împotriva preavizului de concediere prin care i se comunica preavizul de concediere, urmând ca din data de 18.08.2008 să înceteze contractul de muncă în baza art. 58 coroborat cu art. 65 alin. 1 din Codul muncii.

Intimata a formulat întâmpinare , arătând că acţiunea este nefondată întrucât dreptul de preaviz este prevăzut atât în Codul muncii cât şi în contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, cu termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare.

Prin sentinţa civilă nr.1704 din 23 octombrie 2008 Tribunalul Dâmboviţa a respins acţiunea formulată de contestator.

Împotriva acesteia a declarat recurs contestatorul , precizând că,în condiţiile în care prin contestaţia formulată a învederat că înţelege a contesta şi decizia de concediere ce nu fusese emisă,ar fi fost justificată respingerea acestei prematură.

Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat,constatând că preavizul ce face obiectul contestaţiei e un act de procedură prevăzut atât de dispoziţiile art. 73 alin. 1 din Codul muncii şi de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate ,ce nu produce consecinţe juridice în ceea ce priveşte executarea contractului individual de muncă, validitatea acestuia analizându-se în raport cu condiţiile prevăzute de lege pentru emiterea lui, respectiv în raport cu termenul de preaviz de 20 de zile.Dat fiind că recurentului- contestator i-a fost emis preaviz cu 30 de zile înainte, în mod corect prima instanţă a constatat că nu este niciun viciu în ceea ce priveşte emiterea lui, respingând acţiunea .

8. Indemnizaţii de concediere pentru salariaţii din SC Petrom SA. Aplicabilitatea disp.art.50 din CCM şi pct.4 din Planul Social.

În ipoteza concedierilor colective a salariaţilor din SC Petrom SA dispoziţiile pct.4 din Planul Social nu se completează cu cele ale art. 50 (1) din CCM,aplicabil doar în cazul concedierilor individuale din motive ce nu ţin de persoana salariatului. (decizia nr.316/18.02.2009-Curtea de Apel Ploieşti)

Reclamantul P.G.G. a chemat in judecată pe pârâta SC P. SA Bucureşti, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligata pârâta la plata sumei de câte 9619 lei net, reprezentând diferenţa dintre despăgubirile ce trebuiau acordate cu ocazia concedierilor şi cele primite .

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost salariatul SC P. începând cu anul 1990 până în anul 2006, iar prin decizia nr. 156 s-a dispus încetarea CIM conform prevederilor CCM pe anul 2007, Planului Social şi celor din decizia de concediere, urmând să primească o indemnizaţie de concediere echivalentă cu 15 salarii medii brute pe unitate, o indemnizaţie de preaviz peste 10 ani vechime şi compensarea concediului de odihnă neefectuat în sumă de 32249 net RON, primind 25200 lei net.

SC P. SA Bucureşti a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, susţinând că prin amendamentul din 13.09.2006 s-a prevăzut expres că voinţa părţilor a fost de a înlocui pachetul financiar din art.50 al.1 din CCM cu cel din Planul Social pct.4.

Tribunalul Prahova prin sentinţa civilă nr. 2449 din 29 septembrie 2008 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut reclamantul a beneficiat de indemnizaţiile pretinse la data de 04.04.2007, nefiind îndreptăţit şi la plata diferenţei de 7729 lei net, deoarece dispoziţiile Planului Social reprezintă anexa la CCM, o reglementare legala favorabilă salariaţilor, înlocuind dispoziţiile legale prev. de art.8 al.4 din legea 130/2006 potrivit cărora clauzele CCM privind drepturile salariaţilor au caracter minimal.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul P.G.G., susţinând că din considerentele ei nu reiese care este motivul pentru care cererea sa a fost apreciată ca neîntemeiată,reiterând cele consemnate în cererea de chemare în judecată.

Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr.316/18.02.2009,a respins ca nefondat recursul pe considerentul că din interpretarea disp. art. 50 din CCM reiese fără putinţă de tăgadă că indemnizaţia minimă de concediere de care face vorbire alin. 1 se plăteşte de către angajator la concedierea individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului,pe când indemnizaţiile prevăzute la pct.4 din Planul Social ,de care face vorbire alin. 4 din art.50 din CCM ,se achită angajaţilor în ipoteza diferită a concedierilor colective, ipoteză reglementată de alin.2 şi următoarele din

acelaşi articol. În consecinţă,e evident că în ipoteza concedierilor colective disp. pct.4 din Planul Social nu se completează cu cele ale art. 50 (1) din CCM.

.

9. Imposibilitatea de a primi două tipuri de plăţi compensatorii la data disponibilizării

- art.50 (1) din CCM 2005,2006,2007,2008- Petrom SA - planul social

La data disponibilizării pentru motive neimputabile, salariaţii primesc plăţi compensatorii constând în 15 salarii medii nete pe unitate stabilite prin Planul social negociat între unitate şi sindicat.

Salariaţii nu pot primi două tipuri de plăţi compensatorii, respectiv plata compensatorie prevăzută în Planul social şi indemnizaţia minimă de concediere prevăzută de art.50 din CCM 2005, întrucât prevederile din Planul social sunt mai favorabile şi au luat locul dispoziţiilor art.50 din CCM care au valoare de principiu.

(Curtea de Apel Ploieşti-Secţia Conflite de Muncă şi Asigurări Sociale - decizia civilă nr.149/27.01.2009)

Prin cererea înregistrată sub nr.5320/105/2008 pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanţii P.V, G. D, C.M.E, C. V., N.E.S., B.G., F.V., S.I., N.A.R. şi L.D., au solicitat instanţei, în contradictoriu cu S.C. ...., ca, prin hotărârea ce sa va pronunţa, pârâta să fie obligată la plata indemnizaţiei minime de concediere, a unei despăgubiri – reprezentând beneficiul nerealizat în raport de rata inflaţiei, ca urmare a faptului că suma datorată nu a fost plătită la timpul cuvenit – şi a daunelor morale.

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 5.221 lei, cu titlu de indemnizaţie minimă de concediere, 554 lei, cu titlu de daune, despăgubiri şi 1.000 euro, cu titlu de daune morale – pentru fiecare în parte.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata către P.V. a 5.221 lei cu titlu de indemnizaţie minimă de concediere, 554 lei cu titlu de daune, despăgubiri şi 1000 euro cu titlu de daune moral, către G.D. 5221 lei cu titlu de indemnizaţie minimă de concediere, 554 lei cu titlu de daune , despăgubiri, 1000 euro cu titlu de daune morale, către fiecare dintre C. M.E., C. V., N.E.S., B.G., F.V., S. I. a sumei de 5221 lei cu titlu de indemnizaţie minimă de concediere, 554 lei cu titlu de daune, despăgubiri şi 1000 euro cu titlu de daune morale, către N.A.R. – 3916 lei cu titlu de indemnizaţie minimă de concediere, 293 lei cu titlu de daune, despăgubiri, 1000 euro cu titlu de daune morale şi către L.D., a sumei de 2.612 lei cu titlu de indemnizaţie

minimă de concediere, 171 lei cu titlu de daune, despăgubiri şi 1.000 euro, cu titlu de daune morale.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au fost salariaţi S.C....., cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată, drepturile lor izvorând din calitatea de salariat – conform contractului individual de muncă şi contractului colectiv de muncă, negociat de patronat cu F.S.L.I. P......

În ceea ce priveşte indemnizaţia minimă de concediere, reclamanţii au arătat că, aşa cum se arată în art.50 (1) din CCM/2005 şi CCM/2006, salariaţii care sunt indisponibilizaţi din motive care nu ţin de persoana salariatului, trebuie să primească la disponibilizare drept compensaţie, plată, o indemnizaţie minimă de concediere, în funcţie de vechimea în muncă în P...... S.A.

Au mai arătat reclamanţii că art.50 (1) a fost modificat prin CCM/2007, în sensul reducerii numărului de salarii medii acordate în funcţie de vechime, iar prin CCM/2008, în art.50 s-a introdus al.5, care prevede că „acordarea unui pachet compensator conform Planului Social, exclude acordarea sumelor prevăzute la al.1 din prezentul articol”.

De asemenea, reclamanţii au mai susţinut că la data disponibilizării au primit drepturile băneşti de natură salariale, cu excepţia compensaţiei, plata indemnizaţiei minime de concediere (de 1,5 până la 4 salarii medii nete), plăţi care trebuiau făcute până în anul 2008.

În ceea ce priveşte daunele morale, reclamanţii au susţinut că sumele solicitate li se cuvin faţă de dispreţul cu care au fost trataţi de pârâtă, atât la momentul disponibilizării, cât şi în prezent, acuzându-i că urmăresc o îmbogăţire fără justă cauză.

Reclamanţii au precizat că se opun efectuării unei expertize contabile, întrucât datorită numărului redus de experţi, realizarea unei astfel de lucrări durează chiar şi şase luni de zile, considerent faţă de care indică în cuprinsul cererii de chemare în judecată, detaliat pentru fiecare reclamant, modalitatea de calcul a sumelor solicitate în petitul acţiunii.

În dovedirea acţiunii, reclamanţii au arătat că înţeleg să se folosească, fără a fi obligaţi să facă aceasta, de proba cu acte şi au depus la dosarul cauzei, odată cu acţiunea, copia carnetelor de muncă şi a deciziilor de disponibilizare – pentru fiecare reclamant în parte, dispoziţiile P....... nr.313/25.01.2005 şi nr.713/15.05.2006, comunicarea deciziei de disponibilizare colectivă, Planul Social, precum şi un raport de expertiză judiciară salarizare efectuat într-o altă cauză.

Cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată în drept.Legal citată, pârâta nu s-a prezentat în faţa instanţei şi nu a formulat

întâmpinare.După administrarea probatoriilor, prin sentinţa civilă nr.2452 din

29.09.2008 pronunţată de Tribunalul Prahova, a respins ca neintemeiata acţiunea formulată de reclamanţii P.V, G. D, C.M.E, C. V., N.E.S., B.G., F.V., S.I., N.A.R. şi L. D., au solicitat instanţei, în contradictoriu cu S.C. ....,

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii, au chemat în judecată pe pârâta S.C. ....., pentru ca prin hotararea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata unei sume reprezentând indemnizaţia minimă de concediere conform art. 50 din CCM pe anii 2005-2006, plus despăgubiri reprezentând beneficiul nerealizat în raport de rata

inflaţiei ca urmare a faptului că sumele nu le-au fost achitate la termenul cuvenit şi daune morale în cuantum de 1000 euro pentru fiecare reclamant.

In ceea ce priveşte sustinerea reclamanţilor în sensul că aceştia erau îndreptăţiţi să primească atât indemnizaţia minimă de concediere prevăzută de art.50 din CCM pe anul 2005 indemnizaţia prevăzută de art.4 din Planul social, instanţa de fond a apreciat că acestea nu pot fi acordate cumulativ deaorece, potrivit pct.1 din Planul social, acesta constituie o anexă la contractul colectiv de muncă, din analiza comparativă a dispoziţiilor art.50 alin.1 din CCM cu cele ale pct.4 Planul social rezultând că FSLI P....... a negociat prin Planul social condiţii mult mai avantajoase de concediere .

A mai reţinut instanţa de fond, că această concluzie reiese şi din cuprinsul art.6 din decizia de încetare a raporturilor de muncă potrivit cărora „valoarea netă a indemnizaţiei de concediere ce va fi acordată salariaţilor este stabilită cu respectarea art.50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului social, ţinând cont de vechimea în P....... a salariatului”.

De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut, că în niciunul din documentele depuse în prezenta cauză nu se face vorbire de plata cumulativă atât a drepturilor prevăzute de art.50 din CCM cât şi a pachetului financiar prevăzut de pct. 4 din Planul social .

Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că, reclamanţii dacă ar fi fost nemulţumiţi de cuantumul sumelor stabilite drept indemnizaţii de concediere potrivit deciziilor de încetare a contractelor de muncă emise în anul 2006, aceştia ar fi avut posibilitatea să le conteste în termen de 30 de zile de la comunicare la tribunalul în a cărei circumscriptie îşi aveau domiciliul aşa cum prevede art.8 din respectivele decizii.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Au arătat recurenţii-reclamanţi că în cauză a fost încălcat principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare întrucât instanţa nu le-a comunicat întâmpinarea şi actele anexă.

Au precizat recurenţii că prevederile art.1 şi 20 din Legea nr.130/1996 sunt de dispoziţie şi nu de recomandare, astfel încât greşit se susţine că planul social întocmit de angajator cu prilejul unor concedieri colective, modifică şi chiar înlocuieşte de drept din contractul colectiv de muncă.

Astfel, nu se poate susţine că planul social este o anexă a CCM şi că înlocuieşte prevederile art.50 din CCM/2005.

Codul muncii obligă patronatul să întocmească un plan social pe care să-l negocieze cu sindicatul privind protecţia socială a salariaţilor care se concretizează în acordarea de plăţi compensatorii.

Susţin recurenţii că prin CCM 2005/2006 (art.50) se acordă în plus şi indemnizaţii minime de concediere cu precizarea expresă că acestea se completează cu prevederile planului social.

Concluzionând, recurenţii au precizat că, întrucât CCM şi Codul muncii sunt acte juridic distincte, cu aplicabilitate separată, această situaţie presupune un cumul de drepturi salarial, sens în care, au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Curtea, examinând soluţia prin prisma actelor şi lucrărilor de la dosar, a criticilor formulate de recurenţi, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, a

constatat că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, aşa după cum se va arăta în continuare:

Recurenţii-reclamanţi au fost disponibilizaţi în urma unei concedieri colective, ocazie cu care au beneficiat, aşa cum recunosc aceştia prin motivele de recurs, de plăţi compensatorii constând în 15 salarii medii nete pe unitate pentru fiecare persoană.

Aceste plăţi au fost stabilite prin planul social negociat între unitate şi sindicat în conformitate cu disp. art. 68 şi urm. Codul muncii şi care s-a constituit ca o anexă la CCM.

Este adevărat că, la acea dată, respectiv luna noiembrie 2005, în CCM la art.50 era prevăzut dreptul salariaţilor concediaţi din motive neimputabile la o indemnizaţie minimă de concediere calculată în raport cu vechimea în muncă.

Referitor la această indemnizaţie în CCM pe anul 2007 s-a prevăzut că aceasta se acordă numai în cazul concedierilor individuale, pentru ca în anul următor să se stabilească şi faptul că nu este posibil cumulul între plăţile compensatorii şi indemnizaţia minimă de concediere.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond reclamanţii nu puteau fi despăgubiţi de două ori pentru acelaşi fapt, respectiv aceştia nu puteau primi două tipuri de plăţi compensatorii la data disponibilizării, fiind evident faptul că dispoziţiile privind plăţile compensatorii din planul social, mult mai favorabile recurenţilor, au luat locul dispoziţiilor art.50 din CCM care aveau valoare de principiu şi se aplicau în toate situaţiile în care contractul individual de muncă înceta din motive neimputabile salariatului, indiferent că era vorba de o concediere individuală sau colectivă.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât planul social a fost considerat de părţi ca având valoare de act adiţional la contractul colectiv de muncă.

Nu pot fi reţinute nici susţinerile privind încălcările principiului contradictorialităţii şi a respectării dreptului la apărare, în cauză pârâta nedepunând întâmpinare şi nici înscrisuri aşa cum s-a menţionat.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că recursul este nefondat şi în conformitate cu disp.art.312 Cod procedură civilă l-a respins.

10. DREPTURILE VETERANILOR DE RĂZBOI CĂRORALE-A FOST CONFERITĂ MEDALIA CRUCEA COMEMORATIVĂ A

CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

- art.13,14 din Legea nr.44/1994 - art.14 din Legea nr.303/2007

- art.III alin.1 din Legea nr.303/2007

Veteranii de război care nu sunt decoraţi cu ordine medalii sau cruci derăzboi prevăzute la art.13 alin.1 lit.a) şi b) dar cărora le-a fost conferităMedaliaCrucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial beneficiază de o rentă lunară echivalentă cu 50% din solda de grad a unui sublocotenent.

(Curtea de Apel Ploieşti-Secţia Conflite de Muncă şi Asigurări Sociale- decizia civilă nr.381/24.02.2009)

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 5316/105/2008, reclamantul G.I.P. a chemat în judecată pe pârâtul MIRA, pentru ca prin hotararea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentand c/valoarea rentei care i se cuvine începând cu data de 01.03.2004.

In motivarea acţiunii, acesta a arătat că este veteran de război şi pensionar în baza deciziei nr.86765/16.08.1980, beneficiar al Decretului nr. 969/2002, posesor al mai multor medalii comemorative.

A mai arătat că începând cu data de 01.03.2004 pârâtul ar fi trebuit să-i recalculeze renta lunară echivalentă cu nivelul soldei de funcţie, la minim, al unui sublocotenent din cadrul MAN. în procentele legale însă nu i-a fost acordată până în prezent decât renta în procent de 25%; deşi Legea nr.44/1994 (art.13 şi 14) modificată prin O.U.G. nr.12/2004 precizează alte procente decât cele acordate.

In dovedirea acţiunii a anexat decizia nr.86765/16.08.1980 emisă de CJP a M.I., legitimaţie de veteran de război B13 nr.190830, brevet de acordare a „Crucii Comemorative” a celui de-al doilea război mondial, copie talon de pensie, etc.

Pârâtul MIRA prin Direcţia Generală Juridică a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia dreptului la acţiune pentru perioada de 3 ani anterior datei introducerii acţiunii, solicitând pentru această perioadă respingerea acţiunii ca fiind prescrisă, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neântemeiată cu motivarea că reclamantul beneficiază de dreptul de rentă în procent de 50% din solda gradului militar de sublocotenent.

A mai precizat pârâtul, că existând diferenţieri între soldele aferente gradului de sublocotenent MAN şi MIRA, prin O.U.G. nr. 12/2004 a fost modificată Legea nr.44/1994 şi ca atare renta urmeză a fi egală sub acest aspect şi nu al procentelor atribuite şi a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

După administrarea probatoriilor, prin sentinţa civilă nr.2624 din 10.10.2008 pronunţată de Tribunalul Prahova, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 01.03.2004-01.09.2005, s-a respins acţiunea privind perioada menţionată ca fiind prescrisă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul G.I.P., în contradictoriu cu pârâtul MIRA, a fost obligat pârâtul să recalculeze renta lunară cuvenită reclamantului în procent de 50% din nivelul soldei de grad şi de funcţie ale unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamantul G.I.P., a chemat în judecată pe pârâtul MIRA. solicitând ca prin hotârârea ce se va pronunta să se dispună obligarea pârâtului la plata contravalorii rentei cuvenite începând cu 01.03.2004.

A mai reţinut instanţa de fond, că reclamantul având calitatea de veteran de război şi posesor al medaliei Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial 1941-1945, primeşte atât indemnizaţia prevăzută la art.12 din Legea nr.

44/1994 cât şi dreptul de rentă stabilit prin O.U.G. nr.5/2000 ce modifică Legea nr. 44/1994.

Prin O.U.G. nr.12/2004 s-au modificat din nou dispoziţiile legale în sensul că a fost egalizată baza de calcul a rentei întrucât existau deosebiri ale cuantumului acestuia raportat la ministerul din cadrul căruia beneficiarul rentei a fost pensionat.

Astfel prin O.U.G. nr.12/2004 s-a dispus ca renta lunară prevăzută la art. 13 şi 14 din Legea nr.44/1994 să se calculeze raportat la nivelul minim al soldei de grad şi/sau al soldei de funcţie a unui sublocotenet din cadrul MA.

Astfel, reclamantul în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.44/1994 aşa cum a fost modificată, beneficiază de recalcularea rentei raportat la solda unui sublocotenent în funcţie din cadrul MA, iar procentul aplicat bază de calcul este de 50% din solda respectivă (şi nu 25% aşa cum i-a fost acordată reclamantului) întrucât conform disp. art. 13 lit a şi b din Legea nr. 44/1994, veteranii de război cărora le-a fost atribuită Medalia Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial 1941-1945 beneficiază de o rentă lunară echivalentă cu 50% din solda de grad a unui sublocotenent, fiind modificat procentul aplicat, baza de calcul în sensul majorări acestuia de la 25% la 50%.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât prin întâmpinare, în conformitate cu disp. art. 1 din Decret nr. 167/1958, instanţa de fond a constatat prescripţia dreptului la acţiune pentru perioada 01.03.2004-01.09.2005 şi a respins acţiunea pentru această perioadă ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul G:I.P. şi pârâtul MIRA.

Reclamantul a criticat sentinţa sub aspectul greşitei obligări a pârâtului la plata rentei cuvenite numai pentru viitor.

Astfel, a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei în sensul obligării pârâtului la plata rentei lunare cuvenite de 50% din nivelul soldei de grad şi de funcţie ale unui sublocotenent din cadrul MA precum şi la plata sumelor rezultate din recalcularea rentei cuvenite începând cu data de 01.09.2005 şi până la zi.

Recurentul pârât a criticat sentinţa, în esenţă, sub apsectul greşitei interpretări a textelor legale incidente în cauză, în sensul că acţiunea formulată este neîntemeiată şi că, disp.art.14 din Legea nr.44/1994, modificat prin Legea nr.303/2007 prevăd că, veteranii de război care nu sunt decoraţi cu ordine, medalii sau cruci de război prevăzute de art.13 lit.a şi b dar cărora le-a fost conferită medalia Crucea comemorativă a celui de-al doilea război mondial 1941-1945, beneficiază de o rentă lunară echivalentă cu 50% din solda de grad a unui sublocotenent.

Pentru aceste considerente, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii.

Curtea examininând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate, a actelor şi lucrărilor dosarului precum şi în raport de dispoziţiile legale care au incidenţă în soluţionarea cauzei, precum şi de disp. art.3041 Cod procedură civilă, a constatat că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Prima instanţă în mod corect a reţinut temeinicia pretenţiilor reclamantului în sensul că acesta, fiind posesor al medaliei Crucea comemorativă a celui de-al doilea război mondial 1941-1945, trebuia să beneficieze de dispoziţiile Legii nr.44/1994 privind veteranii de război.

Însă, prima instanţă, s-a raportat în mod eronat la dispoziţiile OUG nr.12/2004 privind cuantumul rentei cuvenită reclamantului.

A reţinut prima instanţă că renta lunară prevăzută la art.13 şi 14 din Legea nr.44/1994 trebuie să se calculeze, conform acestor modificări, în raport de nivelul minim al soldei de grad şi/sau al soldei de funcţie a unui sublocotenent din cadrul M.A., şi este în procent de 50% din această soldă şi nu de 25% din soldă aşa cum a apreciat pârâtul.

Într-adevăr, procentul care trebuie aplicat este cel de 50% aşa cum s-a reţinut de către prima instanţă, însă acest procent se aplică la solda de grad a unui sublocotenent, aşa cum prevăd dispoziţiile art.14 din Legea nr.303/13.11.2007 de modificare şi completare a Legii nr.44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor de război, conform cărora veteranii de război care nu sunt decoraţi cu ordine, medalii sau cruci de război prevăzute la art.13 alin.1 lit a şi b, dar cărora le-a fost conferită Medalia Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial 1941-1945, beneficiază de o rentă lunară echivalentă cu 50% din solda de grad a unui sublocotenent.

În ceea ce priveşte momentul la care se datorează aceste drepturi Curtea a reţinut că în conformitate cu disp.art.III alin.1 prezenta lege intră în vigoare la 1 ianuarie 2008.

În raport de aceste dispoziţii legale, Curtea a constatat că sunt întemeiate criticile formulate, sens în care a apreciat că recursurile sunt fondate, urmând şi în conformitate cu disp. art.312 Cod procedură civilă le-a admis, a modificat în parte sentinţa, în sensul că renta cuvenită reclamantului se va calcula în procent de 50% numai în funcţie de solda de grad a unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării, la minim şi se va obliga recurentul-pârât să plătească recurentului-reclamant această rentă începând cu data de 1 ianuarie 2008 şi până la încetarea dreptului şi a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.

Decizii RelevanteTrimestrul I 2009

Curtea de Apel PloiestiSectia Civila si pentru Cauze cu Minori si de

Familie

1. Litigiu comercial soluţionat de o instanţă necompetentă. Consecinţe.

Art.2 alin.1 lit.a Cod pr.civilăLitigiul având ca obiect pretenţii rezultate din folosinţa unui spaţiu comercial -

chirie, penalităţi, lipsă de folosinţă, contravaloarea utilităţilor – este cu certitudine

de natură comercială şi în raport de valoarea obiectului său, mai mare de 100.000 lei, competenţa de soluţionare a acestuia revine tribunalului, în primă instanţă, conform art. 2 alin.1 lit.a Cod procedură civilă.

Nerespectarea dispoziţiilor privind soluţionarea cauzei de către secţia comercială a tribunalului atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunţate în aceste condiţii, întrucât ea a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă materială absolută edictate de prevederile legale menţionate anterior.

Prin decizia civilă nr.62 din 26 ianuarie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursurile declarate de A.G.I.R. şi S.C.T. SA împotriva deciziei civile nr.145 din 11 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Prahova, a casat această decizie, precum şi sentinţa civilă nr. 665/2003 a Tribunalului Bucureşti secţia a III-a, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare ca instanţă de fond, competentă material, Tribunalului Prahova , secţia Comercială şi de Contencios Administrativ pentru următoarele considerente :

În speţă contractul de închiriere în care îşi au izvorul pretenţiile reclamantei, a avut ca obiect un spaţiu ce a fost închiriat exclusiv pentru comercializarea produselor nominalizate în cererea de închiriere ( prevedere expres menţionată în art. 4 al actului menţionat - fila 7 dosar fond ), cu obligaţia pentru societatea comercială pârâtă ca “ activitatea de comerţ ce o va realiza în spaţiul închiriat să se realizeze cu respectarea dispoziţiilor legale privind concurenţa neloială faţă de ceilalţi chiriaşi ai reclamantei”(fila 8 dosar fond ).

Totodată, părţile au precizat în art. 2 al contractului că , pentru chiria convenită consensual, chiriaşul ( pârâta-recurentă ) să plătească TVA.

Caracterul comercial al acestui contract a fost recunoscut de către ambele părţi; pârâta care a susţinut constant acest aspect, invocând excepţia de necompetenţă materială a instanţei de fond, atât în apel, cât şi în recurs în primul ciclu procesual, şi respectiv reclamanta, care, în corespondenţa purtată cu societatea pârâtă, aflată la fila 14 dosar fond (adresa nr.716/17.07.2000 ) arată expres că “ închirierea spaţiilor în discuţie s-a făcut în baza unui contract comercial, care în speţă reprezintă legea părţilor“.

În considerarea celor ce preced, s-a apreciat de Curte că ne aflăm în prezenţa unui contract de închiriere a unui spaţiu comercial, situaţie în care litigiul având ca obiect pretenţii rezultate din folosinţa acestui spaţiu - chirie, penalităţi, lipsă de folosinţă, contravaloarea utilităţilor – este cu certitudine de natură comercială şi în raport de valoarea obiectului său, mai mare de 100.000 lei, competenţa lui de soluţionare revine tribunalului, în primă instanţă, conform art. 2 al.1 lit.a Cod procedură civilă.

S-a reţinut, sub acest aspect, că instanţele anterioare, apreciindu-se competente material să soluţioneze cauza au încălcat, prin hotărârile pronunţate disp.art. 4 şi 56 Cod Comercial, considerând în mod nelegal, că, în speţă contractul de închiriere are întotdeauna o natură exclusiv civilă, neavând în vedere că acest act a dobândit caracterul unui act de comerţ întrucât a fost încheiat cu un comerciant – societate

pârâtă, vizează un spaţiu comercial definit ca atare în termeni expreşi în convenţia părţilor şi se află în strânsă legătură cu comerţul pe care îl exercită recurenta-pârâtă.

Pentru toate aceste considerente, stabilind natura comercială a litigiului dedus judecăţii, Curtea a constatat că hotărârile pronunţate de instanţele de fond şi apel sunt lovite de nulitate absolută, fiind date cu încălcarea normelor de competenţă materială absolută edictate de disp.art. 2 al.1 lit.a cod procedură civilă.

În consecinţă, în baza disp.art. 312 al.1,2 şi 3 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, art. 2 al.1 lit.a Cod procedură civilă coroborat cu art. 4 şi art. 56 Cod comercial, s-au admis ambele recursuri şi, casând hotărârile pronunţate de instanţele de fond şi apel (sentinţa civilă nr. 665/30.06.2003 a Tribunalului Bucureşti Secţia a III-a civilă şi decizia nr. 145/11.03.2008 a Tribunalului Prahova ), s-a trimis cauza Tribunalului Prahova – Secţia comercială şi de Contencios Administrativ, instanţă competentă material să soluţioneze pe fond cauza.

2. Nulitatea absolută a contractului de donaţie. Lipsa intenţiei de a gratifica.

Art.966 Cod civilSancţiunea care intervine ca efect al inexistenţei actului de donaţie, deci a

însăşi intenţiei de a gratifica, este cea a nulităţii absolute, întrucât lipseşte un element esenţial al actului juridic civil, iar lipsa scopului imediat absoarbe eroarea asupra scopului mediat şi nicidecum nu se poate discuta despre o nulitate relativă, astfel cum a pretins recurentul.

Prin decizia civilă nr. 157 din 23 februarie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de M.T.P. împotriva deciziei civile nr.448 din 3.11.2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în contradictoriu cu reclamanta M.I.E., reţinând că sancţiunea care intervine ca efect al inexistenţei actului de donaţie, deci a însăşi intenţiei de a gratifica, este cea a nulităţii absolute, întrucât lipseşte un element esenţial al actului juridic civil, iar lipsa scopului imediat absoarbe eroarea asupra scopului mediat şi nicidecum nu se poate discuta despre o nulitate relativă, astfel cum a pretins recurentul.

S-a concluzionat sub acest aspect că ambele instanţe anterioare au analizat acţiunea reclamantei din perspectiva disp.art. 966 Cod civil, text de lege potrivit căruia „obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect” şi această încadrare în drept a pretenţiilor reclamantei a fost corect realizată, cu atât mai mult cu cât chiar aceasta a indicat disp.art. 966 Cod civil ca temei de drept al acţiunii sale şi a invocat în fapt, pentru nulitatea absolută a contractului de donaţie, lipsa intenţiei autorilor săi de a gratifica statul comunist.

Prin urmare, în acest context, s-a reţinut că nu se poate discuta despre o viciere a consimţământului, sancţionată cu nulitate relativă, astfel cum a pretins recurentul, întrucât procedându-se astfel s-ar produce nu numai o încălcare flagrantă a principiului disponibilităţii, dar s-ar realiza şi o aplicare greşită a unor texte de lege

(art.955 Cod civil) la o situaţie de fapt ce îşi găseşte expresia juridică în disp.art. 966 Cod civil.

Totodată, s-a apreciat ca fiind nefondată şi critica prin care se contestă soluţia pronunţată cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 339/august 1969, întrucât chiar dacă acest act a respectat condiţiile de formă impuse de legislaţia în vigoare la acel moment, astfel cum a pretins recurentul, această împrejurare nu este de natură să înlăture sancţiunea nulităţii absolute, atât timp cât prin acest act se acceptă donaţia autorilor reclamantei, donaţie pentru care instanţa a constatat că este lipsită de cauză, neexistând intenţia donatorilor de a gratifica statul român.

În considerarea celor menţionate în precedent, constatând că în cauză recurentul nu a dovedit incidenţa cazurilor de modificare pe care şi-a întemeiat calea de atac exercitată, Curtea, în temeiul disp.art. 312 alin.1 Cod pr.civilă, a respins recursul ca nefondat.

3. Nulitate recurs. Neîncadrarea criticilor formulate în niciunul din motivele prev. de art.304 Cod pr.civilă

Art.306 alin.3 Cod pr.civilăPotrivit art.304 Cod pr.civilă, se poate cere modificarea sau casarea unei

hotărâri numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de punctele 1- 9 ale acestui text de lege.

În situaţia în care nemulţumirile formulate de recurent nu fac posibilă încadrarea lor în vreunul din cazurile prevăzute de art.304 Cod pr.civilă în actuala reglementare, sancţiunea care intervine nu poate fi decât aceea a nulităţii recursului potrivit art.306 alin.3 Cod pr.civilă.

Prin decizia civilă nr.187 din 2 martie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a constatat nulitatea recursului declarat de reclamanta A.P.B. împotriva deciziei civile nr.700 din 15 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu intimata S.C.S. pentru următoarele considerente :

În speţa dedusă judecăţii s-a reţinut că toate criticile formulate de către recurentă vizează aspecte legate de interpretarea probelor administrate în dosarul de fond, care nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, în condiţiile în care pct.11 al art. 304 Cod proc.civilă, singurul care permitea în recurs cenzurarea greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor a fost abrogat încă din anul 2000, prin art.I pct.112 din OUG nr. 138/2000.

Susţinând că instanţele de fond şi de apel nu au analizat corect probele administrate cu înscrisuri, martori şi interogatoriul societăţii intimate, că nu au coroborat aceste probe, deşi erau de natură să confirme susţinerile formulate prin cererea de chemare în judecată, recurenta solicită practic instanţei de recurs reanalizarea situaţiei de fapt în temeiul probatoriului deja administrat, ceea ce implică

un control de netemeinicie al hotărârii, excedând astfel limitelor impuse de art. 304 Cod proc.civilă.

În considerarea celor menţionate în precedent, apreciind că dezvoltarea motivelor de recurs nu permite încadrarea în niciunul dintre cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 Cod proc.civilă, Curtea, în temeiul disp.art.137 Cod proc.civilă rap.la art. 306 Cod proc.civilă, a constatat nulitatea recursului.

4. Nemotivarea hotărârii. Sancţiune.

Codul de procedură civilă - art.261, 105 alin.2

Dispoziţiile art.261 pct.5 Cod pr.civilă, prevăd obligaţia instanţei de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin.2 Cod pr.civilă. Fără arătarea motivelor nu se poate exercita controlul judiciar.

Prin decizia civilă nr.61/26.01.2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursurile declarate de I.T., C.E. şi S.A. împotriva deciziei civile nr.89/3.03.2008 a Tribunalului Dâmboviţa, pe care a casat-o, cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, Tribunalului Dâmboviţa.

Dispoziţiile art.261 pct.5 Cod pr.civilă, prevăd obligaţia instanţei de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin.2 Cod pr.civilă. Fără arătarea motivelor nu se poate exercita controlul judiciar.

Motivarea deciziei nu poate să fie implicită, ci trebuie să se refere la criticile în concret formulate de apelant şi la argumentele de fapt şi de drept pentru care acestea nu au putut fi primite.

Din lecturarea deciziei recurate, respectiv nr.89/3.03.2008, a Tribunalului Dâmboviţa, se reţine lipsa oricăror considerente pentru care a fost respins ca nefondat apelul pârâţilor E. P., C. E. şi S. M., precum şi cel de-al doilea motiv de apel al pârâtului-reclamant I. T.

O astfel de hotărâre face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii sale pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii.

Faţă de toate aceste considerente, curtea, în temeiul art.312 alin.3 şi 5 Cod pr.civilă raportat la art.304 pct.5 Cod pr.civilă, a admis ambele recursuri, a casat decizia civilă nr.89/3.03.2008 a Tribunalului Dâmboviţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, Tribunalului Dâmboviţa.

5. Nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995. Condiţii de aplicabilitate a principiului – error communis facit jus. Revendicare imobiliară.

Cod civil – art.968, 480

Principiul error communis facit jus este recunoscut în doctrina juridică şi aplicat în practica instanţelor judecătoreşti în acele situaţii excepţionale în care, dacă nu s-ar recunoaşte efecte specifice anumitor raporturi juridice de fapt, s-ar aduce o atingere gravă siguranţei şi stabilităţii circuitului civil.

În materia actelor juridice translative de proprietate încheiate între vii, principiul este cunoscut şi sub denumirea de „ teoria validităţii actelor juridice încheiate de subdobânditorul de bună-credinţă cu proprietarul aparent”.

Pentru a se reţine teoria validităţii actelor juridice încheiate de subdobânditorul de bună-credinţă cu proporietarul aparent – error communis facit jus, trebuie să fie îndeplinite trei condiţi :

1. buna-credinţă a cumpărătorilor, 2. eroarea comună în care s-au aflat cumpărătorii şi 3. eroarea invincibilă în care s-au aflat aceştia.

Prin decizia civilă nr.141/16.02.2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de reclamanta A.R.R. împotriva deciziei civile nr.1620/7.12.2007 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, pe care a modificat-o în tot şi în parte sentinţa civilă nr.8536/11.10.2002 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în sensul că a admis în tot acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. X şi a obligat pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. Y, situat în Bucureşti, identificat în raportul de expertiză constructor ing. Eduard Mihalache. S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, în ceea ce priveşte constatarea nulităţii măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului, respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active, a lipsei de interes a reclamantei, precum şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.

În cadrul revendicării imobiliare se cercetează în primul rând valabilitatea titlurilor de proprietate pe care le opun părţile litigante.

În cazul în speţă, titlul de proprietate al pârâţilor îl constituie contractul de vânzare-cumpărare nr. X încheiat, în baza Legii 112/2995, cu Primăria sectorului 1 Bucureşti, prin mandatar S.C. Herăstrău Nord S.A, a cărui valabilitate trebuie apreciată în raport de regulile de drept substanţial aplicabile situaţiei vânzării bunului altuia şi de principiul de drept comun al validităţii aparenţei în drept – error communis facit jus.

Principiul error communis facit jus este recunoscut în doctrina juridică şi aplicat în practica instanţelor judecătoreşti în acele situaţii excepţionale în care, dacă

nu s-ar recunoaşte efecte specifice anumitor raporturi juridice de fapt, s-ar aduce o atingere gravă siguranţei şi stabilităţii circuitului civil.

În materia actelor juridice translative de proprietate încheiate între vii, principiul este cunoscut şi sub denumirea de „ teoria validităţii actelor juridice încheiate de subdobânditorul de bună-credinţă cu proprietarul aparent”.

Pentru a se reţine teoria validităţii actelor juridice încheiate de subdobânditorul de bună-credinţă cu proporietarul aparent – error communis facit jus, trebuie să fie îndeplinite trei condiţi : 1. buna-credinţă a cumpărătorilor, 2. eroarea comună în care s-au aflat cumpărătorii şi 3. eroarea invincibilă în care s-au aflat aceştia.

1.În ceea ce priveşte buna - credinţă a cumpărătorilor, Curtea reţine următoarele :Buna- credinţă a cumpărătorului constă în convingerea acestuia că a cumpărat

imobilul de la adevăratul proprietar, deşi, în realitate, acestuia îi lipsea această calitate.

Buna- credinţă se apreciază în persoana cumpărătorului în mod concret, în funcţie de aptitudinile acestuia şi de împrejurările în care s-a încheiat contractul, fiind o noţiune cu vădit caracter subiectiv.

Potrivit art.1899 alin.2 Cod civil, buna-credinţă se presupune întotdeauna, iar cel care invocă reaua-credinţă trebuie să o dovedească.

În speţă, curtea apreciază că prezumţia de bună-credinţă a cumpărătorilor a fost înfrântă conform datelor concrete ce rezultă din probatoriu, după cum se va expune în continuare.

Contractul de vânzare-cumpărare nr.x, a cărei nulitate se solicită, a fost încheiat, în temeiul Legii 112/1995, la 1.11.1996, dată la care era deja înregistrată, sub nr.846/5.02.1996, cererea autoarei reclamantei de restituire în natură şi a imobilului în litigiu, adresată Comisiei de aplicare a menţionatei legi de pe lângă Primăria Sectorului 1 Bucureşti ( fila 33 dosar fond).

În aceste condiţii, cu atât mai mult cu cât pârâta C. A. O. are studii juridice (fiind de profesie avocat), nu se poate reţine buna-credinţă a cumpărătorilor.

2.Referitor la eroarea comună în care s-au aflat cumpărătorii, se impun următoarele precizări:

Eroarea comună presupune un element obiectiv reprezentat de aparenţa creată de titlul de proprietate prezentat şi un element subiectiv, psihologic, constând în credinţa cumpărătorilor în aparenţa creată de titlul de proprietate coroborată cu celelalte împrejurări de fapt ce întăresc această credinţă: publicitatea dreptului, conduita proprietarului aparent faţă de bun, durata de timp în care proprietarul aparent a stăpânit public anterior bunul, percepţia colectivităţii faţă de bunul sau categoria din care face parte bunul deţinut de proprietarul aparent.

În speţă, Curtea apreciază că nu a existat o eroare comună a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului.

Astfel, trebuie reţinut că actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat în noiembrie 1996, iar până la acea dată chestiunea legalităţii titlului de proprietate al statului asupra imobilelor preluate prin diverse acte normative în perioada 1945-1989 a fost supusă unei dezbateri publice ample, fiind reflectată şi în jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti.

Prin urmare, nu se poate reţine că toţi sau aproape toţi chiriaşii, cu interese în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor în care locuiau

cu chirie, aveau încrederea că toate preluările de bunuri realizate în perioada comunistă au fost legale.

3. În legătură cu eroarea invincibilă ( de neînlocuit), ce reprezintă cea de-a treia condiţie necesară pentru a-şi găsi aplicabilitatea principiul error communis facit jus, Curtea reţine următoarele :

Invincibilitatea erorii nu rezultă doar din caracterul comun al acesteia, fiindcă altfel nu s-ar mai justifica existenţa acestei condiţii în plus. În aprecierea invincibilităţii trebuie cercetată cauza erorii şi de analizat dacă un om capabil, în condiţiile socio-politice şi a realităţilor sociale existente la momentul încheierii contractului, putea sau nu să descopere viciul titlului proprietarului aparent.

Cu alte cuvinte, invincibilitatea erorii trebuie apreciată în persoana subdobânditorului de bună credinţă în mod abstract, prin raportare la o persoană diligentă, spre deosebire de buna credinţă care se apreciază în mod concret, în raport de circumstanţele personale ale individului.

Acest aspect se impune întrucât consecinţele admiterii teoriei validităţii aparenţei în drept sunt deosebit de grave pentru adevăratul proprietar care, practic, se va vedea privat de bunul său.

În acest sens, trebuie remarcat că admiterea instituţiei error communis facit jus are drept consecinţă o ingerinţă în dreptul de proprietate al unei persoane, astfel că admiterea efectului creator de drept al erorii comune şi invincibile trebuie să ţină seama şi de criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene cu privire la justificarea ingerinţei în dreptul fundamental de proprietate al unei persoane.

Pentru a se reţine caracterul invincibil al erorii, subdobânditorul trebuie să întreprindă toate acţiunile şi formalităţile posibile apte de a confirma existenţa dreptului autorului.

În lipsa acestor diligenţe, subdobânditorul nu poate datora situaţia sa erorii invincibile, ci neglijenţei sale.

În speţă, instanţa apreciază că eroarea în care s-au aflat pârâţii cumpărători nu poate avea un caracter invincibil.

Astfel, chiar dacă titlul asupra imobilului provenea de la stat, nu putea reprezenta pentru pârâţii C. o garanţie suficientă că acesta este un adevărat proprietar, ei trebuind să efectueze toate diligenţele posibile pentru a cerceta temeinicia aparenţei titlului prezentat de vânzător, ceea ce nu s-a realizat.

În consecinţă, Curtea apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile principiului error communis facit jus pentru ca pârâţii să se prevaleze de efectele acestuia.

În raport de considerentele expuse, curtea, în temeiul art.968 Cod civil, apreciază ca fiind nul, pentru cauză ilicită, contractul de vânzare-cumpărare nr.x, ambele părţi contractante angajându-se într-o operaţiune speculativă.

În acest context, curtea constată întemeiată şi cererea în revendicare, dar nu ca rezultat al comparării titlurilor , ci ca efect al nulităţii absolute a contractului de vânzare- cumpărare (ce împiedică o astfel de comparare), reţinându-se calitatea de adevărat proprietar al reclamantei, în baza titlului valabil opus de către aceasta.

6. Nesemnarea minutei de către unul dintre judecători. Sancţiunea nulităţii hotărârii. Cod pr.civilă – art.258 alin.1

Potrivit art.258 alin.1 Cod pr.civilă, după deliberare, se redactează în scris dispozitivul hotărârii, care este denumit „minută”, ce se semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători.

Prin decizia civilă nr.189/2.03.2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de petenta B.M. împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale pronunţată de Tribunalul Prahova la data de 17.12.2008, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe - Tribunalului Prahova.

Potrivit art. 258 alin. 1 Cod pr.civilă, după deliberare, se redactează în scris dispozitivul hotărârii, care este denumit „minută”, ce se semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători.

Cerinţa semnării minutei este menită să garanteze neschimbarea hotărârii pronunţate şi să ofere posibilitatea de a se verifica legalitatea completului de judecată.

În speţă, minuta încheierii de îndreptare a erorii materiale vizând decizia civilă nr. 626/19.11.2008 a Tribunalului Prahova a fost semnată numai de unul dintre judecători, ceea ce atrage, conform dispoziţiilor legal anterior menţionate, nulitatea hotărârii respective.

Nulitatea decurgând din nesemnarea minutei de către un judecător nu poate fi acoperită prin semnarea ulterioară a minutei, deoarece nu se poate şti dacă judecătorul respectiv a participat sau nu la deliberare.

7. STABILIREA PATERNITĂŢII DIN AFARA CĂSĂTORIEI

Potrivit art. 59 alin 1 din Codul familiei, acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele său de către mamă, chiar dacă este minor, ori de reprezentantul lui legal.

Art.60 alin. 4 al aceluiaşi cod prevede că acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia.

Decizia nr. 7 din 30 ianuarie 2009Dosar Nr. 1089/114/2008

Judecătoria Pătârlagele prin Sentinţa civilă nr.603/2007 a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Judecătoria Pătârlagele şi a respins acţiunea formulată de reclamanta C. L., în contradictoriu cu pârâtul D.A, întrucât a intervenit prescripţia dreptului la acţiunea în stabilirea paternităţii.

Pentru a pronunţa această sentinţă,instanţa de fond a reţinut că susţinerea reclamantei în sensul că pârâtul a acordat întreţinere minorului nu este confirmată cu niciuna dintre probele administrate în cauză

În această situaţie, termenul de prescripţie a început să curgă de la data naşterii copilului (22 februarie 2005) şi s-a împlinit la data de 22 februarie 2006, astfel că acţiunea este formulată tardiv,după împlinirea termenului special de prescripţie a dreptului la acţiune, de un an, prevăzut de art.60 alin.(1) din Codul familiei.

Prin decizia civilă nr. 311/2008, tribunalul a admis apelul declarat de apelanta C.L., împotriva sentinţei civile nr.603/2007 pronunţată de Judecătoria Pătârlagele, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis acţiunea civilă pentru stabilirea paternităţii formulată de reclamanta C.L., în numele şi ca reprezentant legal al copilului C.G.M., în contradictoriu cu pârâtul D.A.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.59 alin.(1) din Codul familiei, acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi ea se porneşte în numele său,de către mamă chiar dacă este minoră, ori de reprezentantul legal.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art.60 alin.(1) din Codul familiei, acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de 1 an de la naşterea copilului iar potrivit alin.(3) al aceluiaşi articol, în cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată, ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere, termenul de 1 an curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii. Art.60 din Codul familiei a fost completat, prin Legea nr.288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr.4/1953 (Codul familiei), introducându-se alineatul (4), în cadrul căruia se menţionează expres că acţiunea în stabilirea paternităţii aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, în motivarea cererii, arătând că în opinia sa, soluţia pronunţată de tribunal este nelegală pentru faptul că s-a dat în urma aplicării greşite a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 60 din Codul Familiei, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2007.

Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul, iar conform prevederilor art. 304 rap.la art. 312 alin.1 Cod pr.civilă, a modificat în tot decizia tribunalului, a admis excepţia de tardivitate, iar pe fond a respins acţiunea ca tardiv introdusă, reţinând că în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 59 alin.1 coroborate cu prevederile disp.art.60 alin.1 şi 60 alin.IV din Codul familiei întrucât mama a introdus acţiune de stabilire a paternităţii – care aparţine copilului – situaţie în care cererea trebuia promovată în termenul de un an, termen care curge din momentul naşterii, din momentul încetării convieţuirii cu pretinsul tată, ori din momentul încetării contribuţiei acestuia la întreţinerea copilului.

Mama copilului nu poate promova oricând o astfel de acţiune, acest drept avându-l exclusiv copilul după împlinirea vârstei de 14 ani când dobândeşte capacitatea procesuală activă, capacitatea de exerciţiu, aptitudinea de a-şi exercita dreptul şi de a-şi asuma obligaţii prin acte juridice.

În opinia curţii, justa interpretare a art. II din Legea nr. 288/2007, aceasta este, într-adevăr dispoziţiile legale aplicându-se şi în acţiunile privind copii născuţi anterior intrării ei în vigoare, dar termenul de introducere a acestei cereri fiind de un an când se introduce de mamă sau reprezentantul legal şi nu oricând atunci când se formulează de către copilul care are 14 ani.

Revenind la speţă, intimata nu a reuşit în cele două cicluri procesuale să facă dovezi prin probe concludente, pertinente cauzei nici că a întreţinut relaţii cu recurentul, nici că acesta a prestat întreţinere copilului, dată de la care ar fi putut curge termenul de un an, în situaţia în care intimata dovedea cu probe că recurentul a contribuit la creşterea şi întreţinerea copilului, ca un adevărat tată.

Recapitulând, acţiunea a fost introdusă la 13 noiembrie 2006, cu mult după 22.02.2005 când s-a născut copilul, iar argumentul invocat de tribunal, art.8 din Convenţia CEDO coroborat cu art.20 alin.(2) din Constituţie nu operează în speţă, întrucât realitatea biologică a legăturilor dintre recurent şi copil nu s-a probat în faţa niciunei instanţe.

Motivarea nelegală şi injustă a tribunalului nu-şi găseşte corespondent în textul Legii nr. 288/2007, în sensul că acţiunea, chiar dacă repetăm, poate fi introdusă oricând numai de copil, după ce împlineşte 14 ani şi nu de mamă, de reprezentantul legal pentru care termenul de prescripţie este indiscutabil cel de un an ,aşa cum s-a explicat în precedent.

8. REÎNCREDINŢAREA MINORI

În cauzele cu minori prioritar este interesul superior al acestora, practica naţională şi europeană fiind constantă în acest sens, dar în situaţia cererilor de reîncredinţare a minorilor, conform art.44 Cod familie, instanţele vor aprecia în funcţie de probele administrate, în ce măsură s-au schimbat condiţiile avute în vedere la data încredinţării spre creştere şi educare a copiilor la data soluţionării cauzelor deduse judecăţii.

Practica multor instanţe este de a audia în prezenţa psihologului şi a minorilor care încă nu au împlinit vârsta de 10 ani, (7-8 ani) extinzând în acest mod norma naţională la cea europeană, tocmai pentru a fi siguri că se respectă principiul conform căruia în cauzele cu minori, primordial este interesul superior al acestuia.

Decizia nr. 90 din 3 februarie 2009 Dosar nr. 3383/200/2008

Prin cererea înregistrată la instanţă sub nr. 3383/2008 la data de 13.05.2008, reclamantul I.M. a chemat în judecată pe pârâta B.M., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună reîncredinţarea minorilor I.Ş şi I.R..

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că minorii au fost încredinţaţi mamei-pârâte, dar că aceştia refuză să locuiască împreună cu mama lor, chiar dacă aceasta, prin diferite forme de constrângere, a încercat să-i determine să plece de lângă el.

Legal citată, pârâta B.M. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de reîncredinţare formulată de reclamant.

În urma probelor administrate, Judecătoria Buzău a pronunţat sentinţa civilă nr. 4042/22.07.2008, prin care a admis cererea reclamantului I.M. şi a dispus reîncredinţarea minorilor Ş şi R spre creştere şi îngrijire acestuia.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta B.M., care o critică pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând desfiinţarea acesteia, iar pe fond respingerea acţiunii de reîncredinţare a minorilor formulată de reclamantul I.M.

În cauză a formulat apel şi reclamantul I.M., care o critică sub aspectul stabilirii cuantumului pensiei de întreţinere şi a modului de calcul al acesteia.

Apelantul I.M. a depus la dosar întâmpinare cu privire la apelul formulat de apelanta B.M. prin care a solicitat respingerea apelului acesteia ca neîntemeiat.

Prin decizia civilă nr. 287/ 2008, tribunalul a respins ambele apeluri.Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că, părţile au divorţat, aşa

cum rezultă din sentinţa civilă nr. 435/2005, iar cei doi minori au fost încredinţaţi reclamantei spre creştere şi educare.

Susţinerile apelantei că soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică deoarece împrejurările avute în vedere la încredinţarea celor doi copii minori nu s-au schimbat sunt neîntemeiate, dat fiind că toate eforturile depuse de aceasta – de a-i determina pe minori să locuiască împreună cu ea au fost zadarnice şi, ca atare, instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt.

Prin soluţia pronunţată, instanţa nu a făcut decât să confirme o stare de fapt, respectiv că cei doi minori locuiesc cu tatăl lor de peste 2 ani.

În realitate, măsura încredinţării celor doi copii mamei nu s-a materializat, aceasta nu a fost niciodată realizată, practic exista formal.

Hotărârea nu a putut fi pusă în executare datorită atitudinii celor doi minori, care au refuzat constant să stea cu mama lor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta B.M. şi reclamantul I.M.În motivarea cererii de recurs, reclamantul susţine că timp de patru ani a plătit

1/3 din venitul lunar net pensie de întreţinere pârâtei în condiţiile în care copii erau crescuţi numai de reclamant, iar recurenta pârâtă a folosit pensia de întreţinere în interesul ei personal cât şi al concubinului acesteia, fără ca din venitul ei să participe măcar cu o câtime la creşterea copiilor. În motivarea cererii de recurs, pârâta critică decizia tribunalului în temeiul art. 304 pct.9 Cod pr.civilă.

Susţine recurenta prin apărător, că instanţele nu au administrat un probatoriu suficient, nu s-au audiat martori, hotărârile pronunţate bazându-se doar pe opţiunea minorilor, aceea de a rămâne la tată, fără ca vreuna să facă referire la punctul de vedere al autorităţii tutelare, acela de a rămâne la mamă, sau la celelalte înscrisuri depuse de pârâtă. Astfel, hotărârea se bazează doar pe opţiunea minorilor, instanţele puteau să facă o comparaţie cu cele precizate de minorul Ş. cu doar o lună înainte când a declarat în faţa judecătorului că el va sta cu ce părinte va dori.

Învederează recurenta că din raportul întocmit de psihologi şi depus la dosar concluzionează că minorii manifestă faţă de tată un ataşament de tip insecurizat, iar într-un alt raport este explicat ce înseamnă acest lucru. Tot astfel instanţa nu a ţinut seama de punctul de vedere al autorităţii tutelare, acela că minorii să rămână în continuare la mamă.

Curtea de Apel Ploieşti, a respins recursul reclamantului I.M., a respins recursul reclamantului I.M. ca fiind tardiv formulat şi a admis recursul pârâtei, a casat decizia tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare în vederea administrării de noi probe de către acelaşi tribunal, pentru următoarele considerente:

Este incontestabil că în cauzele cu minori prioritar este interesul superior al acestora, practica naţională şi europeană fiind constantă în acest sens, dar în situaţia cererilor de reîncredinţare a minorilor, conform art. 44 Cod familie, instanţele vor aprecia în funcţie de probele administrate, în ce măsură s-au schimbat condiţiile avute în vedere la data încredinţării spre creştere şi educare a copiilor la data soluţionării cauzelor deduse judecăţii.

La dosar, în afară de înscrisuri depuse de cele două părţi nu s-a administrat nicio probă pentru a da eficienţă textului imperativ al art. 44 Codul familiei, probe din care să rezulte în ce măsură s-au schimbat condiţiile avute în vedere la reîncredinţarea copiilor.

Audierea copiilor în prezenţa unui psiholog a fost solicitată chiar de recurentul-reclamant în faţa instanţei de recurs manifestându-şi disponibilitatea în acest sens.

Practica multor instanţe este de a audia în prezenţa psihologului şi a minorilor care încă nu au împlinit vârsta de 10 ani, (7-8 ani) extinzând în acest mod norma naţională la cea europeană, tocmai pentru a fi siguri că se respectă principiul conform căruia în cauzele cu minori, primordial este interesul superior al acestuia.

Curtea, a apreciat cu atât mai mult în speţa de faţă că se impune în afară de alte probe şi audierea minorilor în prezenţa unui psiholog, tocmai pentru a se stabili cu certitudine dacă s-au schimbat sau nu condiţiile care au dus la încredinţarea copiilor mamei, care aşa cum a reţinut instanţa, s-a preocupat de copii şi şi-a manifestat afecţiunea faţă de aceştia, permanent.

Argumentul instanţei de fond că minorul Ş. în vârstă de 14 ani are maturitatea necesară pentru a discerne cu privire la viitorul său, nu primează şi nu înlătură necesitatea administrării probelor la care face trimitere art. 44 Codul familiei, din care se va stabili în ce măsură, condiţiile şi împrejurările iniţiale s-au schimbat.

9. TIMBRAJ

Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. 3, 4 din Legea 146/1997 cu modificările şi completările ulterioare, privind taxele judiciare de timbru, instanţele nu se poate pronunţa asupra acţiunilor şi cererilor cu care a fost investită fără ca în prealabil să fie achitată taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar.

Decizia nr. 219 din 10 martie 2009 Dosar nr. 71/259/2007

Prin decizia civilă nr. 9/2009, tribunalul a anulat apelurile declarate de

apelantul pârât D.M., şi apelantul intervenient D.V., împotriva sentinţei civile nr.

1072/2008 pronunţată de Judecătoria Mizil in dosarul nr. 71/259/2007, în contradictoriu cu intimata reclamantă D.C., ca netimbrate.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, deşi apelantul-pârât si apelantul intervenient au fost încunoştiinţati despre obligativitatea de a timbra apelurile corespunzătore cu suma de 100,00 lei taxă judiciară de timbru şi 0,15 lei timbru judiciar, aceştia nu au dat curs solicitărilor instanţei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal, pârâtul D.M. şi intervenientul D.V., solicitând admiterea recursurilor, casarea deciziei civile nr.9/2009 pronunţată de Tribunalul Prahova şi trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal. În motivarea recursurilor, recurenţii au arătat că la data de 8 ianuarie 2009 se aflau la Tribunalul Prahova, în sala de şedinţă, dar pentru faptul că în timpul şedinţei de judecată s-au tot schimbat completele de judecată iar apărătorul lor încă nu se prezentase în instanţă, recurentul D.M. a ieşit pentru puţin timp din sală să-l contacteze pe avocat şi pentru acest motiv nu a răspuns când s-a făcut apelul în dosarul în care era parte. Taxa judiciară de timbru o achitase din data de 17 dec. 2008 (fila 15 dosar apel), dovada o avea asupra sa şi trebuia depusă la dosar dar pricina s-a judecat în lipsa sa. Curtea de Apel Ploieşti, a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal, constatând că ambele recursuri, vizează aceeaşi critică referitoare la timbrarea cererii de apel.

Din actele de la dosar, rezultă că recurentul D.M. a depus dovada achitării taxei de timbru aşa cum a fost fixată prin rezoluţie, adică suma de 10 lei, taxă judiciară de timbru şi 0,15 lei timbru judiciar. La fila 15 din dosarul cauzei se află xerocopia chitanţei pe care s-a aplicat timbrul judiciar, din acest punct de vedere, prevederile art. 20 din Legea 146/1997, modificată, fiind îndeplinite. Instanţa de apel nu a verificat acest act, deşi a fost depus la dosar la data de 8 ianuarie 2009, taxa fiind achitată la 17 dec. 2008, cu mult înainte de termenul fixat. În virtutea rolului activ, conform art. 129 1 pct. 5 Cod procedură civilă, judecătorii aveau îndatorirea să stăruie, prin mijloace legale pentru aflarea adevărului în cauză, lăsând pricina la a doua strigare, să verifice dovada achitării taxei de timbru, chiar şi în xerocopie, atâta timp cât partea s-a prezentat la instanţă, depunând acest act în ziua procesului. Recurentul D. V., în vârstă şi nevăzător, însoţit de fiul său, recurentul D. M., prezent, a invederat instanţei de recurs că într-adevăr taxa judiciară de timbru a fost achitată şi că susţine motivele de recurs, interesele celor doi, fiind aceleaşi în cauza dedusă judecăţii.

10. Revizuire întemeiată pe disp. art. 322 alin.1 pct.2 cod pr.civilă. Nepronunţarea asupra unei excepţii invocată după închiderea dezbaterilor.

Motivul de revizuire întemeiat pe disp. art.322 alin.1 pct.2 cod pr.civilă are în vedere ipoteza în care nu s-a soluţionat o cerere principală, accesorie sau incidentală, nu şi atunci când nu a fost analizată o cerere de probatorii , o excepţie

sau un motiv de apel sau de recurs, deci nu poate privi o excepţie invocată după închiderea dezbaterilor, prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, astfel încât nefiind pusă în discuţia părţilor potrivit dispoziţiilor procedurale, excede cadrului procesual cu care a fost investită instanţa.

decizia civilă nr. 73/29.01.2009

Prin decizia civilă nr. 73/29.01.2009 pronunţată în dosarul nr. 8188,2/105/2007, Curtea de Apel Ploieşti a respins cererea de revizuire a deciziei civile nr. 921 pronunţată la 15 octombrie 2008 de Curtea de Apel Ploieşti, întemeiată pe diapoziţiile art. 322 pct. 2 c.pr. civ. şi pe faptul că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra unui lucru care s-a cerut, respectiv asupra cererii de constatare pe calea excepţiei a nulităţii recursului.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a constatat că în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 2 c.p.civ., dat fiind faptul că din analiza actelor şi lucrărilor dosarului a rezultat o completă rezolvare a cererilor formulate de părţi, în limita cadrului procesual cu care a fost investită instanţa.

Astfel, se observă că intimatul a depus la data de 09.09.2008 în dosarul Curţii de Apel Ploieşti nr. 8188/105/2007 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, dar nu a invocat şi excepţia nulităţii recursului prin întâmpinare şi nici cu ocazia concluziilor orale susţinute în faţa instanţei.

Această excepţie a fost invocată după închiderea dezbaterilor, declarată în condiţiile art. 150 c.pr.civ., prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, astfel încât nefiind pusă în discuţia părţilor potrivit dispoziţiilor procedurale, excede cadrului procesual, neputându-se considera că instanţa a omis a se pronunţa asupra unui lucru cerut.

Mai mult, de esenţa instituţiei revizuirii, diferită de cea a recursului, care are în primul rând în vedere erorile de drept, este că revizuirea vizează îndreptarea erorilor de fapt, cu alte cuvinte se urmăreşte retractarea hotărârii în care starea de fapt nu corespunde adevărului obiectiv.

Revizuientul invocă ipoteza de „minus petita” fără să ţină cont de faptul că art.322 alin.1 pct.2 cod pr.civilă are în vedere ipoteza în care nu s-a soluţionat o cerere principală accesorie sau incidentală, nu şi atunci când nu a fost analizată o cerere de probatorii , o excepţie sau un motiv de apel sau de recurs, astfel cum s-a stabilit în doctrina şi practica judiciară( M.Tăbârcă. Drept procesual civil editura Universul 2005, Vol.II, pa.178).

11. Revocare contract de donaţie ce are ca obiect un bun a cărei valoare nu depăşeşte 100.000 lei. Calea de atac incidentă raportat la dispoziţiile art. 2821

C.pr.civilă.

Judecarea căii de atac declarată împotriva sentinţei prin care a fost soluţionată o acţiune avand ca obiect revocarea unui contract de donaţie referitor la un bun a cărei valoare nu depăşeşte 100.000 lei, de către Tribunal în complet de apel şi nu de recurs, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2821 C.pr.civilă şi art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 conduce la pronunţarea unei hotărâri afectată de nulitate absolută şi supusă casării potrivit art. 312 alin. 3 C.pr.civilă, dat fiind incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct.1 şi 5 C.pr.civilă.

Decizia civilă nr. 177 din data de 26 februarie 2009

Prin decizia civilă nr. 177 din data de 26 februarie 2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat de reclamanta împotriva deciziei civile nr.436 pronunţată la 23 septembrie 2008 de Tribunalul Prahova şi pe cale de consecinţă a casat decizia şi a trimis cauza la Tribunalul Prahova pentru soluţionarea acesteia ca instanţă de recurs, în complet legal constituit.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a constatat că soluţionarea cauzei s-a efectuat de către Tribunalul Prahova cu încălcarea dispoziţiilor art. 2821 C.pr.civilă şi cu neobservarea formelor de procedură cu privire la competenţa materială a acestei instanţe şi de către un complet ce nu a fost alcătuit potrivit dispoziţiilor legale.

Astfel, obiectul prezentei cereri de chemare în judecată în constituie, potrivit acţiunii introductive înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina, revocarea contractului de donaţie autentificat sub nr. 1053/13.03.2007 la Biroul Notarului Public SV şi obligarea pârâţilor de a restitui reclamantei bunul imobil donat, precum şi obligarea acestora la plata veniturilor nerealizate, capăt de cerere la care reclamanta a renunţat la termenul din data de 6.02.2008.

Ca atare, singurul capăt de cerere cu care reclamanta a investit instanţa, îl constituire revocarea donaţiei către pârâţi a apartamentului său şi repunerea în situaţia anterioară, respectiv redobândirea proprietăţii şi a posesiei asupra acestui bun litigios.

Raportat la limitele investirii instanţei, se poate constata că revocarea donaţiei cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară, tinde la redobândirea, readucerea în proprietate a unui bun, drept patrimonial, evaluabil în bani.

Potrivit art. 112 pct. 3 C.pr.civilă, cererea de chemare în judecată trebuia să cuprindă, pe lângă obiectul sus-arătat, şi valoarea lui după preţuirea reclamantei, atunci când preţuirea era cu putinţă.

Deşi reclamanta nu a indicat în mod expres valoarea bunului litigios al cărui drept de proprietate tindea a-l redobândi, această omisiune a fost complinită prin ataşarea la cererea de chemare în judecată a unor înscrisuri, respectiv contractul de donaţie nr. 1053/13.03.2007 şi actele cadastrale aferente din care rezultă că valoarea imobilului, declarată de ambele părţi, este de 60.000 lei, valoare care nu a fost contestată şi nici nu s-a dovedit contrariul pe parcursul soluţionării prezentei cauze.

Potrivit art. 2821 C.pr.civilă, hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală, privind litigii al căror obiect are o valoare de până la un miliard lei vechi, inclusiv, (100.000 lei noi) sunt supuse numai căii de atac a recursului, nu şi a apelului.

Aceste aspecte au fost analizate şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Secţiile unite, care, pronunţând decizia în interesul legii nr. 32/2008, a stabilit că aceste litigii , de genul celui prezent, sunt evaluabile în bani şi, ca atare, în cazul unei valori sub 100.000 lei pot fi atacate numai cu recurs la tribunalul judeţean.

Este adevărat că dispoziţiile acestei decizii în interesul legii sunt obligatorii numai pentru viitor, de la data publicării în Monitorul Oficial, dar trebuie observat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat pentru lămurirea unor aspecte interpretate în mod diferit de către instanţele judecătoreşti în cazul acţiunilor

în constatarea nulităţii, rezoluţiunii sau revocării donaţiilor, pentru care reclamanţii nu ceruseră repunerea în situaţia anterioară.

Ori, anterior pronunţării acestei decizii, practica judiciară a fost constantă în a declara caracterul patrimonial, evaluabil în bani al acestui gen de acţiuni în cazul în care se solicită şi repunerea în situaţia anterioară cum s-a cerut în speţa de faţă.

Soluţionarea de către Tribunalul Prahova a cauzei cu încălcarea dispoziţiilor art. 2821 C.pr.civilă şi cu neobservarea formelor de procedură cu privire la competenţa materială a acestei instanţe, a condus la pronunţarea unei hotărâri afectată de nulitate absolută, în condiţiile art. 105 alin. 2 C.pr.civilă şi, ca atare, este supusă casării, potrivit art. 312 alin. 3 C.pr.civilă, dat fiind incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C.pr.civilă.

Mai mult, se poate constata că, în speţă, au fost încălcate şi dispoziţiile 54 alin .2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora calea de atac a recursului se judecă de un complet format din trei judecători, şi nu de doi judecători cum a procedat Tribunalul Prahova.

Judecarea cauzei de o instanţă ce nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 1 C.pr.civilă, iar pe cale de consecinţă, în baza art. 312 alin. 3 C.pr.civilă, raportat la art. 304 pct. 1 şi 5 C.pr.civilă, Curtea de Apel a admis recursul declarat în cauză, şi a trimis cauza pentru rejudecarea de către Tribunalul Prahova în complet legal constituit a recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 499/2008 a Judecătoriei Câmpina.

12. Omisiunea analizării unei părţi din motivele de apel. Art. 304. pct. 7 c.pr. civ. Lipsă de rol activ. Art. 304. pct. 9 c.pr. civ raportat la art. 129 alin. 4 şi 5 c.pr.civ.

Incidenţa disp. art. 304 pct. 7 c.pr. civ. în situaţia neanalizării unor motive de apel atrage casarea şi nu modificarea hotărârii raportat la disp. art. 312 al. 3 c.pr.civ. în cazul în care omisiunea nu poate fi complinită de către instanţa de recurs câtă vreme nu au fost elucidate de către instanţele anterioare anumite aspecte esenţiale, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 129 alin. 4 şi 5 Cod pr.civilă şi este necesară administrarea unor alte probatorii.

Decizia civilă nr. 192 din data de 3 martie 2009

Prin decizia civilă nr. 192 din data de 3 martie 2009, Curtea de Apel Ploieşti a fost admis recursul declarat de pârâta împotriva deciziei civile nr. 732 din 22 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Prahova, fiind casată decizia sus menţionată şi trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa a constatat că obiectul prezentei cauze este constatarea nulităţii absolute a actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 18/04.01.2000 la BNP IC pentru lipsa consimţământului exprimat în mod valabil şi datorat lipsei discernământului defunctei ME, mama părţilor, iar la

întocmirea raportul de expertiză medico-legală de către SML Prahova dispus a fi întocmit în cauză a fost avut în vedere un singur act medical datat anterior anului 2000, respectiv biletul de ieşire din spital nr. 1268/13.03.1992 emis de Spitalul Baloteşti, restul actelor medicale depuse datând din anul 2005.

Cu toate acestea în biletul de ieşire din spitalul sus amintit sunt unele inadvertenţe, respectiv numele bolnavului este diferit şi are o vârstă de 59 de ani, deşi fiind născută în septembrie 1933 mama părţilor ar fi trebuit să aibă la momentul emiterii acestui bilet- martie 1992, 58 de ani şi nu 59, iar din adresa nr. 1883/14.04.2008 emisă de Spitalul Comunal Periş, rezultă că nu au fost găsite în arhiva preluată de la fostul spital Baloteşti documente care să ateste că ME ar fi fost internată în această instituţie.

Deşi apelanta a supus controlului judiciar aspectele privind lipsa de identitate dintre persoana din biletul de ieşire din spital şi persoana expertizată Tribunalul Prahova nu a răspuns acestor critici , din cele 5 motive de apel nerăspunzând decât la cele menţionate la punctele 1 şi 3 din cererea de apel confirmându-se astfel incidenţa disp.art. 304 pct.7 Cod pr.civilă invocat de recurentă.

Această omisiune nu poate fi complinită de către instanţa de recurs prin soluţia de modificare a hotărârilor atacate câtă vreme nu au fost elucidate de către instanţele anterioare aspectele sus arătate fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 129 alin. 4 şi 5 Cod pr.civilă.

Se reţine că potrivit dispoziţiilor legale sus arătate, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare şi judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză , pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Raportat la speţa dedusă judecăţii se remarcă faptul că nu s-a probat, mai presus de orice îndoială că persoana din biletul de ieşire din spital din anul 1992 este una şi aceeaşi cu cea expertizată, motiv pentru care este necesar a se efectua în acest sens către unitatea din sistemul sanitar competentă o adresă pentru a se comunica relaţii referitoare la internarea sau nu a defunctei în perioada atestată în biletul de ieşire în discuţie, raportat şi la alte elemente determinante (bilet de trimitere, copia foii de observaţie, alte date de identificare, luarea în evidenţa medicului dispensarului teritorial etc.).

De asemenea este necesar ca raportul de expertiză întocmit de SML Prahova să fie supus controlului ierarhic de către Institutul Medico-Legal Mina Minovici Bucureşti, atât sub aspectul identităţii (sub aspect medical) a persoanei din biletul de ieşire din spital din 1992,cu cea din actele medicale eliberate în anul 2005 cât şi sub aspectul existenţei sau nu a discernământului defunctei M. E. la data întocmirii actului a cărei nulitate se solicită.

Dat fiind faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a disp.art. 129 alin.4 şi 5 Cod pr.civilă s-a constatat că sunt incidente şi disp.art. 304 pct.9 Cod pr.civilă, dar fiind necesară administrarea unor probatorii care în conformitate cu disp.art. 305 nu pot fi efectuate în faţa instanţei de recurs , Curtea de

Apel Ploieşti, în baza disp.art. 312 alin.3 Cod pr.civilă a admis recursul declarat în cauză şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova.

13. Acţiune în constatare provocatorie

Art.111 Cod pr.civilă Persoana care se pretinde proprietarul unui bun şi se găseşte în posesia acestuia poate folosi calea acţiunii în constatare, atunci când îi este necesară o hotărâre judecătorească, prin care să i se recunoască şi să i se consolideze dreptul, în caz că îi este contestat.

O astfel de acţiune este acţiunea în constatare provocatorie prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale îi cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său, provocându-l să-şi valorifice pretenţiile, respectiv să-şi dovedească dreptul, sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca daca nu şi-l demonstrează.

Având în vedere că reclamanta cu un asemenea tip de acţiune a investit instanţa este evident că ea era admisibilă, astfel cum s-a menţionat anterior, iar în atare context soluţia pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa este legală.

Prin decizia civilă nr.63 din 26 ianuarie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta D.S.T. împotriva deciziei civile nr. 403/15.10.2008 a Tribunalului Dâmboviţa , în contradictoriu cu intimata-reclamantă R.T. având în vedere următoarele considerente :

Prin cererea adresată instanţei de judecată reclamanta a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului de 10.144 m.p. situat în Târgovişte, Cartier Priseaca DN 72A, motivat de faptul că pentru această suprafaţă s-a emis pentru S.C. R. SA ( societate care a fost absorbită în 2005 de către reclamantă ) certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria DB nr. 0014/ 7.09.1994, iar pârâta prin diverse adrese comunicate îi contestă acest drept pretinzându-se proprietarul terenului în cauză.

Tribunalul Dâmboviţa prin decizia atacată pe calea prezentului recurs a desfiinţat sentinţa civilă nr.3272/ 1 iulie 2008 pronunţată de Judecătoria Târgovişte (sentinţă prin care s-a respins acţiunea în constatare ca inadmisibilă pe considerentul că partea are la îndemână calea acţiunii în revendicare ) şi a trimis cauza spre rejudecare motivat de faptul că o asemenea cerere este admisibilă, iar în atare situaţie prima instanţă a rezolvat în mod greşit procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Criticile formulate de recurentă în raport de această hotărâre, în sensul că reclamanta pentru valorificarea drepturilor sale avea la îndemână acţiunea în

revendicare în care se procedează la compararea titlurilor şi nicidecum acţiunea în constatare care este inadmisibilă, s-a apreciat că nu pot fi primite de Curte pentru argumentele ce se vor expune în continuare :

Aşa cum s-a statuat constant în literatura de specialitate şi practica judiciară, acţiunea în revendicare reprezintă un mijloc specific de protecţie a dreptului de proprietate prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său solicită restituirea lui de la posesorul neproprietar.

Prin urmare, pentru a se promova o astfel de cerere, o condiţie esenţială care trebuie îndeplinită este aceea ca cel care se pretinde proprietar să fi pierdut posesia bunului. În speţa de faţă se observă că reclamanta invocă în susţinerea pretenţiilor sale un certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu emis pe numele antecesoarei sale, dar în acelaşi timp ea are şi posesia terenului.

Persoana care se pretinde proprietarul unui bun şi se găseşte în posesia acestuia poate folosi calea acţiunii în constatare, atunci când îi este necesară o hotărâre judecătorească, prin care să i se recunoască şi să i se consolideze dreptul, în caz că îi este contestat.

O astfel de acţiune este acţiunea în constatare provocatorie prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale îi cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său, provocându-l să-şi valorifice pretenţiile, respectiv să-şi dovedească dreptul, sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca daca nu şi-l demonstrează.

Având în vedere că reclamanta cu un asemenea tip de acţiune a investit instanţa este evident că ea era admisibilă, astfel cum s-a menţionat anterior, iar în atare context soluţia pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa este legală, motiv pentru care a respins ca nefondat, în baza art. 312 cod pr.civilă, recursul formulat, în cauză nefiind incidente prevederile art. 304 pct.8 cod procedură civilă, invocate de recurentă în susţinerea căii de atac.

14. Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.322 pct.7 Cod pr.civilă. Condiţii de admisibilitate pentru promovarea acesteia.

Art. 322 pct. 7 Cod procedură civilăRaţiunea reglementării revizuirii prevăzută de art. 322 pct. 7 Cod procedură

civilă se găseşte în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat, în ipoteza în care instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, deoarece în asemenea

situaţii executarea hotărârii este imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă.

Prin urmare pentru a fi aplicabile dispoziţiile textului de lege menţionat anterior este necesar ca hotărârea să conţină elementele caracteristice pentru existenţa lucrului judecat.

Prin decizia civilă nr. 110 din 9 februarie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire invocată de intimaţii S.B. şi S.C. şi a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a sentinţei civile nr.667 din 17.05.2007 pronunţată de Judecătoria Pătârlagele, cerere formulată de D.F. şi D.D.M. având în vedere următoarele considerente :

Potrivit art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă se poate cere revizuirea în situaţia în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau grade deosebite, în una sau aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

Raţiunea reglementării revizuirii prevăzută de art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă se găseşte în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat, în ipoteza în care instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, deoarece în asemenea situaţii executarea hotărârii este imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă.

Prin urmare pentru a fi aplicabile dispoziţiile textului de lege menţionat anterior este necesar ca hotărârea să conţină elementele caracteristice pentru existenţa lucrului judecat.

Examinând decizia civilă nr. 377/2006 a Tribunalului Buzău şi sentinţa civilă nr. 669/2007 a Judecătoriei Pătârlagele, hotărâri în privinţa cărora se susţine de revizuienţi că ar conţine dispoziţii potrivnice, se observă că deşi există identitate de obiect şi cauză între speţele ce au făcut obiectul dosarelor în care s-au pronunţat acestea, hotărârile nu sunt date între aceleaşi persoane, întrucât revizuenţii nu au figurat ca părţi în dosarul nr. 2557/2006 al Judecătoriei Pătârlagele (situaţie recunoscută şi de aceştia chiar prin acţiunea introductivă).

In atare situaţie lipsind condiţia identităţii de părţi, Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă şi pe cale de consecinţă cererea de revizuire este inadmisibilă, impunându-se admiterea excepţiei invocată de intimaţii S. C. şi S. B. sub acest aspect.

15. Soluţionarea cauzei în temeiul excepţiei autorităţii de lucru judecat fără punerea acesteia în discuţia părţilor. Consecinţe.

Art.1201 Cod civilContradictorialitatea reprezintă posibilitatea conferită de lege părţilor de a

discuta şi combate orice element de fapt şi de drept al procesului civil, iar acest principiu domină întreaga activitate de soluţionare a litigiului.

Exigenţa fundamentală a contradictorialităţii impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie dispusă de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor.

Pe de altă parte, dreptul la apărare, ca drept fundamental prevăzut şi garantat de Constituţie, are un conţinut complex, căruia i se subsumează posibilitatea recunoscută persoanei, parte într-un proces, de a-şi susţine şi dovedi propriile argumente, în cadrul şi cu respectarea normelor procesuale aplicabile.

Prin decizia civilă nr.265 din 23 martie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de pârâtul A. V. împotriva deciziei civile nr. 691 din 11 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanţii N. A. şi N. C. C., a dispus casarea acesteia, precum şi a sentinţei instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Sinaia pentru următoarele considerente :

Contradictorialitatea reprezintă posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt şi de drept al procesului civil, iar acest principiu domină întreaga activitate de soluţionare a litigiului.

Exigenţa fundamentală a contradictorialităţii impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie dispusă de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor.

Pe de altă parte, dreptul la apărare, ca drept fundamental prevăzut şi garantat de Constituţie, are un conţinut complex, căruia i se subsumează posibilitatea recunoscută persoanei, parte într-un proces, de a-şi susţine şi dovedi propriile argumente, în cadrul şi cu respectarea normelor procesuale aplicabile.

În speţa dedusă judecăţii, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 8 mai 2007 (fila 114 dosar fond), reclamanţii au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la cererea reconvenţională formulată de pârât, expunând argumentele pentru care în opinia lor se justifică o atare soluţie.

Analizând conţinutul actelor şi lucrărilor dosarului s-a reţinut că, deşi instanţa nu a pus în discuţia părţilor excepţia menţionată anterior (astfel cum reiese din conţinutul încheierilor de şedinţă din data de 8 mai 2007, 29 mai 2007, 19 iunie 2007, 4 septembrie 2007, 2 octombrie 2007, 6 noiembrie 2007, 4 decembrie 2007, 29 ianuarie 2008, 12 februarie 2008, 18 martie 2008 şi a practicalei hotărârii din 15 aprilie 2008), iar cu ocazia acordării cuvântului în fond părţile au pus concluzii pe fondul cererii reconvenţionale, Judecătoria Sinaia a procedat la respingerea acesteia, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

În condiţiile în care instanţa, la pronunţarea soluţiei a avut în vedere excepţia menţionată anterior, pe care însă nu a pus-o în discuţia părţilor pentru ca pârâtul să-şi facă apărări în privinţa acestei probleme de drept, este evident că au fost încălcate principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

Prin soluţionarea în această modalitate a cererii reconvenţionale s-a produs pârâtului o vătămare care nu poate fi acoperită decât prin anularea hotărârii pronunţată în aceste împrejurări.

În atare situaţie, fiind vorba de nesocotirea unor reguli în desfăşurarea judecăţii, sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct.5 Cod proc.civilă, motiv pentru care Curtea, în baza acestui text de lege, rap.la art. 312 alin.3 Cod proc.civilă, a admis recursul, a casat ambele hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

16. PARTAJ SUCCESORAL

Conform art. 777 coroborat cu art. 1060 C.civ. datoriile şi sarcinile succesiunii se împart de drept între comoştenitori, de la data deschiderii succesiunii, proporţional cu cota ereditară a fiecăruia.

Decizia nr. 12 din 13 ianuarie 2009Dosar nr. 761/331/2007

Prin acţiunea formulată reclamanţii V.D. şi O.I. au chemat în judecată pe

pârâta D.V. solicitând instanţeiu partajarea pasivului succesoral constând în cheltuieli de înmormântare şi parastasele ulterioare pe care le-au suportat la decesul autorilor lor, V.T. decedat în 1972 şi V.A. decedată în 1989.

Activul succesoral rămas de pe urma defunctului V.T. a fost partajat, aşa cum rezultă din decizia civilă nr.150/20 ianuarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de V.D., împotriva deciziei civile nr.548/14 septembrie 2005 a Tribunalului Prahova , care la rândul ei a menţinut sentinţa civilă nr.410/23 martie 2005 .

Atunci când s-au administrat probatoriile în faţa instanţei de fond reclamanţi intimaţi fiind întrebaţi la interogatoriu de ce nu au solicitat pasivul succesoral atunci când s-a partajat activul succesoral, aceştia au arătat că nu a fost nevoie .

După administrarea probei cu înscrisuri, Judecătoria Vălenii de Munte, prin sentinţa civilă nr.1237/2006, a admis excepţia prescripţiei extinctive invocată din oficiu de instanţă şi a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recus reclamanţii V.D. şi O.I. şi prin decizia nr.9/2007 Tribunalul Prahova a admis recursul a casat sentinţa civilă nr.1237/2006 şi a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea pe fond a cererii, reţinându-se că în mod greşit a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, deoarece atâta timp cât partajul în ansamblul său este imprescriptibil, înseamnă că şi acţiunea formulată separat, având ca obiect numai partajarea pasivului succesoral este imprescriptibilă.

Rejudecând, instanţa de fond, după administrarea probatoriilor, a instanţa de fond a constatat că pasivul succesoral a fost suportat de reclamanţi, a obligat pârâta D.V. să le plătească acestora cota sa parte ideală din pasiv, respectiv suma de 6.478 lei. La data de 12.05.2008 pârâta D.V. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 832/09.04.2008 a Judecătoriei Vălenii de Munte, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Tribunalul Prahova, prin decizia civilă nr. 401 din 8 septembrie 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, reţinând că prin cererea de chemare în judecata intimaţii – reclamanţi V.T. şi O.I. au solicitat obligarea apelantei –pârâte la suportarea , în limita cotei sale succesorale a pasivului succesoral rămas de pe urma defuncţilor V.T. şi V.A.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal pârâta care a invocat nelegalitatea şi netemeinicia acesteia ,constând în aceea că în mod greşit s-a admis acţiunea şi a fost obligată la o sumă foarte mare de bani faţă de posibilităţile ei, fără a

se avea în vedere că toate cheltuielile de înmormântare a tatălui părţilor au fost suportate de soţia acestuia care a mai trăit încă 17 ani şi care avea posibilităţi materiale , pentru că ambii defuncţi aveau pensii şi aveau cumpărate din timpul vieţii cele necesare înmormântării, iar cheltuielile cu înmormântarea defunctei mamei trebuia să fie făcute de V.M. nepotul de fiu al decedatei căruia defuncta i-a vândut întreaga avere , preţul vânzării constând în întreţinerea pe care dobânditorul s-a obligat să o presteze pe timpul vieţii defunctei şi ulterior să suporte cheltuielile de înmormântare şi cele ocazionate de datinile creştineşti faţă de acest eveniment.

Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat şi pe cale de consecinţă, a modificat în tot ambele hotărâri pronunţate în cauză şi pe fond a respins acţiunea ca neîntemeiată, constatând că din probatoriile administrate a rezultat că atunci când a murit tatăl părţilor, acesta şi soţia supravieţuitoare aveau posibilităţi materiale , fiind pensionari CAP şi aveau deja cumpărate cele necesare pentru un astfel de eveniment , de înmormântarea defunctului ocupându-se soţia supravieţuitoare la acel moment , care a mai trăit până în 1989 . Din actele depuse a rezultat că defunctul V.T. deţinea în societatea Dumbrava teren, toate drepturile fiind ridicate de V.D. şi .O.I. , care au ridicat şi ajutorul de deces .

Aşa fiind, cheltuielile cu înmormântarea defunctul V.S.T. au fost suportate de soţie, din veniturile defuncţilor, numai aşa explicându-se răspunsul pe care reclamanţii l-au dat la interogatoriu în sensul că nu au cerut partajarea pasivului succesoral atunci când s-a partajat activul, pentru că nu a fost nevoie.

În plus, reclamanţii intimaţi nu au făcut nici o dovadă cu acte pentru dovedirea pasivului cum ar fi fost firesc ,înţelegând să administreze doar probe testimoniale pentru fapte petrecute acum circa 40 de ani.

În ce o priveşte pe defunctă , urmează a se constata faţă de actul nou depus în recurs că aceasta a încheiat un contract de întreţinere cu nepotul de fiu V.M. căruia i-a vândut locuinţa situată în comuna Măgurele sat Coada Malului şi terenul aferent în suprafaţă de 250 mp., preţul vânzării constând în întreţinere la care cumpărătorul s-a obligat să o presteze pentru vânzătoare şi să suporte cheltuielile de înmormântare şi parastasele conform datinii.

Deci,obligaţia suportării cheltuielilor de înmormântare şi pomeni pentru această defunctă revenea lui V.M. , iar faptul că reclamanţii au înţeles să suporte ei eventualele cheltuieli de înmormântare a mamei lor nu înseamnă că trebuie să îndrepte acum împotriva pârâtei care ar fi obligată la plata unei sume mari de bani după o perioadă îndelungată de la moartea părinţilor părţilor.

17.CONTESTAŢIA ÎN ANULARE

În conformitate cu disp.art. 318 Cod pr.civilă hotărârile instanţei de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale ori când instanţa respingând sau admiţând recursul în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare sau de modificare a hotărârii.

Decizia nr. 144 din 17 februarie 2009Dosar nr. 3498,1/284/2007

Prin cererea reconvenţională formulată în cauza care a constituit obiectul dosarului civil nr.1650/284/2007 al Judecătoriei Răcari, pârâtul-reclamant T.N. a solicitat, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă P.M. şi cu pârâţii P.I., Comisia Locală Tărtăşeşti şi Comisia Judeţeană pentru aplicarea fondului funciar, să se constate nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor nr. 584/29.076.1991, să se constate deschisă succesiunea de pe urma defunctei mame a reclamantului, numita P.M., în ceea ce priveşte terenul de 1300 mp. şi construcţia compusă din 2 camere amplasată pe acesta, să se constate că reclamantul-pârât este singurul moştenitor al defunctei şi să se constate nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr.71209 emis de Comisia judeţeană Dâmboviţa pentru stabilirea dreptului de proprietate, la data de 11.08.1995.

În motivarea cererii, s-a arătat că terenul în litigiu a fost dobândit de către defuncţii părinţi ai reclamantului-pârât în 1950, printr-un înscris sub semnătură privată, că după cumpărarea acestui teren au construit o casă cu 2 camere iar în timpul căsătoriei tatălui reclamantului cu reclamanta-pârâtă a mai fost edificată o cameră la casa respectivă.

S-a mai precizat că titlul de proprietate emis în baza Legii 18/1991 este parţial nul absolut deoarece reconstituirea dreptului de proprietate s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legii fondului funciar.

Prin sentinţa civilă 3773/27.12.2007, Judecătoria Răcari a admis excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor-reclamanţi P.M. şi P.I., a respins capătul de cerere privind partajarea averii defunctei P.M., pentru lipsa calităţii procesuale pasive, a respins excepţia lipsei de interes invocată de reclamanta-pârâtă, a admis capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. 71209/11.08.1995 în sensul că în noul titlu care se va elibera să fie nominalizaţi P.M.-soţie, P.I.-fiu şi T.N.-fiu şi a respins capătul de cerere privind anularea certificatului de moştenitor 584/29.07.1991.

Împotriva sentinţei au declarat apel pârâtul-reclamant T.N. şi reclamanta-pârâtă P.M., considerând-o nelegală şi netemeinică, susţinându-se în esenţă că în mod eronat s-a reţinut de către instanţa fondului faptul că s-ar fi solicitat anularea certificatului de moştenitor, în realitate fiind vorba despre constatarea nulităţii absolute a acestuia, situaţie faţă de care această cerere este imprescriptibilă, că pârâtul-reclamant T.I. nu a urmat procedura privind reconstituirea dreptului de proprietate, astfel că la momentul promovării acţiunii acesta nu justifica un drept.

Prin decizia civilă nr.296/11.07.2008, Tribunalul Dâmboviţa a respins ca nefondate apelurile declarate, reţinând în esenţă că instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a materialului probator administrat în cauză.

Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs, în termen legal, pârâtul-reclamant T.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în drept nulităţile înscrise în art.304 pct.7 şi 9 cod pr.civilă, susţinând în esenţă că instanţa a reţinut eronat că imobilul în litigiu ar fi fost dobândit în anul 1952, în realitate autorii săi au dobândit terenul în anul 1949 şi în acelaşi an au edificat şi construcţia în litigiu, în timp ce trăiau în concubinaj.

Întrucât instituţia nulităţii absolute are un regim deosebit de nulitatea relativă, în mod nelegal a apreciat instanţa că s-ar fi prescris dreptul la acţiune; cauza nulităţii absolute este eroarea obstacol cu privire la masa succesorală, întrucât în realitate, de pe urma defunctului a rămas doar cota de ½ din imobil şi nu imobilul în întregime.

S-a solicitat, pentru motivele arătate, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii apelului şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost precizată.

Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 1128 din 5 decembrie 2008, a constatat că recursul este nefondat reţinând în esenţă că recursul declarat de pârâtul-reclamant este o reiterare a motivelor de apel care au fost analizate corect de instanţa de control judiciar, că sub un prim aspect se reţine că instanţa fondului, a cărei soluţie a fost confirmată în apel, a apreciat corect, că cererea privind anularea certificatului de moştenitor nr. 584/1991 s-a prescris, atâta timp cât în cauză nu s-a dovedit că voinţa pârâtului ar fi fost viciată prin eroare, dol sau violenţă.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare T.N., întemeiată pe dispoziţiile art.318 Cod pr.civilă, constând în aceea că hotărârea este rezultatul unei greşeli materiale şi a omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra motivului de recurs prev.de art.304 pct.7 Cod pr.civilă .

Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorul T.N., împotriva deciziei nr. 1128 din 5 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în contradictoriu cu intimaţii P.M., P.I. , domiciliat în Bucureşti, Comisia Locală Tărtăşeşti de aplicare a Legii nr.18/1991, şi Comisia judeţeană Dâmboviţa pentru aplicarea Legii 18/1991.

În conformitate cu disp.art. 318 Cod pr.civilă hotărârile instanţei de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale ori când instanţa respingând sau admiţând recursul în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare sau de modificare a hotărârii.

Din textul de lege sus menţionat cât şi din întreaga practică judiciară a rezultat că articolul 318 Cod pr.civilă se referă la greşeli materiale şi nu la greşeli de judecată, acestea din urmă fiind invocate de contestator.

Nici susţinerea conform căreia instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de casare prev.de art.304 pct.7 Cod pr.civilă nu poate fi reţinută , întrucât instanţa a analizat toate criticile cu care a fost investită răspunzând la toate chiar dacă nu le-a făcut o încadrare a fiecăruia în textele de lege, cum de altfel nici contestatorul nu a încadrat fiecare critică în textul de lege corespunzător, indicând numai la final că îşi întemeiată recursul pe disp.art.304 pct.7 şi 9 Cod pr.civilă.

A examina din nou toate susţinerile formulate de contestator ar însemna să se reanalizeze motivele de recurs, ceea ce nu este permis .

18.NULITATEA RECURSULUI

Conform disp. art. 303 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înauntrul termenului de recurs, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

Conform dispoziţiilor art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, nemotivarea recursului în termenul legal atrage nulitatea recursului în afara cazurilor în care se consată incidenţa unor nulităţi de ordine publică care să afecteze legalitatea hotărârii.

Decizia civilă nr. 270 din 24 martie 2009 Dosar nr. 1298/204/2008

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecatoriei Câmpina sub nr. 1298/204/2008 reclamanta M.G. a chemat în judecată pe pârâtul M.S.M., pentru ca, pe calea ordonanţei preşedinţiale, să se stabilească domiciliul minorului M.,născut la 14.10.2004 la reclamantă şi obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului în raport de salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată întrucât pârâtul nu este angajat.

În motivarea acţiunii s-a arătat că părţile s-au căsătorit în vara anului 2004, iar din relaţia lor s-a născut la 14 oct.2004 minorul M. S-a justificat urgenţa măsurii prin aceea că minorul rămas la pârât nu este în siguranţă datorită firii violente a pârâtului şi pentru faptul că este speriat de tatăl său.

S-a mai menţionat că după alungarea sa din domiciliu, reclamanta a încercat să ia copilul, însă a fost împiedicată de ameninţările şi violenţele pârâtului care a încuiat copilul în casă, deşi plângea după mama sa .

S-a mai arătat că prin sentinţa civilă 1631 pronunţată la 19.09.2006 în dosarul 944/2006 de către aceeaşi instanţă s-a soluţionat cererea privind stabilirea domiciliului minorului.

Potrivit susţinerilor pârâtului există autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte obligarea la pensie de întreţinere, deoarece pârâta a fost obligată la plata unei pensii de întreţinere de 125 lei rol pentru minor prin sentinţa civilă 943/2006 a Judecătoriei Câmpina.

La termenul de judecata din data de 14 mai 2008 reclamanta a precizat acţiunea, solicitând judecarea cauzei pe calea dreptului comun şi nu pe calea ordonanţei preşedinţiale.

Prin sentinta civila nr. 2219/09.07.2008 Judecatoria Campina a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta si a respins cererea reconvenţională formulată de pârât.

A fost respinsa excepţia autorităţii lucrului judecat, invocată de pârât, şi s-a stabilit domiciliul minorului M. M., născut la 14 octombrie 2004 la reclamantă, obligând pârâtul la plata unei pensii lunare de întreţinere de 125 lei, pentru minor, începând de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii până la majorat.

Impotriva sentintei civile anterior menţionate a declarat apel pârâtul criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie, aratând, în esenta, ca instanţa de fond în mod greşit nu a tinut cont ca exista autoritate de lucru judecat in ceea ce priveste încredintarea spre crestere si educare a minorului, stabilirea domiciliului acestuia si obligarea la pensie de intretinere pentru acesta a reclamantei, că in mod gresit au fost analizate probatoriile administrate in cauza netinandu-se cont de doua hotarari judecatoresti , respectiv sentinta civila nr. 43/2007 a Tribunalului Prahova şi sentinţa civilă nr. 2738/2004 a Judecătoriei Câmpina.

Prin decizia civilă nr. 551/30 oct. 2008, tribunalul a respins apelul declarat de pârâtul M.S.M., împotriva sentinţei civile nr. 2219/9.07.2008, pronunţată de Judecătoria Câmpina, în contradictoriu cu intimata-reclamantă M.G., ca nefondat.

Împotriva sus menţionatei decizii a declarat recurs în termen legal, pârâtul M. S. M., susţinând în esenţă că hotărârea este nelegală şi netemeinică.

La data de 20 martie 2009, prin serviciul registratură s-au depus de către recurent motivele de recurs.

Curtea de Apel Ploieşti, a constatat nulitatea recursului, declarat de pârâtul M.S.M., împotriva deciziei civile nr. 551/30 oct. 2008 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanta M.G., şi Autorităţile tutelare de pe lângă Consiliul local C. şi Consiliul Local B., constatând că în cauză s-au încălcat prevederile art. 303 Cod procedură civilă, conform cărora recursul trebuie motivat prin cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, care în speţă este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, respectiv de la 12 februarie 2009.

Curtea a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 306 alin.2 Cod procedură civilă în baza cărora nemotivarea recursului în termenul legal atrage nulitatea recursului în afara cazurilor în care se consată incidenţa unor nulităţi de ordine publică care să afecteze legalitatea hotărârii.

Cum în speţă nu s-au constatat astfel de nulităţi, faţă de dispoziţiile art. 306 alin.2 Cod procedură civilă, s-a admits excepţia invocată de instanţă din oficiu şi s-a constatat nul recursul de faţă.

19.CONTESTATIE LA TITLU .INADMISIBILITATEA MOTIVELOR DE FOND CARE SĂ REPUNA IN DISCUTIE O HOTARARE

JUDECATOREASCA DEFINITIVA.

Potrivit art. 309 (1) şi art. 2811 Cod pr.civilă poate fi primită contestaţia la executare în cazul în care dispozivul hotărârii nu este clar sau echivoc, dar în limitele motivelor cuprinse în hotărâre, fără a se modifica situaţia reţinută definitiv , cu putere de lucru judecat.

Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2009, pronunţată în dosarul nr.4141/120/2008.

Prin contestaţia la executare , contestatorul B.N. a criticat în contradictoriu cu intimata B.D.F. actele de executare întocmite în dosarul executorului judecătoresc cu motivarea că la data de 15.04.2008 a primit somaţia prin care i s-a pus în vedere să lase în deplină proprietate şi posesie un teren în suprafaţă de 2091 m.p. situat în comuna V. , sat G. , jud.Dâmboviţa , tarla 4 , parcela 152/1 şi 150, cu toate că prin sentinţa civilă nr.3341 din 3.10.2005 pronunţată în dosarul nr.64/87/2004 în contradictoriu cu intimata s-a constatat că el este proprietarul imobilului , ca urmare a prescripţiei achizitive.

Contestatorul şi –a precizat cererea ca fiind contestaţia la titlul pus în executare silită.

Tribunalul Dâmboviţa prin sentinţa civilă nr.1513 din 2.10.2008 a respins contestaţia la titlu reţinându-se că dispozitivul deciziei civile nr.30 din

17.01.2003 prin care contestatorul, în calitate de intimat pârât a fost obligat să lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 2091 m.p. situat în pct. ,,B.,, din parcela 152/1 şi 150, nu necesită lămuriri, nu cuprinde neconcordanţe care să atragă necesitatea unor explicaţii suplimentare referitoare la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului.

Curtea de Apel Ploieşti prin decizia 86 din 16 ianuarie 2009 a respins ca nefondat recursul declarat de contestator împotriva sentinţei civile nr. 1513 din 7.10.2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, reţinându-se că potrivit disp.art. 399(1) Cod pr.civilă şi art. 2811 Cod pr.civilă poate fi primită contestaţia la executare în cazul în care dispozitivul hotărârii nu este clar sau echivoc , dar în limitele motivelor cuprinse în hotărâre , fără a se modifica situaţia reţinută definitiv ,cu putere de lucru judecat.

Prin urmare , în acest cadru nu se poate repune în discuţie şi administra probe pentru a se combate situaţii de fapt care şi-au primit o soluţie în procesul de fond.

In speţă, în mod corect s-a respins contestaţia la titlu pus în executare silită , reprezentat de dispozitivul deciziei civile nr.30 din 17.01.2003 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr.7810/2002 prin care contestatorul în calitate de pârât , a fost obligat să lase reclamantei D.D.F. în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 2091 m.p. , parcela 152/1 şi 150 situată în pct. ,,Bădărăneşti,, din comuna Voineşti, sat Gemenea , dispozitivul deciziei fiind clar şi nu cuprinde neconcordanţe care să atragă necesitatea lămuririi acestuia.

Motivul invocat de contestator se referă la o chestiune de fond care are puterea lucrului judecat şi care nu poate fi repusă în discuţie pe calea contestaţiei la executare.

20. APEL ANULAT CA NETIMBRAT. RECURS FORMULAT PE ASPECTE SOLUTIONATE DE INSTANTA DE FOND ŞI NICIUNUL PRIVIND

ANULAREA APELULUI CA NETIMBRAT. RECURSUL INADMISIBIL.

Din interpretarea disp. art. 299 Cod pr.civilă , rezultă că recursul nu poate fi exercitat ,,omisso medio,, adică trecând peste calea de atac a apelului.

In cazul în care apelul a fost anulat ca netimbrat iar în recursul declarat nu se formulează nicio critică împotriva acestei măsuri, ci numai cu privire la soluţia instanţei de fond, recursul este inadmisibil.

Decizia nr. 135 din 13 februarie 2009 pronunţată în dosarul nr. 261/277/2008.

Reclamanţii L.D. şi L.I. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele Oficiul Judeţean de cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău şi SC H SA, Sucursala S. ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună radierea din cartea funciară a înscrierii făcute pe numele pârâtei SC H SA – Sucursala S, arătând că sunt proprietarii unui teren în suprafaţă de 3424 mp. intravilan pentru care au fost puşi în posesie de către

executorul judecătoresc la 15.08.2007, dar pârâta SC H SA – Sucursala S. a înscris sub nr.155/200 în cartea funciară suprafaţa respectivă, primind număr cadastral 29, unde figurează cu suprafaţa de 721 mp., ce le aparţine.

Pârâtul OCPI Buzău, prin întâmpinare a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acesteia.

Pârâta SC H. SA – Sucursala S. prin întâmpinare a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a solicitat respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect.

Judecătoria Pătârlagele prin sentinţa civilă nr.648/20.05.2008 a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului OCPI Buzău, invocată de pârât, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC H. SA – Sucursala S., a admis acţiunea reclamanţilor şi a dispus rectificarea menţiunilor înscrise în cartea funciară pe numele pârâtei SC H. SA – Sucursala S. la nr.cadastral 29 (4124) în ceea ce priveşte suprafaţa de 721 mp., în sensul radierii acestei suprafeţe de la nr.cadastral menţionat şi a obligat pârâtele la plata în solidar a cheltuielilor de judecată către reclamanţi în cuantum de 410 lei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii OCPI Buzău şi SC H. SA – Sucursala S. iar Tribunalul Buzău prin decizia civilă nr.324/05.11.2008 a anulat ca netimbrat apelul declarat de OCPI Buzău şi a respins ca nefondat apelul declarat de SC H. SA – Sucursala S. împotriva sentinţei civile nr.648/20.05.2008 pronunţată de Judecătoria Pătârlagele.

Pârâtul OCPI Buzău a declarat recurs împotriva acestei decizii, invocând disp. art.304 pct.9 cod pr.civilă – când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, dat fiind că atât decizia instanţei de apel cât şi sentinţa instanţei de fond apar ca fiind lipsite de temei legal în privinţa calităţii procesuale a OCPI Buzău, pe de o parte şi în privinţa calităţii OCPI Buzău de instituţie publică care desfăşoară un serviciu public în slujba cetăţenilor.

Recurentul susţine că principalul motiv pentru care a declarat apel a fost acela că instanţa de fond, fără a face o apreciere corectă a legislaţiei în materie de carte funciară, a reţinut culpa procesuală a OCPI Buzău, deşi a arătat pe cale de întâmpinare că în cauzele în care se solicită rectificarea menţiunilor din cartea funciară, OCPI nu poate avea calitate procesuală pasivă ci această calitate se justifică numai în persoana titularului de drepturi înscrise în cartea funciară care a solicitat şi atribuirea de număr cadastral, asumându-şi identificarea şi individualizarea imobilului.

Pe de altă parte, OCPI a fost obligat nejustificat la plata unor cheltuieli de judecată, ce s-ar satisface evident din fonduri publice întrucât este o instituţie publică în subordinea Ministerului Internelor, potrivit dispoziţiilor HG 1210/2004.

Intimaţii prin apărător au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului iar Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 135 din 13 februarie 2009 a respins ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul O.C.P.I. Buzău împotriva deciziei civile nr. 324 din 5 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Buzău. Pentru a pronunţa această decizie s-a reţinut că instanţa de apel prin decizia nr.324/05.11.2008 a anulat ca netimbrat apelul declarat de OCPI Buzău împotriva sentinţei civile nr.648/20.05.2008 pronunţată de Judecătoria Pătârlagele.

Prin recursul declarat împotriva acestei decizii OCPI Buzău a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 cod pr.civilă, susţinând că atât

decizia instanţei de apel cât şi sentinţa instanţei de fond apar ca fiind lipsite de temei legal în privinţa calităţii procesuale a OCPI Buzău.

Dar recurentul nu a formulat niciun motiv de recurs împotriva dispoziţiei instanţei de apel, de anulare ca netimbrat a apelului declarat împotriva sentinţei, ceea ce înseamnă că această dispoziţie a rămas definitivă şi irevocabilă – consecinţa fiind că nu poate fi analizată pentru prima dată în recurs critica ce vizează măsura dispusă de instanţa de fond prin care s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului OCPI Buzău.

Numai în situaţia în care instanţa de recurs ar fi fost investită cu analizarea unui motiv de recurs ce viza anularea ca netimbrat a apelului, şi ar fi constatat că în mod greşit s-a anulat apelul ca netimbrat, se putea dispune casarea în parte a deciziei cu trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru a se pronunţa pe fondul apelului declarat de OCPI Buzău şi nu pe excepţia netimbrării, respectiv asupra criticilor din motivele de apel ce vizau calitatea procesuală pasivă a pârâtului apelant OCPI Buzău şi obligarea lui în solidar la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi.

În condiţiile în care dispoziţia de anulare a apelului ca netimbrat a rămas irevocabilă, nu se poate solicita pentru prima dată în recurs „omisso medio” a se stabili lipsa calităţii procesuale pasive a OCPI Buzău, şi absenţa culpei sale procesuale, recursul formulat în acest sens fiind deci inadmisibil.

21. ART. 612 COD CIVIL. FERESTRE DE LUMINA SI AERISIRE.

Restricţia adusă proprietăţii prin art. 612 Cod civil este limitată la deschiderile pentru vedere , nu şi la deschiderile pentru lumină şi aerisire.

Decizia nr. 288 din 27 martie 2009 pronunţată în dosarul nr. 534/114/2008.

Reclamanţii I. Gh. şi I. L. au chemat în judecată pe pârâţii B. M. şi B. A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii să desfiinţeze servitutea de vedere creată contrar legi, arătând că sunt proprietarii imobilului situat în Rm.Sărat , str.Jirlău , nr.5 , în baza contractului autentificat sub nr. 1415/1986 iar pârâţii sunt proprietari ai imobilului vecin şi care au deschis în anul 2006 trei ferestre cu vedere spre imobilul lor, deşi zidul pe care sunt amplasate se află faţă de linia de hotar la o distanţă mult mai mică decât cea prevăzută de lege.

Pârâţii au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi obligarea reclamanţilor să scoată viţa de vie amplasată pe linia de hotar , să fie obligaţi să ridice de pe linia de hotar zidul construcţiilor – magazie şi garaj , precum şi să fie obligaţi să capteze apa pluvială de la streşini şi să asigure scurgerea ei în reţeaua de canalizare a oraşului, cu cheltuieli de judecată.

Judecătoria Rm.-Sărat , prin sentinţa civilă ă nr. 329 din 14 martie 2007 a admis acţiunea principală şi în parte cererea reconvenţională, a obligat pârâţii să

desfiinţeze ferestrele care au vedere către imobilul reclamanţilor, au obligat reclamanţii să scoată viţa de vie amplasată la distanţa de 0, 30 metri de linia de hotar şi în caz de refuz au fost abilitaţi pârâţii să efectueze această operaţiune.

De asemenea , reclamanţii au fost obligaţi să-şi monteze jgheaburi pe toată lungimea garajului situat între proprietatea reclamanţilor şi cea a pârâţilor , conform propunerii expertului P. L. şi schiţa anexă la acesta şi a fost respins capătul de cerere formulat de pârâţi privind obligarea reclamanţilor de a ridica magazia şi garajul de pe linia de hotar, iar cheltuielile de judecată au fost compensate parţial, reclamanţii fiind obligaţi să plătească pârâţilor suma de 108 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre , instanţa de fond a reţinut că proprietăţile părţilor se învecinează iar pe peretele casei pârâţilor aflat către proprietatea reclamanţilor sunt amplasate trei ferestre de vedre , distanţa dintre zidul casei pe care se află acestea şi linia de hotar fiind de 96 cm, ceea ce încalcă prev. art. 612 Cod civil.

Au existat ferestre pe acest zid mai bine de 30 de ani, care însă aveau dimensiuni mai mici , pentru lumină dar în anul 2006 pârâţii , fără acordul reclamanţilor, le-au desfiinţat şi au montat altele la dimensiunea actuală. A considerat instanţa, că prin modul în care sunt amplasate şi prin destinaţia care o au aceste ferestre, încalcă dreptul de proprietate al reclamanţilor, astfel acţiunea principală este întemeiată.

In ceea ce priveşte cererea reconvenţională s-a reţinut că în curtea reclamanţilor se află plantată viţă de vie la distanţă de 30 cm faţă de linia de hotar şi că reclamanţii nu au montate jgheaburi pe toată lungimea garajului care să asigure astfel captarea şi scurgerea apei în reţeaua de canalizare a oraşului, aspecte relevate de expertul desemnat în cauză, astfel că sub aceste aspecte cererea reconvenţională a fost apreciată ca întemeiată.

Capătul de cerere privind desfiinţarea garajului şi magaziei aflate pe linia de hotar a fost considerat neîntemeiat deoarece aceste construcţii nu sunt amplasate pe hotar , fiind respectate disp. art. 613 Cod civil.

Impotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii B. M. şi B. A. , criticând-o pe motive de netemeinicie şi nelegalitate întrucât instanţa de fond a făcut o greşită apreciere a probelor ignorând preexistenţa ferestrelor care au fost doar modernizate , iar cererea lor de ridicare a garajului şi magaziei de pe linia de hotar a fost respinsă în mod nejustificat în condiţiile în care raportul de expertiză efectuat în cauză a apreciat că aceste construcţii încalcă linia de hotar.

După administrarea probelor, Tribunalul Buzău prin decizia civilă nr.374 din 15 decembrie 2008 , a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii B. M. şi B. A. împotriva sentinţei civile nr.329 din 14.03.2007 pronunţată de Judecătoria Rm.Sărat.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut cu privire la critica apelanţilor a obligării lor la desfiinţarea ferestrelor de vedere construite spre proprietatea reclamanţilor intimaţi, că proprietatea reclamanţilor se învecinează pe latura de Est cu cea a pârâţilor iar pe linia comună de hotar în dreptul construcţiilor cu destinaţie de locuinţă , gardul despărţitor este făcut din panouri de plasă de sârmă. In zidul construcţiei proprietatea lor cu vedere spre proprietatea reclamanţilor, pârâţii B. aveau practicate 3 ferestre pentru iluminat şi aerisire iar în anul 2006 pârâţii au modificat poziţionarea şi dimensiunile acestor ferestre lărgindu-le, cotele fiind cele stabilite în raportul de expertiză întocmit de expert Rotaru Nicu.

Instanţa de apel a reţinut că fereastra dormitorului care este cea mai mare, are deschidere totală şi nu exclusiv pe verticală , cum se întâmplă în cazul deschiderilor de aerisit aşa cum rezultă din fotografia de la fila 18 din dosarul de recurs nr. 3146/114/2007.

Deşi expertul constructor prin lucrarea întocmită în prezentul dosar a opinat în sensul că ferestrele nu sunt de vedere , expertiza este un simplu mijloc de probă a cărui concludenţă şi pertinenţă de apreciază în concret de instanţă în contextul probator complet.

Or , în speţă datorită dimensiunilor mărite şi poziţionării lor, ferestrele exced unor simple deschideri de iluminat şi aerisire , ele sunt practicate în zidul exterior al construcţiei cu vedere la proprietatea vecină a reclamanţilor, la o distanţă mai mică decât cea prevăzută de art. 612 Cod civil , faţă de hotarul comun , aspecte de natură să aducă prejudicii proprietarilor vecini , astfel încât în mod corect prima instanţă a apreciat ca fiind întemeiată acţiunea principală în raport de situaţia de fapt şi de disp. art. 612 – 614 Cod civil.

Este adevărat că servituţiile continue şi aparente se dobândesc prin posesiune de 30 de ani potrivit art. 623 Cod civil însă în speţă , ferestrele preexistente aveau alte dimensiuni , mai mici decât cele deschise în anul 2006 de pârâţii apelanţi şi care încalcă servitutea de vedere, susţinerile acestora fiind neîntemeiate.

In ceea ce priveşte motivul de apel referitor la construcţiile garaj şi magazie ale reclamanţilor, pentru care s-a solicitat ridicarea de pe linia de hotar, şi s-a apreciat că ar încălca această linie, instanţa de apel a constatat că, în raport de actele de proprietate deţinute de fiecare dintre părţi , coroborate cu raportul de expertiză întocmit de expert P. H. , fiecare dintre părţi stăpânesc în fizic suprafeţe mai mari, iar amplasarea respectivelor anexe pe linia de demarcaţie comună nu încalcă disp. at.- 610 Cod civil , în condiţiile în care prin acestea nu le sunt aduse prejudicii, iar pârâţii au şi ei amplasate construcţii anexe pe linia de hotar.

Impotriva aceste decizii au declarat recurs pârâţii B. M. şi B. A. , invocând motivul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 7 Cod pr.civilă susţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele pre care se sprijină în sensul că deşi s-a efectuat o expertiză în construcţii care să stabilească dacă ferestrele amplasate la imobilul în care locuiesc , spre proprietatea intimaţilor reclamanţi, sunt de vedere sau de iluminat şi aerisire, instanţa de apel a făcut abstracţie de acest raport de expertiză.

Din raportul de expertiză întocmit de expert R. N. rezultă că ferestrele nu sunt de vedere ci sunt ferestre de aerisire şi iluminare , motivat prin dimensiunile mici ale ferestrelor noi amplasate în locul celor vechi, precum şi a înălţimii acestora faţă de plafonul imobilului.

Expertul motivează şi prin faptul că nu există posibilitatea de vedere către proprietatea vecinului şi datorită deschiderii prin basculare ( cu balamale la partea inferioară ) în unghi de 30 grade. Mai mult decât atât , toate ferestrele sunt cu geam opac pentru a nu se vedea spre imobilele intimaţilor reclamanţi.

Instanţa de apel a ignorat toate datele tehnic e stabilite de expertul numit în cauză, considerând că această expertiză este doar un simplu mijloc de probă a cărui concludenţă şi pertinenţă se apreciază în mod concret de către instanţa de judecată ori, hotărârea pronunţată de Tribunalul Buzău, nu se întemeiază pe

mijloacele de probă existente în cauză pronunţând o hotărâre nelegală, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei şi pe fond să fie respins capătul de cerere al intimaţilor reclamanţi privind desfiinţarea ferestrelor practicate la imobilul ce le aparţine.

Curtea de Apel Ploieşti prin decizia nr. 288 din 27 martie 2009 a admis recursul declarat de pârâţii B.M. şi B.A. , a modificat în tot decizia civilă nr. 374 din 15 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Buzău, în sensul că a admis apelul declarat de pârâţii B.M. şi B.A., a schimbat în parte sentinţa civilă nr.329 din 14 martie 2007 pronunţată de Judecătoria Rm.Sărat , a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor I.Gh. şi I.L. şi a înlăturat obligarea pârâţilor să desfiinţeze ferestrele construite spre proprietatea reclamanţilor, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei. Pentru a pronunţa această decizie s-a reţinut că, potrivit art. 612 Cod civil, ,,nimeni nu poate avea vedere sau ferestre spre vedere , nici balcoane au alteasemenea asupra proprietăţii îngrădite sau neîngrădite a vecinului său , de nu va fi o distanţă de 19 decimetri între zidul pe care se deschid aceste vederi şi proprietatea vecină,, .

Practica judecătorească a stabilit că restricţia adusă proprietăţii prin art. 612 Cod civil este limitată la deschiderile pentru vedere, în sensul că numai acestea nu pot fi făcute decât la o distanţă de 19 decimetri de proprietatea vecină.

Cât priveşte deschiderile pentru lumină în lipsa oricărei restricţii legale de felul acelei prevăzute pentru vederi, ele pot fi făcute fără observarea vreunei distanţe .

Din probele administrate în cauză rezultă că ferestrele practicate de recurenţii pârâţi la imobilul lor spre proprietatea reclamanţilor intimaţi, sunt ferestre de lumină şi aerisire ce nu intră sub incidenţa disp. art. 612 Cod civil , motiv pentru care pârâţii nu pot fi obligaţi să le desfiinţeze.

Astfel, instanţa de fond , prin încheierea din 12 decembrie 2006 a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice , unul dintre obiective fiind şi acela de a verifica dacă cele trei ferestre ale pârâţilor sunt pentru aerisire şi lumină.

Expertul tehnic P. L., răspunzând la acest obiectiv , a constatat că ferestrele din geam termopan pe care pârâţii le-au montat în urma amenajării locuinţei sunt ferestre mai mici de aerisire şi lumină întrucât , ramele de la geamuri au prevăzute pentru deschidere un limitator la unghi de 45 de grade, la interior fiind mate şi la exterior transparente.

De asemenea, expertul tehnic R. N. în raportul de expertiză efectuat în apel, a constatat că ferestrele practicate pe faţada posterioară a imobilului proprietatea pârâţilor sunt ferestre pentru aerisire şi iluminare motivat de faptul că au dimensiuni mici, sunt amplasate la o înălţime ce nu creează posibilitatea de vedere către proprietatea vecinului, se deschid prin basculare ( cu balamale la partea inferioară) la un unghi de 30 de grade şi au geam opac.

Prin răspunsul la interogatoriul luat reclamanţilor de către pârâţi la instanţa de fond, reclamanţii au recunoscut că ferestrele sunt prevăzute cu geamuri mate.

Caracteristicile menţionate de cei doi experţi se pot constata şi din planşele fotografice aflate la filele 11-16 dosar recurs respectiv dimensiunea mică , geamuri mate şi deschidere prin basculare a celor trei ferestre , care nu permit vederea către proprietatea vecină fiind pentru aerisire şi lumină , ceea ce înseamnă că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că ferestrele sunt de vedere.

Aşadar , probele administrate în cauză dovedesc faptul că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 612 Cod civil fiind afectată de nelegalitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 Cod pr.civilă.

22. Partaj de bunuri comune – incidenţa dispoziţiilor art.741, 742 şi 6735 cod pr.civilă

Dispoziţiile art.741 cod civil, prevăd că “la formarea şi compunerea părţilor, trebuie să se dea în fiecare parte, pe cât se poate, aceeaşi cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau de creanţe de aceeaşi natură şi valoare”, iar dispoziţiile art.742 cod civil prevăd că „inegalitatea părţilor date în natură se compensează prin bani”, art.6735 cod pr.civilă prevăd că “instanţa va face împărţeala în natură. În temeiul celor stabilite potrivit alin. 1, ea procedează la formarea loturilor şi la atribuirea lor. În cazul în care loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc printr-o sumă de bani”.

Decizia civilă nr. 24 din data de 15 ianuarie 2009

Prin decizia civilă nr.24 din 15 ianuarie 2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de pârâtul M D., împotriva deciziei civile nr.262 din 01 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimata reclamantă A.M.D, a casat decizia sus menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Buzău.

Pentru a pronunţa această decizie Curtea, a apreciat că toate criticile formulate cu privire la împărţirea bunurilor comune sunt întemeiate, instanţa de apel nu a analizat situaţia de fapt dedusă judecăţii, precum şi dispoziţiile legale ce au incidenţă în cauza de faţă.

Astfel, dispoziţiile art.741 cod civil prevăd că “la formarea şi compunerea părţilor, trebuie să se dea în fiecare parte, pe cât se poate, aceeaşi cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau de creanţe de aceeaşi natură şi valoare”, iar dispoziţiile art.742 cod civil prevăd că „inegalitatea părţilor date în natură se compensează prin bani”.

Mai mult decât atât şi dispoziţiile art.6735 cod pr.civilă prevăd că “instanţa va face împărţeala în natură. În temeiul celor stabilite potrivit alin. 1, ea procedează la formarea loturilor şi la atribuirea lor. În cazul în care loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc printr-o sumă de bani”.

În contextul dispoziţiilor legale sus menţionate, dispoziţii care guvernează partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, bunuri de toate categoriile, instanţa de apel, în mod greşit a procedat la atribuirea, în totalitate, în lotul recurentului, a tuturor bunurilor imobile, mobile, datorii comune, ce alcătuiesc patrimoniul comun, fără a analiza şi situaţia reală a acestuia dovedită cu acte, în

sensul că este pensionar, având o pensie lunară de 3.081 lei, grevată de plata celor două credite în valută, în condiţiile în care în lotul său au fost atribuite şi cele două împrumuturi contractate în timpul căsătoriei, că nu realizează alte venituri, având sub îngrijirea sa pe minorul rezultat din convieţuirea părţilor pentru care primeşte cu titlu de pensie doar suma de 400 lei lunar.

De asemenea, curtea a apreciat că în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că atribuirea în lotul recurentului a tuturor bunurilor mobile, respectiv autoturism şi bunuri de mobilier, aparatura electrocasnică, aparatură electronică, covoare, veselă diverse servicii de masă, de băuturi, s-a efectuat în considerarea încredinţării minorului către acesta, fără a observa din cererile părţilor că există mai multe bunuri de acelaşi gen, respectiv trei televizoare color, două calculatoare, trei covoare, 24 pahare cristal, 2 garnituri de mobilă dormitor, precum şi alte bunuri ce au fost atribuite în mod nelegal recurentului şi care trebuiau împărţite, pe cât posibil în natură, astfel încât formarea şi compunerea loturilor trebuie să se stabilească prin atribuirea fiecărei părţi, pe cât se poate, în aceeaşi cantitate de bunuri mobile şi imobile de drepturi sau de creanţă, de aceeaşi natură şi valoare, pentru a se evita împovărarea numai a uneia dintre părţi, aşa cum greşit s-a reţinut în cauza de faţă.

23. Partaj succesoral – incidenţa dispoziţiilor art.304 pct.5 cod pr.civilă invocat ca motiv de ordine publică

Dispoziţiile art.304 pct.5 cod pr. civilă prevăd că “modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art.105 alin.2 cod pr. civilă ”.

Decizia civilă nr. 103 din data de 5 februarie 2009

Prin decizia civilă nr.103 din 5 februarie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a respins excepţia nulităţii recursului, formulată de intimata pârâtă şi a admis recursul formulat de reclamantul M.A., împotriva deciziei civile nr.343 pronunţată la 17 noiembrie 2008 de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâta B.M. şi pe cale de consecinţă a casat decizia sus menţionată şi sentinţa civilă nr.1297 din 14 martie 2006 pronunţată de Judecătoria Buzău şi trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Buzău.

Pentru a pronunţa această decizie Curtea a reţinut următoarele:Cât priveşte motivul de ordine publică invocată de recurent, Curtea apreciază

că aceasta este întemeiată având în vedere că disp.art.304 pct.5 cod pr. civilă prevăd

că “modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art.105 alin.2 cod pr. civilă ”.

Având în vedere cele arătate şi analizându-se evoluţia cauzei încă de la instanţa de fond, curtea a apreciat că, într-adevăr în cauză nu a fost citată soţia supravieţuitoare a defunctului, M. I. şi drept consecinţă hotărârile pronunţate au fost date cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind incidente dispoziţiile art.304 pct.9 cod pr. civilă.

Drept urmare, în baza dispoziţiilor art.312 cod pr.civilă, Curtea a admis recursul declarat de reclamant, a casat ambele hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Buzău, pentru ca, soluţionarea acesteia să se efectueze în contradictoriu cu toate părţile implicate în proces.

Ca o consecinţă a examinării cu prioritate a excepţiei de ordine publică, fără a se mai putea analiza şi celelalte aspecte de fond ale cauzei, motivele de recurs formulate, în conformitate cu disp.art.315 cod pr.civilă, cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va avea în vedere, pe lângă aspectele menţionate mai sus şi toate apărările pe care părţile înţeleg să şi le formuleze cu ocazia susţinerilor lor, în vedere pronunţării unei soluţii legale şi temeinice.

24. CHELTUIELI DE JUDECATĂ. PARTICULARITĂŢILE ACORDĂRII ACESTORA ÎN PROCESELE DE PARTAJ

Potrivit art. 274 al. 1 Cod pr. civ. partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată.

Pe de altă parte litigiu dedus judecăţii are ca obiect ieşire din indiviziune cu privire la un teren asupra cărora părţile au calitatea de coproprietar.

Ori, aşa cum s-a arătat în doctrină şi s-a decis în jurisprudenţă în astfel de cauze părţile au calitate dublă de reclamant şi pârât încetarea stării de coproprietate fiind pe deplin profitabilă ambelor.( Decizia nr. 71 din 28 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).

Prin Decizia nr. 71 din 28 ianuarie 2009 Curtea de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins recursul formulat de reclamanta G.S., împotriva deciziei civile nr. 433 din 29 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâta T.E., ca nefondat.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că potrivit art. 274 al. 1 Cod pr. civ. partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată.

Pe de altă parte Curtea reţine că prezentul litigiu are ca obiect ieşire din indiviziune cu privire la un teren asupra cărora părţile au calitatea de coproprietar.

Ori, aşa cum s-a arătat în doctrină şi s-a decis în jurisprudenţă în astfel de cauze părţile au calitate dublă de reclamant şi pârât încetarea stării de coproprietate fiind pe deplin profitabilă ambelor.

Aşa fiind ambele sunt datoare să suporte cheltuielile de judecată.

În cauza pendinte, în faza de apel după casarea cu trimitere singura cheltuială făcută de către recurentă a fost plata onorariului de expert în cuantum de 500 lei, şi care a fost avut în vedere de tribunal de vreme ce a obligat intimata la plata a jumătate din acesta.

Cu privire la cheltuielile din celelalte cicluri procesuale Curtea a reţinut că prin Decizia nr. 559/10.12.2007 a Tribunalului Dâmboviţa – Secţia civilă şi prin care a fost soluţionat primul apel declarat de către apelantă s-a luat act că aceasta nu solicită cheltuieli de judecată, hotărârea nefiind criticată sub acest aspect pe calea recursului, iar partea nemaiputând reveni asupra renunţării sale la o astfel de solicitare, iar în dosarul în care s-a pronunţat decizia de casare nu s-au produs dovezi ale cheltuielilor eventual suportate de recurentă, cu excepţia taxei de timbru şi timbru judiciar.

Având în vedere cele arătate în precedent Curtea a constatat că toate criticile recurentei în sensul că nu i s-au acordat cheltuieli de judecată decât într-un cuantum modic, deşi trebuiau cuantificate şi în raport de celelalte faze procesuale, dovada acestora fiind făcută cu chitanţele ce vizau onorariile de avocat, de expert şi taxele de timbru sunt nefondate.

Nefondată a fost apreciată şi cea de a două critică potrivit cu care soluţia instanţei nici nu este motivată sub aspectul criticat, aceasta invocând în cuprinsul considerentelor dispoziţiile art. 274 Cod pr. civ. şi care sunt aplicabile soluţionării petitului privitor la cheltuieli de judecată.

25. CERERE DE ÎNDREPTARE EROARE MATERIALĂ ÎNTEMEIATĂ PE DISPOZIŢIILE ART. 281 COD PROCEDURĂ CIVILĂ. INCIDENŢA ÎN

SPEŢA DEDUSĂ JUDECĂŢII A ACESTUI TEXT DE LEGE

Potrivit textului invocat drept temei juridic al cererii – art. 281 Cod pr. civ. erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

În mod eronat a reţinut prima instanţă că nu poate fi admisă cererea petentului întrucât expertul topo a identificat o suprafaţă mai mare de teren decât cea reţinută în încheierea interlocutorie faţă de dispozitivul sentinţei care a intrat în putere de lucru judecat.( Decizia nr. 149/18 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).

Prin Decizia nr. 149/18 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis recursul declarat de petentul G.I., în contradictoriu cu intimaţii A.M. şi G. D., modificate ambele hotărâri, respectiv decizia civilă nr. 487 din 26 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa şi încheierea din 30 iulie 2008 pronunţată de Judecătoria Găeşti în dosarul nr. 4196/1994 şi admisă cererea de îndreptare eroare materială.

Pe cale de consecinţă s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinţei nr. 1470/26.06.1997 a Judecătoriei Găeşti în sensul că la Lotul I atribuit reclamantului G.I. se va trece suprafaţa de 3645 m.p. în loc de 2470 m.p. cum din eroare s-a menţionat, menţiunea îndreptării urmând a se face în ambele exemplare originale ale hotărârii, fiind menţinute în rest dispoziţiile sentinţei.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de control judiciar a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 1470/26.06.1997 a Judecătoriei Găieşti, rămasă definitivă şi irevocabilă a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii G.I. şi A.M. în contradictoriu cu pârâtul G.D., precum şi cererea reconvenţională şi s-a dispus partajarea şi ieşirea din indiviziune asupra bunurilor rămase de pe urma defunctei G.G. conform încheierii de admitere în principiu din data de 12.01.1995, precum şi a raportului de expertiză centralizator întocmit de expertul constructor C. C.în variantă unică prin atribuirea de loturi părţilor.

În ceea ce priveşte această hotărâre la data de 15.07.2008 reclamantul G.I. a formulat o cerere de îndreptare eroare materială întemeiată pe dispoziţiile art. 281 Cod pr. civ. în ceea ce priveşte suprafaţa situată în Tarlaua 7 A 37/15 menţionând că acesta este în întindere totală de 3470 mp, iar nu de 2470 mp cum din eroare s-a menţionat.

Potrivit textului invocat drept temei juridic al cererii erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

Ori, în ceea ce priveşte suprafaţa de teren situată T 37 A 37/15 în dispozitivul Sentinţei civile nr. 1470/26.06.1997 s-a reţinut pe de o parte că aceasta este de 2470 mp, iar pe de altă parte că este compusă din mai multe suprafeţe aşa cum sunt reţinute în schiţa de plan de la punctul 1 a raportului de expertiză întocmit de expertul topo A.G., teren situat în satul C. de Sus – intravilan şi extravilan.

În respectiva schiţă de plan aflată la fila 57 dosar judecătorie apare poşat cu roşu mai multe suprafeţe de teren şi care ar urma să revină în lotul reclamantului şi anume: suprafaţa 1 de 1245 mp, suprafaţa 2 de 542 mp, suprafaţa 3 de 178 mp şi suprafaţa 4 de 1630 mp şi care însumate nu fac 2470 mp aşa cum s-a reţinut în dispozitivul sentinţei.

Aşadar atâta vreme cât instanţa s-a raportat expres la aceste suprafeţe prin trimiterea la lucrarea de expertiză topografică, în mod corect trebuia să menţioneze în cuprinsul sentinţei întinderea corectă a suprafeţelor însumate şi care este în realitate de 3645 mp.

În mod eronat a reţinut prima instanţă că nu poate fi admisă cererea petentului întrucât expertul topo a identificat o suprafaţă mai mare de teren decât cea reţinută în încheierea interlocutorie faţă de dispozitivul sentinţei care a intrat în putere de lucru judecat.

Asemănător, în mod nelegal a apreciat instanţa de apel că nu este vorba de nici o eroare întrucât în dispozitiv s-au trecut suprafeţele de teren incluse în lotul apelantului prin raportul de expertiză centralizator întocmit de expertul C. C..

Aşa cum s-a menţionat mai sus în dispozitivul sentinţei nu s-a făcut referire numai la această lucrare de expertiză, ci s-a făcut trimitere expresă la schiţele de plan anexă la expertiza topo.

Pentru cele arătate în precedent Curtea a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 281 Cod pr. civ. hotărârile pronunţate în precedent fiind nelegale, iar criticile recurentului fondate.

26. CERERE DE REVIZUIRE ÎNTEMEIATĂ PE DISPOZIŢIILE ART. 322 pct. 4 COD PROCEDURĂ CIVILĂ. CONDIŢII PENTRU A FI INCIDENT

ACEST MOTIV AL CĂII EXTRAORDINARE DE ATAC

Potrivit textului invocat drept temei juridic al cererii de revizuire şi anume art. 322 pct. 4 teza II Cod pr. civ. revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii.

Pe de altă parte, aşa cum s-a decis în doctrină şi s-a arătat în jurisprudenţă pentru a fundamenta admiterea cererii de revizuire înscrisul trebuie să fi fost determinant în darea hotărârii în sensul că în lipsa sa soluţia ar fi fost alta( Decizia nr. 200 din 4 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).

Prin Decizia nr. 200 din 4 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins ca nefondat recursul declarat de revizuientul A.I. împotriva deciziei civile nr. 468 din 13 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în contradictoriu cu pârâţii B.E., A.C., A.M., A.N., A. G.. şi I.O..

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că A.I. a investit iniţial Judecătoria Pucioasa cu o cerere de revizuire a Sentinţei civile nr. 1770/20.10.1998 a aceleiaşi instanţe, cale extraordinară de atac formulată în contradictoriu cu intimaţii B.E., A.I., A.Ş. A.N., I.O. şi A.G.. şi întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 Cod pr. civ.

La baza demersului judiciar al revizuientului a stat susţinerea acestuia potrivit cu care prin sentinţa a cărei revizuire s-a solicitat s-a dat eficienţă juridică unui testament pe care reclamanta B.E. l-a invocat în motivarea acţiunii sale şi care a fost constatat nul absolut prin Sentinţa civilă din 18.12.2006 rămasă definitivă şi irevocabilă.

Potrivit textului invocat drept temei juridic al cererii de revizuire şi anume art. 322 pct. 4 teza II Cod pr. civ. revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii.

Pe de altă parte, aşa cum s-a decis în doctrină şi s-a arătat în jurisprudenţă pentru a fundamenta admiterea cererii de revizuire înscrisul trebuie să fi fost determinant în darea hotărârii în sensul că în lipsa sa soluţia ar fi fost alta.

Ori, în speţa dedusă judecăţii înscrisul arătat de revizuient ca fiind fals nu a fost determinat în pronunţarea hotărârii atacate cu calea extraordinară de atac, în accepţiunea menţionată în precedent.

Astfel, deşi reclamanta a depus la dosar testamentul olograf aflat la filele 3-5 în Încheierea interlocutorie din data de 02.04.1997 s-a reţinut că devoluţiunea este una legală, iar nu testamentară, părţile având calitatea de moştenitori legali, iar nu de legatari aşa cum erau menţionaţi în înscrisul intitulat testament.

Totodată, prin expertiza specialitate agricultură a fost efectuată o singură variantă de lotizare, necontestată de părţi, iar în motivarea sentinţei civile nr. 1770/20.10.1998 nu s-a reţinut nici un moment că la omologarea acesteia s-a avut în vedere drept criteriu de atribuire respectivul testament.

Aşa fiind critica recurentului în sensul că în speţa dedusă judecăţii pretinsul testament a fost invocat în motivarea acţiunii de către reclamantă şi apoi a fost avut în vedere şi de către expert care a făcut lotizările în raport de voinţa testatorului, astfel încât deşi este nul absolut el a produs efecte juridice a fost apreciată ca nefondată.

În ceea ce priveşte critica potrivit care hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motivările cuprinse în considerente fiind contradictorii Curtea a reţinut că dovada falsului se face prin hotărâre judecătorească, nefiind suficientă simpla afirmaţie a revizuientului.

Pe de altă parte, în jurisprudenţă s-a decis că înscrisul este fals în sensul art. 322 pct. 4 Cod pr. civ. nu numai atunci când falsul este stabilit prin hotărârea de condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni, ci şi atunci când prin operaţiunea de alterare a realităţii nu s-a comis o infracţiune.

Numai că trebuie avute în vedere acele situaţii în care acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau nu mai poate fi exercitată pentru unul din cazurile prevăzute de art. 10 Cod pr. pen., iar nu acelea în care înscrisul este simulat sau clauzele sale nu corespund voinţei reale ale părţilor.

Ori, din considerentele Sentinţei civile nr. 1201/18.12.2006 se reţine că ceea ce a stat la baza constatării nulităţii testamentului a fost reglementarea cuprinsă în art. 859 şi art. 886 Cod civil, respectiv împrejurarea că actul nu a fost scris, datat şi semnat de către testator.

Fiind vorba de vicii de formă nu se poate susţine că înscrisul este fals sau că a avut loc o operaţiune de alterare a realităţii, împrejurarea corect reţinută şi de către instanţa de apel, considerentele hotărârii nefiind contradictorii.

Susţinerea că a formulat plângere penală pentru falsificarea respectivului înscris, dar pentru că faptele erau prescrise Parchetul de pe lângă Judecătoria Puciaosa nu a dat curs cercetărilor penale nu are relevanţă în speţă, întrucât eventualul fals poate fi cercetat şi de instanţa civilă, dar în condiţiile analizate pe parcursul considerentelor deciziei.

27. PLATA LIPSEI DE FOLOSINŢĂ PENTRU IMOBILELE CONFISCATE DE STAT ÎN MOD ABUZIV

În Legea 10/2001 nu se regăsesc dispoziţii referitoare la plata lipsei de folosinţă pentru imobilele preluate abuziv .

Există în lege art. 33 care se refera la   - Încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, contravenţională, civilă sau penală.    Art. 34 - Exercitarea abuzivă a dreptului de a depune notificări în vederea restituirii de imobile în temeiul prezentei legi atrage răspunderea civilă pentru pagubele pricinuite.

Art.40 cu referire la art.25 alin.5 Art. 40 - Nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 25 alin. (5) atrage

obligaţia deţinătorului căruia îi revine această obligaţie de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit.

Art.25 alin.5(5) Proprietarii cărora, prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege, le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deţinătorii actuali ai acestora un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezenţa executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului

Prin decizia nr.74/29 ianuarie 2009 s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C. G. E., împotriva deciziei civile nr. 337 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN - prin MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR.

În fapt prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău sub nr.2763/200/2008, reclamantul C. G. E. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea la plata sumei de 440.000 RON reprezentând: 420.000 RON compensare lipsă folosinţă prin lipsire ilegală de proprietate şi 20.000 RON, daune morale, pentru încălcarea dreptului de proprietate.

Reclamantul a arătat că în anul 1977, fără a se respecta dispoziţiile Constituţiei din 1965, familia sa a fost deposedată de o proprietate, clădire cu destinaţie locuinţă şi anexe gospodăreşti totalizând 143 mp şi suprafaţa de 250 mp teren aferent construcţiilor, imobil situat în B.....

A mai arătat reclamantul că pentru aceste proprietăţi nu a primit nicio indemnizaţie echitabilă şi rezonabilă de la pârât, până în prezent.

Reclamantul a mai susţinut că din luna octombrie 1977 şi până în prezent, ca unic moştenitor, are dreptul la o compensaţie pentru lipsire ilegală de proprietate, potrivit practicilor internaţionale.

De asemenea, reclamantul a mai susţinut că, cererea sa este o cerere accesorie unei acţiuni în revendicare imobiliară în echivalent.

La solicitarea instanţei, reclamantul a depus o cerere modificatoare, prin care a adăugat un nou capăt de cerere, astfel că, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1200 RON, pentru fiecare lună întârziere, începând cu 15.04.2008 şi până la plata efectivă a sumei ce reprezintă compensarea lipsei de câştig rezultată din lipsa ilegală de proprietate.

Reclamantul a mai precizat faptul că prezenta acţiune este o cerere accesorie a unei acţiuni în revendicare (restituire, retrocedare) imobiliară în echivalent pentru un imobil ce a fost confiscat autorului său de autorităţile comuniste, iar sumele de 420.000 lei şi 1200 lei lunar sunt solicitate cu titlu de prejudiciu material, fiind legate de lipsirea ilegală de proprietate, precum şi de imposibilitatea în care se află în prezent, de a se bucura de bunul său, în sensul exploatării în folosul propriu.

Prin sentinţa civilă nr.3952 din 11.07.2008 Judecătoria Buzău a respins excepţia privind autoritatea de lucru judecat, precum şi acţiunea formulată şi completată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1201 Cod civil.

Pe fondul acţiunii, instanţa de fond a reţinut că reclamantul este unic moştenitor al defunctului său tată, C. C, care a deţinut în B...un imobil casă de locuit şi teren aferent, imobil ce a fost preluat de stat în anul 1977, prin cererea nr.23/1977, acesta fiind de acord cu demolarea în vederea sistematizării zonei Unirii, iar în schimb a primit un apartament cu trei camere şi despăgubiri legale.

S-a mai reţinut că, după preluare, construcţia a fost demolată, iar din totalul terenului de 250 mp, doar suprafaţa de 44 mp a fost afectată lucrărilor de sistematizare, diferenţa fiind înstrăinată de reclamant prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2039/1998, iar prin sentinţa civilă nr.183 din 21.02.2006 a Tribunalului Buzău, s-a stabilit valoarea estimativă a imobilelor şi terenului de 44 mp la suma de 153.043,82 lei, despăgubiri acordate conform Titlului VII din Legea nr.247/2005.

Instanţa a apreciat că pârâtul nu poate fi obligat la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, atât timp cât nu a încasat venituri şi chirii pentru folosirea acestora. Faţă de daunele morale solicitate, instanţa a apreciat că reclamantul, chiar dacă a suferit un prejudiciu moral, a fost suficient compensat potrivit legislaţiei în vigoare la acea dată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, care a criticat considerentele reţinute de instanţa de fond în sensul că tatăl său a primit un apartament cu trei camere şi despăgubiri legale, deşi, în realitate, apartamentul a fost „cu chirie” nu în proprietate, iar despăgubirile nu au fost acordate nici până în prezent.

De asemenea, apelantul a invocat că instanţa de fond a reţinut că statul nu a încasat chirie şi nici nu a obţinut venituri, astfel încât, nu s-ar justifica plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, fără a se constata că a solicitat compensarea lipsei de câştig fiindu-i încălcat dreptul de folosinţă a bunului propriu.

Referitor la capătul de cerere privind plata daunelor morale, recurentul a criticat nemotivarea acestuia de către instanţa de fond, fiind invocată în acest sens practică C.E.D.O.

Tribunalul Buzău, prin decizia civilă nr.337 din 12 noiembrie 2008, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul C. G. E., reţinând că prin cererea nr.23/1977, tatăl reclamantului şi-a exprimat acordul cu privire la demolarea casei de locuit, în vederea sistematizării zonei Unirii, primind în schimb un apartament cu trei camere şi întrucât doar suprafaţa de 44 mp a fost afectată lucrărilor de sistematizare,

diferenţa de teren până la 250 mp a făcut obiectul înstrăinării prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2039/1998.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C. G. E., pentru următoarele motive:

O primă critică este că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, instanţa nu s-a pronunţat asupra unor dovezi administrate, dovezi ce erau hotărâtoare pentru soluţionarea cauzei (art. 304 pct.8,9,10 C.pr.civilă).

Se susţine de recurent că prin hotărârile pronunţate i-au fost încălcate atât dreptul la un proces echitabil, cât şi dreptul de proprietate.

Se critică hotărârea instanţei de apel pentru că s-a reţinut greşit faptul că tatăl său şi-a exprimat acordul prin cererea din 29.09. 1977, din moment ce acest acord a fost luat sub violenţă şi, mai mult, în înscris se precizează că în situaţia în care nu sunt satisfăcute cele două condiţii şi nu au fost respectate, el nu este de acord cu demolarea.

O altă critică este că eronat au reţinut instanţele că s-a primit un apartament în proprietate, iar faţă de această eroare, depune la dosar adresa nr. 119/2006 eliberată de RAM Buzău, contractul de închiriere nr. 39/1978 şi contractul de vânzare-cumpărare nr. 9564/1992.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art.304 pct. 8 C.pr.civilă, în sensul că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, Curtea va reţine că aceasta este nefondat întrucât recurentul nu a arătat în ce constă schimbarea naturii sau înţelesului actului juridic, pentru că simpla afirmaţie nu este suficientă pentru a se admite recursul.

Nu există niciun dubiu cu privire la acordul autorului recurentului în ceea ce priveşte demolarea imobilului pentru sistematizare, întrucât în cererea de la fila 5 dosar recurs, rezultă clar acest acord. Recurentul nu a administrat probe din care să rezulte că asupra autorului său s-au efectuat violenţe la momentul când a formulat cererea.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civilă, este nefondată întrucât recurentul nu a arătat în ce a constat încălcarea dispoziţiilor legale în litera sau spiritul lor.

Susţinerea recurentului că instanţele au reţinut în mod eronat că s-a primit în schimb un apartament în proprietate, urmează a fi respinsă întrucât această critică se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 11 C.pr.civilă, şi nu pct. 10 C.pr.civilă, cum greşit a invocat recurentul, în condiţiile în care aceste texte de lege au fost abrogate prin OUG nr.138/2000.

Critica recurentului că i s-au încălcat atât dreptul la un proces echitabil, cât şi dreptul de proprietate, urmează a fi respinsă întrucât, pe de o parte, pentru imobilul preluat abuziv de către stat prin sentinţa civilă nr. 183/2006 a Tribunalului Buzău s-a admis acţiunea recurentului, s-a dispus anularea dispoziţiei emisă de Primăria Buzău, stabilind valoarea estimată a imobilului format din construcţie şi terenul aferent în suprafaţă de 44 mp, situat în B.., la suma totală de ..

În Legea 10/2001 nu se regăsesc dispoziţii referitoare la plata lipsei de folosinţă pentru imobilele preluate abuziv .

Există în lege art. 33 care se refera la   - Încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, contravenţională, civilă sau penală.    Art. 34 - Exercitarea abuzivă a dreptului de a depune notificări în vederea restituirii de imobile în temeiul prezentei legi atrage răspunderea civilă pentru pagubele pricinuite.

Art.40 cu referire la art.25 alin.5 Art. 40 - Nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 25 alin. (5) atrage

obligaţia deţinătorului căruia îi revine această obligaţie de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit.

Art.25 alin.5(5) Proprietarii cărora, prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege, le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deţinătorii actuali ai acestora un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezenţa executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului

Pe de altă parte, recurentului nu i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, deoarece acesta s-a adresat instanţei naţionale cu o cerere ce a fost soluţionată în fond, în apel şi în recurs.

28. OMISIUNEA DE A SOLUŢIONA O CERERE CU CARE A FOST INVESTITA INSTANŢA ECHIVALEAZĂ CU NECERCETAREA FONDULUI

Art. 312 - Instanţa poate admite recursul, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui.    În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi modificată sau casată, în tot sau în parte.    Modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5, precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanţa de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară.

Prin dec. nr.130/12 feb.2009 s-a admis recursul declarat de pârâtul B. P. împotriva deciziei civile nr.619 pronunţată la 17 noiembrie 2008 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanţii B.A., B. E.M, L. A.şi B. C.

Casează ambele hotărâri şi trimite cauza, spre rejudecare, la Judecătoria Ploieşti.

În fapt prin cererea înregistrată sub nr.6530/281/2007 pe rolul Judecătoriei Ploieşti, reclamanţii B. A. prin mandatar, B. M., B. E. M., L. A. şi B. C. au chemat în judecată pe pârâtul B. P. solicitând instanţei să fie obligat pârâtul să le restituie suma de 169.608 lei, reprezentând contravaloarea despăgubirilor ce li se cuvin în baza Legii nr. 290/2003 şi dobânda legală cuvenită pentru această sumă de la momentul ridicării ei.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că l-au mandatat pe pârât, prin procuri autentificate, să-i reprezinte la autorităţile competente pentru acordarea drepturilor cuvenite conform Legii nr.290/2003 pentru bunurile ce au aparţinut autorilor lor şi care au rămas în Basarabia, mandatul încredinţat pârâtului conferindu-i acestuia dreptul de a ridica, în numele lor, sumele de bani care se vor stabili cu titlu de despăgubiri, iar la data de 14.12.2006, prin Hotărârea nr.138, Comisia judeţeană Prahova de aplicare a Legii nr.290/2003 a stabilit pentru toate părţile un cuantum total al despăgubirilor în sumă de 636.031 lei.

Au mai susţinut reclamanţii că, potrivit prevederilor legale instituite, plata contravalorii urma să se facă într-o tranşă de 40% , lucru care s-a şi realizat la începutul anului 2007, pârâtul ridicând prima tranşă a despăgubirilor în cuantum de 254.412 lei cuvenită tuturor părţilor, dar cu toate că mandatarul lor în cadrul obligaţiei de a da socoteală mandanţilor trebuia să le remită sumele de bani ce li se cuveneau în calitate de beneficiari ai Hotărârii nr.138/2006, a refuzat sub diferite pretexte să le remită sumele de bani, motiv pentru care au fost nevoiţi să revoce procurile autentificate, notificând revocarea ANRPCD în baza Legii nr.290/2003.

Prin sentinţa civilă nr.1985/29.05.2008, Judecătoria Ploieşti a admis în parte acţiunea şi în parte cererea reconvenţională, obligând pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 144.608 lei reprezentând partea cuvenită din tranşa de 40% achitată de ANRP la 14.02.2007, la plata sumei de 8997,97 lei dobândă şi a constatat că pârâtul-reclamant a efectuat cheltuieli în cuantum de 25.500 lei pentru demersurile în vederea obţinerii despăgubirilor atât în România cât şi în Republica Moldova, sumă ce urmează a fi suportată de către pârâţi proporţional cu cotele ce li se cuvin.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că întrucât pârâtul-reclamant nu s-a conformat dispoziţiilor art.1541 Cod civil, conform cărora mandatarul este dator oricând i se va cere a da seama mandantului de lucrările sale şi de a-i remite tot ce a primit în puterea mandatului, chiar în cazul în care ceea ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit mandantului, urmează a fi obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 144.608 lei.

Împotriva acestei sentinţei au declarat recurs reclamanţii, calificat apel, susţinând că este nelegală şi netemeinică invocând următoarele motive:

Împotriva sentinţei sus-menţionată a declarat apel şi pârâtul B. P. susţinând că este nelegală şi netemeinică deoarece instanţa a omis să se pronunţe asupra excepţiei pe care a invocat-o prin cererea reconvenţională, aceea a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, arătând că prin certificatul de moştenitor nr.1481/1982, stabilindu-se masa succesorală de pe urma defunctului B. I.şi moştenitorii acceptanţi ai acestuia, rămânând ca succesor B. P., B. A., C. E. şi C. V., B. V. renunţând la succesiune.

Tribunalul Prahova, prin decizia civilă nr.619 din 17 noiembrie 2008, a respins cele două apeluri ca nefondate, reţinând următoarele:

Asupra apelului declarat de reclamanţi, tribunalul a reţinut, referitor la critica prin care s-a susţinut că în mod eronat a fost admisă numai în parte acţiunea sub aspectul contravalorii dobânzii datorate, că este neîntemeiată, deoarece, după cum a rezultat din probele administrate în cauză, în temeiul Hotărârii nr.138/14.12.2006 emisă de Instituţia Prefectului, au fost aprobate cererile apelanţilor-reclamanţi, s-a modificat Hotărârea nr.84/2006 şi s-au acordat despăgubiri în sumă totală de 636.031 lei, din care 428.191 lei pentru terenuri şi 207.840 lei pentru casă şi teren. fiind achitată suma totală de 254.412 lei, reprezentând 40% , la 14.02.2007 din sumele încasate pârâtul achitând reclamantei L. A. suma de 25.000 lei.

S-a mai arătat că, potrivit concluziilor raportului de expertiză contabilă, dobânda legală aferentă sumei încasată de apelantul-pârât pe perioada 14.02.2007 - ianuarie 2008 este de 10.479,78 lei, din care se deduce valoarea dobânzilor aferente perioadei anterioare punerii în întârziere prin notificarea nr. 270/2007.

Cât priveşte susţinerea apelanţilor-reclamanţi că instanţa a admis cererea reconvenţională în parte, pentru suma de 25.500 lei, tribunalul a apreciat că nefondată întrucât pretenţiile intimatului-pârât sunt dovedite, din materialul probator administrat în cauză, din depoziţiile martorilor şi mandatul acordat, coroborate cu răspunsurile la interogatoriu ale reclamanţilor-pârâţi, rezultând că pârâtul-reclamant a efectuat demersuri la autorităţile competente pentru obţinerea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor.

Totodată, s-a apreciat că nu poate fi reţinută nici critica prin care s-a susţinut că în mod greşit prima instanţă a compensat cheltuielile de judecată, arătându-se că prin admiterea în parte a acţiunii şi în parte a cererii reconvenţionale au devenit aplicabile dispoziţiile art.276 C.pr.civilă.

Referitor la apelul declarat de pârâtul Bârlădeanu Petru, Tribunalul Prahova a reţinut, că este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte critica prin care se susţine că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra excepţiei invocate de apelant prin cererea reconvenţională, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată deoarece aceasta nu a mai fost reiterată, prin Hotărârea nr.84/2006 fiind incluşi moştenitorii lui B. V.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că este neîntemeiată şi critica prin care s-a susţinut că despăgubirile urmau să fie împărţite în cuantum egal cu reclamantul B. A., deoarece Hotărârea nr.138 a Instituţiei Prefectului se referea la toţi moştenitorii.

Referitor la susţinerea prin care se pretinde de către pârât că nu au fost stabilite corect cheltuielile mandatarului, tribunalul a constatat că este neîntemeiată deoarece, în raport de depoziţiile martorilor şi răspunsurile la interogatoriu ale părţilor, rezultă că în vederea obţinerii despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, pârâtul a efectuat demersuri cuvenite la autorităţile competente.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B.P., pentru următoarele motive:

Recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C.pr.civilă.O primă critică este că, deşi în cererea reconvenţională a invocat excepţia

lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, instanţa de fond a omis să se pronunţe pe excepţia invocată, instanţa de apel pronunţându-se pe această excepţie cu motivarea că aceasta este neîntemeiată faţă de faptul că nu a mai fost reiterată prin Hotărârea nr. 84/2006 astfel că, instanţa de apel analizează superficial fondul acestei

excepţii, fără a lua în considerare toarte documentele de care apelantul-pârât s-a folosit atât la fond cât şi în faza de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul arată că în certificatul de moştenitor nr. 1481/1982 eliberat de Notariatul de Stat Judeţean Prahova s-a stabilit masa succesorală rămasă de pe urma def. B.I. moştenitorii acceptanţi ai acestuia, iar B. V. a renunţat la succesiunea tatălui său B. I.on decedat la 10.06.1982(filele 70-71).

De asemenea, recurentul precizează că în Legea nr.290/2003 se are în vedere dezdăunarea refugiaţilor, însă B. V. nu are această calitate, dovadă în acest sens fiind adeverinţa nr.6765/1945 în care nu se menţionează că B. V. ar face parte din familia refugiată în anul 1941, alături de cei doi părinţi B. I. şi M, împreună cu copiii P., A., V. şi E., precum şi din adeverinţa din 28.12.1994 unde se stabileşte, defalcat, perioada şi locul unde B. V. s-a aflat în acea perioadă.

Se susţine de recurent că instanţa de apel a reţinut că prin cererea iniţială au fost indicaţi toţi moştenitorii lui B. I. însă, în realitate, intenţia acestora de a recupera suma de bani a existat încă de la prima cerere, întrucât este evident că cel care a făcut toate demersurile şi care a fost interesat de la început, nu a fost altul decât B. P.

Consideră recurentul că susţinerile reclamanţilor în ceea ce priveşte revocarea procurilor s-a făcut datorită refuzului pârâtului de a le remite vreo sumă de bani, este nereală întrucât reclamanţilor li s-a solicitat să se prezinte la notariat pentru a se realiza această împărţire, dar reclamanţii au refuzat de fiecare dată.

Arată recurentul că hotărârea comisiei judeţene a fost ridicată de B. E. M. şi prezentată pârâtului abia după trecerea termenului de contestaţie, iar prin eliminarea moştenitorilor B. V., sumele de bani s-ar împărţi la 2 şi nu la 3, situaţie ce ar trebui să se întâmple şi cu cealaltă tranşă de 60%.

Este fondată prima critică, în sensul că instanţa de fond a omis să se pronunţe pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţie invocată de recurent în cererea reconvenţională formulată la instanţa de fond, întrucât, în situaţia în care instanţa omite să se pronunţe asupra unei cereri, este asimilat cu faptul că instanţa nu a cercetat fondul atunci când pronunţă soluţia, fiind incidente dispoziţiile art. 297 alin. 1 C.pr.civilă.

Susţinerea recurentului că în certificatul de moştenitor nr. 1841/1982 eliberat de Notariatul de Stat judeţean Prahova s-a stabilit că autorul reclamanţilor B. E. M., B.C. şi L. A.a renunţat la succesiunea rămasă de pe urma def. B.I., este nefondată întrucât pe de o parte, în certificatul de moştenitor sus-menţionat se arată că autorul acestora, B.V. este străin de succesiune, şi nu renunţător.

Prin decizia nr. XI din 5 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că numai cei care au renunţat în mod expres la succesiune nu beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii, or, în cauza de faţă, autorul reclamanţilor nu este renunţător.

Pe de altă parte, nu are relevanţă că autorul Bârlădeanu Victor a renunţat la succesiunea tatălui său, din moment ce Hotărârea nr. 138/14 decembrie 2006 a Comisiei judeţene Prahova de aplicare a Legii nr. 290/2003 şi Hotărârea nr. 84/9 iunie 2006 nu au fost contestate de către recurent, în condiţiile în care, prin cele două hotărâri sus-menţionate s-a stabilit că atât reclamanţii, cât şi pârâtul au dreptul de a primit despăgubiri pentru bunurile abandonate în Basarabia.

De asemenea, nu are relevanţă faptul că în adeverinţa nr. 6765/1945 autorul reclamanţilor, def. B. V., nu figurează ca având calitatea de refugiat, din moment ce, prin Hotărârile nr. 138/14 decembrie 2006 şi nr. 84/9 iunie 2006 ale Comisiei

judeţene Prahova de aplicare a Legii nr. 290/2003, acestuia şi moştenitorilor săi li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de aceste măsuri reparatorii prevăzut de Legea nr. 290/2003.

Se va respinge critica recurentului că instanţa de apel a motivat nemulţumirea cu privire la neexistenţa în cuantum egal al despăgubirilor, făcând referire la Hotărârea nr. 138/2006, întrucât hotărârile emise de Comisia judeţeană Prahova de aplicare a Legii nr. 290/2003, nu au fost contestate, situaţie în care, despăgubirile se vor acorda conform art.10 din Legea nr. 290/2003.

Referitor la susţinerea recurentului că cererile reclamanţilor privind revocarea procurilor s-au făcut datorită refuzului pârâtului de a remite vreo sumă de bani mandanţilor şi că aceste susţineri sunt nereale pentru că li s-a solicitat reclamanţilor să se prezinte la notariat pentru a se realiza această împărţire, Curtea va reţine că, în realitate, aceasta nu reprezintă o critică de nelegalitate în sensul art. 304 C.pr.civilă, iar pe de altă parte, recurentul nu a făcut nicio dovadă în sensul că a încercat pe cale amiabilă împărţirea sumelor primite în baza mandatelor.

Critica recurentului referitoare la faptul că hotărârea comisiei judeţene a fost ridicată de B. E. M. şi prezentată pârâtului abia după trecerea termenului de contestaţie, iar prin eliminarea moştenitorilor B. V., sumele de bani s-ar împărţi la 2, şi nu la 3, situaţie ce ar trebui să se întâmple şi cu cealaltă tranşă de 60%, este bazată pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 C.pr.civilă, astfel că nu poate fi analizată de instanţă întrucât aceste dispoziţii au fost abrogate prin OUG nr. 138/2000.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 3 C.pr.civilă, constatând că instanţa de fond a omis să se pronunţe pe excepţia lipsei calităţii procesuale active, dar şi pe excepţia prematurităţii invocate în cererea reconvenţională, echivalând cu necercetarea fondului, va admite recursul, va casa ambele hotărâri şi va trimite caza spre rejudecare la Judecătoria Ploieşti.

29. „ Când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel”.

Art. 14 din Legea 146/1997 - Când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel.Art. 20 – din Legea 146/1997(1) Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.    (2) Dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată. În cazul când se micşorează valoarea

pretenţiilor formulate în acţiune sau în cerere, după ce a fost înregistrată, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea iniţială, fără a se ţine seama de reducerea ulterioară.    (3) Neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii.    Art. 35 – din Ordinul nr. 760/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru

Art. 35 - (1) Taxele judiciare de timbru se datorează şi se plătesc anticipat, adică înainte de primirea (înregistrarea), efectuarea sau eliberarea actelor taxabile sau înainte de prestarea serviciilor.    (6) Dacă, în momentul înregistrării, acţiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului iniţial, dar a fost modificată ulterior, ea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluţionată în limitele în care taxa judiciară de timbru a fost plătită.   

Prin decizia nr. 206/5 martie 2009 s-a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâta S.C. A. SRL, cu sediul ....împotriva deciziei civile nr. 652 pronunţată la 27 noiembrie 2008 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanţii D.V.,P.R.,U.I.

În fapt prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Ploieşti sub nr. 543/281/2008, reclamantele D. V., P.R. şi U. I. au chemat în judecată pe pârâta S.C. A.SRL, solicitând evacuarea pârâtei din imobilul ce le aparţine, situat în Ploieşti, str. Gheorghe Grigore Cantacuzino, judeţul Prahova, precum obligarea pârâtei la plata sumei de 70.000 lei, reprezentând lipsa de folosinţă pe ultimii doi ani, pentru perioada ulterioară expirării contractului de închiriere intervenit între părţi.

În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că între pârâtă şi autorul lor, D. L., a intervenit un contract de închiriere pentru imobilul situat în Ploieşti,str. Gheorghe Grigore Cantacuzino nr. 86, respectiv o suprafaţă de 12 mp din totalul de 465 mp, cu ieşire la strada Vasile Lupu, pe o perioadă de 1 an de zile, începând cu data de 1.01.2002, care şi-a încetat valabilitatea prin împlinirea termenului.

Durata respectivului contract nu a mai fost prelungită, fapt confirmat de emiterea unei notificări către chiriaş, prin care acestuia i-a fost adus la cunoştinţă faptul că intenţia proprietarului este de a nu mai prelungi respectivul contract, la data de 31.12.2003.

Reclamantele au arătat că pârâta, cu rea-credinţă, nu a dat curs solicitărilor repetate şi nu a eliberat spaţiul pe care îl deţine în prezent fără tilu şi nu aînţeles nici măcar să plătească proprietarului contravaloarea chiriei pentru perioada aferentă acestei posesii.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, faţă de împrejurarea că acestea nu sunt proprietarele terenului pe care este amplasat modulul societăţii pârâte în suprafaţă de 12 mp, cu ieşire la strada Vasile Lupu.

Prin sentinţa civilă nr. 4651 din 15.05.2008 Judecătoria Ploieşti a admis excepţia insuficientei timbrări a acţiunii şi a anulat acţiunea ca insuficient timbrată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că la momentul înregistrării cererii reclamantele au achitat doar 20 de lei taxă judiciară de timbru, acestea au fost citate pentru primul termen de judecată cu menţiunea să completeze taxa judiciară de timbru cu suma de 2647,2 lei şi timbru judiciar de 5 lei, sub sancţiunea anulării acţiunii ca insuficient timbrată. De asemenea la termenul din data de 21.02.2008 instanţa de fond a pus în vedere reclamantelor să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2647,2 lei şi a timbrului judiciar de 5 lei.

Pentru că reclamantele nu s-au conformat obligaţiei de a achita diferenţa de taxă juduciară de timbru şi timbrul judiciar datorat, deşi cuantumul acesteia a fost stabilit de instanţa de fond, s-a procedat la anularea cererii ca insuficient timbrată.

A reţinut instanţa de fond că, potrivit art. 20 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997, taxele judidiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării cererii, instanţava pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele care au arătat că, în ce priveşte capătul principal de cerere, acesta a fost legal timbrat.

Au mai susţinut reclamantele că sancţiunea anulării ca insuficient timbrată a acţiunii nu putea opera în cauză, instanţa de fond având obligaţia să continue a judeca capătul principal de cerere, legal timbrat, iar sancţiunea netimbrării să opereze pentru capătul de cerere accesoriu.

Apelantele-reclamante au arătat că art.14 din Legea nr. 146/1997, raportat la normele metodologice de aplicare a legii, statuează aspectele invocate în motivele de apel.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat întrucât motivele de apel nu corespund celor invocate de apelantele-reclamante prin acţiunea formulată, încercând să se deducă instanţei o altă situaţie de fapt, respectiv un alt cadru procesual şi nu cel care a fost promovat prin acţiunea formulată la instanţa de fond.

Prin decizia nr.652 pronunţată la 27 noiembrie 2008, Tribunalul Prahova a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis dosarul pentru soluţionarea pe fond a cauzei, la aceeaşi instanţă de fond.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că în mod greşit instanţa de fond a anulat acţiunea ca insuficient timbrată, având în vedere că acţiunea a avut două capete de cerere, respectiv evacuarea intimatei-pârâte şi obligarea acesteia la plata lipsei de folosinţă în cuantum de 70.000 lei.

Tribunalul a constatat că apelantele au depus taxa judiciară de timbru pentru primul capăt de cerere, cel privind evacuarera intimatei pârâte, de 20 lei şi timbru judiciar urmănd să achite taxa judiciară de timbru pentru capătul doi din cerere acela privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă.

S-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a anulat acţiunea ca insuficient timbrată în condiţiile în care acţiunea avea două capete de cerere, din care primul,cel principal, era timbrat legal cu taxă de timbru de 20 lei. Potrivit art . 14 din Legea taxelor judicire de timbru, în situaţia în care acţiunea are mai multe capete de cerere, taxa judiciară de timbru se datorează separat pentru fiecare capăt de cerere, în funcţie de natura acestuia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A. SRL, pentru următoarele motive:

Se apreciază că decizia Tribunalului Prahova este nelegală, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civilă.

Se arată că în mod nelegal instanţa de apel a considerat că prin netimbrarea celui de-al doilea capăt de cerere dedus judecăţii, capăt de cerere ce presupunea achitarea unei taxe de timbru în sumă de 2647,2 lei, nu era de natură să ducă la admiterea excepţiei privind netimbrarea acţiunii în întregul său.

În dezvoltarea motivului de recurs, precizează că intimate-reclamante au fost citate la mai multe termen de judecată cu menţiunea de a achita taxa de timbru,iar în baza art. 197 alin. 1 C.pr.civilă, instanţa urma să se pronunţe asupra excepţiilor de procedură.

Arată recurenta că în baza art. 20 alin. 1,2 şi 3 din Legea nr. 146/1997, taxele de timbru se plătesc anticipat, cu condiţia ca instanţa să pună în vedere achitarea sumei datorate, reprezentând taxa de timbru, iar motivarea instanţei de apel că s-a timbrat cu 20 lei, nu acoperă dispoziţiile legale mai sus arătate.

Este nefondată prima critică, care se referă la faptul că instanţa de apel în mod nelegal a considerat că netimbrarea celui de-al doilea capăt de cerere dedus judecăţii nu e de natură să ducă la admiterea excepţiei privind netimbrarea acţiunii în întregul său, întrucât, pe de o parte, conform art. 14 din Legea nr. 146/1997 „ când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel”.

Pe de altă parte, în art. 35 alin. 6 din Ordinul nr. 760/1999 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, se prevede că în situaţia în care acţiunea a fost modificată ulterior, ea nu poate fi anulată integral, ci va trebui soluţionată în limitele în care taxa judiciară de timbru a fost plătită.

Aplicând principiul analogiei dreptului, se poate conchide că şi în situaţia în care acţiunea introductivă a fost timbrată doar pentru unele din capetele de cerere, anularea nu poate opera în întregul ei, ci doar pentru capetele de cerere netimbrate.

Aşadar, instanţa de apel în mod corect a admis apelul şi a desfiinţat sentinţa, cu trimiterea spre rejudecarea capătului de cerere ce a fost timbrat.

Dispoziţiile art. 20 alin. 1,2 şi 3 din Legea nr. 146/1997, trebuie coroborate şi cu dispoziţiile art. 14 din aceeaşi lege, situaţie în care, anularea se dispune numai pentru capetele de cerere ce nu au fost timbrate, şi nu pentru acţiunea în întregul ei.

30. . Coproprietate forţată. Cheltuieli de reparare. Suportare

În cazul unui imobil unic pe etaje sau apartamente, drepturile proprietarilor asupra părţilor din imobil destinate folosinţei în comun, cum este acoperişul în speţă, se bazează pe o stare de coproprietate forţată, care derivă din însăşi natura lucrului.

În virtutea acestei stări de coproprietate forţată , coproprietarii au obligaţia de a suporta , proporţional cu partea fiecăruia cheltuielile de întreţinere şi conservarea bunului comun.

Curtea de Apel Ploieşti –Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie – decizia civilă nr. 29 pronunţată la data de 16 ianuarie 2009

Prin cererea înregistrată sub nr. 5843/24.09.2007 pe rolul Judecătoriei Târgovişte, reclamanţii NF şi NID au chemat în judecată pe pârâta JI solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta să repare acoperişul imobilului din str. M. Eminescu, nr. 9, Târgovişte, iar, în caz contrar, să fie autorizaţi reclamanţii să facă reparaţiile pe cheltuiala pârâtei precum şi obligarea acesteia la repararea prejudiciului produs prin pătrunderea apei.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin sentinţa civilă nr. 8153/08.09.1993 pârâtei i-a fost atribuit etajul imobilului, iar reclamanţilor parterul, şi pârâta a lăsat să se infiltreze apa din conducta pe care nu a reparat-o, astfel că apa a pătruns în imobil, afectându-l.

În şedinţa publică din 09.06.2008 reclamantul NF a precizat că prin cererea de chemare in judecată a solicitat ca pârâta să fie obligată să îşi repare întreg acoperişul şi să plătească prejudiciul cauzat din cauza nereparării acoperişului, prejudiciu in valoare de 3500 lei. S-a solicitat pentru cazul când pârâta nu doreşte să facă acest lucru să fie autorizaţi reclamanţi să efectueze reparaţiile, iar pârâta să fie obligată la plata contravalorii reparaţiilor.

Prin sentinţa civilă nr. 2792/9.06.2008 Judecătoria Târgovişte a admis în parte cererea aşa cum a fost precizată; a obligat pârâta să repare acoperişurile I şi II, proprietatea sa şi jumătate din acoperişul nr. III de la imobilul situat in Târgovişte , str. Mihai Eminescu nr. 9, judeţul Dâmboviţa, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert MIT, raport ce face parte integrantă din prezenta hotărâre judecătorească; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 3371 lei - despăgubiri civile şi la plata către reclamanţi a sumei de 783,64 lei, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta JI, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie arătând că: coproprietatea unor apartamente situate în acelaşi imobil implică şi coproprietatea spaţiilor componentelor ce deservesc apartamentele, determinată juridic ca coproprietate forţată; că în această categorie juridică, în speţa de faţă, se încadrează învelitoarea (acoperişul) clădirii şi că în condiţiile în care scopul funcţional al acoperişului este să deservească ambele apartamente ale clădirii, el se supune regimului coproprietăţii forţate, astfel că sarcina întreţinerii acestuia revine ambilor proprietari.

De asemenea a mai arătat că obligarea pârâtei de a repara acoperişul I şi II încalcă regimul coproprietăţii forţate întrucât sentinţa civilă nr. 8153 bis/8.09.1993 nu atribuie acoperişurile respective niciunei părţi, astfel că nefiind proprietatea pârâtei aceasta nu poate răspunde (delictual) de prejudiciile cauzate de degradarea lor; că cele două acoperişuri servesc predominant proprietatea reclamanţilor şi că deşi

între acoperiş şi parter se situează podul (2 încăperi) atribuit pârâtei, nu o face pe aceasta proprietarul exclusiv al acestuia.

Tribunalul Dâmboviţa prin decizia 432 din 29 octombrie 2008 a admis apelul declarat de apelanta pârâtă JI, împotriva sentinţei civile nr. 2792/09.06.2008 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi NF şi NID, a schimbat în parte sentinţa atacată, a obligat pârâta să repare 1/2 din acoperişurile I, II şi III ale imobilului casă situat în Târgovişte, str. Mihai Eminescu, nr. 9, judeţul Dâmboviţa, potrivit raportului de expertiză întocmit de expert M I T, păstrând restul dispoziţiilor sentinţei.

Tribunalul a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 8143 bis /28.09.1993 pronunţată de Judecătoria Târgovişte (filele 4-5 din dosarul de fond), casa situată în Târgovişte, str. Mihai Eminescu, nr. 9, judeţul Dâmboviţa, a fost partajată între apelanta pârâtă şi autoarea reclamanţilor intimaţi, apelanta pârâtă primind parterul casei iar autoarea intimaţilor reclamanţi primind etajul imobilului şi 2 poduri ale căror acoperişuri au fost identificate prin raportul de expertiză întocmit în cauză ca fiind acoperişurile I şi II.

Totodată , cu privire la critica apelantei pârâte în sensul că trebuia obligată să suporte doar jumătate din reparaţiile acoperişurilor I şi II , a reţinut că este întemeiată, întrucât întregul acoperiş al casei, nu numai acoperişul III, astfel cum a fost el identificat de expert, se află în coproprietate forţată şi perpetuă, neavând relevanţă că cele două acoperişuri servesc predominant cele două încăperi din pod atribuite pârâtei apelante, câtă vreme aceste două acoperişuri deservesc şi camera 4, baia şi bucătăria proprietatea exclusivă a intimaţilor reclamanţi.

Impotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul NFarătând că instanţa de fond a obligat pârâta să repare acoperişul însă nu s-a pronunţat cu privire la faptul că în cazul în care aceasta nu îndeplineşte această obligaţie să fie ei autorizaţi a le repara pe cheltuiala pârâtei.

O altă critică a recurentului se referă la faptul că în mod nelegal instanţa de apel a obligat pârâta să suporte cheltuielile cu repararea acoperişului numai în cota de ½, atâta timp cât aceasta a primit în proprietate etajul şi podurile I şi II, fără a fi vorba de o proprietate comună, aspect ce rezultă şi din procesul verbal nr.718/1994 în care se arată că este vorba de proprietăţi distincte.

A mai solicitat recurentul reactualizarea sumei de bani la care pârâta a fost obligată din momentul efectuării raportului de expertiză până la data rămânerii irevocabile a sentinţei.

Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prima critică a recurentului în sensul că instanţa de fond nu s-a pronunţat şi cu privire la autorizarea reclamanţilor de a repara ei acoperişul în cazul în care pârâta nu va îndeplini această obligaţie, nu poate fi analizată de instanţa de recurs deoarece recurentul-reclamant nu a formulat apel împotriva hotărârii dată de prima instanţă.

Prin urmare, instanţa de recurs nu poate să examineze omisso medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanţei de apel.

Cât priveşte critica referitoare la faptul că instanţa de apel a obligat nelegal pârâta să suporte cheltuielile cu repararea acoperişului numai în cote de ½ , Curtea a reţinut că această critică este nefondată întrucât în cazul unui imobil unic pe etaje sau apartamente, drepturile proprietarilor asupra părţilor din imobil destinate

folosinţei în comun, cum este acoperişul în speţă, se bazează pe o stare de coproprietate forţată, care derivă din însăşi natura lucrului.

In virtutea acestei stări de coproprietate forţată , coproprietarii au obligaţia de a suporta , proporţional cu partea fiecăruia cheltuielile de întreţinere şi conservarea bunului comun.

Prin urmare, susţinerea recurentului în sensul că intimatei pârâte i s-a atribuit în proprietate podurile I şi II nu are relevanţă , atâta timp cât acoperişul imobilului se află în indiviziune forţată, aşa cum s-a arătat mai sus. In ceea ce priveşte cererea recurentului de a fi reactualizată suma de bani la care pârâta a fost obligată cu titlu de despăgubiri civile, din momentul efectuării raportului de expertiză până la data rămânerii irevocabile a sentinţei , Curtea nu o poate avea în vedere întrucât , pe de o parte, aceasta reprezintă o cerere nouă formulată în recurs şi pe de altă parte , pentru soluţionarea ei ar fi necesară efectuarea unui raport de expertiză contabilă , lucru care nu este posibil în recurs, faţă de dispoziţiile art. 305 Cod pr.civilă , care prevede că în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor.

31. . Constatarea calităţii de bun coachizit . Calitate procesuală activă

Curtea de Apel Ploieşti –Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie – decizia civilă nr. 85 pronunţată la data de 30 ianuarie 2009

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr.3847/281/2007, reclamantul TGh a chemat în judecată pe pârâtele AA, NC-M şi MG-A, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate calitatea de bun coachizit, în cote egale, de jumatate, fiecare, a apartamentului situat în Ploieşti, Aleea Scoruşului nr.5, bl.13, sc.A et.1 ap.7, apartament dobândit în perioada relaţiilor de concubinaj cu fosta sa soţie, TG, decedată la data de 17.04.2006, anularea contractului de vânzare-cumparare autentificat sub nr.5400/1995, prin care T G(fostă D) a vândut apartamentul bun coachizit în cote de ½ fiecare, pârâtei AA, precum şi anularea în parte a certificatului de moştenitor nr.38/2004, respectiv punctul 4 din certificat, care se referă la apartamentul în litigiu.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că s-a casatorit cu DG la data de 30.08.1995, iar domiciliul comun a fost în apartamentul în litigiu, ce-i fusese atribuit cu chirie de la societatea în care lucra, conform contractului de închiriere nr.324/1965.

Prin sentinţa civilă nr. 5674/2007, Judecatoria Ploieşti a admis excepţia lipsei calitaţii procesuale active a reclamantului, respingând acţiunea reclamantului ca fiind formulată de către o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărâ astfel, s-a reţinut că reclamantul afirmă pentru sine un drept care contravine în mod clar prevederilor legale în materie, neputând dobândi în vreun fel calitatea de coproprietar al acelui apartament, deoarece nu avea la momentul vânzării calitatea de chiriaş.

Împotriva hotărârii menţionate mai sus a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru urmatoarele motive:

În mod neântemeiat, instanţa de fond, fără a administra probe, a reţinut doar o pretinsă calitate de concubin deşi perioada de concubinaj, modalitatea de convieţuire şi gospodărire trebuia stabilită pe bază de probe. O altă critică vizează faptul că în mod neîntemeiat instanţa de fond nu a luat în considerare că, dacă se dovedea calitatea de concubin precum şi faptul ca pretul apartamentului a fost achitat cu bani comuni, şi potrivit practicii judiciare în materie bunul dobândit în timpul concubinajului este coproprietatea concubinilor, proporţional cu contribuţia fiecaruia la dobândirea lui.

Prin decizia civilă nr.364 din 17.06.2008, Tribunalul Prahova a admis apelul formulat de reclamantul TG împotriva sentinţei civile nr.5674/08.06.2007 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în contradictoriu cu pârâţii AA, NCM, MGA, a desfiinţat în tot sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Ploieşti pentru soluţionarea pe fond a acţiunii sub toate capetele de cerere, reţinând următoarele:

Potrivit art. 644 cod civil care, enunţând modurile de dobândire a proprietăţii, indică printre ele şi convenţia, rezultă că, dacă acordul de voinţă al parţilor poate crea sau transmite un drept de proprietate, acelaşi acord este posibil să genereze o proprietate comună, în cazul in care două persoane, prin manifestarea lor de voinţă, valabil exprimată, se înţeleg să dobândească împreună acelaşi bun care devine proprietatea lor comună, ori convin să achiziţioneze mai multe bunuri împreună, devenind titularii unor drepturi indivize.

În materie de probaţiune, spre deosebire de soţul reclamant care beneficiază de prezumţia legală de comunitate a bunurilor prevăzute de art.30 din codul familiei, concubinul reclamant trebuie să dovedească concubinajul, dobândirea bunului în acest interval, participarea lui materială la achiziţionare şi, nu în ultimul rând, convenţia tacită potrivit căreia bunul respectiv a devenit proprietatea comună a concubinilor.    

Or, prin faptul că instanţa de fond a admis excepţia lipsei calitaţii procesual active a reclamantului, fără a administra nici un probatoriu în acest sens, a pronunţat o hotărâre netemeinică, susceptibilă a fi desfiinţată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele AA, NCM şi MGA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că, în speţă, s-au încălcat disp. art.948 cod civil referitoare la condiţiile esenţiale necesare pentru valabilitatea convenţiilor, ce impun existenţa unei cauze licite şi nu permit încheierea convenţiilor cu fraudarea legii, respectiv a dispoziţiilor art.5 din Decretul-Lege nr.61/1990.

Curtea, a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat în principal constatarea calităţii de bun coachizit, în cote egale de jumătate fiecare, a apartamentului în litigiu, dobândit în perioada relaţiilor de concubinaj cu fosta sa soţie, TG, apartament pe care aceasta l-a înstrăinat pârâtei AA şi anularea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv a certificatului de moştenitor.

Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între reclamant şi cel care este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecăţii.

În practica judiciară a fostului Tribunal Suprem, s-a decis în mod constant că în cazul concubinilor nimic nu împiedică să se constate existenţa unui drept de proprietate comună pe cote părţi al concubinilor asupra bunurilor dobândite de ei, în raport de contribuţia fiecăruia la dobândirea lor, stabilită prin probe.

Rezultă că, în cazul concubinilor, bunurile devin proprietatea comună pe cote părţi pentru fiecare în proporţia în care a contribuit la achiziţionarea lor, indiferent pe numele căruia dintre ei s-a făcut actul de cumpărare.

În speţă, reclamantul nu a solicitat să se constate anularea contractului de vânzare-cumpărare prin care defuncta sa soţie TG a cumpărat apartamentul de la stat, ci constatarea calităţii de bun coachizit a apartamentului în litigiu, dobândit în perioada relaţiilor de concubinaj, astfel încât calitatea procesuală activă a acestuia este pe deplin justificată.

Susţinerea recurentelor în sensul că s-au încălcat disp. art.948 cod civil şi ale art.5 din Decretul-Lege 61/1990, întrucât reclamantul nu putea cumpăra apartamentul împreună cu D(T)G, nefiind titularul contractului de închiriere, ar fi avut relevanţă numai în cazul în care reclamantul ar fi solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare prin care DG a cumpărat apartamentul de la stat, ca titulară a contractului de închiriere.

Or, reclamantul nu a invocat un drept locativ propriu, care i-ar fi dat dreptul să cumpere apartamentul şi, eventual să solicite anularea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului către DG, ci faptul că a contribuit alături de aceasta, la dobândirea apartamentului, respectiv la plata preţului.

32. . Acţiune în grăniţuire . Caracter şi finalitate. Efectele hotărârii de hotărnicie. . Consecinţe în legătură cu acţiunea în revendicare

Hotărnicia produce efecte numai cu privire la delimitarea fondurilor ce aparţin părţilor, nu şi cu privire la însuşi drepturile reale, astfel că oricare din ele poate introduce, ulterior, o acţiune în revendicare privind suprafaţa determinată de teren, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în acţiunea de grăniţuire.

Curtea de Apel Ploieşti –Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie – decizia civilă nr. 184 pronunţată la data de 27 februarie 2009

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău sub nr. 5915 din data de 19.06.2006, reclamantul SV a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii P I şi PA,

stabilirea liniei de hotar care desparte proprietăţile situate în Sărata Monteoru, comuna Merei, jud. Buzău, raportat la titlurile de proprietate pe care le deţin, iar ca urmare a stabilirii liniei de hotar, pârâţii să fie obligaţi să mute gardul ce desparte proprietăţile, conform traseului real al acestei linii, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Prin sentinţa civilă nr. 2551 din 25 aprilie 2008, s-a admis în parte, acţiunea, formulată de către reclamantul S V, în contradictoriu cu pârâţii PI şi PA şi s-a stabilit linia de hotar între imobilele proprietatea reclamantului SV şi pârâţilor PI şi PA, conform propunerii expertului CE, în varianta a-II-a a raportului de expertiză, respectiv pe laturile 2-d-17-4.

Au fost obligaţi pârâţii să edifice noul gard pe aliniamentul propus de către expertul CE, în varianta a II-a din expertiză.

A fost respinsă cererea de obligare a pârâţilor la daune cominatorii de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere, pentru mutarea gardului.

Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii PI şi PA, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

În esenţă, s-a învederat că prima instanţa a admis acţiunea în grăniţuire împotriva dispoziţiilor legale, încălcând prev. art. 584 Cod civil, întrucât este evident că reclamantul urmăreşte, de fapt, revendicarea de la pârâţi a unei suprafeţe de 220 mp., sens în care au fost numeroase acţiuni ce au fost respinse.

Tribunalul Buzău, prin decizia civilă nr.305 pronunţată la 20 octombrie 2008 de Tribunalul Buzău a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa atacată iar pe fond a respins acţiunea în grăniţuire şi obligaţia de a face.

Pentru a pronunţa această decizie , tribunalul a reţinut că recunoaşterea juridică a dreptului de proprietate este posibilă numai pe calea acţiunii în revendicare, prin care proprietarul obţine recunoaşterea dreptului său şi înapoierea bunului, dar şi abţinerea celui ce a încălcat acest drept, în viitor, de la orice faptă ce ar aduce atingere exerciţiului normal şi deplin al dreptului de proprietate, iar nu pe calea altor acţiuni personale născute din drepturi de creanţă aflate în strânsă legătură cu dreptul de proprietate.

Cum, în speţă, din expertiză rezultă că, din suprafaţa cuprinsă în titlul de proprietate al reclamantului, terenul de 220 mp se regăseşte în incinta ocupată de pârâţi, cu privire la care s-au modificat hotarele, predarea acestei suprafeţe de teren nu poate fi cerută şi obţinută de proprietarul neposesor pe calea grăniţuirii, ca urmare a contestării hotarului actual, ci numai pe calea revendicării, aşa cum s-a arătat mai sus.

În lumina dispoziţiilor art. 583 cod civil, grăniţuirea ca operaţiune de sine stătătoare ce presupune delimitarea a două fonduri învecinate, nu implică revendicarea unei porţiuni de teren.

În consecinţă, sunt întemeiate susţinerile apelanţilor privitoare la inadmisibilitatea grăniţuirii în cauză atât timp cât aceasta ascunde o revendicare, astfel încât celelalte motive de apel nu se impune a mai fi analizate.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul SV, criticând-o pentru nelegalitate , întrucât instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a redefinit noţiunea de grăniţuire constatând că nu se poate stabili semne de hotar, deoarece în spatele acestei acţiuni s-ar ascunde o acţiune în revendicare.

A mai arătat recurentul că hotărnicia produce efecte numai cu privire la delimitarea fondurilor ce aparţin părţilor, nu şi cu privire la dreptul real, astfel că, oricare dintre părţi poate introduce ulterior o acţiune în revendicare privind o suprafaţă determinată de teren, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii ce s-a pronunţat în acţiunea în grăniţuire. Analizând decizia recurată, Curtea reţine următoarele.

In sens material, dreptul la acţiune, bazat pe dispoziţiile art. 584 Cod civil, circumscrie posibilitatea pentru proprietar sau orice persoană care are un drept real asupra unui fond limitrof, de a pretinde vecinului său, prin acţiune în justiţie (sau pe cale amiabilă), restabilirea hotarului real ce separă fondurile învecinate şi marcarea acestuia prin semne materiale vizibile.

Intr-o asemenea acţiune, judecătorul nu are a se pronunţa existenţei dreptului de proprietate ( în întregul său), ci asupra formei terenului care alcătuieşte dreptul de proprietate (în partea din litigiu), al cărui contur este fixat, decisiv, prin linia hotarului despărţitor, determinată prin semne vizibile.

Acţiunea în grăniţuire este admisibilă, chiar dacă între proprietăţi există hotare exterioare, ori de câte ori aceste hotare nu au fost stabilite prin înţelegerea părţilor sau printr-o hotărâre judecătorească.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel şi s-a menţionat şi în cuprinsul întâmpinării, hotărârea de grăniţuire nu are putere de lucru judecat în privinţa întinderii dreptului de proprietate al părţilor, indiferent dacă hotarul a fost trasat prin bună învoială sau printr-o hotărâre limitată la acest scop.

Prin urmare, hotărnicia produce efecte numai cu privire la delimitarea fondurilor ce aparţin părţilor, nu şi cu privire la însuşi drepturile reale, astfel că oricare din ele poate introduce, ulterior, o acţiune în revendicare privind suprafaţa determinată de teren, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în acţiunea de grăniţuire.

Faţă de aceste considerente, Curtea constată că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a disp. art. 584 Cod civil , considerând că acţiunea în grăniţuire este inadmisibilă atâta timp cât nu s-a formulat şi acţiune în revendicare.

In consecinţă Curtea, constatând că în cauză sunt incidente disp. art. 304 pct. 9 Cod pr.civilă, astfel încât în baza art. 312 Cod pr.civilă, a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Buzău, pentru a se pronunţa asupra celorlalte motive de apel ce nu au mai fost analizate şi care echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

33. RECURS. MOTIV DE MODIFICARE.INTERPRETÂND GREŞIT ACTUL JURIDIC DEDUS JUDECĂŢII INSTANŢA A SCHIMBAT NATURA ORI

INTELESUL LAMURIT SI VADIT NEÎNDOIELNIC AL ACESTUIA

Cod procedură civilă : art.304 , pct. 8

MOTIVUL DE MODIFICARE EXPUS IN TEXTUL MAI SUS CITAT VIZEAZA SITUATIA IN CARE , DEŞI ACTUL JURIDIC DEDUS JUDECATII ESTE CÂT

SE POATE DE CLAR FIIND ,, VADIT NEINDOIELNIC,, INSTANTA ÎI SCHIMBA ,, NATURA,, ORI ,, INTELESUL,, .

CURTEA DE APEL PLOIESTI – SECTIA CIVILA ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE , DECIZIA CIVILA NR.83 din 30 IANUARIE 2009.

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Pogoanele sub nr. 414/282/2008, reclamanta D. M. a chemat în judecată pe pârâţii E. A. şi E. O. , solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună revocarea contractului de donaţie imobiliară, autentificat la data de 17 ianuarie 2008 sub nr. 110 , încheiat de pârâtul donator E. A. în frauda dreptului reclamantului de creditor al acestuia.

In motivarea acţiunii reclamanta a arătat că potrivit sentinţei civile de partaj nr. 423 din 15 .05.2007 pronunţată de Judecătoria Pogoanele pârâtul E. A. trebuia să îi achite sulta de 15 mii lei , că deşi a încetat de mai multe ori să-l determine pe debitor să-şi îndeplinească obligaţia acesta a refuzat , că în atare situaţie s-a adresat executorului judecătoresc pentru pornirea executării silite şi cu această ocazie a constatat că pârâtul înstrăinase cu titlu de donaţie către celălalt pârât E. O. imobilul supus urmăririi silite.

S-a mai susţinut că prin înstrăinarea imobilului pârâtul E.A. şi-a creat o stare de insolvabilitate vădită în fraudarea intereselor sale întrucât atunci când s-a trecut la executarea silită imobilul nu se mai afla în patrimoniul său , complicitatea la fraudă a pârâtului E. O. fiind evidentă , acesta fiind fiul primului pârât.

In drept , au fost invocate prev. art. 975 Cod civil.In dovedirea acţiunii , reclamanta a depus la dosar acte şi a solicitat

chemarea pârâţilor la interogator.După analizarea probatoriului administrat în cauză , Judecătoria

Pogoanele a pronunţat la 2.06.2008 , sentinţa civilă nr.583 prin care a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a revocat contractul de donaţie imobiliară autentificat sub nr. 110 din 17.01.2008 , respingând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocată de pârâţi.

Pentru a hotărî astfel , instanţa de fond a reţinut că excepţia invocată de pârâţi este neîntemeiată întrucât acţiunea promovată de reclamantă este o acţiune revocatorie –pauliană (art. 975 Cod civil) calitatea procesuală activă fiind determinată de calitatea de creditoare a reclamantei asupra bunului imobil în litigiu.

Pe fond , instanţa a reţinut că este întemeiată acţiunea prin care s-a solicitat revocarea contractului de donaţie , în cauză făcându-se dovada condiţiilor cerute de art. 975 Cod civil , în sensul că într-adevăr pârâtul debitor E. A. în înţelegere cu pârâtul E. O. a înstrăinat bunul în frauda creditoarei cu intenţia vădită de a deveni insolvabil.

Apelul declarat de pârâţi împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă a fost admis de Tribunalul Buzău , care prin decizia civilă nr.220 din 3 septembrie 2008 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei reclamante invocată de apelanţi , a admis apelul declarat de pârâţi şi a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut sub un prim aspect că nu este întemeiată critica privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei atâta timp cât temeiul juridic al acţiunii îl constituie art. 975 Cod civil, text în baza căruia creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor.

Or , calitatea procesuală activă este determinată în speţă de interesul reclamantei , în recuperarea sumei pe care o datorează pârâtul E. A. cu titlu de sultă , conform sentinţei civile nr.423 din 15.05.2007.,

Pe fond , Tribunalul a reţinut că în cauză creditoarea a cerut revocarea donaţiei însă textul art. 833 Cod civil fiind imperativ , o atare acţiune aparţine exclusiv donatorului nu şi creditoarei aşa cum se prezintă situaţia în speţa dată.

A concluzionat instanţa de apel că , în situaţia în care contractul de donaţie a fost încheiat cu intenţia pârâţilor de a o prejudicia pe reclamantă pentru a nu-şi putea recupera debitul datorat , aceasta conform art. 975 Cod civil avea la dispoziţie acţiunea în anularea actului juridic şi nu revocarea lui fiind vorba despre un contract de donaţie.

Nu au fost analizate celelalte motive invocate de apelanţi , Tribunalul apreciind că sunt lipsite de relevanţă deoarece revocarea donaţiei se poate cere doar de donator.

Impotriva deciziei a declarat recurs în termen legal reclamanta considerând-o nelegală şi netemeinică , invocând în drept nulităţile înscrise în art. 304 pct. 7 , 8 şi 9 Cod pr.civilă susţinând în esenţă că instanţa de apel a pronunţat o soluţie greşită în condiţiile în care a primit punctul de vedere al pârâţilor invocat în motivele de apel, considerându-se că intenţia reclamantei ar fi fost de a solicita revocarea donaţiei pur şi simplu şi nu revocarea actului juridic încheiat în frauda intereselor debitorului , act juridic reprezentat întâmplător de un contract de donaţie.

Se susţine în continuare de recurentă că motivarea în fapt şi în drept a acţiunii revocatorii este diferită de instituţia revocării donaţiei prevăzută de art. 833 Cod civil , astfel cum greşit apreciază instanţa de apel.

Pe de altă parte , arată recurenta că deşi prin motivele de apel s-a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii,instanţa de apel nu se pronunţă asupra acestei excepţii ci admite apelul preluând motivarea dar respinge acţiunea modificând sentinţa.

Curtea, a pronunţat la data de 30 ianuarie 2009 , decizia civilă nr.83 prin care a admis recursul reclamantei şi a casat decizia atacată cu trimiterea cauzei în acelaşi tribunal pentru rejudecare.

In speţă , prin cererea cu care a învestit instanţa fondului reclamanta a solicitat revocarea contractului de donaţie imobiliară autentificat sub nr. 110/17 ianuarie 2008 cu motivarea că prin încheierea acestuia debitorul său şi-ar fi creat cu intenţie starea de insolvabilitate vădit în fraudarea intereselor acesteia.

In drept au fost invocate disp. art. 975 Cod civil.La pronunţarea soluţiei de admitere a acţiunii prima instanţă a

argumentat în esenţă în sensul că actul de donaţie a fost încheiat de pârâtul debitor E. A. cu încălcarea flagrantă a dreptului creditoarei reclamante stabilit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi în aceste condiţii, în speţă se regăsesc dispoziţiile înscrise în art. 975 Cod civil.

Cenzurând hotărârea instanţei de fond Tribunalul, pentru a admite apelul declarat de pârâţi a reţinut faptul că reclamanta, în calitate de creditoare a cerut

instanţei revocarea donaţiei , situaţie faţă de care, avându-se în seamă dispoziţiile art. 833 Cod civil care condiţionează promovarea unei atare acţiuni de calitatea titularului acesteia s-a concluzionat în sensul că revocarea donaţiei nu poate fi cerută de creditoare.

S-a reţinut în esenţă , prin soluţia dată , instanţa de control interpretează greşit actul juridic dedus judecăţii , situaţie de natură să atragă incidenţa motivului de casare înscris în art. 304 pct. 8 Cod pr.civilă întrucât este evident că cererea cu care a fost investită instanţa fondului este o acţiune revocatorie sau pauliană în cadrul căreia creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor.

Efectul unei atare acţiuni este revocarea actului în măsura în care aceasta este necesară pentru îndestularea creditorului.

Atât din motivarea în fapt a cererii sale cât şi a temeiului de drept invocat a rezultat cu evidenţă intenţia reclamantei de a se da eficienţă dispoziţiilor art. 975 Cod civil, cu finalitatea revocării actului fraudulos.

Cu toate acestea, instanţa de control schimbă natura actului juridic dedus judecăţii, şi , deşi respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, modifică hotărârea atacată, schimbând-o în tot în sensul respingerii acţiunii cu motivarea că partea avea la îndemână exercitarea unei acţiuni în anularea actului juridic.

In aceste condiţii ,celelalte motive invocate de apelanţi nu se mai analizează apreciindu-se că revocarea donaţiei nu se poate cere decât de donator.

Argumentarea instanţei de apel la pronunţarea soluţiei apare contradictorie atâta timp cât este respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei deşi se apreciază că în speţă ar fi vorba despre revocarea donaţiei, situaţie în care ar fi incidente dispoziţiile restrictive înscrise în art. 833 Cod civil. Reţinându-se aşadar că instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra, practic în cercetarea fondului , lăsând necercetate celelalte motive de apel se impune admiterea recursului şi casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare la acelaşi tribunal.

34. RECURS. ALCATUIREA GRESITĂ A INSTANŢEI. MOTIVUL DE CASARE ÎNSCRIS ÎN ART. 304 PCT. 1 COD PROCEDURĂ CIVILA

Cod procedură civilă : art.304 , pct. 1

Potrivit disp. art. 304 pct. 1 Cod pr.civilă casarea unor hotărâri se poate cere când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.

Prin decizia nr.134 din 13 februarie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a respins excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimată; a admis recursul declarat de pârâtul C. C. împotriva deciziei civile nr.724 pronunţată la 8 octombrie

2008 de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu reclamanta M. E. , a casat decizia sus-menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Buzău pentru soluţionarea apelului. Pentru a hotărî astfel instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că instanţa fondului a fost investită de reclamantă cu soluţionarea unei acţiuni având două capete de cerere: stabilirea liniei de hotar ce desparte proprietăţile părţilor şi obligarea pârâtului să respecte şi să lase în proprietate şi posesie o suprafaţă de teren pretins acaparată din proprietatea reclamantei de către pârât.

Aşadar , capătul de cerere principal este grăniţuirea şi, în aplicarea art. 17 Cod pr.civilă potrivit căruia cererile accesorii şi incidente sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, se impune calea de atac a apelului şi a recursului în timp ce revendicarea este accesorie oricare ar fi valoarea bunului revendicat.

In atare situaţie,calificând greşit calea de atac exercitată drept recurs în loc de apel tribunalul a pronunţat o hotărâre în complet format de trei judecători în loc de doi, cum prevede legea încălcând normele legale imperative privind compunerea instanţei , fiind incident motivul de casare înscris în art. 304 pct. 1 Cod pr.civilă.

35. VICII DE CONSIMŢĂMÂNT. LIPSA DISCERNĂMÂNTULUI.NULITATE. CONSECINTE. CALITATE

PROCESUALA ACTIVA ÎN PERSOANA SUCCESORILOR PROMITENTULUI VÂNZĂRII PENTRU ANULAREA ACTULUI.

ART. 948 COD CIVIL

Potrivit disp. art. 948 Cod civil condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta , consimţământul valabil al părţii ce se obligă , un obiect determinat şi o cauză licită.

Lipsa discernământului în exprimarea voinţei persoanei la încheierea oricărui act juridic presupune nu existenţa consimţământului ci un simplu viciu al acestuia deoarece în acest caz consimţământul există.

In acest caz ‚viciul de consimţământ atrage nulitatea relativă a actului , sancţiunea nulităţii fiind justificată pentru protejarea persoanei interesate şi nu a unui interes obştesc care ar fi atras sancţiunea nulităţii absolute.

Calitate de persoane interesate în promovarea acţiunii în anularea actului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul lor cu un terţ o au şi succesorii acestuia.

Curtea de Apel PloieştiSecţia Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familieDecizia civilă nr. 232 din 13 martie 2009

Prin decizia civilă nr.232 din 13 martie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de reclamanţii G.M. , S.Ş., S.N. împotriva deciziei civile nr. 377 pronunţată la 6 octombrie 2008 de Tribunalul Dâmboviţa în contradictoriu cu pârâtul C.I. , a casat ambele hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond.

Pentru a decide astfel instanţa de recurs a reţinut în esenţă următoarele: Reclamanţii au solicitat în contradictoriu cu pârâtul să se constate nulitatea absolută a promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare încheiată de pârât cu autorul reclamanţilor , cu motivarea că defunctul era o persoană cu discernământ diminuat pe fondul excesiv de băuturi alcoolice şi ca atare consimţământul acestuia a fost viciat.

Prin excepţia invocată pârâtul a solicitat respingerea acţiunii pentru lipsa procesuală activă a reclamanţilor cu motivarea că în speţă este vorba despre un eventual discernământ diminuat al autorilor reclamanţilor ceea ce atrage nulitatea relativă a actului şi o atare nulitate nu poate fi invocată decât de părţile din contract. Dând eficienţă excepţiei ridicate de pârât Judecătoria Răcari a pronunţat la 27.03.2008 , sentinţa civilă nr.907 prin care a admis excepţia şi în consecinţă a respins acţiunea pentru lipsa procesuală activă a reclamanţilor.

Soluţia a fost confirmată de Tribunalul Dâmboviţa , care prin decizia civilă nr.377 din 6 octombrie 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi.

In recursul declarat reclamanţii au susţinut că în mod greşit instanţele au considerat că aceştia nu au calitate procesuală activă deoarece cu actele noi depuse în faţa instanţei de control fac dovada calităţii succesorale legale faţă de defunct – promitentul vânzării cumpărării.

Curtea de Apel Ploieşti a apreciat în raport şi cu actele noi depuse în recurs că sunt fondate criticile invocate de recurenţi, că într-adevăr lipsa discernământului în exprimarea voinţei persoanei la încheierea oricărui act juridic presupune un simplu viciu al consimţământului, caz în care acest viciu atrage nulitatea relativă a actului, sancţiunea nulităţii fiind justificată pentru protejarea persoanei interesate şi nu a unui interes obştesc care ar fi atras sancţiunea nulităţii absolute. S-a reţinut totodată că în raport de înscrisurile noi depuse în recurs , respectiv hotărârea judecătorească privind ieşirea din indiviziune a părţilor dar şi încheierile pronunţate de Biroul Notarial ,,Guşeţoiu Ion,, reclamanţii justifică legătura de rudenia cu defunctul şi ca atare, pot promova acţiunea în anularea promisiunii de vânzare cumpărare încheiată de autorul lor cu pârâtul.

Concluzionând instanţa de recurs a reţinut că prin soluţia dată instanţa nu a intrat în cercetarea fondului şi făcând aplicarea disp. art. 312 (5) Cod pr.civilă a admis recursul declarat de reclamanţi şi a casat ambele hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.