Date de contact ale autorului

E-mail: pompiliju@gmail.com Facebook: ilijasfera

Articole Pompiliju Sfera – partea I Biserica din Štitkovo Aceasta biserica a fost ridicată pe locul manastiri construite de patriarhul Gavrilo Rašković din faimoasa familie de cneji (boieri) Rašković. Mănăstirea a fost ridicată în 1655, dar e distrusă de turci în 1813 când cneazul de staro vlah (vechiul vlah) Slavic Maksim Rašković de la Știtkova sa alaturat rasculatilor si ridica toata zona Stari Vlah la revoltă. Pe ruinele acestei mănăstirii este construita o noua biserica in 1867, numita biserica din Shitkovo. Naosul biserici este prevazut cu doua turle iar iconostasul a fost făcut de maeștrii lui Debrani, cel mai probabil armani din Macedonia (http://www.bosnjaci.net/prilog.php?pid=53181), iar icoanele sunt opera lui Lazović din Bjelopolje, de origine vlah din Munte Negru. Dealtfel familia Lazovici isi trag originea de la cneazul Drakula Mandici din Hertegovina (http://www.poreklo.rs/2012/02/05/poreklo-prezimenalazovic/). Trebuie amintit si faptul ca mama lui Nicola Tesla, Georgina Đuka Mandić se trage tot din familia Mandici din satul Tomigai, din regiunea Lika. (http://www.poreklo.rs/2012/02/03/poreklo-prezimena-mandic/?lang=lat). Biserica este situata langa raul Tisovic este protejată de stat și reprezintă o parte a unui sat etno de o valoare excepțională. Sursa http://www.vilabajka.rs/sr/planina-zlatar/manastir-ostali https://www.zlatar.org.rs/index.php/sr-RS/component/tags/tag/12-stitkovo Blazonul cu pigmei al Valahiei Voi reda mai jos cateva relatari de pe diverse siteuri si ale mai multor autori iar concluzia ramane a cititorilor: Diodor Sicul (80 – 21 î.Hr.), istoric grec din Sicilia, spunea următoarele: ,,Osiris (acelasi cu Nimrod), numit de greci și Dionysos, era de origine african din Etiopia. Tatăl său, după cum susține dânsul, a fost Ammon – Uran, regele Libiei și al Egiptului.” (Diodor Sicul, bib.II, 15.6; III. 68 și 80) (N. Densușianu, Dacia preistorică, p.622). Observație: Poate așa se explică de ce Dacia se mai numea, în Antichitate, ,, Arabia Felix” sau ,,Etiopia Felix”, partea dinspre Dunăre până la Muntele Atlas ( Munții Oltului, Masivul Cozia, respectiv Oltenia de azi, unde oamenii sunt, într-adevăr, mai negricioși!) : fiindcă traco-geții îl adoptaseră și-l venerau pe Dionysos ca zeu al vinului și-al petrecerilor!! Dacă vestimentația lui Dionysos, strânsă bine pe corp, simbolizează luptătorul, pe regele Etiopiei și Egiptului, care i-a bătut pe asirieni, pe babilonieni, mezi, perși, chiar indieni și traci (după cum spun legendele antice), ar fi interesant de aflat ce semnifică, totuși, delfinul de la picioarele sale! Să fie semnul înțelepciunii, al gândurilor bune?!

E ca și cum ar vrea să ne spună că el a venit la greci, pe ape, de dincolo de Mediterana, adică din nordul Africii (după cum susțineau istoricii antici), cu gânduri pașnice, iar pentru aceasta, grecii, tracii și geții l-au ,,împământenit”, adoptându-l ca zeitate?! Dacă Bachus poartă o cămașă tracă, lungă, fiind încins, la mijloc cu un brâu, asemenea dacilor, Dionysos poartă, ciudat, ițari, iar peste costumul de războinic, o hlamidă ușoară, semn al regalității. Lângă Dionysos, în stânga sa, se află un pigmeu, ce poartă pe cap un paner cu un ciorchine mare de strugure, ci nu un spic mare de grâu, cum zicea N. Densușianu. Evident că pigmeul de pe patera de la Pietroasa reprezintă un locuitor al Traciei, prezența sa alături de Dionysos nefiind absolut deloc întâmplătoare, căci iată ce spunea Pliniu cel Bătrân (24-79d.Hr.) în “Istoria naturală”, enciclopedia sa: ,, În apropiere de Oceanos patamos ( Istrul, n. n.) își aveau locuințele pigmeii cei legendari, cari, după cum ne spune Homer, se aflau în război continuu cu stolurile de gruie ( cocori), cari, fugind de iarna și de ploile cele multe din părțile de nord, zburau către meazăzi peste apele curgătoare ale Oceanului.” Densușianu mai spune în capodopera sa: ,, Aceiași pigmei ne apar și în notițele geografice ale lui Pliniu, ca stabiliți în părțile de sud ale Istrului de jos sau pe teritoriul Dobrogei de azi.” Apoi, continuă: ,,Este, așadar, afară de orice îndoială, că fluviul cel renumit al timpurilor antihomerice, Oceanos patamos, care curgea în părțile de nord ale Illyriei și Traciei, între apus și răsărit, era identic cu râul cel mare și sfânt al anticității greco-romane, numit Istros și Danubius.” ( N. Densușianu, Dacia preistorică, p. 593). De asemenea, putem spune că, în antichitatea greacă, pigmeii ar fi trăit în Etiopia sau în India ( ca un rege indian apare și Dionysos pe această pateră, iar lângă el, pigmeul!); alții credeau că pigmeii ar fi trăit în Europa, după cum credea și Hașdeu: ,, Anticitatea punea anume lângă Dunărea de jos (Dobrogea) cuibul pigmeilor.” Așadar, alăturarea pigmeului ( simbol al Anului Nou, cum zicea N, Densușianu!) lui Dionysos ar vrea să ne sugereze că Dionysos era venerat nu doar de greci și de traci (traco-geți), ci chiar de pigmeii din Dobrogea de azi, care îi erau și supuși ! În stânga piticului se află un satir păros, cu cornițe scurte și cu urechile ascuțite, cu privire vicleană, iscoditoare, cu coadă de cal și cu picioare de țap, care e o divinitate asociată, de greci, lui Dionysos, dar e o zeitate minoră, ce-l împinge pe zeul vinului la serbări orgiastice, pline de desfrâu. Toate aceste personaje și obiecte simbolice ( Apollo, Dionysos, Bachus, pigmeul, satirul, strugurele, amfora grecească, panerul, delfinul, grifonul, frunza de vie, scoica, jocul și buna dispoziție nu aparțin, oare, spațiului meridional, Greciei și Traciei sud-dunărene?!)

Așadar, fondul limbii latine și al limbii geților era comun, ambele limbi descinzând din traco-pelasgă (aramaică). http://istorielocala.ro/index.php?option=com_k2&view=item&id=762:tezaur ul-de-la-pietroasa&Itemid=203 Limba aramaică este o limbă semitică, răspândită în special în Antichitate în Siria, Palestina și Mesopotamia. Un mic număr de texte biblice – capitole din cărțile lui Ezra (4:8 – 6:18; 7:12-26) și Daniel (2:4 – 7:28), un verset din cartea lui Ieremia (10:11) și un cuvânt din Geneză (31:47) sunt scrise în aramaică și nu în vechea ebraică. https://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_aramaic%C4%83 Este cunoscut faptul ca Nimrod fiind nascut in Etiopia, era negru. Vulcan pe de cealalta parte este considerat cel mai negru si urat dintre zei, care se casatoreste cu cea mai frumoasa zeita Venus, iar Nimrod cu Semiramida, cea mai frumoasa femeie. Ambi Nimrod si Vulcan erau considerati conducatori ai ciclopilor, uriasilor. Basarabi = bas-arabi …Împrejurarea că dinastia Mușatinilor din Moldova era într-adevăr o ramură, o derivaţie din Basarabi. În „Cosmografia” lui Sebastian Münster (1541), în „Illyricum” al lui Du Cange (1746) şi pe aiurea, cele două capete negre, pe care Hulsius le pune în marca Moldova, sunt atribuite Bosniei: Să fie oare printr-o confuzie între Ban şi Ban, fiindcă în vechea Bosnie principii purtau titlul de Ban ca şi în Oltenia? Sau nu cumva printr-o confuzie de o altă natură între iniţialul „Bos-„ din „Bosnia” şi iniţialul „Bas-„ din Basarabă? Sau poate va fi fost într-adevăr aşa oarecând marca Bosniei? Ar trebui studiată sigilografia specială a acestei ţări. Să nu se uite în orice caz că, din toate regiunile sârbeşti, Bosnia este aceea unde s-a conservat mai mult timp un element românesc foarte puternic, imigrat din Pannonia cam în sec. X, după cum am arătat-o într-un alt studiu (Strat şi sub-strat, p. 28) şi cuprinzând nu numai ciobani, dar şi căpetenii, bunăoară acel „cnez Markul”, adică „Marco” cu articlul românesc „–l”, de care se plângeau la 1401 ragusanii că a apucat cu forţa şi nu lasă din mână oraşul dalmatin Almissa (Putzić, t. I, p. 35). La 1373 un district întreg al Bosniei se numea „Major Vlachia” (Miklosich, Wander. d. Rum. 5). În Biblioteca imperială din Viena se află într-o traducere germană anterioară sec. XVIII o colecţie de blazonuri făcută Rubčić, care îşi ia titlul de heraldist (Wappenherold) al împăratului sârb Ştefan Dușan (Ianko Schaffarik; t. 9, 1857 p. 348). Dacă aceasta indicaţie cronologică ar fi adevărată, atunci am avea de-a face cu un monument heraldic tocmai de pe la 1340. În acea colecţie, marca Ţării Româneşti este din punct în punct ca la Hulsius. Toate acestea, neapărat, sunt deja ceva ; dar în chestiuni de o asemenea natură se cere cu orice preţ un izvor foarte autorizat, când e vorba mai ales nu de o marcă particulară, ci de blazonul unei ţări. Prima confirmare oficială ne-o oferă numismatica maghiară. La 1368 Vladislav Basarabă

recunoscuse suzeranitatea Ungariei asupra Ţării Româneşti (Fejér, IX. 4, p. 148, 210). Din aceeaşi epocă există monede de la regele Ludovic, de diverse mărimi, purtând pe o parte cap negru: Pe alte monede de la regele Ludovic, asupra cărora mi-a atras atenţia d. D. A. Sturdza, acelaşi cap negru nu ocupă scutul întreg, ci se afla numai la o parte sau dedesubtul efigiei regeşti, ceea ce reprezintă şi mai expresiv triumful cel jubilat al Ungariei asupra lui Vladislav Basarabă: Acest cap negru nu poate fi marca Siciliei care va fi avut de-a face cu familia Anjou a regelui Ludovic, dar în orice caz nu avea deloc a face cu Ungaria, cu atât mai vârtos un cap figurând alături de efigia regească sau chiar ocupând scutul întreg, nu poate fi marca vreunui fabricant de monedă. Singura explicaţie serioasă rămâne „subjectio Valachiae”, după cum presupuneau deja în secolul trecut arheologii unguri: „hoc esse Mauri caput, eoque subjectionem Valachiae notari autumant”. (Schönvisner, Notiţia Hung. rei num. p. 206). Numismatica maghiară ne dă o mărturie oficială preţioasă, dar numai externă, nu internă, adică nu din partea Basarabilor şi de aceea ea tot nu ne mulţumeşte pe deplin. Confirmarea pe care o dorim noi ne vine pe o altă cale, graţie unei descoperiri făcute de d. D. A. Sturdza. Mai întâi, o observaţie preliminară… Oricine a avut în mâna hrisoave munteneşti, n-a putut să nu fie izbit de împrejurarea ca sigiliile lor prezintă nu o singură marcă a ţării, ci două mărci diferite: una cu vulturul, cealaltă cu sfinţii Constantin şi Elena, întrebuinţate când una, când cealaltă, când ambele în compoziţie. Faţă cu această duplicitate, lucrul cel mai natural este de a admite ca o marcă era a Statului, cealaltă a dinastiei. A Statului fiind vulturul, care singur figurează pe sigiliile cele mari atârnate, pe seama dinastiei rămân sfinţii Constantin şi Elena. Dar sfinţii Constantin şi Elena ce au ei a face cu dinastia Basarabilor? Să se bage de seamă că este tocmai o dinastie care până la a doua jumătate a sec. XVII n-a avut în curs de cinci secole nici un membru cu numele Constantin, astfel că nu sfântul Constantin ar fi fost dispus s-o patroneze. Acuma vine descoperirea d-lui Sturdza: un act de la Vlad Dracul şi două acte de la fratele său Alexandru, ambii fii ai lui Mircea cel Mare. Actele sunt anterioare anului 1444, iar cele de la Alexandru sunt anume din 1431. Către acestea vom mai adăuga ca întocmai aşa se află două capete deja pe pecetea lui Mircea cel Mare într-un act din 1403: „duo capita humana coronis ornata” (Hurmuzaki, Documente t. I, partea 2, p. 825, nota 4). Negreşit, aceste capete se deosebesc de harapii lui Hulsius şi ai lui Rubčić, dar ele se deosebesc cel puţin tot pe atâta şi de figurile sfinţilor Constantin şi Elena de pe peceţile din sec.XVI şi XVII. Numărul capetelor este indiferent, ca şi ramura de la mijloc, de vreme ce şi la Hulsius este o marcă numai cu două capete şi cu ramuri. Indiferentă mai este şi găteala de cap, deoarece se deosebesc între ele în această privinţă chiar cele două peceţi de mai sus. Acestea fiind indiferente, marca de la 1431 devine tocmai ceva intermediar între faza cea veche cu capete negre şi faza cea nouă cu sfinţii Constantin şi Elena.

Înainte de a se metamorfoza de tot în sfinţii Constantin şi Elena, cele două capete de la 1431 sau mai corect de la 1403, au trecut printr-o lungire treptată şi ramura iniţială s-a prefăcut într-un arbore, după cum d. Sturdza a constat foarte bine. Nu sunt încă nici aici sfinţii Constantin şi Elena, dar nu mai e departe până la dânşii. „Capetele de pe sigiliile lui Vlad şi Alexandru”, zice d. Sturdza „capăta trup, însă nu pe deplin, ci numai pe trei pătrare, la sigiliile lui Vlad Ţepeş şi se dezvoltă la urmă în trupurile întregi ale sfinţilor Constantin şi Elena pe sigiliile posteriore” (Sturdza, Dare de samă p. 10). Ce rezulta de aici? Rezultă că harapii, capetele cele negre, fie unul, fie mai multe, singura emblemă heraldică potrivită a Basarabilor, s-au transformat pas cu pas în sfinţii Constantin şi Elena, trecând prin mai multe trepte decât zimbrul pentru a ajunge bou şi vulturul pentru a ajunge corb, dar trecându-le pe temeiul aceluiaşi principiu, principiul că poporul, când o poate face, înlocuieşte totdeauna noţiunile mai rare sau mai puţin cunoscute prin noţiuni mai familiare: boul e mai familiar decât zimbrul, corbul e mai familiar decât vulturul, sfinţii cei sărbătoriţi mereu sunt mai familiari decât harapii. Evoluţia mărcii Basarabilor câtă dară să se fi operat cam în următorul mod: dintâi, un singur cap negru ca pe monedele regelui Ludovic, ceea ce era suficient pentru „armes parlantes”; apoi, două capete negre unul lângă altul, adică aşa ca în marca Mușatinilor; apoi, trei capete negre ca la Hulsius şi la Rubčić; apoi, capul al treilea transformat într-o ramură înflorită între celelalte două capete, toate pierzând tipul negriten, ca pe sigiliile din 1403-1431; apoi, sub capete adăugându-se o parte din corp, iar ramura înflorită prefăcându-se în copăcel, ca pe sigiliul lui Ţepeş; apoi, corpul lungindu-se etc. până la figurile sfinţilor Constantin şi Elena. În orice problemă din arheologia figurată, lipsa unei verigi de la mijloc împiedică nu numai de a lega ambele capete ale lanţului, dar chiar de a recunoaşte că acele capete aparţin unui singur lanţ. Într-un asemenea caz, fiecare capăt se studiază îndeosebi ca ceva străin unul altuia, găsindu-se pentru fiecare în parte multe analogii, căci totuşi pierd orice valoare îndată ce, prin aflarea verigii de mijloc, se reconstituie totalitatea lanţului. Două figuri în felul sfinţilor Constantin şi Elena de pe sigiliile româneşti se văd pe monede şi la bizantini şi la sârbi şi la unguri şi cine mai ştie pe unde; în acelaşi mod în Portugalia, în Sicilia, în Polonia şi pe aiurea se nimeresc pe mărci capete negre; astfel, dintr-o parte şi din cealaltă se puteau face cu multă erudiţie nişte apropieri foarte ingenioase, a căror lipsa de temei se învederează însă pe dată ce regăsirea verigii de mijloc restabileşte, la români în special, strânsa filiaţie între capetele negre şi cele două figuri. Aceasta filiaţie ar fi rămas ascunsă fără descoperirea dlui Sturdza, o descoperire în aşteptarea căreia sfinţii Constantin şi Elena erau o nestrăbătută enigmă în marca Basarabilor. Dim. Sturdza, în şedinţa Academiei Române din 12 novembre 1893, a comunicat o carte care, zice d-sa, „din câmpul îndoielilor l-a făcut să intre

în acela al realităţii” întrucât priveşte capetele de harapi din Levinus Hulsius. Este anume descrierea Conciliului de la Constanza, făcută de către Ulrich de Reichental la 1417, nu numai ca martor ocular, dar încă după o însărcinare expresă din partea municipalităţii de acolo, în archiva căreia s-a şi depus atunci manuscrisul original. După 1450, adică după descoperirea tiparului, opera lui Reichental fu tipărită la Augsburg; dar acea ediţie devenise în scurt timp atât de rară, încât la 1536 a retipărit-o tot la Augsburg Enric Steiner, in-folio, sub titlul: „Das Concilium so zu Constantz gehalten ist worden”. Această a doua ediţie, devenită şi ea foarte rară şi foarte scumpă, este aceea pe care d. Sturdza a dăruit-o Academiei Române. În cartea lui Reichental, numele proprii sunt mai toate desfigurate, cel puţin în textul tipărit; adevărat importantă însă nu este nomenclatura personală, ci partea figurativă, în care nu încăpeau nici erori de pronunţie, nici acelea de tipar. Între mai multe steme copiate de către Reichental la 1417 de pe steagurile celor veniţi la Constanza, se aflauşi două steme princiare pe care le aduseseră cu sine reprezentanţii oficiali ai României: „die Walachie”. Ambele sunt sub o coroană ducală şi în ambele ne întâmpină deopotrivă capete de harapi, cu deosebirea numai că pe una sunt trei capete negre întoarse spre stânga, pe cealaltă două figuri aproape întocmai ca acelea publicate de Boliac (Daco-romane No. XXII), care nu arată de unde le-a luat, şi anume: „doi harapi întregi, goi, fără legătură, întorşi cu spatele unul către altul, braţul stâng al fiecăruia fiind ridicat în sus, astfel că ambele se unesc încrucişându-se la nivelul capetelor, iar braţele drepte sunt lăsate în jos şi picioarele au aerul de a dansa” (v. Etymologicum magnum t. 2 p. 14601). În acest mod, cercetarea noastră despre blazonul Basarabilor primeşte o nouă strălucită confirmare, printr-un document autentic din epoca lui Mircea cel Mare şi a lui Alexandru cel Bun, dovedindu-se totodată că atât numărul capetelor, precum şi proporţiile corpului erau supuse la variaţiuni chiar în sânul dinastiei, iar cu atât mai vârtos în totalitatea castei Basarabilor. B.P. Haşdeu http://enciclopediae.blogspot.rs/2014/02/heraldica-basarabilor.html Despre voievodul Negru Voda http://istorieveche.ro/2014/10/25/originea-transilvaneanadinastieibasarabilorradunegru- voda-1291-1315/ Interesant de citit si analizat in legatura cu subiectul 6 http://munchausentimes.blogspot.rs/2013/03/valahia-despre-care-nu-sevorbeste. html http://istorieveche.ro/2014/10/12/rebusul-heraldic-al-tarii-romanesti/ https://www.google.rs/search?q=heraldica+tari+romanesti&rlz=1C1GIWA_ enRS766RS766&tbm=isch&source=iu&ictx=1&fir=FfOFePDhAAFhaM%2 53A%252C_cR3vKNSqeWBzM%252C_&usg=__gG_UxcKsQN8civikQi28 VF83zqE%3D&sa=X&ved=0ahUKEwidmvfMrN7XAhVGLZoKHf0DAYgQ9 QEIbTAH#imgdii=q2dcahG3Vh6xpM:&imgrc=FfOFePDhAAFhaM:

Car de lupta tracic gasit langa Pirot – Serbia Langa locatia Mađilka, in apropiere de satul Staničenje, arheologi au gasit un obiect de o insemnatate mare – car de lupta – de care se presupune ca dateaza din perioada tracica, avand o vechime intre 3000 si 4000 de ani, fiind o descoperire unica in Serbia. Carul tras de doi caii, a fost gasit dedesuptul unui mormant unde se pare ca a fost inmormantat un barbat de origine traca. Dupa felul in care barbatul a fost inmormantat se considera ca acesta ar fi de origine tracica, iar decorurile carului descriu si originea sa nobila. Comform spuselor arheologului Zoran Mitić aplicatiile din bronz sunt foarte frumoase si luxoase. Traci erau un popor mare format din peste 200 de triburi, iar aceste urme ale lor deschid un nou capitol istoric pe aceste meleaguri. „Noi inca nu suntem constienti de bogatiile noastre arheologice. Cand vor fi cercetate si alte situri in jurul orasului Pirot, sunt comvins ca vom gasi numeroase alte descoperiri arheologice“, spune Mitić. Cea mai veche biserica crestina din lume descoperita la Zidovar in apropiere de Varset – Banatul sarbesc Langa satul Oresac la jumatea drumului dintre Varset si Biserica Alba se gaseste o locatie arheologica cunoscuta sub numele de Zidovar, din sudul Banatului (în Serbia). Platoul sitului arheologic prehistoric se ridică la o înălțime de 40 de metri, având o formă neregulată și elipsoidală cu o suprafață totală de aproximativ jumătate de hectar. Situl ascunde mai multe niveluri arheologice insemnate, din cele mai vechi timpuri (dacosarmate), iar denumirea neobisnuita de Zidovar (Jidovar), este cunoscuta de pe vremea turcilor. Cercetarile arheologice au adusa la concluzia ca platoul era de fapt o arie, adica loc pentru treierat cereale. Inca din vremuri stravechi. De obicei pe aceste arii sau ridicat temple, deoarece erau considerate locuri sfinte si binecuvantate de zeii, locuri unde graul este transformat in paine. Comform unor credinte traditionale ariile au fost considerate si locuri unde se adunau multi demoni si vrajitoare. La inceput sa crezut ca Zidovarul a fost o fortificatie celtica, in schimb cercetarile arheologilor sarbi de la jumatatea anilor ’90, au scos la lumina cu totul alceva. Anume in straturile de suprafata ce dateaza din veacul I e.n., au fost gasite ramasite de constructii de dimensiuni mai mari, acoperite cu var alb, ceea ce inseamna ca aceste constructii nu au fost menite pentru locuire. A fost descoperita o cantitate mare de podoabe din argint si bucati de haine luxoase. Printre aceste podoabe sau gasit si niste catarame din argint si sa ajuns la constatarea ca astfel de obiecte identice, au fost descoperite si in Romania, facand parte din costume preotesti. Cercetari mai profunde, au adus la concluzia ca asffel de costume preotesti, comform spuselor biblice, au purtat Aron si Moise.

Ceea ce i-a socat cel mai mult pe arheologi sarbi au fost numeroase cutii din argint. Cutiile au fost sparte in afara de una care era impodobita cu o cruce emblema de pe capac. Crucea dateaza din veacul I e.n., dar in interiorul acestei cutii luxoase au fost gasite si doua inele din bronz. Pe inelul cel mai mic au fost distinse trei gravuri, un peste, un pastor si o creanga de palmier. Pestele il simbolizeaza pe Hristos, la fel si pastorul, iar palmierul simbolizeaza raiul. Bronzul din care erau alcatuite inelele, arama si staniu, spun arheologi, simbolizeaza pe de o parte planeta Martie, de culoare rosie. Zeul Martie, fiind zeul razboiului, reprezinta energia masculina, iar staniu de culoare alba, reprezinta energia feminina. Prin urmare inelele simbolizeaza Sfanta Taina a Cununiei. In afara de – cele mai vechi inele crestine din lume – au mai fost scoase la lumina si multe cutite de barbierit, folosite pentru taierea parului la botez. Astfel la Zidovar au fost gasite ruinele CELEI MAI VECHI BISERICI CRESTINE DIN LUME, datand din veacul I e.n.. Important de adaugat ca in Epistola sa catre Romani (15:19), Sfantul Apostol Pavel scrie ca a propovaduit Evanghelia lui Hristos in Iliric, din care facea parte si aceasta regiune a banatului si unde i-a denumit pe primi episcopi. Cine este Mos Craciun In colindele si legendele religioase ale poporului roman Saturn figureaza sub numele de Mos Craciun, Craciun, batranul Craciun. Dupa alte traditii populare, Mos Craciun a fost un rege pastor, un cioban foarte avut, capetenia ciobanilor, stapanul stapanilor. In privinta etimologiei cuvantului „Craciun”, unii autori considera ca aceast termen deriva de la adjectivul latin crastinus ori de la Christi-jojunium, ajunul lui Hristos. In realitate aici avem de aface cu o personalitate istorica ce reprezinta pe unul dintre cei mai ilustri stramosi ai popoarelor latine, considerat drept intruchipare a fericiri si prosperitati omenesti. In traditiile italienesti, dupa spusele lui N.Densuseanu, aceasta figura glorioasa a timpurilor stravechi, apare sub numele de Saturnus, cuvant a carui inteles si origine geografica a ramas pana astazi obscura. Varro, unul dintre cei mai distinsi literati romani, considera ca Saturn deriva de la satus, semanatura. Cicero considera ca numele de Saturn provine de la verbul saturare…etc. In partile de sus ale Moldovei, precum si in regiunile de langa delta Dunari personalitatea cea legendara a lui Saturn se mai numeste si astazi Craciun satulul. Comform acestor traditii, Mos Craciun vine cu tot felul de bunatati si aduce indestulare si bucurie oamenilor. In antichitatea greco-romana, Saturn avea diferite numiri. La greci Cronos, la romani Saturnus, la egipteni Seb, la fenicieni El, la daci Zamolxe (zeul mos).

In poemele epice la romani, Saturn apare sub numele de Novac cel batran sau Novac mos batran, a carui tara este Valahia. Sub numele de Noachus si Noe, apare si la popoarele din Europa de apus. In traditiile Italiei, Saturn apare ca unul din cei mai vechi intemeietori ai Romei. Balaban in poemele istorice romanesti apare ca fratele lui Novac, care se identifica cu Belus, regele Caldeei si Asiriei. Gruia apare ca cel mai mic fiu a lui Novac. Ca personalitate istorica, Gruia este unul si acelasi cu Typhon sau Set in traditiile grecesti si egiptene. Saturn era adorat si in cultul religios al semintiilor pelasge, sub denumirea de sarbatoarea Saturnalia. O legendă romană ne spune că Saturn după ce a fost alungat din cer s-a pogorât pe pământ şi s-a refugiat în Italia, numită de greci Hesperia. În Latium ceea ce în limba latină înseamnă a se ascunde, domnea regele Iannus, primul rege legendar al romanilor. Saturn a fost foarte bine primit de acest rege la curtea sa şi ca drept răsplată, zeul căzut îl înzestrează cu prezicerea trecutului şi viitorului. De aceea Iannus este prezentat cu două feţe. Saturn, care se mai poate identifica cu Vulcan şi Ares (Marte), i-a învăţat pe romani arta războiului, aceasta până atunci ne fiind cunoscută, iar vărsarea de sânge era singura lui plăcere. În onoarea lui Iannus (ianuarie) se celebra aşa numita Saturnalie de pe 16 până pe 23 decembrie, timp în care toate instituţiile de stat erau închise. Se dădeau lupte de gladiatori, a căror credinţă şi scop era vărsarea de sânge. Era o bucurie generală pentru întreaga mulţime. În timpul lui Horaţiu la Roma se mai sărbătorea în luna mai Terminalia, în onoarea zeului Terminos al agriculturi (Pan-Bachus). Saturn mai poate fi identificat si cu Baal-Hadad, Beliar, Pan, Bachus, Appolon… Saturn in scrierile monahului Albericus, este infatisat in picturile antice, ca un om bartan, carunt, cu barba lunga si garbovit. Aceleasi calitati fizice le are Saturn sub numele de Novac in poemele epice romanesti. Pe o inscriptiune romana descoperita la Sarmisegetuza, este amintita o divinitate asiriana Mana-Vat, un nume care apare in cantecele epice romanesti, sub forma de Manea Voda, care deasemenea se identifica cu Saturn (N.Densuseanu, Dacia Preistorica). Cum au fost vlasi (morlaci) convertiti in sarbi Sursa: http://portalanalitika.me/clanak/269643/kako-su-vlasi-morlaci-pretvoreni-usrbe Agencija Patrija – http://www.nap.ba Pana in veacul 19 dar si 20, 90% din populatia din BH si Dalmatia au fost vlasi. Scrie: Miroslav ĆOSOVIĆ impotriva presedintelui Republici Sarbesti din BH …“De cand exista etnia sarba in BH si Croatia? Deoarece Dodik (presedintele Republici srpska din BH), ofera lectii ne intemeiate altor

popoare, atunci ii pun intrebarea, dar dansul stie cand in Bosnia si Croatia au aparut sarbi? Iata cu ocazia asta va afla, iar daca ceea ce voi spune nu este adevarat, sa ma contrazica istorici sai numerosi. Pana in veacul 19 dar si 20 originea populatiei in BH si Dalmatia in procent de 90% era de origine VLAHA. Nationalitatea sarba pe teritoriul acestor tari din ziua de azi, BH si Dalmatia, a fost inventata in veacul 19, la fel ca si in Munte Negru. Am scris de multe ori si repet ca Belgradul in prima jumatate a veacului 19 a decis sa sarbizeze Balcanul de apus, inainte de toate, sa impuna numiri sarbesti ca fiind numiri populare, nationale in Munte Negru si peste raul Drina. Cu aceasta ocazie in Munte Negru vine Sima Milutinović Sarajlija, care ajungand invatatorul lui Radu Toma (cneazul Petru II Petrović Njegoš), reuseste acestuia sa-i imbuibe capul cu ideologia nationala sarba, iar Njegoš a raspandit aceasta ideologie mai departe printre muntenegreni. Ilija Garašanin (om de stat sarb) nu a stiut in 1844. ca in Bosnia exista sarbi: Ilija Garašanin in programul sau nationalist sarbesc „Načertanije” (1844), printre altele spune: „Serbia nu va avea o sarcina prea grea de a influenta religia bosniecilor” (Ilija Garašanin, Načertanije, www.rastko.rs). Bosnieci sunt sarbii din ziua de azi, Garašanin in lucrarea sa “Načertanije“ nu pomeneste nicaieri ca in Bosnia exista sarbi….si a avut dreptate …. in Bosnia vlasi au fost relativ usor sarbizati, luand in considerare ca bosnieci au fost subjugati veacuri in sir si sub influenta imperiului Otoman, ne cunoscand tendinta de eliberare asa cum o cunosteau muntenegreni. Muntenegreni au cunoscut o trezire nationala in nenumaratele razboaie impotriva otomanilor. Muntenegreni au avut o istorie aparte in regiunile din Zeta/Duklja, pe cand ortodocsii bosniaci au fost tot timpul sub jugul turcesc. Astfel cand Belgradul le-a imbuibat capul bosniecilor cu imperiul sarbesc al lui Dusan, cum ca sarbi pe vremuri, vezi doamne, erau o forta mare…bosnieci au crezut aceste baliverne ca fiind parte din istoria lor, deoarece alta istorie nu cunosteau. Comform acestor mitomanii, Dodik palavrageste despre un Munte Negru sarbesc, despre Dubrovnik, care nu a fost nici o data al croatilor, ca daca nu a fost al croatilor – “evident” era al sarbilor! Tarul Ferdinand in 1630. a proclamat constitutia Vlaha si nu sarbeasca: In veacul 16, austrieci au colonizat vlahi in zonele de granita cu Turcia, ca sa apere imperiul de invaziile otomane. Aceasta zona de granita sa numit Vojna krajina (regiunea militara). Tarul Ferdinand al II-lea prin acea constitutie, a dat vlasilor diverse privilegii in octombrie 1630. Constitutia fiind numita Statut Valachorum… …Prin urmare oricine se poate informa ca in aceasta constitutie cuvantul sarb sau sarbi, nu exista! …Academicianul Hrabak spune: „Vlasi sunt o grupa etnografica aparte”

…Academicianul Sima Ćirković in 2008. spune ca vlasi nu sunt pastori sarbi, iar …academicianul sarb Bogumil Hrabaka, in 1996. scrie: „Numele de vlah este in ziua de azi rusinos si este legat de sarbi…in schimb din izvoare istorice se stie ca vlasi sunt o grupa etnografica aparte…” … Distinsul istoric italian Giuzepe Praga spune ca “in partea a doua a sec. XIII pe meleagurile muntilor Dinari se gasesc pastori de religie ortodoxa asezati in aceste locuri care vorbesc o limba romanica...” Academicianul Bogumil Hrabak deasemenea spune ca Stojan Novaković a inventat ca vlasi sunt pastori sarbi si mai conturat spune ca – Vlasi sunt inaintasi lui Nikola Tesla, Ruđera Bošković, Vuka Mandušića, Stojana Jankovića, Vladana Desnice, precum si a cunoscutilor intelectuali si carturari Rašković, Martić, Babić care au cunoscut si vorbit intr-o limba romanica… Astazi si in Scotia 95% din cetateni vorbesc limba engleza insa ei sunt si pe mai departe tot scotieni! … Vlasi din Lica sunt convertiti in sarbi: Đorđe Popović in revista sa Otadžbina (cartea IX, Beograd, 1882) a scris necrologului Ličanin Danilo Medaković – publicist, istoric, tipograf, secretar al cneazului Mihailo si a cneazului Miloš, in articolul SUD, povestind o intampare a lui Medaković, din perioada scolara a acestuia din Lica: „…preotul Mandić la orele lui de predare i-a batut si i-a invatat pe elevi vlahi sa spuna ca sunt toti sarbi si nu vlasi…astfel ca pana la urma erau nevoiti sa se declare sarbi (pagina 594 si 595)”. Vlasi din Bosnia convertiti in sarbi: Academicianul Vladislav Skarić (1869- 1943).. explica cum au fost vlasi din Bosnia convertiti in sarbi prin Ilija Garašanin, ministrul de interne al cnezatului Serbiei. Acesta a pledat ca vlah este un nume rusinos si trebuie sa fie peste tot schimbat in sarb… Vlasi din Dalmatia convertiti in sarbi: In tendinta de a schimba numele etnic vlah, elita sarbeasca in prima jumatate al veac.19 proclama ca numele de vlah este batjocoritor si rusinos. ..Filologul si reformatorul de limba sarba, Vuk Karadžić, in cartea „Srpski rječnik istumačen njemačkijem i latinskijem riječima” (Viena, 1852, str. 68), in mod cinstit spune ca poporul din Dalmatia este de origine vlaha spunand ca toti oraseni si tarani sunt numiti vlasi…si Morlaci (Morlacco), iar numele de vlah nu este un nume rusinos… Kurt Floericke in Berlin 1911. publica cartea „Dalmatien und Montenegro” in care scrie deasemenea despre vlasi morlaci din Dalmatia ca sunt in jur de 150.000. . . partea mare fiind raspanditi pe la sate… In textul publicatiei Analitika din 2 aprilie 2015 „Da li je Sveti Vasilije bio Srbin?” spune ca singurul popor amintit in veacul 17 in Hertegovina sunt – Vlahi, nu exista nici o pomenire de sarbi. Presedintele Milorad Dodik este si el de origine vlaha desi nu doreste sa recunoasca aceasta.

Cus fiul lui Ham si nepotul lui Noe Cum se identifica Cus, fiul lui Ham, cu zeul Bel-Baal-Moloh sau mai tarziu Armis la traco-geti si Hermes la greci? In perioada antica, cultul Baal-Moloh sub diverse denumiri a aceluiasi zeu, a fost venerat in toata Asia Mica, Europa, Africa de Nord si nu numai. Mitologismele „Baal-Hadad” se vor răspândi pe întregul cuprins al semilunei fertile şi nu numai, sub diferite denumiri: Belial, Beliar la sumerieni şi akkadieni, Baal sau Bel la cannaniţi, Iştar la babilonieni, Aştarta la fenicieni, iar după autorul Robert Grevis, regele Belus la grecii din Peloponez (Arcadia) este unul şi acelaşi cu Baal-Belial al Vechiului Testament. Baal-Hadad sau Haddu mai este numit şi prinţul, stăpânul pământului, puternicul, suveranul, etc… Dupa spusele biblice, putem deduce ca tara lui Cus este Etiopia. Versiunea in limba romana: Isa 11:11 în ziua aceea, Domnul va ridica din nou mâna Sa ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său dintre robii din Asiria şi din Egipt, din Patros, din Etiopia, din Elam, din Babilon, din Hamat şi din insulele mării. Versiunea in limba engleza (King James Bible): Isa 11:11 And it shall come to passe in that day, that the Lord shall set his hande againe the second time, to recouer the remnant of his people which shalbe left, from Assyria, and from Egypt, & from Pathros, and from Cush, and from Elam, and from Shinar, and from Hamath, and from the ylands of the Sea. Dar cum se identifica Cus, fiul lui Ham, cu zeul Bel-Baal-Moloh sau mai tarziu Armis la traco-geti si Hermes la greci? Cum ajunge Nimrod, unul din fii lui Cus din Etiopia in Babilonia si in restul Mesopotamiei, unde va deveni rege si va ridica turnul Babel? Nimrod a fost nevoit sa calatoreasca spre nord si sa se stabileasca in regiunea Mesopotamiei, deoarece in Africa ar fi ajuns in comflict cu rudele sale. Ajungand un puternic conducator si rege faimos, rudenile sale din Canan, Mesopotamia, Asiria, Acadia, etc, l-au numit Baal sau Moloh, ceea ce inseamna domn si stapan, deoarece a ajuns sa stapaneasca peste ei iar in Egipt a fost numit Ra, zeu al soarelui. Cultul Baal-Moloh este reprezentat sub formă de om având cap de taur, iar statuia lui din bronz este goală în interior. Braţele sale sunt întinse şi puţin aplecate, având menirea de-a primi victimile oferite. După spusele unui rabin, victimile aşezate pe braţele idolului, erau ridicate spre cer iar apoi îndemnate să intre în cavitatea de desubtul statui, ce era înroşită de focul care ardea. Victimile erau adesea nu numai animale domestice, ci şi oameni şi chiar copii. Pentru ca ţipetele celor executaţi să se amortizeze, preoţii exersau în jurul statui mari zgomote cu tobe şi alte instrumente muzicale. După spusele unor cercetători, pântecele idolului avea 7 cavităţi interioare, în care se introducea pe rând câte o victimă: Copil, oae, berbec, viţel, taur… https://talcuireapocalipsa.wordpress.com/2017/10/17/urmasii-luihamfiulblestematal-

lui-noe-actualizat/ Cauza din care acest cult a lui Bal ajunge a deveni o religie demonica este descries tot in Sfanta Scriptura: Gen 9:22 Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi a spus celor doi fraţi ai lui afară. Gen 9:23 Atunci Sem şi Iafet au luat mantaua, au pus-o pe umeri, au mers de-a-ndărătelea şi au acoperit goliciunea tatălui lor; fiindcă feţele le erau întoarse înapoi, n-au văzut goliciunea tatălui lor. Gen 9:24 Noe s-a trezit din ameţeala vinului şi a aflat ce-i făcuse fiul său cel mai tânăr. Gen 9:25 Şi a zis: „Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraţilor lui!” Gen 9:26 El a mai zis: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem, şi Canaan să fie robul lui! Gen 9:27 Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet, Iafet să locuiască în corturile lui Sem, şi Canaan să fie robul lor!” Pe parcursul istoriei, Cus devine cunoscut ca zeul Hermes, care înseamnă Fiul lui Ham. Ham sau Khem înseamnă „cel ars” şi este posibil ca acest nume să fi avut o legătură cu adorarea soarelui. Mulţi din zeii antichităţii au apărut mai întâi în Babilon, răspândindu-se apoi în Egipt. Liniile succesorale regale din Europa provin din liniile genealogice din Babilon, iar coroanele lor au apărut ca urmare a coafurii încornorate purtate de Nimrod. DE LA NEGRU VODA DE FAGARAS LA VOIEVODUL BALSA STRATIMIR Prof. Bagiu Ovidiu Ilie in articolul sau intitulat “Radu Negru de Fagaras suveranul Herzagovinei”, aduce lamuriri in privinta acestui controversat voievod valah Negru Voda si spune: “…Daca este considerat anul 1290 ca fiind unul hotarator pentru Radu Negru in a lua decizia de a descinde din Transilvania si a fonda o feuda a lui in sudul muntilor Carpati, (n.n.dar pana in 1330), pana la aparitia lui Basarab I , ne lipseau, totusi , alte indicatii istorice asupra domniei acestuia. Acum exista indicii clare precum ca Radu a avut o domnie lunga si ca numele lui apare dupa 1300 in sudul Dunarii , mai precis in Valahia Neagra. Indicatii in acest sens ne sunt furnizate de la istroromani, cei care pomenesc numele de Radu in anul 1329, ceea ce clarifica un aspect interesant : Radu pomenit de ei este acela care a existat sigur inaintea datei de 1329 !… Mai mult de atat numele de Negru este caracteristic si urmatorilor domnitori din Vidin , adica Sratimir de Cran (Negru) si mai departe domnitorul Muntenegrului Crnojevici (tot Negru). De remarcat ca in descrierile istorice ale regatului Marii Britanii toti acestia poarta denumirea de Black, si se putea „citi ” in acea epoca drept „Blach”, ceea ce poate

indica chiar dinastia valaha a familiei Negru din sudul Dunarii. …Radu Negru de Fagaras ramane in istoria romaneasca omul ce a domnit atat in Transilvania cat si in Valahia Neagra a Bosniei si Herzegovinei!” http://istoria.md/articol/136/Lista_domnitorilor_MUNTENIEI__VALAHIEI_ http://info-valahia.blogspot.rs/ Stefan Dušan Nemanjić, cunoscut ca tar Dušan (1308 — 20.12.1355) a fost primul rege medieval si primul tar al sarbilor, precum si tar al grecilor (adica al armanilor) si bulgarilor (1346—1355). https://sh.wikipedia.org/wiki/Du%C5%A1an_Nemanji%C4%87 Dupa moartea Tarului Dusan 1355, incep luptele dintre nobili pentru preluarea puteri in stat. Astfel are loc lupta de la Cosovo din 1369 o lupta fratricida intre vechea nobilime din Raška si nobilimea nou formata care au pus recent stapanire pe o buna parte a regiunilor regatul serbiei. Acesti nobili ajung foarte puternici, asa ca pe vremea tarului Uroš fratii Mrnjavčevići, Vukašin si Uglješa, devin chiar mai influenti decat tarul. Luptele lor incep in apropiere de orasul Zvečani, care era in posesia lui Nikola Altomanović, pe de o parte au fost fratii Mrnjavčevići, iar de partea cealalta tarul Uroš Nejaki (cel Slab) si boieri sai loiali, Lazar Hrebeljanović si Nikola Altomanović. Dupa aceste lupte, fratii Mrnjavčevići il captureaza pe tarul Uroš si il forteaza sa-l declare pe Vukašin Mrnjavčević ca successor al sau. Lazar Hrebeljanović (1329—1389), de origine vlah (Hrebelean) ajunge in sluzba carului Uros la curtea domneasca, unde o cunoaste pe Milica, o rudenie a tarului din dinastia Nemanjić cu care se casatoreste. Astfel cneazul Lazar ajunge in posesia regiunilor orasului de scaun Kruševac, iar dupa moartea carului Uroš in 1371 ajunge cel mai mare conducator regional al serbiei. Lazar si Milica au avut 8 copii, trei fii: Dobrovoj (moare la scurta vreme dupa nastere), Stefan si Vuk precum si cinci fete: Jelena, Mara, Dragana, Teodora si Olivera. Mara in 1371 se casatoreste cu Vuk Branković, Jelena cu Đurđe II Balšić (George Balsa), de origine vlah, Dragana cu tarul bulgariei Ivan Šišman (de origine tot vlah), Teodora (Jelena) cu banul Nikola II Gorjanski (mag. Garay Miklós), iar cea mai tanara sora Olivera cu sultanul turc Baiazid. In 1389 la batalia de la Cosovo cneazul Lazar este ucis iar tara sa cade sub jugul otoman. Sotia sa Milica va conduce tara sub vazalitatea turca pana la majoratul fiului lor Stefana. https://sh.wikipedia.org/wiki/Lazarevi%C4%87i https://sh.wikipedia.org/wiki/Lazar_Hrebeljanovi%C4%87 Dinastia Balsa-Balsici Au stapanit regiunea Zeta din 1360 pana in 1421. Balšić (Balsha), se trage din familie de nobili guvernator al regiuni Zeta (la sud de Muntenegru si nordul Albaniei). Din 1362-1421, in timpul Carului

sarb Dusan, Balsa avea in posesie doar o mica localitate, insa dupa moartea Carului (1331–1355), cei trei fii ai sai ajung stapani in toata regiunea Zeta, pe timpul domniei lui Uros (1355–1371). Dupa moartea carului Uros, familia Balsici conduce Macedonia impreuna cu familia Mrnjavčevići pana in 1421, cand in Zeta ajunge la putere Despotul Stefan. Sunt pareri diferite in legatura cu originea acestei familii. Unii istorici considera ca aceasta familie este de origine franceza, alti ca ar fi de origine din Italia, in schimb partea mare a cercetatorilor sarbi si croati sustin ca Balsici este de origine vlaha (https://talcuireapocalipsa.wordpress.com/2017/10/08/familii-de-nobilisarbideorigine- vlaha/). Dinastia Șișman Șișman (în bulgară Шишман), Șișmanizi sau Șișmanovți (în bulgară Шишмановци), a fost o dinastie bulgară din Evul Mediu, având și origini vlahe. Dinastia Șișman a domnit în timpul Țaratului Vlaho-Bulgar timp de un secol, începând în 1323 și până în 1422, când acesta a fost cucerit de Imperiul Otoman (https://ro.wikipedia.org/wiki/Dinastia_%C8%98i%C8%99man). Тvrtko rege al sarbilor, bosniecilor litoralului Adriatic de apus Dupa moartea tarului Dusan cneazul bosniac Tvrtko il ataca pe voievodul Giuragi Balsici si anexeaza regiunile Dracevita, Konavlje, Trnovo astfel ca in 1377. se declara rege al sarbilor, bosniecilor litoralului Adriatic de apus. A fost incoronat de catre mitropolitul manastiri Мilesevo, primind denumirea de Stefan Mircea (Маvro Оrbin). https://dinastijanemanjic.weebly.com/105810741088109010821086- 15108210721086-1082108810721113.html Dintre mai mari boieri din vremea asa zisului tar Lazar raman in viata Vuk Branković si Đurađ Balšić. Din cauza navalirilor turcesti, Đurađ Stracimirović Balšić, cere ajutoare peste tot, ajungand in 1391 pana la curtea lui papa Bonifacio al IX-lea. Cu toate acestea cade in mainile turcilor care nu-l vor elibera pana ce nu va ceda sultanului orasele sale Skadar, Drivas si docul Sfantul Srđa. In acest timp si multi nobili albanezi devin vazali ai turcilor, iar altii intra in legaturi cu republica Venetia. Din cauza luptelor dintre nobili pentru putere, toate aceste mici tarisoare din balcani vor cadea treptat, una cate una sub dominatia Imperiului Otoman.

Despre omul-maimuta si uriasi Dupa ce Dumnezeu la facut pe Om, diavolul fiind invidious, a cautat sa faca si el un om, ca sa demonstreze ca nu este mai prejos si ca poate fi la acelasi nivel. Asa a luat nastere omul-maimuta si tot felul de monstri din incrucisari genetice intre oameni si animale. La fel au luat nastere si uriasi despre care stim din spusele biblice, din Cartea lui Enoh si multe alte legende populare. Sufletul omului o picatura insuflata de Dumnezeu, diavolul nu-l poate lua, acesta oricand poate fi mantuit! Domeniul Mavrodin Domeniu mare, aflat în lunca râului Teleorman, a primit denumirea de la dregatorul, de origine armana pe nume Mavrodin, familie inrudita cu boieri Negri din Moldova. Unul dintre reprezentanti acestei famili era Costache Negri, scriitor, om politic și patriot roman (la curtea domnitorului Ioniță Sandu Sturdza). La începutul secolului al XIX-lea, întinsa mostenire, comform spuselor istoricului Constantin Gane, intra in posesia baronului Sachelarie, mare comerciant, care se ocupa cu negotul de sare. De la baronul Sachelarie, domeniul ajunge la principele sârb Milos Obrenovici care, în anul 1839, cumpra si casa acestuia din Calea Mogosoaia, pe care o daruieste mai tarziu împaratului Rusiei, pentru serviciile aduse de acesta revolutiei sârbe. Dreptul de proprietate din România, lucru ce nu exista în Serbia, ca si garantia unei depline conservari a proprietatii, i-a determinat pe principii sârbi sa achizitioneze imobile in Romania. Astfel, ambele familii domnitoare sârbesti, Obrenovici si Karadjordjevici vor cumpara mosii considerabile in România. Demersul acestora a fost sustinut de principii români, care garantau dreptul de proprietate. Ulterior, Mavrodinul va purta numele de Buzescu, iar Mihail Obrenovici moare la scurt timp dupa tatal sau, în anul 1868. Astfel domeniul revine fiului de sora, Feodor Nicolici de Rudna, magnat în Consiliul Aulic al Ungariei. Familia nobiliara Nicolici de Rudna, fiind deasemenea de origine armana (Caramata). Feodor, nu a venit niciodata în România, ci lasa in administrare mosia procuratorului Efta Tanasievici, care va ramane in calitatea de administrator, pana la vânzarea domeniului, în anul 1904. In iunie 1904, este încheiat, la Tribunalul judetului Teleorman, actul de vânzare nr. 620, în care se specifica trecerea mosiei Mavrodinului din proprietatea mostenitorilor baronului în posesia Societatii Nationale de Asigurari din Bucuresti. La scurta vreme, familia Capra (Nicolae), probabil tot de origine armana, cumpara domeniul Mavrodinului de la Societatea de Asigurari Nationala din Bucuresti, pe care il stapaneste pâna în anul 1949, când este preluat de statul comunist în urma aplicarii decretului 83/1949. Dupa caderea

regimului communist, mosia va revenii familiei Capra (Anghel N. Capra). Moşierul Nicolae Capră şi soţia sa, Ecaterina sunt ctitori ai biserici Sfantul Nicolae, Ţtganesti. Eroi legendari Armani Caciandoni Comform spuselor istoriografului grec Aravantinos, vestitul armatol Cacialdoni era nascut din parinti armani, tatal sau un pastor vlah. Caciu Antoni, a trait mult timp la Valtu in Acarnania, ca mare proprietar de turme. Din cauza aceasta, ticalosul Ali-Pasa-Tepeleni il ura si pizmuia si ii rapi averile. Caciandoni, spre a se rezbuna lua armele, chema in jurul sau un bun numer de Farseroti si incepu a prigoni de moarte cetele de oaste si pe oamenii lui Ali-Pasa, ori-unde ii intalnea. Alti armatoli armani, ofensati si ei la randul lor, nu intarzie a se uni cu Caciandoni, care de curaind deveni luptator recunoscut. Cei doi frati. ai lui Caciandoni, unul nascut cu ocazia migratiunilor parintilor in satul armanesc Lepeni, din Acarnania, supanumit Lepenlatul, iar celalalt, Gheorghe, nascut in muntii Hasia si supranumit Hasiatul, luara si ei armele si se pusera sub comanda viteazului lor frate Anton. Caciandoni era mic de statura si uscativ la trup, o voce blanda, dar ager si viteaz, cunostea cu de-amanuntul toate stramtorile si ascunzisurile muntilor, era plin de viclenii si siretenii si insetat dupa razbunare impotriva acelora care ii facusera vreun rau. Cand se hotari sa respunda cu sange si sa se razbune impotriva prigonirilor intreprinse de catre, Ali-Pasa de Ianina, Cacialdoni vandu restul turmelor sale si averea ce ii mai remase, dadu foc la casa si stana, pentru a da de inteles ca va merge la resbunare pana la moarte. In capul unei numeroase cete de Farseroti voinici, Caciandoni ani indelungati, prigoni ostirile lui Ali-Pasa si le taia in bucati. Furios de atatea infringeri, Pasa, porunci spre al urmari si prinde pe Caciandoni. Astfel era intocmita o numeroasa ceata de albaneji incercati in lupte, care pornira al prinde pe capitan. In fruntea acestei cete de albaneji era pus un urias, luptator distins, pe nume Veli Ghega. Toate incercarile lui Veli de al prinde pe Caciandoni au fost zadarnice. Tocmai cand credea ca va pune mana pe el, acesta scapa si ii omora mai multi ostasi. Atunci Veli Ghega incepu a jefui si teroriza satele prin care trecea, sub pretextul ca locuitorii l-ar fi ajutat pe Caciandoni sa scape. Eroul nostru amarit de suferintele, din causa lui, a atator nevinovati, trimise lui Veli Ghega o scrisoare cam cu acest cuprins: “Veli Ghega, mi se spune ca ma cauti si te plangi ca nu ma poti gasi. Daca doresti aceasta in adever atunci vino la Criavrisi, unde ma aftu si unde te astept.” Din traditiile populare aflam ca uriasul Veli Ghega era invins si impuscat de uscativul Caciandoni. Dupa o alta traditie, se spune ca farseroti lui

Cacialdoni si albaneji lui Ghega, s-au luat la lupta doar cu sabiile. Dupa ce Ghega fu ranit de catre capitan, un albanez dintr-un tufis trage cu pusca si il raneste. Din cauza aceasta ambele parti se retrag, dar Cionga, un nepot viteaz al capitanului se apropie de Vali Ghega si ii taie capul. In urma acestei lupte, faima lui Cacialdoni se raspandi prin tot poporul, devenind o amenintare pentru Ali-Pasa. In anul 1805, pe insula Sfanta Mura din Marea Ionica, are loc o intalnire tuturor cleftilor si armatolilor, care luptau de mai mult timp impotriva lui tiranului Ali-Pasa. Ei fusesera chemati de catre episcopul grec, care organiza un complot in favoarea eliberari Greciei. Cu ocazia aceasta, in avantul sau resboinic, Caciandoni se ofera sa atace o trupa de sase mii de ostasi a lui Ali-Pasa de la Preveza. Curand dupa aceasta, capitanul se imbolnavi si impreuna cu fratele sau Gheorghe, supranumit Hasiatul, se retrage la o manastire in muntii Agrafa, spre a se ingriji de boala lui, care se agrava. Ne avand incredere in calugari, ambii frati se retrag intr-o pestera din apropiere. Ali-Pasa, afla de la un tradator pe nume Gurlea, despre acea pestera si trimite o trupa de 60 de oameni ca sa-i prinda. In lupta, ambii frati sunt raniti si prinsi si dusi la Ianina. Bucuria lui Ali-Pasa nu fu mica, cand vazu pe Caciandoni si pe Gheorghe in mainile sale si ii osandeste la moarte prin sfaramarea cu ciocanul a oaselor membrelor inferioare! Albanezul Veli Ghega, care fusese ucis de Caciandoni, avea un frate care dorea din suflet moartea farserotului nostru. Indata ce aflase, se prezinta lui Ali-Psa pe care il roaga sa-i dea voie ca el sa fie executorul sentintei. Cei doi condamnati vor suporta eroic pedeapsa cu moartea devenind eroi legendari ai poporului armanesc. Fotu Ciavela La 25 decembrie 1803 se incheia o conventie intre Fotu Ciavela, conducatorul Suliatilor si Veli-Pasa, fiul lui Ali-Pasa de Ianina, prin care se stipula, ca Suliatii, parasind muntii lor, se puteau retrage inarmati ori unde ar dori, ca tuturor prisonierilor Suliati sa li se redea libertatea. Celor care doresc sa se stabileasca in Albania, Pasa le va da paminturi, mosii si sate fara plata, iar celor care vor dori sa se duca mai departe, li se va procura, fara plata, toate mijloacele de transport necesare. Luptatorii armani fiind imprejmuiti de o numeroasa ostire a lui Pasa si lipsiti timp mai indelungat fara hrana, decid sa accepte aceasta oferta. Suliatii-Faseroti cu inima infranta se desparteau de muntii lor iubiti, iar inainte de plecare, Fotu Ciavela, la fel ca si Cacialdoni, puse foc propriilor case ca sa nu fie manjite de picioarele inimicilor. Cei mai multi dintre Suliati au acceptat comanda lui Ciavela si cu el in frunte au pornit cu familiile lor si cu preoti spre Parga. Calcand in picioare toate juramintele, vicleanul Ali-Pasa, trimise numai de

cat ostiri numeroase pe urma Suliatilor, cu porunca de ai extermina. Fotu Ciavela fu ajuns nu departe de granitele tinutului Parga. Aici capitanul, formeaza un careu putemic, iar pe femei si pe copii ii aseza in mijloc. In felul acesta farseroti lui Fotu au reusit sa respinga necontenit toate atacurile albanejilor lui AIi-Pasa , si a scapat de la peire pe Suliatii- Farseroti care apoi au trecut spre tinutul orasului Parga. Alta soarta au avut in schimb Suliatii condusi de Gheorghe Botari! Albanejii-musulmani, furiosi ca ca l-au scapat pe Ciavela, se reped spre coloana de oameni ai lui Botari. O lupta crancena si ucigasa a inceput, cu mari pierderi de ambele parti. Femeile care erau adapostite sus pe o ridicatura, de unde se face o prapastie adanca spre raul Acheron, vazand ca sotii lor pierd lupta, pentru a nu cadea in mainile dusmanilor, hotarasc a se lua de mana in hora, tinand copii in brate si ajungand in apropiere, una cate una se arunca in prapastie. Putine popoare se pot lauda ca au in istoria lor o asemenea intamplare ca aceasta. Familii de nobili sarbi de origine vlaha Este bine cunoscut ca cele mai numeroase familii de vlahi se gasesc in estul Serbiei, in special in Valea Timocului si a Moravei. Dupa mai multe cercetari, am ajuns la concluzia ca multe familii de romano-vlahi pot fi intalnite si in sud-vestul serbiei, in special in regiunea numita Stari Vlah (Vlahul Batran), precum si in restul republicilor foste Yugoslavii (Muntenegru, Bosnia si Hertegovina, Croatia (mai ales Dalmatia), Macedonia), precum si in Albania, Bulgaria. Multe din aceste familii de vlahi cat si armani (aromani), au avut o influenta bine conturata asupra istoriei acestor regiuni din balcani, familii care au dat multi eroi nationali, luptatori impotriva Imperiului Otoman, haiduci si nobili din vremurile cele mai timpurii (voievozi, cneji, baroni..), personaje istorice care au contribuit la renasterea si formarea acestor state (slave) din peninsula balcanica. Date despre vlahi de pe aceste meleaguri pot fi gasite intr-un numar foarte mare, asa ca voi incerca sa redau mai jos doar unele dintre cele mai importante personaje mentinute in scrierile istorice. Urmasi directi ai famiililor regale sarbe Nemanjić, Hrebeljanović, Mrnjavčević, nu exista, prin urmare voi reda doar familiile de nobili vlahi. Balšić (Balsha), se trage din familie de nobili, guvernator al regiuni Zeta (la sud de Muntenegru si nordul Albaniei). Din 1362-1421, in timpul Tarului sarb Dusan, Balsa avea in posesie doar o mica localitate, insa dupa moartea Tarului (1331–1355), cei trei fii ai sai ajung stapani in toata regiunea Zeta, pe timpul domniei lui Uros (1355–1371). Dupa moartea lui Uros, familia Blasici conduce Macedonia impreuna cu familia Mrnjavčevići pana in 1421, cand in Zeta ajunge la putere Despotul Stefan. Sunt pareri diferite in legatura cu originea acestei familii. Unii istorici considera ca aceasta familie este de origine franceza, alti ca ar fi de

origine din Italia, in schimb partea mare a cercetatorilor sarbi si croati sustin ca Balsici este de origine vlaha. Familia Bagaš nobili din Serbia. Uni istorici considera ca sunt de origine vlaha. Antonije Bagaš (Antonios Pagases), sa calugarit pe Muntele Atos intre anii 1356–1366, primind numele de Arsenios (Arsenie). A restaurant manastirea atonita Sfantul Pavel. Familia Miloradovići Hrabreni au fost nobili care au sluzit Regatului Bosniac, Republici Ragusa (Dubrovnic), Imperiului Otoman, Monarhiei Habzburgice si Imperiului Rus (intre veacul 15 si 19). Documentele istorice arata ca Hrabreni a fost un catun de etnici vlahi din Herzegovina, a caror locuitori mai apoi s-au sarbizat. Incepand din veacul 17, unii membri ai familiei pleaca in Rusia, unde se inscoleaza si devin ofiteri in armata rusa, luptand apoi in razboaiele cu Napoleon Bonaparte. Grgur Nikolić (1403–1436), nobil in regiunea hum (Zahumlie) in Hertegovina. Sunt pastrate informatii despre vlasi de pe proprietatea Nikolići, sunt amintiti vlahi Kutlovici, Rakoje Božićković, Vukašin Vojsalić si Vlasi Bobani. Familia Rašković (recunoscuta de catre turci), este una dintre cele mai vechi famili de cneji (voievozi), din regiunea Stari Vlah (sud-vestul Serbiei). Maksim Rašković si familia sa de la Știtkova se alatura rasculatilor si ridica toata zona Stari Vlah la revoltă impotriva otomanilor, in perioada razboaielor austro-turcesti (1683-1699). Familia Karapandžić din Negotin, au fost cneji in regiunea Kraina (pana in 1811). Pe timpul ocupatiei turcesti Timocul, avea privilegii numite „vlaški status“. Dupa 1820 familia Karapandzici se muta la nord in Banat, la Biserica Alba, Varset si Timisora…Dupa moartea cneazului Ilija Karapandzici in 1811, voievod in Kraina ajunge Hajduk Veljko Petrovici, acesta fiind tot de origine vlaha. Voievodul Petar Bojović (1858-1945), din localitatea Mišević Zlatar (Stari Vlah), distins conducator in armata Serbiei in 6 razboaie intre anii 1876- 1918. Petar Bojović (1858-1945) a fost ofiter in armata timp de 46 de ani. A luptat in 6 razboaie de eliberare: doua razboaie intre sarbi si turci 1876. 20 si 1877/78., in razboiul Serbiei cu bulgari 1885, precum si in Primul si al Doilea razboi balcanic 1912. si 1913. si in Primul razboi mondial 1914- 1918. Matarugii (Mataranga, Matarango), trib de origine ne-slava despre care se aminteste la sfarsitul perioadei medievale in regiunile din Muntenegru, Albania, Bosnia… Se considera ca matarugi sunt bastinasi romanizati

care apoi s-au slavizat. Cercetatori bosnieci ii considera ca ar fi de origine vlaha. Matarugii sunt mentionati in mod fregvent in documentele istorice din veacul 14 si 15 ca fiind pastori si comercianti de sare si alte bunuri. In Albania este amintita familia Matarugi in veacul 13. In regiunea Grahovo din Hertegovina sunt amintiti intre anii 1318 si 1398. Multe toponime din Muntenegru si Serbia deriva din acest nume: Mataruška Banja, Matarug din Pljevlja, Mataruga din Kraljevo. Felahi-valahi din Etiopia (actualizat) Comform traditiilor, tinutul Bogos din Etiopia a fost pe timpuri locuit de catre o populatie pe nume Felahi, un simplu revers al numelui Arimi. Acesti Felahi sunt celebrati pana in ziua de astazi ca razboinici viteji care se incumetau sa arunce cu lancile lor chiar in contra cerului. Mormintele lor au fost acoperite cu pietre ei fiind inmormantati impreuna cu bogatiile de care dispuneau. Este cunoscut faptul ca cea mai veche dinastie care a domnit peste campiile Nilului a fost dupa listele monumentale si dupa spusele preotilor egipteni a zeilor sau a regilor pelasgii divinizati. Dupa spusele biblice, putem deduce ca tara lui Cus este Etiopia (Isa 11:11, ver. KJ Bible), iar unul dintre fii sai renumiti este cunoscutul viteaz din vechime Nimrod. In cartea sa ” The Two Babylons” autorul Alexander Hislop spune despre Cus ca este acelasi cu zeul Hermes vs Armis la traco-geti iar N.Densuseanu in lucrarea sa „Dacia Preistorica”, spune ca cel mai venerat zeu la Pelasgi vs traco-geto-daci era Armis, Sarmis (Hermes la greci), la sciti Armes, la fenicieni Taaut si la egipteni Thot. Diodor Sicul (80 – 21 î.Hr.), istoric grec din Sicilia, spunea următoarele: ,,Osiris (acelasi cu Nimrod), numit de greci si Dionysos, era de origine african din Etiopia. Tatăl său, după cum sustine dânsul, a fost Ammon – Uran, regele Libiei si al Egiptului.” (Diodor Sicul, bib.II, 15.6; III. 68 si 80) (N. Densușianu, Dacia preistorică, p.622). Sa fie oare Cus fiul lui Ham, nepotul lui Noe acelasi cu Uranus, primul rege al Pelasgilor, numit si Pelasgos (N.Densuseanu pag.1059)? Sa fie oare Nimrod fiul lui Cus (Armis) si eroul civilizator al Valahilor si acelasi cu Novac uriasul, eroul legendar la noi romanii? In cele mai vechi liste monumentale egiptene Uran mai apare si sub alte denumiri precum Tum, Tumu, Atmu, Atumu, Montu ca zeu al soarelui numit si Montu-Ra si Harmaku. Harmaku sub denumirea greceasca apare cu numele de Harmakhis, Harmais si Armais, adica Arimul sau Armanul. Sfinxul colosal din Gizeh, taiat in stanca naturala, cu figura de om si picioare de leu infatiseaza imaginea lui Harmakhis sau Montu. Montu cel dintai domn al Egiptului, mai avea si epitetul de Ra, rege, fiind infatisat cu sabie stramba, cu buzdugan, cu arc si sageti, astea simbolizand armele nationale ale Pelasgilor din nordul Istrului respectiv ale Dacilor!

Montu sau Mentu este acelasi nume care in teogoniile grecesti apare sub forma de Uranos sau Munteanul (N.Densuseanu, Dacia Preistorica pag.78). Sedinta straveche a lui Mentu era Theba, orasul cel mai mare si mai bogat al Egiptului de sus, al lumii vechi, iar dupa spusele lui Homer, acest oras avea 100 de porti. Pe fiecare poarte puteau iesi deodata cate 200 de calareti cu care de razboi, in total 20.000 de luptatori. Armis-Hermes-Uranus Novac-Manea-Zamolxe-Nimrod-Saturn Comform traditiilor grecesti si feniciene Uran a fost detronat si alungat de la putere de catre fiul sau cel mai mic Saturn (la romani) vs Cronos (la greci). Hesiod spune ca Saturn, cel mai mic dintre Titani il ataca pe neasteptate pe tatal sau Uran, noaptea, ii taie genitaliile cu o sabie stramba de otel, din care cauza acesta mai tarziu moare. Preotului fenician Sanchuniathon printre altele spune deasemenea ca Saturn ajuns la maturitate cu ajutorul secretarului sau Hermes Trismegistus se razbuna si il inlatura pe Uran din imparatie ocupand scaunul de domnie, iar mai apoi intr-un alt razboi Saturn il prinde pe tatal sau si ii taie genitaliile dupa care acesta va muri. Aceiasi lupta este descrisa si de o rapsodie romana lupta lul Manea cu Toma al lui Mos, care ni se prezinta a fi una dintre cele mai importante poeme traditionale. In vechile traditii romanesti, Uran apare sub numele de „Toma cel Bogat”, cel ce poarta un „zbiciu infocat”, simbol al autoritati si carmuiri sale pastorale. El traieste prin munti, cutreiera vaile, luncile si campiile cu turmele, cirezile si hergeliile sale minunate… El apare ca un stramos venerat, pastor legendar, care ii invata pe oameni cand incepe anul nou, care sunt sarbatorile cele mai insemnate de peste an, simbolurile ceresti zodiacale. In cantecele populare romanesti, personalitatea lui Uran apare sub numele de „Toma Alimos”, „Toma lui Mos”, sau „Toma cel bogat”. Pe de alta parte Saturn apare in aceleasi cantece eroice romanesti cu numele de Manea, acelasi Menes la Pelasgi, Manis in Egipt, Minos in Creta. In poemele populare romanesti Saturn apare sub numele de „Novac cel batran”, la greci „Cronos”, iar la egipteni „Toth”. In cantecele epice romanesti resedinta lui Novac este in Ardel-Ardeal, iar in poemele sarbesti locuinta lui Novac este pe muntele Romanija de langa Sarajevo. Zalmoxe, filosoful si legiuitorul cel mare al Getilor, a fost, dupa traditiile grecestl, unul si acelasl ca Saturn. Suveranitatea lui Saturn se extindea si asupra germanilor. In cantecele lor istorice, dupa cum scrie Tacit, germanii celebrau pe Tuisto (Uran) si pe fiul sau Mannus (Saturn), ca tntemeitori al natiunii. Franci si saxonii vechi il adorau dupa cum scrie Gregoriu din Tours pe Saturn. Hengist, unul din ducii triburilor saxone, care debarcase in Britania se exprima astfel catre regele Vortigern: „Noi adoram divinitatile parintilor nostri, pe Saturn si pe ceilalti zei, carte guverneza lumea”.

Galii si alte natiuni apusene, scrie Dionysiu din Halicarnas, sacrificau lui Saturn victime umane! Generalul Ratko Mladic, fostul lider militar al sârbilor din Bosnia este de origine vlah Scurta biografie Ratko Mladici sa nascut pe data de 12 martie 1943 in satul Bozinovci (Bojin) de langa oraselul Kalinovik (Călin-ovic) in Bosnia de sud-est. Tatal sau Nedjo a fost partizan a lui Tito in timpul celui de-al II-lea Razboi Mondial, fiind ucis de catre ustasi (fascisti) croati in 1945. Nici pana in ziua de azi nu este cunoscut unde se gaseste cimitirul sau. Stana mama lui Mladici pe timpul razboiului a organizat femeile din localitate pentru a impleti ciorapi soldatilor partizani. In razboiul din BH din anul 1992 fratele sau este conducator in armata sarbilor bosnieci. In copilarie a dorit sa devina invatator, apoi medic, dar pana la urma termina academia militara la Belgrad. Interesant de mentionat ca Mladici la recensamantul din anul 1960 se declara de nationalitate iugoslava, precum si multi alti conationali de-ai sai. Cariera de ofiter o incepe in 1965 la Skoplje (Macedonia) in functie de sublocotonent ca apoi sa devina commandant de regiment, iar in 1989 sef al Departamentului pentru Educație. In 1991 este transferat la Pristina (Kosovo) in functie de ajutor de commandant, iar apoi la Knin (Croatia). Incepand din mai 1992 este transferat din nou, de data aceasta in BiH. Dupa terminarea razboiului, este acuzat de genocid si arestat in mai 2011 apoi deportat la Tribunalul de la Haga. Valahi Este cunoscut faptul ca inca de pe timpul Tarului sarb Dusan (1308-1355), in legea adusa de el, vlahi (valahi) sunt distinsi ca etnie separata de sarbi. Se presupune deasemenea ca marea majoritate a populatiei regatului sarb pe vremea lui Dusan, au fost vlahii si nu sarbii. De mentionat si faptul ca mai tarziu, odata cu ocupatia otomana, multi sarbi sau refugiat spre nord in Regatul Ungar, pe cand valahi pe vremea turcilor au avut un fel de autonomie si erau privilegiati deoarece au fost folositi si obligati sa lupte in armata otomana. In schimb, pe parcursul istoriei majoritatea etnicilor vlahi au fost fortati sa se sarbizeze, astfel ca in zilele noastre au ramas doar o multime de nume de familii si localitati de origine vlaha. Localitatile de origine vlaha din BH, Kalinovik si Cipljuljic Cipljuljic este o localitate de armani (aromani) intemeiata in veacul 18. Majoritatea tinerilor se declara sarbi dar cei batrani se declara vlahi si cunosc foarte bine limba vlaha. Primi vlahi se stabilesc in Kalinovik pe la anul 1780. O buna parte din locuitori acestui oras pe la anul 1855 au trecut la religia musulmana iar alta parte sau sarbizat.

Procesul de sarbizare intenziva a vlahilor incepe abia de pe la anul 1918, dupa Primul Razboi Mondial cand se formeaza regatul SHS, al sarbilor, croatilor si slovenilor. Atunci in BH, Muntenegru, Croatia, Macedonia se formeaza biserica ortodoxa sarba, care pana atunci nu era recunoscuta! Odata cu intemeierea biserici ortodoxe sarbesti, incepe si deznationalizarea populatiei de etnie vlaha. Imparatul Traian in mitologia sarba – orasul lui Traian (Troian) In unele cantece despre eroii din Bosnia, colectate de autorul Kašiković, aflam date interesante precum ca poporul din orasul Troian crede in zeul Val (Bal), acelasi zeu despre care ne spune si Biblia ca i s-au adus jertfe umane, fii si fice (Sreten Petrovic, Sistem srpske mitologije). Orasul lui Traian este o cetate ridicata pe muntele Cer care se considera ca a fost zidita de catre personajul mitic, imparatul Traian. Din aceasta cetate nu a mai ramas pana in zilele noastre, decat un zid de aparare la care se poate ajunge doar pe o carare forestiera lunga de cca 800m de la drumul de asfalt care merge spre cabana montana Lipova Voda (Apa lui Lipa). O echipa condusa de catre doctorul Aleksandu Bulatović de la institutul arheologic din Belgrad a constatat ca sub orasul lui Traian se gasesc unele ramasite, ruine ale unui oras vechi din perioada preistorica, mai concret din perioada de trecere din epoca de bronz in epoca de fier. O alta echipa de arheologi sarbo-americana au cercetat zona muntelui Cer, deoarece sa constatat ca aici in perioada preistorica au existat exploatari de zacaminte de staniu, precum si numeroase morminte bogate datand din epoca bronzului. Conform legendei Traian a fost un demon care a trait in palatal sau din padurea izolata si care odata cu lasarea nopti iesea si agresa fete si femei ce traiau prin apropiere. El s-ar fi temut doar de rasaritul zilei, deoarece razele de soare il puteau provoca arsuri grave. O alta legenda spune ca imparatul Traian a avut cinci fice Kosana, Koviljka, Vida si Soki, dupa a caror nume au fost intemeiate orasele Sokograd, Koviljača, Vidin grad si Kosanin grad (pe muntele Cer). Nu este cunoscut numele celei de-a cincia fica, astfel ca nu se stie nici care este orasul ei. In traditia rusa si a slavilor de sud, Troian este un demon sau zeitate care se identifica cu imparatul roman Traian. In traditiile populare este descris ca epifanie cu trei capete, cu urechi de capra sau magar care fuge de lumina zilei si umbla doar noaptea. Se crede ca ziua petrece in castelul sau iar noaptea merge cu calul la ibovnicele lui. Traditia populara spune ca Rusia este tara lui Traian. In mitologia popoarelor slave exista foarte multe legende si omagii aduse lui Traian, el nu rareori fiind considerat drept zeu. Pe langa toponimele cunoscute din Romania cum sant Valul lui Traian, calea lui Traian, masa lui Traian, etc, sunt cunoscute si in Bulgaria:

Drumul lui Traian, orasul lui Traian, targul Ulpia augusta Traiana si multe altele. In ceea ce priveste republicile din fosta Iugoslavie, in orasul Mostar este un pod numit podul lui Traian, iar in Dalmatia ruinele palatului sau. La Dunare exista si bine cunoscuta tabla a lui Traian. Etnograful si lingvistul sarb Vuk Karadžić il descrie pe Traian ca demon nocturn ce iese in fiecare noapte din cetatea sa din apropierea orasului Šabac pentru a intretine relatii intime cu fetele din satele din apropiere. Traian era nevoit pana la lasarea zorilor sa se intoarca in cetate pentru a nu fi parjolit de razele soarelui. Pentru a scapa de demon, taranii au taiat limbile cocosilor care cantand de venirea zorilor il avertizau pe Traian. Acesta ne mai auzind cantatul cocosilor nu sa intors la timp in cetate si a fost parjolit de razele soarelui. Cercetatorul pe nume Jagić considera ca sloveni in timp, au facut legaturi intre ruine si imparatul Traian, acesta devenind demonul ruinelor de cetati si palate. In felul acesta Traian a fost zeificat si considerat asemeni zeilor omagiati de slavi precum Perun, Horz, Veles (Volos) si alti. Cartea lui Veles, deasemenea aminteste de Troian, in context religios in care el este considerat a fi un patriarh sloven, a carei tara de origine este Rusia. Probabil ca in aceasta carte este vorba de patriarhul Troian si nu de imparatul Traian, despre care se stie ca a avut unele legaturi cu rusii si scitii, ne avand in schimb incursiuni in tarile acestora. Oricum am concepe cultul lui Traian-Troian, trebuie sa avem in vedere ca imparatul roman prin faptele si razboaiele sale de cucerire si ma refer in special a puternicului regat dacic, a lasat o amprenta bine conturata in constiinta tuturor popoarelor bastinase a traco-geto-ilirilor si prin acestia asupra popoarelor slave asezate nu doar in peninsula balcanica ci si in intreaga Europa de rasarit – mare a slavilor. Dupa spusele Vesnei Kakaševski este foarte neobisnuit faptul ca acest cult al lui Traian sa ajunga pana in Rusia, dar un lucru si mai nedumerit este din ce cauza si alti imparati romani nu au fost zeificati si declarati epifanii benefice sau malefice de catre popoarele slave, precum Traian?! http://www.b92.net/putovanja/vesti.php?nav_id=736512 http://www.dinarskogorje.com/cer.html http://www.starisloveni.com/Trojan1.html Infintarea orasului Moscopole Orasul Moscopole sau Voscopol, se pare ca a fost intemeiat in secolul al 11-lea de niste pastori Armani, pe urmele si ruinile vechiului oras tracic Moscu (Mosches). Pastori au dat denumirea aceasta orasului deoarece numele de , Vosc sau Vlah erau sinonime inca de pe atunci al cuvantului pastor. Iata ce zice istoricul francez Pouqueville: “Valahii Masareti sau Dasareti, carie au restaurant acest oras l-au denumit Voscopolis, adeca: orasul de pastori.” Tot din spusele lui Pouqueville se vede ca acest grup Voscopolean este

originar din Albania si anume din tinuturile Muzachiei, adeca a vechii Taulantia, unde se gaseau Armani in sute de sate bine populate. Acesti vlahi se considera urmasi ai unei colonii romane aşezate de Quintus Maximus om politic roman (aprox. 275 i.e.n – 203 i.e.n). Pe la mijlocul sec. al XVII-lea orasul avea aproape 40.000 de locuitori si un progres superb, astfel ca dintr-un simplu adapost de pastori, devenise metropola comerciala a Epirului. Aromanii traiau în acea perioadă şi în alte aşezări mari din împrejurimile Moscopolei care ajungeau la randul lor la zeci de mii de locuitori, precum: Gramostea, Nicea, Linca etc. Aceste orase mari armanesti erau asezate la peste 1.100 m inaltime, iar lacul Ohrid era un fel de mare vlaha, fiind inconjurat de nenumarate localitati. Aici s-au nascut si cei mai importanti Armani precum: Sina, Mocioni, Saguna, Gojdu, marele gramatic si patriot Boiagi, Rosa, ale carui scrieri sau pierdut. Au fost ridicate mai multe scoli, biserici, precum si cea dintai tipografie, unde a fost tiparita Evanghelia parintelui Daniil in limba armaneasca. Din spusele oamenilor, Moscopole inainte de prabusire numara cca 70.000 de suflete cu cca 13.000 de case. Orasul a fost distrus in 1788 de catre Ali Pasa, un musulman de origine albaneza, comandant al pasalacului de Ioannina. Legaturile familiare dintre nobili romani si sarbi Spre deosebire de legaturile cu bizantini, bulgari si unguri, voievozi sarbi in perioada medievala au intemeiat legaturi familiare cu domnitori vlahi romani relativ tarziu. Prima casatorie cunoscuta sa intamplat in 1360 intre ultimul rege al sarbilor, Stefan Uroš al V-lea, numit Nejaki (cel slab) si Ane, fica domnitorului Tari Romanesti, Nicole Alexandru Basarab . Se presupune ca Mircea cel Batran la ajutat cu oaste pe cneazul Lazar Hrebeljanović al sarbilor in batalia de la Kosovo Polje (Campia mierlei), impotriva turcilor, insa nu exista dovezi graitoare in aceasta privinta. Este cunoscut doar faptul ca Mircea a ridicat manastirea Cozia, dupa aspectul biserici Lazarica din Kruševac. Deasemenea este cunoscut faptul ca o rudenie apropiata de cneazul Lazar, pe nume Nikodim Grčić (Sfantul Nicodim), a ridicat manastirile Vodita, Prislop si Tismana. Dintre numeroasele batalii purtate de domnitorul Mircea cel Batran, impotriva turcilor, pentru istoria sarbilor, cea mai insemnata este batalia de la Rovine (1394). In aceasta lupta sangeroasa, ca vazali turci au pierit regale sarb Marko Kraljevici si Konstantin Dejanović. Odata cu navalirea turcilor spre nordul peninsulei balcanice, incepe si refugiul sarbilor spre nord iar legaturile lor cu tarile romanesti devin tot mai importante. Astfel familia de nobili Branković, care s-au asezat pe teritoriul Ungariei, incep a lua legaturi stranse cu domnitori romani. Este inregistrat in

cromicile istorice ca ieromonahul Maksim Branković (fostul despot George), in 1502 paraseste Ungaria si trece in Valahia, la domnitorul Radu cel Mare (1494-1508). Maksim devine mitropolit, avand nu doar indeletniciri religioase ci si politice. Se considera ca Maksim a intemeiat prima tipografie a Tari Romanesti. Comform unelor zvonuri se spune ca Radu ar fi fost casatorit cu o sarboaica pe nume Katalina din cnezatul Zeta, al familiei Crnojević. Fratele lui Maksim, Iovan, ultimul despot al familiei Branković (1496- 1502), le cununa pe ambele sale fice cu domnitori ai tarilor romanesti. Una din fice, Milica Despina se cununa cu domnitorul Neagoie Basarab, care a domnit in Valahia (1512-1521), pe timpul celei mai mari expansiuni otomane a sultanului Suleiman Magnificul. Neagoie Basarab cu doamna Despina, ridica manastirea Curtea de Arges si ii ajuta pe Maksim si Angelina Branković sa ridice manastirea Krušedol din Srem. Sora doamnei Despina, Elena Branković, devine sotia domnitorului moldovean Petru Rares. Aflat în exil, Petru Rareș a pus-o pe Doamna Elena să scrie o scrisoare în limba sârbă (In acea vreme limba sarba era una dintre limbile de corespondenta doplomatica la Poarta otomana), către sultan în care fostul domn al Moldovei își arăta pocăința pentru faptele săvârșite de el și își afirma supunerea către turci dacă va fi sprijinit să ajungă din nou pe tronul țării. Garda de corp a lui Petru Rares era formata din sarbi, iar igumanul manastiri Neamt, Makarije, de origine sarb, prin porunca domnitorului scrie Cronica Moldovei. Legaturile conjugale romano-sarbesti din era Noua Dinastia Obrenovici are stranse legaturi familiare cu nobilimea romana. Este cunoscut faptul cneazului Miloš, care avea numeroase proprietati in Tara Romaneasca, unde a si trait o buna perioada din viata sa. Milos, fiul fratelui sau Jevrem, a fost casatorit cu romanca Elnea Maria din cunoscuta familie boiereasca Catargi, fica lui Constantin Catargi si Esmeralda Balsa. Singurul lor fiu Milan, nascut in Tara Romaneasca in 1855, devine la varsta de doar 10 ani cneaz, iar mai tarziu rege in Serbia (1868-1889). Interesant de spus ca Elnea Maria Catargi-Obrenović perioada indelungata a avut relatii amoroase cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cu care naste si doi copii. La varsta de 18 ani, regale Milan se casatoreste in 1875 cu verisoara sa, frumoasa Natalia Keško (bunicile lor fiind surori din familia de boieri Balša) Tatal Nataliei, Petru Ivanovič Keško a fost colonel rus din familie de boieri din Moldova. Mama ei Pulheria provine din cunoscuta familie Sturza. La scurta vreme, in schimb, Milan si Natalia se cearta si se despart, astfel ca Natalia pleaca si se stabileste in Franta, iar mai tarziu se calugareste la manastirea Sen Deni, langa Paris, unde va fi si inmormantata in anul 1941. Cealalta dinastie sarba, Karađorđević, are deasemenea legaturi familiare

cu familile regale romanesti. Regele Aleksandru I Karađorđević sa casatorit in 1922 cu printesa Maria, fica regelui Ferdinand I din familia Hoenzollern-Sigmaringen. De adaugat ca mama reginei Maria, care se numea tot Maria, a fost nepoata reginei britanice Victoria, iar bunica ei a fost printesa din familia regala Romanov (fica tarului Aleksandru II). Este cunoscut faptul ca dupa cea de-a 29 generatie, Regina Maria Karađorđević, se inrudeste cu imparatul bizantin Alexios III si cu primul rege al sarbilor, Stefan Prvovenčani Nemanjić. Anume, imparatul Alexios al III-lea cu imparateasa sa Eufrozina aveau trei fice. Una dintre fice, Eudosia sa casatorit cu Stefan Prvovenčani I rege al sarbilor. Legenda muntelui Athos Din perspectiva autorului Ion Nenitescu 1895, pe timpul Imperiului Otoman. Peninsula aceasta a atras atentia calatorilor, prin forma ei curioasa, inca din vechime, fiind alcatuita dintr-un munte a carui inaltime depaseste 2.000 de metri. In antichitate, ca si astazi, muntele acesta era un loc de inchinare si consacrat nu numai lui Jupiter zis al Atosului, ci si altor zei mai marunti. Pe timpul Tracilor, religia lui Sabazis si a zeitei Bendis, trebue sa fi avut aici altarele lor. Astazi muntele Athos este consacrat Maici Domnului, locuit de calugari aproape 10.000 la numar, apartinand tuturor neamurilor ce fac parte din biserica ortodoxa: Rusi, Greci, Romani si Armani, Sarbi, Bulgari, etc. Cam pe la mijlocul peninsulei este situata Kareia, capitala Sfantului Munte, unde locuiesc si mireni insarcinati cu administratia si politia acestei republici monacale. Tot in Kareia locueste vamesul turc si alti cativa functionari musulmani, diror de asemeni nu le este permis sa aibe sotiile si familia langa ei. De pe la inceputul veacului al XI-lea nu numai femeilor le este interzisa intrarea in Sfantul-Munte, ci si animalelor de sex femenin ca: oaia, pisica, cateaua, gaina, vaca, gasca, capra, curca, iapa, bivolita, etc. Numai paserile cerului isi au femelele impreuna in muntele Atos si numai femelele fiarelor salbatice ca: mistretul, caprioara, cerboaica, resbat aici pentru ca nu pot fi impedicate. Din causa aceasta, mijloacele de trai ale calugarilor din Atos si ale mirenilor din Kareia sunt cam reduse, deoarece lipsesc ouale, untul, branza, laptele si altele, desi peninsula are pasuni manoase si paduri vaste. In Sfantul-Munte se gasesc vreo 20 de manastiri autocefale, 10-15 schituri ce depend de manastiri, 150 de sihastri si mai bine de 500 de chilii. Republica aceasta monastica, plateste tribut statului ottoman vreo 20,000 lei noi pe an. Dupa o legenda veche, acest munte a fost mai inaint asezat in Tracia, dar

un urias l-a luat in mana si la aruncat spre muntele Olimp, care cade in Macedonia. Pe timpul lui Strabon, la picioarele acestui munte, erau cinci orase. Kareia este un sat ascuns in umbra unui munte intre schituri Iipite de poalele lui. Exista o singura strada unde sunt pravalii in care calugari vand matanii, iconite si unelte de casa, lucrate de sihastri sau pustnici. Casele sunt mici, cu un rand, de lemn. In capatul acestei strazi, intr’o casa mai frumoasa este locul consiliului ce carmueste muntele Atos, compus din doua-zeci de ipistati pentru douazeci de monastiri. La fiecare patru ani se alege cate un presedinte al acestui consiliu, care conduc cu patru epistati ai monastirilor: Chiliandaru, Vatoped, Iviru si Lavra. Acesti patru ipistati carmuesc muntele, aduc hotarari, au rol de judecatori si dau socoteala de administratia lor catre adunarea generala. Iata o republica in toata forma. Poarta otomana a recunoscut, inca de la luarea Constantinopolului, administrarea si autonomia acestor calugari, cu conditia de a plati un tribute unui aga sau voievod turc din Karia, care are o mica garda de ostasi cu densul. Calugarii au douazeci de albaneji crestini inarmati, platiti de ei, pentru paza manastirilor si a muntelui. In padurile si prin pesterile muntelui Atos traesc o mare multime de sihastri, cu totul retrasi de ceilalti calugari. Mai fiecare are cate o meserie. Unii cioplesc cruciulite si iconite, altii cioplesc linguri minunate, altii lucreaza metanii, pe cari Ie dau calugarilor in schimbul hranei zilnice, iar acestia Ie vind in orasul Kareia Pe muntele Athos inca mai exista o scoala de pictura, de sculptura si de gravare a lemnului. Capul si intemeitorul ei se zice di ar fi fost Manoil Panselinos , nascut in secolul al XII-lea in Salonic. Panselinos este si capul scoli bizantine. In bisericuca din Kareia se mai pastreaza doua icoane iesite din manele lui. Calugarii povestese mai multe legende privitoare la fundarea manastirilor din aeest munte. Unii spun ca sfantul Atanasie ceru de la imparat voie sa cladeasea la Muntele Aths o manastire si cladi Lavra. Totusi manastirile Iviron si Vatopedu, par a fi cu mult mai vechi. Ele sunt cladite pe temelia oraselor antice Dium si Olofizus, iar manastirile Lavra, Zografos, Rusicu, Pantocrator, Xiropotamos, Caracalu, Xenofon, Dionisiu, Filoteos si altele sunt zidite pe urmele vechilor orase sau orasele din Athos, ca: Dinopoleos unde acum e Vatopedul, Cleonias, numita astazi Sfantul Ilie, Deftero Cleonias unde acum se afla monastirea Sfantul Pavel, langa care mai exista un turn pe ,tarmurl mari, ce, trebue sa fie o antica intaritura, Uranopolis pe urmele caruia sa ridicat manastirea Provata, Nimfiopolis si altele. O alta legenda spune ca dupa inaltarea Domnului, Lazar cel inviat din morti, a fost hirotonisit de catre apostolul loan, episcop al Ciprului. Peste catva timp Maica Domnului voind sa-l revada pe Lazar, pleaca la Ierusalim, impreuna cu apostolul loan, si cu inca 70 de apostolic. In apropiere de Cipru deodata se schimba vantul, marea se nelinisti

cumplit, iar iar corabia lor fu dusa de valuri in alta directie. Dupa ce sa linistit marea si au trecut mai multe zile, Maica Domnului, vede in, fata un munte inalt si frumos si intreband i se spuse ca pe acel loc este o locuinta a zeilor pagani. Corabierii voiau sa intoarca inspre Cipru, dar Maica Domnului ii opri si ceru sa vada muntele Athos. Atunci ei trasera in portul ce se zicea al lui’ Clement, unde este astazi manastirea Ivirul. Dupa ce Maica Domnului, sa dat jos din corabie, indata zeul de pe munte incepu a striga si a se vaicarea pan ace a cazut jos si sa sfaramat. Maica Domnului, a binecuvantat multimea de oameni care s-au adunat imprejur, pe multi ia botezat, iar apoi le-a pus episcopi, fagaduind tuturora ca va proteja acest sfant pamant pana la sfarsitul veacurilor pe erestinii din acest munte. Apoi porni iar in spre Cipru ca sa vada pe Lazar cel inviat din morti. Pe Muntele Athos se gasesc si trei manastiri romanesti. Una este cunoscuta sub numele de Prodrom, inchinata sfantului Ioan Botezatorul, Prodromul e intemeiat pe la 1852. Cea de-a doua e cunoscuta sub numele de Chilia Cucuvinul, inchinata sfantului loan de Dumnezeu Cuvintatorul, alcatuita mai mult din Romani din Basarabia. A treia manastire e compusa tot din Basarabeni, este cunoseuta sub numele Catafighi adeca salvarea sau scaparea. Se zice insa ca ar mai fi si a patra manastire romaneasea numita Schitul Lacul, cu hramul Sfantul Mueenic Dimitrie. Dar nu numai in sehiturile romanesti se gasese caIugari romani si mai ales armani, ci in mai toate celelalte schituri si manastiri. Mai in toate manastirile de pe Atos se gasesc urme ale marilor nostri Voievozi, multe din ele fiind inzestrate, ori restaurate de cate un Domn roman. Asa bunaoara manastirea Dionisiu, asezata pe niste stanci, este zidita pe la anul 1375 de imperatul Alexiu Comnena si este impodobita eu un turn inalt ridicat de Neagoe-Voda. Inauntrul biserieei sant zugravite langa usa chipurile lui Petru Rares si al fiicei lui Ruxandra si ale altor doi fii ai lui. Tot in aceasta biserica se mai gasesc scrise numele Domnitorilor: Mihai- Voivod, Serban-Voivod, Vasile-Voivod, etc. In monastirea Simopetra, zidita pe la 1363 de un Despot al Serbilor, se pastreaza inca o evanghelie dela Mihai-Viteazul. Manastirea ruseasca Russicu, a fost in parte la construire ajutata pe la 1819 si de Domnitorul Scarlat Calimah. Pe usile bisericei din Russicu inca se vede capul de Zimbru si Vulturul, de asemeni si pe clopotele biserici, ceea ce dovedeste ca si alti domnitori romani, din timpuri mai vechi, trebue sa fi contribuit si ajutat la intemeirea acestei monastiri. De asemeni monastirea Xiropotamu, pe la inceputul veacului al XVII-lea, a fost renoita, zugnlvita si inzestrata de Alexandru Domnul Munteniei. Printre sfintii zugraviti in biserica Xiropotamului se gaseste sfantul loan Romanul din Oltenia. Manastirea Sfantul Pavel, este inzestrata cu mai multe chilii, cu o trapeza,

cu un paraclis si altele de Constantin Brancoveanu, ba chiar si turnul bisericei, este zidit tot eu cheltueala acestui Voivod. In Lavra au curs nu mai putine ajutoare din tarile romane. Pe la 1365 a infrumusetat-o Ion Vladislav, iar mai tarziu Neagoe-Basarab. Matei Basarab si sotia lui Elena au daruit manastiri Lavra o frumoasa evanghelie legata in argint si impodobita la sfarsit cu chipul acestui mare Voivod si al sotiei lui. O icoana representand pe sfantul Atanase al Atonului este daruita de Ion Vladislav Domnul Munteniei, al caruiri chip, impreuna cu sotia sa Ana, este gravat in josuI icoanei. Langa strana stanga a bisericei Lavrei se vede icoana Maicei-Domnului foarte vechie, daruita de Vintila- Voda. Chivotul din biserica, in care se pastreaza capul sfantului Mihail al Sinadelor, este daruit de Constantin Brancoveanu, iar un paraclis e zidit de Matei Basarab, al carui chip, impreuma cu Doamna este zugravit pe zid. Monastirea bulgareasca Zugravul, carmuita de romani, are un turn cladit de Stefan cel Mare, precum si trapezul aflat in launtrul manastir, precum si o piatra inscriptata in slavona. Pe zidurile acestui trapez se mai vad inca portretele tuturor membrilor familiei marelui Voivod. In turnul de la mare se gasesc iarasi doua lespezi cu inscriptiii, dintre care una este tot dela Stefan, iar a doua dela fiul sau Bogdan din anul 1517, In monastirea Zograful, care are hramul sfantul Gheorghe se gaseste un steag trimis de Stefan cel Mare. Lespezi - pietre funerare ale uriasilor din timpuri stravechi Numirile: Novac-Nimrod-Apollo-Osiris-Ler imparat, Baal-Belus-Vel-Bel, apartin unuia si aceluiasi zeu Armis sau Hermes la greci. In cartea sa Alexander Hislop “The Two Babylons”, autorul expune in mod foarte explicit ca zeul Saturn inseamna cel ascuns si este numit tatal tuturor zeilor, il reprezinta pe diavol. Cronos este acelasi cu Saturn, Ninus sau Nimrod, primul rege al Babilonului, Osiris sau Tamuz. In Grecia Apollo se identifica cu Osiris, Nimrod, Horus, iar la babilonieni Apollo este zeul razboiului, al artei, identificat ca sagetor i se mai spunea si Stapanul Cerului. Novac e cel mai renumit urias In Romania, exista nenumarate marturii despre o civilizatie a uriasilor. Practic, fiecare zona a tarii are povesti despre eroi de staturi formidabile, novaci, cum li se spune in unele locuri. In zona Bihorului, se povesteste din batrini ca Decebal a fost de acord sai lase sa traiasca in Muntii Apuseni, linistiti, cu conditia ca acestia sa-i pazeasca comorile. O legenda spune că un uriaş, pe nume Novac, cel mai renumit dintre toţi, s-a luptat cu un balaur care le făcea rău oamenilor. Simţindu-se învins, balaurul a fugit şi a lăsat o dâră pe pământ. Aceasta fiind numita apoi “Brazda lui Novac”. Alte povesti din batrani spun despre diverse ridicaturi de pamant facute tot

de uriasi. O astfel de ridicatura o gasim la Tangâru, la aproximativ 15 kilometri de Popeşti, numita Magura, o fostă cetate dacică, atestată arheologic. De aici până dincolo de Teleorman sunt mai multe maguri (movile), despre care si localnici spun ca sunt facute de uriaşi… Urme care atesta existenta uriasilor exista mai prin toate colturile lumii, de la un capat la altul al Terei… Urmele au fost si sunt foarte bine ascunse de ochi lumii si de presa libera, dar in acest articol voi vorbi despre lespezi-pietre funerare care s-au mai pastrat prin cimitirele jidovilor, uriasilor, in special in tarile din fosta Iugoslavie. Pe teritoriul Bosniei-Hertegovina, Serbia, Croatia si Muntenegru, pietrele funerare si sarcofage, sunt numite “Stećci” si in special sunt specificate ca find lespezi care dateaza din Eviul Mediu si care in majoritatea cazurilor apartin cimitirelor latine sau grecesti (vlahe). Conform specificarilor din cartea “Katalog Dani Bastine, Stecci, 2012”, pe teritoriul acestor republici foste Iugoslavii existau cca 100.000 de mii de pietre funerare, unele fiind scrise cu litere cirilice, altele avand gravate diverse desene, simboluri, motive geometrice, florale, zoomorfe iar altele nu au nici un fel de inscriptii si acestea se considera a fi lespezi cenotaf. Lespezi in Muntenegru exista prin localitatile Nikšić, Pljevalje, Bjelopolje, Pluzina, Zabalji si Cetinj. Intr-un numar mai mic se gasesc si in imprejurimile lacului Skadar si in regiunea Plava. Pana in present au fost gasite in 50 de localitati cca 3500 la numar. De specificat sunt pietrele funerare de la biserica Sfantul Stefan (veacul XV) ce apartineau voievodului Scepan Hranici (de origine vlaha), situate in localitatea Scepan Polje in apropiere de Pluzina. Pe parcursul timpului multe din aceste morminte au fost distruse din cauza constructiilor de drumuri, de case, sau din alte motive. Interesant de mentinut sunt menhirele din localitatea Novakovic (Novac), comuna Zabalj, de langa muntele Durmitor care sunt printere cele mai numeroase din Muntenegru (349 la numar). Pe langa toate cele expuse, cel mai inseminate de mentionat sunt pietrele funerare de marimi colosale cu o greutate de 20 si peste 20 de tone, situate in zone foarte greu accesibile, departe de orice pietrarie, de drumuri si de localitati. Se considera ca acesti monoliti din cele mai vechi timpuri apartin mormintelor de uriasi si ca atare au fost ridicati de catre acestia. Calugarul Italian pe nume Alberto Fortis (1741-1803), in jurnalul sau de calatorie pe nume “Viaggio in Dalmazia” (1776), descrie monolitii din Cetine ca apartinand unor uriasi necunoscuti (Fortis, 1984:193-194), iar scriitorul geograf turc Evliya Celebi in lucrarea sa din anul 1626 spune despre lespezii din localitatea Podmilaćje de langa Jajce ca fiind cenotafi ce apartin unor eroi necunoscuti (Ćelebija, 1967:205-208).

Maximin Tracul – uriaşul împărat roman – zeul Ermi (Hermes-Armis) «Nu se mantuieste imparatul cu ostire multa si uriasul nu se va mantui cu multimea tariei lui. Mincinos este calul spre scapare si cu multimea puterii lui nu te va izbavi. lata ‘ochii Domnului spre cei ce se tem de Dinsul, spre cei ce nadajduiesc in mila Lui, ca sa izbaveasca de moarte sufletele lor» (Psalmul.32) Din deceniul al treilea al secolului III dupa Hristos, razboaiele civile, criza economica si bolile amenintau serios stabilitatea Imperiului Roman, incepand o perioada de 50 de ani, asa numita „criza a secolului III” în timpul careia, la Roma aveau sa se succeada nu mai puţin de 26 de „împăraţii-soldaţi”. Primul dintre acestia, un personaj cu totul aparte, a fost Gaius Iulius Verus Maximinus, cunoscut ca Maximin Tracul (Maximinus Thrax), a carui domnie a durat doar 3 ani: 235–238. Maximin sa nascut in Tracia, in jurul anului 173, iar in jurul anului 190 sa inrolat in armata romana. Particularitatea acestui soldat care avea sa devina imparat roman, era statura, inaltimea si forta sa fizica neobisnuita. Nu se stie cu certitudine, dar se considera ca a avut o inaltime de 2,5 m. Maximin, de origine urias, devine in scurt timp celebru pentru fizicul sau impresionant, cu o musculatura enorma, cu extremitati proeminente si cu o expresie faciala fioroasa. Este cunoscut faptul ca traci fiind luptatori foarte buni, erau luati de catre romani si facuti gladiatori. Dealtfel si bine cunoscutul Spartacus, era tot de origine tracica. Spre deosebire de predecesorul sau Alexandru Sever, pe care il ucide, Maximin nu i-a tolerat pe crestini, astfel ca multi au fost executati in cel mai crud mod, multi dintre ei fiind apoi martirizati, precum Papa Pontian si succesorul sau Anteriu. Cu cata cruzime i-a omorat Maximin pe crestini, putem afla din Viata si Patimirea Sfintei Mucenite Ecaterina. “Pe vremea paganului imparat Maximin se afla in cetatea Alexandriei o fecioara cu nu mele Ecaterina, fiica lui Consta, care fusese mai inainte imparat. Ea, fiind de optsprezece ani, era foarte frumoasa, de statura inalta si foarte inteleapta. Caci invatase tot mestesugul cartii elinesti si se deprinsese cu intelep ciunea tuturor facatorilor de carti, celor de demult, a lui Homer, a lui Virgiliu, Aristotel, Platon si ale celorlalti. Dar nu numai ale filosofilor, ci si cartile doctorilor le-a deprins bine, ale lui Asclipie, ale lui Hipocrat, Galin si, in scurt, tot mestesugul ritoricesc si silogistic a invatat, incat toti se mirau de intelepciunea ei”…. Vazand Sfanta Ecaterina multimea de oameni care mergeau sa aduca ofrande zeilor pagani, “inselaciune si pierzare de suflete omenesti, s-a ranit cumplit la inima, fiindu-i jale de pieirea lor. Deci, pornindu-se din dumnezeiasca ravna, a luat cu sine putine slugi si a mers la capistea unde se savarseau jertfele. Iar cand a stat in usile capistei, a atras privirile tuturor prin frumusetea ei, ceea ce era marturie a frumusetii ei celei dinlauntru. Apoi a vestit pe imparatul ca are sa-i spuna un cuvant foarte

de folos. Iar el a poruncit sa intre”. Imparatul avea de gand ca pe Sfanta Ecaterina sa o intoarca in orice chip la a sa paganatate. Si nesporind nimic cu silogismele filosofice, a inceput cu imbunari si viclesuguri sa o amagiasca, zicand sa se inchine marilor zei si mai vartos muzicescului Ermi (Hermes-Armis), care a inzestrat-o cu atata intelepciune, oferindu-i chiar jumatate din stapanirea lui. Vazand ca nu o poate ademeni pe sfanta, Maximin, face apel catre inteleptii si filosofii care se afla sub stapanirea sa si care slujesc preainteleptului zeu Ermi (Armis), muzele, pricinuitoarele intelepciunii, sa vina pentru a astupa gura acestei femei prea-intelepte, care s-a aratat zilele acestea si care batjocoreste pe marii zei, numind faptele lor basme si barfeli. Discutand timp indelungat si vazand necredinciosul imparat Maximin, ca nu o poate indupleca sa se inchine idolilor, sa infuriat in asa masura, incat a decis sa o puna la cele mai cumplite chinuri si so ucida. Imparatul o va ucide si pe sotia sa imparateasa Augusta si pe voievodul sau cel mai de incredere pe nume Porfirie, deoarece ascultand intelepciunea Sfintei Ecaterina, s-au convertit la crestinism. Oamenii din piatra Dupa ce Dumnezeu la facut pe om, diavolul fiind invidious, a cautat sa faca si el un om, ca sa demonstreze ca nu este mai prejos si ca poate fi la acelasi nivel. Asa a luat nastere omul-maimuta si tot felul de monstri din incrucisari genetice intre oameni si animale. Deoarece Dumnezeu la facut pe om din pamant, satana ca sa se arate mai presus, a facut si el oameni din piatra, pentru a fi mai puternici decat oameni obisnuiti din pamant. Asa au fost facuti si uriasi despre care stim din spusele biblice, din Cartea lui Enoh si multe alte legende din lumea intreaga. Asa au luat nastere si sculpturile din piatra, aur, argint, arama…etc, care exprimau puterea uriasilor si a conducatorilor, a regilor si imparatilor lumii antice din cele mai stravechi timpuri. Din aceasta cauza sta scris in Biblie, ca fiind porunca a doua „sa nu-ti faci chip cioplit (Exod 20:4)”, care in limba ebraica mai inseamna si „sa nu aduci jertfa, sa nu slujesti”, „chip cioplit”, inseamnand „chip sculptat, gravat”. Prin urmare, spusele biblice se refera in mod special, in primul rand, la chip din piatra, apoi din aur, argint, arama din lemn sau alte materiale (Apoc 9:20). Aceasta porunca este porunca a doua, deoarece prima porunca spune: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”. Astfel din cele mai vechi timpuri, uriasii, au ridicat sfincsi si megaliti din pietre ca omagii aduse zeilor, ingerilor cazuti. „Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume (Gen 6:4)” si „Apoi am mai văzut în ea pe uriaşi, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriaşilor: înaintea

noastră, şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste (Num 13:33).” In limba ebraica urias inseamna totodata si tiran, sau huligan, terorist. Nu mi-a venit sa cred de cate ori in Biblie apare cuvantul URIAS. Binenteles despre acest subiect, nu-ti poti da seama din Biblia scrisa in limba romana, ci din cea engleza verziunea King James cu explicatii si trimiteri din ebraica: 2Sa 21:16, 2Sa 21:20: „A mai fost o bătălie la Gat. Acolo era un om de statură înaltă, care avea şase degete la fiecare mână şi la fiecare picior, în totul douăzeci şi patru, şi care se trăgea tot din Rafa (urias)„, 1Ch 20:4, 1Ch 20:6, 1Ch 20:8. In cartea lui Iov (16:14), scrie ca dusmanul „El mă dărâmă bucată cu bucată şi năvăleşte asupra mea ca un războinic” – in versiunea KJ – „ca un urias„. Prin urmare ni se comfirma inca o data ca uriasi erau dusmani ai omului si fii ingerilor cazuti! https://ancientpatriarchs.wordpress.com/2016/01/25/4-m-giant-shot-by-usarmyinafghanistan-flown-to-ohio-covered-up-of-course/ Sufletul omului o picatura insuflata de Dumnezeu, diavolul nu-l poate lua, acesta oricand poate fi mantuit! Originea cuvantului Ardeal Comform spuselor lui N.Densuseanu (Dacia preistorica), in vechile traditii grecesti un fiu a zeului Hephaistos, Vulcan la romani si Opas la egipteni, se numea Ardalos (Ardalus), care corespunde eponimului Ardelean. Pe monumentele de sculptura ale epoci romane, Vulcan este infatisat cu o caciula dacica pe cap. Despre Ardalos se mai spune ca a gasit fluierul, care la Pelasgi era considerat cel mai vechi si mai placut instrument de muzica. La poporul latin si la romani, fluerul era folosit la toate ceremoniile religioase, politice, la sacrificii, procesiuni, la jocuri publice, ospete, la nunti, la inmormantari…etc http://www.mythindex.com/greek-mythology/A/Ardalus.html Vulcan a fost o veche divinitate romană, identificată de timpuriu cu Hefaistos din mitologia greacă. Vulcan, fiul lui Jupiter și al Iunonei, era considerat zeul focului. Vulcan era șchiop iar infirmitatea sa se datora faptului că fusese aruncat de Jupiter din înaltul cerului Zeul Bel-Belus inseamna cel care arde (zeul focului). În mitologia celtică, Belenus este o zeitate masculină adorată în Galia, Britania, și în zonele celtice ale Italiei și Austriei. Mai este cunoscut și sub numele Belinus, Belenos, Belinos, Belinu, Bellinus, Belus sau Bel. Numele lui înseamnă „strălucitorul”, el fiind un zeu al focului și al vindecării. În unele legende el apare ca un zeu al războiului. Romanii l-au identificat cu zeul Apollo. În mitologia canaanită Baal sau Baal Hadad – este zeul ploilor, al furtunilor, al fulgerului și trăsnetului. Evident ca acesti doi zei Vulcan si Bel au aceleasi sau indeletniciri identice si comform spuselor autorului Alexandru Hislop (The Two Babylons), este unul si acelasi zeu Armis (Hermes la greci). Acelasi autor spune ca si Nimrod, primul rege al Babilonului a fost

considerat deasemenea ca zeu al focului, iar Vulcan provine de la cuvantul Bol-Khan, ceea ce inseamna preotul lui Baal. Este cunoscut faptul ca Nimrod fiind nascut in Etiopia, era negru. Vulcan pe de cealalta parte este considerat cel mai negru si urat dintre zei, care se casatoreste cu cea mai frumoasa zeita Venus, iar Nimrod cu Semiramida, cea mai frumoasa femeie. Ambi Nimrod si Vulcan erau considerati conducatori ai ciclopilor, uriasilor. Vulcan ca zeu al focului insemna ca are si indeletnicirea de prelucrare a metalelor, a metalurgiei. Este cunoscut ca pământul Daciei era foarte bogat în minereuri. Meșterii geto-daci lucrau fierul și arama, argintul și aurul. Reducând minereul de cupru la o temperatură de 1085°C și amestecându-l cu cositor obțineau bronzul din care făceau felurite unelte și podoabe. Exploatau aurul nu numai din aflorismente (locurile unde, prin eroziune, roca auriferă apare la suprafață), ci și din nisipul aurifer al râurilor de munte. O mare dezvoltare luase prelucrarea fierului; metalurgia fierului a început pe anul 800 î.e.n. În timpul lui Decebal, se pare că la Sarmizegetusa și în împrejurimi existau cele mai mari ateliere de metalurgie din întregul teritoriu al Europei. Cu dezvoltarea metalurgiei se dezvolta si agricultura. Legende din cele mai vechi timpuri ne comfirma aceasta, precum Plugul de aur a eroului mitic Novac Troian (N.Densuseanu), precum si legenda care spune că un uriaş, pe nume Novac, cel mai renumit dintre toţi, s-a luptat cu un balaur care le făcea rău oamenilor. Simţindu-se învins, balaurul a fugit şi a lăsat o dâră pe pământ. Aceasta fiind numita apoi “Brazda lui Novac”. O colinda din muntii apuseni din Transilvania spune despre “faurarul cel maiestru” ca lui i se atribuie gasirea vitei de aur, a plugului de aur, a fluierului de aur si a scaunelor pentru ceata cea aleasa a sfintilor. O parte din textul acestei colinde: Ferice de ast Domn bun De trei fii ce-o avut Unul umbla cu plugul Unul pasce oile, Unul sapa viile. Tot sapand si ingropand Gisi vita de a u r Si se nvata bun faurar, De mi-si lucra la d ‘ a u r . Si do el, mi-si mai facea La cel frate plugarel Tot un plugut de aur Incotro cu plug pornea Toate coastele rasturna… Si do el mi-asi mai facea La cel frate pecurar

Tot un fluier de aur, Incotro cu oi pornea Toate honcile rasturna Si do el mi-asi mai facea Tot jilturi parintilor Si scaune sfintilor, De do ei sa-mi hodineasca La Pasci si la dile mari La sfinte DuminecI La dalbele biserici Hercule (Herakles) in legendele romanesti este numit Iorgovan. Iorgovan provine din grecescul „georgos” ceea ce inseamna agricultor și sugerează că el era fiul lui Zeus Georgos a fost cel care a arat cu plugul pentru prima oară. În creștinism, el este analogat cu Sfântul Gheorghe (derivat din același „georgos” al grecilor), victoria sa asupra Hidrei fiind celebrată prin binecunoscutul episod al uciderii balaurului. În anul 394, Theodosiu cel Mare, în lupta cu Eugeniu (al cărui stindard era icoana Sfântului Gheorghe), le spunea soldaților săi: „în fruntea oștirilor noastre este crucea, iar în fruntea gloatelor inamice este imaginea lui Hercules”. Puntea din Narta – legendă armânească Dintre toti vlaho-megleni doar cei din Nânta (Notia-Grecia de astăzi), au trecut la islamism prin veacul al XVIII-lea, pentru a scapa de prigonirile turcilor. Traditia spune ca un episcop grec din aceasta eparhie, fiind condus de scopuri meschine, a trecut la islam impreuna cu locuitori din acel loc. Altminteri megleni si-au pastrat un grai mai apropiat de cel al românilor. Se considera ca la Nânta este o cetate, unde la anul 1014, domnea printul meglenit pe nume Eliţe si unde pe la anul 1092 s-au asezat românii din stanga Dunarei. Legenda a fost pentru prima data publicata in Romania in 1887 in revista “Tara Noua”, sub denumirea de “Punte di Narta” adeca Puntea din Arta, o perla a geniului popular armanesc. Aceasta poezie este sora cu bine cunoscuta legenda a Mesterului Manole a Manastiri de Arges. Astfel, in ambele legende, zidarii “mesteri mari”, nu izbutesc a ridica opera lor, caci ceea ce cladesc ziua, noaptea li se surpa. Numai dupa ce se sacrifica in ziduri un suflet de femee, un suflet de sotie iubita si iubitoare… si Manastirea din Arges si Puntea din Arta se inalta falnice, pe fragedul si tanarul trup al sotiei imormentate de vie in ziduri. Iata cum canta si plange poetuI necunoscut in Puntea din Arta: Şi-era trei măsturi lăvdaţi; Şi-amintreili şi era fraţi – tustrei Pi măsturie multu înveţaţi,

Şi amintreili era ‘nsuraţi. Di multu masturi ci era, La toţi numa ie s’avdea – le merse vestea Cate lucre greale era leli putea di le-adăra. Şi iata ca veni un om la ei şi îi cheama la un mare împărat. In data se sculara tustrei si plecara noaptea pe luna si cum ajunsera i se inchinara si intrebara ce doresce de la ei, iar el le zise: “Am auzit ca sunteti mesteri mari! Tot ce doriti veti primi de la mine, daca imi claditi o mandra punte in Arta, iar de nu, atunci vii nu veti scapa.” Ei au cerut trei zile sa se gandeasca si, dupa ce trecu acest timp, venira tustrei la amiră si zisera: “Noi zidim puntea ce ne ceri, dar ne trebuesc seapte ani. Sa ne dai de cheltuiala si sa faci asa, ca sa nu avem a ne plange de Maria-Ta si sa nu ne simtim straini prin locurile acestea. Te mai rugam sa ne lasi sa ne aducem femeile pe langa noi”. Imperatul le invoi toate cererile cu juramant, iar mesterii plecara pe la locurile lor sa-si aduca femeile de la Nanta, ca de acolo le erau femeile si familiile. Se sculară, ş’amintreili S’duseră s’lia a lor fumeili, Fumeilc Ie era di Nânta, Le luară s’le ducă ‘n Narta Fumeile Ie era dit munte Le duseră ‘n Narte la punte. Si incepura ei a lucra la punte, dar ce cladeau ziua, noaptea li se ineca de apa si asa trecura sase ani plini de osteneli zadarnice. Intr’o zi de dimineata dupa ce mesterul cel mai mare se spala pe fata, iata ca se apropia de el o pasare zburatoare si incepe a ciripi si a-i zice: “Daca vrei sa sfarsesti puntea, trebue sa zidesti de vie in temelia ei pe nevasta fratelui teu celui mai mic …” . Cum auzi mai marele mester si mai marele frate, greu i se stranse inima de durere, caci iubea foarte pe cumnata-sa cea mai tanara… si avea, biata si un copil de tata, care se numea Costantin …Dar ce era sa faca? Asa era porunca de sus, de la Dumnezeu! Zise deci cumnata-sei celei mai tinere, ca ea sa aduca pentru mesteri pranzul la punte. Ea se puse si gati de toate, iar cand era sa pIece, desteapta pe Costantin, il satura bine de tata si il adormi iarasi. Porni apoi Ia punte si cu mare bucurie ducea pranzul cumnatilor si barbatului ei iubit, carora le zise cand ajunse: “Sa aveti parte de munca voastra, voi amaratilor mesteri … Dar unde e puntea la care Iucrati de sase ani?” Ei respunsera: “Doamna… si noi ne miram ca de cand tot lucram, nu se mai ridica puntea! Acum mai marele nostru ne porunci, si, noi am promis cu jurament, sa zidim de vie in zid pe aceea care ne va aduce azi pranzuI!” Ea nu lua in seama la aceste cuvinte, insa vazu ca barbatul ei plangea cu

lacrami amare, de aceea: Cu dor mare lu ‘ntreba Cat vedea că lăcrima: – Vrutlu a mieu gione barbat – iubitul Voiu s’ămi spuni ‘ndrept si curat Ti ci plângi s’ lăcrămezi? Spune ‘ndrept…aşi s’mi bănezi !… Si el respunse: “0 iubito! nu suspin pentru alta-ceva … ci mi-a cazut inelul. .. colo in groapa ceea… scoboara si mi’l da … !” Ea numai-de-cat se cobora si incepu a cauta inelu!…Dar mesterii se repezira si incepura a o zidi in temelii fa-ra mila! Biata femee se ruga, plangea, isi smulgea parul din cap, isi sfasia carnurile de pe ea si zicea: “O! mesterilor ascultati-mi cuvantul… Lasati-mi tatele afara, ca sa nu-mi moara de foame iubitul prunc (=natlu) .. ! Trimiteti sa mi’l aduca … sa-i dau sa mai suga tata inca o data … ca e mic si marunt si nu sta inca pe picioare .. !” Apoi isi dadu sufletul blestemand puntea si pe cei carle vor trece peste ea: Cum treambur mine mărata S’ treambure ş’ puntea di Narta! Câţi călători va să şi trecă Cama mulţi să şi se neacă Câţi peri in cap mine mi-am Ahâţi oameni s’ neacă tr’an !… Si asa puntea din Arta se ridica peste carnurile calde si tremurande ale sotiei celui mai mic frate, dintre cei trei mesteri mari! Ea era Meglena si era chiar din orasul Nanta din Macedonia, cunoscut de vechii istoriografi bizantini si pomenit, cum am vazut in aceasta legenda, perla a geniului popular armanesc. Astfel Meglenia din Nanta ajunge o martira a iubiri de arta a poporului armân. In apropiere de Nanta (Notia) se gaseste situata cetatea antica Pella, candva capitala Macedoniei lui Alexandru cel Mare. SARMISEGETUZA – Denumire simbolica – Marcul Viteazul Roman sau Romania, provine de la cuvantul “ARMAN”, sau “ARMIS”, adica de la zeul Hermes, pomenit in mitologia greaca de atatea ori. Greci au preluat mai toate zeitatile de la traci si daco-geti. Zeul principal la Getii era ARMIS, adica Hermes la greci. Macedo-romanii, daca ii intrebi, tu ce esti de origine, o sa va raspunda ca eu sant arman. Ce inseamna SARMISEGETUZA, capitala Daciei? Sarmisegetusa: S-Armis-e-Getu-sa, adica “S” la daco-geti sau pelasci

dupa spusele lui Nicolae Densuseanu ar insemna un anumit teritoriu, regiune, ARMIS, este zeul Hermes, GETUZA, getul, sau al getilor. Deci Sarmisegetuza inseamna orasul locul sau cetatea lui Armis getul, tara lui Armis! Nicolae Densuseanu in cartea sa “Dacia preistorica”, spune ca la pastorii sciti, Hermes era numit Armes: “Hermes domnise si peste regiunile centrale ale Europei. In traditiunile istorice ale Germanilor, el figureză sub numele de Hermon, Hermann, Armen, Armeno si Armenon si era considerat ca fiu al lui ALANUS, care a fost considerat cel dintai rege al Romanilor.” Astfel „Cartea Jubileelor” (apocrif etiopean), atribuita lui Enoh, spune că în zilele lui Iared (fiul lui Mihalael, al cincilea patriarh de la Adam), îngerii Domnului au coborât pe pământ, cei numiţi veghetori, spre a învăţa pe odraslele oamenilor şi a împlini legile şi dreptatea. Aceiaşi carte spune şi cine este conducătorul acestor îngeri: „…Iar când fiii oamenilor s-au înmulţit, li s-au născut fiice frumoase şi îmbietoare, îngerii, fiii cerurilor, le-au văzut şi le-au dorit şi s-au vorbit între ei: „Haideţi să ne alegem femei dintre ficele oamenilor şi să zămislim prunci”, iar căpetenia lor Semyaza le-a spus: „Mă tem că voi nu veţi vrea cu adevărat să împliniţi această faptă şi numai eu singur voi fi răspunzător de un mare păcat”. Dar ceilalţi au răspuns: „Să facem legământ şi să ne făgăduim unii altora cu blestem să nu schimbăm planul acesta, ci cu adevărat să-l împlinim. „ Apoi au jurat cu toţii împreună, în total fiind 200 la număr, au coborât de pe muntele Ardis pe care l-au numit Hermon, pentru că pe el se juraseră cu blestem. Iată şi numele căpeteniilor lor: Semyaza (Azazel), Arakib, Aramiel, Tamiel, Daniel, Ezeqiel, Asael, Satariel, Turiel, Yomeyal, Arazeyal... Aceste căpetenii şi toţi ceilalţi împreună îşi luaseră femei pământene, iar ele au zămislit şi au adus pe lume pe uriaşii cei puternici, a căror înălţime era de 300 de coţi. Uriaşii au înghiţit toate roadele muncii omeneşti până când oamenii n-au mai fost în stare să-i hrănească, apoi aceştia s-au năpustit şi asupra oamenilor să-i mănânce şi în cele din urmă „şi-au mâncat carnea şi şi-au băut sângele unii altora”. Aceşti „îngeri”, după cum relatează cartea în continuare, i-au învăţat pe oameni diferite stricăciuni, urâciuni şi desfrâuri, acestea păstrându-se până în ziua de astăzi. Azazel i-a învăţat pe oameni să făurească săbii, scuturi, platoşe, brăţări şi podoabe, precum şi măiestria de-a sulemeni ochii de jur împrejur…Barachiel i-a învăţat pe oameni astrologia, Armaros desfacerea farmecelor, Amiziras vrăjitoriile, iar Tamiel astronomia. În pierzania lor oamenii au strigat şi strigătul lor s-a ridicat până la ceruri. Atunci Mihael, Uriel, Rafael şi Gabriel, au privit în jos din înălţimea Cerului şi au văzut toată nelegiuirea săvârşită pe pământ. Cel Preaânalt, Cel Mare şi Sfânt la trimis atunci pe Asaryalyor la feciorul lui Lameh spunând: „Mergi la Noe şi spune-i întru numele meu şi să-i dezvălui secretul care vine. Căci pământul întreg va pieri, iar apele potopului cotropi vor tot ce se află pe el…Apoi învaţă-l cum să scape, încât urmaşii săi să rămână din neam în neam”. Apoi Domnul i-a mai poruncit lui Rafael să-l lege în lanţuri

pe Azazel (Semyaza): ”Leagă-i mâinile şi picioarele şi aruncă-l în beznă şi deschide deşertul Dudael şi aruncă-l acolo…acoperă-l cu întuneric şi să rămână acolo în veci, acoperă-i tot astfel faţa ca el să nu vadă lumina. Şi în ziua ce-a mare a judecăţii să fie azvârlit în jeratec”. Mai departe Domnul îi spune lui Gabriel: ”Mergi la bastarzi şi la cei blestemaţi şi la feciorii târfelor şi înlătură pe fiii veghetorilor dintre oameni, izgoneşte-i şi dă-i afară, ei se vor nimici unii pe alţi prin omor, căci nu vor avea zile multe”. Lui Mihael Domnul îi grăi: „Mergi şi pune în lanţuri pe Semyaza şi tovarăşi săi care s-au împreunat cu femeile spre a se întina cu ele în toata necurăţia lor şi după ce vor privi cum toate odraslele lor vor fi ucise (prin potop), şi după ce vor vedea nimicirea celor îndrăciţi, pune-i în lanţuri pentru 70 de vârste, în măruntaiele pământului, până în ziua judecăţii lor şi până la sfârşitul lor, până cănd se va sfârşi judecata de apoi”. In continuare Nicolae Densuseanu ne mai spune: “In traditiunile istorice ale anticitătii, Hermes era considerat ca întemeiătoriul tuturor stiintelor divine si umane. Lui i se atribuia inventiunea literelor si a astronomiei. … El era logos-ul personificat. In religiunea greco-romană, Hermes avea în multe privinte caracterele lui Ianus. Amêndoï învată pe omeni cele dintai ritualuri sacre. Ambii erau considerati ca legislatori…. ..ca mijlocitori de pace, intemeitori ai astronomiei si adese ori Hermes era înfătisat cu doue fete, ca Ianus, o espresiune simbolică a domniei lor universale peste lumea de sud si lumea de nord…. Pe monetele cele vechi ale Dacieï, Hermes maï are tot-o-datà si numele de Ion. Aicï el este identic cu Ianus… La greci Hermes sau Mercur se numea Ares….” In cântecele si tn traditiunile poporale române, numele sau consacrat este Marcul Vitézul, după cum, el este numit în inscriptiunile romane Mars Victor… In deosebi, spun traditiunile române, că el a fost Vitézul păgânilor si voinicul voinicilor (eroul eroilor). Marcul Vitézul are ostire, câtă frunză, câtă iarba; el îngrijesce de apărarea natională a Românilor… Marcul Vitëzul maï are în poemele istorice române si epitetul de Bo-unul, un cuvant, ce corespunde la o formă vechia latină, Bellonus, după cum sora, sau sotia, lui Marte era numită de Romani Bellona. Marcul Bolunul este acelasi personalitate legendară cu Mars Bellicus la Ovidiu si Plato si Mars Bel-ado-n în inscriptiunile romane. Cetatea si resedinta lui Marcul Vitézul se afla în Transilvania, în Ńera Streiului, din care causa, el este numit adeseori si Marcul, cel din Ardel… După unele traditiuni, Marcul Vitezul a fost un Craiu al tarilor românesti de la Dunărea de jos. … Marte mai avea în antichitatea grecescă si epitetul de gigant, după cum tot astfel e înfătisat Marcul Vitézul în poemele epice române: Si când s’a încălecat, Pămentul s’a cutremurat, Noriï s’aû împrăsciat, Apa „n Prut s’a tulburat …

In onoarea lui Marte, anul cel vechiu al Romanilor începea cu luna a treia a calindariuluï de astăzi. Razboaiele lui Marte (Marcul Vitézul) avuse de scop restabilirea autoritătii si integritătii imperiului divin pelasg.” Dar sa observam ce spune mitologia greaca despre Hermes Trismegistus (de trei ori mare)! Citez din cartea “Urmasii lui Ham”: “Cultul său era mai ales celebrat pe insula Creta, iar ca jertfe i se aduceau limbi de diferite animale. Mercur sau Hermes a mai avut un băiat din amor cu zeiţa Venus (Afrodita), care semănând cu ambii părinţi a fost numit Hermafrodit. Din legătura amoroasă a lui Hermes cu Penelope (mama lui Ulise, vezi Odiseea), se naşte zeul Pan- dealtfel zeul adorat de masoni. Hermes Trismegistus, ceea ce înseamnă de trei ori mare, este considerat inventatorul elocinţei, al artelor şi tuturor ştiinţelor, dar şi zeu de noapte care are menirea să conducă sufletele morţilor la ultima lor locuinţă în întunericul infernului, fapt pentru care mai este numit şi Psichopompos, adica conducător de suflete. Se naşte în Arcadia pe muntele Cyllen, de aceea mai are denumirea de Cyllenius, numire identică cu Silene (Bachus). A fost considerat cel mai mare filozof, preot şi rege, o serie de cărţi egiptene fiind atribuite lui. Tot în Egipt este identificat cu Tuti sau Thoth (rege selenar şi al înţelepciunii). Alchimişti Eviului Mediu, printre care în mod special Paracelsius (alchimist) şi masonii liberi, au denumit ştiinţa sa, ştiinţă hermetică. Se spune că ar fi scris cca. 20.000 de cărţi, iar după alţi chiar 36.000, dar care au ars odată cu bine cunoscuta bibliotecă din Alexandria. Totusi, una dintre cărţile lui care s-au păstrat, este intitulată „Poimander”. În carte autorul se descrie pe sine meditând asupra Misterului Lumii. În acest timp un dragon pe nume tot Hermes, i se arată şi i se identifică acestuia ca find Împăratul Universului, care a creat lumea şi tot ce există în ea. Această fiinţă supremă se credea Gândirea, care ar fi creat Cuvântul, care până atunci a stat suspendat între lumină şi întuneric. De aici Cuvântul a fost eliberat de către o altă Gândire, numită Stăpânul sau Constructorul (fiind o asociere cu arhitecţii lui Bachus)… Această carte gnostică din rândul multor alte cărţi ale gnosticismului Eviului Mediu timpuriu, este o blasfemie care prin aparenţa ei sofisticată, încearcă şi în anumită măsură reuşeşte să ademenească şi să sustragă de la Creştinism cine ştie câte suflete neândrumate.” Dar Sarmisegetuza este o denumire simbolica inseamnand cu totul alceva. Mult timp mi-a luat sa deslusesc, de ce trebuia sa fie pus un “S”, in fata lui Armis? Apoi, ce insemna pana la urma cuvantul “get”? Am luat-o pe rand! Am aflat ca get, de fapt inseamna batran sau vechi! Popoarele slave, au preluat multe cuvinte de la populatia autohtona, adica de la VLAHI. Astfel Valahia inseamna tara zeului Bal, Val sau Hermes. Cuvantul get coincide cu “died”, adica batran, sau varsnic, sau cel vechi (Val-Bal-Armis este denumirea unui si aceluiasi zeu). Denumirea de Moldova, deasemenea provine de la zeul Mol. Zeul Mol

este o alta denumire al aceluiasi zeu Bal, Vol, sau Armis. Pana si stema Moldovei, bourul, este simbolul aceluiasi zeu. Dar ce insemna litera “S” in fata lui Armis? Litera “S” este simbolul sarpelui din ordinul dragonului! Din cartea mea pe care am editat-o inca in 1995, intitulata “Urmasii lui Ham, fiul blestemat al lui Noe”, se poate vedea ca Hermes (la greci) si Armis (la daci), este acelasi cu Bal-Hadad, Bel, Vel, Beliar. Acest cult, dealtfel amintit si in Vechiul Testament, a fost raspandit la toate popoarele antice din orientul mic si mijlociu, precum si la romani, sub denumirea de Bellator. Deci Sarmisegetuza, inseamna mai pe limbajul nostru “Armis sarpele cel vechi”. Pana si numele regelui Decebal, inseamna cel de-al 10 urmas al zeului Bal, Bal-Moloh, sau Hermes, Armis. Dece, inseamna 10, Bal, este urmasul al 10-lea al zeului Bal-Moloh. Zamolxe, za-Mol-xe, inseamna cel ce apartine zeului Mol. Trebuie deasemenea sa mentionez ca cea mai numeroasa familie din Muntenegru se numeste Getici, adica fiul getului. Familiile de origine slava au la baza numiri daco-getice Cu totii stim ca cele mai multe familii slave din Serbia, Munte Negru, Macedonia, Bosnia-Hertegovina, Croatia, au terminatia vici sau ic. De exemplu: Babici, Ciuturilovici, Erdeljanovici, Boinovici, Babovici, Dacici, Durici, Dinici, Gentula – Getkovici (get), Paunovici, Popovici, Ciorici, Gerovici, Trojici, Vlajici, Vlahovici, Zafirovici…etc. Terminatia “vici” sau “ici”? Inseamna fiul respectivei familii. Astfel: Babici = provine de la bunica, deci fiul bunicii Ciuturilovici = provine de la cuvantul latin (s)citera, adica bidon. Erdeljanovici = Ardelean Boinovici = Provine de la boi, adica vacar, deci fiul vacarului sau a boierului. Boier in limba romana inseamna nobil, dar de fapt acest cuvant provine de la cel ce se ocupa cu cresterea boilor, vacar. Babovici = fiul bunicii Dacici = de la daci Dinici = Dinu Paunovici = fiul lui Paun Popovici = fiul preotului Ciorici = cioara Gerovici = de la ger Trojici = Troia Vlajici = valah, fiul valahului Vlahovici = al valahului Zafirovici = Zamfir …Lista poate continua la nesfarsit!!!

Cel putin 20-30 % din familiile slave, au la baza numiri daco-getice sau vlahe! Scitia – gurile dunari si crestinismul timpuriu Nichifor Calist, un calugar, scriitor bisericesc și de opere literare de la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea, vorbind despre predica Sfantului Apostol Andrei, ne spune ca a propovaduit Evanghelia si in tara Antropofagilor si in deserturile scitilor, de o parte si de alta a Pontului Euxin. Comform spuselor autorului G.M. Ionescu, in cartea sa “Istoria bisericii romanilor din Dacia traiana”, la gurile dunari, convietuiau cele mai diverse rase omenesti cu apucaturi sanguinare, gata in orice moment a sari pentru a-si face singuri dreptate. Dintre popoarele care locuiau in Scitia erau : Besii, getii si sarmatii, scordistii, popor de origine celto-galica, misienii, crobizii, trogloditii (locuitori ai cavernelor), care traiau pe langa Istropolis, Tomis, Callatis, despre a caror cruzime relateaza mai multi autori antici. Ammian Marcelin ne raporteaza, dupa spusele celor vechi, ca ei erau foarte barbari si cruzi, deoarece sacrificau pe sclavii lor zeului Marte si altor zeitati, si beau cu lacomie sange omenesc din craniile celor invinsi. Ovidiu Publius Naso, intr-un epistola a sa, adresata lui Caius Graecinus, dupa ce se plange de soarta sa trista, care l-a osandit sa-si expieze pacatele pe tarmul Pontului Scitic si in mijlocul barbarilor, spune ca “getii isi moaie varful sagetilor lor usoare in fiere de sarpe si jertfesc pe altare victime omenesti…traind intr-o tara unde silnicia brutala a armelor are mai multa putere decat legile. Din spusele lui Herodot (406 i.Hr.), exista la gurile dunari, prin sudul moldovei si a basarabiei de astazi, poporul neurilor care mai apoi se vor stabili in partea de sus a Nistrului, despre care atat scitii cat si coloniile grecesti din Scitia, sustineau ca neurii se prefac odata pe an, in curs de cateva zile, in lupi, redobandindu-si apoi forma omeneasca (Herodot IV 20 si 105). Se spune ca neurii sau contopit in masa cuceritorilor geto-daci. Mircea Eliade, relateaza ca la popoarele indo-europene, exista un ritual de initiere magica, care costa în transformarea rituală a tânărului războinic în fiară. Existenţa acestor confrerii de tineri războinici sau de magicieni îmbrăcaţi în piei de lup constituie, explicaţia răspândirii credinţelor populare în lycantropie si lycantropie antropofagică. Lupercaliile latine fac parte din aceeaşi paradigmă a confreriilor de lupi. Vechi ritual de fertilitate. Lupercii, de obicei doi tineri provenind din familii aristocratice, care duc cu gândul la legenda despre Romulus şi Remus, alergau prin cetate lovind cu bicele femeile pentru a le asigura fertilitatea. Lupercalia romană reprezintă o urmă a unor obiceiuri şi tradiţii pastorale vechi din care nu erau excluse sacrificiile umane. Pierre Grimal vorbeşte astfel despre „practica sacrificiilor umane în onoarea lui Zeus Licianul din Arcadia, ritual în care „o victimă umană era

sacrificată şi cei prezenţi se împărtăşeau mâncând din trupul victimei. Ei se transformau atunci în lupi şi păstrau această înfăţişare timp de opt ani, după care îşi reluau chipul omenesc dacă, în toată această perioadă, nu mâncau carne de om. Un alt popor misterios, sunt sauromatii. Primele mentiuni despre acest popor provin de la Herodot si Hipocrat (sec.V i.Hr.) care îi numeau „sauramatioi” (sauromati), termen ce se traduce “ochii de sopârla”. Considerati de multi drept un neam de sorginte scitica, sarmatii se diferentiau de marea masa a acestor triburi datorita particularitatilor religioase. Astfel, ei erau adoratori ai Zeului Focului, în timp ce restul scitilor îl aveau în prim plan pe Zeul Pamantului. Foarte buni calareti si arcasi neîntrecuti, sarmatii mai surprindeau prin ceva anume. Din oastea lor faceau parte numeroase femei, razboinice neîntrecute, adevarate urmase ale amazoanelor mitice. Initial, sarmatii locuiesc în nordul Pontului Euxin dar încep treptat sa migreze si spre Sud. Ei se împarteau în trei neamuri mari, iazigi, alani si roxolani. Triburi de iazigi se stabilesc si în Dacia, pâna în Banat si chiar Panonia, dar si pe teritoriul Moldovei si Basarbiei de astazi. De la iazigi (yagz sau yash), se presupune ca a ramas numele Iasi, orasul moldovean în a carui zona s-au stabilit la un moment dat în secolul I d.Hr. De istorie este cunoscuta si dinastia Sauromatilor, vazali ai Imperiului Roman, care domneau in asa numitul regat al Bosforului, localizat in partea de est a peninsulei Crimea. Avem putine date istorice despre ei. Se considera ca antecesorii lor erau nomazi, de origine mongolica. Secvente mitologice “Legendele eline mai arătau că-n Teba a fost după aceea un război fratricid. Feciorii lui Edip s-au ucis între ei. Fetele i-au murit. Numai pustiu şi lacrimi au rămas după el. Aşa s-a răzbunat zeul furtunilor, încrâncenatul Ares, pe urmaşii lui Cadmos, pentru că se clădise Teba cu şapte porţi, pe locurile unde-i hălăduise fiul, balaurul cel groaznic cu solzii de aramă…” https://talcuireapocalipsa.wordpress.com/2017/10/17/urmasii-luihamfiulblestematallui-noe-actualizat/ Fera-Sfera https://en.m.wikipedia.org/wiki/Pherae Tribul tracic al molosilor, denumire de la zeul Mol-Moloh (Moldova). https://ro.wikipedia.org/wiki/Pyrrhus_din_Epirus Adamete din Tesalia (Mitologia I.Chiriac. Pag.113-114) Cum dorienii descindeau din Doros, care era din neamul ionienilor, se pare că Strabon are dreptate, când ne dă de înţeles că limba folosită de dorieni ( dar şi de Homer!!) se numea limba ,,koine”, limbă în care scria şi pe care o vorbea şi Strabon. Cum el recunoaşte că avea strămoşi macedoneni (vezi pe Lagetas, străbunicul său; sau pe bunică-sa, tot macedoneană sau aromână, armână), se subînţelege că această limbă nu putea fi alta decât a neamului traco-geto-pelasg, pe care au folosit-o şi o mai folosesc şi astăzi macedonenii, urmaşii lui Ahile şi, apoi, ai lui

Alexandru Macedon. http://www.istorielocala.ro/index.php?option=com_k2&view=item&id=1397 :ahile-si-triburile-elene&Itemid=203 Feralia sarbatoare publica la romani 21-24 februarie. https://tanogabo.com/dies-parentalis-le-feste-dei-morti-presso-lanticaroma/ Acanthe, veche denumire antica a Greciei. https://en.wikipedia.org/wiki/Acantha Fecioara Astrea fica lui Astreu regele Arcadiei. Din legătura amoroasă a lui Hermes cu Penelope (mama lui Ulise, vezi Odiseea), se naşte zeul Pan. Hermes Trismegistus, ceea ce înseamnă de trei ori mare, este considerat inventatorul elocinţei, al artelor şi tuturor ştiinţelor, dar şi zeu de noapte care are menirea să conducă sufletele morţilor la ultima lor locuinţă în întunericul infernului, fapt pentru care mai este numit şi Psichopompos, adica conducător de suflete. Se naşte în Arcadia (Peloponez), pe muntele Cyllen, de aceea mai are denumirea de Cyllenius, numire identică cu Silene (Bachus). La daco-geti este numit Armis de la care provine numele cetati de scaun Sarmisegetuza (vezi articolul: Sarmisegetuza – denumire simbolica – Marcul Viteazul https://talcuireapocalipsa.wordpress.com/2017/10/07/sarmisegetuzadenumiresim bolicamarcul-viteazul/). Festivitățile de Anul Nou au originea în Babilon, apoi se transmit în Grecia și în cele din urmă la Roma. Romanii au numit-o Saturnalia – în cinstea lui Saturn. Printre romani era o sărbătoare extrem de populară – un timp de distracție, băutură și orgii – care se termina cu sacrificii umane. (Mit.I.Chiriac. Pag 81,82) Iulius Cezar, împărat al Romei păgâne, a fost cel care a instituit Festivalul de Anul Nou pe 1 ianuarie. În 46 î.e.n. Cezar a adoptat calendarul iulian. El a investit ziua de 1 ianuarie cu toate obiceiurile romane de Saturnalii. https://ro.wikipedia.org/wiki/Saturnalia Zeul Mars Bellator, stapanul razboiului (Mit.I.Chiriac.Pag 89). Zeita Bellona, sora lui Marte. Acca Laurentia, mama adoptive a lui Romulus si Remus. Prostituata, desfranata… https://en.wikipedia.org/wiki/Acca_Larentia https://ro.wikipedia.org/wiki/Acca_Larentia Vestale (Mit.I.Chiriac. Pag 97) https://ro.wikipedia.org/wiki/Virginele_vestale Troia este fondata de pelasgi (Mit.I.Chiriac. Pag 128). Denumirea veche era Pergam! Din Apocalipsa despre biserica din Pergam: Rev 2:12 Iar îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: Acestea zice Cel ce are sabia ascuţită de amândouă părţile: Rev 2:13 Ştiu unde sălăşluieşti: unde este scaunul satanei; şi ţii numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, în zilele lui Antipa, martorul Meu cel credincios, care a fost ucis la voi, unde locuieşte satana. Rev 2:14 Dar am împotriva ta câteva lucruri, că ai acolo pe unii care ţin învăţătura lui Balaam, cel ce învăţa pe Balac să pună piatră de poticneală

înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce care jertfită idolilor şi să se dea desfrânării. Rev 2:15 Astfel ai şi tu pe unii care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor. Rev 2:16 Pocăieşte-te deci, iar de nu, vin la tine curând şi voi face cu ei război, cu sabia gurii Mele. Rev 2:17 Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da lui o pietricică albă şi pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie, decât primitorul. Misterele eleusine http://clubenigma.ro/misterele-eleusine/ Zeul Priapus (Mit.I.Chiriac. Pag.102) Zeul Priapus este considerat fiul lui Hermes si al Afroditei. El simbolizează fecunditatea grădinelor și livezilor. Fiul lui Bachus si a Venerei. Femeile ce erau majoritare, inmpreuna cu barbatii erau imbracati cu haine ciudate, aveau pe cap coarne si urechi de tap, executau cele mai fantastice sarituri si jocuri obscene, mai ales cand se ameteau de bauturi alcoolice. http://adevarul.ro/locale/hunedoara/zeul-obscen-adorat-stramosiinostrifostpriapusmiresele-erau-obligate-aseze-falusul-imens-1_56fe95ab5ab6550cb877d6f5/index.html TEBA https://ro.wikipedia.org/wiki/Teba Cadmus https://en.wikipedia.org/wiki/Cadmus Important de menţinut este că tatăl lui Cadmus, Agenor era rege al Feniciei, iar Cadmus plecând în căutarea surorii sale Europa, fondează Beoţia (regiune a Greciei antice). Cuvântul beoţia provine de la grecescul boos-voos-vus, adică bou sau taur, simbol al lui Baal. Cadmus devine regele Tebei, capitala Beotiei şi a Harmoniei. După ce Zeus a răpit-o pe Europa, Agenor, regele Sidonului, nu s-ampăcat deloc cu gândul ca draga lui copilă să rămână pradă aceluia careo răpise. Şi-a poruncit celor trei fii ai săi: Fenix, Cilix şi Cadmos să plece-n toată lumea şi să-i găsească fata. — Dacă vă veţi întoarce fără de sora voastră, le-a grăit Agenor, să ştiţi că vă ucid; căci nu mai meritaţi să-mi fiţi moştenitori… Au plecat dar băieţii pe drumurile lumii, căutând-o pe Europa. Au mers ei ce-or fi mers… şi cei doi fraţi mai mari au ostenit degrabă. S-au rătăcit de Cadmos. Fiindcă n-aveau curajul să-şi mai revadă tatăl, s-au oprit pe coclauri şi au întemeiat nişte oraşe noi. Fineu (Fenix) a ajuns rege în ţara ce i-a luat de-atunci numele lui: Salmidesa Tracia (Fenicia bogată). Şi Cilix de asemeni, în alt ţinut vestit, numit Cilicia. Urmaşii lui Cadmus Urmaşii lui Cadmus (de origine amorit) se împrăştie şi colonizează diferite regiuni din Europa, dând naştere mai multor popoare străvechi. În scena piesei tragice a lui Sofocle, „Edip la Colona”, sau „Edip rege”, ca urmaşi ai

lui Cadmus sunt amintiţi: Eteoclu, Polinice, Antigona, Ismena, precum şi urmaşii acestora. Thersandru fiul Polinicei s-a urcat rege pe tronul lui Laius din Teba. Tebani, după spusele lui Sofocle, au avut foarte bune legături de prietenie cu Atena, Calidon (Eneea), Argos (Adraste)…iar din cauza persecuţiei lor din partea zeiţei Junona, fiii lui Cadmus în cele din urmă părăsesc Teba şi pleacă spre nord-vest în Iliria, unde făuresc un nou regat. Aceştia au fost : Ino, Semele, Autonoe, Agave şi Polydor. Să urmărim în continuare seminţia uriaşilor cadmoniţi: Ino contractează amor cu Athmas, rege al Beoţiei, dând naştere lui Learc şi Melicerte. Din cauza implicări zeităţi supreme, Athmas îl omoară pe fiul său Learc, iar Ino şi Melicerte se aruncă în marea Corintului fiind transformaţi de Neptun în zei marini, fiul sub numele de Palemon, iar mama sub numele de Leuchoteea. Despre Leuchoteea se mai spune că ar fi şi fica lui Orchamus, rege al Babilonului şi al Eurinomei. Semela va naşte pe Bachus, despre care am vorbit anterior, iar Aristeu, considerat fiu al lui Bacus i-a de soţie pe Autonoe, sora Semelei, dând naştere lui Acteon, marele vânător iubit de zeiţa Diana. Agave (bacantă) se căsătoreşte cu Echion, unul din cei cinci uriaşi, tovarăşi ai lui Cadmus, dând naştere poporului uriaş echionez. Cea mai bună mărturie a răspândirii cadmusiţilor pe ţărâmurile Europei antice, o extragem din cunoscuta legendă mitologica Expediţia Argonauţilor. Anume la Iolcos în Tesalia domnea fratele lui Athamas (rege din Beoţia) numit Crethus (Creta), probabil de origine fenician, care cu soţia sa Tyro, dă naştere lui Eson. Tyro în schimb a mai fost iubită şi de zeul mărilor Neptun, cu care dă naştere lui Pelias. Acesta îl omoară pe fratele său Eson, luându-i tronul din Iolcos. Fiul lui Eson (în ebraică Esau), numit Iason, este salvat de la moarte de mama sa Alcimedeea şi este luat sub protecţia zeiţei Junona. Mai departe, legenda spune că Iason ajuns la maturitate pleacă al răzbuna pe tatăl său. Pelias se preface că-i oferă tronul, cu condiţia ca acesta să-i aducă lâna de aur din Cholchida (Crimeea de azi), fapt pe care Iason îl acceptă. Peripeţiile argonauţilor lui Iason fac ca aceştia să ajungă prin diferite părţi ale Europei, Africa (Libia), Asia Mică…Expediţia argonauţilor ar fi avut loc pe la anul 1250 î.Hr., cu 70 de ani înainte de războiul Troei şi la scurtă vreme după cucerirea Cananului de Israel. Binenţeles şi în această legendă apare Cadmus, de data aceasta sub numele de Phineu, fiul lui Agenor, având scaunul de domnie la Salmydesa în Tracia. El îi ajută pe argonauţii lui Iason şi le dă sfaturi în drumul lor spre capturarea lânei de aur. La întoarcere din Cholchida, argonauţii iarăşi cutreeră întreaga Europă şi Africă, ajungând până la oceanul Atlantic. După moartea lui Iason, iubita sa Medeea, zboară cu un car tras de balauri înaripaţi până la Atena unde se căsătoreşte cu regele Egeu, cu care-l naşte pe Medos. Acesta va făuri marele regat al Mezilor, ocupat şi distrus de împăratul Cyrus al perşilor (50 î.Hr.). Deşi simbolică, legendă argonauţilor lui Iason împreună cu celălalte legende mitologice greceşti, feniciene, tracice…se pot adauga la mărturiile biblice, istorice şi arheologice în privinţa elucidări continuităţi seminţiei uriaşilor cananieni.

Seminţia lui Nimrod, primul dintre uriaşi (Gen.10.8-9, Ier.16.16, Amos 4.1- 3, Ezec.39.12,16,18-20), va ajunge până la oceanul Atlantic, iar de aici în lumea întreagă, lăsând o amprentă bine conturată asupra istoriei întregi omeniri. (Urmasii lui Ham) Arcadia-Beotia Arcadia-Armis si Beotia-Cadmus https://ro.wikipedia.org/wiki/Arcadia https://ro.wikipedia.org/wiki/Beo%C8%9Bia Hermes arcadianul, socotit fiu al lui Zeus și al pleiadei Maia, era un zeu de rang secundar și mesager al zeilor din Olimp, totuși investit cu numeroase atribute care îi compun o structură eclestică, aproape paradoxală. Divinitate sincretică, rezultată din fuziunea mai multor zeități arhaice locale, Hermes Arcadianul (numit uneori și Hermes Psyhopompos – Călăuza sufletelor spre Hades) devine cu vremea zeu pastoral, ocrotind turmele și cirezile; apoi, venerat în cetăți, este zeul negustorilor greci, dar totodată și oratorul arhetipal (socotit de tradiție descoperitorul elocvenței), un zeu călător, atlet, patron al jocurilor și exercițiilor gimnastice, protector al memoriei didactice și al școlilor, paznicul sacru al drumurilor și porților de acces, inventatorul țiterei sau al lirei (pe care, potrivit imnului homeric Către Hermes, I – a confecționat-o dintr-o carapace de broască țestoasă, înfigând în ea 7 tulpini retezate de trestie pentru susținerea coardelor din mațe de oaie și înfășurând cutia de rezonanță în piele de bou, brațele lirei fiind lucrate tot din trestie sau dintr-un lemn curbat). Acest Hermes a ajuns patron chiar și al hoților, dar și simbol al forței profetice (întrucât el dirija spre oameni visele premonitorii emanate de Zeus); dar era și simbolul planetei Mercur (grec. Hermes). Paralel, există și cultul unui Hermes falic, care, deși secundar, pare să divulge o origine culturală primitivă (ερμης – piatră falică); astfel, el reprezintă la un moment dat idealul elen al efebului. Ca pereche erotică a Afroditei, simbolizează împreună cu ea cele două principii, masculin și feminin, ale succesiunii generațiilor. În plus, ar fi fost și zeu al vântului, de unde, după unii interpreți, ar deriva funcția sa principală, de mesager al Olimpului. Mitul său biografic spune că Hermes s-a născut într-o peșteră din Arcadia (muntele Kylene) și îndată după naștere a fugit din scutece în Tessalia. https://ro.wikipedia.org/wiki/Hermes Marea Neagra din cauza ferocitatii popoarelor care traiau acolo, se numea Pont Anxin (mare neospitaliera), iar dupa expeditia argonautilor, se numea Pontul Euxin (ospitaliera). Melkart sau Melicerte, este numele lui Hercule la fenicieni. Cultul acestui zeu a fost raspandit de catre comerciantii fenicieni. Amazoanele Inseamna femeie fara sani. Aveau intalniri amoroase o data pe an cu Gargareenii, locuitori de pe malul Mari Negre. Daca nasteau copii, nu pastrau decat fetele, baieti erau ucisi. Cele mai renumite erau Thalestris, Myrtha, Hipolyte. Au fost considerate fiicele lui Neptun.

Sfanta mucenita Eufemia Sant putine date care vorbesc despre sfanta. Este cunoscut faptul ca ea era fiica unui cetatean cu reputatie din Calcedon, din apropiere de Constantinopol. Fiind crestina, in 304 anul, pe vremea lui Diocletian a fost inchisa si torturata, iar cele din urma, aruncata la lei, care nu au devorat-o. Se considera ca a murit de la zgariturile unui urs sau leu, ca martira pe 16 septembrie 304. Bine credinciosi crestini au salvat trupul ei, care mai tarziu a fost dus la Constantinopol, unde Imparatul Constantin ridica o biserica in cinstea ei. Moastele sfintei au ramas acolo timp de 800 de ani. Dupa venirea la putere a iconoclastilor, traditia spune ca intr-o noapte furtunoasa, sarcofagul a disparut si a fost gasit de catre un tanar vacar la malul mari, in apropierea localitati Rovinj din Istria. De atunci locuitori acestei localitati au inceput so venereze pe sfanta. Astazi sarcofagul este asezat in biserica Sfanta Eufemia. Despre viata mucenitei, vorbesc trei legende din asa numitul Codex iluminat din Rovinj (Rovingo) din veac. XIV-XV. Codexul a fost scris pe pergament cu minuscule gotice. Se presupune ca de la aceasta data sau pastrat 20 de pagini, la care mai tarziu au fost adaugate altele mai recente din 1640. Manuscrisul contine mai multe texte din istoria crestinismului timpuriu si a fost intocmit pentru necesitatile locale ale enoriasilor din Rovinj, deoarece in afara de sfanta Eufemia scrie si despre viata sfantului mucenic Jurja (Iurie), ocrotitorul local, cat si despre sfantul mucenic Iacov. Codexul este cel mai vechi manuscris medieval ce descrie orasul Rovinj, exprima un entuziasm religios si sugestiv, ceea ce ii da un farmec si o atractie aparte. Comform spuselor istoricului croat Petar Skok, dupa navalirea popoarelor slave in veacul V si VI, bastinasi morlahi-vlahi, de pe coasta Dalmatiei, se refugiaza pe insulele din apropiere. Ca argumente pot fi aduse nenumaratele toponime si denumiri romanesti: Barbat, Molat, Vlasici, Munciel, Plai, Negrita, Cornici… Sfintii martiri din provinciile romane sud-dunărene De la începuturile ei, învăţătura cea nouă adusă în lume de Mântuitorul Iisus Hristos a întâmpinat o seamă de împotriviri şi prigoane din partea iudeilor şi a păgânilor. Unele din ele sunt descrise de Sfântul Luca în cartea „Faptele Apostolilor”. Cei care primiseră noua învăţătură au avut însă de înfruntat prigoane sau persecuţii mult mai sângeroase şi de lungă durată din partea împăraţilor romani, care considerau creştinismul ca un pericol pentru însăşi existenţa statului roman păgân de atunci. Trebuie să ştim că în statul roman religia era strâns legată de viaţa politică şi socială. Fiecare cetăţean avea obligaţia de a cinsti pe zei şi a le aduce jertfe,

lucruri pe care creştinii refuzau să le facă. Prigoanele sângeroase s-au dezlănţuit sub împăratul Nero (54-68) şi au durat până la începutul secolului al IV-lea, timp în care creştinismul a fost socotit ca „religie nepermisă” (religio illicita). Între cei mai de seamă împăraţi persecutori s-a numărat Diocleţian (284- 305), care şi-a asociat la tron pe Galeriu, care i-a şi urmat apoi pentru un timp la conducerea imperiului. În anii 303-304 Diocleţian a dat patru edicte împotriva creştinilor, prin care se prevedea dărâmarea lăcaşurilor de cult, interzicerea adunărilor creştine, uciderea preoţilor şi chiar a credincioşilor, dacă nu voiau să jertfească zeilor păgâni. Câţiva ani mai târziu a izbucnit o nouă persecuţie sub împăratul Liciniu (307-324). Singura vină care se putea aduce creştinilor era aceea de-a se mărturisi „ucenici” ai lui Hristos şi dea refuza jertfirea la idoli. Se cunosc şi pedepsele care se aplicau: bătaia cu vergi sau cu pietre, sfâşierea trupului cu ghiare de fier sau cu cioburi ascuţite, arderea cu fier înroşit, turnarea de plumb topit pe spate, spânzurarea cu capul în jos, sfărâmarea picioarelor, sugrumarea, înecarea, tăierea capului cu sabia. În cursul persecuţiei lui Diocleţian şi a lui Galeriu şi-au jertfit viaţa pentru Hristos numeroşi strămoşi ai noştri daco-romani din provinciile romane din dreapta Dunării. Trebuie să ştim că daco-romanii trăiau atât în dreapta cât şi în stânga Dunării, deci pe un teritoriu foarte întins, pe care s-au şi format poporul român şi limba română. De aceea, vom pomeni mai multe nume de martiri daco-romani, de la sud de Dunăre, din Serbia şi Bulgaria de azi. Numele unor martiri sunt cunoscute din „actele martirice”, care erau scurte lucrări ce povesteau pătimirea lor, sau din aşa numitele Martirologii, adică un fel de calendare, în care erau trecute zilele de sărbătoare închinate martirilor şi sfinţilor. Printre martirii daco-romani se numărau creştini aparţinând tuturor categoriilor sociale: slujitori ai altarului – episcopi, preoţi, diaconi, citeţi; funcţionari de stat, negustori, ţărani, bărbaţi şi femei. Ei au pătimit mai ales în cetăţile (oraşele) de pe malul drept al Dunării, în provinciile Pannonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis, Moe-sia Inferior, în care locuiau daco-romani, strămoşii noştri. În oraşul Sirmium (azi Mitroviţa, lângă Belgrad), au fost condamnaţi la moarte, din ordinul lui Probus, guvernatorul provinciei Pannonia Inferior, preotul Montanus şi soţia sa Maxima, înecaţi în râul Sava, la 26 martie 304, apoi episcopul Irineu, decapitat, şi diaconul său Dimitrie, străpuns cu suliţa, la 6 şi 9 aprilie 304. în aceeaşi zi cu Dimitrie, au mai pătimit, tot în Sirmium, mai multe tinere, iar în 20 iulie un credincios cu numele Secundus. Tot aici şi-a dat viaţa pentru Hristos, într-o zi de 25 decembrie, poate în acelaşi an 304, tânăra Anastasia, în cinstea căreia sora, cu acelaşi nume, a împăratului Constantin cel Mare, a zidit o biserică în Roma; în anul 458, moaştele i-au fost aşezate în biserica cu hramul Sfinţi daco-români şi români Sfânta Anastasia din Constantinopol. Sfântul IRINEU episcopul şi diaconul său, DIMITRIE La numai câteva zile după pătimirea preotului Montanus şi a soţiei sale

Maxima, Martirologiile înscriu numele unui tânăr episcop, Irineu din Sirmium (azi Mitroviţa), oraş din provincial romana Pannonia Inferior, locuită pe atunci de daco-romani, precum şi de traci romanizaţi. Din Actul său martiric, scris în limba latină, aflăm că a fost judecat şi condamnat la moarte de acelaşi guvernator al provinciei Probus, care condamnase şi pe soţii Montanus şi Maxima. Acest act martiric arată că Irineu era episcopul Bisericii din Sirmium, că era căsătorit şi avea copii mici, deci era un ierarh tânăr (pe atunci, episcopii puteau fi căsătoriţi sau necăsătoriţi). Pentru credinţa sa în Hristos, ca şi pentru slujba pe care o avea, a fost arestat şi dus înaintea lui Probus. Poruncindu-i să jertfească zeilor, tânărul episcop a răspuns: „Cel ce jertfeşte zeilor şi nu lui Dumnezeu, să se piardă” (Ieşire 22, 20). Stăruind în refuzul său, Probus a poruncit să fie pus la chinuri. Venind părinţii şi soţia lui şi văzând cât de mult era chinuit, îl sfătuiau să se supună poruncii împăratului. Acelaşi lucru îl făceau şi copiii săi care îl rugau: „Ai milă de tine şi de noi, tată”, iar ceilalţi cunoscuţi, care erau de faţă, cu lacrimi şi suspine îi ziceau: „Fie-ţi milă de floarea tinereţii tale!” Dar el le-a răspuns prin cuvintele lui Hristos Domnul: „De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu ,Care este în ceruri” (Matei 10,33). La acest răspuns, Probus a poruncit să fie dus cu pază la închisoare, unde a fost ţinut mai multe zile şi supus la felurite chinuri. După un oarecare timp, episcopul Irineu a fost adus în faţa lui Probus, la miezul nopţii. I s-a propus din nou să jertfească, spre a fi scutit de chinuri. Dar fericitul Irineu i-a răspuns: „Am pe Dumnezeu, Căruia am învăţat să mă închin din copilărie. Lui mă închin, Celui ce mă întăreşte şi Lui îi aduc jertfă, iar zeilor făcuţi de mâini omeneşti nu pot să mă închin”. Atunci Probus a încercat să-l înduplece să jertfească măcar pentru copiii săi, pentru a nu-i lăsa orfani. Nici cu aceasta n-a reuşit să-l abată din calea pe care a pornit, căci i-a răspuns: „Copiii mei au acelaşi Dumnezeu pe care-L am şi eu, Care poate să-i mântuie: tu, însă, fă ce ţi s-a poruncit”. În cele din urmă, Probus a dat sentinţa de condamnare, ca să fie aruncat în râul Sava, afluent al Dunării. Spre uimirea lui Probus, blândul dar neînfricatul episcop l-a rugat să fie ucis cu sabia ca să cunoască toţi „în ce fel s-au deprins creştinii să dispreţuiască moartea pentru credinţa lor în Dumnezeu”. Guvernatorul i-a îndeplinit această ultimă rugăminte, lucru pe care Irineu l-a socotit ca o biruinţă, mulţumind lui Dumnezeu. Dus la locul de osândă, s-a rugat din nou zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care ai binevoit să pătimeşti pentru mântuirea lumii, fă să se deschidă cerurile Tale, ca îngerii să primească sufletul robului Tău Irineu, cel ce moare pentru numele Tău şi pentru poporul Tău, care sporeşte în Biserica Ta universală din Sirmium. îţi cer şi mă rog milostivirii Tale să mă primeşti şi pe mine şi să binevoieşti a-i întări şi pe aceştia în credinţa Ta”. Şi astfel a fost tăiat cu sabia de ostaşi şi aruncat în râul Sava, în ziua de 6 aprilie, anul 304. Anumite Martirologii arată că, după câteva zile, la 9 aprilie 304, a fost ucis cu suliţa tânărul Dimitrie, diaconul episcopului Irineu. Moaştele lui au

primit curând darul unor vindecări minunate de boli şi neputinţe. După mai bine de un veac, când creştinismul dobândise libertate deplină şi se întărise în tot imperiul, prefectul Leonţiu al Illiricului a zidit în cinstea lui două biserici, una în Tesalonic, în care i-a aşezat moaştele, în ziua de 26 octombrie 413, alta în Sirmium, oraş pe care slavii l-au numit, mai târziu, Mitroviţa, după numele său. Unii istorici socotesc că Sfântul Dimitrie sau Dumitru pe care noi, ortodocşii, îl sărbătorim la 26 octombrie, nu este altul decât diaconul Dimitrie din Sirmium. Prăznuirea lui la 26 octombrie s-ar datora faptului că, în acea zi, i-au fost aşezate moaştele în biserica din Tesalonic. În apropiere de Sirmium lucrau mai mulţi cioplitori şi sculptori în marmură, conduşi de cinci neîntrecuţi meşteri creştini, cu numele Claudius, Castorius, Nicostratus, Sempronianus şi Simplicius. Primii patru fuseseră botezaţi de episcopul Chirii al Antiohiei, surghiunit în aceste ţinuturi, împreună cu alţi 600 de muncitori – dintre care cei mai mulţi erau păgâni – ei executau felurite statui şi alte lucrări în marmură pentru un strălucit palat al împăratului Diocleţian din cetatea Salonae (azi Split, în Croaţia, pe ţărmurile Mării Adriatice). Cioplitorii şi sculptorii păgâni au înştiinţat pe împărat că acei cinci meşteri creştini au refuzat să lucreze statuia lui Asclepios, zeul medicinei, instigând împotriva lor mulţime mare de păgâni. Te-mându-se de o răscoală, împăratul a poruncit ca toţi cinci să fie închişi de vii în sicrie de plumb şi aruncaţi în râul Sava. Şi astfel, şi-au dăruit viaţa lui Hristos cu sufletul curat, primind cununile muceniciei. Un creştin cu numele Nicodim a scos în ascuns sicriele din apă şi le-a îngropat după cuviinţă ca pe nişte odoare de mare preţ. Episcopul Chirii al Antiohiei, care botezase pe patru din ei şi era acum în temniţa din Sirmium, a murit de supărare, auzind de sfârşitul fiilor săi duhovniceşti. Cinstita lor pomenire se făcea în ziua de 9 noiembrie. În localitatea Cibalae (Cibales), în apropiere de Sirmium, au primit moartea pentru Hristos mai mulţi slujitori ai altarului, între care preotul Romulus, diaconul Silvanus (Silvan), diaconul Donatus (Donat) şi fratele său Venust. Tuturor li s-a tăiat capul cu sabia în ziua de 21 august, anul 304, aşadar în timpul lui Diocleţian, pentru că au mărturisit că sunt creştini şi au refuzat să aducă jertfe zeilor păgâni. Câţiva ani mai târziu, sub împăratul Liciniu, într-o zi de 13 ianuarie, au fost martirizaţi în Singidunum (Belgradul de azi, pe atunci în provincia Moesia Superior), diaconul Ermil şi temnicerul Stratonic. Fiind dus în faţa împăratului, Ermil a recunoscut că este creştin şi diacon. Răspunzând cu necuviinţă la propunerile care i s-au făcut de a se lepăda de credinţa creştină, împăratul a poruncit să fie bătut peste faţă cu un bici de metal, apoi ţinut trei zile în închisoare, scos şi bătut din nou cu multă cruzime, apoi aruncat iarăşi în temniţă. Aici a fost îngrijit cu dragoste de temnicerul Stratonic care era creştin, dar neştiut de nimeni. Dar el a fost pârât de un soldat împăratului şi supus el însuşi la chinuri, după care au fost întemniţaţi amândoi. Toate încercările împăratului de a-i abate de la

credinţa lor au rămas zadarnice. Atunci împăratul a poruncit să fie spânzuraţi de un copac, iar trupurile lor ciopârţite cu cuţitele şi apoi aruncate în Dunăre. Şi astfel s-au mutat amândoi la viaţa cea netrecătoare, primind cununile muceniciei, ca nişte adevăraţi mărturisitori ai lui Hristos. După trei zile trupurile lor au fost găsite, scoase la mal şi îngropate după cuviinţă. De atunci ei sunt trecuţi între sfinţi, pomenirea lor făcându-se în fiecare an la 13 aprilie, zi în care „s-au născut din nou” pentru Hristos. În provincia Dacia Ripensis a pătimit ca martir bunul creştin Hermes din cetatea Bononia (azi Vidin, în Bulgaria), prin tăierea capului cu sabia, în cetatea Novae (azi oraşul Sviştov), pe atunci în provincia Moesia Inferior, şi-a dat viaţa pentru Hristos sclavul Lupus (Lup), străpuns de ascuţişul săbiei la 23 august 304, deci în vremea împăratului Diocleţian. De atunci a fost cinstit după cuviinţă în Novae, iar mai târziu în toată Biserica răsăriteană. Numărul martirilor din provinciile dunărene este, însă, mult mai mare, dar numele lor ne-au rămas necunoscute. Prin viaţa şi mai ales prin pătimirea lor, aceşti martiri de la începutul secolului al IV-lea, cei mai mulţi cu nume romane, ceea ce arată că erau dacoromani, pun în lumină nu numai vechimea creştinismului românesc, dar mai cu seamă strălucirea sufletului lor, împodobit cu cea mai aleasă dragoste faţă de Hristos Mântuitorul. Sfântul Apostol Carp a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, următor şi slujitor al Sfântului Apostol Pavel, fiindcă ducea scrisorile lui la cei ce le trimitea. Şi nevoindu-se împreună cu dânsul multă vreme în propovăduirea cuvântului lui Hristos, a suferit multe ispite; apoi a fost pus de dânsul episcop în Veria Traciei. El s-a mai ostenit cu propovăduirea cuvântului şi în Crit, unde a primit în casa sa pe Sfântul Dionisie Areopagitul şi a văzut în vedenie pe Domnul arătându-i-se lui, pe când se ruga, ca să pedepsească pe cei doi păcătoşi; şi 1-a auzit pe Acela, zicându-i: „Mai bate-mă pe mine, căci sunt gata să mă răstignesc iarăşi, pentru mântuirea omenească”. Sfântul Dionisie mai mărturiseşte de Sfântul Carp şi aceasta, că nu începea a săvârşi Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine, până ce nu vedea arătându-i-se lui din cer vreo vedenie dumnezeiască. Şi fiind arhiereu în Veria, pe mulţi elini i-a întors de la închinarea de idoli la Hristos Dumnezeu, şi pe iudei mustrându-i, i-a învăţat să creadă că Hristos Cel răstignit de dânşii este Dumnezeu adevărat şi Făcătorul tuturor. După aceea a fost ucis cu sălbăticie şi cu nemilostivire de ceilalţi iudei ce nu crezuseră, dându-şi sfântul său suflet în mâinile Domnului. Iar cinstitele lui moaşte s-au pus în aceeaşi cetate, de bărbaţi credincioşi şi temători de Dumnezeu; şi multe tămăduiri se dau acolo bolnavilor, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru. Sursa Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu – Sfinti daco-romani si romani https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-apostol-carp

Uciderea ultimului urmas al dinastiei Obrenovici George Hristici (arman), nascut in Samokova (Bulgaria), intemeietorul familiei de boieri Hristić si commandant in armata dinastiei Karagiorgievici. Artemiza Hristici, ibovnica regelui Milan Obrenovici, la nascut pe George, care official nu era recunoscut de familia regala. Sa nascut in familia de bogatani Ioanides (Ioanidu). A fost casatorita cu Milan Hristić, secretarul misiuni Regatului Serbiei la Tarigrad. Milan era nepotul lui George Hrstici, amintit mai sus. Din familia de boieri Hrstici mai poate fi amintit si Nikola Hrstici (Sremska Mitrovica, 10 august 1818-Belgrad, 26 noiembrie 1911), om politic, ministru si presedinte de guvern. Cum a murit regele Alexandru si regina Draga Obrenovici Uciderea regelui Alexandru si al reginei Draga sa intamplat in acelasi palat boieresc, din care a fost alungat regale Alexandru din dinastia Karađorđević. Palatul a fost cumparat de catre Alexandru Karagiorgevici in 1842 de la Stojan Simić (posibil de origine armana), cel mai bogat om de afacere din Serbia la vremea aceea. Palatul a fost in permanenta un loc de intalnire al boierilor si oamenilor de afaceri. Pe timpul regelui Milan Obrenovic, imobilul era folosit pentru festivitati si petreceri. Primul invitat a fost printul Rudolf, fiul Imparatului Franz Joseph cu sotia sa principesa Stefania. Din intamplare, asasinarea regelui si al reginei sa intamplat in aceiasi zi ca si in anul 1868, cand la Košutnjak a fost omorat cneazul Mihailo Obrenović, fiul lui Miloš, intemeietorul dinastiei. Asemeni precum a fost inlaturat Mihailo, a fost inlaturat si Alexandru. In ambele cazuri au fost implicati membri dinastiei Karađorđević. Prin moartea regelui Alexandru sa stins si dinastia Obrenović. A ramas mostenitor doar George Hristici, fiul nelegitim al regelui Milan cu Artemiza Hristić. Primul strain care a flat despre uciderea cuplului regal, a fost Konstantin Dumba (arman), trimisul Austro-Ungar la Belgrad. Atentatul a fost intreprins de colonelul Aleksandru Mašin, unul dintre ofiterii care au pus la cale uciderea cuplului regal. Se considera ca aceast complot a fost pus la cale de catre cca 200 de ofiteri de rang inalt, multi dintre acestia urmand ca in anul 1911 sa formeze o organizatie secreta numita Crna Ruka (Mana Neagra). Unul dintre organizatori a fost si cutovlahul Petar Misici (Rajac, 1863-Viena 29 mai 1921), general in armata sarba Este cunoscut faptul ca regale si regina au fost ucisi in mod foarte crud de catre conspiratori si in aceasi zi a fost ucis si presedintele guvernului Cincar-Marković, ministrul aparari Milovan Pavlović, precum si frati reginei Draga – sublocotonentii Nikola si Nikodije Lunjevici. Regele avea varsta de 27 de ani, iar regina 39. Dupa atentat, multe speculatii si zvonuri au iesit in vileag, mai ales din

partea protivnicilor lui Alexandru, precum ca mama sa Natalia era rusoaica, iar tatal sau regale Milan, roman. Ca Milan a fost fiul lui Maria Katargi facut cu un roman pe nume Raznovan. Sa mai speculat ca regina Draga ar fi fost spioana pusa de rusi, pentru a controla dinastia austrofila Karagiorgevici… Urme feniciene din Dacia Fenicia a fost una dintre cele mai vechi civilizații ale Orientului Mijlociu, a carei teritoriu ocupa centrul si nordul Canaanului, inclusiv teritoriul de-a lungul costei Libanului și Siriei și nordul Israelului din zilele noastre. Cultura feniciană era o cultură maritima care s-a răspândit de-a lungul Mării Mediterane, unde au intocmit colonii, între anii 1200 î.Hr. si 300 î.Hr. Comform spuselor autorului Al. Papadopol Calimah, in cartea intitulata “SCRIERI VECHI PIERDUTE ATINGATOARE DE DACIA”, autorul antic pe nume Laetus, in lucrarea sa Istoria Fenicienilor, aminteste de Suidas, zicand că Zamolxe, despre care autorii greci spun că era get, trac, scit şi a cărui personalitate este atât de însemnată în istoria dacilor, venise la geţi din Fenicia. Este dar vederat că Laetus trata în scrierea sa despre expediţiile şi exploraţiunile fenicienilor în Dacia, unde chiar astăzi se găsesc vestigii ale acelei epoci de bronz, care număra o vechime de vreo zece secole î.Hr. Strabon şi Dion Crisostomul, istoricul Daciei, ne spun că civilizaţia Dacilor se datora unui Deceneu, mag sau vrăjitor, care adusese dacilor un alfabet din Egipt. Acesta i-a iniţiat pe daci în diversele ramuri ale filozofiei, i-a înzestrat cu o literatură, le-a dat legi scrise: leges conscriptas. Arme şi vase sacre feniciene s-au găsit pe teritoriul Daciei în Transilvania; ornamente cu pasărea Ibis s-au aflat în preajma Buzăului. Aşadar, cu mii de ani î.Hr., fenicienii nu numai ca au pătruns la Dunăre şi în Carpaţi, dar au adus cu dânşii în Dacia până şi atributele cultului semitic. Chiar cuvinte feniciene se păstrează şi astăzi în limba noastră. Acestea ne dovedesc, cât de importante erau pentru noi scrierile istorice ale lui Laetus. Dupa spusele legendei, lui Cadmus (urias), tatal sau Agenor era rege al Feniciei, iar Cadmus plecând în căutarea surorii sale Europa, fondează Beoţia (regiune a Greciei antice). Cuvântul beoţia provine de la grecescul boos-voos-vus, adică bou sau taur, simbol al lui Baal (Bel-Val-Mol). Tot în această legendă apare şi şarpele lui Marte (Apoc.2,13). Zeiţa Minerva transformă dinţii acestui şarpe în giganţi, care deşi fraţi, se omoară între ei, ne mai rămânând decât cinci la număr numiţi Sparţi. Aceştia la rândul lor devin fondatorii famililor nobile tebane, fiind totodată şi camarazii lui Cadmus. Cadmus se căsătoreşte cu Harmonia fiica lui Marte sau Joe, a cărei nume este atât de asemănător cu muntele Hermon, pe care Semyaza şi tovarăşi săi s-au jurat să se împreune cu fiicele oamenilor (vezi cartea lui Enoh). Din acest amor se naste Ilyrus, intemeietorul poporului Ilir. Pe vremea lui Avram, Domnul îi spune acestuia (Geneza 15.18-19):

„Seminţiei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului, până la râul cel mare, râul Eufrat şi anume, ţara cheniţilor, a cheniziţilor, a CADMONIŢILOR, a hetiţilor, a fereziţilor, a refaimiţilor (lui Og), a amoriţilor”… Veles sau Volos – zeul slavilor Veles (chirilică: Велес; poloneză: Weles; cehă: Veles; slavonă veche: Велесъ) cunoscut și ca Volos (rusă: Волос) (listat ca sfânt creștin în textele rusești vechi) este una dintre principalele zeități din mitologia slavă. Era considerată ca fiind forța supranaturală a pământului, a apei și a lumii de dincolo, asociată cu dragonii, bovinele, magia, muzicienii, sănătatea și înșelătoria. Etimologia numelui Velez nu este tocmai clară (Wikipedia). Volos provine de la cuvantul vol – vo ceea ce inseamna bou (taur), care este unul dintre simbolurile de baza ale zeului antic Bal-Baal-Vol-Moloh sau Hermes, Armis la popoarele geto-tracice. https://talcuireapocalipsa.wordpress.com/2017/10/07/sarmisegetuzadenumiresim bolica-marcul-viteazul/ Indeletnicirile zeului Veles-Volos, sant aceleasi indeletniciri (de magie) cu cele ale zeului Hermes la greci si Loki, la popoarele nordice. https://sh.wikipedia.org/wiki/Veles_(mitologija) Veles a fost ocrotitorul pastorilor iar culrul acestui zeu sa mentinut cel mai mult la triburile slave din balcani si carpati. Autorul ceh Tradleček in veacul al 15-lea aminteste de demonul cu aceiasi denumire de Veles care mai inseamna si “vrag” (drac) si “zmaj” (zmeu). Dupa crestinarea slavilor, Veles a fost identificat ca zeu subteran si zmeu (diavol). Partile lui positive au fost associate cu sfinti crestini, sfantul Blaj versus sfantul Vlah. https://talcuireapocalipsa.wordpress.com/2009/08/23/sfantul-vlahulsinastereacrestinismului/ Voievozi care au domnit succesiv în Muntenia și Moldova Mihai Viteazul (1558 – 1601) În timpul domniei lui Mihai Viteazul la 27 mai 1600, s-a realizat pentru prima dată unirea politică a celor trei țări românești cu un singur conducător. Mihai Viteazul se întituleaza într-un hristov emis la 27 mai „Domn al Țării Românești, Ardealului și Moldovei” și îșii confectiona bine cunoscuta pecete pe care figurează cele 3 țări române surori. Fiind simultan domnitor în Ţara Românească (1593 – 1601), Transilvania (1599 – 1600) şi Moldova (1600), Mihai Viteazul a realizat pentru prima dată unirea unui teritoriu apropiat ca întindere de cel al României de astăzi, fiind perceput de mulţi români ca unul dintre cei mai importanţi eroi naţionali. Dupa domnia lui Mihai Viteazul, in tarile romanesti Muntenia si Moldova, au domnit succesiv mai multi domnitori, pana la Alexandru Ioan Cuza,

primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Acest fapt istoric dovedeste cat de mare a fost impactul primei uniri. Timp de 259 de ani, de la anul 1600-1859, pe tronul Munteniei si al Moldovei, 21 de domnitori vor domni succesiv in ambele principate. Radu Mihnea (n. 1574 – d. 1626) a fost domn al Țării Românești: noiembrie 1601 – martie 1602, aprilie 1611 – mai 1611, 12 septembrie1611 – august 1616, august 1620 – august 1623 și al Moldovei: 24 iulie 1616 – 9 februarie 1619 și 4 august 1623 – 20 ianuarie 1626. Alexandru Iliaș (? – 1666) a fost domn al Țării Românești (septembrie 1616 – mai 1618) și al Moldovei, în mai multe rânduri: 10 septembrie1620 – octombrie 1621 și 5 decembrie 1631 – aprilie 1633. Tatăl său, Ilie, era fiul lui Alexandru Lăpușneanu. Iliaș Alexandru a fost fiul său. Simion Movilă (n. ? – d. 14/24 septembrie 1607), a fost domnitor al Țării Românești(octombrie 1600 – 3 iulie 1601; august 1601 – august 1602), și al Moldovei (10 iulie 1606 – 24 septembrie 1607). Alexandru Coconul (14 august 1611 – 26 iunie1632, Constantinopol) a fost domn în Țara Românească (14 august 1623 – 3 noiembrie 1627) și în Principatul Moldovei (înainte de jumătatea lunii iunie 1629 – 29 aprilie 1630). Deoarece era foarte tânăr la începutul domniei sale, a fost poreclit „Coconul”. Constantin Șerban (numit și Cârnul) a fost domn al Țării Românești și al Moldovei. Prima domnie în Țara Românească a avut loc între 19 aprilie 1654 – 26 ianuarie 1658, iar a doua domnie în lunile mai și iunie 1660 [2]. Prima sa domnie în Moldova a fost în octombrie – noiembrie 1659, iar a doua între 31 ianuarie – februarie 1661 Gheorghe Ghica (3 martie 1600 – 2 noiembrie1664, Constantinopole), a fost domn al Moldoveidin 3/13 martie 1658 până în 2 noiembrie 1659 și al Țării Românești din 20 noiembrie 1659 până în 1 septembrie 1660. Gheorghe Duca (cca. 1620 – 31 martie 1685) a fost domn al Moldovei de trei ori: septembrie 1665 – mai 1666; noiembrie 1668 – 10 august 1672; noiembrie 1678 – 25 decembrie 1683 și al Țării Românești: noiembrie/decembrie 1674 – 29 noiembrie 1678. În 1680, turcii îl numesc hatman al Ucrainei. Nicolae Mavrocordat (n. 3 mai 1680, Constantinopol – d. 3 septembrie 1730, București) a fost domnul Moldovei de două ori: 17 noiembrie 1709 – noiembrie 1710 și 1711 – 5 ianuarie 1716 și al Țării Românești, tot de două ori: 21 ianuarie 1716 – 25 noiembrie 1716 și martie 1719 – 3 septembrie 1730. Ioan A. Mavrocordat, (n. 23 iulie 1684, Constantinopol – d. 23 noiembrie 1719, București) a fost caimacam în Moldova (7 octombrie 1711 – 16 noiembrie 1711) și domn în Țara Românească (2 decembrie 1716 – 6 martie1719). Constantin Mavrocordat (n. 27 februarie 1711, Constantinopol – d. 23 noiembrie 1769, Iași) a fost domn al Țării Românești și al Moldovei.

În Țara Românească a domnit de șase ori: septembrie 1730 – octombrie 1730; 24 octombrie 1731 – 16 aprilie 1733; 27 noiembrie 1735 – septembrie 1741; iulie 1744 – aprilie 1748; c. 20 februarie 1756 – 7 septembrie 1758 și 11 iunie 1761 – martie 1763 și în Moldova de patru ori: 16 aprilie 1733 – 26 noiembrie 1735; septembrie 1741 – 29 iunie 1743; aprilie 1748 – 31 august 1749 și 29 iunie 1769 – 23 noiembrie 1769. Grigore al II-lea Ghica (n. 1695, Constantinopole – d. 23 august 1752, București) a fost domn al Moldovei de patru ori: 26 septembrie 1726 – 5 aprilie 1733, 16 noiembrie1735 – 3 septembrie 1739, octombrie 1739 – 13 septembrie 1741 și mai 1747 – aprilie 1748 și al Țării Românești de două ori: 5 aprilie 1733 – 16 noiembrie 1735 și aprilie 1748 – 23 august 1752. Matei Ghica (1728 – 8 februarie 1756) a fost domn al Țării Românești: 11 septembrie(firmanul de numire) 1752 – 22 iunie 1753 și al Moldovei: 22 iunie 1753 – 8 februarie 1756. Constantin Racoviță (cca. 1699 – 28 ianuarie1764), a fost domn în Moldova: 31 august 1749- 3 iulie 1753 și c. 29 februarie 1756 – 14 martie1757 și în Țara Românească: iulie 1753 – 28 februarie 1756 și 9 martie 1763 – 28 ianuarie/8 februarie 1764. Scarlat Ghica a fost domn al Moldovei (2 martie 1757 – 7 august 1758) și de două ori al Țării Românești (august 1758 – 5 iunie 1761 și 18 august 1765 – 2 decembrie1766). Grigore al III-lea Ghica, sau Grigore al III-lea Alexandru Ghica (1724 – 12 octombrie 1777), a fost domn al Moldovei de două ori: 18 martie1764 – 23 ianuarie 1767 și septembrie 1774 – 1 octombrie 1777 și al Țării Românești: 17 octombrie 1768 – 5 noiembrie 1769 Manole Giani Ruset (1715 – 8 martie 1794) a fost un domn fanariot în Țara Românească: mai1770 – octombrie 1771 și în Moldova: 11 mai1788 – octombrie 1788. Alexandru Vodă Ipsilanti (cca. 1725 – 13 ianuarie 1807) a fost domn în Țara Românească: 15 septembrie 1774 -februarie1782 și august 1796 – decembrie 1797 și în Moldova: decembrie 1786 – 19 aprilie 1788. Mihail „Draco” Suțu (cca. 1729/1730 – 1803, Constantinopol), a fost domn în Țara Românească de trei ori: 5/17 iulie 1783 (sosirea firmanului de numire la București) – 26 martie/6 aprilie 1786, martie 1791 – 30 decembrie1792/10 ianuarie 1793, 7/9 octombrie 1801 – 10/22 mai 1802 si in Moldova: 30 decembrie1792/10 ianuarie 1793, – 25 aprilie/6 mai 1795. Alexandru Moruzi (n. 1750 – d. 1816) a fost domn în Moldova: martie 1792 – ianuarie 1793, 4 octombrie 1802 – august 1806 și 17 octombrie1806 – 19 martie 1807 și în Țara Românească: ianuarie 1793 – august 1796 și martie 1799 – octombrie 1801. Alexandru „Draco” Sutu (n. 1758, Constantinopol – d. 18 ianuarie (sau 19 ianuarie) 1821, București), a fost un domn al Moldovei, caimacam si domn al Tării Românești. Constantin Ipsilanti (n. 1760, Constantinopol, Imperiul Otoman – d. 24 iunie 1816, Kiev, Imperiul Rus) a fost domn în Moldova: 8 martie1799 – 4

iulie 1801, octombrie 1806 – noiembrie1806 si în Tara Românească: 1 septembrie1802 – august 1806. A mai fost administrator al Tării Românesti sub ocupatia rusească: 27 decembrie 1806 – 31 mai 1807 si 8-28 august1807. Zeul Armis – Hermes si legatura intre popoarele balcanice Sarbi-mezi, bosnieci-iliri Tracii care il venereaza pe zeul Hermes-Armis In reproducerea textului papal „De Europa” – Papa Pio al II-lea din anul 1453, sta scris: „ …Popoarele descrise: panoni, gepizi si daci, ungari, dalmati, iliri numiti bosnieci, tribali sau mezi uneori sarbi, dar uneori numiti rasciani si greci, amantini (https://en.wikipedia.org/wiki/Amantini), huni, goti, busatori numiti parvi (date inexistente) si bructeri, alani, longobarzi, okeni (date inexistente) si sute de alte popoare.“ „ …dei popoli descritti nell’opera: pannoni, gepidi e daci, ungari, dalmati, illiri detti bosniaci, triballi o mesi detti a volte serbi a volte rasciani, i geci, gli amantini, gli unni, i goti, i bussatori detti parvi, i bructeri, gli alani, i longobardi e gli oqueni e cento altri ancora. “ Sursa: http://srbski.weebly.com/srbi-svi-i-svuda/pio-ii Cum a luat nastere poporul mezilor (sarbi), de origine iraniana? https://ro.wikipedia.org/wiki/Mezi …”Regele Egeu s-a întors la Atena, unde s-a căsătorit cu vrăjitoarea Medea” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Egeu). Dupa mitologia greaca, Medeea, zboară cu un car tras de balauri înaripaţi până la Atena unde se căsătoreşte cu regele Egeu si da nastere lui Medos. Acesta va făuri marele regat al Mezilor, ocupat şi distrus de împăratul Cyrus al perşilor (50 î.Hr.). In schimb se pare ca Medea era deja insarcinata cu Iason cand sa casatorit cu regale atenian Egeu (https://en.wikipedia.org/wiki/Medus). Dar cine este Iason? Iason este nimeni altul decat nepotul zeului Hermes-Armis, fiind considerat si fondatorul capitalei Ljubljana din Slovenia (https://en.wikipedia.org/wiki/Jason). Cum a luat nastere poporul ilir (bosnieci)? https://ro.wikipedia.org/wiki/Iliri În mitologia greacă, Illyrus ar fi fost fiul lui Cadmus și Harmonia și ar fi domnit în Iliria; fiii săi ar fi dat apoi nume unor dintre numeroasele triburi considerate ilire (în jur de 100 de triburi: autariați, iapozi, liburni, dasariți etc.), aflate în teritoriul dintre Epir și râul Drava, Marea Adriatică și triburile tracice din Balcani. Teritoriul din urmă corespunde cu aproximație Albaniei actuale și fostei Iugoslavii. Dar cine este Cadmus? Cadmus este de origine amorit-fenician si urias, precum si fratele Europei, dupa care a primit si continentul nostru numele de Europa! In cartea mea intitulata “Urmasii lui Ham, fiul blestemat al lui Noe”, sunt

relatate mai multe detalii in privinta lui Cadmus si nu numai (https://talcuireapocalipsa.wordpress.com/2017/10/17/urmasii-luihamfiulblestematal- lui-noe-actualizat/). Pe de alta parte si blazoanele familiilor de nobili din Bosnia-Hertegovina, Dalmatia, roatia, Macedonia, Bulgaria, Slovenia, Serbia, Iliria, Raska… specifica deasemenea originea ilirica a acestora. Descarca fisierul PDF: http://www.fileshare.ro/e3172685277 Traci il venereaza pe Hermes-Armis Sursa: http://www.istorie-pe-scurt.ro/cine-erau-tracii-cei-din-care-setrageaudacii/ “De origine indo-europeană, tracii se împărțeau în două ramuri: cea nordică(din stânga Dunării) și cea sudică(din dreapta Dunării). Ei ocupau o suprafață enormă: de la Marea Egee și vestul Asiei Mici până în mlaștinile Pripetului(Belarus) și de la cadrilaterul Boemiei(Cehia) până dincolo de Nistru. Dacă și pe cimmerieni îi considerăm traci, lucru ce pare destul de plauzibil, atunci limita lor estică trebuie întinsă dincolo de Marea Azov, astfel încât suprafața locuită de traci cuprindea și tot țărmul nordic al Mării Negre. Tracii erau împărțiți în numroase triburi care se luptau între ele. De aceea tracii nu s-au putut uni în fața inamicilor comuni: perși, macedoneni sau romani. Printre neamurile cele mai importante trebuie să îi cităm pe odrizi care locuiau la sud de munții Balcani, în regiunea cuprinsă între țărmul Mării Negre și râul Hebrus(Marița de azi). Ei au ajuns în secolul V î.Hr. sub regele lor Sitalkes, să întemeieze un stat puternic cu o armată numeroasă care i-a ajutat chiar pe atenieni în războaiele lor. Singurii zei pe care îi cinstesc sunt Ares, Dionysos şi Artemis. Dar regii lor, fără ceilalți cetățeni, cinstesc dintre zei îndeosebi pe Hermes și jură numai pe el, susținând că se trag din acesta. …Iată cum se fac înmormântările oamenilor bogați. Expun timp de trei zile cadavrul; apoi jertfesc tot felul de animale și, după un mare ospăț, înainte de care îl jelesc, îl înmormântează pe răposat, fie arzându-l, fie îngropându-l. Ei ridică apoi o movilă și statornicesc felurite întreceri, la care răsplățile cele mai însemnate se dau luptelor în doi – cum este și firesc acest lucru. Așa se fac înmormântările tracilor”. Sursa: https://talcuireapocalipsa.wordpress.com/2017/10/07/sarmisegetuzadenumiresim bolica-marcul-viteazul/ Zeul soarelui Cultul solar este cel mai raspandit cult de pe toata suprafata pamântului, fiind intalnit la o multime de popoare antice, din cele mai stravechi timpuri. Lista zeitatilor solare este aproape interminabila (click aici pentru vizualizare), dar in acest articol ma voi rezuma la cultul solar intalnit la geto-daci.

Un exemplu bun eate altarul „soarele de andezit” de la Sarmisegetuza, care are un diametru de 7,1 m, lucrat din placi de andezit si in centru are un disc de 1,5 m diametri. Pe acest loc se aduceau ofrande si se realizau sacrificii si rituale funerare. Ritualrile acestui cult urano-solar prevad inafara de sacrificii animale si sacrificii umane, chiar copii si femei sfartecati de sulite, arsi sau injunghiati. Pe ,,Altarul de Andezit” se presupune ca s-au adus sacrificii eroului civilizator Zamolxe (Za-Mol-xe), care cel mai probabil ca post-mortem a fost zeificat. Zamolxe, a fost pe pamant, reprezentantul zeului Armis, zeu a carui nume codificat poarta capitala geto-daciei Sarmisegetuza (SArmisegetuza), despre care am explicat intr-un articol anterior! S – este simbolul sarpelui, zeul – Armis, e – este, getuza – get. Get inseamna cel vechi, cel batran. Deci, mai pe intelesul tuturor: Armis sarpele cel vechi! Asi vrea in schimb ca in acest articol sa vorbesc despre cetatea dacica Arkaim, descoperita in in munti Urali in anul 1987, de catre arheologi rusi. Sapaturile arheologice au scos la iveala o structura bazată pe cercuri concentrice, cu scop ritualic, identic cultului solar, descoperit peste tot în lume, de la Sarmizegetusa, pana la celalalt capat de lume, Africa, America, Australia..etc. La prima datare, oraşul Arkaim s-a dovedit a fi deo vârstă cu Egiptul şi Babilonul. Arheologul rus, Vadim Cernobrovi a fost coplesit de înfatisarea cetati solare: “Un zbor deasupra Arkaimului cu elicopterul îţi lasă o impresie incredibilă. Uriaşele cercuri concentrice din vale sunt perfect vizibile. Oraşul şi împrejurimile sunt înscrise în aceste cercuri…” Daca urmarim cu atentie filmul de mai jos, ne putem da seama ca aceasta cetate ciudata, seamana perfect cu o schita enorma a unui generator magnetic, la care putem deosebi un rotor circular in mijloc si un stator circular pe exterior! Nu cred ca exagerez, daca compar aceasta cetate si cu o enorma farfurie zburatoare, identica ce cele din filmele SF! Zidovar cetatea uriasilor Inca de acu cca 12 ani in urma, cand impreuna cu tatal meu, am vizitat situl arheologic de langa satul Oresac (la cca 20 de km de Varset), mi sa parut oarecum ciudata aceasta denumire de Zidovar (Jidovar). Situl a fost descoperit prima data de catre distinsul arheolog si istoric sarb de origine aromana, Branko Gavela in 1948. Sapaturile au fost intreprinse in mai multe etape, continuand pana in anii ’90, cand au fost sistate definitiv, sub pretextul ca nu sunt suficenti bani pentru continuarea activitatilor arheologice. Sa mai spus ca pentru o cercetare sistematica a unui sit prehistoric multistrat, este nevoie, inainte de toate, de o munca asidua de echipa, la care sa participle mai multi cercetatori specializati, cum ar fi antropologi, paleozoologi, paleobotanici, analize de pollen, analize C-14, etc.

Milos Jevtic, unul dintre arheologi principali, de la Univerzitatea arheologica din Belgrad, intr-un interviu de presa spune: Despre originea denumiri Zidovar, ne vorbesc primi cercetatori ai acestei descoperiri. Satul Oresac este locuit in prealabil de etnici romani, iar pe limba lor „jidov” inseamna urias, iar in limba maghiara „var”, inseamna oras, sau mai bine pus cetate. Interesant este ca in Oltenia, o cetate mai mica este numita la fel, „Cetacea Jidovilor”, ceea ce inseamna cetatea uriasilor. Arheologul muzeului din Varset, Dragan Jovanović, spune ca Zidovarul nu a fost o localitate oarecare. Stratul gros de 5 m si jumatate al sitului, dovedeste ca aici viata umana are o continuitate de peste 2000 de ani. Aici au trait celti din tribul scordiscilor, daci, iliri, ceea ce ne comfirma si unele izvoare istorice. La Zidovar, pe parcursul anilor, au fost scoase la lumina diverse podoabe din argint, cihlimbar, care evident au apartinut unui proprietar bogat. Au fost gasite peste 200 de obiecte cu o greutate de 2.296 grame, o comoara inestimabila: Fibule, cutii mari din argint, medalioane impodobite cu pietre semipretioase, bratari din perle de argint si cihlimbar, vase din lut, etc. ceasta descoperire epocala arata ca Zidovarul, din cele mai vechi timpuri, a fost un centru cultural si economic de o insemnatate foarte mare pentru aceasta zona. Aricol despre Zidovar Cea mai veche biserica crestina din lume descoperita la Zidovar in apropiere de Varset – Banatul sarbesc Sursa: http://www.yurope.com/zines/kosava/arhiva/30/arheolog.html http://www.politika.rs/scc/clanak/44053/Blago-Zidovara-ceka-novac https://balkancelts.wordpress.com/tag/zidovar-treasure/

Articole Pompiliju Sfera – partea II Dinastia Balsa (Balsici) si ordinal secret al dragonului Facand parte din nobilimea sarba medievala, dinastia a stapanit regiunea Zeta din 1360 pana in 1421 fiind guvernatori ai regiuni Zeta (la sud de Muntenegru si nordul Albaniei). Din 1362-1421, pe timpul domniei Tarului sarb Dusan, Balsa, intemeietorul familiei, avea in posesie doar o mica localitate, insa dupa moartea acestuia (1331–1355), pe timpul domniei lui Uros (1355–1371), cei trei fii ai sai ajung stapani peste toata regiunea Zeta. Dupa moartea carului Uros, familia Balsici incepe sa stapaneasca Macedonia impreuna cu familia Mrnjavčevici (probabil tot de origine vlaha), pana in 1421, cand in Zeta ajunge la putere Despotul Stefan. Sunt pareri diferite in legatura cu originea acestei familii. Unii istorici considera ca aceasta familie este de origine franceza, alti ca ar fi de origine din Italia, in schimb partea mare a cercetatorilor sarbi si croati sustin ca Balsici este de origine vlaha. (https://talcuireapocalipsa.wordpress.com/2017/10/08/familii-de-nobilisarbideorigine-

vlaha/). Conform unor izvoare istorice, aceasta familie facea parte din Ordinul Dragonului, avand relatii de rudenie cu multe familii nobile din Europa, pana in zilele de azi. Fica cnezului Lazar Hrebeljanovici (Lazar deasemenea era membru al Ordinului tot de origine vlaha), Jelena (Elena) se casatoreste in 1371 cu Đurđe II Balšić (George Balsa), unul dintre nobili guvernatori ai regiuni Zeta. Regiunea Zeta anterior avea denumirea de Duklja, Doclea pe timpul romanilor. Romanca Elnea Maria din cunoscuta familie boiereasca Catargi, fica lui Constantin Catargi si Esmeralda Balsa, va naste pe Milan (1855), care devine la varsta de doar 10 ani cnez, iar mai tarziu rege in Serbia (1868-1889). La varsta de 18 ani, regale Milan se casatoreste in 1875 cu verisoara sa, frumoasa Natalia Keško, bunicile lor fiind surori tot din familia de boieri Balša. Pe unele steme ale familiei poate fi vazuta o stea cu 16 raze, reprezentand steaua din Betleem. Se considera ca familiile care au aceasta stea pe stema familiara isi trag originea de la cei trei magi de la Rasarit. Un simbol heraldic si mai vechi a Balsicilor este UROBORUS, sarpele sau zmeul care in forma de cerc isi inghite propria coada, simbolizand eternitatea. Unii istorici considera ca cele doua dinastii sarbesti Karadjordjevici si Obrenovici sant doua ramuri ce isi trag originea de la familia Balsa-ici. Radicalul “BAL” cel mai probabil vine de la zeul antic cu acelasi nume: Bal, Baal, Belial, Moloch, Armis (Hermes)…etc. Peninsula Balcanica – Rumilia Geografii persani de la finele sec. XI numesc Marea Neagra, Marea Mediterana Marea Rumi. Sub venetieni, partea de sud a Peloponezului se numea Romania, iar Valeriu Papahagi ne asigura ca in bibliotecile Venetiei medievale apare denumirea de Neapoli di Romania. Tarnava�Mare este numita de carturarii bulgari a treia Roma, ceea ce inseamna ca au aspirat la mostenirea romana�romee. La venirea turcilor in Balcani erau doua elemente latine, una a romano�vlahilor si a doua a neolatinilor, care din cauza bisericilor s�au despartit. In luptele de independenta de la 1830, grecii din Peloponez numeau locuitorii Greciei orientale Rumelioti. Dealtfel limba greaca se numeste si azi Romaiki, iar greci isi spun Romei. Pana si un dans national al grecilor se numeste Romaika si Rumaika. In hartile din veac. XVII, XVII si XIX Tracia figureaza sub numele de Romania. In timp, biserica greaca face tot mai multe demersuri ca populatia sa se lepede de numele de Romeu si sa foloseasca pe cel de Elen. Pe vremea turcilor, oficial pe langa Rumelia, toate popoarele din balcani aveau numele de RUM: Grecii, slavii, albanezi, armanii si chiar armenii si evreii, pe cand românii purtau numele de Olah. O buna parte din timp, chiar intreaga populatie a Europei se numea Rumi, iar sultanul Rum Padisah. Dupa razboaiele balcanice, de la 1912, Turcia aproape ca dispare din Europa si o data cu ea si numele official de Rum. Numiri romanesti mai apar si prin alte tari din Europa: In Elvetia romanşii, in Bretania Romania, in Italia Romagna sau Romaniola…etc. Popoarele

turco-tatare numesc biserica ortodoxa Rum Kilisasi, iar pe patriarh Rum Patrikki. Valah Vlah Deasemeni si denumirea de vlah apare sub diferite forme la mai toate popoarele din Europa si nu numai: Blachon, blacy, blagnac, valaquer, walhay, vlasi, blac, flah, flascus, wal, val…etc. Goticul val inseamna stapan. La englezi: Wales, lituanieni ii numesc pe români welsch. Velche apare ca un nume primitiv la celti, iar la Consiliul de la Sardica din 347 d,Hr. Dacia apare sub denumirea de Blacena. Conform unor autori vlah la diverse popoare balcanice inseamna pastor, iar autorul Toli Hagi Gogu, in cartea “ Romanus si Valachus” din 1939, spune: “Nu incape indoiala. Ca grecii, sarbii, bulgarii, cehosiovacii, maghiarii, etc., rusticii care isi zic Vlahi. au fost Romanici si s'au desnajionalizat pastrandu�si numai numele de Vlah...Asa fiind, putem spune ca avem Vlahi grecizati, Vlahi slavizati si Valahi maghiarizati." Uriasii au secat Lacul Panonic Conform analizelor geologice, ultimele ipoteze privind ATLANTIDA, susţinută de Dr. Mircea Ţicleanu, cercetător în cadrul Institutului Geologic al României.in campia Panonica era odata asezata Atlantida. Din spusele remarcabilului istoric Nicolae Densuseanu (Dacia Preistorica), pelasgi erau uriasi si conducatorii lumii stravechi, iar getii urmasi lor. Ca dovada este cultul lui Zamolxe-Zeul Mos (V.Lovinescu), dar si simpla denumire de Get ceea ce in limbile slave inseamna Cel Vechi-Cel Batran. Dupa potopul care a scufundat asezarile Atlantidei, uriasii au sapat prin ceea ce azi numim Muntii Retezat si Clisura Dunari, pentru ca apa sa se poata revarsa spre Marea Neagra. Fapt despre care vorbesc diverse legende vechi romanesti despre Jorgovan, Marcu Viteazul, Toma Alimos…etc. In Serbia si Slavonia (Croatia), au fost gasite prin diverse localitati corabii foarte vechi, la cca 140 de m inaltime (Ladjevac, Kovacevac, Luka…), ceea ce confirma ca odata exista un Lac Panonic pe aceste meleaguri. “Zona Deliblata din Voivodina (Serbia), cu platoul său de loessuri acoperit în parte de nisipuri şi înconjurat de şesuri mai joase, se impune atenţiei noastre. Un lac care a supravieţuit în aria pannonică până acum cca 11.560 de ani pare să fie cheia acestei identificări. Vecinătatea defileului Dunării, importantele situri preistorice Vinča, Starčevo şi Lepenski Vir, dar şi multe altele, vin în favoarea acestei localizări”. William Ryan si Walter Pitman doi distinsi geofiziceni americani sustin ca un eveniment catastrofic, un potop gigantic s-a petrecut în urmã cu 7.600 de ani, pe locul unde acum se aflã Marea Neagrã. Folosind metode de cercetare deosebit de sofisticate, ei au studiat fundul Mãrii Negre, care odatã a fost fundul unui lac de apã dulce ale cãrui maluri erau cu 110 metri mai joase decât astãzi. Dr.Napoleon Savescu spune: “Cu 12.500 de ani î.d.Hr., crescând brusc temperatura globului terestru, calota euroasiaticã a început sã se topeascã determinând o crestere a apelor mãrilor si oceanelor cu pânã la 110 metri. Anglia, din peninsulã, va deveni insulã, Marea Mediteranã îsi va creste nivelul cu

100-110 m, fãcând posibilã istoria Atlantidei; peticul de pãmânt ce lega peninsula Balcanicã de azi, de Asia Micã se va scufunda lãsând în locul acesta o puzderie de insule noi si o mare nouã, Marea Tracicã, aceasta fiind cunoscutã azi sub numele de Marea Egee.” Miturile diluviene sunt printre cele mai răspândite, nelipsind de pe nici un continent al planetei noastre. J.G.Frazer a clasificat existenţa a peste 200 de mituri diluviene, dar se pare că există mult mai multe. Printre cele mai cunoscute sunt: „Potopul biblic al lui Noe”, „poemul lui Ghilgameş”, „Popul Vuh”, „mitul lui Athrahasis”, „Deucalion”, apoi mituri africane despre potop, polinesiene, mitul lui Manu (Rig Veda)...etc. Tocmai din cauza ca nivelul Mari Negre acu cca 7000 de ani in urma era mult mai scazut, uriasii au decis sa brazdeze Muntii Retezat si Dunara. Dunarea in acele timpuri fiind doar o un golf, o fasie de apa situata in partea de sud a Lacului Panonic. Nivelul Mari Negre, sau mai bine zis a Lacului Negru a crescut, astfel ca apa dulce sa combinat cu apa sarata din Marea Marmara. Este cunoscut faptul ca pana in ziua de azi salinitatea Mari Negre este mult mai scazuta decat in alte mari. Dupa terminarea acestui proiect pelasgii si urmasii lor getii, au inceput treptat sa repopuleze aceste meleaguri bastinase si sa ridice noi orase Sarmisegetuza, Helis, Genucla…etc. Intr-un articol anterior intitulat Sarmisegetuza denumire simbolica, am explicat ce inseamna denumirea acestui oras antic, capitala geto-dacilor si nu numai. Zeul Armis era unul dintre zeitatile principale ale tuturor tracilor, iar inca o dovada in plus este si numele macedo-romanilor de ARMANI. Ceea ce inseamna ca Sarmisegetuza cu siguranta nu era doar capitala geto-dacilor ci a tuturor tracoilirilor, reprezentand un loc sacru. Zeul pelasg Saue – tablitele de la Tartaria Cum au fost interpretate scrierile pictografice de pe cele trei tablite la Tartaria? 1. Simbolul a doi tapi avnd intre ei un spic ce reprezenta bunastarea obstei care se ocupa de agricultura si cresterea animalelor. 2. A doua tablita, cea ”impartita in linii orizontale si verticale avea in fiecare sector zgariate diferite imagini simbolice, care au fost considerate totemuri. 3. A treia tablita rotunda si cea mai importanta, deoarece pe ea a fost interpretata o scriere sumeriana: NUN.KA.SA.UGULA.PI.IDIM.KARA. ceea ce tradus ar ”nsemna: De catre cele patru conducatoare, pentru chipul Zeului Saue, cel mai in varsta preot in virtutea intelepciuni, a fost ars. Prin urmare un sacerdot, preot al cultului zeului Saue a fost ars. Conform spuselor autorului P.L. Tonciulescu, urme ale acestui zeu sunt identificate in diverse localitati asezate in Mures si nu numai, cum sant satele Saulesti, Seusa, Seulia, Saulia..etc. Cultul zeului Saue este identic cu Isimud sau Usumu la sumerieni, fiind vorba despre un zeu mesager – identic cu Hermes din Mitologia greaca- reprezentat cu doua fete, in acelasi mod ca si Ianus la romani, precum si pe monedele din timpul lui Burebista, pe care era scris in limba getica ”SARMIS VASIL”. Cultul

zeului Sumerian Usumu, cuprinde acelasi ritual de ardere a preotului sacerdot. In acest fel ajungem din nou la Armis, cel mai venerat zeu al regilor traci, precum si la o influenta pelasgica asupra popoarelor din Mesopotamia. Dupa spusele dr.Savescu, popoarele din Mesopotamia erau tot o ramura a pelasgilor caerpatodunareni. Catunele vlahilor din Balcan Cunoscand istoria romano-vlahilor din Balcani, a armanilor, meglenilor si a morlacilor, vom putea mult mai bine sa ne cunoastem propria istorie. Este cu ne putinta sa avem un studiu complet a istoriei romanilor, fara a cunoaste trecutul diasporei, ceea ce este de un interes national! Pentru ca acest studiu sa fie cat mai complet, apelez la toti cei interesati, institutii de stat, ONG-uri, pentru a face demersuri in vederea traduceri cartilor cu subiect istoric, romano-vlah din limbile balcanice in limba romana. Totodata ar fi salutara demararea unor proiecte de cercetare inderdisciplinara cu specialisti, pentru a se face cunoscuta in special istoria medievala a vlahilor din toate regiunile balcanice. Despre vlahi si catunele lor a fost scrise destule carti, Milenko S. Filipović spune ca nu putem vorbi despre catune, fara a vorbi mai intai de vlahi. Catunele vlahilor in perioada medievala din Serbia aveau in intre 10 si 105 gospodarii. Conform spuselor istoricului istoricului Lukari din Dubrovnik, cneazul Lazar Hrebeljanovici a facut parte dintr-un catun, ceea ce inseamna ca a fost de origine vlaha, ceea ce confirma si numele lui Hrebelean. Iar sfântul Nicodim de la Tismana se pare ca era fiul unui cnez vlah din Serbia si a unei domnite înrudite cu familia cneazului Lazar. https://talcuireapocalipsa.wordpress.com/2017/10/27/de-la-negru-vodadefagaras- la-voievodul-balsa-stratimir/ Conducatorii catunelor vlahe erau numiti: Cneji, voievozi, premiciuri (primicerius din limba latina), celnici (din slava conducator), predstainici, gehai. Femeile puteau fi deasemenea stapanitoare de catune sau sate, desi asta s-a intamplat in cazuri destul de rare. Catunarii aveau datoria sa asigure siguranta localnicilor, avand anumite drepturi, dar din pacate, din izvoarele istorice, nu sant cunoscute mai multe detalii. Este cunoscut faptul ca ei aveau subalterni inzestrati cu diferite obligatii atat civile cat si militare. Catunele vlahilor erau bine organizate, reprezentand un stat in miniatura, un stat in stat. Tocmai din aceasta cauza vlahi, pe parcursul istoriei, au fost inrolati in armata atat bizantina, otomana, cat si in cea austro-ungara, venetiana, sarba, croata, bulgara, greaca…etc. Din aceste motive vlahi aveau mai multe facilitati, fiind scutiti de diverse dari catre stat. Astfel din motive economice, tarul Dusan al sarbilor aduce lege (Dusanov Zakonik), in vederea interziceri casatoriilor mixte intre sarbi si vlahi. Vlahi fiind multi la numar si scutiti de impozite, fapt ce era in dezavantajul clasei feudale. Din diverse documente istorice cnezul acupa si functia de judecator. Catunarii erau alesi dintre cei mai instariti si cu reputatie si la recomandarea celorlalti catunari din localitatile limitrofe. In 1560 are loc rascoala cnejilor din sangiacul Dii (Vidin, Bulgaria), impotriva

turcilor, unde cca 500-600 de cneji vlahi protesteaza impotriva darurilor impuse, ceea ce dovedeste ca in aceasta zona traia o numeroasa populatie vlaha. Dupa cronicile turcesti, în anul 1560, in provincia autonoma Margina, apar 498 de sate, 50 de catune, 18 mosii turcesti si 26 de manastiri construite de catre domnitorii din Tara Romaneasca. In veacul al XV-lea, populatia din Dubrovnik numea Hertegovina Murlahia. În Craina, Cliuci (Cheia) si Stari Vlah, institutia cnezatului era diferita de cea din peninsula Balcanica. Aceste tinuturi se bucurau de o mare autonomie, cnezji având drepturi dupa “legea valaha ”(jus valahichum, vlaski zakon). Cneji plateau doar un tribut anual, iar turci nu aveau voie sa se amestece in treburile administrative din zona. Functia de cneaz era ereditara, se mostenea din tata-n fiu, iar aceast drept a fost confirmat printr-un berat de sultan, pâna în secolele XVIII-XIX. Aceasta functie de cnez se mai pastreaza si in zilele noastre, termenul de primar al satului fiind acela de “chinez”, termen derivat din cuvântul cnez. Autorul Radoslav Ivanovici enumera catunele manastiri Deceani din Metohia: Ratisevci, Giurasevski katun, Ginovci, Blace, Guncati, Kostrc, Dragoljevci, Sinajinci, Cercea, Bugarski, Bareljevski, Bariljevo, Bobojevac, Smudirog si altele. Unii catunari ofereau anumite facilitati (slobostine) manastirilor. Este cunoscuta slobostina catre biserica sfantul Ivan de pe muntele Velebit. Biserica Sfanta Maria din Maligrad, Albania Biserica ortodoxa este zidita in stanca pe insula Maligrad, in partea albaneza a lacului Prispa, de catre nobilul Kesar Mrasorović Novak (Cezar Mrasor Novac -1369). Mrasor fiind si astazi denumirea unei localitati din regiunea Kosovo. Cezar Novac a fost vazal a lui Vukašin Mrnjavčević, de origine iliro-vlaha. Familia M(a)rnia(vljevici) isi trage originea din Dalmatia. Dupa moartea tarului Dusan, Vukašin Mrnjavcevici ajunge in randul celor mai de seama nobili-boieri din regatul sarbilor, astfel ca la anul 1365 va primi titlul de despot, va fi incoronat si va deveni conducator impreuna cu tarul Uros (vezi articolul precedent). La inceput, Novac se pare ca n-a avut nici un titlu de nobil, insa in 1369 este mentionat intr-o carta a regelui Vukasin avand rang de kesar (cezarconducator). Dintr-un document al cneazului Lazar Hrebeljan(ovici) din 1380 reiese o legatura de rudenie a sa cu Novac. Stema familiei Mrnjavcevici, conform spuselor lui Mavro Orbin in scrierea sa „Il regno degli Slavi” publicata in 1601, este ilirica (iliro-vlaha), aceasta find folosita deasemenea si de catre cnezul Lazar Hrebeljanović (1371– 1389).

Constructorul Andrei Damianov si tribul de origine macedo-romana al Miacilor Bulgarii l-au numit Andreja Damjanov, iar sarbii Andreja Damjanović, s-a nascut in localitatea Papradiste, langa Veles, Macedonia, in 1813. A fost unul dintre cei mai mari ingineri constructori din Imperiul Otoman de la acea vreme. A ridicat peste 40 de imobile, partea mare biserici. Din cate se stie, a construit in Macedonia, Serbia si Bosnia-Hertegovina. Andrei provine dintr-o familie mare si remarcabila de etnografi, de arhitecti, iconografi si sculptori, numiti Miaci din localitatea Dolna Reka (Raul de Jos), din Macedonia de apus. Cei mai cunoscuti artisti din aceasta familie (trib), sant din Debar, Renzovski, Zografski, Dospevski, iar bunicul sau pe nume Siljan Renzovski, este amintit ca si constructor al cartierului Emin Aga din Veles. Acest grup de constructori au lucrat in Tracia, Edirne si Istanbul. Fii lui Siljan, Jankula si Stefan, au fost deasemenea constructori in Tesalonik, Drama, Kavala, Serres si Izmir. Tatal sau Damjan, a construit biserici in Grecia. Conform istoricului Jovan Cvijić (1906), Miacii au locuit in localitatile Galičnik, Lazaropole, Tresonče, Selce, Rosoki, Sušica, Gari, Osoj si Radika, apoi in jurul manastiri Jovan Bigorski, https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Jovan_Bigorski_Monastery localitatile Bituše, Gorno Kosovrasti, Gorno Melničane, precum si in localitatile mixte populate de crestini si musulmani, precum Trebište, Radostuš, si altele. Majoritatea acestor localitati pe parcursul veacului 20 au fost abandonate, localnici stabilindu-se prin orasele din preajma, Debar si Bitola, apoi Oreše, Papradište, Melnica, in jurul orasului Veles. Smilevo langa Bitola se considera deasemenea locuita de Miaci si nu in ultimul rand nord-vestul cartierului Kruševo. In timpul rascoalei de Ilinden, cel mai distins luptator din tribul Miacilor, era Veljo Pecan. Pe timpul rascoalei Miacii au fost impartiti unii de partea bulgarilor, iar altii de partea sarbilor. Voievodul sarb Doksim Mihailović https://en.wikipedia.org/wiki/Doksim_Mihailovi%C4%87 din Galičnik, iar de partea bulgarilor era voievodul Maksim N. Bogoja, luptatorii Tale Krastev, Ivan Pendarovski, Rade Yankulovski, Kiro Simonovski, Yanaki Tomov, Apostol Frachkovski etc. Unul dintre principali organizatori ai rascoalei era Damyan Gruev deasemenea Miac din Smilevo. https://en.wikipedia.org/wiki/Dame_Gruev Familia Miacilor au facut deasemenea iconostasul manastiri Saint Jovan Bigorski, fiind considerat cel mai frumos din Republica Macedonia. Se considera ca Skanderbeg, comandantul albanez isi tragea originea de la Miaci. Inca o data istoricul si etnograful sarb Jovan Cvijić (1922), spune ca Marko Craisorul, conform legendei, ar fi inrudit cu Miacii, iar un poem al lor spune despre implicarea acestei familii in ridicarea manastiri Hilandar de pe Muntele Athos. Miacii erau masonii cei mai calificati care au ajutat comunitatea armana sa

cladeasca Kruševo intr-un oras frumos si prosper in veacul 18. Manastirea Sfantul Jovan Bigorski este construita in stilul Miacilor. Apartenentii cei mai insemnati sant: Vuča Žikić (1787-1808), revolutionar sarb din Mavrovo Georgi Pulevski (1817–1895), scriitor si revolutionary nascut in Galičnik Parteniy Zografski (1818–1876), cleric bulgar nascut in Galičnik Golub Janić (1853–1918), om politic sarn nascut in Mavrovo, familia din Lazaropole Avram Caljovski (1854–1943), industrias bulgar, nascut in Galichnik Vojdan Pop Georgiev - Cernodrinski (1875–1951), dramaturg bulgar Doksim Mihailović (1883–1912), cetnik sarb nascut in Galičnik Josif Mihajlović Jurukovski (1887–1941), maior la Skopje, nascut in Tresonče Toma Smiljanić-Bradina (1888–1969), etnograf, filolog, publicist sarb, nascut in Tresonče Kuzman Sotirović (1908–1990), fodbalist iugoslav, nascut in Mavrovo Aleksandar Sarievski (1922–2002), cantaret traditional, nascut in Galičnik Čede Filipovski Dame (1923–1945), communist iugoslav, nascut in Nikiforovo Familii: Kargovci Kauriovci Babalijovci Boškovci Guržovski Gugulevci Gulovci Kuculovci Kutrevci Tortevci Tulevci Kačevci Damkovci, din Petkovden, Čalčevci Čaparovci Čudulovci Cergovci Cincarevci Žantevci Pulevci (Pulevski), din Osoj, Selce, Rostuša Ramnina si Stepanci, din Prečista, Popovci Frčkovci Alautovci Kolovci Kostovci

Andrei a avut trei frati, Gjorgi pictor, Nikola sculptor si Kosta, un fiu pe nume Dame, care a lucrat la bisericile din Prizren si Kosovska Mitrovica. Era bunicul arhitectului bulgar Simeon Zografov. Damianov si echipa sa au construit peste tot in Balcani., Macedonia, Serbia, BH, peste 40 de immobile, partea mare biserici. Cele mai cunoscute sant: Biserica Sfantul Pantelimov din Veles (1840), manastirea Sfantul Ioachim din Osogovo, langa Kriva Palanka (1845), Sfanta Maica Domnului din Novo Selo in apropiere de Štip (1850), Sfantul Nicolae din Kumanovo (1851), apoi bisericile din Niš, Nova Crkva, Mostar, Sarajevo (Catedrala Theotokos), Biserica Sfantul Gheorghe Semendria din Smederevo 1850-1854, Biserica Sfantul Ilie din Pecenjevac langa Leskovac, Biserica Sobormiceasca din Mostar. Ostoja Rajkovici si vlahi din Bosnia-Hertegovina Ostoja Rajaković era de origine vlaha, unul dintre cei mai importanti nobili ai regiunii Ohrid, al regatului medieval sarb (veac.14). A fost vazal si rudenie al familiei Mrnjavcevici, acestia tot de origine vlaha, precum si a boierului Andrija Gropa, despre care se considera ca isi trage originea dintr-o familie albaneza. Inscriptia de pe mormantul sau din biserica Sfantul Clement din Ohrid, spune: “Se prezinta robul lui Dumnezeu Ostoja Rajaković, poguslom (etnie) Ugarčik si rudenie al regelui Marko (este vorba de Kraljevic Marko-Craisorul Marco) si ginere al jupanului Rope, vara 1379, luna octombrie...“ Craisorul Marco era inrudit si cu Mircea cel Batran (Bogdan Petriceicu Hasdeu-Originile Craiovei). Istoricul si etnograful sarb Jovan Cvijić (1922), spune ca Marko Craisorul, conform legendei, ar fi inrudit si cu tribul de origine macedo-romana Miacii, (Vezi articolul precedent). Conform spuselor istoricului Konstantin Jiriček, constatare care este dealtfel indeopste acceptata, Ostoja a apartinut familiei vlahe Ugarčić din Nevesinja (la nord de Trebinje). De aceea se considera ca a apartinut nobilimi regiunii Zahumlje sau Hum (Hertegovina). Acesti nobili, in mare parte de origine vlaha, pe vreme Tarului Dusan Nemanjici, vor primi mosii in Macedonia, precum Mrnjavcevicii. Alti nobili vlahi ai tinutului Hum sant familiile: Sanković, Sandalj Hranić, Pavlović, hercega Stjepana (Stefan Hranici – Kosača) si altii. Lista catunelor si a familiilor vlahe din Bosnia si Hertegovina medievala: Bančići Banjani Bobani Bogdašići Dobrieni Drobnjaci Gleđevići Hardomilići Hrabreni Kalojurjevići

Kićurići Kresojevići Kujavići Kukuriječ Kutlovići Maleševci Mirušići Nenkovići Odrančići Mirilovići Pilatovci Pliščići Pocrnje Predojevići Pribinovići Primilovići Priradci Riđani Ugarci Vlahovići Voihnići Vragovići Zupci Žurovići Tomići Nikolići Sfantul Sabba este Sfantul Sava Primul rege al sarbilor cunoscut de istorie era Mihailo Vojisavljevici, al regatul Duklja (Dioclea), despre care se stie ca a fost recunoscut de catre Papa Grigorie al VII-lea la anul 1077. Papa scrie: “Michaeli Sclavorum regi”, ceea ce inseamna Mihai regale sclavilor. Deci nu a sarbilor! Istoricul muntenegrean Radoslav Rotkovici explica cum ca intemeietorul dinastiei Stevan Nemanjic a fost numit Prvovencani (primul incoronat). Daca regale Mihailo ar fi fost un rege sarb, este de la sine inteles ca el ar fi fost primul numit Prvovencani. Mihai si fiul sau Bodin (la sfarsitul sec.11), schimba cetatea de scaun pe care o muta la Skadar. In Letopisetul lui Popa Dukljanin (Ljetopis Popa Dukljanina), sta scris ca acesti regi ai Dioclei Bodin, Vladimir si Gradinja, au fost inmormantati in manastirea Sfantul Sergiu si Bahus din Skadar. Astazi din manastire au ramas doar ruinele. Unii autori considera ca manastirea a fost intentionat distrusa de catre reprezentantii dinastiei ulterioare Nemanjici, pentru a se sterge orice urma a primilor regi si a origini lor. Peste vechea manastire a fost mai tarziu ridicata alta, construita de catre regina Jelena (Anju) Nemanjici. Importanta primei cetati de scaun a cnezatului Dioclea-Doclea,

deasemenea a fost marginalizata, precum si importanta primului voievod cnezsfant “sarb” Jovan Vladimir. Jovan Vladimir a fost casatorit cu printesa bulgara Teodora Kosara, din dinastia greaca/vlaha Cometopuli. In timpul razboiului (Morejski rat), din 1694 cativa calugari in frunte cu episcopul Savatije Ljubibratić, din manastirea Tvrdoš, se refugiaza pe teritoriul Republici Dubrovnik, in Herceg Novi, luand cu ei si cateva particele din moastele sfantului Gheorghe. Acesti calugari ridica o manastire in cinstea Sfantului Sabba (Sava) cel Sfintit, cult care se raspandeste in Muntenegru. Stefan Hranici – Kosača (1392-1435), marele voievod de Hum a fost numit „hertegul sfantului Sabba“, iar regiunea Voievodatul Sabba. Familia Hranici era de origine vlaha. Dupa 1774 Maria Tereza aduce un decret in legatura cu sarbatorile bisericesti, iar calugari pentru a atrage masele de oameni, incep raspandirea cultului Sfantului Sava, iar particelele moastelor sfantului Gheorghe, despre care am vorbit mai sus, au fost declarate drept apartinand lui Sava Nemanjici. Astfel Sfantul Sabba, a devenit Sfantul Sava. Sursa http://kernivan.blogspot.com/2016/11/dukljanski-tragovi-i-istorijsko.html Limba ilirica identica cu limba slava Cunoscutul istoric Mirko Vidović spune ca limba ilirica abia in perioada medievala incepe sa primeasca denumirea de limba croata, treptat si celalalte regiunii ilirofone precum limbile slovena, slovaca, ceha, morava (poloneza), etc. In regiunea POLJICA din Croatia de azi, precum si pe insulele Brac si Hvar, au activat asa numiti “preoti iliri”, care scriau in limba ilirica. Cu navalirea bulgarilor in Tracia, sub conducerea kanului Asparuh, tatari de pe malurile Volgai, cu cca 50.000 de ostasi, pe la jumatatea sec.17, ajung sa fie noii stapani ai Traciei si Macedoniei si vor da acestor regiuni ocupate numele lor de trib V’lgaria/Blgaria. Ne punem intrebarea dar acesti ostasi au putut intradevar sa bulgarizeze cel mai mare popor din lume, (dupa indieni, conform spuselor lui Herodot)? Sa nu uitam ca Imparatul Traian, cu cca 500 de ani mai de vreme, a folosit o armata de aprox. 150.000 de ostasi si a reusit sa ocupe doar 14% din Dacia! Cum a devenit limba macedona veche, limba slava veche? Odata cu navalirile Avarilor din nord spre Balcani, cu ei s-au aciuat si V’lgari si Sarbii. Cotropitorii au dat numirile lor limbilor indigene. Astfel limba macedoneana, din motive politice ale Imperiului Bizantin din timpul respectiv, a fost denumita ca limba slava, iar mai tarziu, tot din motive politice, in Dalmatia sub influenta Habzburgilor, limba ilirilor a fost denumita limba croata. Lingvistul bulgar Georgiev marturiseste ca in limba greaca veche au ramas cele mai multe cuvinte ilirice. Comparand greaca veche cu croata, macedoneana, bosniaca. Dr. Ferdo Šišić in monografia sa “Pregled povijesti hrvatskoga naroda”, declara hotarat: “Luand in considerare ca navalitorii croati putini la numar (doar elita conducatoare), a primit limba indigenilor, iar acestia numele navalitorilor”. Se pune intrebarea in ce limba au vorbit bastinasii din Balcani? Pelasgica, Ilirica,

Liburna, Panonica, Dalmata? Filologul, slavistul si lingvistul croat Josip Hamm in cartea sa intitulata “Staroslavenska gramatika” spune: “…multi slavisti sunt de accord ca Scitii, Neurii, Budinii sant predecesorii vechilor slavi. CITESTE SI: Peninsula Balcanica – Rumilia Dinastia Balsa (Balsici) si ordinal secret al dragonului Catunele vlahilor din Balcan Din cartea „Istoria poporului sarb” Navalirea slavilor in Balcani Stema familiei feudale Mrnja(vljevici) Traducere din limba sarba, din cartea “Iliria si Albania” scrisa de autorul bosniac Petko Nikolici Vidusa Spusele unor autori despre vlaho/morlacii din Bosnia si Hertegovina Familia nobiliara de origine vlaha Miloradovici-Hrabreni Tribul de origine morovlaha Bogunovici Deslavizarea Balcanului - Alti nobili sarbi de origine vlaha din perioada medievala Cezar Voihna-Vojihna Vojihna il avea de ginere pe Uglješa Mrnjavčević (fiul lui Vukašin Mrnjavčević). Din articolele precedente am vazut ca familia Marnjavcevici este de origine vlaho-ilira, din Dalmatia. Vojihna sau Vojin de Drama, (oras in Macedonia greceasca), s-a nascut probabil pe la anul 1298, a fost unul dintre cei mai insemnati nobili din timpul Tarului Dušan al serbiei, cel mai mare rege al sarbilor. Voihna purta titlul de Cezar si avea in stapanire tinutul Drama. Intr-o carta a manastiri Hilandar, Voihna este mentionat ca nobil si verisor al Tarului si asociat al Imperiului condus de Dusan Nemanjici. Dupa moartea Imparatului bizantin Andronic Paleologul, in 1341, Dusan devine aliat al lui Ioan VI Cantacuzino. In 1345 este proclamat Imparatul sarbilor si a grecilor la Serres, iar un an mai tarziu este incoronat la Skoplje in 1346. Printre membrii regali și nobilimea pe care i-a numit Dusan, erau: Simeon Uroš, Jovan Asen (din familia Asanestilor), Jovan Oliver Despot, Dejan Dragaš, Branko Mladenović ca Sebastocrator, Grgur Golubić, iar Preljub si Voihna ca Cezari. Cneazul Paskaci Paskač (1365) a purtat titlul de cneaz impreuna cu fiul sau Vlatko Paskacici, fiind vazali ai familiei de origine vlaho-ilira Mrnjavcevici. Ei au intemeiat manastirea Psača, inchinata Sfantului Nicolae si situat la cca. 3 Km de Kumanovo, Macedonia. Cuvantul CNEZ-CHINEZ este foarte vechi de provenienta vlaha. Titlul de cnez era cel mai mult folosit de catre vlahi din Balcani.

Mircea cel Batran In anul 1394, Baiazid incepe sa stranga pe vazali sai crestini in orasul Seres, punand la cale o campanie militara impotriva lui Mircea cel Batran. Dintre nobili vlaho-sarbi au venit Stefan Lazarević (fiul cneazului Lazar), Marko Mrnjavčević (Craisorul Marco), Konstantin Dragaš (din familia dinastiei Nemanjici) si Konstantin Balšić (de origine vlaha), toti impreuna cu oastea lor. Mircea la lupta de la Rovine reuseste sa infranga si oastea Sultanului, precum si a vazalilor acestuia. Totusi va recunoaste suveranitatea lui Baiazid, platind darile impuse. Cnejii vlaho-sarbi nu aveau nici un interes sa lupte impotriva domnitorului valah, dar au fost nevoiti, cel mai probabil s-au lasat invinsi, deoarece toti acesti voievozi vor cadea in lupta. In termeni moderni au fost practic folositi in aceasta lupta fratricida de catre sultan, drept carne de tun. Este cunoscut faptul ca Lazar Hrebeljanovici a avut relatii foarte bune cu Radu I Negru, tatal lui Mircea Voievod. Astfel se face ca lupta de la Rovine nu a fost o victorie a domnitorului vlah, ci mai de graba o pierdere a oastei vlaho-sarbe. Orasul Seres Seres, 1205 a fost ocupat de catre Asan I Caloian, iar mai tarziu devine orasul de scaun al Tarului Dusan 1345. Dusan a fost proclamat Tar atat al sarbilor, cat si al grecilor, sau mai bine spus al vlahilor greci, adica al vlahilor vorbitori de limba greaca si Latina, cele doua fiind considerate limbi oficiale de stat. Aici o sa fac o paranteza. Este cunoscut faptul ca pe vremea bizantinilorromeilor, poporul care nu avea propriul alfabet, nu era considerat de sine statator. Din cauza aceasta Chiril si Metodie au fost nevoiti sa formeze un nou alfabet, cel chirilic, pentru ca slavii sa poata fi considerati popor propriu zis. Alfabetul acesta a fost un fel de compilatie intre alfabetul grecesc, adica getic, deoarece acestia l-au preluat de la geti, urmasi ai pelasgilor si cel latin. Chiril si Metodie au fost angajati in crestinarea slavilor de catre Imperiul Romeic-Bizantin, deoarece la vremea respectiva , din cauza navalirilor barbare (slavi, avari, bulgari si mai tarziu unguri), precum si din cauza revoltelor vlahe de peste tot din Balcani, bizantinii aveau nevoie de pace cu slavii, carora le vor oferi diverse privilegii. In felul acesta a inceput treptat si asa zisa slavizare a vlahilor. Astfel din sec. 7-10, unii din vlahi au inceput singuri a se declara slavi, sarbi, croati, pentru a beneficia de privilegii. In felul acesta se poate explica si cauza din care vlahii amintiti mai tarziu in veacurile 13-14 si 15 deja aveau asa zise nume “slave”. Slavi in hristoavele medievale fiind de fapt numiti “sclavi sau sclavini”, asta datorita faptului ca au navalit in Balcani ca sclavi ai avarilor. Dealtfel “slavi” nu sunt decat un popor de origine scito-sarmata, inruditi si ei cu geto-dacii. Este cunoscut faptul ca navalitorii bulgari nu aveau mai mult de cca 50.000 de ostasi, un numar mult prea mic pentru a putea bulgariza sau slaviza masa indigena a vlahilor (traco-iliriri). De exemplu doar orasul Sirmium, care era considerat al patrulea oras al Imperiului Roman, avea in jur de 100.000 de locuitoti, Viminatium in jur de 35.000, Salonic 30.000... Vezi articolul anterior!

Radul-Beg A fost un Cnez de origine vlaha care a trait in zona muntelui Rtanj. Legenda spune ca el a cerut binecuvantare de la Episcop ca sa se casatoreasca cu propria lui nora. Episcopul i-a zis ca asa ceva nu poate permite. Apoi Radu l-a intrebat ce sa faca ca pacatele sa-i fie iertate? Iar Episcopul i-a raspuns: - Orice ai face, nu stiu ce va fi cu pacatele tale. Fa precum doresti. Dupa acest raspuns Radul-Beg ii taie capul Episcopului, iar diaconului ce dadea sa-i sara in aparare, i-a taiat mana. Pentru mantuirea sa Radul-Beg zideste la poalele muntelui Ratanj noua biserici si manastiri. In una din ele, in Manastirea Lozica, legenda spune ca se gaseste mana diaconului. In Manastirea Lapusnia (azi este ruinata), pe o icoana se spune ca putea fi vazuta persoana ucigasului precum si a arhiereului ucis. Este doar o presupunere ca biserica Lozica a fost candva manastire care a fost cel mai probabil zidita in veacul 14 sau 15. Este inchinata Sfantului Arhanghel Gabriel. A fost reconstruita in 1680, iar apoi in 1850. Slujba se tine din 1854. In apropierea biserici se gaseste un izvor cu apa rece foarte buna. Conacul lui Radul-beg din Zaječar, despre care se considera ca a apartinut cnezului. Este una dintre cele mai vechi constructii din oras. Se considera ca imobilul a fost cumparat de catre Radu-Gligorievici din satul Grljan, in 1833, dupa retragerea turcilor, acesta find mai apoi numit Radul beg. Astazi conacul este transformat in muzeu al orasului vechi Zaiceri. Ioan Comnen Asan Dupa incoronarea lui Dusan IV Nemanjici de Tar al Sarbilor si Romeilor, unul dintre reprezentanti nobilimi era Ioan Comnen Asan (Vezi articolul precedent: Deslavizarea Balcanului – Alti nobili sarbi de origine vlaha din perioada medievala) Ioan (Iovan-Ivan) a fost suveranul orasului Vlora cu aprox. intre anii 1345 si 1363, la inceput ca vazal al sarbilor, iar mai apoi a devenit independent. Isi trage originea din nobilimea vlaho-bulgara, fiind frate al Tarului bulgar Ivan Alexandru si al Elenei Bugarska, sotia Tarului Dusan. Ioan vine in Serbia la sora sa primind de la Tar titlul de despot si primind in stapanire teritoriile nou cucerite din Albania de sud. Aici intreprinde legaturi comerciale cu Venetia si Republica Dubrovnic. In 1353 devine cetatean venetian, cu ajutorul carora reuseste sa mentina suveranitatea cnezatului sau de Vlora. Este nascut in Keratsa Petritsu, de catre fica despotului Šišman de Vidin si Stratimir, despotul de Kran. Astfel mama lui Ioan este urmasa dinastiei Asanestilor, aceasta fiind stranepoata Tarului Ioan II Asan. Ioan moare probabil de ciuma in 1363. Urmasul sau va ajunge Alexandru Comnen Asan, care se pare ca era fiul sau din prima casatorie, a doua sotie a sa find Ana Palaiologina, care facea parte dintr-o familie de nobili din Epir. Ioan a purtat si numele de Comnen din cauza mamei sale care isi tragea

originea din familia Asanestilor, care la randul lor erau inruditi cu Romeii bizantini, sau prin casatoria cu Ana Palaiologina. In afara de portul orasului, Ioan mai avea in posesie cazemata din apropiere si palatatul Berat din partea de nord-est. Amploarea domeniilor sale este incerta. Se considera ca avea sub stapanire regiuni din centrul Albaniei de azi, cateva orasele, precum si mai multi nobili albanezi locali. Doua bonuri de plata din 1350, sunt o dovada ca Ioan era intermediar in comertul cu șeptel, zahar si piper, avand un profit si de la vama portuara. Din cauza amenintarilor venite din partea lui Nikeforos II Orsini, care a ajuns sa stapaneasca Tesalia si Epirul, Ioan este nevoit sa ceara ajutor din partea Venetiei. Istoricul bulgar Hristo Matanov presupune ca Ioan avea chiar si propria sa moneda. Deslavizarea Balcanului – Alti nobili sarbi de origine vlaha din perioada medievala– partea II Šefik Beslagic in cartea Ljubinj srednjevekovni nadgrobni spomenici, spune: “Toata regiunea Ljubinje a fost in perioada medievala populata de triburi ale vlahilor, despre care inca nu este stabilit dar sunt bastinasi sau au migrat din alte regiuni… Dintre triburi sunt cunoscute Vlahovići, Pocrnje, Radosalići, Burmazi, Bančići, Goduni, Boljuni si Hrabreni-Miloradovići. In apropiere, in Popovo polje, sunt cunoscute familiile de nobili Nikolić, Sanković, dar cei mai importanti era familia lui Nenac Čihorić din Veličani.” Apoi, acelasi autor mai spune: “Stipko Radosalić, a carui mormant inca mai poate fi gasit in aceasta regiune (Ljubinje). Se pare ca fratia Radosalić a fost destul de numeroasa, fratia din Vlahi de jos. Mai multi din aceasta familie au fost buni pietrari, astfel ca pe langa distinsul pietrar Radonja Grubačević din Dubrovnik (veac.15), a lucrat si Simo Radosalić, care cel mai probabil a fost de prin partile acestea, apoi zidarii si pietrarii Vlatko, Ostoja, numit Kostur, precum si Vitko Radosalić. Vitko cu inca un mester a ridicat si o biserica franciscana in Srebrenica. Mai tarziu, pe la finele veacului 15, in Dubrovnik sant amintiti pietrarii Marko si Vukac Radosalić.” Se considera ca acesti mesteri au facut partea mare a pietrelor funerare (cruci din piatra si sarcofage), din sus amintita localitate vlaha. Čihorići, sant nobili medievali din Popovo polje, care anterior, pana la anul 1356, s-au mai numit si Drugovići. In izvoarele istorice sunt amintiti in localitatile Travunije, Gacko, Nevesinje si Nikšić. Se considera ca aici s-au asezat venind din Salonic si Polog, Grecia de azi. In documente de arhiva, dar si pe pietrele funerare sunt amintiti ca Čihorići. Din aceasta familie isi trage originea si voievodul Sandalj Hranić. Primul nobil amintit de arhiva istorica din Dubrovnik, este Radoje Drugović, gasit in slujba banului Matija Ninoslav, la anul 1249. godine. La inceputul veacului 13 este amintit Klap Drugović din Nevesinje ("Slar Drugouich de Neuesigna"), care a fost parat, aflandu-se in fata judecatorilor din Dubrovnik. Din

1335 tot in arhivele Dubrovnikului este amintit un oarecare Gradoje Čihorić din satul Kotezi, langa Popovo. Pe pietrele funerare in Veličani, Popovo sunt intalnite mai multi membri ai acestei familii Čihorić. Sunt inscriptionate Radaca, nevasta lui Nenčev, apoi patru frati: Nenad, Vratko, Dabiživ si Stjepko. Izvoarele mai amintesc de jupanul Dabiži Čihorić si oameni sai din tara Hum (Zahumlje), apoi de Hranko Hranković, jupan Nenac, Stjepko Čihorić si alti. Familia Sankovići, a stapanit tara Zahumlje. Intemeietorul este Sanko Miltenović fiul lui Milten Draživojević si nepot al lui Dražen Bogopenca (Bogopanković). Dražen a fost nobil din Nevesinje, iar numele sau este amintit pentru prima data in 1306. Stema familiei Bogopanković este acelasi cu stema lui Petar Ohmučević, fiind probabil inruditi. Fiul lui Dražen, Milten Draživojevici si Ružir in 1336 sant amintiti ca find atasati ai regelui Stefan Dusan. Mai este amintit Sanko Miltenović si fratele sau Gradoje, fii lui Milten, in 1335 si 1362 tot in arhiva Dubrovnikului. In 1368 Sanko face un legamant cu Nikola Altomanović (tot de origine vlaha), cu ajutorul caruia ocupa o regiune a lui Gojislav Vojinović, la granite cu Dubrovnikul. Necropola familiei Sanković se afla in satul Biskupovo langa Konjic, unde sunt inmormantati: Milten, Sanko, Gradoje, Radič si sotia sa Gojislava. Radača, fica lui Milten, s-a calugarit si a luat numele de Polihrania, mormantul ei gasindu-se in apropiere de manastirea Zavala din Popovo polje. Altoman Vojinović Marele jupan Altoman (1347 - 1359), se trage din familia Vojinović, care aveau in stapanire mai multe mosii din regiunea Hum (Zahumlje), regiune din care provin mai multe familii de vlahi, partea mare nobili care aveau un rol important in conducerea Regatul medieval Sarb. Vezi articolul precedent! Altoman a fost cel mai varsnic fiu al voievodului Vojina, se casatoreste cu Ratoslavoa Mladenović cu care il va avea in 1348 de fiu pe Nikola Altomanovici. Pe vremea singurului Tar Dusan al sarbilor, facea parte din nobilimea de varf al statului, luand parte la diverse razboaie, in special din Epir si Tesalia. Dupa moartea sa mosiile au fost ocupate de catre fratele sau cneazul Vojislav Vojinović (pe la anii 1355-1363), inlaturandu-l pe nepotul sau de frate Nikola si pe mama sa. Fratii lui Altoman erau Miloš, Vojislav si sora Vojislava, casatorita cu Brajko din familia Branivojević, din Ston regiunea Hum. Marele jupan Altoman Vojinović moare in 1359. Dupa cum am relatat in articolele anterioare, Dusan din familia Nemanjici, a fost in buna parte inconjurat de nobilimea vlaha din Hertegovina. Dupa moartea sa nobilimea va lupta pentru a pune mana pe stapanirea tari. Pe de o parte erau Lazar Hrebeljanovici si Nikola Altomanovici care tineau parte regelui Uros, fiul lui Dusan, iar pe de cealalta parte era despotul Ugljesa din familia Mrnjavcevici. Lupta se va sfarsi in favoarea despotului, care practic va conduce statul sarb, regale Uros avand mai mult un rol secundar.

Ctitoriile dregatorilor sarbi de origine vlaha Familia Mrnjavcevici Manastirea Divljane (veacul 14), este inchinata Sfantului mucenic Dimitrie, izvoratorul de Mir (8 noiembrie), se gaseste situata in satul Divljane, facand parte din eparhie Nisului, in apropiere de lacul cu aceiasi denumire. Conform unelor date manastirea ar fi fost ridicata inca de la anul 394, pe temelia unui templu pagan ridicat in cinstea zeului Mitra. Alte descoperiri arheologice au scos la iveala ca aceasta localitate a fost locuita inca din cele mai vechi timpuri. La doar 1 Km a fost gasita o asezare care dateaza din epoca bronzului, ce apartinea tribalilor traci cca 1200 i.e.n. La doar 5 Km de manastire, la Bela Palanca se gaseste o alta asezare Remeziana, de pe timpul romanilor. Pe locul templului ridicat in cinstea zeului Mitra, au fost gasita o icoana din marmora a unei nimfe precum si o alta icoana a cavalerului trac, tot din marmora. Temple ale zeului Mitra au fost ridicate prin veacul 2 si 3 e.n. In aceasta zona, au fost gasite numeroase vestigii antice prin imprejurimi, ceea ce dovedeste faptul ca regiunea a fost locuita din cele mai vechi timpuri. Denumirea Divljane deriva din cuvantul get “Diu” adica “Zeu”, din care apoi latinescul “Divus - “Diviana”, ceea ce inseamna divin, divinitate. Dupa spusele profesorului S. Petrović, toponimele ce deriva din acest cuvant latin sunt: div, ceea ce in sarba inseamna urias, apoi, divlji, ceea ce inseamna salbatic. Din Biblie, din Cartea lui Enoh si multe alte legende vechi, de peste tot in lume, se stie ca in vremuri stravechi, pe pamant au trait uriasii. Astfel din cuvantul Divus se extrage denumirea zeilor in limba hindusa deva, la persi daeva, in latina mai apare si deus, etc. Biserica crestina timpurie se considera ca a fost ridicata de catre Episcopul Sfantul Niceta de Remesiana (338-420), care s-a nascut chiar la Bela Palanca in apropiere de Divljane. Niceta a fost Episcop in aceasta localitate timp de 54 de ani (366-420). Pe timpul vieti a construit multe biserici si manastiri, la Milano, la Marsilia, Tugasti…etc. Sfantul Niceta de Remesiana a tinut legaturi cu multi prelati ai timpului sau: Imparatul Teodosie, Papa Damas, Siricie, Inocentie, Patriarhul Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Paulin, Sf.. Ambrozije, Sf.. Avgustin, Sf. Jeronim si alti. Nu intamplator, in apropiere de Manastire se gaseste si un izvor care se considera ca este tamaduitor, precum si un stejar vechi de mai bine de 1.000 de ani. Sfantul Niceta a inchinat vechea manastire Sfantului Dumitru, deoarece acest sfant era si protectorul orasului Solun, orasul principal al prefecturii Iliricului, de care in acel timp tinea si Remesiana (Bela Palanca). Hoardele nevalitoare a barbarilor sclavini, vor distruge manastirea, astfel ca ea va fi reconstruita in mai multe randuri pe vremea Imperiului Bizantin. Se considera ca manastirea a fost reconstruita si de catre familia Mrnjavcevici in sec.14, in mai multe etape, ea suferind iarasi devastari pe vremea turcilor. Ultima data a fost renovata in 1395, ramanand asa pana in 1902, cand a trebuit sa fie

iarasi renovata, aratand asa cum este astazi. Manastirea Zavidince, din satul cu acelasi nume, tine de eparhia Nisului, pe teritoriul comunei Babušnica. Manastirea este inchinata Sfantului Gheorghe, insa in popor este cunoscut si ca manastirea Sfantului proroc Ilie. Probabil a fost ridicata pe la anul 1367, de catre fratii Mrnjavčević. In interior se gaseste un izvor de apa ce se considera ca ajuta vederea la oameni. Nu exista alte date istorice despre manastire. Hramul este reconstruit in 2012. Manastirea lui Marko, se gaseste situata in satul Markova Sušica, la 18 Km de Skoplje. Manastirea ridicata in 1345, a primit denumirea dupa Kraljevici Marko (Craisorul Marco), care se tragea din familia Mrnjavcevici, este inchinata Sfantului Dimitrie. Ctitorul este regale Vukašin, dar constructia a fost terminata pe vremea fiului sau Marko, intre 1366-1372. Probabil biserica a apartinut familiei, pentru ca se presupune ca in ea au fost inmormantati tatal si fiul Vukašin si Marko. Crkva Svete Nedelje din Prizrenu. Conform inscrisului a fost ctitorie tot a regelui Marko Mrnjavcevic, inchinata Sfintei Fecioare Maria, ridicata in 1370- 1371. Biserica a fost reconstruita in 2005. Familia Kosaca Manastirea Zagrađe este situate langa Šćepan Polje, la unirea raului Piva cu Tara. A fost ridicata la mijlocul sec.15 (1450-1460), de catre hertegul Stefan (Šćepan) Vukčić Kosača, nepotul voievodului Sandalj Hranić. Biserica este ridicata in cinstea Inaltari Domnului. Lazar Hrebeljanovic Manastirea Gornjak este prima ctitorie a cnezului, situata in apropiere de raul Mlava, ridicata in 1378. Din cauza razboaielor, manastirea a fost de mai multe ori incendiata si distrusa. De deasupra in capela cioplita in stanca, sunt asezate moastele Sfantului Grigorie Sinaiticul. Sfantul a trait o peroada in aceasta pestera, iar credinciosi cred ca moastele ajuta femeile care nu pot ramane insarcinate. Manastirea Ravanica, este situata in apropiere de Senj si raul Ravanica. A fost ridicata in 1381 si inchinata Inaltari Domnului . Dupa razboiul de la Cosovo Polje, trupul neansufletit al marelui cnez a fost inmormantat in aceasta manastire. Dupa cucerirea turceasca manastirea a fost jefuita si distrusa in mare parte. Ieromonahul Stefan Daskal (Dascal, invatator), a lasat inscris despre zilele grele prin care manastirea a trecut la finele veac.17. Conform spuselor sale in primavera anului 1690, patriarhul Arsenije Čarnojević impreuna cu 37 de mii de familii a fugit din fata turcilor peste Dunare. Atunci si calugarii manastiri Ravanica s-au alaturat patriarhului au luat moastele lui Lazar si s-au refugiat in Ungaria la Santandrei. Aici calugari au ridicat in apropierea Dunari o mica biserica in care au depus moastele sfantului cnez Lazar. Nu este cunoscut cine a fost ctitorul acestei manastiri.

Cnezul Aleksandar Karađorđević renoveaza manastirea Ravanica in 1844 din bani statului sarb. Familia Balsic Manastirea Beška (1438), este ridicata in apropierea lacului Skadar. Hramul este inchinat Sfantului Gheorghe, fiind ctitoria cnezului Đurađ II Stracimirović- Balšić si al Jelenei (Elena) Balšić, fica cnezului Lazar. In biserica sunt inmormantati si Đurađ si sotia sa Jelana Balšić. Biserica Sfantul Gheorghe (1441-1442), este situata pe insula Gorica (Beška, Brezovica), din lacul Skadar, in Muntenegru. Se presupune ca a fost ridicata de catre Đurađ II Stracimirović Balšić sau de sotia sa Jelena. Dupa moartea celui de-al doilea ei sot, voievodul de Hum, Sandalj Hranić, in 1435 anul, Jelena se intoarce in Zeta. Din testamentul lasat se intelege ca ea a restaurant biserica. Biserica Sfantul Nicolae din Densus, Tara Hategului In susţinerea părerii cum că aceasta ar fi fost la început un templu păgân, vine argumentul că altarul bisericii este mai aproape de direcţia sud, decât de cea de est. Alte indicii ar fi forma acoperişului, care privit din lateral, are forma unei păsări, mai precis porumbel, iar deasupra altarului se afla doi lei de piatră, situaţi coadă în coadă. Cea mai vehiculată părere este cea care susţine că actuala biserică din Densuş a fost un templu roman creştinizat, adică o biserică paleocreştină construită între secolele IV-VI, fiind şi prima biserică de pe teritoriul Daciei. Cert este faptul că biserica a fost ridicată pe ruinele unei construcţii din antichitatea secolului al IVlea. Construită din blocuri, bolovani de râu şi din materiale luate din fosta capitală romană a provinciei Dacia - cărămizi cu inscripţii romane, capiteluri, pietre funerare, tuburi de canalizare - biserica are un aspect neobisnuit, stârnind admiraţie şi uimire. Valoroasele fragmente de pictură murală, datând din 1443, opera unei echipe de maeştrii, în frunte cu Stefan, unul din primii zugravi români cunoscuţi, vădesc strânse legături stilistice cu picturile de epocă din Tara. Descoperirea unui scut dacic pe care era reprezentat un leu ridică alte multe semne de întrebare. Leul a fost mereu un animal solar şi un simbol regal, din cele mai vechi timpuri. Un astfel de simbol identic a fost descoperit si la cetatea dacica Piatra Rosie din Muntii Orastiei, cetate ridicata pe vremea lui Burebista. Masa altarului pe care slujeşte preotul este o piatră funerară romană datînd din secolele II-III d.H. Noile descoperiri arheologice din zonă (o piatră pe care se află o inscripţie în limba latină, dar care vesteşte o sărbătoare dacică) par a adînci şi mai mult misterele acestei zone. „Sfântul Apostol Bartolomeu” ducându-și pielea pe băț Una din legende afirmă că Sfântul Apostol Bartolomeu ar fi fost mirele de la

„Nunta din Cana Galileii” și că ar fi întreprins apoi lungi călătorii de răspândire a noii credințe creștine prin Cilicia, Armenia, Mesopotamia și India. La curtea regelui Polimius din Armenia ar fi săvârșit minuni și tot acolo ar fi fost omorât în mod crud (a fost jupuit de viu). Apocalipsa Getica Napoleon Savescu in cartea “Noi nu santem urmasii Romei”: <<Sfatuitorul, Marele Preot Deceneu, i-a instruit pe traci sa traiasca potrivit cu legile naturii cunoscute pana azi ca Legile Belagine. Se pare ca in timpul lui Burebista s-a decis ca anul I sa fie anul cand s-au nascut cei doi Zamolxis, 713 i.d.H. Trebuie notat ca anul reformelor politicoreligioase 666 apare pe tot felul de inscriptii de pe tot teritoriul pelasgic, ca SSS (6,6,6), sau CCC (C-grecesc), ori VIVIVI (6-latin). AYRELIA: STRALUCITOARE BENERIA: CURATAOE SYM FORO: MAREATA DOAMNA SYN DIO: SUNT CREDINCIOASA SYN ZE SASE TRI: SUNT CU TREI DE SASE KAI TETHI GATRI: DAR ATAT TE ROG AYRIS NONAM: CANDVA SA MA AJUTI NIASCHARIAN: SA RENASC Citind doar primele litere in acrostih avem formatia ABT SSS KAN: Cu 666, de ani acesta fiind semnul la care se inchinau cei intorsi la adevarata religie, semn ce se purta pe mana dreapta sau pe frunte.>> Prin aceste cuvinte, istoricul ne explica acest nou mod de viata de pe vremea lui Burebista, cel mai mare rege al dacilor, ce se propaga dintr-un centru spiritual numit Muntele Sfant sau Koga-Ion, care mai inseamna si Capul Magnificului. Aici preotii lui Zamolxe (Zeul Mos), ofereau credinciosilor nemurirea si unde ucenicii (recrutii), cantau: “Sfant e domnul noptii”. https://talcuireapocalipsa.wordpress.com/2018/07/10/uriasii-au-secat-laculpanonic/ https://talcuireapocalipsa.wordpress.com/2017/10/07/sarmisegetuzadenumiresimbolica- marcul-viteazul/ Nu care cumva toate acestea seamana cu spusele Sfantului Apostol Ioan din Apocalipsa, ultima carte a din Biblie? Este cunoscut s’au descoperit monede din timpul lui Bureo Bisteo, sau care circulau încă pe timpul domniei lui pe care scria în limba getică, ”SARMIS VASIL”, care înseamnă ”cel mai mare rege”, sau mai bine spus supusul (vazalul) lui ARMIS, cel mai important zeu al traco-daco-iliro-getilor. https://talcuireapocalipsa.wordpress.com/2018/06/19/armis-cel-mai-venerat-zeualregilor-traci/ Acelasi autor descrie Sarmisegetuza in felul urmator: <<Nucleul din Muntii Surianu intins pe o suprafata de 200 km patrati. Incinta militara din centrul religios are o suprafata de 3 hectare, cu ziduri de piatra ecarisata (blocuri de calcar fasonate) care fac din Sarmisegetusa dacica un unicat in Europa; Zidul

Dacic (Murus Dacicus) este format din cetati construite din blocuri de calcar, a construit si cetati de piatra nefasonata, legate cu lut, ca cele de la Piatra Neamt (Piscul Batca Doamnei si colina Cozla), Cetateni (Jud. Arges), Covasna-Valea Zanelor sau Sighisoara. Armata lui numara, la vreme de razboi, mai mult de 200.000 de oameni, facandu-l de temut.>> Multi dintre daci nu erau de acord cu noua religie impusa de Burebista si marele preot Deceneu, care ulterior a fost numit successor al regelui defunct, acesta find ucis de catre nobili razvratiti. Interesant de adaugat ca pe sigiliul primei capitale a Moldovei, Baia, apare un cerb cu capul taiat. Sa fie acesta un simbol al infrangeri Domnului Nopti, Magnificul Ion, a vechiului cult al zeului Armis, transmis prin Zamolxe si preotii sacerdoti si invingerea crestinismului? Catedrala Sant’Apollinaire Nuovo, construita de Theodoric cel Mare (de origine gotica-getica), în imensul mozaic creştin apar cei trei magi, dar nu în costumaţie orientală, tradiţională, ci îmbrăcaţi în tarabostes (aristocraţi) daci, având pe cap pileus, cuşma dacică specifică. În urma lor dar fără legătură cu ei „apar sfintele muceniţe care poartă îmbrăcăminte ţărănească românească: cămăşi albe cu poale lungi, catrinţe decorate cu motive variate, marame albe de borangic cu franjuri către glezne” Cele mai cunoscute catune ale vlahilor din Muntenegru In Muntenegru o regiune numita “Katunska Nahija”, a fost locuita in intregime de o populatie de origine vlaha. Spre deosebire de vlahi de pe litoralul Adriatic, cei de la munte, fiind mai bruneti, erau numiti "crnogunjci", "Mauro-Vlahi", "Morlaci", etc. Catunele erau asezate in jurul muntelui Lovcen, pe timpil conducatorului Njegoš (Negus), numarau cca. 20.000 de suflete. Triburile muntenegrenilor se numeau: Cetinje, Njeguši, Ćeklići, Bjelice, Cuce (Velje si Male), Ozrinići (Čevljani), Pješivci (Gornji si Donji), Zagarač (Gornji si Donji) si Komani (Komani si Bandići). Cetinje in veacul 19 avea aprox. 2000 de locuitori, fiind capitala istorica a Muntenegrului. Orasul a fost intemeiat in veacul 15, tot aici este situata si Biserica Vlaha, ridicata in 1450. O alta ramura care se trage din regiunea Cetinje, este si familia de nobili pe nume Snačići (Svačići, Svadčići), care sunt amintiti in arhivele istorice din Croatia. Unul dintre cei mai cunoscuti membri ai acestui trib era banul croat

Petru, in timpul domniei regelui Dmitar Zvonimir (1075-1089). Ca urmas al acestei familii, in veacul 14, este amintit Nelipac II. Nelipčić, duce croaț si dregator din familia Nelipčić Cetinski care a condus Kninul și Principatul Cetina. Nelipcici II pe vremea Banului Mladen II, este avansat si ajunge sa primeasca titlul de Voievod, titlu cu care va ramane pana la moarte. Se considera ca Nelipicii sunt inruditi si cu familia de Cetinje a cneazului Domald. Miscarea Ilirica si dregatorii vlahi din Croatia Miscarea ilirica a fost un climat politic al renasteri nationale a “slavilor”. Miscarea a luat amploare mai intai in Slovacia, avand tendinta de unificare a tuturor ilirilor pe plan politic si cultural. Aceasta renastere a popoarelor “slave”, a fost o identificare a lor cu iliri, vechea populatie indigena din Balcan si Europa de rasarit. Intentia miscari croate, desi de scurta durata (1830-1845), nu a fost una singura, majoritatea familiilor nobile medievale, in special sarbesti si central balcanice aveau blazoane care in mod clar puneau acentul pe o hieraldica cu caractere ilirice. Una dintre cele mai inseminate familii fiind familia Mrnjavcevici, care dupa moartea Tarului (Cezarului) Dusan, au inceput sa conduca intregul Regat al Sarbilor. Liderul acestei miscari era Ljudevit Gaj care in 1836 publica ziarul Novine ilirske si deschide o editura de presa la Zagreb. Sub influenta ideilor ilirice, in 1842, baronul Janko Drašković propune formarea Institutului de Cultura si Stinta Ilirica, care va afunctiona la Zagreb pana in 1850. De teama ca Miscarea va lua amploare la toate popoarele “slave”, ca se va ajunge la unificarea tuturor ilirilor, Monarhia Habzburgica incepand din 1843, va interzice functionarea ei. La Sarbi, Miscarea nu a luat o asa de mare amploare. Totusi iliri au inceput sa publice ziarul „Branislav“ la Belgrad (1844.). Colegiul Iliro-Ungar Pe parcursul sec. 16, teologul si marele rector din Zagreb, Pavao Zondi, (Paulus Zondinus 1480-1558), nascut in Bačka, in localitatea Sonta, in 1552, cumpara o cladire in Bologna pentru trebuintele studentilor croati si maghiari. Biroul a fost numit Collegium hungarico-illyricum., a avt un Statut, jumate din inscrisi trebuiau sa fie din Croatia si jumate din Ungaria, sa aibe peste 25 de ani si scoala apsolvita., puteau fi clerici sau laici. Studenti la inscriere trebuiau sa depuna examen de limba Latina. Unul dintre rectori ai Colegiului era si Stjepan Zelc-Leporinus, probabil tot din Croatia. Pe parcurs, Colegiul a primit si diferite sponzorizari de la fostii student. Un astfel de caz este Juraj II. Drašković, episcope din Jura (Győra), care in 1650 lasa 10 000 de ducati, bani cu care a fost ridicata o noua cladire a Colegiului. O icoana din cladire il reprezinta pe fericitul Augustin Kažotića iar cealalta pe sfantul Kvirina din Sisak. Colegiul, pe parcursul istoriei a dat multe personalitati eminente, cum au fost episcopul Đuro Patačić, teologul Antun Turković si alti.

Ljudevit Gaj (Krapina 1809 - Zagreb 1872), a fost scriitor, om politic si ziarist, principalul lider al Miscari Ilirice din Croatia. Studiile le face la Viena, Gratz si Pesta, unde ajunge in contact cu cu alti tineri entuziasmati pentru avansarea Miscari Ilirice. Ivan Kukuljević Sakcinski (Varaždin 1816 - Puhakovec 1889.), istoric croat, carturar si politician, este intemeietorul stintelor arheologice croate. Se trage din familie de nobili Kukuljević Sakcinski. Scoala o face la Varazdin si Zagreb. Din 1837 il cunoaste pe Ljudevit si se alatura Miscarii Ilirice. Ivan a fost un sustinator al eliberari Croatiei de sujugul Austro-Ungar. Intr-o prelegere Ivan spunea: "Noi santem putin latini, putin nemti, putin italieni, putin maghiari si putin slavi, sincer spunand, nu santm nimic !....” Familia Draskovici, isi trage originea de la tribul Mogorović si Kršlec, triburi ce sunt evidentiate in sec.15 si 16 in Lika. Dealtfel regiunea Lika este cunoscuta prin faptul ca acolo s-au nascut cele mai de seama familii de origine vlaha (Morovlaha), distinsi atat pe plan politic, religios cat si militar. Unii dintre acestia au fost cardinalul Juraj II. Drašković, episcopul Ivan II, Ivan III, cancelarul Bartol Drašković din Knin si altii. Unul dintre cele mai cunoscute palate ale familiei era Trakošćan (Tracoscian), azi unul dintre cele mai frumoase si cele mai vizitate din Croatia. Alte mosii ce erau in posesia lor au fost: Klenovnik 1572, Medvedgrad 1604, Božjakovina 1685 si altele de nord-vest al tari. Ivan III. Drašković (1646-1648.), ajunge singurul croat cu titlul de palatin ungar, iar din 1631 familia pentru merite deosebite, este ridicata la titlul de Conte, de catre regale Ferdinand II. Alti membri ai familiei s-au distins ca generali in luptele impotriva turcilor, unii ca scriitori, artisti, politicieni, cancelari, procurori, etc. Cneazul Žarko Dražojević Žarko Dražojević (lat. Xarco Draxoevic, Zarco da Spalato, Xarcus Dalmaticus) (Poljica, in jurul anului 1439 - la Klis 1508.), voievod, cnez, conducator de osti, din familia de nobili Dražojevića. Intemeietorul familiei este cnezul Dražoje (sec.14), care impreuna cu Jurje Rajčić, constituiau nobilimea regiuni Poljica. Mama sa Mandalina, facea parte din cunoscuta familie Ugrinović. A luptat in cavaleria Venetiana impotriva turcilor. Dupa venirea otomanilor, se retrage la Split. Punand mana pe regiunea Klis, pe care o cucereste de la Pavel Taru, ridica acolo o capela inchinata sfantului Iurie sv. Jurja. Republica Venetia tinde sa obtina Klisul, insa Zarko il ofera lui Matei Corvin, in schimbul Novigradului din Lika, loc unde ramane pana la moarte. Vestea despre vitejia lui ajunge pana la papa Inocentie VIII si senatul Venetian, care ii ofera in trei randuri titlul de viteaz.

Familia Gusici Originari din Lika, faceau parte dintre nobilimea cea mai de vaza a regiuni. Sursele istorice spun ca Pavao Gusić, facand parte din cele 12 reprezentanti ai nobilimi croate, a participat la alegerea regelui croato-ungar la anul 1102. Spre sfarsitul veac. 13 si inceputul celui de-al 14-lea in fruntea familiei se gasea cneazul Kurjak Gusić, a carui urmasi se vor numi in continuare Kurjaković. Printre acestia se pot enumera urmatorii bani croati: Budislav (Butko), nepotul lui Kurjak (1401.), banul Pavao si Ivan (1394), stranepotii lui Kurjak, banii 1410- 1411 Ivan Karlović „Torkvat“ (latin. Torquatus), fiul lui Karlo Kurjaković si Dorotej nascut Frankopan, (1478/79; 1531), ban 1521-1524 si 1527-1531. Familia avea in posesie orasul fortificat Gusić-grad, care in 1575 va fi devastat de turci. Aceiasi soarta o va avea si orasul Brlog. In cele din urma, familia va pleca si se va stabili in Slovenia de azi. In 1701 familia Gusici primeste de la Imparatul austriac titlul de Baron. In veac.18 se despart si apar doua ramuri ale familiei cnejii Izačići si Krčelići. Urmasii acestei familii si azi traiesc in diverse zone ale Croatiei Talovci vlahii din Cetinje Talovci sant probabil de origine de pe insula Korčula, care mai apoi au trecut la Dubrovnik, primind cetatenie. Talovici primesc mosii in Regatul Croat la anul 1436, drept rasplata pentru lupta fratilor Matko si Ivan, impotriva banului croat . Ivan V. Frankapan. Fratii primesc proprietatile pustii, care odata apartineau familiei Nelipčić din Cetinje. Regele Sigmund in afara de mosiile acestea le mai ofera si orasele Knin, Sinj, Klis si Omiš, precum si unele proprietati in nordul Regatului Slavoniei. Familia incepe sa piarda din influenta si putere dupa moartea banului Petru Talovac in 1453. Ivan Lenkovic Ivan Lenković (deced. 1569) a fost general in armata Habsburgica din Croatia, a luptat impotriva turcilor in mai multe lupte. Se stinge din viata la Metlika fiind ranit in lupta. A fost inmormantat in biserica franciscana din Novo Mesto. Episcopul de origine vlaha Atanasije Ljubojević Marko ŠARIC in cartea “Predmoderne etnije u Lici I Krbavi prema popisu iz 1712./14.”, spune ca din recensamantul efectuat in Lika si Krbava la anul 1712, reiese clar ca in aceste regiuni au existat doar vlahi de religie sarbortodoxa sau romanocatolica. Recensamantul a fost efectuat in Croatia, odata cu anexarea acestor teritorii Generalatului de Karlovac in 1712, din care se poate observa ca 87% din populatie era de etnie vlaha, ortodocsi si catolici. “Rezidencija vladike Atanasija Ljubojevića (Vallachisch bischoff)”: Marko ŠARIC in cartea “Predmoderne etnije u Lici I Krbavi prema popisu iz 1712./14.” Prelatul (aprox. 1635 - 1712) a fost la inceput mitropolit de Dabar, din regiunea

croata Lika din 1681, iar apoi in regiunile ocupate de Republica Venetia. Apoi in Dalmatia, precum si in Gornja Krajina, ocupata de Habzburgi. Dupa moartea mitropolitului Hristofor Pivljanin (1681), patriarhul sarbilor Arsenije III si el de origine vlaha, il hirotoniseste pe Atanasije Ljubojević in locul predecesorului decedat in manastirea Sfantul Nicolae din Dabar. Astfel Preasfintitul a avut sub administrare mai multe localitati precum: Polimlja, Cetina, Bukovice, Lika, Krbava, Pounja si Zrinopolja. Dupa moartea patriarhului Arsenija III (1706), Preasfintitul continua sa mentina unitatea nationala si ortodoxa a tuturor enoriasilor din tarile Habzburgice. Dupa moartea sa (1712), la soborul bisericesc de la Sremski Karlovci in 1713 se hotaraste ca succesor sa fie Dionisije Ugarković, un bun prieten al decedatului episcop. Se presupune ca a fost inmormantat in manastirea Komogovina. Cele 12 triburi ale Regatului Croat A fost o institutie a Regatului medieval Croat constituita din 12 nobili, reprezentanti care conduceau tara. Primul memorial care aminteste despre functionarea institutiei dateaza din 1350, documentul din Vireviće si altul din 1360, care vorbeste despre litigiul dintre nobili din Cetina si cneazul Ivan Nelipčić. Dintre cele 12 triburi a caror nume voi reda mai jos, 7 sunt de origine vlahamorlaca, iar despre celalalte nu se spoate spune cu siguranta. Kačići Gusići Čudomirići Šubići Kukari Lapčani i Karinjani Mogorovići Snačići (Nelipčić) Lačničići (Lasničići) Poletčići Jamometići (Jamometi) Tugomirići (Tugomerići) Tribul Kacici Au fost amintiti din veac.12 in orasul Omiš (Almissa), al jupaniei Lučka, in apropiere de Zadar si Biograd. Se presupune ca aici au venit din regiunea dintre Zrmanje si Krka, pe vremea regelui Petar Krešimir. Au avut legaturi cu regale Ungariei Coloman inca din 1102. Au fost navigatori pirati pe Marea Adriatica impunand taxe de libera navigare corabiilor intre Republica Venetiana, Neapoli si Dubrovnic, Split, Trogir sau Zadar. Incepand din 1452 au ajuns la intelegere cu venetieni obligandu-se sa nu se mai ocupe cu pirateria, sa plateasca taxe si impozite Republici in schimbul dreptului de asi alege singuri un cneaz al lor. Din 1499 Kačići si regiunea Krajina cade sub

ocupatia turceasca, dar incepand din sec.17 sunt din nou amintiti in diverse izvoare istorice. Nume de famili care provin din acest trib sant: Jurčević, Pekići, Peko, Viskići, Andrijaševići, Bartulovići, Stipići, Alesići, Miošići. In afara de aceste famili, mai este mentionata o ramura care se stabileste in Ungaria, primind numele de Kacsics, in orasul Szecseny, care va primi titlu nobiliar, avand si reprezentanti ai lor, pe banul Mihovila Kačić, Šimun Kačić. Pe parcursul timpului, mai multe familii de nobili maghiari isi trag originea de la aceasta ramura vlaha. Printre cele mai cunoscute sant: Szecseny, Gereb de Vingarta, Farkaš, Liberscei, Hollokoi. Cudomirici Numiti si Quddomirorum, Chudomirig, Cidomirig, Cudomericich, Cudimerig, Cudomirichys, Zudomerich, Zuddomirikion, Zudomirikion, sant amintiti pentru prima data la inceputul sec. 13 in unele documente a biserici Sfantul Petru din . Bubnjani, langa Tinj (Benkovac), precum si la Zadar. Din sec.15 sant mentionati si in regiunea Lika, regiune majoritar vlaha (vezi art.anterior). Tugomirići-veche familie croata de origine vlaha Dupa spusele istoricului Vjekoslav Klaić, familia a populat prima data regiunea Podgore ("Podgorska župa"), de langa muntele vlahilor Velebit pana la Zrmanja. Din cauza unor conflicte cu Pavao Bribirski, reprezentantul celui mai puternic trib, in sec.13, vor fi nevoiti sa paraseasca regiunile lor de bastina sis a se refugieze pe insula Krka, iar o alta grupa in Lika. Pripadnici Tugomorići sant mentionati in imprejurimile Zadarului inca de la anul 1189. In Lika sant mentionati pana la inceputul sec.16, pana la anul 1513. O alta parte a familiei se va stabili in regiunea Poljica din Dalmatia, unde se gaseste situat satul Tugare. Nume de famili care provin din acest trib sant: Surotvići, Mijanovići (Mihanovići), Babići, Sučići si Surotvići, apoi familia Žic de pe insula Krka, Bolonić si alti. Mogorovici (Mogora) Sant amintiti la inceputul sec. 12 in Biograd, din apropierea orasului Zadar, iar dupa navalirea tatarilor se refugiaza in Lika. In lika familia se divide in doua grupuri, cu numele de familie Tolimirović si Disislavić. In lika, pe la sfarsitul vesc. 15 sunt intalniti in satele Bisići, Cahovići, Crna, Dugošani, Gaćelezi, Grvozdnica, Kasezi, Kuklići, Lučani, Marinci, Podslun, Radina-vas, Ribnik, Sebidraža, Skurina, Stinice, Telić-selo, Vrhovljani, Zabrdo, Zahumići i Zažićno. Tribul avea in regiunea Lika propriul tribunal, fiind condus de un jupan. Este amintit jupanul Petru pe vremea regelui ungar Coloman in 1102. Nume de famili care provin din acest trib sant: Berislavići, Novakovići, Draškovići, Hlapčići, Utišenići, Babići, Babonožići, Budišići, Dudulovići, Gonešići, Jakovlići, Juričići, Jurislavi, Kobasići, Korlatovići, Laikovići, Lopušići, Lovrenčići, Malići, Mihalići, Milječići, Miserići, Mitarinići, Mogorići, Nelkovići, Orlovčići, Paladinići, Petričevići-Hreljci, Piričići, Pliškovići, Podknežinići, Požarići, Pribislavići, Radčići (sau Račići), Radmančići, Skoblići, Sladojevići, Slavkovići, Sliškovići, Sopčići sau Sobčići, Srepkovići, Sučići (Sudčići), Surotvići, Tomašići, Tvrtkovići, Vidovići, Vitosavići, Vučići, Zoranići, Zdralići, Zdrubači si alti.

Multe familii ce faceau parte din acest trib au pierit in luptele cu turci de la inceputul veac.16, iar altii s-au refugiiat in Slovenia de azi, in Zahumlje, prin Austria si Ungaria. Dintre cei mai insemnati reprezentanti ai familiei sunt: Tomaša Mogorić din 1490, Andrija Kobasić, Grgura Nelkovića (procuror), Grgur Sopković, Jakov Račić. Sant cunoscute pecetele si blazoanele familiei Petričević-Hreljac din 1599, Jurj Babonosić din 1622 si Baltasar Babonosić din 1646. Blazoane mai sunt intalnite si gravate pe pietre funerare din Senj si a lui Martin Mogorić din biserica Marija Gorica langa Zaprešića. Lapcani (Laptari) Faceau parte din cele 12 triburi, care aveau dreptul sa aleaga pe regale Croatiei. Unul dintre cei mai cunoscuti reprezentanti ai tribului a fost Viniha Lapčanin, care se casatoreste cu printesa Klaudija, fica regelui Zvonimira (1089), primind regiunea Karin ca zestre. Conform cronici din sec.14, Historia Salonitana a lui Toma Arhideaconul (1268.), jupanul Martin din neamul Karinja si Lapčana, a fost un reprezentant croat care a semnat o conventie cu regale ungar Coloman (1102-1116.). Din tribul Lapčanilor isi trage originea neamul Drašković, Oršić si Utješinović, precum si preotul Martinac, scriitor si caligraf croat din sec.15. Distrugerea Moscopolei si migratiunea populatiei ortodoxe spre nordul Balcanului Pe la sfarsitul sec. 18 Moscopole avea in jur de 80.000 locuitori iar Gramos in jur de 40.000 de locuitori. Dupa distrugerea orasului de catre turcii lui Ali-Pasa, intre anii 1769, 1788 si 1821, armanii parasesc orasul si se stabilesc in nord, Serbia, Ungaria, Principatele Romane, Austria, iar unii din ei, ajung si pana in Polonia, Germania... Prima migratiune a Sarbilor sub patriarhul Arsenijem III Čarnojević, are loc la inceputul anului 1690, pe parcursul Marelui razboi vienez care a durat din 1683 pana in 1699. Ce-a de-a doua Mare migraratiune a Sarbilor a avut loc sub conducerea patriarhului de Peci Arsenije IV Jovanović Sakabenta la 1740, dupa razboiul Ruso-austro-turc, care a durat din 1735 pana in 1739. Dupa spusele filologului si reformatorul de limba sarba, Vuk Karadžić, dealtfel cunoscut printre istorici ca un bun falsificator, spre nord, in prima migratiune, s-au refugiat cca 37.000 de familii, asta insemnand cu aprox. cam 185.000 de personae. Ups! De unde atatia sarbi? Conform statistici austriece efectuate la Viena in 1899, in regiunea Kosovo au trait: Albanezi - 182.650 (47,88%) Sarbi - 166.700 (43,7%) Alte etni (Armani, Cerkezi, Turci, Romi si Eevrei) - (8,42%) Sa fie oare posibil ca pe la 1740 s-au refugiat 185.000 de sarbi? Inseamna ca austriecilor in 1899, la Kosovo, nu ar mai fi ramas nici un singur sarb pentru

statistica, ba din contra, ar fi chiar in minus! 185.000-166.700=18.300. Pe de alta parte autorul Ferdo Sisic, in cartea sa intitulata “Pregled Povjesti Hrvackog Naroda”, spune ca Patriarhia de Peci, pe care istorici sarbi o declara sus si tare a Sarbilor, nu a apartinut doar lor (sarbilor), ci tuturor etnicilor de religie Ortodoxa. Alta la mana, asa numita migratiune a Sarbilor din veac.17 si 18, nicidecum nu a fost doar a sarbilor ci iarasi a tuturor etnicilor de religie grecoortodoxa, specificand ca printer sarbi au fost si o multime de vlahi, adica romani sud dunareni. Ambele migratiuni ale “sarbilor”, s-au petrecut sub protectia armatei Imparatesti, iar refugiatii s-au stabilit in Ungaria, Srem si Slavonia. Interesant ca si refugiul armanilor si al sarbilor, din punc de vedere calendaristic se intampla cam pe la aceiasi data. Diferenta fiind de doar cca 29-30 de ani! Dupa asediul Vienei in 1683, alianta fortelor crestine "Liga Sfanta" (Sfantul Imperiu Roman, Polonia, Rusia si Republica Venetiana) au plecat in razboi impotriva turcilor. Puterile Europene au chemat toate popoarele din Balcan la lupta impotriva Otomanilor. Imparatul Austriei Leopold I ii ofera in 1688 lui Đorđe Branković (nobil de Transilvania, din familia sarba Brancovici), titlul nobil de conte, cu promisiunea ca il va ajuta in refacerea Despotatului sarb. Deasemenea si patriarhul Arsenije Crnojević, i-a legatura cu austrieci in vremea vizitei sale la Belgrad care in acea vreme era sub conducerea Imperiala. Armata austriaca la acea vreme a avut success, eliberand Ungaria, Serbia, ajungand pana in Macedonia. Calugari si diplomati Chiril si Metodie - Crestinarea sclavinilor In Imperiul Bizantin au stapanit 66 de imparati de origine tracica, 48 imparati armeni, Greco/bizantini 18 si imparati arabi 13. Nu inteleg de ce grecii sustin ca a fost imperiul lor? Pe de alta parte slavii sustin ca sfintii Chiril si Metodie au fost slavi, dar in acea vreme slavi se numeau sclavini si erau inca sub dominatia protobulgara a avarilor, care s-a mentinut pana pe la anul 950 E.N. Greci si ei la randul lor sustin ca cei doi calugari au fost greci, dar Macedonia in cea mai mare parte, intra in Regatul Grec abia dupa terminarea Razboaielor Balcanice in 1913. Prin urmare ei puteau fi doar de origine traco-macedo-romana, precum erau si majoritatea conducatorilor Imperiului Romeic-Bizantin. Patriarhul Fotie I Fotie s-a implicat cu fervoare în susținerea misionarismului ortodox în rândul popoarelor slave și a contribuit la schismul bisericesc dintre Roma și Constantinopol. In aceasta perioada grea pentru Imperiu Romeic, ambele biserici si cea ortodoxa si cea catolica au luptat reciproc pentru a pune stapanire pe popoarele nou venite, sclavini, bulgari si mai tarziu maghiari. Patriarhul decide sa-I propuna Imparatului Mihail al III-lea Bețivul, care era de origine armeana, sa-i angajeze pe fratii Chiril si Metodie ca misionari in regiunile

ocupate de sclavini. Cei doi frati cunosteau limba sclavinilor si deja erau incercati si in alte misiuni diplomatice, fiind probabil printere cei mai mari eruditi ai veacului IX. Sub influența noului patriarh, Fotie I, Mihail III i-a trimis pe călugării Chiril și Metodiu în Hanatul Khazar, încercând să stopeze expansiunea iudaismului printre khazari. Cum misiunea lor a eșuat, ei au fost trimiși în 863 în Moravia, cu misinea de a-i creștina pe slavi (misiune reușită). Pe de alta parte, țarul Boris I al bulgarilor s-a creștinat în rit catholic, iar Mihail III a invadat Bulgaria și l-a convins pe acesta să devină ortodox, în 864. Pe toata perioada misiuni, cei doi frati erau sub protectia influentului ministru Teoctistus, care era in functie inca de pe vremea Imparatesei Theodora. Astfel la cererea Imparatului, Chiril si Metodie au tradus cartile religioase in limba sclavina, vorbita in Macedonia. Din izvoarele istorice traducerea s-a efectuat in scurt timp, in decurs de 6 luni, iar calugarii au plecat in misiune in Moravia (Cehia). Autorul American, Imre Boba, aduce argumente ca misiunea de fapt nu sa efectuat in Moravia din Cehia ci mai de grabe in regiunea Morava (raul Morava), din Serbia de azi. Aceasta iopteza mi se pare mult mai verosimila, deoarece Bizantul nu avea stapanire asupra Moraviei nordice ci asupra Moravei din sudul Dunari. Dealtfel cneazul Ratislav care se zice ca a stapanit Moravia de nord, la acea vreme, avea in stapanire si unele regiuni sud dunarene, in plus, dupa moartea lui Chiril, Metodie ajunge episcop de Sitmium (Sremska Mitrovica), unde tot dupa spusele lui Boba, va fi si inmormantat in anul 885. Din izvoarele cunoscute pana in present nu se specifica, dar din grabea bizantinilor in ai crestina pe sclavini si bulgari in cel mai scurt timp, se poate deduce ca aceste popoare navalitoare, dealtfel nu prea numeroase, vor primi cu siguranta diverse privilegii in cadrul Imperiului. Traducerea cartilor religioase in limba sclavina, insemna totodata recunoasterea ei ca limba oficiala a Imperiului Romeic, in afara de latina, greaca si ebraica. Limba numita deacum slava, va deveni ce-a de-a patra limba oficiala a Imperiului Bizantin. Dealtfel, comform spuselor autorului American de origine romana, Florin Curta, termenul de slav va fi cel mai mult epuizat de catre comunistii sovietici pe vremea dictatorului Stalin, acesta dorind sa extinda miscarea Panslavista aparuta la mijlocul sec.19. Unul dintre motivele acordari de privilegii slavilor este si razboiul ruso-bizantin. In 885 printul Oleg al Kievului ataca cu 2000 de corabii Constantinopolul, iar bizantinii sunt nevoiti sa incheie pace acordandu-le rusilor multe privilegii comerciale. Vezi si articolul identic: Alti nobili sarbi de origine vlaha din perioada medievala Sarbii urmasi ai sarmatilor Primele izvoatre scrise care amintesc de existenta “Sarbilor sarmati” o intalnim la Piliniu Cecilius Secundus in cartea „Cunoasterea naturi“. Aici sunt amintiti Serbi, ca trib care traieste in Asia Sarmatica, la nord de Caucaz. Legatura dintre sarbii sarmati si sarbi din zilele noastre nu poate fi demonstrate stintific, reprezentand doar o ipoteza. Se presupune ca acesti vechi sarbi de

origine sarmata s-ar fi asezat in Europa centrala in veacul 4 impreuna cu Alanii cu care erau inruditi. Urmasii Alanilor sant Oseti de astazi din Caucaz. In veacul 7 au fost cel mai probabil cuceriti de catre Avari si constransi sa dea navala in Balcani, sa pradeze regiunile bogate ale Imperiului Bizantin. Osetii sau Osetinii, care astazi traiesc in Caucaz, numara in jur de cca 700,000 de suflete, formand Republica Osetia de Nord, ca parte a Federatiei Ruse. Nu de mult Republica isi schimba numele in Republica Alania. Limba acestei populatii este un vechi dialect sarmatic, care face parte din grupa rasariteana a limbi iranice, ei insusi numindu-se Ironi (Iranieni) In veacul 4 o parte din Alani, impinsi de catre Huni, se refugiaza inspre apus, astfel ca sant intalniti la sfarsitul veacului 4 si inceputul veacului 5 in regiunea Europei de Apus, trecand raul Rin si invadand Galia. Pe la mijlocul veacului 5 ei se pare ca vor fi asimilati complet, ne mai find amintiti de izvoarele istorice. O parte din Alanii ramasi in Caucaz, la anul 1239 se vor aseza in Ungaria find cunoscuti sub numele de Iasi. Urmasi lor maghiarizati, traiesc si azi in localitatea numita Solonca (Szolonk). Conform unor autori, orasul Iasi ar fi fost infintat de catre Alani in Eviul Mediu timpuriu. Scrierea Glagolitica si Sfantul Ieronim Scrierea Glagolitica este cel mai vechi alfabet Slav cunoscut. In general oameni de stiinta sunt de accord ca alfabetul a fost intocmit in veac.9 de catre sfantul Chiril si fratele sau Metodie in anul 863, pentru a traduce cartile liturgice in limba Slava Veche, ca in felul acesta sa-I atraga pe slavi sa adere la Crestinism. In felul acesta limba slava avand si alfabet propriu, dupa legea Bizantina a putut deveni ce-a de-a patra limba oficiala de stat in Imperiu. Dupa moartea fratilor Chiril si Metodie, alfabetul Glagolitic a continuat sa se foloseasca in Moravia ceha si apoi in Bulgaria, pe timpul Primului Imperiu Bulgar. Ulterior, in schimb va fi inlocuit de alfabetul Chirilic, astfel ca Glagolica se va pastra si folosi doar de catre clericii din Croatia pana in sec.19. Numarul literelor alfabetului Glagolitic nu este cunoscut, dar se considera ca ar fi la fel cu cel grecesc, ca alfabetul in sine ar fi o compilatie intre alfabetul grecesc, latin si cel ebraic. In 1248, Papa Inocentiu IV le garanteaza Croatilor din Dalmatia de sud folosirea limbi Slave si a scrieri Glagolitice la Liturghia Catolica. Unii cercetatori spun ca Glagolitica sa mai folosit si la Ohrid in sec. 10 si 11, impreuna cu alte scrieri, precum si in Rusia Kieveana. In Croatia, din sec. 12 sunt gasite mai multe inscriptii in Glaglitica, partea mare pe litoralul: Istria, Primorje, Kvarner, pe insula Krk, Cres si Lošinj, apoi in Dalmatia, pe insulele de langa Zadar, in regiunea Lika si Krbava, ba chiar si in Međimurje si Slovenia. Cartea liturgica numita “Hrvojev missal” din 1404, a fost scrisa la Split, pentru voievodul de origine vlaha Hrvoje Vukčić Hrvatinić, este considerata una dintre cele mai frumoase carti din Croatia, scrisa in Glagolitica. Interesant ca aceste regiuni amintite, au fost in mare parte populate de catre vlahi-morlaci. Pana in curand s-a considerat ca acest alfabet a fost folosit doar in regiunile

litoralului, insa in 1992 s-au gasit scrieri si in regiunea Slavoniei in bisericile din Brodski Drenovac, Lovčić si altele. La finele sec 9, un discipol al lui Metodie, pe nume Naum, care s-a stabilit in localitatea Preslav din Bulgaria, intocmeste scrierea Chirilica, care pe parcursul timpului va inlocui aproape in intregime scrierea Glagolitica, in perioada medievala. Nu este cunoscut din care cauza s-a inlocuit alfabetul Glagolitic cu cel Chirilic, acesta va ramane o enigma si un subiect de dezbatere. Totusi, nu toti cercetatorii sunt de acord ca alfabetul Glagolitic a fost conceput de catre fratii Chiril si Metodie. Unii autori considera ca acesta scriere a fost mai intai folosita de catre Sfantul Ieronim (Eusebius Sophronius Hieronymus), in veacul al 4-lea, asta deoarece adeseori aceasta scriere este numita Hieronimiana. O alta denumire mai rar folosita mai era si Bukvitsa, care in limba slava veche inseamna carte, abecedar, dar se pare ca acelasi lucru inseamna si in limba ilirica. In felul acesta se poate explica din ce cauza vlahi si morlaci din Croatia foloseau in general aceasta scriere. Sfantul Ieronim (27 martie 347 – 30 septembrie 420), era de origine ilirica, iar vlaho-morlaci considerau scrierea Glagolitica, scrierea lor VLAHA. Sfantul Ieronim Sa nascut in localitatea Stridon din Dalmatia. Nu se stie unde a fost situata aceasta localitate, dar se considera ca era undeva intre Croatia si Slovenia de azi. A fost preot, duhovnic, teolog, traducator si istoric. Stridon a fost un sat situat in acea vreme la granita dintre Dalmatia si Panonia. Sfantul este bine cunoscut prin faptul ca a tradus Biblia in limba latina, numita Vulgata. Ieronim a fost cunoscut prin faptul ca a propovaduit Crestinismul si viata morala in special la Roma. A explicat cum trebuie sa se comporte femeile crestine, sa fie devotate Domnului nostru Iisus Hristos. Este recunoscut atat de catre Biserica Catolica, cat si de cea Ortodoxa, Luterana si Anglicana. Este sarbatorit de catolici pe 30 septembrie, iar de ortodocsi pe 15 iunie. Tot la Roma sfantul a invatat si gramatica limbii latine si grecesti. La anul 370 pleaca in Siria si se stabileste pentru o perioada in Antiohia, invatand din spusele exegetului Apollinaris din Laodicea, iar din 374 se hotaraste sa duca o viata ascetica in Antiohia. Invata apoi limba ebraica de la un evreu convertit la Crestinism, iar in 380 anul, calatoreste la Constantinopol, unde se imprieteneste cu bine cunoscutul Sfantul Greigorie de Nazians. Traduce Biblia in latina untre anii 382-405, care mai apoi se va numi Vulgata. Alte scrieri ale sfantului sant: Cronica lui Eusebiu, De viris illustribus, precum si alte scrieri hagiografice. Se stinge din viata la anul 420 E.N. Despre scrierea Glagolitica a morlacilor-partea II In Croata sunt sute de documente scrisa in Glagolica cursiva: Colectia Acta Croatica, dosare, acte de stare civila, texte literare, carti bisericesti, poezi,

legende, povestiri, carti de rugaciuni, manuale scolare, documente de stat, dosare, etc. Partea mare de scrieri, au fost gasite pe litoralul Adriatic (vezi artic.anterior): Istria, Primorje, Kvarner, pe insula Krk, Cres si Lošinj, apoi in Dalmatia, pe insulele de langa Zadar, in regiunea Lika si Krbava, ba chiar si in Međimurje si Slovenia. Cartea liturgica numita “Hrvojev missal” din 1404, a fost scrisa la Split, pentru voievodul de origine vlaha Hrvoje Vukčić Hrvatinić, este considerata una dintre cele mai frumoase carti din Croatia, scrisa in Glagolitica. Interesant ca aceste regiuni amintite, au fost in mare parte populate de catre vlahi-morlaci. Unul dintre cele mai vechi documente a fost gasit in regiunea Lika, scris la anul 1393 de catre cneji Tomaš si Butko, iar altul numit Dobrinski kaptol, dateaza din 1376. In schimb una dintre cele mai vechi si inseminate scrieri Glagolitice, din Croatia, este inscriptia de pe tablita din Baška, gasita in 1851 in Biserica Sfanta Lucia, de la Jurandvor, care dateaza de la anul 1100. Tablita din Baska este facuta din calcar alb, avand dimensiuni de 199 x 99.5 cm si o grosime de 7.5–9 cm, cantarind 800 Kg. Inscriptia aminteste despre donatia Regelui Zvonimir catre biserica pe vremea staretului Benedictin Držiha. Partea a doua a inscriptiei spune despre staretul Dobrovit, care a construit biserica impreuna cu inca 9 calugari. Codex Zographensis Un alt vechi manuscris in Glagolitica, ce dateaza din sec. 10 sau 11, a fost gasit la manastirea bulgareasca Zograf u de pe Muntele Athos in 1843 de catre scriitorul croat Antun Mihanović. Manuscrisul contine 304 de foi de pergament, dar din pacate nu s-au pastrat in intregime. Astfel ca manuscrisul incepe de la Matei 3:11 si se termina cu Ioan 16:20-24:20. Primele 288 de foi au fost scrise in Glagolitica, continand texte din Evanghelie. Din perioada medievala a Croatiei Demetrius Zvonimir A fost Rege in Croatia si Dalmatia din 1075 pana in 1089. S-a incoronat la Solin pe 8 octombrie 1076. Inainte de incoronare a fost Ban de Slavonia (1064– 1074), pe timpul Regelui Peter Krešimir IV. Originea sa exacta nu este cunoscuta, dar este cunoscut ca la avut de invatator de limba latina pe Šestak, care l-a indemnat sa construiasca manastiri in Croatia, iar unchiul sau se numea Streza, nume romanesc. A construit trei biserici la Knin, a fost casatorit cu Jelena, sora lui Ladislav I al Ungariei, care ii va naste un fiu, pe Radovan si doua fice Claudia si Vinica. Claudia se va casatori cu Vonick, voievod din familia Lapciani, din Lika, de origine vlaha, iar Vinica se cu Mihael din familia de nobili Nelipcici, tot de origine vlaha (vezi art.anterior). Este amintit pe tablita scrisa in alfabetul Glagolitic de la Baska care dateaza de la anul 1100 (vezi art.anterior).

Hrvoje Vukčić Hrvatinić (1350-1416) Cel mai probabi, Hrvoje Vukčić s-a nascut in orasul Kotor pe la anul 1350, a fost voievod in Bosnia de apus si Dalmatia, avand si titlul de herceg de Split (1403). Facea parte din familia Hrvatinić, care conducea regiunea Donji Kraji. Folosind situatia precara dintre Regatul Bosniei si Regatul Maghiar, ocupa mai multe teritorii din Croatia, Dalmatia si chiar din Slavonia, devenind un nobil independent, asemeni lui Stefan Vukčić Kosača, de origine vlaha, cu care cel mai probabil era si inrudit. La apogeu, sub stapanirea sa a ajuns sa fie o treime din Regatul Bosniac: Donji Kraji, cateva sate din jupania Bosnia (Tribeuša, Lupnica, Bila, Kakanj), jupania Lašva, teritorii din Usora (Srebrenica, Kučlat, Brodar, Sused), Livno, Omiš, o parte insemnata din Zahumlje, Vrhrik cu orasul Prozor, insulele Brač, Hvar, Korčula si Vis, precum si orasele dalmate pana la Zrmanja, Požega si Segest (1409-1413). A fost casatorit cu Jelena din familia vlaha Nelipčić Petar Kruzic A fist cneaz Croat, capitan in Klis si Senj. Apara cetatea Klisului la inceputul sec.16 de navalirea turcilor. Nu este cunoscut locul de nastere al sau, dar se presupune ca s-a nascut in regiunea Poljica, deoarece o mare parte din ostasi au fost veniti din aceste locuri. Dupa lupte indelungate cu turci, moare la anul 1537. Diploma Imparatului Leopold oferita Ilirilor Sarbi au venit in Ungaria la anul 1690, sub conducerea patriarhului Arsenie Carnojevic III, dupa spusele lui Vuk Karadjici in numar de peste 185.000 (vezi art. anterior), ceea ce este mult prea exagerat, una la mana, si a doua, in nici un caz emigrantii nu au fost doar sarbi ci si un numar foarte mare de romani sud dunareni (armani), albanezi, bulgari si alti. Imparatul Leopold I emite o asa numita “Diploma”, prin care se garanteaza refugiatilor Iliri, drepturi si privilegii speciale, atat pe plan bisericesc, cat si pe cel politic, recunostinta pentru serviciile deosebite facute in lupta contra Tnrcilor. Da, ati citit bine, scrie Iliri, nu sarbi. Prin urmare Monarhul ofera Ilirilor aceste drepturi, prin care se subantelege toata populatia de rit ORTODOX, nu doar sarbilor, cum gresit interpreteaza multi istorici! Tot ca drept recunostiinta se deschide la Viena si o cancelarie aulica, speciala, numita iarasi Cancelarie Ilirica, ceea ce iarasi dovedeste faptul ca printere refugiatii premiati de Monarh, nu erau doar sarbi, deoarece impotriva Turcilor au luptat si alte populatii non-sarbeasti, de rit ortodox. La anul 1691 principatul Ardealului trece sub stapanirea casei habzburgice prin cunoscuta diploma leopoldiana de la 4 decembrie, in care nu sant specificati romanii ca natiune. La fel s-a intamplat si cu biserica ortodoxă românească, care din 1690 se afla sub jurisdicţia Mitropoliei de la Sremski Karlovci, în urma acordării privilegilor

ilirice de către împăratul Leopold I prin diploma din 21 august. Teodor V. Pacatean, in Cartea de Aur vol.I, spune: “clerului poporului iliric, sub care numire se sub-intelegeau in cele bisericesti si Romanii” si iarasi “din partea sinodului episcopilor greci-neuniti (adica ortodocsi), intrunit in Carlovet la 1774…sinodul episcopesc neunit (deci nu doar sarb), intrunit in Carlovet…” Congresul sarbilor de la 13 Mai 1848 La cererea Serbilor, manifestata din toate partile, Mitropolitul din Carlovat, losif Raiacici, a convocat pe 13 Mai adunarea nationala sarbeasca la Sremski Karlovci. Congresul a decretat unirea politica a Voievodinei sarbeti cu regatele trei-unite: Croatia, Slavonia si Dalmatia. Si dupa-ce a mai ales si Voievod pe seama natiunei serbesti, in persoana colonelului austriac Stefan Suplikac, a votat o rezolutie si cu privire la Romani, decretand urmatoarele: “Nutrind iubire din cele mai sincere si adeverate fata de natiunea, romana ; bucurandu-ne in adancul inimii de orice progres al nationalitatii ei; dorind, ca si poporul roman se devina natiune libera independenta, se fie egal indreptatit cu celelalte natiuni ale tarii: aceasta adunare nationala sarbeasca cugeta, ca noi Sarbii, ca frati credinciosi si adevarati ai Romainilor, sitntem datori ai sprijini in renasterea lor nationala, asteptand aceeasi dragoste reciproca de la dansii; de aceea, ne rugam de Regele nostru, ca se se proclame si se se asigure independenta nationala a poporului roman in spirit de libertate si nationalitate.” Toate hotararile Congresului au fost scrise in limba sarba si germana si trimise Monarhului. Romanii s-au revoltat impotriva ca Rajacic sa fie declarat patriarhul tuturor greco ne-unitilor, adica a romanilor, sarbilor si grecilor, socotind ca aceasta alegere a fost ilegala. Sarbi au stiut ca toate privilegiile oferite de catre curtea Imperiala de la Viena sa le substitueze in propriul lor interes, printr-o politica perfida sa declare toata populatia ortodoxa central Balcanica ca find de nationalitate sarba. Astfel autorul Miroslav Ciosovici intr-un articol spune concret: “…De cand exista etnia sarba in BH si Croatia? Deoarece Dodik (presedintele Republici srpska din BH), ofera lectii ne intemeiate altor popoare, atunci ii pun intrebarea, dar dansul stie cand in Bosnia si Croatia au aparut sarbi? Iata cu ocazia asta va afla, iar daca ceea ce voi spune nu este adevarat, sa ma contrazica istorici sai numerosi. Pana in veacul 19 dar si 20 originea populatiei in BH si Dalmatia in procent de 90% era de origine VLAHA. Nationalitatea sarba pe teritoriul acestor tari din ziua de azi, BH si Dalmatia, a fost inventata in veacul 19, la fel ca si in Munte Negru. Am scris de multe ori si repet ca Belgradul in prima jumatate a veacului 19 a decis sa sarbizeze Balcanul de apus, inainte de toate, sa impuna numiri sarbesti ca fiind numiri populare, nationale in Munte Negru si peste raul Drina. Cu aceasta ocazie in Munte Negru vine Sima Milutinović Sarajlija, care

ajungand invatatorul lui Radu Toma (cneazul Petru II Petrović Njegoš), reuseste acestuia sa-i imbuibe capul cu ideologia nationala sarba, iar Njegoš a raspandit aceasta ideologie mai departe printre muntenegreni. Ilija Garašanin (om de stat sarb) nu a stiut in 1844. ca in Bosnia exista sarbi: Ilija Garašanin in programul sau nationalist sarbesc „Načertanije” (1844), printre altele spune: „Serbia nu va avea o sarcina prea grea de a influenta religia bosniecilor” (Ilija Garašanin, Načertanije, www.rastko.rs). Bosnieci sunt sarbii din ziua de azi, Garašanin in lucrarea sa “Načertanije“ nu pomeneste nicaieri ca in Bosnia exista sarbi….si a avut dreptate …. in Bosnia vlasi au fost relativ usor sarbizati, luand in considerare ca bosnieci au fost subjugati veacuri in sir si sub influenta imperiului Otoman, ne cunoscand tendinta de eliberare asa cum o cunosteau muntenegreni. Muntenegreni au cunoscut o trezire nationala in nenumaratele razboaie impotriva otomanilor. Muntenegreni au avut o istorie aparte in regiunile din Zeta/Duklja, pe cand ortodocsii bosniaci au fost tot timpul sub jugul turcesc. Astfel cand Belgradul le-a imbuibat capul bosniecilor cu imperiul sarbesc al lui Dusan, cum ca sarbi pe vremuri, vezi doamne, erau o forta mare…bosnieci au crezut aceste baliverne ca fiind parte din istoria lor, deoarece alta istorie nu cunosteau. Comform acestor mitomanii, Dodik palavrageste despre un Munte Negru sarbesc, despre Dubrovnik, care nu a fost nici o data al croatilor, ca daca nu a fost al croatilor – “evident” era al sarbilor! 10 Tarul Ferdinand in 1630. a proclamat constitutia Vlaha si nu sarbeasca: In veacul 16, austrieci au colonizat vlahi in zonele de granita cu Turcia, ca sa apere imperiul de invaziile otomane. Aceasta zona de granita sa numit Vojna krajina (regiunea militara). Tarul Ferdinand al II-lea prin acea constitutie, a dat vlasilor diverse privilegii in octombrie 1630. Constitutia fiind numita Statut Valachorum… …Prin urmare oricine se poate informa ca in aceasta constitutie cuvantul sarb sau sarbi, nu exista! …Academicianul Hrabak spune: „Vlasi sunt o grupa etnografica aparte” …Academicianul Sima Ćirković in 2008. spune ca vlasi nu sunt pastori sarbi, iar …academicianul sarb Bogumil Hrabaka, in 1996. scrie: „Numele de vlah este in ziua de azi rusinos si este legat de sarbi…in schimb din izvoare istorice se stie ca vlasi sunt o grupa etnografica aparte…” … Distinsul istoric italian Giuzepe Praga spune ca “in partea a doua a sec. XIII pe meleagurile muntilor Dinari se gasesc pastori de religie ortodoxa asezati in aceste locuri care vorbesc o limba romanica...” Academicianul Bogumil Hrabak deasemenea spune ca Stojan Novaković a inventat ca vlasi sunt pastori sarbi si mai conturat spune ca – Vlasi sunt inaintasi lui Nikola Tesla, Ruđera Bošković, Vuka Mandušića, Stojana Jankovića, Vladana Desnice, precum si a cunoscutilor intelectuali si

carturari Rašković, Martić, Babić care au cunoscut si vorbit intr-o limba romanica… Astazi si in Scotia 95% din cetateni vorbesc limba engleza insa ei sunt si pe mai departe tot scotieni! … Vlasi din Lica sunt convertiti in sarbi: Đorđe Popović in revista sa Otadžbina (cartea IX, Beograd, 1882) a scris necrologului Ličanin Danilo Medaković – publicist, istoric, tipograf, secretar al cneazului Mihailo si a cneazului Miloš, in articolul SUD, povestind o intampare a lui Medaković, din perioada scolara a acestuia din Lica: „…preotul Mandić la orele lui de predare i-a batut si i-a invatat pe elevi vlahi sa spuna ca sunt toti sarbi si nu vlasi…astfel ca pana la urma erau nevoiti sa se declare sarbi (pagina 594 si 595)”. Vlasi din Bosnia convertiti in sarbi: Academicianul Vladislav Skarić (1869- 1943).. explica cum au fost vlasi din Bosnia convertiti in sarbi prin Ilija Garašanin, ministrul de interne al cnezatului Serbiei. Acesta a pledat ca vlah este un nume rusinos si trebuie sa fie peste tot schimbat in sarb… Vlasi din Dalmatia convertiti in sarbi: In tendinta de a schimba numele etnic vlah, elita sarbeasca in prima jumatate al veac.19 proclama ca numele de vlah este batjocoritor si rusinos. ..Filologul si reformatorul de limba sarba, Vuk Karadžić, in cartea „Srpski rječnik istumačen njemačkijem i latinskijem riječima” (Viena, 1852, str. 68), in mod cinstit spune ca poporul din Dalmatia este de origine vlaha spunand ca toti oraseni si tarani sunt numiti vlasi…si Morlaci (Morlacco), iar numele de vlah nu este un nume rusinos… Kurt Floericke in Berlin 1911. publica cartea „Dalmatien und Montenegro” in care scrie deasemenea despre vlahi morlaci din Dalmatia ca sunt in jur de 150.000. . . partea mare fiind raspanditi pe la sate… In textul publicatiei Analitika din 2 aprilie 2015 „Da li je Sveti Vasilije bio Srbin?” spune ca singurul popor amintit in veacul 17 in Hertegovina sunt – Vlahi, nu exista nici o pomenire de sarbi. Presedintele Milorad Dodik este si el de origine vlaha desi nu doreste sa recunoasca aceasta.” (vezi art. Anterior) Familia armana Monasterlija La toate migratiile sarbesti, incepand odata cu caderea Despotatului Sarb de la anul 1459, au luat parte si un mare numar de Armani, bastinasi, din Epir, Macedonia si Tesalia. Cei mai multi refugiati s-au asezat in Tara de Sus pe parcursul sec. XVIII din cauza represaliilor turcesti, precum si din cauza cutremurului care a lovit Moscopolea, centrul economic si cultural al macedoromanilor. Familia este de origine din Grecia, din Epir. La fel ca si multe alti comercianti bogati si Monasterli s-au refugiat in partile Ungariei din cauza asupririlor otomane, se pare inca de la anul 1606, in orasul Komoran, care a ramas ne cucerit. Astfel in orasul care acum este pe teritoriul Slovaciei, se gaseste situata biserica

Inaltarea Maici Domnului, ctitorita de catre Petru Monasterlija: “Molenija Petra Monasterlije, vara anului 1660.” Fiul lui Petru, Iovan este amintit ca find ofiter in armata Imperiala, luptand in 1689 in apararea orasului Golubac. In ianuarie 1690, fratii Monasterlija construiesc o casa in Komoran, iar in acelasi an este amintit si un prieten al familiei pe nume Adam Feldvari, din localitatea Dunafeldvari, avand porecla “Dijak” , ceea ce inseamna ca a facut scoala Latina. Odata cu migrarea populatiei ortodoxe in frunte cu patriarhul Arsenije III, Iovan ajunge in fruntea armatei ortodoxe a emigrantilor sud dunareni din Buda, unde commandant era baronul Andrei Zaga. Baronul ii va inmana lui Iovan decretul lui Leopold I, prin care va deveni vice-voievod, deoarece de voievod era pus contele George Brankovic, din vechea familie sarba Brankovic. Armata condusa de catre Iovan numara in jur de 10.000 de ostasi, avand inseminate succese impotriva Turcilor, astfel ca Monasterlija va primi in dar de la Imparatul Leopold I mai multe mosii in jupania Tolnaj, apoi langa orasul Giula, a primit o multime de recunostinte si diplome si o suma de 10.000 forinti. Cu aprobarea patriarhului, Iovan convoaca in 1694, o adunare generala a populatiei ortodoxe la Baja, cerand de la Monarh sa le ofere Vlahia Mica, regiune situate intre raul Drava si Sava. Desi Imparatul va fi de accord, totusi aceasta nu sa intamplat. Se stinge din viata in toamna anului 1706, din cauza unui accident la vanatoare. Fii lui Iovan au fost deasemenea ofiteri Imperiali, pierind in diverse lupte. Nepotul sau Stefan a trait pe o mosie familiara din orasul Futog, de langa Novi Sad. Pe 23 iulie va fi ales ca deputat de Sant Andrei al adunari sobornicesti din Timisoara. Este cunoscut ca Sofia, o urmasa din aceasta familie a trait la Novi Sad, find proprietara unui han “Zeleni Venac”, astazi cladirea Banci Voievodinei de pe Trg Slobode. Valahia Mica Nicolae Stoica de Hateg in Cronica Banatului spune: “Iară rădicîndu-să sîrbii din Ţara Românească, cei ce s-au dus în Slavonia acuma-s în reghimentu Gradişhii. Fost-au sîrbi au nu, nu să ştie, căci ei acolo au spus că-s rumâni, cu legea sa. Unde nu numai că le-au zis rumâni ( vlasi, vlah), ce şi acea ţară Valahia Mică să scrie. Di pe acei rumâni şi tuturor serbilor de legea noastră tot vla alţii îi numesc şi pînă astăzi.” Sangiacul de Pojega a fost un teritoriu administrativ pe timpul Imperiului Otoman care sa format in jurul anului 1538. Regiunea a existat inainte de tratatul austrootoman de la Sremski Karlovac (1699), dupa care aceasta a fost cedata Monarhiei Habzburgice. Regiunea este situata in estul Croatiei, in Slavonia. Orasul principal al sangiacului era Pojega (Požega). Aceasta regiune a fost una dintre cele 6 sangiacuri Turcesti, pe langa sangiacul de Smederevo, Nicopole, Vidin, Zvornik si Mohač. In jurul granitei Croatiei si Slavoniei, turci au populat zona cu Vlahi crestini care au trait in regiune sau au fost adusi din Serbia de azi. Din cauza ca vlahi au fost foarte multi la numar,

sangiacul va primi denumirea de Valahia Mica adica Mala Vlaška. Cu aprobarea patriarhului, vice-voievodul Iovan Monasterlija (vezi art.anterior) convoaca in 1694, o adunare generala a populatiei ortodoxe la Baja, cerand de la Monarh sa le ofere Vlahia Mica, pentru ca populatia de origine vlaha si sarba sa se stabileasca acolo. Desi Imparatul va fi de accord, totusi aceasta nu sa intamplat. De la Ulfila la Chiril si Metodie Din Wikipedie “Veneti Baltici, nume cu care estonieni si finlandezi ii numesc pe rusi. Au trait printre triburile germanice si sarmate. Au trait pe langa raul Vistula (Polonia). Piliniu ce Batran ii numeste Venezi Sarmati. Autorul bizantin Iordanes in Getica, denumeste aceasta populatie cu trei denumiri: Veneti, Anzi si Sclavini. Iordanes este singurul autor care ii asociaza pe veneti cu anzi si slavi.” “Slavi sant parte din familia Indo-Europeana, cunoscuti de catre Romani si Greci in sec. 1 si 2 sub numele de Veneti, care ocupau regiunea in jurul raului Vistula (Polonia de azi). Pe parcursul veacurilor, Slavi se imprastie peste tot, iar in sec. 6, vor fi cunoscuti de scriitori Goti si Bizantini sub numele se Sclavini, divizati in mai multe triburi...”etc. “Limba proto-slavă sau slava comună este limba din care s-au desprins toate celelalte limbi slave ulterioare. A fost folosită înainte de secolul al VII-lea, când a început separarea ramurilor ei principale - de sud, de vest și de est. Nu a fost descoperit nici un înscris în această limbă.” Glagolitica Alfabetul glagolitic, cunoscut și ca glagoliță (scris cu alfabetul galgotic: (Glagolitsa) este cel mai vechi alfabet cunoscut folosit pentru a reprezenta limbi slave în scris. Numele lui este o invenție modernă, a fost derivat din substantivul reconstruit din limba slavă veche, *glagolъ, care înseamnă „limbaj” sau „exprimare”. Întrucât verbul *glagolati poartă semnificația de „a vorbi”, „a rosti”, glagoliticul a fost uneori supranumit în poezia ca „semnele care vorbesc”. Alfabetul acesta se bazează mult pe alfabetul grec, dar se poate observa și influențele orientale în forma sau modul de citire al unor caractere. Un autor roman spune in felul urmator: “Începând din secolul al V-lea, menţiuni referitoare la daci, carpi sau carpodaci dispar din documente şi cărţile istoricilor timpului că nume. Datorită invaziei triburilor migratoare, a numărului mare de popoare, cu nume ciudate, neromanice, scriitorii bizantini şi nu numai ei, vor face confuzii între ei, atribuindule uneori fapte şi evenimente care, de fapt, fuseseră făcute de alţii, caz concret – scriitorul got Iordanes care atribuie faptele antice ale geto-dacilor goţilor. Ultima menţiune clară despre geto-daci este cea din anul 381 când carpodacii aliaţi cu goţii invadează Imperiul Roman şi sunt înfrânţi de către Teodosiu I (379 – 395).

După această dată, ei sunt confundaţi cu goţii, gepizii sau sarmaţii. În timpul lui Attila, îi vom întâlni pe dacii nord-estici, dacii mari, botezaţi sub numele de ausoni. Ausonii erau un trib antic care a populat mare parte a Italiei între anii 1240 – 850 î. Hr. Numele dat de către cronicarii bizantini dacilor, de ausoni, este direct legat de limba folosită. Conform istoricilor antici, ausonii vorbeau o limbă pre-latină. În timpul vizitei lui la huni, povestind despre ausoni, Priscus remarcă asemănarea limbii dacilor cu cea a romanilor, sesizând însă diferenţele. Acest lucru îl determină să considere că dacii vorbeau o pre-latină asemănătoare cu limba ausonilor antici. Este o nouă confirmare a existenţei unei limbi pre-latine în Europa care, ulterior, a generat celelalte limbi romanice. Istoricul got Iordanes, care în anul 551 a alcătuit o Cronică Universală şi o Istorie a goţilor, povestind despre Ermanaric, conducător al goţilor până în anul 376, aminteşte că acesta pornise o campanie de cucerire a veneţilor, populaţie care trăia în nord-vestul Italiei. Veneţii erau un popor antic care a avut perioada de maximă de înflorire între VI – I î. Hr. Cercetătorii europeni afirmă că limba folosită de ei avea multe similitudini cu limba latină şi alte limbi italice, fiind pre – latina sau proto-latina europeană. În mod surprinzător, asemeni lui Priscus, Iordanes menţionează că şi alte triburi de la nord şi sud de Dunăre erau înrudiţi cu aceştia: anti şi sclavini: “ .. cum am arătat la începutul expunerii noaste, când am înşirat toate neamurile, se trag dintr-o singură tulpină, iar acum apar sub trei nume: veneţi, anti şi sclavini. Deşi acum , < în jurul anilor 550) datorită păcatelor noastre se poartă pretutindeni că nişte fiare sălbatice, …” Afirmaţia făcută de Iordanes, atingător de înrudirea veneţilor cu antii şi sclavinii, duce la confirmarea ipotezei că antii şi sclavinii vorbeau o limbă romanică, dar nu latina vorbită în Imperiul Bizantin, ci o formă mai veche, descinsă din proto-latina vorbită de veneţi. Aceasta informaţie poate clarifica de ce dacii nu au mai fost menţionaţi în cronicile bizantine, numele lor a fost schimbat de istoricii timpului, care după 280 de ani după părăsirea Daciei de către romani nu mai conştientizau legătura populaţiei băştinaşe dace a timpului cu vechii geto-daci. Abia peste circa 600 de ani, cronicarii bizantini Ioan Kinnamos şi Kekaumenos, vor face legătura între vlahi (valahi) şi anticii geto – daci. Este mai mult ca sigur că anti înrudiţi prin limbajul lor ciudat romanic cu veneţii să fi fost, de fapt, băştinaşii geto-daci. Faptul că sclavinii, slavi de origine, sunt prezentaţi ca şi populaţie romanică este datorită faptului că aceştia trăiau într-un spaţiu romanic şi erau aliaţii antilor, fiind obligaţi să folosească limba apropiaţilor lor. În sprijinul acestei informaţii vom apela la Mauricius, care, în lucrarea sa Strategicon, îi descrie pe aceşti misterioşi anti: “Neamurile slavilor şi antilor au traiul şi obiceiurile la fel şi sunt slobode: ele nu rabdă nicidecum să fie robite sau stăpânite şi mai cu seamă în ţara lor < ! >. Au mulţi bărbaţi şi sunt suferitoare, îndurând cu uşurinţă căldura, frigul, ploaia, goliciunea trupului şi lipsa de hrană. Sunt blânzi şi binevoitori cu oaspeţii şi-i duc pe rând din loc în loc, unde au nevoie. Dacă întâmplător străinul a fost păgubit din lipsa de grijă a celui care l-a

primit, vecinul acestuia porneşte cu război împotriva lui, socotind drept o datorie sfântă să-şi răzbune oaspetele. Pe cei care se află prizonieri la ei nu-i ţin ca sclavi până la nesfârşit ca celelalte neamuri, ci hotărăsc un anumit timp şi lasă în seama lor dacă doresc să se întoarcă în ţinuturile de baştină, plătind o răscumpărare oarecare, sau rămân acolo slobozi şi prieteni. Au o mulţime de animale de tot felul şi de roade, care zac în grămezi, mai ales mei < cereală specifică dacilor > şi porumb. Femeile lor sunt de o cuminţenie mai presus de firea omenească, aşa încât multe dintre ele cred că moartea bărbaţilor e şi moartea lor şi se lasă sugrumate de bună voie, deoarece nu mai socotesc viaţă traiul petrecut în văduvie < tradiţie a triburilor daco-tracice >. Locuiesc în păduri şi pe lângă râuri, mlaştini şi bălti greu de pătruns şi îşi fac mai multe ieşiri din locuinţele lor, de bună seamă din pricina împrejurărilor în care se află. Lucrurile de trebuinţă le ţin ascunse în pământ şi nu agonisesc nimic de prisos, să se vadă. Duc o viaţă de jaf şi le place să-şi încerce duşmanii în locurile încurcate, înguste şi stâncoase < strategie dacă şi ulterior valahă > Folosesc cu pricepere năvălirile repezi, înfruntările pe neaşteptate şi loviturile pe furiş, ziua şi noaptea, şi născocesc multe căi de înfruntate. Sunt iscusiţi şi în trecerea râurilor, mai mult ca toţi, şi se împotrivesc cu tărie în apă. … Se înarmează cu două suliţi mici de fiecare bărbat , iar unii din ei cu scuturi temeinice, dar greu de purtat. Folosesc şi arcuri de lemn cu săgeţi mici, unse cu otrava, care e vătămătoare, dacă cel lovit de ele nu ia o băutura împotriva otrăvii sau alt ajutor scornit de minţile vracilor ori nu-şi taie repede rana, că să nu îmbolnăvească tot trupul. Sunt nestăpâniţi şi răzbunători, nu cunosc rânduiala şi nici nu căută să se prindă în lupta închegată sau să iasă în locuri descoperite şi netede; sau, dacă se întâmplă că au îndrăzneala în clipa încăierării, scot numai strigăte şi se mişcă puţin înainte. Dacă duşmanii rânduiţi în faţă se trag îndărăt la strigătele lor, ei se avântă mai cu tărie; dacă nu, se întorc pe unde au venit şi nu se grăbesc să încerce puterea duşmanilor, ci fug în păduri, deoarece acolo au multa îndemânare şi ajutor şi se pricep să lupte cu iscusinţă în locuri strâmte. Şi de multe ori aduc prăzi, pe care, cu oarecare tulburare, le lasă fără să le bage în seama şi fug în păduri, iar cei care rătăcesc şi se îndreaptă spre prăzi îi înfruntă cu uşurinţă şi le pricinuiesc pagube. Asemenea isprăvi sunt gata să facă în tot felul şi de bună voie, că să-şi veteme duşmanii. Sunt cu totul fără credinţă <creştină > şi lipsiţi de cuvânt faţă de înţelegerile făcute, urmându-le mai mult de teama decât cu daruri, şi se lasă duşi când de un gând, când de altul: ori nu se înţeleg, ori se înţeleg, dar undata vin alţii şi calcă hotărârile luate. < peste aproape 500 (1060) de ani, istoricul armean Kekaumenos avea şi el la rându-l lui să le facă o asemenea “reclamă” şi vlahilor: Neamul vlahilor este cu totul necredincios şi spurcat, neavând credinţa dreaptă nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de împărat, nici faţă de rudă sau de prieten, ci umbla pe toţi să-i însele şi minte straşnic şi fură mult” >. Deoarece au mulţi regi şi nu se înţeleg între dânşii, e nimerit ca pe unii dintre ei să-i mânuim cu vorbe şi daruri, mai ales pe cei din aproprierea hotarelor noastre, iar împotriva celorlalţi să pornim cu război, pentru că duşmănia faţă de toţi să nu

ducă la unire sau la o singura stăpânire < Herodot: Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţa şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi. > .( Fontes Historiae Daco-Romanorum – De la anul 300 la anul 1000, Ed. Academiei R.S.R, 1970) Marele istoric bizantin, Procopius din Caesarea (500 – 565), care a trăit în acea perioadă, ne aduce alte informaţii despre anti: “Neamurile acestea, sclavinii şi antii, nu sunt conduse de un singur om, ci trăiesc încă din vechime în rânduială democratică şi de aceea treburile lor, atât cele prielnice cât şi cele neprielnice, sunt totdeauna dezbătute de către obşte. La fel sunt comune la aceşti barbari mai toate celelalte obiceiuri ale lor încă din vechime. Cred că este un singur Dumnezeu, <Zamolxe> , făuritorul fulgerului şi singurul stăpân al tuturor lucrurilor şi îi jertfesc boi şi alte animale de tot felul. < jertfa specifică dacică > Ei nu ştiu ce-i aceea soartă nemiloasă, nici nu mărturisesc că ea ar avea înrâurire asupra oamenilor. Când îi ameninţă moartea, fie că se îmbolnăvesc, fie că pornesc la război, făgăduiesc lui Dumnezeu <Zamolxe> că, dacă vor scăpa cu viaţă, îi vor aduce o jertfa; iar după ce scăpă, îi jertfesc ceea ce au făgăduit şi cred că şi-au răscumpărat viaţa cu preţul acestei jertfe. Ei mai cinstesc şi râuri, nimfe şi alte zeităţi şi jertfesc tuturor acestora, iar cu prilejul jertfelor fac prorociri. Locuiesc în colibe jalnice, răzleţiţi mult unii de alţii şi mereu se muta dintr-un loc în altul. Când pornesc în lupta, cel mai mulţi merg pe jos împotriva duşmanului; poartă în mâini scuturi mici şi lănci; dar nu-şi pun niciodată platoşa. Unii n-au nici cămaşă, nici manta; ci îmbracă numai nişte pantaloni până la părţile ruşinoase şi pornesc aşa la luptă împotriva duşmanilor. Amândouă neamurile au o singură limba, cu totul barbară. Nici la înfăţişare nu se deosebesc cu ceva între ei. Toţi sunt înalţi şi foarte voinici. Culoarea pielii nu e prea albă, aceea a parului nu e prea blondă şi nici nu bate cu totul în negru, ci sunt toţi roşcovani. Duc o viaţă aspră şi neîngrijtă, la fel ca massagetii, şi sunt mereu plini de murdărie, ca şi aceia. Dar nu-s răutăcioşi, nici vicleni, şi în simplitatea lor păstrează felul de a fi al hunilor. Până şi numele sclavinilor şi antilor era unul singur la început. Intradevăr, şi unii şi alţii, se numeau altădată “spori”, poate pentru faptul că locuiesc sporadic, în corturi împrăştiate. De aceea au şi mult pământ; căci cea mai mare parte a ţărmului de dincolo al Istrului este locuit de dânşii. Aşa stau lucrurile cu neamul acesta” (.( Fontes Historiae Daco-Romanorum – De la anul 300 la anul 1000 , Ed. Academiei R.S.R, 1970) Eliminând exagerările şi modul tendenţios îi care prezintă, Procopius face practic o descriere a urmaşilor dacilor. Se pare că sclavinii adoptaseră unele obiceiuri de la daci, tot aşa cum precum şi aceştia au împrumutat de la slavi alte obiceiuri. Aceşti anti, daci băştinaşi, conform, descrierii lui Mauricius, vor trai la nord de Dunăre în condiţiile dificile ale veşnicelor invazii romane, gote, vandale, hune, slave şi a altor popoare migratoare adoptând un stil de viaţă care le putea permite supravieţuirea şi continuitatea. Ei sunt menţionaţi de istoricii timpului sub numele de argaragantes şi limigantes.

Însă ei nu se vor limita doar să se apere, angajându-se în conflicte militare de anvergura atât cu bizantinii cât şi cu popoarele migratoare. În general istoricii noştri îi consideră, în mod greşit, pe anti ca fiind populaţie de origine slavă iar pe argaragantes şi limigantes ca şi sarmaţi, uitând însă că Dio Cassius (155-229) îi numeşte pe dacii din afara Imperiului Roman, „Dakoi prosoroi” sau în latină „Daci limitanei” adică „dacii din vecinătate”. Prima menţiune despre o invazie a antilor la sud de Dunăre este datată în jurul anilor 518. Motivul acestei reacţii ofensive sunt lucrările de refacere a fortificaţiilor şi castrelor de pe linia limesului Dunării de către bizantini, comandate de către împăratul Anastasius I (491 – 518) Generalul bizantin Germanus, magister militum per Thraciam, nepot al nou instalatului împăratului Iustin I ( 518 – 527), va interveni în fruntea legiunilor şi va obţine o victorie zdrobitoare. Procopius din Caesarea (500 – 565) avea să menţioneze în scris aceste evenimente: “Când Iustin, unchiul lui Germanus, se suise pe tron, antii, care locuiesc aproape de sclavini, trecuseră Istrul cu oaste multă şi cotropiră teritoriul roman. Nu mult înainte împăratul făcuse pe Germanus comandantul armatei din întreaga Tracie. Acolo se încăierase cu ostile duşmane, le biruise în lupta şi le măcelărise aproape pe toate…” Interesant este de amintit faptul că Împăratul Iustin I era de origine dacică, născut în districtul Bederiana din provincia Dacia Aureliana. Încă de tânăr îl va impresiona prin fizicul lui pe Leon I ( 457-474), impara al Bizanţului, care îl va primi în corpul de elită al gărzii palatului – Excubitorii. Însuşi Leon I Tracul era de origine traco-dacică. Un alt magister militum Ilirycum, Mundo, va lupta în anul 529 în Iliria împotriva invaziei geţilor. Istoricii îi identifica pe aceşti geţi cu goţii sau cu bulgarii, aceste confuzii fiind la ordinea zilei în scrierile cronicarilor bizantini. Atacul unei populaţii cu nume de geţi în provincia Ilyricum, nu poate fi echivalată decât cu antii şi posibil sclavinii din sudul Banatului. În anul 530, Munda îşi va deplasa legiunile pentru apărarea Traciei invadată de bulgari. Între anii 530 – 533, în timpul domniei împăratului Iustinian cel Mare (527 – 565), Chilbudios, magister militum per Thraciam, va purta lupte contra atacurilor bulgarilor, sclavinilor şi antilor. Numit ca responsabil cu paza limesului dunărean, Chilbudios va reuşi să blocheze invaziile şi să-i împingă peste Dunăre. Chilbudios va muri pe câmpul de luptă în anul 533 în timpul unei confruntări cu sclavinii. În mod ciudat, urmare a apariţiei unui conflict armat între sclavini şi anti, un ant luat prizonier de sclavini va fi identificat ca fiind general roman Chilbudios. Antii îl vor revendica pe acesta de la sclavini şi vor încerca să-l şantajeze pe împăratul Iustinian, solicitându-i acestuia păstrarea generalului în schimbul unor facilitaţi. Ca răspuns la intruziunile sclavinilor şi antilor în imperiul bizantin între anii 535 – 540, Împăratul Iustinian cel Mare ( 527 – 565) va demara una din cele mai pretenţioase proiecte privind refacerea sistemului de apărare de pe linia limesului Dunării. Se vor reface fortificaţii şi castre militare, se vor fortifica cetăţi precum Durostroum, Histrita, Dinogetia, Ulmetum, Tomis şi multe altele, însă rezultatul acestei investiţii va fi nul, din contră, securizarea graniţei va ambiţiona şefii triburilor care se vor vedea lipsiţi de bunuri, şi-şi vor intensifica atacurile la sud de

Dunăre. În iarna dintre anii 545/546, sclavinii şi antii vor trece pe un pod de gheaţă Dunărea şi vor pătrunde şi devasta mari zone din Tracia şi Ilyria în cursul anului 546. Informaţia ne este dată atât de Iordanes: “ acestea sunt nenorocirile suportate de statul roman, în afară de atacurile zilnice ale bulgarilor, antilor şi scalvinilor” , cât şi de Procopius : “Apoi când mezii şi săracanii devastau o mare parte din teritoriul Asiei, iar hunii, sclavinii şi antii răvăşeau aproape toata Europa, distrugând până la pământ unele oraşe, iar pe altele golindu-le bine de bani, ducând pe oameni în sclavie cu toate averile şi pustiind ţara de locuitori în nâvâliri aproape zilnice…” Faimosul general bizantin Narses reuşeşte să-i înfrângă, prinzându-i într-o ambuscadă. Cu această ocazie, ar fi fost prins şi falsul Chilbudios, dus la Constantinopol şi închis. În faţa invaziilor neamurilor “barbare”, Împăratul Iustinian va încerca să-şi şi atragă de partea lui pe anti considerându-i pe aceştia că fiind capabili să se opună kutrigurilor şi sclavinilor cu care aceştia se aflau uneori şi în conflict. Iustinian le va ceda teritoriul din jurul cetăţii Turris de la gura râului Siret. Documentele timpului nu ne spun dacă această ofertă a fost acceptată de către anti, însă îi întâlnim ulterior pe aceştia în calitate de aliaţi – foederati în armata bizantină. Un astfel de caz de aliere este menţionat de către Procopius din Caezarea în anul 557, când ostile bizantine confruntate cu atacul masiv al ostrogoţilor se vor alia cu hunii, sclavinii şi antii: “ Douăzeci de zile după căderea cetăţii Portus, a oraşului şi a portului, sosiră Martinus şi Valerianus, aducând 1600 de soldaţi călări. Cei mai mulţi dintre ei erau huni, sclavini şi anti care îşi au sălaşurile dincolo de fluviul Istru, nu departe de ţărm. Belisarius se bucură de venirea lor şi socoti că de acum vor lupta împotriva duşmanilor…” Între anii 536 – 550, Împăratul Iustinian cel Mare va începe construcţia cetăţii şi a mănăstirii Sfânta Ecaterina pe muntele Sinai (în actualul Egipt). Pentru construirea, apărarea şi administrarea ei sunt duse o sută de familii de daci dunăreni, se pare că bessi, împreuna cu familiilor lor, conform informaţiilor transmise de către Procopius. Aceşti daci vor rămâne până în zilele noastre păzitori ai mănăstirii, fiind cunoscuţi sub numele de Gaballyya – munteni. Ultima informaţie despre dacii anti o avem din anul 602, în timpul confruntărilor dintre bizantini şi bulgari, conform scrierii lui Theophanes Confessor . Alte informaţii, lacunare despre daci/valahi le avem de la cronicarul Petrus Patricius care îi numeşte pe carpi “obraznici şi îngâmfaţi“ în secolul VI d. Hr. sau menţionarea vlahilor în Legenda Sf. Dumitru din Salonic (sec. VII). Împăratul Mauriciu (582 – 602) şi fratele său Petrus, conducător militar al Traciei, se vor confrunta cu o puternică invazie a bulgarilor în Tracia. Bizantinii vor apela la aliaţii lor, antii, chemându-i în ajutor. Dar bulgarii prevăzători îi vor ataca pe acesta din urma provocându-le mari pierderi omeneşti. Mulţi dintre supravieţuitorii anti se vor alătura trupelor bizantine care cantonau în imediata apropriere a Dunării. Prima menţiune despre băştinaşii daco-geţi, sub formă de vlahi, o avem de la cronicarul Georgio Cedrenus, care aminteşte despre luptele vlaho-ricnilor, vlahii

sudici pe malul râului Richios, aliaţi cu slavii împotriva Salonicului, între anii 617 – 619. Chiril şi Metodie ( secolul IX) Două personaje istorice ale secolului al IX-lea vor influenţa indirect cultura şi civilizaţia româneasca atât în sens pozitiv dar şi negativ prin măsurile luate de unele personaje ale timpului datorită ignoranţei lor. Constantin, numit ulterior Chiril (826 – cca.869) şi Mihail, numit ulterior Metodie (827 – 885) s-au născut la Tesalonic într-o familie aristocratică. Tatăl lor, Leon, era drungarios, respectiv guvernator al themei (regiune militar-administrativă a Imperiului Bizantin) din Tesalonic, a cărei jurisdicţie cuprindea şi slavii din Macedonia. Se crede că mama lor a fost de origine slavă. Urmare a poziţiei tatălui lor, cei doi fraţi vor beneficia de o educaţie aleasă. După moartea timpurie a tatălui lor au fost crescuţi sub protecţia unchiului lor, Teoctist, demnitar de rang înalt al imperiului bizantin, fiind responsabil cu comunicaţiile poştale şi cu relaţiile diplomatice. Constantin îşi va începe studiile la Universitatea din Constantinopol de tematică religioasă în special. Aici se va hirotonisi ca şi diacon. Mihail a ocupat iniţial o funcţie în cadrul administraţiei imperiului, după care s-a retras la o mănăstire de la Muntele Olimp unde s-a călugărit, adoptând numele de Metodie. Cei doi fraţi au conceput un alfabet slavonesc, supranumit chirilic, după alţi cercetători, glagolitic, prin preluarea şi adaptarea unor litere din alfabetul grecesc, folosindu-l pentru traducerea Scripturilor din greaca în slavona. Alfabetul are 43 de semne slave, din care 27 au şi valoare numerică, slavo-cifre. Papa de la Roma, Adrian al II-lea (867-972) avea să-l hirotonisească ca şi episcop pe Metodie în urma cercetării ortodoxiei celor doi fraţi. Constantin la rândul lui avea să îmbrace rasa monahală într-o biserică greacă din Roma, adoptând numele de Chiril. Papa Ioan al VIII-lea (872 – 882) a aprobat, în ciuda opoziţiei clerului german, folosirea slavonei la Sfânta Liturghie, dar cu condiţia că întâi se citea Evanghelia în latină şi abia după acea în slavă. Introducerea scrierii chirilice în ţara noastră avea să fie o influenţă negativă iniţial. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, redactată în anul 1716 în limba latină afirma că la noi s-a scris cu litere latine până la Conciliul de la Florenţa (1432), respectiv la aproape 400 de ani după Marea Schismă survenită în anul 1054. Domnitorul Alexandru cel Bun avea să între în conflict cu Patriarhia de la Constantinopol prin impunerea lui Iosif că Mitropolit al Moldovei, în locul acestuia fiind propus un mitropolit grec. În urma negocierilor duse de către Grigore Tamblac, acesta va obţine hrisovul de recunoaştere a lui Iosif. Iosif se va dovedi însă răzbunător, sfătuindu-l pe Alexandru cel Buna să ardă toate cărţile şi manuscrisele cu caractere latine, şi să se treacă definitiv la scrierea tuturor documentelor doar cu caracterele alfabetului chirilic. Prin acest gest nesăbuit se vor distruge multe acte şi documente atingătoare de istorie veche a românilor, din cele care puţine au mai rămas în urma altor acţiuni

distructive provocate cu voia sau din ignoranţă de-a lungul a 1000 de ani de lupte şi războaie în care au fost implicaţi cu sau fără voia lor, daco – valahii.” Sursa http://istoriefurata.istorieveche.ro/ausoni-anti-vlahi/ Cercetarile genetice au dovedit ca Sarbi sau Croati, Bosnieci, nu sant Slavi, ei tragandi-si originea de la indigeni balcanici: Iliri, Daci si Traci. Un cercetator sarb pe nume Vukajlija spune: <<Slavii cand au venit in Balcan, au cucerit triburile bastinase si le-au impus limba si cultura proprie si s-au amestecat cu ei. Insa, cu toate acestea, Slavi au fost si atunci in mare minoritate. Unde au putut atatia Iliri, Daci si Traci sa dispara? Singura explicatie ar fi un genocid sau o expulzare de proporții enorme, dar nicaieri nu este mentinut asa ceva de nici un izvor istoric, ceea ce inseamna ca asa ceva nici nu s-a intamplat. Astfel daca privim un pic mai aproape nationalismul Panslavist care s-a propagat in ultima vreme de marea majoritate, precum si preamarirea culturii si a panteonului Slav, de fapt reprezinta preamarirea culturi cotropitoare, care ne-a ocupat si ne-a impus propria cultura, religie si limba. Daca tot vrem sa ne aflam radacinile, nu ar fi mai bine si mai logic sa ne ocupam cu cultura Ilirilor, Dacilor, Tracilor si a altora? Iata cateva date despre care vorbesc: "Genetic studies conclude that Serbs are of predominantly Balkan genetics (indigenous to the region4243) and have very small amount of generally considered "Slavic" (Predominant in West Slavic nations; R-M458, ranging from 0-12% in the Serbs, Albanians, Macedonians, Greeks and Bulgarians44) genes showing that Slavs (White Serbs according to national myth/historical sources34) mixed with the Romanized Paleo-Balkan peoples of the conquered region (Serbian lands) and made the Slavic culture and language dominant in the ethnogenesis of the people. Thus, Serbs are mainly descendants of Paleo- Balkan peoples previously known as Dacians, Illyrians and Thracians.36"...etc>>. Sursa https://vukajlija.com/forum/teme/18211-srbi-nisu-sloveni Cercetătorul american Walter Goffart considera ca Getica scrisa de Iordanes făcea parte din planurile împăratului Iustinian și a mașinăriei de propagandă de la curtea sa. El dorea să se creadă că goții (și alte popoare barbare înrudite) nu făceau parte din lumea romană, întărind astfel pretențiile Imperiului Roman de Răsărit asupra părții sale de vest. Dupa parerea mea bizantinii incepand cu Iustinian, temandu-se de o eventuala unire a traco-ilirilor si a getilor, cautau cu varf si indesat sa faca dezbinare intre triburile tracice din Balcani. Bizantinii, folosind vechiul proverb roman “divide et impera”, trebuiau neaparat sa faca in asa fel incat triburile tracice sa lupte intre ele, pentru a putea fi mai usor stapanite. In felul acesta au fost dezbinati Goti de Geti, ca find doua popoare diferite. Pe de alta parte

Venetii, Antii si Sclavinii, vechi triburi sarmate, au fost denumiti ca find Slavi, adica de o alta etnie, care nu are nici o legatura cu Tracii. Cam in aceiasi vreme cu Slavi, pentru a face o si mai mare confuzie, apar si Bulgarii, care culmea se aseaza exact in Tracia, intr-una dintre cele mai populate regiuni ale Imperiului. Mai tarziu vor aparea si Vlahii, despre apartenenta lor etnica s-a dezbatut multa vreme. Dar sant traco-iliri, dar sunt bastinasi amestecati cu Celti, dar sant amestecati cu Slavi...etc. Vazand ca mongolii Bulgari s-au asimilat in masa tracica, era nevoie neaparat ca Slavi, dealtfel foarte putini la numar sa devina o putere care sa asimileze in vreun fel masa geto-traco-ilirica. Au fost angajati Chiril si Metodie, doi diplomati foarte incercati, probabil de origine tracomacedoromana sa le introduca Slavilor alfabetul Glagolitic, care dealtfel s-a folosit inca de pe vremea Sfantului Ieronim in Dalmatia, ca alfabet Slav, iar limba Slava minoritara sa fie aprobata de Constantinopol ca ce-a de-a patra limba oficiala a Imperiului, pe langa Latina, Greaca si Ebraica. In felul acesta, Bizantinii s-au pus la adapost, atat pe plan intern, cat si extern. Intern, traci, pentru a avea privilegii vor fi nevoiti sa se declare Slavi, mai tarziu Sarbi sau Croati, iar pe plan extern Rusi sau Goti (Germanici). Oare nu acelasi scenariu care sa facut prin Chiril si Metodie, s-a intamplat si cu Ulfila sau Wulfila la Goti, cu cateva secole mai de vreme? Vorba proverbului: “Istoria se repeta!” Pana si cele doua alfabete, cel al lui Ulfila si cel Glagolitic al lui Ieronim par a fi foarte identice! Familia medievala Crnojevici Crnojevići pe langa Vojislavljević si Balšić, sant cea de-a treia familie a dinastiilor care au condus poporul Muntenegrean in perioada medievala. Pe vremea Balšićikor (1421), au controlat partile de sud a podgoriei Muntelui Lovćen de langa Budva, Grblja si Kotor. Trebuie accentuat ca odata cu stapanirea acestei familii, regiunea Zeta, treptat incepe sa primeasca denumirea de Muntenegru. Familia isi trage originea de la boierul de Zeta Đuraš Ilijić (tatal Ilie), care este amintit pentru prima data in 1326 si care suprimat find de catre Balsici, moare la anul 1362, find inmormantat la manastirea Sfantul Mihail de la Prevlaca de langa orasul Tivat. Unul dintre urmasii sai a fost Crnoje Đurašević, care se si considera a fi intemeietorul acestei familii. Fiul lui Đurađ, find mic de statura a primit porecla de Stefanita, el find socotit si ca primul conducator al Zetei (Muntenegrului), al familiei Crnojević. A condus intre anii 1451 -1464/65. A fost casatorit cu Maria, fica lui Ivan Kastriota, adica cu sora eroului albanez Gerge Kastriota Scanderbeg. Meritele lui Stefanita constau in luptele sale impotriva despotului sarb Đurađ Branković si a voievodului de origine vlaha Stefan Vukčić Kosača, apoi impotriva Turcilor si a Republici Venetia. Dupa moartea lui Stefanita, tronul Muntenegrean il preia fiul sau Ivan Crnojević,

care s-a casatorit de doua ori. Prima saotie Gojislava, a fost fica boierului albanez George Arianita Comnen, iar cea de-a doua Mara (din 1469), era fica hertegului sus amintit Stefan Vukčić Kosača. Cu Marom a avut trei fii si o fica pe nume Ecaterina, care s-a casatorit cu voievodul de Cetinje pe nume Radu Vlahul. Istoricul muntenegrean Miroslav Ćosović considera ca Crnojevićii cu siguranta nu sant de origine slava, iar academicianul si istoricul sarb Sima Ćirković spune ca familiile Balsici si Crnojevici sunt de origine Ilirica, iar bizantologul si academicianul Ljubomir Maksimović, il caracterizeaza pe Ćirković ca find un erudit, iar Miomir Dašić il considera ca find unul dintre cei mai mari istorici din Serbia. Arsenije III Čarnojević Unul dintre urmasii acestei familii este Patriarhul Arsenije III Čarnojević, nascut la Cetinje, langa muntele Lovćen, Muntenegru, care la anul 1690 va conduce Prima migratiune a populatiei de rit ortodox, in parte mare Sarbi, Armani si Albanezi, spre nord in regiunile Ungariei (Vezi art. anterior) Mihai Cernovici Un alt imigrant care a venit pe meleaguri arădene, a fost Mihai Cernovici, tot Muntenegrean, nobil vlaho-ilir, din viţa patriarhului Arsenie Čarnojević III. Cei din familia Cernovici s-au distins în luptele cu turcii, iar Mihai pentru vitejia lui, pe timpul lui Iancu de Hunedoara (?-1456) a fost poreclit Scanderbeg. În 1720, Mihai obtine titlul şi blazonul nobiliar, iar mai târziu, în 1793, Lazăr (nepot al lui Mihai), primeste titlul şi blazonul de conte. Castelul Csernovics (sau Cernovici) este un monument istoric și arhitectonic, situat în localitatea Macea, județul Arad. Sursa https://hamdocamo.wordpress.com/2017/04/09/neugodnorazbijanjevelikosrpskih- iluzija/ https://sh.wikipedia.org/wiki/Crnojevi%C4%87i https://incubator.wikimedia.org/wiki/Wp/cnr/Crnojevi%C4%87i https://ro.wikipedia.org/wiki/Castelul_Csernovics_din_Macea https://bortodoxa.blogspot.com/2011/03/ctitori-ai-bisericii-ortodoxe-dinmacea. html https://sh.wikipedia.org/wiki/Arsenije_III_Crnojevi%C4%87 Armis zeul Regilor Traci si al pastorilor Dupa spusele lui Herodot, Ermis era cel mai venerat zeu al Regilor Traci, considerandu-l intemeietorul dinastiei lor. Armis sau Hermes mai avea si alte denumiri: Herman, Hermaon, Hermias, este reprezentat pe monezile Sarmisegetuzei, acelasi cu Armen, parintele divin al Herminonilor din Germania, numit si Faunus, Ianus, Orman, Val, Bal, etc. Descendenti ai lui Armis se considerau Filip II al Macedoniei si fiul sau Alexandru cel Mare, ambii folosind efigii cu acest zeu pe monezile lor. O cronica armeneasca pretinde ca Tarul bulgar Samuil (976-1014), ar fi fost de

origine Armean. Hasdeu considera ca a fost Arman (Macedo-Roman), iar N. Densuseanu spune ca un fiu al Tarului s-a numit Roman, iar un var al sau Armonius, pe cand un fiu al lui Petru I s-a numit tot Roman. Dupa spusele lui Hesiod, Arabus a fost un descendent al lui Armis al Daciei. Pe monezile vechi ale Tursenilor din Italia, figureaza adeseori chipul lui Armis al Daciei sau Armes al Scitiei. La Sciti zeul pastorilor era numit Armes, la Germani el figureaza sub numele de Hermon, Hermann, Armen, Armeno, Armenon, find considerat fiu al lui Alanus, cel dintai rege al Romanilor, al Arimilor. In alta parte Pan, zeul pastorilor era considerat fiu al lui Armis-Hermes. Inca din sec.16 arheologii au gasit in Transilvania monezi cu efigii Armis, avand un rol foarte insemnat in cultul Pelasgilor. O sarbatoare straveche care se tinea in cinstea acestui zeu era Arminden, sau ziua betivului pe 1 Mai. Dupa cucerirea Daciei, Armis sau Hermes ramane zeitatea protectoare a Sarmisegetuzei si a provinciei, insa numele national era schimbat cu unul roman numit Mercur. O alta grupa de monezi arhaice gasite in Transilvania, reprezentand aceiasi zeitate, un cal cu picioare de pasare, au fost fabricate din arama, argint si putin aur. Armis a mai fost numit si ION (Ianus), dupa cum apar si pe unele monede dacice: Armins IO. De aici si titlul voievozilor Principatelor Romane: IO VOIEVOD. Istoricul N.Densuseanu il asociaza pe Armis cu poporul Ariminilor, precum si cu Arameii, amintiti in Sfanta Scriptura, limba in care vorbea Domnul nostru Iisus Hristos, spunand ca si Sarmatia mai este de unii istorici numita si Armatia, apoi Sarminium, oras in Panonia, Sardiae populatie din Dalmatia. STATUTA VALACHORUM Dupa batalia de la Mohaci (1526) Imperiul Otoman a fost la apogeul puteri, in schimb intr-o pozitie destul de nefavorabila.Pe de o parte razboaiele au slabit puterea statului, ia pe de cealalta parte, teritoriile nou cucerite trebuiau colonizate si aparate, fapt pe care Turci nu au fost in stare singuri sa o faca. Era necesar ca unele popoare cucerite sa primeasca diverse privilegii. Cei mai in masura pentru a primi privilegii, erau ortodocsi (Vlahi si Sarbi), deoarece erau multi din punct de vedere numeric si a doua, nu se intelegeau cu catolici. In acest sens Turci au recurs la restaurarea patriarhiei de Peci sau Ipek(1557), precum si alte mici favoruri, cum ar fi eliberarea de platire a darilor catre stat, drept de a-si alege propri conducatori (cneji locali). Aceste privilegii au facut ca populatia ortodoxa, in special vlahi sa se stabileasca in regiunile de apus, nou ocupate de catre Otomani, angajandu-se si in armata, find bine platiti. Astfel o parte mare din Slavonia si Sudul Ungariei s-a transformat in regiune de granita numita – Serhat, iar mai tarziu Vlahia Mica. De cealalta tabara, Austriaca, dupa lupta de la Mohaci se intampla cam acelasi scenariu, sant colonizati vlahi graniceri la granita cu Imperiul Otoman, astfel ca in curand pentru aceste privilegii, vor incepe sa se macelareasca reciproc.

Din aceasta cauza in regiunile de granita si in Vlahia Mica, ajunge sa se creeze o anarhie totala si partea austriaca si cea turca. Incepand cu anii 70 ai sec.16, curtea Imperiala de la Viena, aduce hotarare ca vlahilor sa se acorde o atentie mai mare, deoarece numarul ostasilor platiti a inceput sa se reduca considerabil. In acest mod, multi Vlahi din Vlahia Mica incep sa treaca de partea opusa, formandu-se , in Slavonia, asa numitul generalat de Karlovac in 1579, iar in 1595 si cel de Varaždin. In aceasta perioada incepe si cel de-al doilea razboi (1593-1606), intre Austria si Turcia, pe parcursul caruia se va efectua cea mai mare relocare a populatiei de origine vlaha de pe partea turceasca, pe cea austriaca a Slavoniei, aceasta fapta insemnand totodata si inceputul declinului Otoman. In felul acesta Europa crestina se va reface treptat, iar semnele imprastieri Turcilor va deveni tot mai evident. La migrarea vlahilor de pe teritoriul turcesc pe cel austriac, o influenta mare a avut-o si Mitropolitul Vasilie de Pakrac (1590-1594), despre care din pacate nu sunt cunoscute mai multe detalii. Prin decretul lui Ferdinand II (1578-1637), se va garanta Vlahilor eliberarea de toate darile catre stat, ceea ce va influenta mai mult migrarea populatiei ortodoxe si lupta lor impotriva Otomanilor. Apoi, Ferdinand II pe 5 octombrie 1630 aduce Statuta Valachorum, pentru generalatul de Varaždin, iar mai apoi si a celui de Karlovac. Statutul a fost valabil pentru populatia de toate confesiunile. Alti vlahi din Balcan Pastrovicii Sant un trib de pe litoralul Muntenegrean, situat intre Kufina si Babin Vir, care sunt amintiti pentru prima data in 1355 si apoi in arhivele din sec. 14 si 15. Numele cu siguranta este romanesc de la cuvantul pastor. Din acest trib, se vor forma in timp 12 triburi (1655), pe nume: Bečić, Blizikuće, Butaki sau Buci, Crnci, Ćude, Glavoči, Kalođurđevići, Mikovići, Mitrovići, Nikolići, Reževići si Tomići. 9 triburi erau din Stara Srbija’, unul din Pipera, unul din Hercegovina si unul din Nikolići, localitate numita mai apoi Nikandrović si Baroci, denumiri care in sec.19 probabil au fost slavizate pentru a se ascunde existenta vlahilor pe aceste meleaguri. ‘Stara Srbija: Serbia-Veche, denumire data in sec.19, parte din Cosovo, Macedonia si Raska. In aceasta regiune au fost aflate multe numiri romanesti, precum Paun, Campulung, Stanea, Clisura, etc. Fiecare dintre aceste 12 triburi au avut propriul tribunal, numit bankada (denumire de la banca, adica masa), precum si un tribunal superior al tuturor celor 12 triburi. Bankada a fost constituita din 4 judecatori, 2 voievozi si din toate cele 12 triburi cate un boier. Tribunalul avea sediul pe Sveti Stefan, avand denumirea de Mjesto Pravde (Locul Dreptatii). Ultima sesiune a avut loc in 1929. Tribul Paštrovicilor au avut si un Sobor (Sborum Pastrovichiorum). Paštrovicii nu au fost foarte numerosi, in schimb au fost foarte buni si mandri luptatori. Au purtat in general lupte cu Republica Venetiana, unde cel mai mult sa distins Balša III, care in 1413 ridica o manastire in Praskvica, inchinata Sfantului Nicolae. Tribul a avut razboaie mai tarziu si impotriva Turcilor, care in sec.16

reusesc sa distruga o parte din cetate, insa orasul nu a cazut pe mana lor. Paštrovicii ca si Bokelii, au fost buni navigatorii, insa totusi majoritatea s-au ocupat cu agricultura si pastoritul. Majoritatea erau de rit ortodox, in afara de fratiile Medina, Zanović, Rucović si Pastre, care erau catolici. Medini in sec.18 au ridicat o biserica Sveti Vid si un Castel numit Lastva. Kulin Ban Kulin (de la den.romana Colina), a condus Bosnia din 1180-1204. Pe vremea sa, Bosnia a cunoscut o foarte mare prosperitate, ramanand pana in zilele noastre in amintirea poporului Bosniac. Prima data a stapanit ca vazal al Bizantului iar apoi a Ungariei. Dupa moartea Imparatului Manuel I Comnen, Colin in 1172 se declara singur Tar al Bosniei. In vremea sa, Bosnia se va intinde de la raul Drinala rasarit, pana la Krajeva la apus, pana la Sava la nord si Neretva la sud. Se considera ca a fost inrudit cu banul Borić, primul domnitor al Bosniei. De pe vremea lui Colin se pastreaza o Carta din 1189, numita Carta lui Kulin Ban, dovada a existentei limbi si a tari Bosniece. Conform spuselor autorului Isidor Iesan, familia domnitorului se trage chiar din Ardeal, de pe vremea navaliri ungurilor, cand o multime de familii romanesti se refugiaza in regiunile Central Balcanice. Principatul Sfantul Sava Ducatus Sancti Sabae a fost o tara intemeiata in perioada medievala tarzie, pe timpul cand Imperiul Otoman a inceput cucerirea Balcanului. Conducatori acestei tari, au fost Stefan Vukčić si fiul sau Vladislav, membri ai familiei nobiliare de origine vlaha Kosača. Principatul a cuprins unele regiuni ale Bosniei si Hertegovinei de azi, a Serbiei, Croatiei si Muntenegrului. Centrul ei era situat in localitatea Breznica din Muntenegru. Stefan avea titlul de „Voievod (Herteg) de Sfantul Sava”, titlu dupa care mai tarziu va primi denumire Hertegovina. In documentele istorice trimise catre imparatul Fridrich III pe data de 20 ianuarie 1448, Stefan Vukčić Kosača se autointituleaza ca „voievod de Sfantul Sava”, „stapan al regiuni Hum si al Litoralului” si „mare voievod”, fortandu-l pe regele bosniac sa-l recunoasca ca atare. Titlul de „Voievod al Sfantului Sava”, a fost de o insemnatate mare, deoarece moastele sfantului ce erau asezate in manastirea Mileševo, erau facatoare de minuni, la care se inchina toata populatia crestina. Stefan a semnat un acord de intelegere cu Alfonso V, trgele de Aragon si Neapole, pe 15 februarie 1444, prin care devine vazalul acestuia in schimbul ajutorului impotriva dusmanilor, in primul rand a regelui Stefana Tomaša Ostojića (din familia ‘Kotromanic), a voievodului Ivaniša Pavlović (de origine vlaha), precum si a Republici Venetiene. Prin acest acord Stefan se obliga sa plateasca tribut lui Alfonso in schimbul Sultanului, precum a facut pana atunci. ‘Autorul Isidor Iesan in Secta Paterena in Balcani Si Dacia Traiana, ii considera pe nobili Cotromanii ai Bosniei a fi de origine romana, find ardeleni care s-au refugiat in aceste parti din cauza navaliri Maghiarilor in sec.9 si 10. Stefan Vukčić moare in 1466, iar locul sau il ocupa fiul sau cel mai mare

Vladislav Hercegović. Turci condusi de fiul cel mai mic al lui Stefan, Hersecli Ahmed-pasa, care trece la islam, reusesc sa-l infranga pe Vladislav in 1482. Stefan a ridicat manastirile Zagrađe si Savina in apropiere de Herceg Novi, Muntenegru de azi. Conducatori: Stefan Vukčić Kosača, 1435—1466 Vladislav Hercegović Kosača, 1466—1483 Vlatko Hercegović Kosača Balša Hercegović Kosača Familia Sinobad Sinobad di Knin, de origine morlaci, care anterior au trait in Hertegovina si au facut parte din Principatul Sfantul Sava (1435–1483), precum si din jupania Rasca. Alte familii cunoscute de morlaci din sec. 16-20, sant: Janković (Mitrović), Rašković, Bogunović, Vladimirović, Kačić, Budisavljević si multi altii. Familia Madijev (Madia) A fost o familie nobiliara care in sec. 10 si 11, a condus orasul Zadar, familie mostenitoare a titlului imperial bizantin (Protospatar). Reprezentantii familiei au lasat in urma lor numeroase vestigii culturale, find totodata si innruditi cu casa regala croata Trpimirović. Structura socială a oraselor dalmate au radacini care patrung pana in trecutul antic, inclusiv si aceasta dinastie a Madievilor. Din izvoarele istorice aflam ca intemeitorul familiei a fost Madia, pe care in sec.11 il urmeaza Madia II (probabil nepotul sau), fratele lui find episcopul Prestantiu. Un alt apartenent al acestei familii, pe nume Andrija, a fost ctitorul biserici, care probabil a fost si manastire, Sfantul Krševan. Pe la anul 1020, in fruntea dinastiei era proconsulul Grgur, care a incercat sa-si asigure pozitia sa si sa puna stapanire pe unele regiuni din Dalmatia, cu ajutorul Bizantului. Intentia sa nu va da rezultate deoarece, astfel ca familia va ramane sa conduca doar orasul Zadar. Pe timpul regelui Zvonimir, conducatorul orasului era Drago, astfel familia realizand legaturi si cu aceasta dinastie regala a Croatiei. O alta apartenenta a familiei Madia, Jelena Slavna (moare in 976 anu), devine regina, find casatorita cu regele Mihajlo Krešimir II. Dupa moartea regelui in 969, conduce regatul Croat, fiul ei Stjepan Držislav find minor. Cica intemeitoarea manastiri Sfanta Maria din Zadar Cica (Čika- Chicca, 1095), intemeitoarea manastiri Sfanta Maria din Zadar. Din istoriografie se poate constata ca Cica de dupa mama este sora regelui croat Petru Krešimir IV, deoarece dintr-un document acesta o va lua sub protectia sa si i se adreseaza spunand: “soror mea”. Cred ca aceste cuvinte spun totul despre originea dregatoarei si a regelui Croatiei.

Actul de intemeiere a manastiri din 1066 specifica genealogia staretei Cica, precum ca ea este fica lui Dujma si Vekenega, nepoasta lui Madija, si sotia lui Andrija, avand-o de fica pe Domnana si Vekenega. Dupa moartea sotului Cica, pe la anul 1066, cu ajutorul rudeniilor, ridica manastirea. Manastirea Sfanta Maria din Zadar Manastirea de maicute este situata in apropiere de biserica cu aceiasi denumire, ridicata pe temelia unui forum roman. Regele Ungariei Koloman o va ajuta deasemenea pe Cica sa termine construirea manastiri. Dupa Razboiul II Mondial manastirea va fi reconstruita, deoarece atat manastirea, cat si biserica au fost grav distruse in bombardamentele angloamericane. In manastire sunt pastrate multe relicvii importante, printre care si o Mana, inalta de 0,57 m, daruita de catre Katarina, sotia lui Sandalj Hranic, avand inscriptia: MEMENTO _ DO - FAMULE _ TUE KATARINA _ CONSRTE _ POTENTI - VIRO _ DNO - SENDALIO (SANDALlO) _ VOIEVO DE BOSNE Familia Frankapanilor Frankopan este numele slavizat, adevaratul nume find probabil: “frange-pane”. Dupa spusele unor autori, morlacii find in general oameni simpli, pastori, odata ajunsi la o pozitie sociala mai suspusa, isi schimba numele, dorind sa ascunda adevarata lor origine. Cnejii Frankopani se considera ca sunt de origine de pe insula Krka, facand parte din familiile vechi de nobili croati. Impreuna cu familia Zrinski (Subici), fac parte dintre cele mai insemnate din tara intre sec. 11-17. Secole la rand aceste familii au contribuit la formarea, mentinerea si independenta poporului si a statului Croat. Au luptat si s-au opus atat Turcilor, cat si absolutismului Habzburgic, precum si hegemonismului german. Insula Krka a fost locul de bastina a mai multor familii vlahe, printre care cei mai cunoscuti erau Tugomiricii si Kacici. Primul membru cunoscut al familiei era Dujam I, care la anul 1118 semneaza un contract cu Venetia ca vazal al acestora. Urmasii lui Bartol I si Vid I sunt amintiti in la anul 1163, apoi Bartol IV si Vida V. Incepand din sec. 17 mosiile lor se intindeau de la Bosiljevo si Severin, langa Kupa, pana la Novi in Vinodol. Familia nobiliara Šubići Conform spuselor autorului croat Vjekoslav Klajic, Subicii sant de origine vlaha (Hrvacka Povjest III, pag.82), find una dintre cele 12 familii de nobili din Croatia medievala. Regiunea lor de bastina a fost in partea de apus a raului Krka, jupania Bribir, inca de pe vremea regelui Petru Krešimir IV (1058-1074). Reusesc sa-si intinda mosiile pe parcursul sec. 12 si 13, iar primul cneaz amintit de izvoarele istorice a fost cneazul Grgur, spre sfarsitul veacului 12, titlu obtinut

probabil de catre regele croato-ungar Bela III. Nobili din Dubrovnikul medieval De la intemeierea orasului, in sec. 7, Dubrovnikul a avut in jur de 150 de familii de nobili. Pe parcursul timpului, numarul acestor familii s-au micsorat, mai ales incepand din sec. 17, datorita multor epidemii, in special ciuma. Luand exemplul Venetiei, pentru a-si proteja interesele lor, nobili au permis cu greu ca alte paturi sociale sa primeasca acest titlu. Mai mult, aveau voie sa se casatoreasca doar cu neveste de vita nobila, prin lege s-a aprobat casatoria intre rudenii de la al treilea grad de consangvinitate. Incepand din sec. 18 si 19, numarul lor scade treptat, ramanand doar urmatoarele familii de patricieni: Božidarević (Bosdari), Bunić (de Bona), Džamanjić (de Zamagna), Getaldić (Ghetaldi), Gučetić (Gozze), Saraka (de Saracca), Bunić-Đurđević (Giorgi-Bona), Getaldić-Gundulić (Ghetaldi-Gondola), Gradić (de Gradi), Kabužić (Caboga), Natali, Pucić (Pozza-Sorgo) si Sorkočević (Sorgo). Populatia din oras a inceput sa se diferentieze incepand de la anul 743, cand un numar mai mare de vlahi, fugind din cauza teroarei regelui Radoslav, se refugiaza din Bosnia si se stabilesc in Dubrovnik. Una dintre cele mai cunoscute familii a fost Pecorario, catunari pastori. Refugiatii au fost in mare parte foarte bogati, avand un numar mare de oameni si animale, bogatii in aur si argint. Au impus in oras obiceiurile lor, au trait ca si cneji, avand multi majordomi si slujnici. Astfel populatia s-a stratificat, unii devenind nobili, alti cetateni de rand si slujnici, numiti Morlaci in perioada timpurie. Pe la anul 1300, clasa nobiliara, impreuna cu slujitorii numarau 1.675 de persoane, iar la sfarsitul sec. 13, orasul numara 3.500 de locuitori. Clasa cetatenilor era formata din brutari, macelari, croitori, comercianti, navigatori, soldati, medici si alti. La anul 1817 Dubrovnikul numara 5.598 de cetateni, jumate nascuti in oras si jumate colonisti. Marea Camera in 1472 aduce hotarare ca limbile oficiale in oras sa fie limba latina vulgara sau italiana. Pe parcursul sec. 15, Dubrovnikul are 20 de consulate in Italia si pe Malta, se dezvolta productia de manufactura, reusind chiar sa-si faca colonii in orasele: Jajce, Višegrad, Goražde, Kreševo, Fojnica, Foči, Deževici si Visoko. Multi cneji din Srebrenica, Zvornik, Foča si Kreševo au fost din Dubrovnik. Multi artizani si comercianti s-au stabilit la Srebrenica, Smederevo, Priština, Novo Brdo, Rudnik si Trepča. Din a doua jumatate a sec. 15, Republica Dubrovnik numara cca 90.000 de locuitori, reuseste sa-si ataseze mai multe regiuni, se dezvolta comertul, exportul in tarile europene lână, piele, bovine, ceară, brânză, cereale, minereuri, etc, iar drepturile maritime și vamale și monopolul asupra comerțului cu sare aduc cele mai mari venituri Republicii. Se construiesc palate, banci, catedrale, biserici, nave, etc. Luptatorii vlahi din Zumberak

Stabilirea Vlahilor in orasul Žumberak (jupania de Zagreb), este in stransa legatura cu inaintarea Turcilor spre vestul Balcanului, perioada care incepe din anul 1530 si dureaza 350 de ani, mai precis pana la anul 1871, cand cand Zona Granicereasca va fi sistata. Cu 20 de ani mai de vreme, Austria deja a pregatit formarea unei baze militare din regiunea Zumberak, pentru primirea luptatorilor, majoritatea vlahi de rit ortodox, refugiati din regiunile ocupate de Turci, acestia primind denumirea croata de Uskoci, care inseamna a sari. In acest context, refugiatii primesc in stapanire diverse posesii prin preajma, se formeaza capitania de Zumberak, unde ostasii sant antrenati pentru viitoarele lupte. Primi Uskoci, vlahi ajung din Bosnia la anul 1530, din orasul Glamoc. Acest prim grup de cca 50 de familii, a fost condus de catre voievodul Vladislav Stipković. O alta grupa de Uskoci a fost condusa de Ivan Kobasić. Turci au incercat in mai multe randuri sa-i descurajeze pe refugiati sa se stabileasca in afara Imperiului, oferindu-le privilegii mai mari decat Austrieci. Totusi deja in anul urmator in 1531, in Žumberak, ajunge un nou grup de inca 1000 Uskoci, care cu ei aduc cca 15.000 ovine si bovine, acestia venind din regiunea Cetine din Dalmatia. O a treia migratie a Uskocilor va avea loc la anul 1538, in frunte cu voievozii Vuk Popović si Juraj Radivojević, acestia venind din Bosnia, cca 300-400 la numar. Un alt val de refugiati are loc in urmatorul an, in 1539, tot din Cetina, Dalmatia, dar despre care nu se stiu mai multe date, iar altul la anul 1617 din Senj. Monumente funerare ale Vlahilor din Bosnia Necropola Veliko groblje (Cimitirul mare), regiunea Gacko, apartine catunarilor vlahi numiti Pliska. Piatra funerara a cnezului Vukosav Pliščić este situata in partea centrala a necropolei. Monumentul are dimensiunile 165cm inaltime, lungime 195cm, avand in partea de sud-vest urmatorul inscris in chirilica: „+ A SE LEŽI KNE/Nӡѣ VγKOSAV PLN/ŠγNѪѣ PISA SRA/ČINҍ VγKOSAVL/IѪѣ” Se citeste in transcriere sarba: „A se leži knez Vukosav Pliščić. Pisa' Sračin Vukosavlić” In limba romana: “Aci odihneste cnezul Vukosav Pliščić. Pisa' Sračin Vukosavlić” De partea stanga a monumentului, era situata o alta piatre funerara a lui Vignja Pliščić, fiul cneazului, care a fost dusa la Zemaljski muzej din Sarajevo in 1963. Monumentul acesta are lungimea de 163cm, inaltime 112cm si grosime 90cm, avand gravate diverse figuri reprezentand un turneu de vanatoare. Necropola Pliščić este cea mai importanta localitate medievala a municipalitati Gacko. In apropiere mai sant cunoscute urmatoarele necropole: Đilas dola, Veliko polje si Dernjak.

Radmilja La Radimlja, langa drumul Mostar-Trebinje, a fost descoperit un sit arheologic, o necropola medievala cu 133 de monumente, sarcofage si pietre funerare, 63 dintre acestea find inscriptionate , impodobite cu diverse motive in relief: panglici rupte, scuturi de sabie, cruci, diverse figuri umane și animale, scene de vânătoare, etc. Unele figuri de sex masculin au un braț ridicat cu pumnii și degetele relativ mari. Se considera ca ar fi vorba de figuri ale unor nobili. Trei pietrari si-au inscriptionat numele pe monumente: Miogost, Bolašin Bogavčić si Ratko Brativoić. Potrivit inscriptiilor in chirilica, gravate pe 6 pietre, necropola este atribuita familiei feudale Hrabren-Miloradović, datata din sec. 15 si 16. Familia feudala Neorici Neorić este o localitate in municipiul Muć, in apropiere de Split. Localitatea isi trage denumirea de la banul Nehorić, a carui fortareata era situata pe aceste meleaguri. Locuitori de astazi vorbesc aceiasi limba, cu acelasi dialect ca si in Hertegovina de apus, mai concret Zahumlje, regiune medievala unde au fost asezate multe familii de origine vlaha: Sanković, Sandalj Hranić, Pavlović, herceg Stjepan (Stefan Hranici – Kosača) si altii. Localitatea a fost populata inca din cele mai vechi timpuri, ca dovada find ruinele unei cetati ilirice Setovia, langa Sutina. Cel mai probabil ca populatia facea parte din tribul Dalmatilor. Este cunoscut ca Iuliu Cezar, a atacat Setovia, pe care reuseste s-o cucereasca cu foarte mari eforturi. Cetatea poarta aceiasi denumire si in perioada medievala, a carui ruine sunt inca vizibile in zona. Muntele pe care era situata cetatea se numeste Banova kula (turnul Banului). Familia feudala Neorić, au purtat lupte impotriva Turcilor in 1537, iar cetatea se considera ca a fost ridicata la anul 1270, din cauza navaliri Mongolilor. In veacul 16, fortareata era condusa de familie, insa si de catre vlahi numiti Uskoci, in fruntea carora era Banul Nehorić (ultimul conducator al cetati). In batalia cu Turci, se remarca in mod tragic Petar Kružić, care este prins si decapitat in lupta pentru apararea Klisului. Murad-beg le ofera pace aparatorilor cetatii Neorici in cazul in care se vor preda. Datorita faptului ca au ramas fara conducator si fara provizii de hrana, o parte din Uskoci hotarasc sa depuna armele jos, iar altii au luptat pana la moarte. Ultimii vlahi ramasi in viata, pun exploziv si ridica in aer intreaga fortareata, ca Turci sa nu se poata alege cu nimic. Ruinele se pot vedea pana in zilele noastre. Stema familiei Korjenić-Neorić din 1595, este identica cu a lui Petru Ohmučević, precum si cu cel al familiei Sankovic, ceea ce dovedeste ca probabil au fost inruditi. Dealtfel stema a fost folosita si de catre Miscarea Ilirica din sec.19. Nume de familii: ASANOVIĆ, BAZINE, BRATIĆ, ČELAN, GALEŠIĆ, KARIN, LANDIKUŠIĆ, MARASOVIĆ, MARETIĆ, PARLOV, PIPLICA, REŽIĆ, SARIĆ, SERDAREVIĆ, STUPALO, SOČO, VEIĆ, VRDOLJAK, VUKNIĆ, ZUBAN Persoane cunoscute: BAN NEHORIĆ, JURAS VEIĆ, MATE VEIĆ si alti.

Familia Princip Este familia revolutionarului Gavrilo Princip (1894-1918), membrul miscari „Mlada Bosna” si a atentatorului asupra principelui Franz Ferdinand, in 1914 la Sarajevo. Gavrilo s-a nascut in satul Obljaj, in apropiere de Bosansko Grahovo, avand doi frati pe Jova si mezinul Nikola, numit Nicu. Fiul lui Jova, Slobodan Princip Seljo (1914-1942), a fost partizan a lui Tito, in lupta pentru eliberarea Iugoslaviei. Familia Princip este de origine din imprejurimile orasului Grahovo de landa Nikšić. Find angajati de graniceri la Turci, la inceputul sec. 18, se stabilesc la Polača, langa Knin, unde isi si schimba numele de familie Jovićević in Čeko. De aici la inceputul sec.19 se muta la Obljaj, langa Bosansko Grahovo. Aici isi schimba numele din nou, in loc de Čeko, vor lua numele de Princip, asta deoarece majoritatea membrilor tribului lor purtau acest nume. Conform unei teori acest nume Princip isi trage originea de la unul dintre predecesori pe nume Todor, un bogat crescator de taurine din zona. Todor a vandut taurine tocmai in Venetia si find imbracat mereu in haine scumpe si calare pe un cal alb, lumea i-a dat nume de “printul de Bosnia”, astfel a luat nastere acest nume de faminile Princip. La rascoala din BH, numita „Nevesinjska puška”, din 1875-1878, au luat parte toti barbati familiei Princip. Petar Princip, tatal lui Gavrilo find un bun luptator, a fost decorat de catre Karađorđević, cu Medalia pentru vitejie. Parinti lui Gavrilo, pe nume Petru si Maria numita Nana, au trait modest in satul Obljaje, iar Jovo, cel mai varsnic fiu s-a ocupat cu comertul, traind la Sarajevo. Jovo a stiut ca fratele sau Gavrilo este membru al miscarii Mlada Bosna si si-a dat seama ca el va lua parte la atentatul asupra lui Ferdinand si a incercat sa-l distraga de la fapta. Gavrilo in schimb nu accepta si ramane la Sarajevo. Dupa Atentat si Jovo a fost arestat si inchis la un penitenciar din Arad, findu-i confiscata toata averea. Reuseste in schimb sa evadeze si se alatura armatei sarbesti pe frontul de la Salonic. Dupa I Razboi, se ocupa in continuare cu comertul la Sarajevo, ajungand trimis national. Mezinul Nikola, dupa razboi, studiaza medicina la Gradz, dupa care se angajeaza ca medic la Čapljina. In 1941 a fost ucis de catre ustasi croati. Grigorie Tambalac si Manastirea Deceani Majoritatea autorilor sarbi sunt de acord ca Grigorie Tamblac este cel mai probabil de origine vlah-arman, nascut in Bulgaria, cam pe la anul 1365. Grigorie a fost un mare orator, diplomat si scriitor bisericest si mitropolit al Kievului. Ceea ce cititori romani stiu mai putin este ca Grigorie a locuit o perioda de timp si in Serbia, find invitat de catre Stefan Lazarevici, fiul cneazului Lazar Hrebeljanovic. Se presupune ca ar fi venit pe aceste meleaguri pe la anul 1402, anul in care Lazarevici primeste titlul de despot al Serbiei. In aceasta scurta perioada, Grigorie devine staretul manastiri Deceani (presupun ca denumirea provine de la Daci), lasand scrise cateva lucrari: Despre viata lui Stefan Decanski (ctitorul manastiri Deceani), Slujba pentru Stefan Deceanski , Scriere despre transferarea moastelor Sfantei Parascheva in Serbia, si cateva versete, cantari in

cinstea sfantei. Dealtfel Tamblac find din Bulgaria si de origine tracica, la fel ca si Sfanta Parascheva, a fost un inpatimit al acestui cult. Sfanta a trait in sec. 12 s-a nascut la Epivat, Tracia, iar cultul ei s-a propagat in special de la anul 1221, cand Ioan Asan II, aduce moastele ei de la Constantinopol la Trnovo. De la anul 1393, moastele vor fi transferate la Vidin, iar mai apoi in Serbia, la Belgrad. Dupa cucerirea Belgradului de catre Suleiman I, moastele vor fi din nou transferate la Constantinopol, pana la anul 1641, cand Vasile Lupu, le va rascumpara de la Turci si le va aduce la Iasi, unde vor ramane pana in ziua de azi. Domnitorul Vasile Lupu a fost tot de origine armaneasca. Interesant de adaugat mai este ca familia Tamblac a fost foarte numeroasa, membri ei find raspanditi prin multe tari, precum Bulgaria, Moldova, Rusia, Serbia, Bizant. Despre ei nu se stie nimic, in afara de unchiul sau Chiprian, care a fost mitropolit de Kiev si un cunoscut scriitor rus. Grigorie scrie despre el in lucrarea sa Scriere de multumire lui Chiprian. In lucrarile sale, Grigorie, descrie pe larg si despre construirea manastiri Deceani, cea mai mare si frumoasa manastire sarbeasca. Manastirea Decani Cea mai impozanta si frumoasa, manastirea Deceani a fost ctitoria lui Stefan Deceanski, construita de mesterul Vita Trifunov Kotoranin, timp de 8 ani (1327- 1335). Vita Kotoranin, din orasul Muntenegrean Kotor, din tatal Trifun, pronume Čučola (sau Čuča), a lucrat mai multi ani in acest oras care in perioada medievala a cunoscut o buna prosperitate. Istorici muntenegreni, profesorul Risto Kovijanić impreuna cu I. Stjepčević, au constatat ca Vita Trifunov Čučola (Čuča), a fost staretul biserici catolice Sfanta Maria de la Gurdić, o personalitate remarcabila in acea perioada. In afara de Vita, la hram au lucrat si Anđel cu Petru Lovrov, din Zadar. Anđelo a construit cunoscuta biserica inchinata Sfantului Vlah din Dubrovnik, iar fratele sau, biserica Sfantul Martin din acelasi oras. La constructia hramului Deceani a mai fost angajat si cel mai cunoscut pietrar din regiune, Marko Marinov Gogo, tot din Dubrovnik, care a ridicat palatul Buća din Kotor si mai sunt amintiti Dragoš Ivanov cu inca doua persoane din Kotor, Hranoje si Bogoje. Marin Jeronimov Drzici GUVERNATORUL ARMELOR ȘI CONSTRUCTORUL DE RĂZBOI DIN REPUBLICA DUBROVNIK In timpul primejdiei de razboi, Republika avea grija sa angajeze cate o persoana militara cu calificari profesionale deosebite, pe care cetatenii Dubrovnikului il numeau “Guvernatorul Armelor”, care sa conduca armata. Unul dintre acesti Guvernatori ai armatei din Dubrovnik, era Marin Jeronimov Drzici (Darsa), vlahi din orasul Kotor, fiu lui Ieronim si Maria Karamundi. Din arhivele Dubrovnikului, se presupune ca familia de nobili in frunte cu Ieronim Vlaho Darsa a plecat din Kotor pe la mijlocul sec. 12. Familia vorbind limba romanica numita “kozarski jezik”, koza in limba slava insemnand capra.

Membri familiei au facut parte din conducatoriil atat ai orasul Kotor, cat si ai Dubrovnikului, unde au ocupat pozitii de magistrati, dupa cum se poate constata din Libri Reformationum din anul 1287, precum si membri ai Marelui Consiliu al orasului si al Senatului. Kotor sau Catarum In sec.14 si 15 Kotor sau Catarum in limba latina, a devenit un oras prosper, avand autonomie pe vrenea Tarului sarb Dusan, iar mai apoi ca sa-si mentina independenta, vor deveni vazali ai Republici Venetia. Puternici nobili vlahi, Balsa, Crnojevici si Kosaca dorind in permanenta sa puna stapanire, atat pe Kotor, cat si pe celalalte orase muntenegrene de pe litoral: Budva, Uljcinj, Tivat si altele. Pe vremea Tarului sarb autonomie au mai avut si orasele Veria, Castoriaа, Ieris, Тricala, Тrilis, Vront, Cavala si altele. Numeroși oraseni din randul nobililor au absolvit univerzitatile din Padova Bologna (colegiul maghiaro-ilir). Astfel din sec. 16 sunt cunoscuti mai multi poeti si scriitori Tripun Bisanti (1460– 1540), Juraj Bisanti (pe la anul 1490 – pe la 1560), Ludovik Paskalić (pe la 1500– 1551), Ivan Bona-Boliris (pe la 1520 – pe la 1570), Kamilo Drago (pe la anul 1559), Frano Buća (1557), Luka Bisanti (1503–75), Marijan Bolica , Vicko Buća (1475–1550), Dominik Buća (1480 – 1560), Pavao Bisanti (1529–87), publicistul Jeronim Zaguri (Zagurević, sec 16) si multi alti. Primele izvoare scrise care amintesc despre patricienii din oras dateaza de la anul 1124. Din toti cei 12 nobili, doar 3 au nume care par a fi de origine slava, ceilalti avand toti nume romanice. Asezarile vlahilor veniti din Tesalia si Epir Sfantul Nicolae este protectorul calatorilor si a comerciantilor, nu intamplator cultul sau find foarte popular printre vlahi-armani. Se considera ca majoritatea catunelor din Hertegovina au fost populate de vlahii veniti din Tesalia si Epir pe vremea cand in aceste tari vlahe s-a introdus sistemul feudal bizantin. Taxele find din ce in ce mai mari, o parte din populatie pleaca spre Macedonia, Serbia si Bulgaria, iar de aici spre Hertegovina. Pe de alta parte si Tarul Samuil (958-1014 Prilep) a colonizat multi vlahi pe teritoriul imperiului sau, ce cuprindea Macedonia de azi, Serbia (fara Banata si Bačka), Muntenegru (fara litoral), Albania, Dobrogia, Bulgaria de nord si Grecia de nord, ridicand si arhiepiscopia Ohridei la rang de patriarhie. In Konavle au fost intalnite triburile Sopota si Njegusa, Zurovici la Trebinje, Zura la Prizren, Mirilovici pe langa manastirea Deceani, Posodera in Macedonia de sud,. In Hertegovina intalnim nume de vlahi caracteristice pentru vlahi din Macedonia si Serbia: Oliver, Dejan, Brajan, Staver, German, Strez, Milten, Strahinja, Balduin, Paskaš, Ridjani, care probabil sunt veniti de prin preajma Ohridului. Acesti vlahi tesalo-epiri, au contribuit la romanizarea vlahilor existenti. Pe insula Krka vlahi au fost colonizati de catre Ivan Francopan, la anul 1465, iar pana la anul 1540, foarte multi se stabilesc intre Skardin si Knin. O data cu

inaintarea Turcilor spre vest, alti vlahi, cu aprobarea Austriei se stabilesc in Zumberak (vezi art.anterior). Acesti vlahi numiti Martolosi, au venit de prin partile Belgradului si Smederevo. O alta parte din vlahi la anul 1540 parasesc tara Sultanului si cer aprobarea de la Venetieni sa se aseze la Biograd, iar de aici au fost transferati in Istria, deoarece acolo Veneti aveau nevoie de forta de munca pentru reparatii de cetati. Organizarea catunelor de pe langa Krka si Zrmanje este identica cu cea din Hertegovina si Muntenegru. Find pastori s-au stabilit pe timp de vara in partile Velebitului, Dinarei si a Svilajului, iar pe timp de iarna in partile de pe litoral. Pe timp de vara cei mai multi locuiau in jurul orasului Kljuc, la Petrovo polje. In timpul pasunatului de vara, pe Muntele Velebit se intalneau vlahi din Lika, Dalmatia si Bosanska Krajina. Din jumatatea a doua a sec. 16 si inceputul sec. 17, in jurul orasului Zadar, au locuit vlahi Parcicii si Sudarevicii (inruditi cu Bunjevci), intre Nadin, Vrane si Šibenik, Banjevcii, Stankovcii si Vratkovicii, la Petrovo polje Mirkovicii, Pastrohovicii, Vrankovicii si alti. La Dobro Polje, Vojnicii, de origine din Hertegovina de apus, iar intre Trogir si Šibenik – Ljubicii, Vojihnicii, Jelovcicii, Gospicii, Kablicii, Radimicii, Rusicii, Sumicii, Primilovici, Pocrnje si Tvrtkovicii. La Cetina au fost Zbiteljicii. Din Hertegovina au fost cu siguranta Primilovicii si Pocrnje, Vojnica si Armenicii iar din Bosnia, Tvrtkovicii. Manastirea Dobrilovina Manastirea face parte din Eparhia de Budimlje-Niksici, situata in imprejurimile localitati Mojkovac, satul Donja Dobrilovina, pe valea raului Tara. Construirea manastiri s-a facut cu ajutorul triburilor vlahe Potarja si Zatarja. Hramul inchinat Sfantului Gheorghe, este amintit pentru prima data la anul 1593, cand autoritatile Turcesti au aprobat reconstruirea ei. De aici se poate ajunge la concluzia ca biserica a existat mai de timpuriu. Cu numele de Dobrilovina se aminteste la anul 1602 si 1609, pe vremea staretului Joakim, a voievodului Radič Milošević si a cnejilor locali. Dupa 1699, din manastirea Dovolja, sant aduse aici moastele arhiepiscopului Arsenije (nu este specificat despre cine e vorba), iar la 1749, manastirea este din nou renovata. La anul 1799 hramul este din nou distrus de Turci, insa obiectele de cult au fost la vreme inlaturate de catre calugari intr-o pestera din preajma. Obiectele nu vor mai fi intoarse niciodata la loc, in schimb manastirea va fi din nou reconstruita in 1833, din partea ieromonahului Makarije, iar la 1867 de catre ierodeaconul Mihailo Dožić, cu ajutorul preotului Šaranac. Dupa eliberarea de sub Turci, in 1878, manastirea ajunge sa apartina Cnezatului Muntenegrean,al eparhiei nou formate de Zahumlje. Din 1931, aceasta eparhie va fi sistata si manastirea va fi adaugata Mitropoliei muntenegrene. Manastir Dovolja Este inchinata Inaltari Maici Domnului si apartine de eparhia de Milesevo, find

situata in apropierea canionul Tara, la cca 45 de Km de Pljevalja, Muntenegru. In izvoarele istorice este amintita pentru prima data la anul 1513, iar mai apoi in sec. 16 si 17, cand a fost renovata. A fost devastata in repetate randuri de catre Turci, find reconstruita impreuna cu scoala din apropiere, abia in 1898 cu ajutorul comerciantului Filip Đurašković si a tribului Vojinović, tot de origine vlaha. In aceasta manastire a fost calugarit patriarhul Arsenije Čarnojević III. Familia armana Rašković Raškovići sant cea mai veche familie de asa numiti cneji berati’,. Au fost mai multe ramuri ai familiei. Familia propriu-zisa care a condus rascoala impotriva Turcilor din Stari Vlah, pe vremea primei Migratiuni, s-a stabilit in Voievodina de azi la anul 1690. La fel sa intamplat si in vremea celei de-a doua Migratiuni, de la anul 1740. Partea familiei care a ramas in Stari Vlah a fost cneazul si voievodul Primei rascoale sarbesti Maksim Rašković. ‘Berat este un nume turcesc pentru o comandă sau decret prin care cineva este desemnat să servească în serviciul militar sau civil, sau primeste un imobil in posesie. Beratele au fost emise de sultani și înalți oficiali din Imperiul Otoman. Conform traditiei medievale, familia isi trage originea din cetatea Novi Pazar, care pe parcursul timpului a fost de mai multe ori reconstruita. Cneji din aceasta familie au condus rascoalele din regiunea Stara Srbija (Serbia Veche), pe vremea razboaielor intre Austria si Turcia, a marelui razboi Vienez care a durat de la 1683 pana la 1699. O parte din familie a emigrat impreuna cu patriarhul Arsenije Čarnojević III in Austria, iar o alta parte in Rusia. Se considera ca patriarhul sarb Gavrilo Rajić (1595-1659) isi trage originea de la aceasta familie Rašković. Hadži-Arsenije Rašković (sec. 17), a avut patru fii, pe Iovan, Moise, Ilie si Mihailo, care au luptat impotriva Turcilor la anul 1688, dupa care s-au retras din Stari Vlah in Voievodina de azi. Hadži-Arsenije Rašković a avut si o fica pe nume Ana, casatorita cu Monasterlija. Colonelul Hadži-Mojsije А. Rašković (1650-1718) al armatei nationale din Slavonia, fratele cnezului Iovan, nascut la Trgovište in Raška. Capitanul Nikola M. Rašković din Neštin, fiul lui Moise, conducatorul armatei din Šabac 1717. S-a stabilit in localitatea Neštin din Voievodina. Familia Tekelija Alka Tekelija, nascuta Rašković, fica colonelului Hadži-Mojsije Rašković, a fost casatorita cu capitanul politiei navale Ranko Tekelija, fiul colonelului Jovan Popović-Tekelija (decedat 1722). Au avut patru fii: Jovan, Dimitrije, Petru si Pavel. Colonelul Jovan Popović-Tekelija a primit titlul nobiliar si stema de la Austrieci la anul 1706. Sa distins in lupta de la Senta, in care armata austriaca sub comanda lui Eugen de Savoia, infrange armata Turca. Drept rasplata Eugen il va denumi de conducator al militiei din Arad. Partea mare ai urmasilor acestei famili vor deveni ofiteri in armata Austriaca sau

Rusa, luptand pe diferite fronturi. General-maiorul Simeon Stepanović Piščević, era casatorit cu Dafina Rašković, fica colonelului cnezului Atanasije Rašković. Simeon a fost cavalier al Ordinului sfantul Gheorghe. Colonelul Jovan M. Čarnojević od Mače, era casatorit cu cea de-a treia fica a colonelului cnezului Atanasije Rašković. Jovan a fost fiul lui Mihailo Čarnojević de Mače, nepot de frate al patriarhului Arsenije Čarnojević III. Contele Petru Čarnojević a fost casatorit cu Ružica Anastasijević, fica capitanului Miša Anastasijević (Vezi cartea Armanii din Serbia) Baronii Ljubibratić de Trebinje. A treia fica a colonelului cnezului Atanasije Rašković, a fost a doua oara casatorita cu generalul Jevtimije Ljubibratić. Ctitoria Jelena Lazarević Balšić din Hertegovina Pe parcursul anului 2013, locuitori satelor Ternita si Stepen, facand curat si sapand in cimitir, descopera o biserica ortodoxa veche. Sa constatat ca este vorba despre una dintre bisericile ridicate de catre Jelena, fica cnezului Lazar Hrebeljanovic. Jelena Lazarević s-a nascut la Prilepac, cetate situata in apropiere de Pristina de azi, intre anii 1366–1371. La anul 1386, se casatoreste cu conducatorul Zetei, Giuragi II Stratimirovici Balsici. Dupa moartea sotului, Jelena va conduce aceast cnezat impreuna cu fiul ei Balsa III, ultimul urmas al acestei dinasti. Dupa ce cnezul Lazar cade in lupta de la Kosovo Polje, la putere ajunge fiul sau Stefan Lazarevici, fratele mai mic al Jelenei, care la anul 1402 primeste titlul de despot, ajungand cel mai puternic conducator al Serbiei din acea perioada. Dupa moartea lui Balsici II, din motive politice, sotia sa Jelena se casatoreste pentru a doua oara la anul 1411, cu marele voievod de Hum, Sandalj Hranić. Cea mai mare perioada de timp, Jelena impreuna cu Sandalj, o petrec in localitatea Ternita si orasul Kljuc. Orasul find un fel de capitala a voievodatului. In multe localitati din Hertegovina au fost gasite pietre funerare si sarcofage, apartinand familiilor vlahe: Mirilović, Predojević, Maleševac, Drobnjak si alte triburi care erau de rit ortodox. Autorul Luka Grđić Bjelokosić spune ca majoritatea bisericilor din zona, au fost ridicate de catre Vukosava, a doua sotie a sa, care anterior a fost casatorita cu legendarul erou al luptei de la Kosovo Polje, Milos Obilic.. Traditia spune ca Jelena a construit toate cele sapte biserici din Ternita si una din Kljuc, peste care mai apoi a fost construita o giamie. Din spusele localnicilor, toate aceste biserici au fost devastate de catre Turci, in jurul anului 1597. Ruinele biserici descoperite din Ternita, a fost construita din piatra si siga, iar ca material de legatura a fost folosit mortarul si mult nisip. Se considera ca biserica dateaza din perioada pre otomana. Isoria tribului Drobnjak este putin cunoscuta in Gacka, dar autorul B. Scarici spune ca o localitate cu acelasi nume se gaseste la Kosovo, intre Urosevac si Stimlje, iar in Muntenegru, la Kacanik, este deasemenea o localitate pe nume Drobnjak. In afara de localitatea Terita din Hertegovina, mai intalnim o alta localitate cu acelasi nume si la Kosovo, in jurul orasului Gnilane.

Dupa spusele autorului A. Luburici, familia Raskovicilor, apartine de tribul Drobnjak, iar B. Hrabak spune ca acest trib a locuit deja in sec.13, in imprejurimile Dubrovnikului. Toate aceste indici duc spre constatarea ca daca nu toti, atunci majoritatea acestor familii si triburi vlahe din Hertegovina, sand de fapt de origine armana, care vazand pericolul Otoman si in special, dupa lupta pierduta de la Kosovo Polje din 1389, se refugiaza spre nordul si vestul Balcanului, unde intemeiaza noi cnezate si voievodate, care in sec.14 si 15, vor cadea si ele sub Turci. Niksa Vlah Rovca (Rovčani), sunt una dintre cele sapte triburi muntenegrene, care au trait in munti in apropiere de raul Morača, intre Nikšić si Kolašin, alcatuit din fratiile Bulatović, Vlahović, Srezojević si Sćepanović. Fratiile au fost intemeiate de catre patru fii ai lui Gojko: Bulat, Vlaho, Srezo si Šćepan. Pentru prima data sant amintiti la anul 1477 intr-un defter Turcesc, recensamant al populatiei in vederea impuneri de taxe si impozite (haraci). In ziua de azi in Rovci intra noua localitati: Cerovica, Gornja Rovca, Liješnje, Međuriječje, Mrtvo Duboko, Sreteška Gora, Višnje, Velje Duboko si Vlahović. Celalalte sase triburi de munteni sant Bjelopavlić, Piperi, Morača, Bratonožić, Kuči si Vasojević. Traditia spune ca intemeitorul Rovčanilor a fost Nikša, care a trait la Grblje in Boka. Tatal sau, banul Ilijan, a fost casatorit cu Jevrosima, sora regelui Stefan, fiul lui Vukan Nemanjić, care a construit manastirea Morača in 1252. Nikša Vlah impreuna cu urmasi sai a devenit foarte bogat, incat intregul munte Lukavica a devenit proprietatea lor. Un alt grup mai mare al Rovčanilor, mai erau si urmasii cnezului Bogdan Lješnjanin. Rovčani, din sec. 17 lupta impotriva Turcilor, devenind unul dintre cele mai razboinice triburi ai muntenilor acestei regiuni. Deoarece erau foarte multi la numar, o parte din acest trib se stabileste pe meleagurile din Bosnia, Hercegovina si in regiunile Serbiei, la Kosovo si Metohia. Pe parcursul secolelor, isi schimba des numele de familie, insa patronul familiei va ramane acelasi Sfantul Luca. Pe vremea lui Skender-beg Crnojević (sfarsitul sec. 15 si inceputul sec.16), ceea ce este caracteristic pentru Muntenegru, sant vlahi numiti in documentele Turcesti Filurgi (Filurdžije), platitori de impozite, acestia find foarte numerosi. Dupa spusele autorului B. Sekularac, urme ale Vlahilor sant gasite pretutindeni in Muntenegru. Astfel se constata ca in locul unde odata au locuit tribul de vlahi Riđani, acum locuiesc Krivošii., iar Vlahii din tribul Nikšići, din 1399, au ocupat Onogoštul (orasul Niksici de azi), care odata era rezidenta Tarului Dusan. Limba Dalmatina veche Dupa retragerea armatei si caderea Imperiului Roman, limba latina in perioada

medievala se divide in mai multe dialecte, dupa care in regiunile sud europene iau nastere noi limbi romanice: spaniola, portugheza, franceza, italiana, dalmatina veche, romana, etc. Limba Dalmatina veche, find pe cale de disparitie, este una dintre cele mai putin cunoscute din Europa centrala. Principala cauza este ca pe vremea Iugoslaviei nu s-a pus nici un accent pe studiul acestei limbi, substrat, ci doar pe limba nou intemeiata, asa numita “novoštokavski srpskohrvatski”. Toate diaclectele ne slave, romanice, au fost neglijate si desconsiderate. Pana in prezent sunt cunoscute 7 dialecte ale limbi Dalmate vechi: Romanica de Dubrovnik (Raguseo) Limba vorbita in perioada medievala in Dubrovnik si imprejurimi, dar si la Zadar si Kotor. Este cunoscuta mai putin , doar 260 de cuvinte scrise, insa limba este foarte apropiata de latina, avand multe cuvinte romanice. Dupa perioada medievala, ajunge in mare parte pe cale de disparitie, pastrandu-se doar unele toponime si cuvinte folosite in terminologia navigari. Romanica de Krk (Veklisún) Veklisún (din ital: vegliotto), sau dialectul folosit in orasul Krk, s-a vorbit in acest oras pana la sfarsitul sec. 19. La anul 1898, moare si ultimul vorbitor al acestui dialect, Tuone UDINA-BURBUR, de la care Austriecii reusesc sa treaca pe hartie 2.800 de cuvinte. Rumeri Kuvinta (Ciribiric) Dialectul a fost in Eviul Mediu raspandit in partea centrala a Dalmatiei, in special in jurul raului Cetina. In acest dialect au vorbit in general triburile Croate vechi, precum: Kačići (Khadziki), Svačići si Nelipići. Dupa navalirea Turcilor acest grai in general dispare, in ziua de azi find vorbit doar de Cici din Istria, cel mai mult in satul Žejane, de la care au fost transcrise in jur de 5.000 de cuvinte, plus cateva povestiri scurte si cantece. Despre acest pre-dialect a scris in general Kovačec (1998). Murlâška Besÿda (Morlacic) Dialectul Morlac sau Murlaška besyda, limba pre-slavica vorbita in jurul orasului Livno, pana in sec. 19. Acest pre-dialect (dialect vechi), este deasemenea foarte putin cunoscut, find pastrate doar 273 de cuvinte. Cuvintele pastrate sunt in general intalnite pe sarcofage si pietre funerare (stećci), precum si din toponimele stravechi din jurul orasului, cum ar fi: paraul Ayvatat, Čamašir, Suturba si dealurile Bleynatorna, Sevendut, Brona, Zugva, Drul, Yunč, Yenit, etc. Pe langa romanice si slave, limbajul mai contine si cuvinte indo-iraniene. Gan-Veyãn (Neoliburnic) Vechiul dialect s-a vorbit pe partea de rasarit al insulei Krk, in jurul orasului Korintija, precum si in jurul Baškai. Populatia din aceasta zona a avut de suferit din cauza partizanilor pe timpul Razboiului II, multi din ei plecand in America.

Acum mai sant cativa batrani – pastori si pescari care inca mai vorbesc acest pre-dialect pe insula, prin satele Batomaal si Šuraye. Dintre toate aceste dialecte semi-romanice, acesta este cel mai bine cunoscut, deoarece s-au pastrat cca 23.000 de cuvinte, find insa si cel mai slavizat, avand cam 2/5 cuvinte slave si cca 1/3 romanice. Restul 1/4 sunt arhaizme pre romanice identice cuvintelor indoiraniene. Toponimele si scrierile glagolitice ne indruma ca Neoliburnica s-a vorbit la Kvarner, pe Krk, Rab si litoralul Velebitului. Pe langa dictionar, s-au mai pastrat si traditii a Croatilor pre-slavici si multe cantari medievale. Au fost identificate 9 legende epice, numite “Veyske Povede”, in care ni se vorbeste despre preistoria timpurie si antichitatea bastinasilor, pana in sec. 14. Legendele sant diferite de cele slave, asemanandu-se mai mult cu epopeele grecesti si Mitologiile nordice. Istroromanski (istriotto)- Istroromanica S-a pastrat mai ales in jurul orasului Rovinj. Nu se aseamana prea mult cu dialectele amintite mai sus, decat intr-o mica parte cu Romanica de Dubrovnik. Se aseamana mai mult cu limba Italiana. Korzulot (Semi-romanica de Korčula) Este un dialect de trecere dintre limbajul Istrian si cel de Dubrovnik. Se cunosc foarte putine lucruri despre acest dialect, limbajul nu este in deajuns de definit. Nu s-a pastrat nici un dictionar sau vreo gramatica si nici macar documente scrise. Ceea ce s-a pastrat sunt doar cateva cantari obisnuite, fara indicii medievale. Cuvintele identice care sunt intalnite in aceste dialecte sunt: arta, barhana (haina), kogula (piatra), kumba (saua), pulina (pasare), skryla (placa), tyedma (saptamana), yamna (suflet), yara (fan), varha (varf-munte), precum si alte, care nu sunt intalnite in alte limbi europene (in afara de croata). Romanizarea s-a efectuat mai mult in zonele urbane, in schimb in cele rurale s-au pastrat mai multe cuvinte arhaice, preromanice de origine ilirica si indoiraniena. Primele 5 dialecte, enumerate mai sus, se aseamana cel mai bine intre ele, find si cele mai des intalnite din Dalmatia. Se aseamana in primul rand cu limba Romana, Italiana si Armana. Lingvisti italieni au categorizat vechea limba Dalmata ca find dialect italian, dorind sa justifice apartenenta acestor regiuni Italiei. Pe de alta parte ura si dispretul comunistilor Iugoslavi, a mers intr-atata, incat dupa razboi, partizani au ucis foarte multi bastinasi, vorbitori de aceste limbi romanice, impuscandu-i si aruncandu-i prin diverse prapastii din Istria si insule Dalmate. Inainte de I Razboi Mondial in Austro-Ungaria au trait cel putin in jur de 5000 de vorbitori ai acestor vechi dialecte, care numeric incep sa scada odata cu formarea Iugoslaviei in 1918. In Istria erau cca 1.300 de Ciribiri, pe Krk cca 1200, in jurul oraselor Livno si Glamoč, cel putin 1.800 morlaci, in afara de cei plecati in America, deja de prin sec. 19. Cetatea Ostrovica

Este o fortificatie medievala situata in Jupania (nume romanesc, de la jupan) orasului Zadar, candva de o importanta foarte mare, cunoscuta si sub denumirea de Kljuc, adica Cheia, care din pacate a fost distrusa in razboaiele Venetiei cu Turci din sec.17. Din spusele cunoscutului istoric croat, Vjekoslav Klaić, cetatea este pentru prima data amintita in sec.12, cand istoricul bizantin Cinnamus descrie precum ca la anul 1168 imparatul Manuel I. Comnen, cucereste o buna parte din Croatia si Dalmatia, citand orasele Split, Trogir, Šibenik, Skradin, iar mai apoi si Ostrovica. Cetatea precum si intreaga regiune (Jupa) a Bribirului, pana la anul 1347, a apartinut cnejilor din familia nobiliara Šubić, de origine vlaha. Aici locuia cnezul Pavao II. Šubić Bribirski, pana la moarte in anul 1346, fratele sau mai mic Grgur V. Dupa decesul lui Pavao, regele Ludovic I de Anju, il forteaza pe Grgur sa paraseasca fortareata, oferindu-i la schimb Zrinul, din Slavonia de azi (1347). Dupa regele Ludovic, fortareata va avea mai multi stapani, pana la anul 1393, cand devine posesia banului Vuk Vukčić Hrvatinić, si acesta tot de origine vlaha. Mai tarziu, in sec.15, ajunge pe mana voievodului vlah Sandal Hranić Kosača, care dobandeste cetatea prin mariajul cu Katarina, fica lui Vuk Vukčić Hrvatinić. in primavara anului 1405, primind si regiunea Skradin. La anul 1410 Kosaca vinde cetatea Venetilor pentru 5.000 de ducati (galbeni). Dupa caderea Regatului Bosniac, de la 1523 cetatea va ajunge in stapanirea Turcilor, pana in sec.17, cand va fi ruinata. Din izvoarele existente fortareata a existat pana la anul 1671, cand este amintit conducatorul uskok Stojan Janković, luptator distins impotriva Turcilor . Ostrovica, precum majoritatea cetatilor medievale, a fost ridicata pe o veche temelie romano-ilira. Importanta acestui oras-cetate creste cu atat mai mult, cu cat aici au fost descoperite cateva monumente din piatra. Pe unul din acestea este inscriptionat numele regelui croat Zvonimir – Rex ZONEMERIUS, ceea ce indica adevaratul sau nume de origine romano-ilirica. O dovada in plus in vederea identificari sale ar fi si relatia foarte stransa (cel mai probabil find si inruditi), cu predecesorul sau, regele Petar Kresimir IV, care nu doar ca il va face partas la tronul regal ci il va denumi totodata si de succesor al sau. Bisericile din Benkovac In imprejurimile orasului Bencovac in perioada medievala au fost construite mai multe biserici care in ziua de azi apartin fie eparhiilor catolice sau ortodoxe. Unele din ele sant in forma lor originala, iar altele renovate. Biserica Sfantul Nicolae din Kula Atlagici Este de o importanta istorica foarte mare, deoarece din biserica sa pastrat o piatra cu inscriptii despre data constructiei 6.04.1444, precum si patru reprezentanti ai satului Tihilic: Ivan Marinici, Mihovil Korlatovici, Nikola Drazetici si Ratko Bozickovici, care au mers la Zadar pentru a semna un contract in fata notarului Ivan Kalcin, cu constructori Vuko Slavogostov, Nikola Bilsici si Juri Zurevici. Mesteri si-au luat raspunderea de-a construi biserica pentru suma de 55 de ducati (galbeni), odata ce clienti vor sapa temelia si procura toate

materialele necesare. Ca si garant pentru mesteri a fost trecut Grgur Mrganici, nobil din Zadar. “+AN(N)O D(OMI)NI MCCCCXXXX VI DIE XXV MENSIS OCTVBRI FVIT C(ON)PLETA ECLESIA ISTA TRES MAGIS-TRI ERA(N)T LVPUS NICOLAS G(E)ORGIVS DE IADRA P(RO)CVRATORES ECLESIE NICOLAVS DRACETIC ET RATCO COLANC ET VNIVERSIS VIRI VILE TICLICHI .” Din aceste inscriptii am dedus ca Mihovil Korlatovici, cat si garantul Grgur Mrganici, este de origine vlaho-morlaca, din famila de nobili Mogorovici (Mogora), despre care am mai scris intr-un articol anterior. Din tribul Mogora, mai sunt cunoscute urmatoarele familii: 1. Babić, 2. Babonožići, 3. Budišić, 4. Drašković, 5. Dudulović, 6. Gonešić, 7. Hapčić, 8. Juričić, 9. Jurislav, 10. Kobasić, 11. Korlatović, 12. Lalković, 13. Lopušić, 14. Lovrenčić, 15. Malić, 16. Mihalić, 17. Mogorić, 18. Nelković, 19. Orlovčić, 20. Paladinić, 21. Petričević ili Hreljac, 22. Pribislavić, 23. Račić, 24. Skobilić, 25. Sladojević, 26. Slavković, 27. Slišković, 28. Sopčić, 29. Sučić, 30. Tomašić, 31. Tvrtković, 32. Utišenić,

33. Vidović, 34. Vučić, 35. Zoranić si 36. Ždralić. Tot in zona orasului Benkovac, mai sunt amintite si alte biserici construite in stil romanic si gotic: Biserica Sfanta Martina din Lepuri Biserica Sfantul Petru din Kula, construita in sec. 11 Biserica Sfanta Tereza din Karin. Este amintita de catre Constantin Porfirogenit VII, care spune ca biserica a fost ridicata pe temelia Coriniumului Roman. Regele Croat Dmitar Zvonimir ofera in zestre biserica ficei Klaudija, odata cu logodna ei cu boierul Vonihu Lapčanin. La anul 1527 Turci ocupa Karinul, iar populatia se refugiaza spre vest, o parte s-au islamizat, iar alti au fost luati sclavi. La anul 1647, Karinul a fost eliberat, stabilindu-se aici alti Vlahi din Modrin, iar in 1686, inca un grup din Bosnia. Biserica Sfantul Ilie din Parcici, construita in sec. 12 si reconstruita in sec. 18. Biserica Sfantul Ioan din Banjevci, din sec. 12 Biserica Sfantul Petru din Morpolaci, din sec. 12 Biserica Sfanta Parascheva din Kolarin, de rit ortodox, construita in sec. 12/13, reconstruita in sec. 18 si 19. Manastirea Drencea Manastirea mai poarte si denumirea de Dušmanica, se gaseste situata in apropiere de orasul Aleksandrovac, apartinand eparhiei de Krusevac. A fost ridicata intre anii 1379 si 1382, de catre un dregator al cnezului Lazar Hrebelean, monahul Dorotej cu fiul sau Danil, care mai tarziu va deveni patriarh (Danil III 1390/1391-1399). Cnezul i-a oferit monahului numeroase mosii imprejurul oraselor Krusevac si Braničevo. Manastirea inchinata Fecioarei Maria praznuieste sarbatoarea Buna Vestire. A fost construita in stilul Moravic, find una dintre cele mai vechi de acest fel. Deoarece a fost distrusa de Turci in 1454, manastirea va fi renovata relativ recent, in mai multe etape (1952, 1967, 1971, 1981 si 2002). Cine a fost monahul Dorotei Pergamentul scris in cirilica de catre Dorotei la anul 1382 si pastrat la manastirea Zicea (azi se pastreaza la manastirea Pantelimon), ne aduce la cunostinta precum ca Drencea a fost ctitorita de catre monahul Dorotei si fiul sau Danil, cu aprobarea cnezului Lazar si a patriarhului Spiridon. Marea parte a istoricilor sant

de acord ca de fapt monahul Dorotei este despotul Ivaniš, care mai apoi s-a calugarit si fiul sau Dusan (patriarhul Danil III). Dupa spusele istoricului Vladimir Petkovici despotul Ivanis a fost tatal lui Altoman (de origine vlaha), avandul de nepot pe Ivanisa, o rudenie a cnezului Lazar, care a decedat intre anii 1372 si 1389, find inmormantat in manastirea Deceani. Familia Musici-Musa A fost o familie de boieri din cea de-a doua jumatate a sec.14. Isi trag originea de la celnicul (cnezul) Musa, care a fost casatorit cu Dragana, sora marelui cnez Lazar Hrebelean (1371—1389). Reprezentanti cei mai importanti sant: Stefan, Lazar si Jovan Musić. Acestia au avut in stapanire partea de nord a regiuni Kosovo, in jurul raului Ibar, in Zvečane, regiune pe care regele Uros Nemanjici (1355—1371). la dat celnicului Musa. Impreuna cu Cnezul Lazar au luptat si au cazut in batalia de la Kosovo Polje 1389. Fratii Musić, Stefan si Lazar au ridicat la Brvenik manastirea Nova Pavlica. Manastirea conform dorintei mamei lor, a fost de maicute, unde se va retrage spre sfarsitul vieti. Stefan Musić. A cazut in batalia de la Kosovo, find amintit in multe cantece epice. Se naste pe la anul 1356, find cel mai varsnic dintre frati. Se presupune ca Stefan, avand pe mosia sa bogati miniere, a fost privilegiat din partea lui Lazar sa-si produca propria moneda, in felul acesta facand si comert cu Dubrovnikul. Un alt document din arhiva Dubrovnikului, de la anul 1389, specifica aprobarea Mari adunari a orasului in privinta dotari acestuia cu echipament de razboi. Patriarhul Danil III il aminteste pe Stefan laolalta cu toti cei cazuti in batalia de la Kosovo Polje, cu ocazia transferari moastelui Lazar la manastirea Ravanica. Familia Modrici de origine Morlaca Familia nobiliara Modrici sunt de origine din regiunea nord dalmata Zadar- Benkovac. In Zaton Obrovački din Benkovac tot al trei-lea locuitor poarta numele de familie Modrić. Astazi exista cca 1930 de persoane cu acest nume de familie in zona respectiva, find al 212-lea din Croatia. Locuitori cu acest nume sunt intalniti prin toate partile tari, dar in special la Zagreb, Glavice langa Sinj, Rijeka, Zadar, Split, Obrovac, intr-un numar ceva mai redus in nordul Croatiei si Slavonia. Conform surselor, nobili din aceasta familie isi trag originea din Podgoria muntelui Velebit, Senj, Zrmanje, acolo unde s-au stabilit in sec. 15 sau 16 cele mai multe triburi de Morlaci, venite de prin alte parti ale Dalmatiei, Bosniei, Hertegovina. Dupa parerea mea si din constatarile unor autori, Morlaci sunt Armani refugiati din Tesalia, Epir si de prin regiuea asa zisa Serbia Veche, adica Macedonia, Kosovo, o parte din Muntenegrul de azi, care si-au gasit adapost si s-au stabilit in zonele din vestul Balcanului, din cauza navaliri Otomane. Acest exod al populatiei Armanesti s-a facut in mai multe etape, in special dupa batalia

de la Kosovo Polje (1389), si pana in sec. 17, 18 si 19. Din articolele pe care leam scrise pana in prezent, se poate vedea ca majoritatea nobililor sarbi din anturajul regilor din dinastia Nemanjici, au fost de origine vlaha. Dupa moartea lui Dusan, cel mai mare Tar al sarbilor, Regatul medieval Sarb a fost de fapt condus de nobili vlahi: Hrebeljanovici, Marnjavcevici, Balsici si alti. In acord cu spusele altor istorici, Modrici sunt Bunjevci, veniti din Dalmatia si Hertegovina. In 1519 sunt amintiti la Zagreb si Križevac nobili pe nume Mirko si Andrija Modrić sau Mudrić din Cunovec. Ivan Modrić este mentionat in localitatea Pišćanovec si Čurilovec, laolalta cu Ivan III Drašković, la anul 1673. In Međimurje si Palinovec au fost amintiti Modrich si Modrics la anul 1788, in Črečen, Modrits din 1844, apoi in Jurčevec au fost gasite date despre Modrics in 1900 si multe altele. Persoane remarcabile Josip (Giuseppe) Modrić, nascut in 1855 la Zadar, scriitor si jurnalist. Partea mare a lucrarilor sale ai fost scrise in limba italiana. Josip Modrić (1863-1893), nascut la Križpolje, a fost preot la Senj-Modruš si profesor la Facultatea de Teologie din Zagreb Paul L. Modrich (1946), biochimist in America, care a primit Premiul Nobel in 2015. Stipe Modrić (1979), cunoscut jucator de basketball, nascut la Sinj. Luka Modrić (1985), fotbalist din Zadar, joaca la Real Madrid C.F. si capitanul echipei nationale a Croatiei. Wolaki de Moskowcz Dupa spusele unor autori Wolaki de Moskowcz inseamna vlahi de religie ruseasca, adica ortodoxa. Adevarata insemnatate este Vlahi Moscopoliti, dupa cum vom vedea mai la vale. Dupa batalia de la Kosovo Polje (1389) si de la Nicopole (1396), populatia de origine vlaha-armaneasca incepe sa se refugieze spre nord in Tarile Romane si spre vest in Bosnia, Hertegovina, Croatia, Dalmatia. Cam pe la aceiasi vreme (1530) cand vlahi ortodocsi au inceput sa se stabileasca in Zumberak (vezi art. anterior), o alta parte din vlahii din Bosnia, de rit catolic se stabilesc in orasele pustii Ogulin si Hreljin, care la acea vreme se gaseau in stapanirea cneazului Stjepan Frankopan Ozaljski. Sant mentionat Wolaki de Moskowcz, enoriasi care de la anul 1580 se strang in jurul biserici Sfantul Lenart din Prilisce. In aceasta biserica sunt evidentiate de la anul 1650, casatorii si botezuri ale acestor vlahi nou veniti. Biserica find construita pe mosia familiei nobiliare Zrinski. Find foarte multi la numar, vlahi se stbilesc si in regiunea Lika, apoi in imprejurimile muntelui Velebit. Astfel la anul 1585 este amintit generalul de Karlovac pe nume Iosip Turn, care impreuna cu contele Toma II Erdedi, cu doar 2000 de ostasi lupta impotriva a 9000 de Turci, pe care ii vor infrange langa orasul croat Slunj. Primi vlahi din Bosnia, care au fost stabiliti in partea de nord a Croatiei au fost adusi de catre Matei Corvin. La anul 1463, Matei populeaza cu vlahi toata

regiunea orasului Knin, aducand aici intregul trib al Tulicilor, iar alti vor fi adusi si stabiliti in Lika. Cu populatia crestinilor veniti din Bosnia au fost inzestrati conducatorii precum Ivan Katzianer, Nikola Jurišici, Ivan si Juraj Lenkovici, apoi cnejii Blagajski, Juraj Slunjski, Nikola Zrinski si Stjepan Frankopan Ozaljski, care la randul lor au cautat sa-si intareasca trupele lor cu ostasi distinsi. Cativa Morlaci remarcabili Ivan Gundulić (Giovanni di Francesco Gondola, numit Mačica, Dubrovnik, 1589 - Dubrovnik, 1638). Este cel mai cunoscut poet si dramaturg din Dubrovnik. A fost cel mai varsnic fiu al lui Frano Gundulić si al Dživei Gradić. Familia Gundulić a fost cunoscuta inca din sec. 13, membri aristocrati ocupau diverse posturi administrative din oras si imprejurimi. A invatat scoala cu un invatator din Toscana, cu Camillo Camilli, iar din 1608, devine membru al Marelui consiliu din Dubrovnik. Continuand traditia, ocupa diverse posturi administrative, devenind de doua ori cneaz in Konavle (1615 si 1619), iar in Dubrovnik jurist. La anul 1634 devine senator, iar din 1638, membru al Micului consiliu. I-a placut sa traiasca in liniste si pace, datorita carui fapt primeste si porecla de Mačica (Mata). In 1628 se casatoreste cu Niko Sorkočević cu care va avea trei fii. Moare la Dubrovnik, dupa o boala de doua saptamani, la varsta de doar 49 de ani. Se considra ca a avut aprindere de plamani. Hasanaginica Este o balada populara a unui autor Morlac necunoscut, transmisa din generatie in generatie. A fost gasita si publicata de catre calatorul etnograf Alberto Fortis in 1774, in cartea sa “Calatorie in Dalmatia”. Balada a fost apoi tradusa in germana, engleza, franceza si rusa. In zilele noastre Asanaginica este tradusa in peste 40 de limbi, find considerata ca facand parte din folclorul Bosniac, Croat si Sarb. Matija Divković (Jelaška langa Vareš 1563-Olovo 1631), scriitor bosniac, preot catolic, avand o influenta deosebita asupra fondari literaturi bosniace. Toate operele sale au fost scrise in limba ilirica sau bosniaca. Familia Filipovic Aceasta familie din Glamoč este una dintre cele mai vechi din BiH. Inca inainte de perioada Otomana, au avut titlul nobiliar. Intemeietorul familiei este Filip. El sa ocupat cu cresterea cailor, avand doi fii, pe Radu si Filip. Radu a luptat impotriva Turcilor si find foarte bogat, s-a temut ca Turci ii vor confisca averea si din aceasta cauza il indeamna pe fratele sau Filip sa treaca la Islam. Filip ii da ascultare fratelui sau, in schimb fiul acestuia, cu acelasi nume se refugiaza in Lika in orasul Gospića. De la acest nepot isi trag originea cei mai distinsi ofiteri. printre care si trei generali: Nikola, Josif si Franjo. Jakov Mikalja (Micalia, Micaglia), s-a nascut in peninsula Gargano din Italia,

1601-Loreto, 1654), lingvist, lexicograf, iezuit Croat. Familia sa probabil s-a refugiat in Italia. Dupa terminarea studiilor in filozofie, la anul 1628, intra in asa numita Societate a lui Isus, iar apoi in colegiul lui Isus din Dubrovnic. Din 1637, pana in 1645 a fost misionar duhovnic printre catolici din Timisoara, iar din 1645 si pana la moarte duhovnic in Loreto. Interesant de spus ca Micalia publica primul dictionar Croat la tipografia din Loreto la anul 1649, iar apoi la Ancona in 1651. Sta scris: “Blago jezika slovinskoga illi slovnik u komu izgovarajuse rjeci slovinske Latinski i Diacki”, ceea ce inseamna ca a publicat un dictionar pentru incepatori de limba Latina si Dacica. Fortis in explicatia sa despre balada Hasanaginica spune ca Morlaci din Bosnia vorbeau o limba mai armonioasa si mai apropiata de italiana, decat ilirica de pe litoralul Adriatic. Astfel autorul Dževad Jahić in cartea sa “Bosanski jezik u 100 pitanja i sto odgovora”, publicata la Sarajevo in 1999, la pagina 15 spune: “Predecesorii nostri slavi si-au zis despre ei ca sunt Iliri, iar limba lor Ilirica”. Tot la fel, inainte de Fortis, Jakov Mikalj in prefata dictionarului amintit mai sus, spune ca tendinta lui a fost ca in aceasta carte sa introduca cele mai frumoase cuvinte, intr-un dialect cat mai adecvat, deoarece in limba ilirica sant multe dialecte (vezi art.anterior), sustinand ca cel bosniac este cel mai corespunzator. Si cunoscutul scriitor Ivan Ančić, a sustinut ca limba lui este ilirica. Familia Morlaca Ivellio Familie de nobili de pe insula Brač, amintiti de izvoarele istorice deja din sec. 13. In registrele parohiale apar sub numele de Iveljić, iar din 1626 cu Ivellio. Familia s-a stabilit la Split inca din sec. 17, find in scurt timp acceptati in consiliul Nobiliar al orasului. Venetieni le-au daruit titlul de Conte. In localitatea Pučišće, de pe insula Brač, familia a avut in posesie un castel, care mai tarziu prin mariaj va ajunge in posesia familiei Dešković. Ivan Krstitelj (1774-1843) primeste la anul 1822 de la Austrieci titlul nobiliar, iar unul dintre cei mai distinsi membri ai familiei, Avocatul Nikola (1767-1831), a fost unul dintre intemeitori lojei masonice pe timpul guvernari franceze a orasului Split. In zilele noastre urmasi ai acestei familii traiesc la Dubrovnik, Zagreb si Viena. Nikola Ivellio (Split, 1767-Split, 1831.), a fost poet croat, avocat si primar al orasului Split (1810). A studiat si a luat doctoratul in Italia. S-a ocupat cu literatura, a scris in limba italiana. Intre anii 1789-1830, publica cateva carti si brosuri, cu cantece lirice si religioase. Operele sale: Le sciagure della Dalmazia nell’ a. 1797. L’Anarchia, Venecija, 1798. Pensieri sulla Dalmazia, Venecija, 1803. Il Monte Nero, Venecija, 1806. Il bardo di Biocovo per giorno natalizio di s. m. Imperat. Francesco I., Zadar, 1828. Trionfi della Religione di Cristo, Venecija, 1828. Ricordi di sciagure sulla tomba di mia madre, Venecija, 1829.

Sul porto franco di Venezia, Venecija, 1830. Cativa Morlaci remarcabili-partea II Familia Morlaca Jurcevici In Croatia sunt doua ramuri ale familiei nobiliare Jurjević, una de Zadar si cealalta straveche din Bosnia. Mosiile ramuri bosniece erau Toul (Toholj), Cerna Rika si Gresanica, iar Perica Jurjević (a doua jumatate a sec. 14), find rudenie cu marele voievod Hrvoje Vukčić Hrvatinić, acesta ii va numii cneaz al orasului Split. Dupa ocuparea Bosniei de catre Turci, familie se va refugia in Slavonia, iar apoi in localitatea Gyöer din Ungaria de nord. La luptele Habzburgilor impotriva Otomanilor (1659), de partea austriecilor, vor lupta noua membri ai familiei. Dupa pacea de la Sremski Karlovac, familia impreuna cu Petar Jurjević, revine din nou in Slavonia, Petru ajungand pe locul de episcop. Pe la sfarsitul sec. 18, familia se va stabili la Valpovo, iar ramura din Zadar, in Lika si Prizna. In izvoarele istorice sunt amintiti pentru prima data la anul 1659, cand fii lui Ieronim, Stjepan, Lovre, Šimun si fica Marija vor primi titlul nobiliar, cu numele Jurjević de Tuol. Astazi in Croatia sant peste 600 de gospodari ce poarta acest nume, cei mai multi au fost inregistrati la Zadar (350), Zagreb (250), Split, Korčula si Rijeka. Kažotić, Marko Kažotić, Marko (ital. Marco /de/ Casotti), carturar croat si ziarist (Trogir, 22. VII. 1804 – Zadar, 9. V. 1842). De origine dintr-o veche familie nobiliara. Studiaza la Viena, apoi la Zadar devine redactor la Gazzetta di Zara (1835-42). A scris in limba italiana romane si articole. Vuk Mandušić, distins conducator de osti, nascut in Rupa de langa Visovac. A luptat de partea Venetiei impotriva Turcilor (1645-69). Primele date despre el le avem de la anul 1648, din lupta de la Šibenik, unde este amintit impreuna cu Stipan Sorić, luptand in fruntea a 1000 de ostasi. Reusind sa ii infranga pe Turci, inlesnesc ostirilor venetiene sa recucereasca orasele Knin si Vrlika. Un alt succes cei doi conducatori vor avea si cu ocazia luptei pentru cucerirea Klisului de la anul 1648. Se stinge din viata in lupta de la Zecevo in 1648. Despre eroismul sau au fost compuse multe cantari lirice si poeme eroice. Don Stipan Sorić, a fost preot catolic si luptator. Nu este cunoscut nici cand s-a nascut nici cand a murit. Totusi majoritatea autorilor sant de acord ca s-a nascut la Bibinje pe la inceputul sec. 17. Ca preot se stie ca a folosit scrisul glagolitic, ca si majoritatea morlacilor. Slujba a tinut-o la Gorica (posibil si la Prkos). Nu este cunoscut nici unde a facut teologia, dar se presupune ca la Zadar. Stipan a fost cunoscut si ca luptator in razboaiele impotriva Turcilor. Find voievod reuseste sa elibereze mai multe orase din sudul Croatiei, astfel ca impreuna cu

Mandusici a fost elogiat ca mare erou in multe cantari epice. Janko Mitrović, a fost conducator de osti in razboaiele cu Turci. Find un luptator de exceptie, primeste titlul de Conte la anul 1705, din partea dogelui venetian Alviso II. Mocenigo. Este amintit prima data la anul 1523 in lupta de la Zelengrad. Familia Smiljanić (Smogianich), de origine din Lika, amintita pentru prima data in sec. 17, cand Petar Smiljanić este numit harambasa si capul Morlacilor, luptator in oastea Venetiana din Dalmatia. S-a nascut la Udbina, in Lika. Se considera ca a luat pate la luptele de la Zemunik, Novigrad, Obrovac, Nadin Gracac si Vrana si ca a cazut in lupta de la Ribnik impreuna cu Stipan Sorić. A avut patru fii care si ei au cazut in luptele cu Turci: Ilija (1654), Filip (1656), Smiljan sau Mate (1687) si Ivan sau Marko (1693). Sfantul Stefan Štiljanović A fost ultimul kneaz al tribului de vlahi muntenegreni (? — 1543), binefacator si duhovnic. A facut parte din ginta Paštrovićilor. Din cauza conflictelor cu Veneti si dupa ce a lasat intreaga sa avere bastinasilor sai, pleaca in Srem la anul 1498, stabilindu-se in orasul Morović. Traditia nationala il descrie pe despotul Stefan Štiljanović ca pe un conducator crestin exemplar, lasand in urma sa numai fapte nobile, find un distins erou in luptele cu Turci. Cu ocazia luptelor pentru tronul Ungar, intre regele Ferdinand si voievodul Ioan Zapolia, Stefan era de partea lui Ferdinand. A luptat in batalia de la Mohaci, cand Turci ocupa Budapesta, primind de la Ferdinand mosii in jupania virovitica (1527), precum si orasul Valpovo. Ultimele date despre Stefan le avem de la anul 1540, unde ocupa functia de prefect a sus amintitului oras, dupa care i se pierde orice urma. Se presupune ca s-ar fi retras la Siklos, dupa ocupatia Otomana. Probabil s-a stins din viata pe la anul 1543. Conform traditiei moastele sale ar fi asezaste la manastirea Šišatovac din Srem. Dupa spusele enoriasilor, moastele au puteri tamaduitoare. Este declarat sfant si sarbatorit de Biserica Ortodoxa Sarba pe 17 octombrie. Mostele au fost trecute din anul 1942, la biserica Soborniceasca din Belgrad. Cea mai insemnata traditie scrisa, care vorbeste despre Stefan Štiljanović este povestea populara muntenegreana Skočidjevojka, din sec. 15. Familia de nobili Parcevici Isi trag originea din Bosnia sau Bulgaria, facand parte din nobilimea croata al sec. 14. Urmasi acestei numeroase familii vlahe, au avut un rol deosebit de important in viata cultural-politica si sociala a Croatiei din secol. 18, 19 si 20. Urmasii acestei familii au fost oameni politici, dregatori, ofiteri, preoti, artisti.

Primul predecesor ai familiei este Parcea amintit in jumatatea a doua a sec. 14 de Enciclopedia Bulgara. Parcea s-a stabilit in Bulgaria, la Trnovo (1399), venind aici laolalta cu niste comercianti din Dubrovnik. Se considera ca asezarile lor de bastina ar fi pe valea Naronei (Neretva). De la Tarnovo, o parte din membri familiei se stabilesc apoi in oraselul minier Čiprovci, din vestul Bulgariei de azi. Unii autori chiar sustin ca familia isi trage originea chiar din acest orasel minier, find foarte bogat in minereu de aur, argint, arama si fier. In coinformitate cu denumirile localitatilor acestei zone miniere si reprezentantii familiei si-au luat nume de familie precum: Kneže (Cneazu), Pejakovo (sau Pejačevo), Čerka, Knežević, Pejačevići, Čerkići si Tomagjonovići (Toma-Ion). Genealogia primilor Pejačevici: Parčija – amintit la anul 1386. Nikola I. Parčević – fiul lui Parčije Andrija I. Parčević – fiul lui Parčije Petar I. Parčević – fiul lui Andrija I, decedat dupa 1423. Nikola II. Parčević – fiul lui Petru I, amintit intre 1437-1470. Gioni (Ivan, Gyoni, Gioni sau Giono) Parčević – fiul lui Nikola II, amintit in1481, avand de fii pe: Ivan I. Parčević - 1563. Stjepan Knežević Tomislav (Tomo) Tomagjonović Dmitar Pejačević - 1561-1563 Nikola I. Pejačević Juraj (Đuro) I. Pejačević - baron, casatorit cu Margareta Parčević Marko I. Pejačević Matija I. Pejačević – casatorit cu Agata Knežević, decedat in 1688. Se pare ca o parte a familiei erau de rit catolic, tinand stranse legaturi cu preoti franciscani. Este cunoscut carturarul si diplomatul Petar Parčević, nascut la Čiprovci care a invatat in Italia. El a luptat pentru drepturile catolicilor din Bulgaria, find amintit la anul 1656. La anul 1657, Leopold I ii ofera titlul de baron, iar de la anul 1668, a fost ales de vicar al Moldovei. Dupa razboiul Turco-Austriac, locuitori din Čiprovici se rascoala in 1688, sperand sa elibereze localitatile lor de bastina de sub cotropirea Otomana. In fruntea rascoalei sant amintiti fratii Ivan si Mihail Stanislavov, Bogdan Marinov, si Georgi Pejačević (1655-1725), fiul lui Matija I Pejačević. Rascoala a fost inabusita, iar rasculatii au fost nevoiti sa se refugieze in Slavonia si Srem. La anul 1712 imparatul austriei Carlo III, a reanoit titlurile nobiliare a tuturor reprezentantilor familiei Pejačevici. Peko Pavlović Nikolić Peko (Čevo, 1828- 4 maj 1903), a fost un comandant si voievod muntenegrean, distins haiduc din Stara Crna Gora (Vechiul Muntenegru, locul de bastina al vlahilor). Tatal sau Pavle a fost portdrapel in batalionul de Cevo, iar Peko sa distins in

luptele cu Turci, inca de pe vremea Cneazului Danil. A organizat rascoala de la 1875, a rasculatilor din Muntenegru si Hertegovina inpotriva cotropitorilor Otomani, conducand mii de voluntari. Eroismul sau s-a remarcat in special in lupta de la Vuči Dol, lupta in care Turci au fost invinsi, apoi in batalia de la Kasabi, Nevesinje, Muratovici si multe altele. Cneazul Nikola il avanseaza la gradul de voievod in 1876, dupa lupta de la Krsko, cand a fost eliberat orasul Nikšić. La scurt timp, insa, ajunge in conflict cu dregatorul Petru Vukotić si este nevoit sa se refugieze in Bulgaria. Parasind Bulgaria, pleaca in Rusia, unde fii sai erau ofiteri in armata. Dupa cinci ani se reantoarce in tara si moare pe 4 mai 1903. godine. A fost inmormantat in vechiul cimitir din Cetinje. Pe parcursul vieti a primit numeroase medalii atat in Muntenegru, cat si in Serbia,Rusia si Italia. Familia Zmajević A fost o familie eminenta de origine vlaha din localitatea Perasta, in apropiere de Kotor, Muntenegru. Printre cei mai insemnati membri erau Andrija Zmajević scriitor si arhiepiscop de Bar si Matija Zmajević, admiral in armata tarista din Rusia. O parte a familiei, din ramura de Njegus, s-au stabilit pe litoral muntenegrean in sec. 13. unde vor ramane pana in sec. 18, cand ajung in conflict cu contele Vicko Bujović (Buia) si sunt nevoiti sa plece prin alte parti. Fica lui Matija Zmajevića se va casatori cu un membru al familiei Vicković, avand doi fii, pe Antun si Andrija. Cei mai insemnati membri: Konstantin Zmajević – Episcop de Kotor Krilo Zmajević – Capitan la Perasta Andrija Zmajević – Arhiepiscop la Bar Matija Zmajević – Admiral Rus Vicko Zmajević – Arhiepiscop la Bar iar apoi la Zadar Andrija Zmaejvić-Visković – Primar la Kotor Frano Zmajević – Conte austriac Ilija Zmajević – ambasador austriac Ivan Stanislav Burović-Zmajević – Politicean din Kotor Аnutun Zmajević – Guvernator al regatului Dalmatiei Leopold Zmajević- Medic Andrija Zmajević (Perast, 6 iun. 1624- 7 sept. 1694), scriitor si arhiepiscop. Matija Zmajević, admiral in armata tarista Rusa. Pleaca la anul 1712, la Petrovgrad, ajungand in cele din urma in sluzba lui Petru cel Mare. Vicko Zmajević (Perast, 23 decem. 1670- Zadar, 1745), arhiepiscop la Bar iar apoi la Zadar. De rit catolic, ajunge unul dintre cei mai importanti demnitari bisericesti din Dalmatia, scriitor si om politic. A fost un sustinator al scrieri

glagolitice si al limbi ilirice. Manastirea Rmanj-Romani Este situata in localitatea Martin-Brod, din regiunea Bihaci, din nord-vestul Bosniei. Dupa spusele istoricului croat Radoslav Lopasic, manastirea a fost ridicata de catre calugarii morlahi-vlahi, care pe la anii 1448-1451, s-au refugiat in aceste parti din cauza navaliri Turcilor. Pe parcursul sec. 16 si 17, manastirea romanilor, vlahilor, apartinea de mitropolia de Dabar, mitropolie unde multi prelati erau dealtfel de origine vlaha (vezi art.anterior). In aceasta perioada mitropolia a fost condusa de mai multi demnitari bisericesti. Intre anii 1638 si 1661 a fost distrusa de Turci, iar fratia monahala se refugiaza pe teritoriul Habzburgic, intemeind manastirea Lepavina la Koprivnica, in Croatia de azi si renovand manastirea Marča. Pe parcursul sec. 18, manastirea a activat fara oprire pana la anul 1785, cand va fi din nou atacata de Turci. Conacele au fost distruse insa Hramul s-a pastrat. In prima jumatate a sec.19, manastirea este inchisa, insa cu ajutoarul financiar al comerciantului vlah Gavro Vučković 1863 din Bosansko Grahovo, a inceput din nou activitatea. Manastirea va fi sfintita la anul 1883 de catre mitropolitul de Dabar, Sava Kosanović. Manastirea Romanilor va fi afectata si in 1941, find renovata abia in 1974. Familia Vlahovići din Ljubinje Vlahovići este o localitate din Bosnia si Hercegovina din comuna Ljubinje, situata intre munti, in partea de sud a muntele Radimlja (1175 m), in est Sitnica (1419 m), iar in nord-vest Drčenica (954 m). In apropierea satului Vlahović au fost gasite urme de asezari umane inca din epoca bronzului si a fierului, de pe vremea ilirilor. Asezarea pe nume Gradina este in zilele noastre doar o gramada de pietre cu un perete ruinat de 1,2 m, situat pe un platou. Biserica actuala din Vlahovići, inchinata sfantului Lazar, a fost construita in 1864, pe temelia unei biserici vechi. Catunul Vlahović este amintit la anul 1368, avandu-l se cnez pe Ostoja Vlahović (1368, 1379, 1391), Vučihna si Stjepko Vlahović (1420,1423). Pe piatra din fata biserici de la anul 1435, se gaseste o inscriptie in cirilica bosneaca: A se leži Vukac Vuč(i)hnić..., sus amintitul conducator al catunului. Autorul Esad Kurtović afirma ca aceasta localitate evident a fost locuita de vlahi care in sec 15, faceau comert cu sare si diverse marfuri intre Dubrovnik si localitatile din munti, situate la nord de oras. Catunul Vlahović apartinea voievodului Radoslav Pavlović, tot de origine vlaha. De pe o alta inscriptie funerara, din apropierea altarului, care dealtfel este activa, este inscriptionat numele cneazul Vlađ Bijelić, care se considera ca ar fi si ctitorul biserici, construita probabil pe la anul 1465. Inca o inscriptie, de pe o alta placa funerara, din biserica il aminteste pe

Vukosav Vlađević, decedat la anul 1481, probabil cand Hertegovina cade sub stapanire Otomana. Biserica a fost de mai multe ori distrusa si renovata. In apropiere se gaseste si o necropola de pietre funerare (Stecci) si un cimitir actual ortodox. Din 2009, biserica Sfantul Lazar din Vlahović, precum si necropola din preajma este monument national Vlatko Vuković Kosača si lupta de la Kosovo polje Vlatko (? - 1392) facea parte din familia de nobili vlahi Kosačea, care avea in stapanire regiunea Zahumlje, find totodata si unul dintre cei mai distinsi conducator de osti al regelui Tvrtko I. A luptat si i-a invins pe Turci in batalia de la Bileće din 1388 si in batalia de la Kosovo Polje din 1389. Vlatko a fost fiul lui Vuk Kosačea (d. 1359), unul dintre nobili Tarului Dusan. Este amintit ca voievod pentru prima data in 1378 intr-o carta a regelui bosniac Tvrtko I. Kotromanić. Fratele lui era Hrana Vuković. La anul 1382 l-a reprezentat pe rege la negocierile cu Dubrovnikul, iar in 1388 la negocierile cu orasele dalmate. La anul 1389, Vlatko Vuković a fost unul dintre conducatori principali ai bataliei de la Kosovo polje. A stat in fruntea armatei regatului Bosniac, care a fost trimisa in ajutor sarbilor. Conform spuselor scriitorului turc Neseriu, centrul ostirilor au fost conduse de catre cneazul Lazar Hrebeljanović, flancul stang de catre voievodul Vlatko Vuković, iar flancul drept de catre sarbul Vuk Branković. Ostirile lu Vlatko au reusit sa-i infranga pe Turci, care au fost condusi de Iacub. Este cunoscut ca la inceput oastea crestina a vlahilor si sarbilor a inaintat si l-au fortat pe Iacub, fiul sultanului sa se retraga. Oastea lui Vlatko a avut succes intratat, incat el trimite solie la regele Tvrtko instintandu-l ca a castigat lupta. In schimb, dupa moartea sultanului, centrul ostirilor turcesti le preia Baiazid, care reuseste sa-l prinda si sa-l omoare pe cneazul Lazar. Voievodul a fost casatorit, insa nu a avut urmasi. S-a stins din viata in 1392, iar la putere l-a urmat nepotul sau de frate Sandalj Hranić. La mormantul sau in apropiere de satul Boljun, in apropiere de Stoc in Hertegovina se gaseste o cruce pe care sta inscriptionat: „Ase leži dobri čoek Vlatko Vuković. Vojvoda Vlatko je prvi pobijedio Turke kod Bileće 27. avgusta 1388.“ Aci odihneste Vlatko Vuković, Voievodul care primul i-a invins pe Turci la Bileće 27 august 1388.

Manastirea Pestera Astazi este inactiva, insa odata Pestera, a fost inchinata Sfantului Nicolae. Este situata in regiunea Orehovet din vestul Bulgariei de azi, la Zemen, patru km. de satul Pestera. Primele date despre manastire sant de la anul 1348, de pe vremea Tarului (Cezar) Bulgar Ivan Alexander (1331-1371), din dinastia vlaha Stratimir (probabil adevaratul nume latin al Dinastiei era Stratimerius), care se pare ca a donat manastirea. Unii istorici asociaza aceasta constructie cu manastirea Poganovo din apropiere, care a fost ridicata in jurul anului 1500, de catre constructorii ‘greci’, ctitorie a sevastocratului Constantin Dejanovici Dragas, fiul lui Dejan Dragas cu o fata din familia Boierilor. Originea tatalui sau Dejan, nu este cunoscuta, dar avand titlul de sevastocrator, probabil ca isi trage originea de la dinastia bizantina a Paleologilor. Dragasii au avut in posesie regiunile Velbujd, in jurul orasului Kumanovo. Manastirea Pestera a fost abandonata pe vremea Turcilor, find apoi renovata in 1842 si pictata de reprezentantii Scolii de Arta din Bansko, de Dimitar Molerov, fiul si nepotul sau Simeon, care se pare ca a fost calugar. Pe parcursul razboiului Ruso-Turc (1877-1878), in retragere otomanii incendiaza manastirea si il spanzura pe Simeon, iar fiul sau reuseste sa fuga la Manastirea Rila. In 1897 biserica va fi din nou renovata. Find construit un naos nou, mesterii gasesc o statue a zeului Mitra, find vorba probabil de un sanctuar preistoric. In manastire pana in anii ’90 a sec. trecut a existat o statuie a Sf. Nicolae din 1853 facuta de un mester pe nume Stoimen din satul Lobosh, dar care a disparut, probabil find furata.

Jupanul Andrija Gropa A fost un nobil care a trait la sfarsitul sec. 14, avand titlul de Jupan, find stapanul Ohridei, dupa lupta de la Marica 1371, condusa de catre domnitorul Vukasin Mrnjavcevici. Gropa provine dintr-o familie de armani din Albania, a caror mosii se intindeau la nord-vest de lacul Ohrid, find amintiti de izvoarele istorice inca din sec. 13. Cel mai probabil a fost un vazal al domnitorului Vukasin (1365—1371), un nobil important, deoarece avea dreptul de a bate propria moneda. Dupa ce fratii Mrnjavčević vor cadea in batalia sus amintita, urmasul lor craisorul Marco (1371—1395), care dealtfel era inrudit cu Mircea cel Batran, nu a reusit sa mentina integritatea tarii, astfel ca Andrija se va casatori cu fica lui Andrija Musakija, Kirana (familia Musaki erau tot de origine armani din regiunea Albaniei de azi). Conform cronici lui Musaki, cei doi impreuna, in alianta cu Balsici, incep lupta impotriva lui Marcu. Gropa reuseste sa cucereasca Kastoria si Debar. A fost ctitorul biserici it biserica Bogorodice Perivlepte (1378 sau 1379). Nu este cunoscuta data morti sale, dar din cronica lui Musaki se specifica ca nu a avut urmasi si ca toate mosiile sale au ajuns in stapanirea lor.

Manastirea Fecioara Maria din Vlaherna (Arta) Este un templu impozant Bizantin ce dateaza din sec. 10 si 13, situat in satul Vlaherna, Arta. La inceput constructia a fost o manastire catolica, o bazilica decorata cu fresce, sculpturi, mozaicuri din marmora, find un temolu de inmormantare a familiei aristocrate Comnen-Duca, care au stapanit Voievodatul Epirului. Cronicarul Nichifor Vrientie considera ca membri familiei Duca sunt descendenti ai Imparatului Constantin cel Mare. Manastirea care s-a pastrat pana in zilele noastre, este o reconstructie din sec. 13. Unele Icoane dateaza de pe la mijlocul sec. 13, de pe vremea despotului Mihael II Duca, iar altele din perioada stapaniri lui Mihael VI. In partea centrala au fost identificate picturi mai recente, ce dateaza din sec. 17. Odata cu stapanirea lui Nichifor I Comnen Angelos Duca, sotia sa Ana Cantacuzino Paleologina 1270, a avut un rol foarte important in pastrarea Ortodoxiei si in restabilirea relatiilor de Bizantul. Astfel si iconografia nartexului din manastire exprima triumful Ortodoxiei de la acea vreme. Alte lacasuri de rugaciuni ale Vlahilor inchinate Fecioarei Maria, mai sant Sfanta Fecioara Vlaherna din Berat care dateaza din sec. 13 si Panaghia Vlaherna din satul Kato Panagia, regiunea Ilia.

Icoana Fecioarei Blachernitissa Icoana se mai numeste si Theotokos de Blachernae, sau Fecioara de Blachernae si dateaza din sec. 7, reprezentand-o pe Fecioara Maria. Acelasi nume il poarta si biserica din Constantinopol Blachernae (Vlaherne), nume ce deriva de la Vlahi sau Blahi. Blachernitissa, a fost considerata icoana protectoare a Constantinopolului si a intregului Imperiu Roman de Rasarit. Sfanta Traditie spune ca icoana era facuta in relief, din ceara combinata cu cenusa Crestinilor martiri, ucisi in sec. 6 si asezata in biserica Vlaherne, de langa palatul imperial. Se spune ca aceasta sfanta icoana a salvat orasul de invazia Persana, iar apoi de cea Araba. S-a crezut ca icoana a ars in incendiul de pe 29 februarie 1434, datorita carui fapt si Constantinopolul a cazut la scurta vreme, in 1453. Ca și multe obiecte sfinte ale tradiției bizantine, Blachernitissa (sau o copie a acesteia) a reapărut pe Muntele Athos la mijlocul secolului al XVII-lea. Nu se stie daca icoana Hodegetria ("Cea care conduce"), aparuta la Athos in sec. 17 este cea originala, dar multi monahi sustin ca icoana a fost multa vreme pastrata in ascuns din motive de securitate. La anul 1653 icoana a fost trimisa de catre calugari Atoniti la Moscova ca dar al lor catre Tarul Alexei (Romanov). Comerciantul Demetrios Costinari, din Constantinopol, a dus-o la Moscova in 1653, impreuna cu o scrisoare a Patriarhului Paisius I, sustinand autenticitatea pictogramei. Demetrios a fost primit de Tarul Alexei in persoana, asezand icoana in cea mai faimoasa Catedrala a Adormiri din Moscova. Acest eveniment este sarbatorit anual de catre Biserica Ortodoxa Rusa pe 7 iulie. Find foarte veche si uzata, icoana a fost data spre restaurare in 1674. Pentru aceasta fapta au fost chemati la Kremlin iconografii, Simon Ushakov si Nikita Pavlovets. Expertul rus Nikodim Kondakov nu a putut determina vechimea exacta a icoanei, insa a declarat ca este cu siguranta din vremuri foarte vechi. Icoane identice realizate in relief, au mai fost intalnite in Crimea, Trapeznut, Ohrid si Castoria, datand din sec. 13. Astfel specialisti considera ca si Blachernitissa probabil era realizata tot in acest secol. Pe timpul Revolutiei Bolsevice, icoana Theotokos Vlakhernskaya a fost dusa la biserica Vozdvizhenka, iar dupa demolarea ei, a fost adusa inapoi la muzeul din Kremlin.

Manastiri ale vlahilor bosnieci Manastirea sf. Nicolae din Banja, asezata langa Priboj, este una dintre cele mai vechi lacasuri din regiunea Raška. Manastirea a fost un mausoleu al familiei de boieri vlahi Vojinović (vezi art.precedent), avand in preajma un spital si o scoala. A fost de mai multe ori distrusa si renovata. Complexul de manastiri cuprinde trei biserici, sf. Nicolae, Inaltarea Maici Domnului, sf. Ilie si daua conace. Manastirea Gomionica, inchinata Maici Domnului, este situata la 42 Km de Banja Luka in satul Kmećani. Nu este cunoscut cine a fost ctitorul manastiri. Prima data este amintita in izvoarele Turcesti, la anul 1536, unde igumen era Andrei. In manastire a trait un sfant pe nume Iovan de la Athos, care la anul 1649 a editat cartea "Triod cvjetni". La anul 1727 manastirea a fost vizitata de patriarhul Arsenije IV. Monahi la sfarsitul sec. 17 s-au refugiat de aici la manastirea Hodos de la Arad, iar la anul 1738 la manastirea Pakru din Slavonia. Pe parcursul sec. 18 si 19, lacasul a fost de mai multe ori renovat. Manastirea Moštanica, este asezata pe valea raului cu acelasi nume, apartinand azi de eparhia de Banja Luka. Nu se stie cine a construit lacasul acesta, dar se considera ca prima asezare monahala a fost ridicata la anul 1111 in padurea Kozara, in forma de cruce. Se presupune ca aici ar fi trait si sf.Teodor Tiron. Manastirea a fost incendiata si renovata de mai multe ori. Manastirea Lomnica (Lovnica) si Longin Zograf. Manastirea este inchinata sf. Gheorghe, find asezata in apropiere de localitatea Šeković, Bosna si Hercegovina. A fost ridicata in sec. 16, find pictata in mare parte de catre cunoscutul zograf de Ipek Longin, in perioada de dupa anul 1557. Longin a fost un adept al invatatului Grigorie Tambalac (vezi art.precedent). Zograful a mai pictat si manastirea din Banja, sus amintita, apoi Gracanita, Studenica, Milesevo si altele. O alta grupa de iconografi ‘greci’, au pictat biserica intre anii 1608 - 1609. Manastirea Dobrun, din cadrul mitropoliei dabro-bosniece (majoritatea prelatilor erau de origine vlaha), este asezata langa Višegrad, find una dintre cele mai vechi din Bosnia si Hertegovina.

Lacasul a fost construit de jupanul Pribil, pe la jumatea sec. 14. A fost distrusa si reconstruita in mai multe randuri. Arheologi au descoperit in preajma un cimitir, ceea ce este dovada ca pe acolo au trecut mai multi prelati si boieri.

Nobili din Dubrovnikul medieval - partea II Vlaho Kabužić (27 Decem. 1698 – 1750), a fost un nobil si diplomat din Republica Ragusa, fiul lui Bernard Kabužić (*1671; †1753) si al lui Maria Božidarević (*1671; †1753). A avut mai multi frati si surori, printre care si pe Marin, ducele de Slano. In 1732 s-a casatorit cu Katarina Gundulić (*1709; †1749), nepoata Ivan Gundulić, prominentul poet Croat. Vlaho a avut doi fii, pe Bernard (*1739; †1814) si Ivan (*1743; †1826), politicieni influenti care au indeplinit multe functii publice. Nepotii sai Vlaho Filip (*1774; †1854) si Bernard-Brno (*1785; †1855), au primit titluri nobiliare de la imparatul Habzburgic. Božidarević (Bosdari), o alta familie de nobili din oras, care la anul 1450 au luptat de partea Habsburgilor, impotriva Turcilor. Fratele lui Vlaho, Frano, s-a mutat la Ancona, intemeind in Italia o nou ramura a familiei. Familia mai tarziu se va muta la Bologna. Ilija Crijević (Cerva, Dubrovnik, 1463 - Dubrovnik, 1520), a fost un latinist, umanist, prozator si poet, din familia de nobili Sorkočević. Studiile le face la Roma, iar apoi la Ferrara. Intorcandu-se la Dubrovnik, ocupa diverse functii publice.

Patriarhul Jovan Kantul A fost patriarh de Ipek din 1592-1613, urmandu-l pe patriarhul Filip, primind aprobare (berat) de la sultan. La acea perioada populatia crestina a inceput sa lupte impotriva cotropiri Otomane. Despre el se stiu foarte putine lucruri, dupa numele de familie se presupune ca a fost de origine vlaha, precum erau partea mare a prelatilor din acea perioada, in aceste regiuni ale Balcanului. Izvoarele istorice spun ca patriarhul, kir Jovan a fost o persoana blanda si dinamica. Cu toate greutatile intampinate datorita timpurilor grele, a reusit sa mentina unitatea patriarhiei de Ipek (Peci), hirotonind noi episcopi in eparhiile unde era nevoie, precum si sa asigura adunarile sobornicesti. Pe vremea sa au fost transcrise mai multe carti de rugaciuni, a renovat hramul din Ipek, a angajat zografi pentru a picta iconostasele manastirilor Sf. Treime din Pljevlje si Hopovo. Tendinta sa a fost sa creeze legaturi cu tarile apusene, in vederea eliberari populatiei ortodoxe de sun Turci. Patriarhul a trecut prin perioade foarte grele, find acuzat de catre Sinan-pasa, care a dat porunca ca moastele Sfantului Sava de la Vračar, sa fie arse, find acuzat ca este de vina pentru rascoala de la anul 1594, din Banat si Hertegovina. Patriarhul Jovan a fost spanzurat pe data de 14 octombrie 1613 la Tarigrad si inmormantat la Ieni-kapia.

Pozitia sociala a femeilor Vlahe din perioada medievala In general cele mai multe date despre Vlahi pot fi gasite in arhiva Dubrovnikului, incepand din sec. 13, find vorba de scrieri despre Vlahi din Hertegovina si Bosnia. Deoarece catunele reprezentau etnogeneza Vlahilor, aici puteau fi intalnite trei tipuri de pozitii sociale ale femeilor Vlahe: Sclave, slujnice sau sotii. Sclavele erau in mare parte deobicei de origine din Bosnia, mai rar din Croatia sau Albania. Femeile au ajuns sa fie sclave fie ca au fost vandute, oferite in dar sau rapite. Sclavele din catunele vlahilor, fie au apartinut unui stapan, fie unor familii. Deobicei era vorba de indivizi sau familii instarite financiar. Deoarece Vlahi erau crescatori de animale, capre, oi, vite, cai – o sclava la anul 1372, a fost cumparata in schimbul unui cal. Slujnicele legal au fost libere, insa depindeau financiar de stapani. Ele erau platite pentru muncile depuse si in caz ca au fost nedreptatite, aveau dreptul sa-si parasca stapanul. Dupa expirarea termenului de angajare, puteau pleca oriunde. Astfel de exemplu o femeie pe nume Divna, fica lui Ratko, find slujnica la Pribil Radojevici, vlah din catunul Merlje, ajungand la Dubrovnik, il paraste la anul 1388, pe acesta pentru ca nu i-a platit 10 perperi. De multe ori sa intamplat ca slujnicele sa fuga de la stapani, find atunci urmarite si date in judedata. Slujnicele deasemenea erau in mare partea din Bosnia. Sotiile vlahilor au fost in general fie din Dubrovnik, fie din imprejurimi. Unele plecau sa traiasca in catunele de unde erau sotii lor, iar altele se casatoreau cu vlahi care veneau sa se stabileasca in oras. In ambele cazuri este vorba in general de vlahi din catunele mari si cunoscute cum aur fi: Burmazi, Banjani, Vlahovici, Pljescevici, Malesevci, Drobnjaci, etc. Nu prea sant cunoscute relatiile familiare ale barbatilor vlahi fata de sotiile lor. Se pare ca doar in unele cazuri, sotul avea drept sa-si vanda sotia si copii. Probabil ca aceasta era in legatura cu situatia sociala si reputatia familiei respective. De exemplu este cunoscut cazul cand Radun Milicevic si-a vandut sotia unui turc pe 9 ducati (galbeni). In alta ordine de idei, sant cunoscute cazuri si cand femeile conduceau catunele. Unii autori considera ca femeile puteau conduce un catun doar in cazul in care aceasta a ramas vaduva iar fii minori, pana la majoratul lor, sau in cazuri cand tribul sau familia nu avea urmasi pe linie barbateasca.. Cersitoarele ar fi ultima pozitie sociala, facand parte din patura cea mai de jos a catunului.

Casatoria se pare ca a fost exogama, la fel ca si la fratiile din Muntenegru. Un cronicar anonim din Dubrovnik spunea ca la Vlahii gradul de rudenie era socotit pana la a 15 generatie. La Dubrovnik zestrea era considerata obligatorie, ca un fel de siguranta a casatoriei, dar la vlahii din Bosnia se pare ca nu. Mai este cunoscut faptul ca multe femei Vlahe au fost angajate si au lucrat in Dubrovnik, despre aceast fapt vorbesc 17 scrieri dintre anii 1325-1416, dar cu siguranta ca au fost mult mai multe cazuri. Femeia Vlaha era considerata majora de la varsta de 12 ani, cand puteau singure sa se angajeze si sa semneze toate actele necesare. In caz ca erau mai tinere, actele de angajare erau semnate de parinti sau frati.