Damen Tango

A da timpul înapoi e ceea ce încearcă să facă, în piesa Valentinei Aslanova, Madeleine Verdurin, dansând pentru ultima dată pe scena parisiană, trăind pentru ultima dată pe marea scenă a vieții o clipă de pasiune. Acțiunea este minimală, aproape clișeică: viața faimoasei dansatoare nu mai păstrează decât amintirea unei intensități de mult pierdute, reduse la numele bărbaților care au însoțit-o pe scenele lumii: Gérard, Karl, Léon, René... Chipurile lor sunt șterse, rămân doar umbrele pasiunii punctate de cinismul lui Simone, confidenta stoică a frânturilor confesive. Telefonul unui fost impresar schimbă totul: Madeleine are șansa de a se reîntâlni cu partenerii de odinioară, de a dansa din nou. Biletele se vând rapid, teama („Mi-e o frică îngrozitoare”) ia locul tihnei, apoi fostul partener anunță că e bolnav, iar Madeleine se aruncă într-o cursă disperată de a o transforma pe Simone în partenerul ei de tango. Dansul e mai mult decât simbolul unei pasiuni, al apropierii dintre două trupuri și două suflete, e viața însăși, cea trăită și cea visată, destinul propriu-zis și iluziile unui suflet, existența cu pierderile și dorințele, cu suferința, ratările și exasperările ei, cu pulsiunile și speranțele niciodată abandonate.

Piesa Valentinei Aslanova e mai mult decât o piesă despre condiția artistului, e o meditație dulce-amară despre vis, nebunie și realitate. Despre viață. Madeleine și Simone refac în cheie contemporană traseul existențial al lui Don Quijote și al lui Sancho Panza.  Foarte bine surprinsă, relația subtilă dintre dorința care instaurează o nouă realitate, nebunia sublimă de a nu accepta nici limitele trupului, nici obstacolele propriu-zise și vocea rațiunii, bunul-simț care privește sceptic visul imposibil și, apoi, forța acaparatoare a posibilului, transformarea rigidei, pragmaticei Simone în dublul simbolic al Madeleinei stau în centrul acestui spectacol. Nu voința lui Madeleine e cea care dă greutate sensului, ci transferul visului ei spre Simone, care, fără a înceta să trăiască în registrul realității, se „contaminează” de nebunia ei. Regizorul Vitalie Lupașcu subliniază, printr-o suită de paralelisme scenice (secvențe reluate cu schimbarea „protagonistului”), mutația existențială. Când Simone intră în jocul de a fi o alta pe care i-l propune „madame”, când e tot mai mult absorbită de fascinația unui vis care treptat devine și al ei, inversarea rolurilor (Simone, epuizată de repetarea mișcărilor de tango, doarme și e trezită de zgomotele pe care le face Madeleine în bucătărie, pregătind micul dejun) e menită să sublinieze tocmai modificarea de regim existențial. Aflată în mijlocul reprezentației, scena reia imaginea inițială, ca într-o lume pe dos: canapeaua se află în partea opusă, slujnica e servită, stăpâna, înțelegătoare, e gata să aducă micul dejun. Aceeași tehnică a oglinzilor paralele în dubla secvență a dansului prin care se proiectează viețile și dorințele fiecăreia: Madeleine e purtată de reveria vieții trăite prin dans, iar Simone visează la momentul în care ea însăși ar putea dansa. Balerinii albi ai Madeleinei și pantofii negri ai lui Simone devin, astfel, un tot. Mișcările elegante, circulare, hipnotice și pașii tot mai rapizi și siguri de step conturează aceeași imagine a unei frumuseți purificate de încorsetările realității. Între, privirea înregistrează trupurile îmbrățișate ale celor două femei epuizate în efortul de a mai face posibilă o clipă de frumusețe.