1

CUVÂNT CǍTRE CREŞTINII ORTODOC ŞI

DESPRE

MILOSTENIE

Motto: „Tu îns ă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce

face dreapta ta. Ca milostenia ta să fie într-ascuns ... altfel nu veţi

avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri “ (Matei 6:1-3).

Preot Ioan

Iubi ţi credincioşi, Numeroase sunt suferinţele pe care le îndură oamenii cât trăiesc.

Unii sunt bolnavi, alţii se află în mari lipsuri, neavând cu ce se hrăni sau cu ce se îmbrăca. Unii semeni sunt părăsiţi, uitaţi, fără rude care să-i îngrijească, fără prieteni care să-i mângâie. În situaţii de felul acesta, noi, creştinii, suntem datori să le răspundem cu un sentiment de milă şi cu fapte de ajutorare. Să nu trecem nepăsători pe lângă necazul aproapelui şi să răspundem cu milă. După cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa: „Mila este împreună pătimirea, izvorâtă din iubire faţă de cei căzuţi în suferinţă“ . Milostenia nu este o virtute exclusiv creştinească. Ea este o floare a bunătăţii care a crescut şi a rodit şi în afara solului Evangheliei.

Ce ni se va întâmpla în veacul viitor, când vom lăsa în această lume toate cele cu care ne-am amăgit: bogăţia, onorurile, mâncarea,

2

băutura, îmbrăcămintea, locuinţele desăvârşit orânduite şi toate celelalte lucruri atât de amăgitoare? Ale cui vor mai fi? Ce ni se va întâmpla, când toate acestea vor rămâne doar vis şi când ni se vor cere fapte de credinţă şi de milostenie, înfrânare, curăţie, blândeţe, smerenie, răbdare, ascultare... De aceea, pentru că în fiecare zi ţi se cere să dai milostenie, fă-o cu bucurie, fără răutate, fără să jigneşti sau să murmuri. Nici tu nu-ţi aparţii, iar ceea ce dai acelor fii ai lui Dumnezeu care îşi poartă crucea, care de-abia îşi găsesc loc unde să-şi plece capul, ţi-a venit de la Dumnezeu. Tu eşti împuternicit să porţi de grijă moştenirii Domnului, eşti slujitorul de fiecare zi al acestor fraţi mai mici întru Hristos, aşadar îndeplineşte-ţi lucrarea cu blândeţe şi smerenie, iar nu de mântuială.

Suntem datori să-i miluim pe săraci pentru dragostea lui Hristos

Suntem datori să-i miluim pe săracii pe care Hristos ni i-a lăsat în lume în locul Lui. De aceea adevărat este cuvântul care zice: „Fericit este cel ce miluieşte pe sărman şi cu totul ticălos acela care îşi întoarce faţa de la dânsul“. Noi hrănim dobitoacele necuvântătoare, iar pe Hristos Îl lăsăm flămând? Ce fel de faptă este aceasta? Nimic din ceea ce dăruim nu vom pierde pentru că-I dăruim lui Hristos. El plăteşte toate cu dobândă şi plăteşte până şi un pahar cu apă. Beţiile şi curviile au stricat multe case, dar milostenia niciodată n-a sărăcit pe nimeni, după cuvântul care zice: „Cel ce dă săracilor nu va fi lipsit“. Sfânta Scriptură numeşte milostenia sămânţă, căci cel ce seamănă sămânţa nu o aruncă pe ea ca să o piardă, ci ca să o înmulţească. Aşa este şi cel ce dă săracului, nu pierde, ci câştigă. Dumnezeu a zis: „Al meu este argintul şi al meu este aurul“. Toată bogăţia este aşadar a lui Dumnezeu şi toţi aceia care sunt bogaţi nu trebuie să se numească stăpâni ai bogăţiei, ci economi şi chivernisitori. Acela care cheltuieşte bogăţia numai spre poftele lui, nedreptăţeşte şi pe Dumnezeu, Stăpânul bogăţiei, şi pe săraci. Deci acela care nu miluieşte pe săraci, răpeşte de la Dumnezeu stăpânirea şi de la săraci partea lor. Suntem datori să-i miluim pe săraci mai întâi pentru porunca lui Dumnezeu, care este Stăpânul bogăţiei. În al doilea rând, trebuie să-i miluim pe săraci pentru plata pe care ne-a făgăduit să ne-o dea. În ziua Înfricoşatei judecăţi, oamenii vor fi judecaţi după milostenie. Oare

3

cum vor răspunde bogaţii cei răi, atunci când săracii se vor plânge. Hristos îi va mustra pe cei nemilostivi.

O istorioară ne spune despre un om foarte bogat care pe patul morţii fiind mustrat de cunoaşterea vieţii sale păcătoase a promis că va da toate averile sale aceluia care îi va putea dovedi că nu este iad... şi nimeni nu i-a putut dovedi acest lucru. Celor bogaţi le dă Dumnezeu avere ca să-şi cumpere cu ea Împărăţia Sa, făcând din averea lor o fântână de milă şi ajutor pentru cei săraci. Porunca a opta dumnezeiască spune: „Să nu ucizi!“. Dar ucid în mod virtual şi cei care din zgârcenie nu-i asigură la timp mâncare unui om flămând.

Sunt un datornic de fiecare clipă al Domnului Dumnezeu nu rămâne niciodată dator nimănui

„Miluie şte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea“ (Psalm 50:1-2). Omul se află totdeauna în situaţia de datornic în faţa lui Dumnezeu. Toţi vom fi striviţi de povara păcatelor. Nici-un om nu va avea cu ce plăti pentru a-şi achita datoria. Sunt un datornic de fiecare clipă al Domnului, cu datorii materiale şi spirituale. Sunt îndatorat din cauza păcatului şi trupului, căruia Domnul îi oferă daruri materiale: mâncare, băutură, bani, haine, aer, căldură, lumină, în general lucruri care fac viaţa comodă şi îndestulată. Să nu împart eu însumi din darurile materiale şi spirituale, pe care mi le-a dat şi mi le dă Dumnezeu? Toţi suntem chip al lui Dumnezeu, iar „Dumnezeu este iubire“ (1 Ioan 4:8). Dumnezeu ne ţine pe pământ tocmai pentru ca dragostea faţă de El şi de aproapele să ne cuprindă inima.

Trupul ne prescrie propriile sale legi, potrivnice cu totul celor ale lui Dumnezeu: lăcomia, neînfrânarea, beţia, zgârcenia sau părerea de rău pentru înstrăinarea către aproapele a darurilor primite de la Dumnezeu, pornirea duşmănoasă împotriva semenilor din cauza mâncării, băuturii, banilor, dispreţul faţă de ei, invidia din aceleaşi cauze, nepăsarea faţă de omul aflat la necaz ş.a. Domnul nu trăieşte într-o inimă în care domneşte lăcomia, patima pentru avuţii şi bunătăţi pământeşti, pentru bani etc. În acea inimă de piatră trăieşte trufia, închipuita înţelepciune, dispreţul, răutatea, răzbunarea, invidia, avariţia, deşertăciunea, slava deşartă, hoţia, înşelăciunea, făţărnicia, viclenia, curvia, furia, trădarea, minciuna.

4

Milostenia cu sufletul şi milostenia cu trupul Căr ţile creştin ortodoxe - o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu Un bun creştin ortodox trebuie să le facă pe amândouă: întâi

rugăciunea şi viaţa cât mai sfântă şi apoi misiunea, care este dragoste şi milostenie duhovnicească. Când vezi casa vecinului în flăcări, poţi să stai în linişte şi să te rogi, dacă nu arunci pe foc o găleată de apă? Lumea de astăzi este aprinsă de focul urii, al desfrâului şi al păcatului. Să ajutăm şi noi, după putere, la mântuirea oamenilor.

O carte bună, creştinească (ortodoxă), este un înger al lui Dumnezeu, căci te învaţă să-L cunoşti şi să-L iubeşti, să descoperi frumuseţea vieţii în Hristos, să iubeşti oamenii, să te fereşti de păcat şi să te îngrijeşti de mântuirea sufletului. Dacă în viaţă agoniseşti cărţi sfinte în locul banilor, urmaşii se vor folosi de pe urma lor, iar dacă le vor vinde, tu nu vei pierde folosul lor şi ţi se va socoti ca o milostenie sufletească, pentru că oriunde vor ajunge cărţile sfinte, vor răspândi lumină şi vor aduce sufletele la cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar dacă vor rămâne după tine bani sau averi şi urmaşii le vor cheltui în păcate, nu numai că nu te vei folosi cu ceva, ci vei fi găsit vinovat că, prin zgârcenia şi lăcomia ta, ai dat urmaşilor prilej de păcate. Dacă facem un praznic mare, încât să hrănim tot satul, dacă îmbrăcăm pe cei săraci cu haine noi, dacă facem chiar şi Biserici din temelie, nu se supără atât de mult vrăjmaşul, ca atunci când dăm o carte bună de citit, o carte creştinească în care omul să poată vedea, ca într-o oglindă, starea lui sufletească de decădere morală şi de păcătoşenie. De aceea trebuie să punem mare accent pe răspândirea cărţilor bune, ortodoxe, în rândul credincioşilor. Să cumpărăm cărţi creştin-ortodoxe şi să le dăm celor dornici drept milostenie, să le citească şi să cunoască voia lui Dumnezeu.

Pentru nimic nu se supără mai mult vrăjmaşul, decât pentru o carte bună, folositoare sufletului, dată credincioşilor. Prin căr ţile sfinte pe care le citim se strică toate planurile vrăjmaşului diavol. Citind căr ţi ortodoxe, multe suflete se trezesc ca dintr-o beţie, din robia patimilor care le stăpânesc.

În acatistul Sfântului ierarh Nifon în icosul al 4-lea scrie: „Bucur ă-te, că nici o carte bisericească nu ai citit fără lacrimi“. Iar la icosul al 9-lea al aceluiaşi acatist scrie: „Bucur ă-te că stând în miezul nopţii la rugăciune, văpăi de foc care se suiau până la cer

5

s-au văzut în jurul t ău“. Să iubim cartea sfântă, începând cu Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor şi cărţile de rugăciune şi să le dăm cu inima deschisă şi altora spre folos şi mântuire. Banii daţi pe o carte sfântă sunt o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Noi ne vom duce de aici mai devreme sau mai târziu, dar, dacă reuşim să lăsăm urmaşilor cât mai multe cărţi sfinte, lăsăm o zestre de mare valoare pentru ei şi pentru cei care vor urma după ei. Cine nu citeşte, nu cunoaşte şi cine nu cunoaşte Sfânta Scriptură şi credinţa ortodoxă, acela cade uşor în păcate de moarte şi este prins în mrejele cultelor religioase.

Părintele Nicodim Măndiţă le spunea uneori fiilor săi duhovniceşti: „- Fra ţilor, pe lângă citirea sfintelor cărţi, vă dau şi acest canon, ca unul pe altul să vă îndemnaţi a merge în fiecare Duminică la Sfânta Biserică, la spovedanie, la milostenie şi la citirea Bibliei... Că de nu vă veţi ajuta pe calea mântuirii, veţi răspunde în faţa lui Hristos de cei care se pierd. Nu vedeţi cum se silesc cultele religioase să amăgească pe ortodocşi???“

Dărnicia viază şi zgârcenia omoară Oamenii pot fi buni, dar Dumnezeu este Atotbun, oamenii pot fi

puternici, dar Dumnezeu este Atotputernic, oamenii pot fi milostivi, dar Dumnezeu este Mult Milostiv. Zgârcenia îl face pe om piatră, poftele cele lumeşti şi beţia îl fac dobitoc, iar mândria îl face diavol. „Noi trebuie să uităm milostenia şi binele pe care l-am făcut şi să ne aducem aminte mereu de binele pe care ni-l fac alţii. În această stare putem spune că suntem oameni ai lui Dumnezeu. Dărnicia viază şi zgârcenia omoară. Cel ce dă, primeşte bucurie dumnezeiască. Trebuie să ne învăţăm să ne bucurăm prin a da, căci atunci suntem în legătură cu Hristos. Această bucurie de a da, are oxigen dumnezeiesc“ (Paisie Aghioritul). Aşadar: Fericit este cel ce împarte pâinea sa cu săracul, că unul ca acesta va fi primit la ospăţul ceresc.

Milostenia firească şi milostenia creştinească

Milostenia nu se cade să se facă din dragostea cea firească, precum se întâmplă la păgâni şi la tâlhari, ci mai mult pentru dragostea creştinească şi pentru Dumnezeu. Nu este asemenea a milui

6

cineva pe rudenii sau pe săraci. Cel ce miluieşte pe rudele sale, face mila pentru dragostea cea firească şi pentru rudenie, iar cel ce miluieşte pe sărac, face mila pentru dragostea lui Dumnezeu. Cel ce miluieşte pe ruda lui se miluieşte pe sine, iar cel ce miluieşte pe sărac, miluieşte pe Hristos în chipul săracului. Gândiţi-vă dacă faceţi milă după trebuinţa săracilor şi daţi cu tot sufletul şi cu toată inima pentru dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Şi de nu veţi fi lucrând întru acest chip, îndreptaţi-vă pe voi înşivă ca să nu vă pierdeţi plata voastră.

Ofrandele şi milosteniile pe care le dăm săracilor, oricare ar fi ele, nu pot ţine loc iubirii de aproapele, dacă inima nu o mai simte. De aceea, atunci când dăm milostenie trebuie să avem grijă ca ea să fie dată cu dragoste, din inimă, de bunăvoie, nu cu părere de rău. Însuşi cuvântul milostenie înseamnă de fapt o lucrare şi o ofrandă a inimii, un dar f ăcut cu umilinţă, cu compasiune faţă de omul sărman, cu umilinţă şi cu părere de rău pentru greşelile pe care le-ai făcut şi pentru a căror spălare se şi dă milostenia. Fiindcă, după cuvântul Sfintei Scripturi: „Milostenia izbăveşte de moarte şi curăţă de orice păcat“ (Tobit 12:9). Milostenia este binefăcătoare în primul rând pentru cel ce o dă.

Troparul Sfântului Ioan cel Milostiv: „Cu podoaba dragostei te-ai îmbrăcat / Serafim în lume te-ai arătat / Ajutor la cei lipsi ţi, / Izbăvire la robi ţi / Şi la cei nedreptăţiţi / Sfinte Ioane Prea Milostive / Lăcaşul Duhului Sfânt / Şi nou Avraam pe pământ“.

Cu milostenia şterge-ţi păcatele tale În Vechiul Testament, Regele Nabucudonosor este îndemnat de

Daniel la milostenie pentru iertarea păcatelor: „De aceea, o, rege, plăcut să-ţi fie sfatul meu înaintea ta: Răscumpără păcatele tale prin fapte de dreptate şi nedreptăţile tale prin milă către cei săraci, dacă vrei ca bunăstarea în care te afli să dăinuiască“ (Daniel 4:24). În Noul Testament, Însuşi Domnul Hristos a zis: „Fi ţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv“. N-a zis postiţi, precum posteşte şi Tatăl vostru cel ceresc, nici n-a zis fiţi curaţi, precum şi Tatăl vostru este curat, ci a zis: „Fi ţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv“.

7

Scopul milosteniei este de multe feluri. n Unul face milostenie ca să i se îndestuleze ţarina cu bogată roadă şi Dumnezeu îi blagosloveşte ţarina, şi nu iese din scopul lui; n altul face milostenie ca să nu i se primejduiască corabia şi Dumnezeu o păzeşte; n altul pentru sănătatea copiilor lui şi Dumnezeu îi îndeplineşte cererea; n altul face milostenie numai ca să fie slăvit şi Dumnezeu nu-i trece cu vederea facerea lui de bine şi-l cinsteşte. Şi orice voieşte fiecare îi dă (când ştie că nu i se păgubeşte sufletul din aceasta). Dar aceştia toţi şi-au luat plata lor şi cu nimic nu le este dator Dumnezeu, fiindcă şi scopul lor n-a fost pentru folosul de viitor al sufletului, ci pentru folos vremelnic şi fiindcă fiecare din cei de mai sus şi-au luat plata pentru milostenia făcută, Dumnezeu nu le mai este cu nimic dator. n Este şi unul care face milostenie numai ca să scape din munca veşnică. Acesta numai pentru sufletul său a făcut binele, însă nu este precum vrea Dumnezeu, căci nu se află în starea fiului, ci este ca un argat care slujeşte stăpânului său ca să ia simbrie şi să câştige.

Sfântul Vasile cel Mare zice: „ Trei sunt stările din care facem binele: starea slugilor, când facem bunătatea temându-ne de Dumnezeu şi de muncă; starea argaţilor, când o facem cu nădejde de plată; starea fiilor, când o facem pentru însuşi binele şi pentru dragostea de Dumnezeu, căci fiul nu face voia părintelui său de frică şi nici ca să aibă plată de la el, ci iubindu-l se sileşte să-l cinstească şi să-l odihnească pentru ca să-l veselească. Aşadar, suntem datori să facem milostenie pentru însuşi acest bine, fiindu-ne milă unul de altul, ca de nişte mădulare ale noastre; să facem bine altuia ca şi cum noi înşine am fi ajutaţi de el, şi aşa să dăm cu bucurie în suflet ca şi cum noi am lua de la acela. Aceasta este milostenia ce se face cu pricepere. Atunci ne aflăm în starea fiului precum am zis. Să nu zică cineva că eu sunt sărac şi n-am cu ce să fac milostenie, că de nu poţi da cât bogaţii aceia de care scrie Sfânta Evanghelie, dă măcar doi bănuţi, ca femeia aceea văduvă şi săracă, şi Dumnezeu îi primeşte de la tine mai mult decât darurile acelora, iar de nu ai nici atât, milostiveşte-te spre vecinul tău şi-l ajută măcar cu lucrul. Nu poţi nici aceasta? Mângâie pe fratele tău cu cuvântul. Nu poţi nici cu aceasta să-l ajuţi? Cel puţin când se va tulbura fratele tău asupra ta şi se va mânia, fă milă cu dânsul şi suferă mânia lui, văzându-l supărat de vrăjmaşul. În loc să-i zici un cuvânt ca să-l tulburi mai mult, taci, şi cu aceasta miluieşti şi sufletul lui şi-l scoţi de la vrăjmaşul. Asemenea, de-ţi va greşi fratele,

8

milostiveşte-te şi-i iartă greşeala, ca să iei şi tu iertare de la Dumnezeu, care zice: „Ierta ţi şi vi se va ierta!“. Şi cu aceasta, faci milă sufletului fratelui tău, iertându-i greşeala cu care ţi-a greşit, căci ni s-a dat putere să ne iertăm unul pe altul când greşim. Iată, neavând nimic cu care să miluieşti trupul, de vei vrea, poţi să miluieşti sufletul şi faci mai mare milă; căci cu cât sufletul este mai cinstit decât trupul, cu atât şi mila făcută este mai mare decât cea făcută trupului. Pe scurt, nimeni nu se cuvine să spună că nu poate să facă milostenie, căci, fiecare, după puterea lui şi după starea lui poate face binele, numai să se silească să-l facă cu pricepere, precum am zis, că cel ce lucrează cu pricepere este meşter iscusit şi zideşte casa lui cu temei. Drept aceea zice şi Sfânta Evanghelie că înţelepciunea zideşte casa ei pe piatră şi nu o poate mişca nici un vânt potrivnic“.

Milostenia şi dragostea adevărată Dumnezeu, ca să ne încerce dragostea, ne trimite un sărac. Dacă,

de pildă, avem două ceasuri, unul nou şi unul vechi, şi-l dăm pe cel vechi săracului, înseamnă că dragostea noastră este de calitatea a doua. Dacă avem dragoste adevărată îl vom da pe cel nou săracului. Intră în lucrare atunci logica cea stricată şi spunem: „De ce să i-l dau pe cel nou? Pentru el, care nu are ceas, este bun şi cel vechi, deci i-l dau pe cel vechi“.

► Dar când îl dai pe cel vechi, încă mai trăieşte în noi, omul cel vechi.

► Dacă îl dai pe cel nou, eşti un om renăscut. ► Iar dacă le ţii pe amândouă şi nu dai nici unul, eşti în

starea de iad. Noi trebuie să gândim aşa: „Dacă ar fi Iisus Hristos în locul

acelui sărac, care ceas I l-aş da? Cu siguranţă pe cel mai bun“. În felul acesta se poate înţelege ce înseamnă milostenia şi dragostea adevărată. Însă trebuie să luăm aminte că numai milostenia săvârşită în numele lui Hristos ne aduce roadele Duhului Sfânt. Milostenia, ca şi toate celelalte fapte bune dacă nu sunt săvârşite în numele lui Hristos, nu vor putea să aducă răsplată în viaţa veacului ce va să fie. De aceea Domnul Hristos a spus: „Cel ce nu adună cu Mine, risipeşte“ (Matei 12:30).

9

Când ai mult, dă mult, iar când ai puţin, dă mai puţin

Lacrimile spală cămaşa sufletului cea pătată cu mizeria păcatelor iar milostenia o albeşte. Hristos rămâne în săraci totdeauna şi spală păcatele celor darnici.

► Milostenia duce la iertarea păcatelor şi la vindecarea rănilor conştiin ţei, întoarce sufletul de la moarte şi-l face să fie moştenitor împărăţiei cerurilor. Tobit porunceşte fiului său Tobie să fie milostiv: „Dă milostenie din averea ta şi să nu aibă ochii tăi părere de rău când vei da milostenie. De la nici un sărac să nu întorci faţa ta şi atunci nici de la tine nu se va întoarce faţa lui Dumnezeu. Când ai mult, dă mult; când ai puţin, dă mai puţin, dar nu pregeta să faci milostenie. Şi-ţi vei aduna prin aceasta vistierie bogată pentru zile grele, că milostenia izbăveşte de la moarte şi nu te lasă să cobori în întuneric“ (Tobit 4:7-8-9-10). Tobit îi porunceşte lui Tobie să fie milostiv şi în numele celor adormiţi din neam (ceea ce noi azi numim pomană sau parastas): „Fii darnic cu pâinea şi cu vinul tău la mormântul celor care ţi-au răposat“ (Tobit 4:7).

► Milostenia izbăveşte din moarte şi nu te lasă să cobori în întuneric, este răsplata vieţii veşnice, răstoarnă păcatul, nimiceşte chiar şi moartea. În acest sens luăm ca pildă apa care stinge focul. Păcatul are forţa focului, dar milostenia are forţa apei: „ Apa va stinge focul arzător şi milostenia va curăţi păcatele“ (Iisus Sirah 3:29).

► Milostenia vindecă lăcomia: „Da ţi mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru şi, iată, toate vă vor fi curate“ (Luca 11: 41). „Fericit cel ce caută la sărac şi la sărman; în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul“ (Psalm 40:1). Cel ce nu dovedeşte lucrul la o vie, solicită ajutorul cuiva. Şi noi de asemenea să avem în ajutor pe orbi, pe şchiopi, pe ciungi şi pe alţii asemenea cu ei.

Creştinul cu sufet bun, milostiv, are lângă el ogor de semănătură (ogorul sunt nevoiaşii, săracii, lipsiţii de cele necesare traiului), trebuie aici să semene şi din seminţe puţine (milostenie după putere) va culege roade multe (plată multă de la Dumnezeu). Hristos poate oricând să-i ajute pe toţi nevoiaşii, dar se ascunde în aceştia ca prin ei să ne alunge slăbiciunile şi să ne scape de osândă. Mântuitorul cere ca

10

milostenia să se facă în taină. Este de ajuns conştiinţa evlaviosului creştin ca mărturie a faptelor sale. Trâmbiţarea faptelor bune nu este plăcută lui Dumnezeu: „Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta“ (Matei 6:3). Atunci când făptuitorul tace, faptele lui bune strigă şi spun cine le-a făcut.

Regele Richard şi cărbunarul Richard, regele Angliei, se rătăcise prin pădure, la o vânătoare. A

cerut adăpost peste noapte la un cărbunar, car nu-l cunoştea şi care vorbea foarte dur cu el. Regele a fost primit abia în grajd, iar când a cerut pâine, cărbunarul l-a împins la o parte ca pe un cerşetor. Abia i-a dat puţină pâine şi apă.

În ziua următoare regele şezând pe tron l-a chemat la sine pe cărbunar, zicând: „M ă cunoşti acum, nenorocitule?“ Cărbunarul a căzut la pământ şi chiar a murit din această spaimă nu peste multă vreme. Cunoscuse că era regele său acela pe care-l pălmuise. Şi atunci ne întrebăm: „ce vor face bogaţii şi zgârciţii când se vor înfăţişa la judecată şi Iisus le va zice: Ce aţi făcut cu mine, când m-am arătat vouă sub înfăţişarea săracilor?“

Magul Artaban cel milostiv Ne aducem aminte că cei trei crai din Răsărit au parcurs un drum

lung şi obositor, cu dorul de a-I oferi Domnului Hristos cele mai preţioase daruri. Ei se numeau Melchior, Baltazar şi Gaşpar. Despre aceştia trei se vorbeşte cel mai des. Numai că, de fapt, craii erau patru. Pe lângă cei trei a mai existat unul: Artaban. El era întruchiparea bunătăţii. Ori, singura cale de a ajunge la Dumnezeu este bunătatea. Şi el a văzut steaua care vestea naşterea Mântuitorului. Şi-a vândut toată averea şi a cumpărat trei pietre preţioase, un rubin, un safir şi un smarald, ca să le ducă Pruncului Mântuitor. Pe când se grăbea spre locul de întâlnire cu ceilalţi trei crai, a văzut pe drum un om jefuit de tâlhari, rănit şi aproape mort. L-a luat, l-a spălat, l-a pansat, l-a dus la han şi i-a dat hangiului rubinul ce-l avea în traistă, pentru a-l găzdui şi a-l îngriji pe cel jefuit. Când a ajuns la locul de întâlnire, ceilalţi trei crai plecaseră.

11

Aşa că, pe urma stelei, a mers singur înspre Betleem. Când a sosit aici, i s-a spus că, într-adevăr, s-a născut un Prunc în iesle, că la naşterea Lui au cântat îngerii, dar acum părinţii Lui au plecat cu El într-o direcţie necunoscută. Necăjit, a găzduit la o văduvă săracă, mama unui singur copil. În toiul nopţii, pe stradă s-a stârnit vacarm. Soldaţii lui Irod ucideau pruncii din Betleem. Unul din ei a forţat uşa văduvei, cu gândul de a-i măcelări copilul. Artaban i-a spus văduvei să nu facă nici o mişcare. A stat în faţa soldatului, care avea sabia scoasă, şi i-a dat safirul. Mulţumit, soldatul a plecat şi copilul a scăpat.

Artaban a rătăcit mult prin Ţara Sfântă cu dorul de a-L găsi pe Cel vestit de stea. Au trecut peste treizeci de ani. Când, într-o zi, ajungând în Ierusalim şi auzind că Iisus Nazarineanul este dus pe Golgota pentru a fi răstignit, a alergat într-acolo. Pe drum însă, trecând pe lângă o piaţă de sclavi, a văzut o fată disperată. Era vândută pentru a deveni prostituată. A luat ultima piatră preţioasă pe care o avea, smaraldul, a răscumpărat-o pe fată şi i-a dat drumul. Când a sosit la Golgota, Domnul era pe punctul de a-şi da Duhul. Artaban s-a prăbuşit la poala Crucii. Domnul L-a privit cu blândeţe şi i-a zis: „Î ţi mulţumesc pentru cele trei pietre preţioase pe care Mi le-ai dăruit. Astăzi vei fi cu Mine în rai“. Şi Artaban a adormit somnul cel de veci. Aceasta este povestirea. Tâlcul ei ni-l spune Hristos în Sfânta Evanghelie: „Fl ămând am fost şi Mi-a ţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-a ţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine“ (Matei 25: 35-36).

Milostivirea Cuviosului Martirie În pământul Savoriei a fost un călugăr, Martirie, iubitor de săraci,

milostiv, tânăr cu vârsta, dar bătrân cu mintea şi având viaţă curată. Deci, acesta avea un obicei de mergea de la mănăstirea sa în alta, la un Părinte duhovnicesc, pentru rugăciune.

Odată, mergând el, a aflat pe un sărac zăcând în cale şi plin de răni, vrând să meargă şi el în aceeaşi mănăstire, dar nu putea, din pricina slăbiciunii sale. Şi, fiindu-i milă fericitului Martirie de el, a întins mantia sa şi, luându-l cu dragoste, l-a dus pe el în spate. Iar când s-a apropiat de mănăstire, Părintele lui duhovnicesc, care cu ochi prooroceşti îl văzuse pe el, îndată a strigat către călugării săi, zicând:

12

„Alergaţi degrabă şi deschideţi porţile mănăstirii că vine fratele Martirie, aducându-l pe Dumnezeu!“

Şi ajungând fratele la poarta mănăstirii, S-a coborât săracul din spatele lui şi i S-a arătat lui având chipul precum este zugrăvit în icoane Izbăvitorul neamului omenesc, Mântuitorul Iisus Hristos şi S-a ridicat la cer sub privirea lui Martirie. Iar pe când Se înălţa, a zis către dânsul: „O, Martirie, tu nu M-ai trecut cu vederea pe Mine pe pământ, nici Eu nu te voi trece cu vederea la cer. Tu acum ai căutat cu milă spre Mine, dar Eu în veci te voi milui pe tine!“

Şi zicând acestea, Domnul S-a făcut nevăzut. Deci, intrând Martirie în mănăstire, i-a zis Părintele cel duhovnicesc: „Frate Martirie, unde este Acela pe care L-ai adus?“ A răspuns zicând: „De aş fi ştiut părinte Cine este, m-aş fi ţinut tare de picioarele Lui“. Atunci a spus tuturor călugărilor ceea ce se săvârşise. Şi l-a întrebat pe el Părintele, zicându-i: „Oare El ţi se părea greu ţie, fiule?“ Iar Sfântul Martirie a răspuns: „Nu, Părinte! Când îl duceam, nu simţeam nici o greutate. Că duceam pe Acela Care mă poartă El pe mine, Care poartă pe toată lumea cu neosteneală şi numai prin cuvânt toate le ţine“.

Samarinenii milostivi Mântuitorul Hristos ne-a iubit şi ne iubeşte nespus de mult, iar

această iubire a culminat primind de bună voie jertfa dureroasă de pe Crucea Golgotei. Mântuitorul, mai întâi şi mai presus de toate, a fost „ Samarineanul“ , care S-a aplecat asupra noastră, a păcătoşilor, cu o totală dăruire de sine şi ne-a vindecat rănile şi ne-a încredinţat „ casei de oaspeţi“ , care este Sfânta Biserică, până la deplina vindecare. Există oameni miloşi din fire, care fac binele din îndemnul conştiinţei. Este impresionantă pilda lui Iov care spune: „N-am plâns oare şi eu cu cel care-şi ducea viaţa greu? Sufletul meu n-avea milă de cel sărman? Dimpotrivă, din tinereţile mele, am crescut pe orfan ca un tată şi de la naştere am călăuzit pe văduvă“ (Iov 30: 25; 31:18). Tot

13

în Legea Veche, Dumnezeu a poruncit prin Moise ca israelitenii să nu-şi învârtoşeze inimile faţă de săracii din neamul lor, ci să-i ajute.

Exemplu de milostenie - Sfânta Filofteia Cunoaştem trei Sfinte muceniţe care au fost date la munci şi la

moarte de taţii lor: Varvara, Hristina şi Filofteia. Sfânta Filofteia era de neam româno-bulgar. Ea s-a născut în

anul 1206 în Târnovo, vechea capitală a Bulgariei. Părinţii ei erau ţărani. Tatăl ei era bulgar, iar mama sa era de origine valahă. După ce i-a dat fiicei sale o creştere creştinească, mama sa a adormit în Domnul şi s-a mutat la viaţa veşnică. Copila orfană a rămas în grija tatălui. Mai apoi, el s-a recăsătorit şi a lăsat-o pe Sfânta Filofteia în grija mamei vitrege. Dar copila era adeseori asuprită, pedepsită şi pârâtă tatălui ei, cum că ar fi neascultătoare, că merge prea des la Sfânta Biserică şi risipeşte averea casei, dând-o milostenie copiilor orfani şi săraci. Pentru toate acestea, tatăl ei o certa de multe ori. Dar fecioara Filofteia nu se tulbura, nici nu punea la inimă toate aceste ispite pe care i le făcea diavolul prin invidia mamei sale vitrege. Ea nu înceta să fie milostivă, aşa cum a învăţat-o mama sa cea bună. Pe măsură ce creştea, Filofteia nu înceta să meargă la slujbele Sfintei Biserici, împărţea hainele ei cele bune şi mâncarea copiilor săraci care îi ieşeau în cale. Acasă se ruga şi postea mereu. Trei erau faptele ei care o încununau: rugăciunea, fecioria şi milostenia.

Când avea numai 12 ani, Dumnezeu a binevoit s-o învrednicească pe fericita Filofteia de cununa muceniciei şi de bucuria împărăţiei cereşti în felul următor: Era toamnă, iar tatăl său lucra la câmp. Filofteia era trimisă în fiecare zi de către mama ei vitregă să-i ducă mâncare tătălui pe ogor. Dar fericita obişnuia să împartă puţin câte puţin din mâncare copiilor săraci pe care îi întâlnea. Văzând tatăl ei că nu-i ajungea mâncarea, şi-a certat nevasta pentru aceasta. Femeia i-a răspuns: Întreab-o pe fiica ta ce face cu mâncarea, pentru că eu îţi trimit mâncare destulă la câmp! Atunci, ticălosul tată, mâniindu-se pe fericita Filofteia şi-a pus în minte s-o pândească pe cale şi să afle ce face ea cu mâncarea. Într-o zi, la amiază, pe când o pândea într-un desiş, a văzut-o pe Filofteia cum împarte mâncare copiilor săraci care îi ieşeau înainte. Atunci, pornindu-se cu mânie de fiară, din îndemnul diavolului, a aruncat cu barda ce o purta la brâu asupra Sfintei

14

Filofteia. Barda a lovit-o şi a tăiat-o la picior. În puţină vreme, din pricina rănii, Filofteia şi-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Iisus Hristos. Astfel, tatăl său a devenit prigonitorul şi ucigaşul ei pentru credinţă, după cuvântul Sfintei Evanghelii care zice: „ Şi va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu“ (Matei 10:21). Cuprins de frică şi de mustrare, tatăl a încercat să ridice de jos sfântul ei trup, dar n-a putut, căci trupul Sfintei Filofteia, devenind făcător de minuni, se făcuse mai greu decât o piatră. Atunci, nefericitul tată a alergat degrabă la arhiepiscopul Târnovei şi, mărturisindu-şi păcatul, i-a spus toate cele întâmplate. Arhiepiscopul, cu tot clerul şi mulţime de popor au ieşit afară din oraş, cu tămâie şi lumânări în mâini. Au mers să ridice trupul făcător de minuni al Sfintei Muceniţe Filofteia şi să-l ducă în Sfânta Biserică cea mare a cetăţii. Dar, din rânduială dumnezeiască, trupul ei nu se lăsa nicidecum ridicat de la pământ.

Văzând că nu este voia Sfintei Filofteia să rămână la Târnovo, arhiepiscopul cu slujitorii săi au făcut multe rugăciuni către Dumnezeu şi către muceniţă. Apoi au început să numească numeroase biserici şi mănăstiri din sudul şi din nordul Dunării, ca să vadă unde anume doreşte să rămână Sfintele ei Moaşte. Dar trupul ei nu se uşura. La urmă, au numit şi Mănăstirea Curtea de Argeş şi, prin minune dumnezeiască, moaştele Sfintei Filofteia s-au uşurat şi au putut fi ridicate şi aşezate în raclă spre închinare.

Înţelegând că Sfânta Muceniţă Filofteia doreşte să fie dusă în |ara Românească, la Curtea de Argeş, arhiepiscopul a scris voievodului Radu Negru, să primească acest Sfânt şi nepreţuit odor pentru ocrotirea şi mângâierea poporului român binecredincios. Astfel, episcopul şi preoţii din Târnovo au însoţit în procesiune Sfintele Moaşte până la Dunăre. Aici le-au întâmpinat clericii, monahii şi credincioşii români în frunte cu mitropolitul şi domnul ţării. Apoi au fost duse cu mare alai la Mănăstirea Curtea de Argeş, unde le-au aşezat în Sfânta Biserică. Aşa au ajuns Moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia în ţara noastră, iar pe 7 decembrie se săvârşeşte prăznuirea ei.

O creştină milostivă O creştină milostivă, care se ducea din casă în casă şi din loc în

loc şi cerşea pentru săracii unui azil de bătrâni, a intrat într-o zi în casa unde erau adunaţi oameni mulţi care discutau, fumau şi beau. Fără să

15

se tulbure şi fără să se gândească la altceva în afară de milostenia pe care o cerea, s-a prezentat cu simplitate şi blândeţe în faţa lor şi cu linişte nemăsurată a cerut milostenie pentru bătrânii ei părăsiţi. Unul dintre cei prezenţi, în ceasul în care femeia întindea mâna, i-a scuipat în palmă cu toată batjocura. Aceea, fără să se tulbure şi fără să arate nici cea mai mică neplăcere, îi spune: „Asta a fost pentru mine“ şi întinzând cealaltă mână, adaugă: „Acum dă ceva şi pentru săracii aceia“. Cel care a insultat-o nu se aştepta la o asemenea lecţie. Emoţionat, a oferit mai mult decât au dat toţi ceilalţi, iar pilda bună a măicuţei i-a devenit motiv pentru a-şi schimba viaţa.

Cele trei semne ale milosteniei După trei semne se cunoaşte omul cel milostiv: după mână,

după faţă şi după ochi. După mână, când o are întinsă, după faţă când o are veselă, şi după ochi, când îi înalţă către cer. Acesta este chipul celui milostiv.

► MÂNA trebuie să fie întinsă să dăruiască mult. Pământul, când este uscat, nu se satură cu puţine picături. Aşa şi cel foarte lipsit, nu se mulţumeşte numai cu un ban. Noi, când cerem milă de la Dumnezeu, totdeauna o cerem mare şi bogată: Miluieşte-ne pe noi Dumnezeule după mare mila Ta (Psalm 50:1). Nu se cade să punem pricină că nu avem. Văduva cea săracă a dat doi bănuţi în Biserica lui Dumnezeu şi a fost lăudată de Hristos mai mult decât toţi bogaţii. „Împarte cu flămândul pâinea ta“, zice Dumnezeu. Adică, dacă ai numai o pâine şi nu o poţi da toată, dă-o jumătate. Nu se cade să zicem „Săracilor mergeţi sănătoşi, vă dă Dumnezeu“ Pentru că Dumnezeu îi trimite la noi şi de-i vom trimite înapoi defăimăm porunca lui Dumnezeu. Puternic este Dumnezeu să-i miluiască, dar voieşte să purceadă binele de la noi, pentru ca să luăm plată de la El. A putut Dumnezeu să hrănească pe Daniil în groapă, dar i-a fost voia cu mergerea lui Avacum.

► FAŢA se cade să fie veselă. Întru toată darea să mângâi cu faţa ta. Adică să miluieşti pe săraci cu faţa veselă. Că pe acest miluitor lin, îl iubeşte Dumnezeu. Milostivul se cade să se bucure când miluieşte, ca să arate că mai mult ia de la săraci decât dă. Dă un lucru de nimic şi câştigă împărăţia cerurilor. Milostenia se cade să o facem şi cu cei buni şi cu cei răi. Bunătatea nu caută niciodată

16

vrednicia, ci lipsa. Hristos în pustie a săturat şi pe cei buni şi pe cei răi, pentru că El căuta la foame, iar nu la răutatea lor. Când miluim pe buni şi pe răi, atunci urmăm Părintelui nostru celui Ceresc, care plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi deschide mâna lui şi satură toate vietăţile pământului.

► OCHIUL să-l înălţăm la cer când miluim pe sărac şi să socotim că-l miluim pentru dragostea lui Dumnezeu. Cunoaşte cui faci, zice înţelepciunea. Adică pricepeţi că milostenia pe care o daţi săracului, o daţi în mâna lui Dumnezeu. Săracul întinde mâna şi Dumnezeu primeşte milostenia în cer. Hristos ne-a dat pildă când a hrănit cele cinci mii de oameni în pustie, ca să căutăm la cer: „Căutând la cer a frânt pâinile“ (...). De am pricepe cine este Acela care ne zice să-idăm să bea, am cere de la El şi ne-ar da apă vie, adică veşnica fericire. Deci, când vedem un sărac, să socotim în mintea noastră că acela este Hristos, care şi-a schimbat faţa în chipul aceluia şi vine să ne ceară, doar pentru a ne dărui Împărăţia Lui. Adică fericit este acela care cunoaşte pe Hristos sub hainele săracului.

„Cei ce trăiesc în societate nu au prin ce să se mântuiască decât numai prin milostenie si smerenie. Cu cât mai mult le săvârşesc, cu atât mai mult se apropie de viaţa îngerească a marilor pustnici“ (Sfântul Teofan Zăvorâtul).

Ce spune Biblia despre milostenie ● „Ferici ţi cei milostivi, că aceia se vor milui“ (Matei 5:7). ● „Fi ţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv“ (Luca

6:36). ● „Fi ţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi

Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos“ (Efeseni 4:32). ● „De va striga către Mine (Dumnezeu), Îl voi auzi, pentru că

sunt milostiv“ (Ieşirea 22:27). ● „Fericit cel ce caută la sărac şi la sărman; în ziua cea rea îl

va izbăvi pe el Domnul. Domnul să-l păzească pe el şi să-l vieze şi să-l fericească pe pământ şi să nu-l dea în mâinile vrăjmaşilor lui. Domnul să-l ajute pe el pe patul durerii lui; în aşternutul bolii să-l întărească pe el“ (Psalm 40:1-2-3).

17

Cugetări ale poeţilor şi filosofilor despre milă ♦ „Adesea ceea ce se dă este neînsemnat, însă, ce rezultă de

acolo, e mare“ (Seneca). ♦ „Mila, când nu este însoţită de o iubire infinită, este mai

ofensatoare decât dispreţul“ (Garabet Ibrăileanu). ♦ „Mila este principiul oricărei moralităţi“ (Arthur

Schopenhauer). ♦ „Mila este primul pas spre superioritate al omului“ (Eugen

Boureanu). ♦ „Da ţi, din puţinul ce aveţi, celor care au şi mai puţin“ (H. D.

Lacordaire). ♦ „Să nu lăsăm în seama Providenţei pe săracii pe care

Providenţa i-a lăsat în seama noastră“ (Pasquier-Quesnel). ♦ „Milostenia, luată în sensul ei cel mai larg, este dăruirea de

sine“ (H. Lacordaire).

Cugetări ale Sfinţilor Părin ţi despre milă ◙ „Dumnezeu ne-a dat mila ca o poruncă a dragostei.

Milostenia este plata pentru răscumpărarea păcatelor noastre. Miluind pe cineva ne miluim pe noi înşine“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).

◙ „Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie. Milostenia face bine, înainte de toate, celui ce este milostiv. Cu adevărat milostiv este acela care îi îmbrăţişează pe toţi şi nu lasă pe nimeni în afara inimii sale“ (Sfântul Ioan de Kronstadt).

◙ „Dând celui ce zace pe pământ, dai Celui ce şade în ceruri. De eşti drept, teme-te de mânia lui Dumnezeu ca să nu cazi; de eşti păcătos, încrede-te în mila Domnului ca să te poţi ridica“ (Sfântul Grigorie Dialogul) .

◙ „Hr ăneşte-l pe cel ce moare de foame; dacă nu o faci, îl ucizi“ (Sfântul Ambrozie).

◙ „D ăruieşte de dragul binelui, nu de frica răului“ (Avva Heremon).

18

Cuvinte din Patericul egiptean despre milostenie

Cineva a adus bani unui bătrân şi-l ruga să-i ia, să-i aibă spre a sa trebuinţă. Bătrânul însă nu i-a primit, zicând că se îndestulează din lucrul mâinilor sale. Iar acesta, rugându-l să-i primească măcar pentru trebuinţa săracilor, a răspuns bătrânul: „Acest lucru este o îndoită ruşine, frate, că cele ce nu-mi trebuiesc primesc şi cele străine dând, mă mândresc în deşert“.

Zis-a un bătrân: „De vei da milostenie şi se va necăji gândul tău că ai dat mult, să nu iei aminte la acest gând, că este de la satana! Însă pe cât poţi, cu sărăcie şi cu smerenie petrece-ţi viaţa, ca tu mai vârtos să ai trebuinţă a lua milostenie totdeauna. Că cel ce dă se bucură, socotind că bun lucru face, iar cel ce nu are şi petrece întru sărăcie, la mare smerenie ajunge socotind că nici un bine nu face, nici nu dă cuiva ceva, ci mai vârtos el are trebuinţă de milostenie. Iată cum au trăit părin ţii noştri“.

Am auzit despre un frate sărac şi lipsit, că de îi aducea cineva bucatele de trebuinţă, le primea. Iar după aceea, de s-ar fi întâmplat şi altul să-i aducă ceva, nu primea, zicându-i: „Acum m-a hr ănit Domnul meu!“

Un frate l-a întrebat pe un bătrân zicând: „Voieşti să ţin la mine doi bani sub cuvânt de boală trupească?“ Şi a răspuns bătrânul: „Nu este bine să ţii mai mult decât îţi este trebuinţa. Deci de vei ţine aceşti doi bani, îţi vei pune nădejdea ta în ei. Şi de se vor pierde, doar în Dumnezeu îţi vei pune nădejdea. Să aruncăm deci la Dânsul grija noastră, că El va purta grijă de noi“.

Un iubitor de Hristos mergând pentru o trebuinţă, a întâlnit pe cale un sărac gol şi făcându-i-se milă de dânsul, i-a dăruit haina sa. Iar săracul ducându-se, a vândut-o. Iar acela, înştiinţându-se de ceea ce făcuse săracul, s-a întristat. În noaptea următoare, Hristos a stat înaintea lui, în vis, purtând acea haină şi arătând-o a zis: „Nu fi trist, că iată port ceea ce Mi-ai dat!“

Un frate oarecare avea o mamă săracă. Făcându-se foamete mare, a luat pâini şi mergea să le ducă mamei sale. Şi iată un glas s-a făcut către dânsul, zicând: „Tu îngrije şti de maica ta, sau Eu să

19

îngrijesc?“ Fratele cunoscând de unde vine glasul, s-a aruncat cu faţa la pământ rugându-se şi zicând: „Tu, Doamne, poartă grijă de noi!“ Şi sculându-se s-a întors la chilia sa. Iar a treia zi a venit mama la el, zicând: „Fiule, un călugăr a venit la mine şi mi-a dat puţin grâu. Ia-l şi fă-ne câteva pâini să ne hrănim!“ Iar fratele auzind acestea a slăvit pe Dumnezeu şi cu nădejdea întărindu-se, sporea cu darul Lui la toată fapta bună.

Un pustnic nu voia să aibă altceva în viaţa pământească decât sacul de care se folosea să-şi acopere goliciunea. Locuia într-o crăpătură de munte şi mânca numai ierburi şi rădăcini. În grota sa nu se afla decât un ciob de oală care îi servea la băutul apei. Într-una din zile, pustnicul acela, coborând la râu, a văzut un om care lua apă cu mâna şi bea şi a zis: „Iat ă un om mai sărac decât mine. El este mai aproape de Împărăţie!“ Şi îndată a trântit de piatră ciobul, care s-a transformat în ţăndări. Aşa se cuvine şi nouă să vieţuim în lumea aceasta: „Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară“ (1 Timotei 6:7).

Îndemnuri din Sfânta Scriptur ă spre milostenie (Cartea Înţelepciunii lui Sirah, capitolul 4)

1. Fiule, să nu laşi pe cel sărac lipsit de hrană şi ochii celor nevoiaşi nu-i face să aştepte. 2. Sufletul flămând să nu-l întristezi şi să nu urgiseşti pe om când are lipsă. 3. Inima necăjit ă nu o tulbura şi nu întârzia a da celui lipsit. 4. Rugăciunea celui necăjit nu o lepăda şi nu-ţi întoarce faţa ta de la cel sărac. 5. De la cel în lipsă nu-ţi întoarce ochiul şi nu da loc omului să te blesteme. 6. Pleacă săracului urechea ta şi cu blândeţe răspunde-i cele de pace. 7. Scoate pe cel năpăstuit din mâna celui ce-l năpăstuieşte şi să nu fi slab de înger când judeci. 8. Să nu fie mâna ta întinsă la luat şi strânsă la dat

20

Cuvânt despre Sfântul Ioan cel Milostiv Sfântul Ioan cel Milostiv (610-641) era de neam din Cipru. Fiind

crescut cu bună învăţătură, avea înrădăcinată în inima sa frica de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii. Familia l-a silit să se căsătorească. Dar i-au murit fiii şi apoi soţia. Aşa a voit Dumnezeu ca Ioan să se despartă de robia trupească şi să primească viaţa duhovnicească. Fiind slobod, mulţumea lui Dumnezeu, Căruia I-a slujit până la sfârşitul vieţii, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu lucrurile plăcute Lui, dar mai ales era milostiv către toţi ce sufereau de nevoi şi sărăcie. Era cinstit de toţi oamenii, iar împăratul l-a pus în scaunul Patriarhiei din Alexandria. Ca Patriarh, a luptat împotriva ereticilor, s-a întors spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu şi a făcut mult bine oamenilor săraci şi necăji ţi. Nimeni nu pleca de la dânsul deşert şi mâhnit. Mângâia prin cuvânt, dar şi cu lucrul, pe cei flămânzi săturându-i, pe cei goi îmbrăcându-i, pe cei robiţi răscumpărându-i şi slobozindu-i, pentru cei bolnavi şi străini având purtare de grijă. Milostenia lui era ca un râu ce curge neîncetat cu îndestulare şi pe toţi cei care aşteptau ajutor de la dânsul nu-i îndepărta.

Pentru a fi de folos semenilor şi lui, a cerut iconomilor să facă o listă cu toţi „domnii mei“ - „Cei pe care voi îi numiţi săraci şi nevoiaşi, aceştia sunt domnii mei, pentru că ei pot să mă ducă la locaşurile cele veşnice şi să îmi dea tot felul de ajutor spre mântuire“. Pe mulţi i-a scos din robie şi din nevoi. Izbăvea pe cei năpăstuiţi şi aducea pace între oameni. Cerceta bolnavii. Ajuta. Nenumărate sunt faptele sale de milostenie. Era blând, smerit şi bun.

A adormit în pace, în cetatea sa, Amatunda, din Cipru, mulţumindu-I lui Dumnezeu că l-a învrednicit să-L slujească. A continuat să facă minuni şi după moarte. O parte din Sfintele sale Moaşte, mâna cea dreaptă cu care dădea milostenia, se găseşte în Sfânta Biserică „Postelnicul Fir“ din Craiova situată pe strada Nanterre şi care are hramul Sfântul Ioan cel Milostiv. Prăznuirea Sfântului Ioan cel Milostiv se face pe data de 12 noiembrie.

21

Iubi ţi credincioşi, „Bun este Domnul cu toţi şi îndurările Lui, peste toate lucrurile lui“ (Psalm 144:9). „Doamne, în cer este mila Ta şi adevărul T ău până la nori“ (Psalm 35:5).

Nouă, celor botezaţi în numele Sfintei Treimi şi ucenici ai lui Hristos, Sfâântul Apostol Pavel ne scrie: „Îmbr ăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare“ (Coloseni 3:12). Creştinul adevărat se îmbracă cu bunătatea ca şi cu o haină, este gata întotdeauna să ajute pe toată lumea, inclusiv pe vrăjmaşi, iar în necazuri are îndelungă răbdare. Toată această bunătate este stimulată de harul lui Dumnezeu. „Dar pentru a păstra harul, ne spune Sfântul Siluan, trebuie să-i iubim pe vrăjmaşi şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate necazurile noastre“.

Nu-i foarte uşor să fii om bun. Pe prieten îl iubeşte orice om. Omul bun însă trebuie să-l iubească şi pe vrăjmaş. Pentru bucurii, orice om Îi mulţumeşte lui Dumnezeu. Omul bun şi îndelung-răbdător Îi mulţumeşte lui Dumnezeu şi pentru necazuri. „ Un om bun e mai de folos decât un mare învăţat“. Omul stăpâânit de patimi, chiar din bine face rău şi crede cu uşurinţă cele rele. „ Omul bun, paşnic, schimbă totul în bine“. În lumea noastră încercată de necazuri este mare nevoie de oameni buni.

Plăcut este când face cineva milostenie fără nici un gând omenesc, ci numai din bunătate, din milostivire, atunci este plăcut. Iar desăvârşirea este când face cineva milostenie sau orice altă faptă bună, fără îndoială, fără pregetare, fără greutate, ci din toată puterea, cu toată voia şi cu atâta dragoste, încât socoteşte că el se foloseşte din acea facere de bine şi nu că pe altul foloseşte, iar dând milostenie se bucură ca şi când ar lua. Atunci se socoteşte că face voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi deplină. Aceasta înseamnă a face poruncile lui Dumnezeu cu pricepere. Negreşit, nu este faptă mai bună ca milostenia, căci aceasta singură poate mântui pe om, precum zice proorocul: „Mântuirea sufletului este bogăţia omului“. Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Lucra ţi cu frică şi cu cutremur la mântuirea voastră“ (Filipeni 2:12).

Lipsa bunătăţii din inimile oamenilor îi poate duce pe aceştia la o totală secătuire lăuntrică. Ei vor ajunge să constate că n-au darul lui

22

Dumnezeu în suflet, aşa cum îl aveau odinioară părinţii noştri. De ce nu-l au? Ne spune un bătrân al Patericului: „Fiule, părin ţii cei de demult aveau dragostea frăţească cea desăvârşită şi fiecare ridica în sus, spre cer, pe fratele său. Acum, fiindcă s-a stins dragostea dintre noi, fiecare îl trage în jos pe fratele său şi pentru aceea nu câştigă fraţii noştri darul lui Dumnezeu ca părin ţii cei de demult“. Destrăbălării să-i răspundem cu o viaţă curată, lăcomiei să-i răspundem cu milostenie şi egoismului cu generozitate. Un preot spunea că timpul este scump ca şi sufletul. Dacă ai pierdut timpul, ţi-ai pierdut şi sufletul. Iată ce spune Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Cei ce trăiesc în societate nu au prin ce să se mântuiască decât numai prin milostenie şi smerenie. Cu cât le săvârşesc mai mult, cu atât mai mult se apropie de viaţa îngerească a marilor pustnici“. De aceea să nu trecem nepăsători pe lângă „Lazării lumii“, cei în suferinţă, rugându-L pe Dumnezeu să ne înroureze şi nouă sufletele măcar cu o picătură din mila Lui cea bogată, căci scris este:

Nu are Dumnezeu lucru mai cinstit şi mai de preţ decât omul sărac. Şi pe acesta ni l-a dat nouă, ca să avem grijă de el (Tâlcuire la Epistola către Romani, cuv, 14).

„Bogatul şi săracul se întâlnesc unul cu altul; dar Cine i-a făcut este Domnul“ (Pildele lui Solomon 22:2).

„Fii celor orfani ca un tată şi ca un bărbat pentru mama lor. Şi vei fi ca Fiul Celui Preaînalt şi El te va iubi mai mult decât mama ta“ (Sirah 4:10-11).

Bibliografie : Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; http://cuvânt.credo.ro/category/despre

milostenie/; http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou5.htm; 153 de istorisiri minunate adunate de la Sfinţii Părin ţi, Editura Sofia, Bucureşti, 2002; Învăţături creştineşti folositoare de suflet, Editura Bunavestire, Bacău, 2002; Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sofia, Bucureşti, 2005; Acatiste, Editura Christiana şi Sfânta Mănăstire Nera, Bucureşti, 2006.

Completare la cateheza „Despre milostenie“ Sfântul Ioan cel Milostiv înainte de a muri a zis: „Mul ţumescu-ţi

|ie, Doamne Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit pe mine a-|i sluji |ie şi, că din bunătăţile lumii acesteia, nimic nu mi-am oprit decât numai a treia parte dintr-un argint, dar şi aceea poruncesc să fie

23

dată săracilor. Iar când am fost ales episcop al Alexandriei, am aflat în episcopia mea aproape 8.000 de lire de aur şi, din dragostea iubitorilor de Dumnezeu, am adunat mai mult de 10.000 de litre de aur, pe care toate le-am dăruit lui Hristos, Căruia şi sufletul meu acum i-L dau acum“. Atunci patriarhul a fost îngropat în cetatea patriei sale, Cipru, între trupurile a doi episcopi care erau îngropaţi acolo. Iar când au voit să aşeze pe Sfântul Ioan împreună cu dânşii, atunci acele sfinte trupuri mişcându-se, ca şi cum ar fi fost vii, s-au despărţit unul de altul şi au făcut loc trupului Sfântului Ioan în mijlocul lor. Această minune au văzut-o toţi cei care se întâmplaseră să fie acolo şi, minunându-se, au preamărit pe Dumnezeu.

Cuvânt din Everghitinos despre milostenie Multe sunt deosebirile şi scopul milosteniei. Că este cineva care

face milostenie ca să se binecuvinteze casa lui, iar Dumnezeu binecuvintează casa lui. Iar altul, face milostenie pentru corabia lui şi Dumnezeu sporeşte corabia lui. Altul, pentru fii lui, şi Dumnezeu păzeşte pe fii lui. Altul ca să fie slăvit şi Dumnezeu îl slăveşte pe el. Şi Dumnezeu nu leapădă pe nimeni, ci, orice voieşte fiecare îi dă lui, când nu se vatămă sufletul din aceasta. Dar, aceştia toţi, departe sunt de plata lor. Că, după scopul pentru care au făcut milostenie, le-a plătit lor Dumnezeu şi cu nimic nu le este dator în veacul viitor. Deci, tu, de vei face milostenie, s-o faci întâi pentru sufletul tău şi orice voieşti îţi va da ţie Dumnezeu pe deasupra. Că scris este: „Să-ţi dea ţie Domnul după inima ta“. Şi iarăşi „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu - adică cele sufleteşti şi dreptatea Lui - şi toate celelalte se vor adăuga vouă“ . Şi unii care, părându-li-se că fac milostenie, mânie pe Dumnezeu. Dumnezeu a poruncit ca pârga semănăturilor şi a tuturor roadelor şi a animalelor celor curate să I se aducă Lui, pentru binecuvântarea celorlalte şi pentru iertarea păcatelor. Şi să I se aducă Lui, încă şi din oameni, pe cei întâi născuţi. Dar bogaţii fac împotrivă. Pe cele bune le ţin pentru ei, iar pe cele netrebuincioase le împart săracilor şi fraţilor lor. Adică vinul cel mai bun îl beau ei, iar pe cel oţeţit sau stricat îl dau văduvelor şi săracilor. Şi poama cea bună ei o mănâncă, iar pe cea putredă o dau de pomană. Şi hainele cele bune şi scumpe ei le poartă, iar pe cele cârpite şi vechi le aruncă săracilor.

24

Cuvânt despre milă În întâia Epistolă către Tesaloniceni (1:15), Sfântul Apostol Pavel

ne aduce aminte că „Hristos Iisus a venti în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care, spune el, cel dintâi sunt eu“. Sfântul Apostol Pavel a fost unul dintre conducătorii prigoanei împotriva creştinilor din primii ani ai Sfintei Biserici. A încuviinţat uciderea brutală a Sfântului Arhidiacon Ştefan. Şi totuşi, în pofida mărimii fărădelegilor sale, a fost miluit. A fost miluit pentru ca Hristos să poată dovedi, mai presus de orice îndoială, că este răbdător şi milostiv cu păcătoşii, chiar şi cu cei mai răi.

Textul ne spune că Sfântul Apotol Pavel a fost miluit, ca să se arate Iisus Hristos în toată îndelungă-răbdarea, cu alte cuvinte, ca Hristos să poată arăta în întregime mărimea îngăduinţei Sale. Dacă Domnul a avut răbdare cu Saul din Tars, aprigul prigonitor al Sfinţilor, atunci are răbdare şi cu noi toţi, oricare ar fi păcatele noastre. Pentru a dobândi acea milă şi iertare, ni se cere ceea ce i s-a cerut Sfântului Apostol Pavel - o viaţă dăruită lui Hristos.

Să lămurim pentru o clipă ce se înţelege prin milă. Există o povestioară binecunoscută, din timpul domniei împăratului Napoleon I (1769- 1821), care ilustrează ceea ce vrem să spunem. O mamă a venit a venit înaintea tronului lui Napoleon să ceară iertare pentru fiul ei. Împăratul, observând că tânărul săvârşise fărădelegea nu o dată, ci de două ori, i-a spus femeii că dreptatea cere o pedeapsă cu moartea. „Eu nu cer dreptate“, i-a spus femeia, „Eu cer milă“. „Îns ă fiul vostru nu merită milă“, i-a răspuns împăratul Napoleon. „Sire, a strigat femeia, dacă ar fi meritat-o, nu ar mai fi milă, iar eu cer doar milă“. „Foarte bine, doamnă dragă“, a zis împăratul, „voi avea milă“. Şi aşa, mulţumită vorbelor şi stăruinţei unei mame deznădăjduite, tânărul a fost iertat.

Saul din Tars, biciul celor dintâi creştini, care îl ura pe Domnul Iisus, cu siguranţă că nu merita milă din partea lui Hristos. Totuşi, după cum i-a spus acea mamă împăratului, dacă ar fi meritat-o, nu ar mai fi milă. Mila nu se câştigă. Ea vine din bunătatea celui ce o dă. Saul din Tars a primit ceea ce nu merita. Dacă ar fi primit dreptate, nu am mai fi existat Sfântul Apostol Pavel.

Noi, păcătoşii, ne rugăm lui Dumnezeu pentru a primi ceea ce nu ni se cuvine. Ne rugăm pentru milă. Nu întâmplător cea mi des rostită

25

expresie la toate slujbele ortodoxe este „Doamne miluieşte“. La dumnezeiasca Liturghie, la Vecernie, la Utrenie, la botezuri, la cununii, la înmormântări, spunem de trei ori, de douăsprezece ori, de patruzeci de ori, „Doamne miluieşte“. De la începutul vieţii de creştin ortodoxşi până la sfârşitul ei, rostim mereu: Doamne miluieşte. Fără mila care se revarsă din necovârşita bunătate a inimii li Iisus Hristos, am fi cu totul fără nădejde. Mai rostim în rugăciunea minţii: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul“, o rugăciune de căpătâi a evlaviei ortodoxe. Venim în lume din iubirea şi mila lui Dumnezeu,Trăim fiecare ceas al vieţii noastre din mila lui Dumnezeu. Toată nădejdea noastră pentru viaţa ce va să vină se sprijină pe credinţa noastră în mila lui Dumnezeu.

Să nu ne îndoim de mila lui Dumnezeu. Saul din Tars a săvârşit crima împotriva celor dintâi creştini, însă s-a întors şi a aflat milă. „Cel dintâi dintre păcătoşi“ a devenit „cel mai de frunte“ dintre Apostolii lui Hristos. După cum scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, cel mai mare păcătos „a fost miluit pentru ca, de acum înainte, nici un păcătos să nu deznădăjduiască în a afla mila...“. Sfântul Nicolae Velimirovici al Ohridei, în grăitoarea sa tâlcuirea la „Tatăl nostru“, îl cinsteşte pe Mântuitorul, zicând: „Tu ne faci de ruşine în fiecare ţi Prea-Milostive: fiindcă atunci când aşteptăm pedeapsa, ne trimiţi mila; când aşteptăm tunetele Tale, ne trimiţi seară paşnică, şi când aşteptăm întuneric, ne trimiţi strălucirea soarelui. Tu eşti întotdeauna mai presus de păcatele noastre şi întotdeauna eşti măreţ în răbdarea Ta cea tăcută“ . Faci păcate? Viaţa ta pare a fi o luptă pierdută împotriva păcatului? Întoarce-te spre Hristos pentru iertare, cere milă. Nu lăsa să treacă nici o zi fără să-I ceri mila. Trebuie doar să ceri, şi vei primi (Părintele James Thornoton, „Din apostol citire...“ Editura Egumeniţa, Galaţi, 2007).

Avva Agathon şi îngerul Domnului Avva Agathon a venit o dată să vândă câteva lucruri şi a dat peste

un schilod la marginea drumului. Schilodul l-a întrebat: „Unde mergi?“ Avva i-a răspuns: „În ora ş ca să vând marfă!“ Acela a zis: „F ă-ţi milă şi ia-mă cu tine“. Avva Agathon l-a luat în spinare şi l-a cărat până în oraş. Acela a zis: Unde-ţi vinzi marfa, acolo să mă pui jos. Şi a făcut întocmai. După ce vindea câte un coş schilodul întrebat:

26

Cu cât l-ai dat? Şi Avva Agathon spune cu cât. Atunci schilodul îi cerea: „Cumpără-mi o plăcintă!“ Şi Avva îi cumpăra. Apoi mai vindea un coş. Şi acela întreba: „Cu cât l-ai dat?“ Şi-i spunea: „Cu atât“. „Cumpără-mi cutare“. Şi Avva îi cumpăra. După ce şi-a vândut toată marfa şi vroia să plece, schilodul i-a spus: „Mai milostiveşte-te o dată şi du-mă de unde m-ai luat“. Şi luându-l în spinare, l-a dus la locul de unde-l luase. La sfârşit i-a zis: Binecuvântat eşti, Agathon, de Dumnezeu în cer şi pe pământ! Dar când şi-a ridicat Avva ochii n-a mai văzut pe nimeni. Fusese un înger al Domnului, care venise anume să-l pună la încercare (Patericul sau Apoftegmele părin ţilor din pustiu, Editura Polirom, Bucureşti, 2005).

Nu trebuie să te simţi stânjenit dacă ajutorul t ău este mic: Marea este alcătuit ă din stropi. Cei doi bănuţi ai văduvei au fost mai plăcuţi Domnului decât datoriile cele mari ale bogaţilor, aşa cum ştim din Sfânta Evanghelie.

Cuvânt al Sfântului Antioh despre milostenie şi iubirea de săraci

Iubirea de săraci şi iubirea de străini sunt două ramuri de măslin cu al căror rod se ung toţi, din care Însuşi Domnul Îşi unge capul şi picioarele şi va răsplăti în împărăţia cerească pe cel care-L unge. Că adevăratul iubitor de săraci aude pe Cel ce zice: „Milostenia şi credinţa nu te vor lăsa pe tine, însă să le legi pe ele de grumazul tău şi vei afla darul, ca să gândeşti cele bune înaintea lui Dumnezeu“. Iar căile drepţilor întocmai ca lumina strălucesc, mergând înainte luminează, până ce se isprăveşte ziua. Încă şi legea porunceşte, zicând: „Deschide mâinile tale spre sărac, ca să nu strige către Dumnezeu împotriva ta“. Iar în Pildele lui Solomon zice: „Via ţa săracului să nu o uiţi şi sufletele flămânzilor să nu le întristezi şi să nu ocoleşti cu milostenia ta pe cei ce au trebuinţă. Pe fratele cel scârbit să nu-l alungi, nici să-ţi întorci faţa ta de la sărac“. Şi iarăşi zice: „Omul cel milostiv, sufletului său îi face bine, iar cel nemilostiv îşi pierde trupul său“. Şi Proorocul Osea zice: „Să semănaţi cu dreptate şi mila şi dreptatea să le păziţi şi să vă apropiaţi de Dumnezeul vostru de-a pururea“.

Daniil a zis lui Nabucudonosor: „Sfatul meu să fie plăcut înaintea ta, împărate, păcatele tale să le curăţeşti cu milostenia şi

27

nedreptăţile tale cu îndurările spre cei săraci“. Iar David zice: „Împ ărţit-a dat-a săracilor, dreptatea lui rămâne în veacul veacului. Domnul iubeşte milostenia şi dreptatea. Fericit este cel ce înţelege pe cel sărac şi netrebnic, că în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul“. Iar Iov a zis: „Au doar am lăsat eu pe cineva să iasă din uşile mele cu sânul deşert?“ Şi altul: „Pleacă-ţi urechea ta la cel sărac, că cel ce dă săracului nu va duce lipsă“. Şi iarăşi: „Pe cât poate da mâna ta şi pe cât îţi este puterea, fă milostenie. Că omul milostiv sufletului său îi face bine, şi binecuvântarea lui Dumnezeu este peste capul celor ce dau“. Cu milosteniile şi cu credinţă se curăţă păcatele. Şi cel ce miluieşte pe sărac împrumut dă lui Dumnezeu şi, după darea lui, i se va răsplăti.

Deci, bine este omului a da din destul celor lipsiţi din ostenelile sale, din cele ce dă Domnul, fără să aleagă cui să dea, sau cui să nu dea. Că slujba aceasta preadreaptă se împlineşte pentru că este slăvită la Dumnezeu. Şi aşa, drept să slujească lui Dumnezeu şi viu va fi. „Că mare este omul şi scump bărbatul cel milostiv“. Iar Sfântul Apostol zice: „Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera. Iar cel ce seamănă cu binecuvântare cu binecuvântare va şi secera“. Iar Domnul a zis: „Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie şi faceţi-vă pungi ce nu se învechesc şi comori în cer ce nu se împuţinează, că unde sunt comorile voastre, acolo vor fi şi inimile voastre“ ( Prof. Elisabeta Filioreanu, Fapte de milostenie, Editura Bunavestire, Bacău, 2006).

● „Dar eu, ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu, am

nădăjduit în mila lui Dumnezeu, în veac şi în veacul veacului“ (Psalm 51:7).

● Cel ce zideşte trebuie să pună mortar la toată piatra; că de va pune piatra pe piatră fără mortar, cad pietrele şi se dărâmă zidul. Mortarul este smerenia, pentru că este jos pe pământ, sub picioarele tuturor. Deci, toată fapta bună, fără smerenie, nu este nimic, cum au zis bătrânii: „Precum nu-i cu putinţă a se construi o corabie fără cuie, tot aşa nu-i cu putinţă creştinului să se mântuiască fără smerenie“. De aceea trebuie ca orice bine ar face cineva, să-l facă cu smerenie, ca smerenia să-i întărească şi să-i sporească ceea ce face.

● Zidul trebuie să aibă şi bârne, care simbolizează cumpăna priceperii , adică a chibzui lucrul care întăreşte casa, care uneşte piatră

28

cu piatră, strânge zidirea şi-i dă şi oarecare podoabă. Iar acoperământ este dragostea, care este săvârşirea faptelor bune, după cum acoperământul este săvârşirea casei.

● „Când dai milostenie veselia feţei tale să fie mai mare decât ceea ce dai, să se vadă că dai ceva din tine, nu numai ceva de lângă tine“ (Sfântul Efrem Sirul) .

● Astăzi toate par a lucra la atrofierea sentimentului de milă; filmele de groază şi de violenţă care invadează ecranele televizoarelor şi cinematografelor ucid omenia din sufletele oamenilor.

● „S-ar putea ca îngerul morţii să ne găsească cu hambarul plin, dar cu sufletul gol“ (gol de fapte bune şi murdar de păcate).

● Aşa cum aici pe pământ, fiecare este înscris la Secţia Financiară cu tot ce are, tot aşa şi dincolo, fiecare este scris cu tot ce a făcut, bun sau rău.

● „Cel ce are milă de sărman împrumut ă Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună“ (Pilde 19:17).

● „Ziua va porunci (Domnul) milei Sale, iar noaptea cântare Lui de la mine“ (Psalm 41:11).

● „Ochii lui spre sărac privesc, genele Lui cercetează pe fii oamenilor“ (Psalm 10:4).

● Cheia raiului este formată din rugăciune, milostenie şi dreptate.

Despre puterea milosteniei Fiindcă în cuvintele Evangheliei, auzim la fericirea a cincea pe

Mântuitorul nostru zicând: „Ferici ţi cei milostivi, că aceia se vor milui“ , vom arăta printr-o istorioară cât poate înaintea lui Dumnezeu milostenia şi cum ajută ea chiar şi celor mai păcătoşi dintre oameni, spre a se întoarce la pocăinţă şi spre a se împăca cu Dumnezeu, pe Care ei L-au supărat foarte mult cu păcatele şi fărădelegile lor. Istorioara ce urmează ne ajută să cunoaştem adevărul în această privinţă.

„ Era un mare sihastru cu numele Pafnutie, pustnic, având darul preoţiei, desăvârşit în fapta bună şi făcător de minuni. Odată acest mare sihastru a fost ispitit de gândul acesta: cu cine ar fi el asemenea la fapta bună şi dacă mai este cineva dintre oameni care să-l întreacă pe el în lucrarea duhovnicească. Acesta poate a fost şi un gând de

29

mândrie, sau poate anume a venit acest gând în inima sa, ca Dumnezeu să-i arate lui tainele Sale, pe care el încă nu le cunoştea. Deci zăbovind gândul acela în inima lui, el a alergat la Dumnezeu prin rugăciune şi s-a rugat să-i descopere acest lucru, adică să-i arate cine ar fi asemenea lui cu vieţuirea duhovnicească sau de este cineva care îl întrece. Şi aşa rugându-se el cu stăruinţă către Preabunul Dumnezeu, a auzit un glas, zicându-i: Pafnutie, încă nu ai ajuns în măsura cutărui cimpoiaş care cântă pe la nunţi în oraşul Alexandria. La auzirea acestor cuvinte, bătrânul sihastru a oftat, a suspinat din greu şi s-a smerit foarte cu mintea şi inima lui, zicându-şi: „Dacă eu încă n-am ajuns la măsura acelui lăutar ce cântă pe la nunţi şi dacă acela este mai bun decât mine, apoi mare este puterea Mântuitorului meu. Nici n-am să mănânc şi nici n-am să beau, până nu voi afla pe acel om minunat pe care mi l-a descoperit Domnul. Şi aşa bătrânul pustnic şi-a luat toiagul său şi a pornit spre oraşul Alexandria. Ajungând el acolo cu multă osteneală, căută pe acel cimpoiaş întrebând din om în om până ce l-a aflat în casa lui, pregătindu-se tocmai atunci să se ducă spre a cânta la o nuntă. Acela când a văzut pe bătrânul sfânt cu barba albă ca zăpada şi cu haine vechi, pustniceşti, pe el, a căzut în genunchi înaintea lui şi s-a închinat până la pământ. Apoi, ducându-l în casă după obiceiul locului, i-a spălat picioarele sale cu apă rece, căci era mare căldură şi fierbinţeală, şi apoi i-a pus masa. Dar Sfântul Pafnutie i-a zis: „M ă jur pe Dumnezeul Cel viu că nu voi gusta din masa ta, nici nu mă voi odihni la tine până ce nu-mi vei spune viaţa ta şi care sunt faptele tale bune“. Iar cimpoiaşul i-a spus: „Sfin ţite Părinte, ce viaţă şi ce fapte bune cauţi la mine, un lăutar care supără pe Dumnezeu cântând pe la nunţi?“ Atunci sfântul sihastru i-a spus: „Te jur pe Dumnezeu să nu ţii taina ascunsă de mine, căci eu nu de voie am venit aici, ci sunt trimis la tine de îngerul Domnului“. Atunci cimpoiaşul a spus: „Ce lucruri vrei să auzi de la mine, părinte sfinte, că eu în viaţa mea am fost căpetenie de tâlhari şi nu este păcat pe care să nu-l fi făcut. Iar acum, după cum vezi, sunt lăutar şi cânt pe la nunţi. Deci ce fapte bune poţi să afli la un asemenea om?“ Iar sfântul i-a zis: „Eu am venit aici nu ca să-mi spui faptele tale cele rele, ci pe cele bune. Vezi că te-am jurat cu numele Domnului şi nu poţi să tăinuieşti cele ce caut eu de la tine. Căci eu cu multă osteneală, cu foame şi cu sete, din munţi depărtaţi am venit până la

30

tine ca să mă folosesc. Fiindcă m-ai jurat cu numele Domnului şi fiindcă zici că ai avut vestire de la înger să vii la mine păcătosul cel cu totul nevrednic, apoi îţi voi spune sfinţiei tale şi unele fapte bune pe care le-am făcut pe vremea când eram şef de tâlhari şi aveam sub conducerea mea mai mult de 30 de hoţi, asemenea mie. Şi iată ce am a-ţi povesti: Mergând noi odată călări pe cai şi pe cămile pentru a mai prăda pe undeva - căci deşi făceam prădăciuni mari şi mai băteam pe unii, dar moarte de om n-am voit să fac niciodată - deodată, mergând noi prin pustie, iată că întâlnim o fată foarte frumoasă la chip, care mergea pe o cărare. Cum au văzut-o tovarăşii mei, care erau şi cam ameţiţi de vin, au vrut să o prindă şi să o batjocorească. Iar aceea, văzându-se în această primejdie şi cunoscând că eu sunt mai-marele lor, a alergat la mine şi mi-a spus: - Eu, domnule vătaf, am pierdut nişte vite şi acum am rătăcit pe aici căutându-le şi iată că am căzut în mâinile voastre, dar vă rog foarte mult, pentru Dumnezeu, nu mă lăsaţi. Fie-vă milă de mine care nu am pe nimeni în pustia aceasta ca să mă ajute, decât pe Bunul Dumnezeu. Iar eu i-am zis: - Nu te teme, fată, că nu ţi se va întâmpla nimic. Numai îţi cer ca şi tu în viaţa ta să te rogi lui Dumnezeu să facă milă cu mine şi să mă scape de primejdie şi de moarte năprasnică. Şi aşa am dat ordin la toţi, ca nimeni să nu se atingă de ea, ci s-o lase să se ducă cu pace. Văzând biata fată că a scăpat din primejdie şi de batjocură, mi-a sărutat picioarele şi mi-a zis: «Să-ţi dea Dumnezeu plată în ziua judecăţii şi să aibă milă de tine precum şi ţie ţi-a fost milă de mine». Şi zicând acestea, s-a dus în drumul ei... Mai trecând apoi câţiva ani de hoţie, s-a întâmplat că am dat peste altă fată tânără şi frumoasă lângă cetatea Alexandriei în pădure, care ţinea în mână o funie lângă un copac şi se pregătea să se spânzure. Îndată ce au văzut, tovarăşii mei au prins-o şi voiau să-şi bată joc de ea. Dar eu le-am spus: Daţi-i pace, să vedem ce are de gând.

Şi am întrebat-o: - Ce-i cu tine, fată? Iar ea a răspuns: - Văd că voi sunteţi hoţi. Deci vă rog pe voi să mă omorâţi, aici, căci nu mai vreau să trăiesc. Iată, dacă nu soseaţi voi, cu funia asta eram gata să mă spânzur. - Dar de ce? - Un băiat de bun neam a vrut să mă ia în căsătorie. Dar acum nu mai vrea să mă ia pe mine pe motiv că sunt săracă; iar el are avere multă şi de aceea vrea să ia pe o alta bogată, asemenea lui. - Şi ce ţi-a zis mirele tău? - Mi-a spus că

31

dacă nu am o sută de galbeni de aur nu mă ia. Şi eu am numai patru, că mama mea este văduvă şi săracă. Atunci mie mi s-a făcut milă foarte tare de frumuseţea şi tinereţea ei şi am zis către tovarăşii mei: - Măi, daţi fiecare dintre voi câte cinci galbeni. Iar eu i-am dat o sută, şi aşa cu toţii i-am făcut fetei 250 de galbeni pe care i-am dat în mână, zicându-i: - Du-te copilă cu Dumnezeu şi să ai parte de o căsătorie fericit ă, numai ai grijă ca în rugăciunile tale să nu ne uiţi nici pe noi! Atunci biata fată, văzând această întâmplare fericită care i-a schimbat necazul în bucurie, a lăcrimat şi a zis: «Să facă Dumnezeu milă cu voi, aşa precum şi voi m-aţi miluit pe mine». Plecând ea, am zis către însoţitorii mei de tâlhărie: - Vedeţi, fra ţilor, că azi am avut fericita ocazie să scoatem un suflet de la moarte? Unii din ei au şi plâns de bucurie, că i-am oprit a face rău unui suflet deznădăjduit de viaţă. Apoi am aflat că, ducându-se ea la Alexandria şi vestind tânărului că are atâţia galbeni, acela o ruga să meargă după el, şi aşa s-au făcut toate după dorinţa lor. Altădată, mergând noi prin văile munţilor, am găsit o altă femeie tânără, care abia se ţinea pe picioare şi plângea cu amar, că era gata să moară de foame. Şi am întrebat-o: - Ce-i cu dumneata pe aici? Iar ea, căzând în genunchi, a început a spune aşa: «Domnilor, nu vă cunosc, dar vă rog dacă aveţi o bucăţică de pâine, daţi-mi, căci altfel mor de foame. Sunt şapte zile de când nu am gustat nimic, nici apă şi nici hrană. Soţul meu este căpitan de vapor şi a pierdut corabia într-o furtună, dar el a scăpat viu. Însă l-au condamnat la închisoare pe viată, învinuindu-l că n-a condus bine corabia şi că de aceea a pierdut încărcătura în valoare de 5000 de galbeni. Şi aşa pe soţul meu l-au ridicat şi toată averea noastră a fost luată. Încă şi pe copiii noştri i-au luat. Iar eu de-abia am scăpat cu fuga de n-am căzut în mâinile lor. Aşa am venit în pustia aceasta rugându-mă lui Dumnezeu ca ori să mor aici, ori, de este voia Lui, să mai trăiesc, să facă milă cu mine şi, cu judecăţile pe care le ştie, să facă minune cu mine ca să scap cu zile şi să nu mă închidă şi pe mine pe toată viaţa. Aşa m-am rugat, fiind hotărâtă mai bine să mor aici de foame şi de sete, decât să merg în cetate, unde ştiu ce mă aşteaptă». Deci, văzând primejdia în care a căzut această familie, am zis către acea femeie necăjită: - Femeie, cât ai zis că a pierdut soţul tău? - Ca la 5000 de galbeni, a spus ea. - Hai cu noi! - Nu pot merge, căci, după cum vedeţi, am slăbit foarte mult de foame şi de sete. Atunci i-am dat să mănânce pâine şi să bea apă. Iar după puţină odihnă, întărindu-se,

32

încet-încet a mers cu noi până la peştera noastră tâlhărească. Însă ea foarte se temea, neştiind ce hotărâre vom lua asupra ei. Când am ajuns la peşteră, ea a căzut în genunchi la rugăciune către Dumnezeu, apoi a zis către noi: - Vă rog, fraţilor, să vă fie milă de mine, căci vedeţi în ce necaz sunt. Atunci eu i-am zis: - Femeie, eu sunt căpetenie peste banda aceasta de hoţi. Priveşte la vasul aceasta plin cu bani de aur. Ia-ţi de aici 5000 de galbeni. Iar femeia uimită, neavând în ce-i pune, şi-a luat basmaua de pe cap şi, numărând banii, i-a pus în ea. Apoi i-am dat pâine să se hrănească şi, scoţând-o până aproape de cetate, ne-am despărţit de ea, spunându-i: - Du-te, femeie, şi plăteşte ceea ce datoraţi statului şi scoate-ţi soţul, copiii şi averile voastre. Aceasta, sfinte părinte, a fost în viaţa mea a treia faptă bună făcută cu femeile. Altă dată, mergând cu ceata mea de tâlhari prin pustie ca să ne ascundem prăzile ce le făcusem, am întâlnit doi oameni, fraţi de mamă după spusa lor. Aceşti oameni erau numai în cămaşă, desculţi, cu capetele goale şi foarte trişti. Eu, văzându-i, i-am întrebat: - Unde mergeţi voi aşa prin pustia aceasta? Iar ei au zis: - Domnule, noi am avut sub paza noastră averea unui mare dregător împărătesc. Şi fiind noi paznicii acelui aur, într-o noapte a venit o ceată de hoţi, au spart casa dregătorului care tocmai atunci era plecat şi au luat acea avuţie în valoare de 10.000 de galbeni. Când a venit boierul a dat vina pe noi, spunând că am fost complici cu acei hoţi la prădarea averii lui. Iar noi, văzând primejdia în care am căzut, am fugit, ca să nu ne ia în stăpânire şi să ne pedepsească cu amare chinuri şi închisoare. Atunci eu le-am spus: - Întoarceţi-vă înapoi, căci pe boierul acela îl ştiu eu (căci ei fuseseră hoţii care l-au prădat) şi o să-l facem să-şi găsească toate lucrurile care i s-au furat, dar cu condiţia să vă dea vouă pace. Ei au zis: Noi, domnule, nu ne mai întoarcem, căci am auzit că acel boier vrea să ne piardă cu moartea.

- Nu vă temeţi, le-am zis. Haideţi cu noi! Şi aşa ei au prins curaj şi s-au întors. Iar când a înserat, ne-am dus cu ei la boier şi i-am spus: - Ştii cine te-a prădat? - Nu. - Noi, pe care ne vezi. Apoi am adăugat: Iată lucrurile tale şi banii tăi. Ia-le şi să ştii că dacă vei pedepsi pe aceşti oameni nevinovaţi, apoi vom veni când nici nu gândeşti şi îţi vom lua şi averea şi viaţa. Şi aşa acela cu jurământ a făgăduit că nu-i va pedepsi pe acei oameni nevinovaţi, care adormiseră tocmai în vremea când noi am prădat pe acel boier. După o vreme, Sfinte Părinte Pafnutie, am căzut şi noi în mâna stăpânitorilor, că aşa este viaţa de

33

tâlhar. Ceata s-a desfiinţat şi eu am fost bătut şi schingiuit. Am dat înapoi pe câât am putut din cele furate şi fiindcă nu făcusem în viaţa mea moarte de om, am scăpat cu 20 de ani de închisoare. După o vreme a fost o oarecare graţiere şi mi s-au mai scăzut din ani şi aşa am venit şi eu la casa mea având vârsta de peste 50 de ani. Şi văzând că nu am cu ce trăi, fiind foarte sărac, m-am apucat să cânt şi eu din cimpoi pe la nunţi, căci ştiam bine să cânt din tinereţile mele, ca să-mi câştig astfel pâinea cea de toate zilele. Şi aşa până azi îmi petrec zilele cu soţia mea, cu care, după ce am venit de la închisoare, m-am sfătuit să trăiesc în curăţie, ca fraţii, ea învoindu-se bucuroasă la acest lucru, fiind femeie cu frica lui Dumnezeu. La Sfânta Biserică mergem, din toată sărăcia noastră facem puţină milostenie şi, pe cât putem, ne rugăm şi postim. Iată, sfinte părinte, aceasta este petrecerea noastră pe acest pământ. Atunci Sfântul Pafnutie a zis: „Frate, lasă cântările acestea lumeşti care strică sufletele multora şi hai cu mine la călugărie, iar pe soţia ta du-o la o mănăstire de călugări ţe“. Auzind ei de la Sfântul bătrân aceste cuvinte, cu mare bucurie s-au făgăduit să facă cele poruncite lor. Şi nu după multă vreme, cimpoiaşul Ioan - căci aşa îi era numele - a venit în pustie la Sfântul stareţ. Iar acesta l-a pus într-o peşteră aproape de el şi l-a învăţat cum să se roage, dându-i o Psaltire în mână spre a o citi ziua şi noaptea. Iar hrana cea de trebuinţă odată pe zi o primea de la bătrânul. Aşa fericitul Ioan cimpoiaşul a petrecut în sfânta pustnicie 15 ani, după care, văzându-şi cu 40 de zile mai înainte sfârşitul, s-a mai spovedit o dată de tot ce greşise, s-a împărtăşit din mâna stareţului celui Sfânt cu Preacuratele Taine ale lui Hristos şi, adormind în Domnul ca un fericit sihastru, s-a dus să se odihnească cu sfinţii lui Dumnezeu întru desfătarea cea negrăită şi veşnică“ .

Sgârcenia Cât trebuie să-i displacă zgârcenia lui Dumnezeu, dacă bogaţii

sunt nemilostivi, o vedem chiar din viaţa animalelor. Dacă aruncăm vrăbiilor grăunţe, cea dintâi care le observă, ridică un strigăt ca să se adune şi celelalte surioare spre a se împărtăşi şi ele din cele găsite. Ea nu face deci ca zgârcitul: „Numai eu să am!“ De asemenea şi gâştele se cheamă unele pe altele la mâncare.

34

Omul bogat şi fetiţa milostivă În timpul războiului, viaţa era foarte grea şi oamenii sufereau de

foame. Dar un om bogat s-a hotărât să-i ajute pe cei sărmani şi a trimis vorbă în tot târgul că, din ziua următoare, el va oferi pâine oricărui copil şi asta fără nici un ban. A doua zi, încă din zori, mulţi prichindei se strânseseră în faţa casei în care locuia omul atât de bun la suflet. Când acesta a apărut cu nişte coşuri mari, pline cu pâine, copiii s-au repezit, îmbrâncindu-se, lovindu-se căutând fiecare să apuce o pâine, cât mai mare. Fiecare, cum punea mâna pe câte o pâine, o lua la fugă bucuros fiindcă prinsese o bucată mai mare. Era acolo o hărmălaie...

10 galbeni Dar omul a observat că undeva, la marginea curţii, aştepta cuminte o fetiţă. După ce toţi ceilalţi copii şi-au ales ce pâini au vrut şi au plecat cu ele, fetiţa s-a apropiat şi ea de primul coş şi s-a uitat în el. Dar acolo nu mai rămăsese nimic. A căutat în cel de-al doilea coş, dar şi acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea coş a găsit o pâinică mică, pe care nici un copil nu o băgase în seamă. Fetiţa a luat-o, a mulţumit frumos pentru pâine şi a plecat spre casă. Toată ziua a stat omul şi s-a gândit cum se purtase acea fetiţă, şi drept urmare, a poruncit la bucătărie să fie coaptă o pâinică mică, dar în ea să fie puşi 10 galbeni. Apoi, dis de dimineaţă, a aşezat pâinica deasupra celorlalte pâini şi a ieşit iarăşi cu toate coşurile în curte, unde copiii deja se strânseseră şi aşteptau nerăbdători. Din nou s-au repezit şi s-au luat la harţă. La sfârşit, fetiţa noastră, care aşteptase cuminte, ca şi în ziua precedentă, s-a ales tot cu pâinica cea mai mică, singura rămasă într-un coş. Şi de această dată, i-a mulţumit frumos omului şi s-a grăbit spre casă, unde mama ei o aştepta. Când s-au aşezat la masă, iar femeia a rupt pâinea, galbenii s-au răsturnat pe masă.

Răsplata - Vai, s-a speriat mama, ce să fie cu aceşti galbeni? Dacă banii au

ajuns din greşeală în pâinea adusă de tine? Poate i-au căzut brutarului, în timp ce frământa aluatul. Ia-i şi du-i imediat înapoi! S-a întors fetiţa la casa omului şi i-a dat acestuia cei 10 galbeni, spunându-i cum mama ei i-a găsit în pâinica primită. Privind-o cu drag, omul i-a răspuns: - Banii aceia nu au ajuns acolo întâmplător. După ce am văzut ieri cum ai avut răbdare şi t e-ai mulţumit chiar cu mai puţin, am hotărât să te răsplătesc. Astăzi, am văzut cât eşti de cinstită, fiindcă ai

35

fi putut păstra totul, dar tu mi-ai adus banii înapoi. Drept răsplată, în fiecare dimineaţă când vei veni să iei şi tu o pâinică, vei primi şi câte 10 galbeni.

Dar din dar Doamne, ce bucuroasă era fetiţa. Nu ştia cu să-i mulţumească

omului pentru atâta bunătate. S-a dus în fugă la mama ei şi i-a dat bănuţii, dar după ce i-a povestit totul, iar mama a povăţuit-o şi de această dată, iar fetiţa i-a urmat sfatul. Aşa se face că, de atunci în fiecare dimineaţă, când primea galbenii, fata se ducea în mijlocul celorlalţi copii şi împărţea cu ei toţi bănuţii. Ştia că şi ceilalţi au nevoie de milostenie la fel de mult ca ea. Sărăcia sau bogăţia nu pot învinge dragostea, dar dragostea poate învinge şi sărăcia şi bogăţia.

Binefacerea Mai mult decât orice ajutaţi-i pe cei nevoiaşi. Pe oricine vine la

voi cu lacrimi, nu-l lăsaţi să plece fără să-i uscaţi lacrimile. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. În mâna celui nevoiaş întotdeauna să vedeţi însăşi mâna Domnului, întinsă către voi. El Însuşi a spus: Cee ce veţi face lor, săracilor, Mie Îmi veţi face... Ca inscripţie deasupra voastră să aveţi: În grija ta este săracul, orfanilor tu să le fii de ajutor.

Există faptele milei şi mila inimii. Primele îşi capătă valoarea din ultima, dar sunt posibile şi fără ea, numai că atunci nu au valoare adevărată. Binefacerea... Poruncile - regula, practica - sunt premergătoare; mai bine nu născocim fapte, ci le lucrăm pe cele care ne stau înainte. Săvârşiţi osteneli pentru binefacere... Acestea sunt cele mai grele osteneli chiar dacă întotdeauna sunt însoţite de mângâiere profundă. Nu uitaţi binefacerile şi mila lui Dumnezeu vă va adumbri (Sfaturi înţelepte, Sfântul Teofan Zăvorâtul, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009).

Zgârcenia şi lăcomia O fabulă istoriseşte că un arici a ajuns pe o vreme ploioasă la

vizuina unui iepure şi a cerut să-l lase să intre în adăpost. El a promis să fie un musafir liniştit şi inofensiv. Dar după ce a intrat, şi-a folosit

36

ţepii, a supărat pe locuitorii vizuinii şi nu s-a lăsat până ce nu ia alungat.

Asemenea acelui arici acţionează zgârcenia şi lăcomia. Sub un pretext frumos cer intrare în inima şi casa creştinilor şi ştiu să se linguşească aşa de bine, până ce li se acordă intrare. Zgârcenia se arată la început a fi numai economie, iar lăcomia cere dreptul de oaspete sub numele de hărnicie şi râvnă în lucrul nostru. Dar dacă mobilul este dragostea de bani - şi această dragoste navighează mereu sub pavilon greşit -, atunci ţepii ariciului nu vor mai înceta să înţepe şi cu timpul vor izgoni din inimă orice înclinaţie divină. De aceea Dumnezeu ne atenţionează deseori în Cuvântul Său cu privire la aceşti oaspeţi răi. El spune: Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor, şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri (1 Timotei 6:10).

Omul bogat şi fetiţa milostivă În timpul războiului, viaţa era foarte grea şi oamenii sufereau de

foame. Dar un om bogat s-a hotărât să-i ajute pe cei sărmani şi a trimis vorbă în tot târgul că, din ziua următoare, el va oferi pâine oricărui copil şi asta fără nici un ban. A doua zi, încă din zori, mulţi prichindei se strânseseră în faţa casei în care locuia omul atât de bun la suflet. Când acesta a apărut cu nişte coşuri mari, pline cu pâine, copiii s-au repezit, îmbrâncindu-se, lovindu-se căutând fiecare să apuce o pâine, cât mai mare. Fiecare, cum punea mâna pe câte o pâine, o lua la fugă bucuros fiindcă prinsese o bucată mai mare. Era acolo o hărmălaie...

10 Galbeni Dar omul a observat că undeva, la marginea curţii, aştepta

cuminte o fetiţă. După ce toţi ceilalţi copii şi-au ales ce pâini au vrut şi au plecat cu ele, fetiţa s-a apropiat şi ea de primul coş şi s-a uitat în el. Dar acolo nu mai rămăsese nimic. A căutat în cel de-al doilea coş, dar şi acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea coş a găsit o pâinică mică, pe care nici un copil nu o băgase în seamă. Fetiţa a luat-o, a mulţumit frumos pentru pâine şi a plecat spre casă. Toată ziua a stat omul şi s-a gândit cum se purtase acea fetiţă, şi drept urmare, a poruncit la bucătărie să fie coaptă o pâinică mică, dar în ea să fie puşi 10 galbeni. Apoi, dis de dimineaţă, a aşezat pâinica deasupra celorlalte pâini şi a ieşit iarăşi cu toate coşurile în curte, unde

37

copiii deja se strânseseră şi aşteptau nerăbdători. Din nou s-au repezit şi s-au luat la harţă. La sfârşit, fetiţa noastră, care aşteptase cuminte, ca şi în ziua precedentă, s-a ales tot cu pâinica cea mai mică, singura rămasă într-un coş. Şi de această dată, i-a mulţumit frumos omului şi s-a grăbit spre casă, unde mama ei o aştepta. Când s-au aşezat la masă, iar femeia a rupt pâinea, galbenii s-au răsturnat pe masă.

Răsplata

-Vai, s-a speriat mama, ce să fie cu aceşti galbeni? Dacă banii au ajuns din greşeală în pâinea adusă de tine? Poate i-au căzut brutarului, în timp ce frământa aluatul. Ia-i şi du-i imediat înapoi! S-a întors fetiţa la casa omului şi i-a dat acestuia cei 10 galbeni, spunându-i cum mama ei i-a găsit în pâinica primită. Privind-o cu drag, omul i-a răspuns: -Banii aceia nu au ajuns acolo întâmplător. După ce am văzut ieri cum ai avut răbdare şi te-ai mulţumit chiar cu mai puţin, am hotărât să te răsplătesc. Astăzi, am văzut cât eşti de cinstită, fiindcă ai fi putut păstra totul, dar tu mi-ai adus banii înapoi. Drept răsplată, în fiecare dimineaţă când vei veni să iei şi tu o pâinică, vei primi şi câte 10 galbeni.

Dar din dar Doamne, ce bucuroasă era fetiţa. Nu ştia cu să-i mulţumească

omului pentru atâta bunătate. S-a dus în fugă la mama ei şi i-a dat bănuţii, dar după ce i-a povestit totul, iar mama a povăţuit-o şi de această dată, iar fetiţa i-a urmat sfatul. Aşa se face că, de atunci în fiecare dimineaţă, când primea galbenii, fata se ducea în mijlocul celorlalţi copii şi împărţea cu ei toţi bănuţii. Ştia că şi ceilalţi au nevoiede milostenie la fel de mult ca ea. Sărăcia sau bogăţia nu pot învinge dragostea, dar dragostea poate învinge şi sărăcia şi bogăţia.

Binefacerea Mai mult decât orice ajutaţi-i pe cei nevoiaşi. Pe oricine vine la

voi cu lacrimi, nu-l lăsaţi să plece fără să-i uscaţi lacrimile. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. În mâna celui nevoiaş întotdeauna să vedeţi însăşi mâna Domnului, întinsă către voi. El Însuşi a spus: Ceea ce veţi face lor, săracilor, Mie Îmi veţi face... Ca inscripţie deasupra voastră să aveţi: În grija ta este săracul, orfanilor tu să le fii de ajutor.

38

Există faptele milei şi mila inimii. Primele îşi capătă valoarea din ultima, dar sunt posibile şi fără ea, numai că atunci nu au valoare adevărată. Binefacerea... Poruncile - regula, practica - sunt premergătoare; mai bine nu născocim fapte, ci le lucrăm pe cele care ne stau înainte. Săvârşiţi osteneli pentru binefacere... Acestea sunt cele mai grele osteneli chiar dacă întotdeauna sunt însoţite de mângâiere profundă. Nu uitaţi binefacerile şi mila lui Dumnezeu vă va adumbri (Sfaturi înţelepte, Sfântul Teofan Zăvorâtul, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009).

Zgârcenia şi lăcomia O fabulă istoriseşte că un arici a ajuns pe o vreme ploioasă la

vizuina unui iepure şi a cerut să-l lase să intre în adăpost. El a promis să fie un musafir liniştit şi inofensiv. Dar după ce a intrat, şi-a folosit ţepii, a supărat pe locuitorii vizuinii şi nu s-a lăsat până ce nu ia alungat. Asemenea acelui arici acţionează zgârcenia şi lăcomia. Sub un pretext frumos cer intrare în inima şi casa creştinilor şi ştiu să se linguşească aşa de bine, până ce li se acordă intrare. Zgârcenia se arată la început a fi numai economie, iar lăcomia cere dreptul de oaspete sub numele de hărnicie şi râvnă în lucrul nostru. Dar dacă mobilul este dragostea de bani - şi această dragoste navighează mereu sub pavilon greşit -, atunci ţepii ariciului nu vor mai înceta să înţepe şi cu timpul vor izgoni din inimă orice înclinaţie divină. De aceea Dumnezeu ne atenţionează deseori în Cuvântul Său cu privire la aceşti oaspeţi răi. El spune: Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor, şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri (1 Timotei 6:10).

Iertarea jignirilor hr ăneşte mila Vreţi să ştiţi ce mare bine este uitarea jignirilor şi ce plăcut este

aceasta Domnului, mai presus de toate? El pedepseşte chiar pe cei care se bucură de dreapta pedeapsă. Aşadar, nu se cade să călcăm în picioare nici pe cei pedepsiţi de Dumnezeu şi nici pe cei care ne-au jignit! Se arată aici duhul milei, ceea ce îi place lui Dumnezeu mai mult ca orice. NIMIC NU HR ǍNEŞTE MAI BINE MILA, CA IERTAREA JIGNIRILOR (Sfântul Ioan Gură de Aur).

39

Puterea milosteniei Mare lucru-i milostenia... De aceea, Solomon zicea: Omul e

mare, omul milostiv e nepreţuit... Milostenia are aripi mari, ele străbat văzduhul, depăşesc luna, străbat prin razele soarelui şi se ridică până în înaltul cerului. Nici acolo nu se opresc. Depăşesc cerul, lasă în urmă legiunile de îngeri, carele arhanghelilor şi toate puterile cele înalte, nu se opresc decât la picioarele tronului împărătesc. Sfânta Scriptură însăşi ne învaţă când spune: Corneliu, rugăciunile şi milostivirile tale s-au ridicat până la faţa lui Dumnezeu... Până la faţa lui Dumnezeu, aceasta înseamnă: Dacă ai săvârşit multe greşeli, dar ţi-ai făcut apărător milostenia, nu te teme; nici-o putere de sus nu i se împotriveşte, ea cere ce i se datorează, ţinând în mână zapisul datoriei. Însuşi Stăpânul a grăit: Ceea ce aţi făcut pentru unul dintre aceşti mici ai Mei, Mi-aţi făcut Mie. Oricare ar fi greşelile voastre, milostenia le precumpăneşte pe toate.

Nu înţelegeţi voi, în Sfânta Evanghelie, pilda celor zece fecioare? Nu vedeţi, oare, cum cele care nu făcuseră milostenia, cu toate că erau părtaşe fecioriei, au rămas afară din odaia nunţii? Este scris, erau zece fecioare, cinci nebune şi cinci înţelepte. Cele înţelepte aveau untdelemn, cele nebune nu, şi li se stinseseră acestora, candelele. Focul înfăţişează fecioria, iar undelemnul milostenia. Şi după cum focul se stinge dacă untdelemnul nu-l hrăneşte picătură cu picătură, tot aşa se stinge fecioria, dacă milostenia nu-i ţine tovărăşie. Daţi-ne untdelemn din candelele voastre. Şi cele înţelepte răspunseră: Nu putem să vă dăm de teamă ca nici voi, nici noi nu vom avea... Mergeţi de vă cumpăraţi de la ce care vând... Cine-s negustorii care vând untdelemnul acesta? Cerşetorii care stau la uşa Bisericilor ca să fie milostiviţi. Şi cu ce preţ? Cu acel pe care-l vreţi. Nu hotărăsc cât, ca nu să nu-mi scoateţi în faţă lipsa voastră. Daţi, spre a cumpăra cât aveţi la îndemână. Aveţi un ban? Cumpăraţi cu el cerul, nu fiindcă cerul se poate cumpăra cu un preţ aşa de mic, ci fiindcă Stăpânul este milostiv oamenilor. N-aveţi un ban? Daţi un pahar cu apă proaspătă: Celui ce va da în numele Meu la unul din aceştia prea neînsemnaţi fraţi ai Mei un pahar cu apă proaspătă ca să-i ostoiască setea, să nu-i fie teamă că nu-şi va pierde plata. Cerul se cumpără, cerul se câştigă - şi noi nici nu vrem să ştim despre aceasta!... Daţi o pâine şi câştigaţi raiul - daţi puţin şi veţi câştiga mult; daţi lucruri pieritoare şi

40

veţi primi în schimb din cele nepieritoare, daţi din cele ale putreziciunii şi veţi avea din cele ale neputreziciunii. Dacă ar fi iarmaroc şi preţurile ar fi scăzute, fiind prisos de mărfuri şi multe din ele s-ar vinde pe nimic, nu aţi face avere şi n-aţi da deoparte toate celelalte treburi ale voastre ca să profitaţi de prilejul acesta? Aşadar când e vorba de lucruri ce se trec, arătaţi atâta pornire zeloasă, iar când e vorba să cumpăraţi veşnicia, atâta delăsare, atâta lenevire!... Daţi celui sărac şi chiar de nu veţi deschide gura, mii de guri se vor deschide şi vă vor lua partea. Şi nu-mi vorbiţi de lipsa voastră, văduva care era cum nu se poate mai săracă, a dat găzduire Sfântului Ilie, aşa că lipsa ei n-a fost nici-o împiedicare. Ea l-a primit cu mare bucurie şi astfel a cules roadele pe care le merita - şi a secerat din snopul milosteniei. Poate unul din noi va zice: Dă-mi pe Ilie! De ce cereţi pe Ilie? Eu vă dau pe stăpânul lui Sfântului Ilie şi nu-l hrăniţi. De aţi fi întâlnit pe Sfântul Ilie, aţi fi f ăcut la fel? (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea Alba-Iulie, 2002).

Toate de aur Pe vremuri trăia în Frigia (Asia Mică) un om care avea o mină de

aur. Cu cât scotea mai mult aur din mină, cu atât iubirea sa faţă de acest metal preţios creştea şi ea tot mai mult. Soţia sa îşi pusese în gând să-l vindece pe soţul ei de această iubire de aur.

Într-o zi, pe când soţul ei a plecat de acasă, femeia a pregătit o masă pe care totul era de aur, chiar şi în mâncare îi pusese aur. Venind acasă, soţul a văzut masa încărcată cu aur şi aceasta i-a umplut inima de bucurie. Flămând cum era de pe drum, a cerut să i se aducă mâncare. Dar şi în mâncare era aur. Omul s-a uitat la mâncare, a admirat-o de atâta strălucire, dar nu a putut-o mânca şi a cerut să i se aducă mâncare adevărată.

Atunci soţia i-a spus: Dragul meu, acum poţi învăţa şi tu ce înseamnă această goană după aur. Dacă nu aduni altceva decât aur, poţi muri de foame. Tot aurul din lume nu este de folos ca să te sature. Ce adevăr spune Biblia: Aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră şi ca focul va mistui trupurile voastre; aţi strâns comori în vremea din urmă! (Iacov 5:3).

41

Faptă de iubire Se zice că ar fi fost odată un ţăran cuvios despre care mai nimeni

nu ştia. Citea din scrierile sfinte despre minuni şi oameni mari întru cele ale credinţei şi tare ar mai fi vrut şi el să facă ceva măreţ şi nemaiauzit, să mute munţi, să scape vieţi de oameni… Dar, cum nimeni nu îi dădea să facă aşa ceva, îşi trecea zilele cu de-ale casei, neştiut de nimeni, pe la el prin gospodărie. Într-o noapte însă, Preaînaltul Dumnezeu i-a grăit cu glas de om, ca nicicând altă dată: „Ia aminte, fiule, la calea ta: dimineaţa şi seara pune bucate alese de pâine şi carne pe stânca de dincolo de ograda ta”. Scurt şi fără de tălmăcire.

Buimac, dar bucuros minune mare, omul nostru se trezi de cu zori, pregăti în grabă cele trebuincioase şi le duse pe piatra cea mare, cum i se poruncise. Apoi se ascunse şi aşteptă să vadă minunea. Gândea că poate vreun înger frânt de zbor ori vreun prooroc trudit de cale ar fi avut nevoie de bucatele sale. Zadarnică aşteptare, zadarnică trudă – nimic din cele ce gândise nu se întâmpla. Ba mai mult, cum se întâmplă mai cu seamă când vrei a face lucru bun, „piaza rea” – nişte întunecaţi de corbi – se năpustiră din senin, înşfăcară bucatele şi se ridicară cu ele în înaltul cerului cât ai spune peşte.

Necaz pe capul bietului om, de nu vă pot spune – o dată îl lovise şi pe el binecuvântarea Domnului să facă o faptă nemaiauzită şi totul se dusese pe apa sâmbetei. Mai încercă omul nostru şi seara, şi iar dimineaţa, dar, ca un făcut, doară corbii se arătau de fiecare dată. Stătea trist la umbră, într-o zi cu soare, cumpănind: Să mai încerc, zadarnic pare, iar să renunţ, n-am de la Dumnezeu dezlegare.

Şi până azi se mai întreabă omul nostru, cum e mai bine a face oare? Zâmbiţi? E doar o poveste? Poate. Dar i-aţi găsit tâlcul? Cred ca da. Nu trebuie să te uiţi la cine îţi ia darurile, pentru ca nu ştii dacă nu cumva Dumnezeu vrea să hrănească oamenii lui chiar şi cu ajutorul corbilor. Vă amintiţi pe cine a hrănit Dumnezeu prin corbi?

Ale cui sunt averile voastre? ● „A nu da săracilor din averea înseamnă a o prăda. Poate că

vă miraţi de acest cuvânt, dar nu vă îndoiţi, căci tot ce avem noi nu este proprietatea noastră, ci este a Domnului Dumnezeu, ori în ce chip am primit-o. Dacă noi ajutăm cu ea pe cei nevoiaşi, vom

42

dobândi, prin aceasta, mare binecuvântare; şi de aceea ţi-a dat Dumnezeu o avere mai mare, nu ca să o cheltuieşti la necurăţenie, la beţie, la îmbuibare, la haine scumpe şi la altă moleşire, ci ca să împarţi la cei lipsiţi; aşa şi bogatul este numai un administrator al comorii celei hotărâte pentru săraci, pe care el trebuie să o împartă soţilor săi, celor lipsiţi. Dacă tu eşti avut, însă cheltuieşti mai mult decât este neapărat nevoie, veşnic vei da seamă despre comorile ce ţi s-au încredinţat. Căci tu ai primit mai mult decât alţii, nu pentru ca să întrebuinţezi pentru tine, ci pentru ca să dai şi pentru binele altora“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).

● Izvorul milei şi al milostivirii este Iisus Hristos şi Evanghelia Lui. Cine L-a primit cu credinţă pe Iisus Hristos şi cine crede cu adevărat în El, aceluia nu-i mai trebuie nici o cateheză despre milă, pentru că el caută el însuşi în toate împrejurările să facă milă şi milostivire.

● „Fericit cel ce caută la sărac şi la sărman; în ziua cea rea îl va izbăvi pe Domnul. Domnul să-l păzească pe el şi să-l vieze şi să-l fericească pe pământ şi să nu-l dea în mâinile vrăjmaşilor lui. Domnul să-l ajute pe el pe patul durerii lui; în aşternutul bolii lui să-l întărească“ (Psalm 40:1-2-3).

● Milostenia trebuie să se facă cu dreaptă socoteală, după măsura puterii fiecăruia. Nimeni nu are voie să ia o nevoinţă mai presus de puterea lui. Sfântul Vasile cel Mare spune: „M ăsura înfrânării se ia după puterea fiecăruia. Nu toţi pot să postească la fel, sau să facă metanii la fel, sau să facă milostenie“.

● Cel mai important sentiment pe care trebuie să-l dezvolte părin ţii în sufletul copiilor este mila.

● Zgârcenia îl face pe om piatră, poftele cele lumeşti şi beţia îl fac dobitoc, iar mândria îl face diavol.

● Dincolo de faptul că cel ce face milostenie sporeşte duhovniceşte, cel îşi ţine inima închisă în portofel se jefuieşte pe sine. Refuzând să miluiască pe cineva care cerşeşte, îi provoacă aceluia o grea suferinţă. În el poate răbufni ura, poate pieri credinţa şi se pot trezi în el sentimente de revoltă împotriva celor bogaţi, a celor sătui dar şi a celor religioşi.

● Sărăcia spirituală nefericeşte mai mult decât sărăcia materială. Îndurarea cu răbdare a pierderii comorii este echivalentă cu dăruirea de bunăvoie a milosteniei.

43

● Cu cât este mai preţios sufletul faţă de trup, cu atât mai înaltă este milostenia duhovnicească decât cea trupească.

● Rugăciunea a opta a Sfântului Ioan Gură de Aur (din rugăciunile dimineţii) spune: „Doamne, trimite mila Ta întru ajutorul meu, ca să preaslăvesc Prea Sfânt numele Tău“ . Iar în psalmul 88:3: „Că pe veci ai întemeiat mila şi ai aşezat în ceruri adevărul Tău“ .