1

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOC ŞI DESPRE

Motto : „Sinucigaşul de bună voie nu trebuie slujit sau pomenit

la vreo slujbă, căci şi-a dat sufletul Satanei ca şi Iuda Iscarioteanul“

(Arhimandrit Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească).

Preot Ioan

Iubi ţi credincioşi, În lumea şi modul în care trăim, gândim şi lucrăm ca oameni,

suntem înconjuraţi de un ocean de mistere şi întrebări cu şi fără răspuns. La tot pasul, în tot momentul, la toată voia şi dorinţa noastră omenească, apar căutate sau necăutate, de aproape sau de departe, de demult sau de acum, mulţime de probleme simple sau complicate, cu una sau mai multe necunoscute, uşoare sau grele, pentru prima sau pentru ultima oară. Unele probleme sunt uşoare şi plăcute, altele sunt grele şi dureroase. Omul este neputincios în raport cu forţele naturii şi totuşi caută să cuprindă şi să le supună. Omul este o individualitate, o unitate nerepetată

2

şi neimitabilă. Omul se presupune învăţat şi nu-l cunoaşte pe Creatorul său şi nici pe sine. Se crede stăpân pe natură şi pe legile ei şi nu-şi cunoaşte Stăpânul (Dumnezeu) şi nici poruncile pe care acesta i le-a dat (Cele 10 porunci). Omul pune fel de fel de probleme, dar nu-şi pune problema de a şti sensul vieţii sale pământeşti (Mântuirea). Omul se încântă că vede departe, dar nu vede aproape. Omul este una din cele trei mărimi: Dumnezeu, lume şi om. Nici o fiinţă nu trăieşte în adevăr la o diferenţă de nivel mai mare decât omul. Nici una nu se diferenţiază mai mult în manifestări şi stări ca omul; nici una nu se realizează mai mult şi mai puţin ca omul: de la meschin, ticălos, bicisnic sau monstru, până la eroic, genial, sublim sau divin, de la sluţenie până la perfecţiune. Fiecare om are o faţă văzută de ceilalţi, are gânduri, sentimente, aptitudini, calităţi şi defecte, virtuţi şi păcate cunoscute şi are totodată un chip nevăzut, gânduri nespuse, sentimente nemanifestate sau refuzate, dorinţe nemărturisite nimănui, niciodată, unii au o înălţime pe care alţii n-o ating sau un abis în care alţii nu privesc. Ştim cât de mare este soarele şi cât de fierbinte, cât este de mică lumea şi cât este de rece, dar nu ştim cât de mic este sufletul fiecărui om. Adâncurile şi piscurile sufletului omenesc trebuie să le cunoască preotul pentru că el lucrează cu sufletul omului. Văzut de jos, omul este ceea ce l-au socotit oamenii: un animal, un instrument de muncă, o marfă, un sclav, un prizonier, un neputincios, o trestie bătută de vânt, iarbă ce se usucă, floare ce se veştejeşte. Privit de sus, omul apare în realitatea sa spirituală, de esenţă divină, ca făptură făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ca purtător de duh, de conştiinţă, de misiune morală. Aceasta schimbă radical perspectiva vieţii lui, schimbă sensul existenţei omului, indicând planul ei ceresc. Fără Dumnezeu, omul este un animal terestru; cu Dumnezeu omul este fiinţă spirituală, de origine divină. Sensul şi preţul omului vin de sus, nu de jos. Cei care l-au privit de sus, de la înălţimea de la care l-a văzut şi ridicat Iisus Hristos, au descoperit nobleţea, vrednicia, puterea şi menirea lui spirituală, valoarea lui morală unică în lumea făpturilor văzute, unică în universul fizic. Cu toate acestea dramele pe care le trăiesc oamenii, sărăcia, singurătatea, abandonul, grija zilei de mâine, eşecul profesional, eşecul în dragoste, sunt doar câteva din multitudinea de motive din cauza cărora tot mai multe persoane aleg să se sinucidă. O notă proastă pe care

3

o iau la şcoală, teama de reacţia părinţilor este adeseori un motiv pentru ca unii elevi să-şi curme viaţa. Prin sinucidere se înţelege actul intenţionat al unui om de a-şi lua viaţa.

Sinuciderea în istorie

Sinuciderea a constituit dintotdeauna un moment cu semnificaţie diferită pentru filosofi, medici, sociologi, psihologi etc., dar şi pentru diversele religii sau chiar pentru oamenii obişnuiţi. Unii au acceptat-o ca pe o formă a eliberării omului de povara vieţii sau a manifestării spiritului de libertate, iar alţii au condamnat şi au blamat persoana care recurge la un asemenea act extrem. Astfel, în societăţile antice se exprimau rezerve serioase faţă de anumite persoane care adoptau comportamente suicidare fără a avea motive bine întemeiate, în timp ce erau acceptaţi toţi cei ce îşi puneau capăt zilelor în mod deliberat pentru a scăpa de o boală incurabilă, de un act ce îi dezonora, de o faptă săvârşită împotriva societăţii. În multe cazuri au fost adoptate normative legislative ale sinuciderii în raport de care acesteia i se conferea legitimitate sau ilegimitate.

CETǍŢILE GRECO - LATINE considerau sinuciderea ca fiind legitim ă, dacă persoana ce dorea să recurgă la un asemenea sfârşit cerea, în prealabil, aprobarea statului. În Atena, Sparta şi Teba sinucigaşul era considerat că a săvârşit un act dăunător cetăţii şi pentru aceasta nu se putea bucura de o înmormântare cu respectarea ceremonialului obişnuit, dar făceau excepţie cei ce aveau aprobarea autorităţilor pentru sinucidere.

LEGILE ATENEI prevedeau că „cel care nu mai doreşte să mai tr ăiască, să expună motivele sale Senatului şi, după obţinerea permisiunii, să părăsească existenţa. Dacă existenţa îţi este odioasă, atunci mori; dacă eşti copleşit de soartă, atunci bea cucută. Dacă eşti îndoit de durere, abandonează viaţa. Fie ca nefericitul să-şi povestească neîmplinirea, fie ca magistratul să-i furnizeze remediul şi atunci nefericirea lui va lua sfârşit“.

LEGILE LA ROMA, din câte se ştie, erau asemănătoare şi s-au menţinut chiar şi în perioada împăraţilor. În principiu, actul sinuciderii

4

era considerat imoral, dacă avea loc din propria iniţiativă a individului şi devenea legitim când se producea cu aprobarea organelor de conducere ale comunităţii. Dar pe măsura trecerii timpului, prohibiţia devine tot mai restrictivă, nu numai din punct de vedere al autorităţilor, ci şi al conştiinţei publice.

Odată cu constituirea societăţilor creştine, sinuciderea a fost interzisă şi se prevedeau sancţiuni pentru sinucigaşi ce se rezumau la faptul că acestora le era interzis un ceremonial creştinesc obişnuit al înmormântării, iar bunurile r ămase nu se cuveneau urmaşilor, ci erau confiscate. Sinuciderea era asemănată cu omuciderea, cu crima, în general, şi era condamnată ca atare.

MAHOMEDANII au adoptat aceeaşi atitudine de condamnare şi de dezaprobare pentru toţi cei care îşi puneau sau aveau tendinţa de a-şi pune capăt vieţii prin sinucidere.

JAPONEZII ŞI SINUCIDEREA SAMURAILOR. Un samurai nu poate rămâne un samurai dacă este prins. Asta este cea mai cumplită dezonoare - să fii prins viu de duşman. Ce este viaţa pentru un samurai? Absolut nimic. Toată viaţa este suferinţă. Este dreptul şi datoria lui să moară cu cinste în faţa martorilor. Conform tradiţiei, la un seppuku (sinucidere) întotdeauna asistă un alt samurai, stând în spatele celui îngenunchiat (care se va sinucide), ca să-l decapiteze dintr-o singură lovitură, înainte ca agonia să devină de nesuportat, încât să-l umilească pe om în clipa supremă a vieţii lui. Nesecondaţi, puţini bărbaţi puteau să moară fără umilinţă.James Clavel, în „ Shogun“ , descrie un astfel de moment:

„Kenko era un tânăr mlădiu, parfumat şi aproape drăguţ, smead, pomădat din belşug şi foarte îngrijit îmbr ăcat. Îşi ridic ă pumnalul cu o reverenţă şi-l înfăşură la un capăt cu eşarfa, ca să-l prind ă mai bine. Apoi îşi înfipse pumnalul adânc în partea stângă a stomacului. Cu ambele mâini, făcu o tăietură în cruce, trase pumnalul afară şi apoi imediat îl împlântă din nou, adânc chiar deasupra pântecului şi-l smulse în tăcere. Secundantul îşi trimise sabia în jos, într-un singur arc nimicitor“.

5

LA EVREI, citind cu atenţie Vechiul şi Noul Testament, putem observa că două personaje biblice foarte cunoscute Iuda Iscarioteanul şi regele Saul s-au sinucis.

Iuda (prescurtare din ebraicul Iehuda - „L ăudat să fie Domnul“) este nume propriu care indică în Noul Testament opt persoane diferite. Vom vorbi aici doar despre Iuda Iscarioteanul, cel care L-a trădat pe Iisus. A intrat Satana în inima lui Iuda şi ducându-se la arhierei „A zis: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi“ (Matei26:15). „ Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de arginţi. Zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat“(Matei 27:2-3-4-5).

Saul, regele israeliţilor, rănit fiind de săgeţi şi văzând că cei trei fii ai săi: Ionatan, Aminadae şi Melchişua au fost ucişi în lupta cu filistenii l-a rugat pe purtătorul lui de arme: „Scoate sabia ta şi mă străpunge cu ea, ca să nu vină aceşti netăiaţi împrejur şi să-şi bată joc de mine. Dar purtătorul de arme nu s-a hotărât la aceasta, pentru că se speriase foarte tare. Atunci Saul a luat sabia şi s-a aruncat în ea“ (1 Paralipomena10:4).

Apoi a doua zi au venit filistenii şi „Armele lui le-au pus în templul zeilor lor, iar capul lui l-au spânzurat în templul lui Dagon. Aşa a murit Saul pentru nelegiuirea sa pe care o făcuse el înaintea Domnului, pentru că n-a păzit cuvântul Domnului şi pentru că a întrebat şi cercetat pe vrăjitoare“ (1 Paralipomena 10:10-13).

ÎN SOCIETǍŢILE CONTEMPORANE MODERNE, cultele religioase continuă să dezaprobe actele suicidare, dar nu mai proclamă, în mod direct, pedepse pentru defunct. Prin urmare, fenomenul suicidar este interpretat în mod diferit nu numai la nivelul general al societăţii, ci şi în analizele efectuate de specialişti. Interpretarea este raportată la o serie de factori, cum ar fi interesele autorităţilor şi influenţele educaţional-culturale receptate pe parcursul vieţii ş.a.

De aici rezultă şi demersuri de definire a sinuciderii, clasificări, introducerea unor cauze determinante şi chiar manifestarea indirectă a

6

atitudinilor specialistului faţă de aceşti indivizi şi, respectiv, comportamentele autodistructive ale acestora. Din această perspectivă, reţinem contribuţia lui Emile Durkheim în lucrarea sa de referinţă, „Le Suicide“ (1897), în care realizează o analiză complexă a fenomenului prin prisma determinismului social şi al interpretării filosofico-sociologice. Autorul porneşte de la ideea că dintre diferitele forme de moarte, sinuciderea se deosebeşte, în primul râând, prin aceea că ea este produsul personal al victimei care suportă consecinţele faptelor sale. Se numeşte sinucidere „orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, săvârşit de victima însăşi şi despre care aceasta ştie ce rezultat va produce“.

Prin conferirea calificativului de acte deliberate, E.Durkheim doreşte să facă distincţia, pe de o parte, dintre sinuciderea omului sănătos şi a celui bolnav psihic care nu este responsabil de actele sale şi, pe de altă parte, dintre sinuciderile umane şi cele din lumea animală ce se produc prin intrarea în funcţiune a unor instincte. Dar, în principiu, sinuciderile umane, indiferent de cauzele care le generează, se încadrează în categoria morţii voluntare. În lucrarea „Sinuciderea“, Durkheim reia tematica anomiei în contextul oferit de interpretarea principalilor factori sociali care determină frecvenţa sinuciderilor. În acest scop, el îşi propune să demonstreze că rata sinuciderilor caracteristică unei anumite populaţii poate fi explicată nu prin atributele personale ale indivizilor, ci prin influenţele exercitate de societate asupra raporturilor lor de interacţiune şi asupra gradului lor de ataşament faţă de societatea din care fac parte. Pentru a evidenţia acest lucru, autorul elaborează, mai întâi, o metodă prin intermediul căreia se pot pune în relaţie două variabile :

- Una independentă, exemplu.: caracterele rasiale, religioase, economice sau politice ale unei populaţii;

- Alta dependentă între două sau mai multe populaţii. Pe această bază el ajunge la concluzia că nu se pot infera corelaţii

pozitive între sinucidere, pe de o parte, şi trăsăturile fizice sau geografice ale mediului, caracteristicile biologice sau psihologice ale indivizilor, pe de altă parte, de unde şi necesitatea de a recurge la factorii sociali ca fiind singurii în măsură să explice frecvenţa şi variaţiile sinuciderilor.În

7

primul rând, Durkheim pleacă de la ideea că nici una din teoriile care încearcă să explice sinuciderile pe baza cauzelor morale sau motivelor individuale nu pot fi satisfăcătoare. Singurul element explicativ este mediul social în cadrul căruia se poate identifica factorii care alcătuiesc împreună ceea ce Durkheim denumea „ curente suicidogene“ . Există - consideră el - pentru orice grup social o tendinţă specifică spre sinucidere în baza căreia, dacă îi evidenţiem trăsăturile şi îi determinăm cauzele, putem alcătui tipuri sociale distincte de sinucidere. În raport cu această evaluare, autorul distinge trei tipuri de sinucidere:

1. Egoist; 2. Altruist; 3. Anomic. Există şi alte clasificări ale sinuciderii.

Tipuri de sinucidere

A. SINUCIDEREA EGOISTǍ Caracterele asociate sinuciderii egoiste sunt evaluate prin celebra

comparaţie făcută de Durkheim, între catolici şi protestanţi. Cultul personalităţii individuale şi absenţa presiunilor către integrare religioasă determină ca protestanţii să se sinucidă în număr mai mare decâât catolicii, iar forma pe care o iau sinuciderile acestora este egoismul, privit nu ca stare morală particulară a individului, ci ca trăsătură derivată din sistemul comun de credinţe şi practici religioase ale protestantismului. O asemenea problematică era prezentă şi în lucrarea „ Diviziunea muncii sociale“ : pe de o parte, presiunile sociale obligă pe indivizi să se diferenţieze între ei şi să-şi dezvolte în mod distinct personalitatea; pe de altă parte, ele cer individului să dezvolte relaţii contractuale, pentru a dezvolta acţiuni compatibile cu ale celorlalţi. Dar în acest mod influenţa conştiinţei colective devine mai difuză, iar integrarea socială este mai slabă. Protestantismul se deosebeşte de catolicism prin gradul mai scăzut de integrare socială al organizaţiei sale religioase. Urmărind îndeaproape trăsăturile sinuciderii egoiste, Durkheim oferă şi alte exemple preluate, cu precădere, din domeniul

8

vieţii societăţii domestice şi celei politice. Imunitatea faţă de sinucidere pe care o prezintă cei căsătoriţi în raport cu celibatarii sau văduvii se datorează societăţii familiale, tot aşa cum frecvenţa mai scăzută a sinuciderilor în perioada de criză politică se datorează afirmării mai puternice a conştiinţei colective şi creşterii gradului de integrare socială.

B. SINUCIDEREA MANIAC Ǎ Sinuciderea maniacă se datorează fie halucinaţiilor,fie concepţiilor

delirante. Bolnavul se omoară pentru a scăpa de un pericol sau de un rău imaginar, ori pentru a asculta un ordin misterios, venit „ de sus“ etc. Motivele acestor sinucideri şi modul de evoluţie reflectă caracterele generale ale maladiei din care derivă, deci ale maniei. Ceea ce deosebeşte această afecţiune este extrema sa mobilitate. Ideile, sentimentele cele mai diverse şi chiar cele mai contradictorii se succed cu o viteză extraordinară în spiritul maniacilor. Chiar în momentul în care se naşte o stare conştientă, aceasta este înlocuită cu o alta. Acest lucru se întâmplă cu mobilurile care determină sinuciderea maniacă: se nasc, dispar sau se transformă cu o surprinzătoare rapiditate.Halucinaţia sau delirul care îl determină pe subiect să se distrugă apar deodată şi rezultă de aici tentativa de sinucidere; apoi într-o clipă, scena se schimbă şi dacă nu se va repeta mai tâârziu, va avea cu siguranţă alt motiv.

C. SINUCIDEREA MELANCOLIC Ǎ Sinuciderea melancolică este legată de o stare generală de extremă

depresie, de tristeţe exagerată care-l determină pe bolnav să nu mai aprecieze corect relaţiile sale cu oamenii şi lucrurile din jur. Plăcerile nu-l mai atrag, pentru că vede totul în negru. Cum această dispoziţie este constantă, apar şi ideile de sinucidere,care sunt de o mare fixitate şi ale căror motive sunt aproape identice. Deseori se grefează pe această disperare generală halucinaţii şi idei delirante, care împing direct la sinucidere. Doar că nu mai sunt schimbătoare ca în cazul maniacilor, ci fixe. Temerile care îl chinuie pe subiect, reproşurile pe care şi le face, necazurile pe care le resimte sunt întotdeauna aceleaşi. Se distinge de forma precedentă prin caracterul său cronic şi foarte tenace.

Depresia este în fond o rezultantă, o denumire de ansamblu pentru sentimentele care se învârtesc într-un cerc închis şi rigid în câmpul de

9

conştiinţă al melancolicului. Remarcăm o plictiseală enormă, o detaşare totală de toate lucrurile care altădată îl legau de viaţă, un dezgust, dispariţia plăcerii pentru tot ceea ce poate fi atractiv şi să prezinte interes, în mod normal, O DESCURAJARE ABSOLUTǍ. Se realizează acoperirea trecutului cu un val de regrete atât pentru toate relele care s-au întâmplat cât şi pentru binele nerealizat încă. Înregistrăm o distorsiune completă a funcţiei de polarizare a duratei, a timpului de trăit: trecutul nu mai foloseşte decât ca un câmp nesfârşit de lamentare ce se amplifică prin această optică pesimistă. Iar VIITORUL SE ÎNGUSTEAZǍ ŞI NU MAI CON ŢINE ÎN EL DECÂT INTENSA DORINŢǍ A SFÂRŞITULUI. Pentru melancolic trecutul nu mai ajunge pentru ca să-şi desfăşoare interpretarea lui delirant-depresivă, în vreme ce viitorul nu-i mai foloseşte la nimic, decât pentru a-şi organiza cât mai rapid sfârşitul. Acest fundal tipic depresiv devine penibil prin componentele sale cinestezice proprioceptive, dar mai ales prin sentimentul de nenorocire, prin intensitatea de catastrofă morală pe care o trăieşte melancolicul. Această maleză morală rezultă dintr-un sentiment general ce se opune siguranţei, devenind un fel de „ nesiguranţă organizată“ , dublată de un sentiment de neputinţă pentru a întreprinde ceva menit să-l smulgă, să-l ridice deasupra nivelului de prăbuşire în care trăieşte prin evidenta sa neproductivitate (Eduard Pamfil, Doru Ogodescu, Psihozele, Editura Facla, 1976).

D. SINUCIDEREA OBSESIVǍ În acest caz, subiectul nu are un motiv real sau imaginar, sinuciderea

obsesivă, cauzată de ideea fixă a morţii, domină spiritul bolnavului fără vreun motiv palpabil. El este obsedat de dorinţa de a se omorî, chiar dacă ştie că nu are nici un motiv rezonabil să o facă. Este o nevoie instinctivă asupra căreia nici gândirea, nici raţionamentul nu au vreo putere; este analogă acelor nevoi de a fura, a ucide, a incendia din care a generat conceptul de monomanie. Cum subiectul îşi dă seama de caracterul absurd al dorinţei sale, el încearcă la început să lupte. Dar pe toată durata existenţei sale este trist, chinuit şi resimte în cavitatea epigastrică o anxietate care creşte în fiecare zi. Din acest motiv se mai foloseşte denumirea de sinucidere anxioasă. Dar imediat ce bolnavul a hotărât să

10

renunţe la luptă şi să se omoare, neliniştea încetează şi calmul revine. Dacă tentativa eşuează, ea este suficientă uneori pentru a micşora dorinţa sa maladivă. S-ar putea spune, că subiectul şi-a depăşit obsesia.

E. SINUCIDEREA IMPULSIV Ǎ SAU AUTOMATǍ Nu este motivată mai mult decât precedenta; nu este justificată nici

în realitate, nici în imaginaţia bolnavului. Numai că în loc să provină dintr-o idee fixă care obsedează spiritul o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp şi care influenţează progresiv voinţa, ea rezultă acum dintr-un impuls brusc şi imediat irezistibil. Apare într-o clipită, profundă deja, şi determină actul sau cel puţin debutul execuţiei. Aici, înclinaţia spre sinucidere izbucneşte şi îşi produce efectele ca un adevărat automatism, fără să fi fost precedat de vreun antecedent intelectual.

Sinuciderea ca fenomen social

Sinuciderea nu a fost dintotdeauna un fenomen social demn de atenţie. Cuvântul „ sinucidere“ a fost folosit mai întâi în latină de către cazuiştii secolului al XVII-lea. În franceză, de exemplu, el apare abia în 1734, dovedind faptul că pesemne realitatea socială nu impusese folosirea lui. În „ Bills of Mortality“ , John Graunt menţionează 222 de sinucideri (din 229.250 de decese) prin spânzurare. Se manifesta interes faţă de latura morală a fenomenului de sinucidere, problema de bază fiind dacă omul are sau nu voie să-şi ia viaţa pe care el nu şi-a dăruit-o. Secolul al XIX-lea aduce o schimbare în discuţiile asupra sinuciderii, începe să se discute mai mult despre cauzele fenomenului: sociale sau psihologice. «Interesante discuţii dar s-a omis esenţialul, adică problema credinţei, respectiv a nădejdii în Dumnezeu care ne-a spus „F ără mine nu puteţi face nimic“» (Ioan 15:5). Problema responsabilităţii individului este secundară în acest tip de abordare: individul este văzut ca fiind manipulat de factori sociali sau psihologici pe care nu-i poate controla (fără perspectiva religioasă iată unde se ajunge, la căutarea cauzelor sinuciderii în afara voinţei individului. Se aruncă vina pe societate sau pe impulsuri interioare imposibil de stăpânit). Din perspectiva psihanalistă (S.Freud, Karl Abraham) sinuciderea este o formă de auto-agresiune, un potenţial agresiv care nu

11

se poate manifesta asupra unui obiect extern, se concentrează asupra propriului eu şi îl distruge. Cei care încearcă să se sinucidă şi nu reuşesc, vor mai degrabă, să atragă atenţia asupra lor decât să moară. Ei sunt disperaţi, dar nu şi-au pierdut orice speranţă.

Suicidul - problemă globală

Pe an ce trece, tot mai mulţi moldoveni aleg să-şi sfârşească, cu bună ştiinţă, călătoria pe Pământ. În primele şase luni ale anului curent, numai în Chişinău, au fost înregistrate 198 de cazuri de intoxicaţii intenţionate. Statistica relevă că în anul trecut, în Moldova, au fost înregistrate 583 de cazuri de suicid. În 2001, această cifră era de 788 cazuri. Cifrele ne arată, la un calcul simplu, că „ ritmul“ este de doi sinucigaşi pe zi. Unii dintre cei ajunşi la disperare nu suportă singurătatea. Sau refuză să trăiască pentru că aşa le dictează boala de care suferă. Alţii pur şi simplu vor să scape de chinul sărăciei. Acestea sunt principalele cauze care îi determină pe cei de lângă noi să-şi pună capăt zilelor. Secţia de toxicologie de la Spitalul „ Sfânta Treime“ din Chişinău ar putea deveni un platou de filmare pentru un film dramatic: aici sunt aduşi cei care se sinucid. Unii dintre ei „ reuşesc“ , alţii, precum Veronika din cunoscuta nuvelă a brazilianului Paulo Coelho, „ Veronika se hotărăşte să moară“ , descoperă cu stupoare că... Dumezeu le-a mai dat o şansă să trăiască (de fapt i-a salvat de la pedeapsa veşnică în chinurile iadului).

Tatiana are puţin peste 30 de ani şi de câţiva ani încoace nu mai aşteaptă nimic de la viaţă. Poate doar sfârşitul. Căzută în deznădejde din cauza lipsei serviciului şi a problemelor cotidiene, nu vroia să fie o povară pentru familia şi soţul ei (Tatiana din lipsă de educaţie religioasă nu cunoştea puterea rugăciunii şi cuvintele dulci, sfinte şi încurajatoare ale lui Dumnezeu: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“ - Ioan 16:33). „ Un suflet mai mult sau mai puţin, ce contează?“ , se întreabă Tatiana (neştiind că fiecare suflet este foarte important în opera de mântuire a lui Dumnezeu şi deci Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut). După câteva tentative de sinucidere, ultima dată (a înghiţit un pumn de pastile) a fost la un pas „ să

12

reuşească“ (Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să stăruim în rugăciune: „Rugaţi-vă neîncetat“ (1Tesaloniceni 5:17)...

Drama ei e doar una din sutele de cazuri ce stau în spatele cuvântului „ sinucidere“ , raportat în cifre îngrijorătoare. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a estimat că tulburările neuropsihiatrice şi sinuciderea reprezintă 12,7% din totalitatea bolilor. Potrivit datelor, mortalitatea prin sinucidere în Europa ocupă locul II după accidentele de transport, urmată de cancer, iar în China cei mai mulţi decedează din cauza sinuciderii. În majoritatea cazurilor, sinuciderea este cauzată de dereglările mentale, în special, de depresie. Cea mai obişnuită formă de sinucidere este spânzurarea. Căderea de la înălţime sau aruncarea în faţa unui vehicul în mişcare, incendierea şi folosirea armelor de foc, otrăvirea prin supradozaj sau prin inhalarea unor gaze toxice sunt metodele cele mai frecvente de suicid. Sinuciderile violente sunt asociate cu boli psihice grave, cum ar fi schizofrenia şi tulburările afective majore. (Rodica Trofimov). Exemplele sunt numeroase.

TENTATIV Ǎ DE SINUCIDERE CU INSECTICID

O femeie din Dolheşti, mamă a doi copii, a încercat să-şi pună capăt zilelor după ce s-a certat cu soţul si cu părinţii ei. Elisabeta C. (28 de ani) a înghiţit conţinutul unei fiole de „Calypso“, un insecticid deosebit de puternic. Totul a fost „ într-un moment de nebunie“ şi a pornit de la faptul că soţul ei bea, lucru pe care ea nu-l mai poate tolera. După ce a înghiţit insecticidul, femeia a fost transportată la Spitalul Judeţean „ Sfântul Ioan cel Nou“ din Suceava, unde medicii au reuşit să o salveze. Elisabeta C. spune că gestul său a dus la rezolvarea parţială a problemelor şi s-a împăcat atât cu soţul, cât şi cu părinţii (I.B., Evenimentul Zilei, 20 Iulie 2004).

AVALAN ŞǍ DE SINUCIGAŞI LA SPITALUL DE URGEN ŢǍ

Zilnic, medicii Unităţii de Primire a Urgenţelor (UPU) din cadrul Spitalului de Urgenţe din Iaşi au de-a face cu victimele unor tentative de sinucidere. Într-o singură zi au fost cinci cazuri. Cel mai grav caz a fost cel al unei fete de 18 ani din Iaşi, care a băut o substanţă toxică după ce s-a certat cu părinţii. Substanţa ingerată de pacientă, de fapt un

13

insecticid, i-a provocat o hemoragie digestivă şi leziuni la nivelul tubului digestiv. Deşi a fost internată în comă, în urma îngrijirilor, a fost salvată. Celelalte patru tinere care au ajuns la spital au încercat să-şi pună capăt zilelor cu medicamente. (http:/www.evenimentul.ro/local/article/38013,14,baseArticle.html 18 Ianuarie 2003)

ÎN CELE TREI ZILE DE SFINTELE PA ŞTI...

Românii au fost destul de deprimaţi de Paşte. O demonstrează registrul Serviciului de Ambulanţă Bucureşti unde au fost înscrise, în cele trei zile de Paşte, aproximativ 35 de tentative de sinucidere. Într-o zi, până la ora prânzului, cinci cazuri au avut nevoie de intervenţia Ambulanţei. „ Sunt persoane tinere, cuprinse între 19 şi 35 de ani, afirma dr. Sintie Lazăr Doru, medic coordonator al Serviciului de Ambulanţă. Ca metodă, cel mai adesea aceştia au apelat la ingestia medicamentoasă, Diazepamul fiind cel mai frecvent medicament la care au recurs“ . Nici combinaţiile medicamentoase sau cu alcool nu au fost neglijate de sinucigaşi. Doar la Spitalul de urgenţă, patru persoane au fost internate, în trei zile, în comă, cu diagnosticul intoxicaţie medicamentoasă voluntară în combinaţie cu heroină sau alcool.

ŞI-A LUAT VIA ŢA DUPǍ CE I S-A SINUCIS FIUL

Afl ăm din ziarul „ Ediţie specială de Oltenia“ , marţi, 3.08.2004., pag.4, că Gheorghe Vochescu (43 de ani) din Grădiştea - Vâlcea, s-a spânzurat de un gard, în faţa locuinţei sale, cu ajutorul unei curele. În urmă cu un an s-a sinucis şi fiul său în vârstă de 14 ani. Din cercetările poliţiştilor a rezultat că Gheorghe Vochescu a mai avut 13 tentative de sinucidere, dar de fiecare dată a fost salvat de cineva din familie. (Cu siguranţă că dacă şi-ar fi dus copilul în fiecare Duminică la Sfânta Liturghie şi ar fi ascultat amândoi, tată şi fiu, Sfânta Evanghelie, Apostolul şi predica preotului, n-ar mai fi ascultat glasul diavolului care i-a dus la osândă veşnică).

14

S-A SINUCIS SUB PRIVIRILE SOŢIEI

Lucia şi Nicolae Streche erau căsătoriţi de peste 30 de ani şi aveau împreună doi copii. Din cauza sărăciei, în ultimii ani, certurile erau nelipsite în casa lor. Duminică dimineaţa, cei doi soţi s-au luat la harţă din nou, după care Lucia a plecat la o vecină pentru a o ajuta la muncile câmpului, urmând a primi ceva bani pentru serviciile ei. Înainte de a ieşi pe poarta gospodăriei, bărbatul i-a spus acesteia că se va omorî, însă Lucia nu l-a luat în seamă... Bărbatul a luat cablul de la televizor, a ieşit din bucătărie trântind uşa şi bodogănind întruna că se spânzură. După zece minute soţia s-a dus după el să-l cheme la masă şi l-a găsit atârnând de bolta viţei de vie (Ediţie specială de Oltenia, luni,12.07.2004,pag.4).

ÎN GORJ FENOMENUL DE SUICID A LUAT AMPLOARE

Conform datelor de la Direcţia de Statistică din cadrul Spitalului Judeţean Târgu Jiu, pe parcursul anului 2003, au fost înregistrate 16 cazuri de sinucidere. Din păcate TINERII ŞI CHIAR COPIII au ajuns să recurgă la această măsură extremă. În anul 2004 s-au înregistrat încă 7 persoane care s-au sinucis. Majoritatea sinucigaşilor au ales să moară aruncându-se în faţa trenului, spânzurându-se sau tăindu-şi venele.

VARA - SEZONUL SINUCIDERILOR

Ratele de sinucidere confirmă faptul că intensitatea fenomenului este diferită la cele două sexe, astfel că bărbaţii se sinucid în număr tot mai mare comparativ cu femeile. Specialiştii susţin că actul sinuciderii la bărbaţi este determinat de participarea intensă la viaţa socială. Femeile reacţionează la schimbările care au influenţă asupra familiei, a vieţii private. Conform statisticilor realizate în anul 2003, în judeţul Dolj, din 239 de sinucideri, 189 au fost bărbaţi. Din aceştia 70 şi-au pus capăt zilelor prin spânzurare, 21 prin înecare, 22 prin otrăvire, 20 prin incendiere, 16 prin electrocutare, 2 prin plăgi tăiate şi 38 prin metode rapide. Cele mai des întâlnite metode de sinucidere: vene tăiate, otrăvire, spânzurare, electrocutare, incendiere.

15

SINUCIGAŞI INSISTENŢI

Greutăţile vieţii îi determină pe unii oameni să recurgă la gesturi necugetate. De cele mai multe ori, urmările acestor fapte se concretizează în internări la Spitalul de Urgenţe. De exemplu, medicii Unităţii de Primire a Urgenţelor (UPU) din cadrul spitalului din Iaşi s-au confruntat cu cazurile a doi bărbaţi care au vrut să o termine cu viaţa înghiţind mai multe comprimate de Diazepam. Cei doi ieşeni nu se află la prima tentativă de sinucidere, fiind pacienţi fideli ai unităţii. Ei au ajuns în stare de inconştienţă la UPU. Datorită îngrijirilor primite se simt bine şi au fost transferaţi la Spitalul de Psihiatrie „ Socola“ .

30 DE SINUCIGAŞI DE LA ÎNCEPUTUL ANULUI

De la începutul anului şi până în prezent, 30 de vâlceni şi-au pus capăt zilelor. Cele mai multe sinucideri au fost la începutul lunii mai, când în numai câteva zile s-au înregistrat 12 sinucideri. A fost un vârf cum nu s-a mai întâmplat, iar cele mai multe sinucideri au avut loc prin spânzurare. Au fost însă şi sinucideri, câte una din fiecare, prin electrocutare, înjunghiere cu cuţitul în inimă, aruncare în faţa trenului şi două sinucideri voluntare cu medicamente („ Ediţie specială de Oltenia“, 05.07.2004).

DROGURILE: P ǍCATUL SINUCIDERII RAPIDE!

Consumul de droguri fiind o sinucidere rapidă trebuie să vorbim puţin şi despre acest păcat. „C ăci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica“ (Efeseni 5:29). Diavolii s-au modernizat şi ei. În vechime, aveau alte metode de ucidere, ca de exemplu jertfirea pentru zei a oamenilor. Astăzi s-au perfecţionat, făcându-i pe oameni să se omoare singuri. Cum? Cu tutunul, cu băutura, cu drogurile. În mod direct, nicăieri în Sfânta Scriptură nu se face referire la păcatul drogurilor. De ce? Pentru că în timpurile când autorii sfinţi au scris cărţile din Vechiul şi Noul Testament, nu exista acest păcat al consumului de droguri la evrei. La câteva popoare păgâne se consumau anumite substanţe cu efecte asemănătoare drogurilor, dar aceste efecte se cunoşteau doar de

16

consumatori. Abia în vremurile noastre, consumul de droguri s-a extins, devenind un adevărat flagel. Medicina a fost cea care a descoperit aceste substanţe şi a arătat efectele lor dezastruoase atunci când sunt administrate în doze mari şi tot medicina a arătat efectele lor benefice când sunt administrate în doze mici, sub formă de tratament. De aceea, pentru a înţelege de ce consumul de droguri este păcat, trebuie cunoscută problema şi din punct de vedere medical, explicând efectele fiecărui drog în parte.

S-A SINUCIS ŞI ŞI-A FILMAT ŞI PROPRIA SINUCIDERE! Citeam pe internet despre amărâtul care şi-a filmat propria

sinucidere. Cineva se întreba: „era oare necesar să facă şi asta?“ (adică filmarea acelui moment). Toate sinuciderile sunt făcute pentru a atrage atenţia, cu scop demonstrativ. Există o bună doză de spectacol în ele şi de aceea avem de-a face cu foarte multe tentative şi cu puţine sinucideri „ reuşite“ .Numai aşa s-ar putea explica gestul nefericitului care şi-a filmat propria sinucidere.

TENTATIV Ǎ DE SINUCIDERE... DIN CURIOZITATE

Pare de necrezut. Şi totuşi este adevărat după cum adevărată este şi zicala „Mare este grădina lui Dumnezeu“, fiindcă s-a găsit şi acel om care a vrut să se sinucidă din curiozitate, adică să vadă ce senzaţii are un om care face acest lucru. Respectivul a luat o frânghie pe care a legat-o cu un capăt de un copac căzut la pământ, iar la celălalt capăt a făcut un laţ în care şi-a băgat capul. Apoi a început să întindă frânghia mergând în sens opus copacului. Dar când s-a întins la maxim şi laţul a început să-l strângă de gât, au trecut pe acolo (din mila lui Dumnezeu) nişte oameni care l-au trezit la realitate, tăindu-i frânghia. Apoi l-au întrebat de ce se zbătea aşa şi de unde avea puterea să-şi strângă singur laţul de gât. Şi el le-a spus că un diavol îl ameninţa că-i înfige în ochi un trident (o furcă cu trei braţe) şi de aceea se zbătea aşa. Iată că lângă el se afla un diavol nerăbdător să-l vadă mort ca să-i poată duce sufletul pe veşnicie în osânda iadului.

17

Opinia unui medic

Iată ce ne spune dr. Mihail Melnic, psihiatru, doctor în ştiinţe medicale din Republica Moldova: „Suicidul este o problemă globală, frecvenţa şi cauzele acestui fenomen diferă de la ţară la ţară. Practica personală de 30 ani în domeniul asistenţei extraspitaliceşti a sănătăţii mentale confirmă creşterea frecvenţei cazurilor de suicid în Republica Moldova. Cauzele acestora sunt tipice unei ţări sărace, corupte şi cu o lipsă aproape totală a societăţii civile, cu decădere morală, creşterea criminalităţii, neîncrederea în ziua de mâine, ignorarea normelor de conduită, inclusiv în rândul reprezentanţilor puterii, lipsa unui sistem de stat de educaţie morală şi spirituală etc... Dacă în ţările civilizate sinuciderea poartă preponderent un caracter intrapersonal - deficienţe de dezvoltare a personalităţii, nereuşita în carieră, boli psihice, droguri etc., în Est cauzele acestui fenomen sunt:

► 5% - deficienţele de dezvoltare a personalităţii, relaţiile ostile; ► 45% - sărăcia ce provoacă disperare şi depresie; ► 35% - neîncrederea în ziua de mâine, oboseala de viaţă - se

observă mai frecvent la adolescenţi; ► 15% - relaţiile tensionate în familie, la locul de muncă, în

comunitate, în societate“.

Păcatele împotriva Duhului Sfânt

Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea care se opun virtuţilor teologice. Ele au temeiul în următoarele texte din Biblie: „Adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor (prin spovedanie), păcatele şi hulele câte vor fi hulit. Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică“ (Marcu 3:28-29), pentru că „Cu neputin ţă este pentru ei, dacă au căzut să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi (pe seama lor înşişi), a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-l fac de batjocură“ (Evrei 6:6). „C ăci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştin ţă despre adevăr, nu mai rămâne pentru păcate nici o jertfă. Ci o înfricoşată aşteptare a

18

judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici“ (Evrei 10:26-27).

Din aceste texte biblice de mai sus rezultă că păcatele contra Duhului Sfânt, constituie culmea urii împotriva lui Hristos. De ele se fac vinovaţi cei ce au avut în inima lor pe Hristos şi au primit harul Duhului Sfânt şi, totuşi, din ură faţă de Hristos, precum a făcut Iuda vânzătorul, dispreţuiesc darul Duhului Sfânt şi se leapădă de Hristos. Păcatul împotriva Duhului Sfânt, în manifestările sale, îmbracă şase forme. Astfel, la Fericitul Augustin şi în Mărturisirea ortodoxă se numără şase păcate contra Duhului Sfânt: câte două contra virtuţilor teologice.

● CONTRA CREDIN ŢEI: 1. împotrivirea la adevărul învederat şi dovedit al credinţei creştine; 2. lepădarea de Hristos şi de Sfânta lui Biserică creştină (apostazia) şi prigonirea ei. Se împotrivesc adevărului învederat şi dovedit, adică celui limpede ca lumina zilei pentru minţile neorbite de patimi, toţi cei care, deşi sunt convinşi de temeinicia acestui adevăr, nu voiesc totuşi să-l îmbrăţişeze, pentru că le place să păcătuiască, iar adevărurile cre ştine le stau împotrivă.

● CONTRA NǍDEJDII: 3. încrederea semeaţă şi nemăsurată în harul şi îndurarea lui Dumnezeu; 4. pierderea nădejdii în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Se încred nemăsurat şi semeţ în harul şi îndurarea lui Dumnezeu cei ce au conştiin ţa laxă şi socotesc că oricât de multe şi grele păcate ar face, în bunătatea Sa nemărginit ă, Dumnezeu îi va ierta, fără ca ei să dea vreun semn de îndreptare. Da, este adevărat că Dumnezeu iartă orice păcat, dar cu condiţia să te spovedeşti, să te lepezi de păcat şi să te îndrepţi. Disperă de îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu cei care au conştiin ţa scrupuloasă, adică îşi închipuie că păcatele lor sunt atât de mari, încât Dumnezeu, care este nu numai bunătate dar şi dreptate şi sfinţenie absolută, nu-i va ierta niciodată, chiar dacă ar face fapte bune.

● CONTRA DRAGOSTEI: 5. nepocăinţa până la moarte şi nesocotirea darurilor lui Dumnezeu; 6. pizmuirea aproapelui pentru harul dumnezeiesc primit şi faptele bune săvârşite. Nepocăinţa până la moarte şi nesocotirea darurilor lui Dumnezeu se caracterizează prin

19

împietrirea inimii, din pricina c ăreia credinciosul nu vrea să folosească mijloace sfinte şi mântuitoare pentru îndreptarea sa, amânându-le până la sfârşitul vieţii. Invidia harului fr ăţesc se numeşte păcatul prin care pizmuim pe fratele sau pe aproapele nostru pentru harul primit de la Dumnezeu şi faptele bune pe care le face.

Pe pământ, întărirea în păcat nu este absolută, ci ea poate fi neîncetat nimicită prin har şi convertire. Fără îndoială că păcatele împotriva Duhului Sfânt constituie gradul cel mai mare al stării păcătoase şi împiedică foarte mult convertirea. Ele pot fi totuşi iertate printr-o pocăinţă adevărată, prin care acestea îşi schimbă atributul de păcate contra Duhului Sfânt şi devin păcate ce se iartă. Căci noi ştim că nu există nici un păcat care să covârşească îndurarea lui Dumnezeu, ci, după cum spune Fericitul Augustin, pentru medicul atotputernic, nu există nici o boală care să nu se poată vindeca.

Acelaşi Fericit Augustin spune că, în sens strict, un singur păcat nu poate fi iertat şi anume nepocăinţa finală. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Mul ţi din cei ce au hulit împotriva Duhului Sfânt au crezut mai pe urmă şi li s-au iertat toate“. Este cazul Sfântului Apostol Petru. Această părere se întemeiază pe faptul că Mântuitorul a dat Apostolilor şi prin ei preoţilor puterea de a lega şi a dezlega toate păcatele fără nici o excepţie. Dacă sunt spovedite şi se face canon pentru ele, toate aceste păcate cu siguranţă le iartă Hristos prin preot în Duhul Sfânt, cu excepţia a două dintre ele: sinuciderea (cel ce-şi curmă firul vieţii) şi ateismul (cel ce moare susţinând că nu există Dumnezeu).

Grav este însă că voinţa celor ce cad în aceste păcate este ca paralizată şi nu mai sunt capabili de nici o sforţare spre îndreptare, nu se mai pot pocăi în afară de rare excepţii, iar unii nu voiesc nicidecum să se pocăiască. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul spune despre aceste păcate că: „nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie“ (Matei 12:32).

De ce nu se iartă păcatele acestea?

Pricina pentru care aceste păcate nu se iartă de către Dumnezeu nici în veacul de acum nici în cel viitor este „înd ărătnicia omului de a nu se

20

pocăi de aceste păcate în toată viaţa şi împietrirea inimii lui“ . Cel ce săvârşeşte astfel de păcate, nu primeşte iertare de la Dumnezeu pentru că nu voieşte să fie iertat şi să asculte poruncile lui Dumnezeu. Dacă un astfel de vinovat se căieşte din adâncul sufletului, se mărturiseşte şi se hotăraşte să nu mai păcătuiască şi cere îndurare lui Dumnezeu cu stăruinţă şi cu lacrimi, atunci prin Taina Sfintei Spovedanii el va primi iertare, căci „NU ESTE PǍCAT ORICÂT DE GREU AR FI EL, CARE SǍ COVÂRŞEASCǍ BUNǍTATEA ŞI DRAGOSTEA DE OAMENI A LUI DUMNEZEU.

Nădejdea creştină

Din ce se naşte nădejdea creştină? Nădejdea creştină se naşte din credinţă: „C ăci noi aşteptăm în

Duh nădejdea dreptăţii din credin ţă“ (Galateni 5:5); „Să ţinem mărturiserea nădejdii cu neclintire, pentru că credincios este Cel ce a făgăduit“ (Evrei 10: 23);

Nădejdea se naşte şi din r ăbdare: „Ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare. Şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde“ (Romani 5: 4).

Cum putem să sporim în inima noastră nădejdea mântuirii?

Putem spori în inima noastră nădejdea mântuirii prin credinţa cea lucrătoare, adică prin credinţa ce lucrează din dragoste ( Galateni 5, 5:6 ; 1Tesaloniceni 1-3; 1Timotei l:14; 2 Timotei l:13; 1Ioan 3: 23; Tit 3:15; Filimon l: 5).

Această credinţă lucrătoare prin dragoste o are cel ce se sileşte a lucra în toată vremea faptele cele bune: „Cine nădăjduieşte mântuirea fără a face fapte bune după a sa putere, unul ca acela are o nădejde nebună“ (Filocalia, vol. X, Cuvântul 22, pag. 117-121). Şi în alt loc zice: „N ădăjduieşte în Domnul şi fă bunătate şi locuieşte pământul şi hrăneşte-te cu bogăţia lui“ (Psalm 36:3).

21

În cine ne punem nădejdea: în om sau în Dumnezeu?

Cum trebuie să înţelegem cuvântul din Sfânta Scriptură, care zice: „Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin în trup omenesc şi a cărui inim ă se depărtează de Domnul“ ( Ieremia 17:5 ). În vederea mântuirii, a dobândirii vieţii veşnice, nădejdea noastră trebuie s-o punem numai în Dumnezeu: „Mai bine este a te încrede în Domnul, decât în om. Mai bine este a nădăjdui în Domnul, decât a nădăjdui în căpetenii“ (Psalm 117: 8-9). Nădejdea nu trebuie pusă în om (Psalm 145:3; Isaia 2:22). Nădejdea celui credincios nu trebuie pusă în trup (Filipeni 3: 4) ; nici în noi înşine (2 Corinteni l:9). Nu trebuie să nădăjduim în dreptatea noastră (Luca 18:19). Omul se aseamană cu iarba (Psalm 102:15), cu floarea câmpului, cu umbra, cu trestia cea frântă de vânt, cu pânza păianjenului (Isaia 36:6; Iov18:14). Deci, este blestemat omul care nădăjduieşte în om, căci unul ca acela nădăjduieşte în zidirea lui Dumnezeu cea prea mică şi slabă şi nu în Dummnezeul puterilor. „Bun ăvoinţa Domnului este în cei ce se tem de El şi în cei ce nădăjduiesc în mila Lui“ (Psalm 146:11), iar cine nădăjduieşte în om, nădăjduieşte în deşertăciune, deoarece „omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec“ (Psalm 143:4 ; Ecclesiast 6:12 ; 8:13). Blestemat este omul care lasă pe Ziditorul său şi nădăjduieşte în cele deşarte şi stricăcioase şi în om care este rob al păcatelor (Ioan 8:34; Romani 1:24; 3:9; 7: 5; 14: 23; Efeseni 2: 3). Deci , în afară de nădejdea în Hristos orice nădejde duce la deznădejde.

Ce este deznădejdea şi care sunt urmările ei în viaţa omului?

Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu. Ea este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Deznădejdea este a unsprezecea treaptă a păcatului, după învăţătura Sfântului Nicodim Aghioritul. Urmările deznădejdii îl fac pe om asemenea lui Iuda, ducându-l la a douăsprezecea treaptă a păcatului, care este sinuciderea.

22

De ce îşi pierd unii oameni nădejdea mântuirii şi ajung la sinucidere?

Omul ajunge la sinucidere mai ales din cauza necredinţei, a mândriei, a deznădejdii, a fricii, a răzbunării şi mai ales din cauza lipsei unui duhovnic bun.

Pravila bisericească despre sinucidere

În pravila bisericească a cărui autor este Arhimandritul Nicodim Sachelarie, referitor la sinucidere scrie:

Paragraf 1849: «Sinuciderea este curmarea vieţii proprii. Animalele nu se pot sinucide, căci ele n-au trup încredinţat spre păstrarea unei raţiuni, adică un suflet conştient de misiunea faţă de trupul în care trăieşte , rostul său în această lume şi în viaţa viitoare. Sinuciderea este cel mai mare păcat faţă de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă. Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau de o credinţă bolnavă: „Deci acesta (Iuda Iscarioteanul) a dobândit o ţarină din plata nedreptăţii (L-a vândut pe Iisus Hristos pentru 30 de arginţi) şi, căzând cu capul înainte (după ce s-a spânzurat), a crăpat pe la mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele“ (Faptele Apostolilor 1:18). Sinucigaşul păcătuieşte contra trupului său care este templu al Duhului Sfânt: „Sau nu şti ţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi (primit prin Sfânta Taină a Mirungerii care se face imediat după Taina Sfântului Botez), şi că voi nu sunteţi ai voştri? (1 Corinteni 6:19). Deci cei care se sinucid nu au iertare nici în lumea aceasta nici în cea viitoare, de aceea, SINUCIGA ŞULUI NU I SE MAI POATE FACE NICI UN FEL DE SLUJB Ǎ ŞI NICI NU SE ÎNGROAPǍ ÎN CIMITIR CU CEI CREDINCIO ŞI.

Paragraf 1852: „Orice om care de voia lui se va arunca pe sine de pe o înălţime şi va muri, sau într-o apă, sau dintr-o piatră, sau se va junghia pe sine însuşi sau în orice fel de moarte, sau cu o funie se va spânzura, unul ca acela să nu se îngroape creştineşte nici să se prohodească (să nu i se facă slujba de înmormântare), ci să-l lepede pe dânsul ca pe un spurcat - fiidcă acel fel de moarte n-a învăţat Dumnezeu pe nimeni“.

23

Cum trebuie combătute păcatele deznădejdii şi sinuciderii? Ce ne învaţă Sfinţii Părin ţi în această privin ţă?

Pot fi pomeniţi la Sfintele slujbe asemenea oameni?

Când cineva îşi ia viaţa, acesta este un semn al ruperii totale de Dumnezeu. Păcatul deznădejdii şi gândul sinuciderii se vindecă prin rugăciunea cea stăruitoare (Iacob 5:13 ; Iuda 20). „Orice rugăciune stăruitoare este lecuirea deznădejdii şi întărirea nădejdii“ (Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul 28). Iarăşi, omul se întăreşte împotriva deznădejdii prin spovedanie şi împărtăşanie. Cei sinucişi nu pot fi pomeniţi la nici un fel de rugăciune, nici acasă, nici la Sfânta Biserică, afară de cazul că au fost demenţi, bolnavi grav de nervi (Arhimandrit Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească, pag. 291-292).

Iubi ţi credincioşi, Să ne aducem aminte de dragonul despre care scrie Sfântul Ioan în

Apocalipsă că stă înaintea femeii ce avea să nască, ca născând să-i mănânce copilul ei (Apocalipsa 12). Diavolul, balaurul cel vechi, Satana, pururea aşteaptă naşterea copiilor, trupească şi sufletească, ca să-i apuce şi să-i piardă pe vecie. Să priveghem şi să ne îngrijim cu luare aminte de creşterea copiilor ce ni i-a dăruit Dumnezeu pentru a-i scăpa de cursele vrăjmaşului diavol şi mai ales de cumplitul şi neiertatul păcat al sinuciderii. Să-i învăţăm pe ei şi pe cei din jurul nostru că cel mai de preţ dar de la Dumnezeu este viaţa şi numai gândul cuiva de a se sinucide este un păcat care trebuie spus neapărat, alături de celelalte păcate, la Sfânta Spovedanie. Motivaţia unora că vor să se sinucidă pentru că i-au copleşit necazurile, lipsurile, nevoile, pentru o decepţie în dragoste sau pentru o notă mică luată la şcoală, este lipsită de temei pentru că atunci când suferim mult nu trebuie să uităm cinstea pe care ne-o face Mântuitorul de a împărţi cu el cununa de spini. Este adevărat că oamenii simt uneori aripa neagră a deznădejdii , dar Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne-a spus: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33). Cât despre răbdarea acestor încercări nu a

24

uitat Prea Bunul Dumnezeu să ne îndemne: „Cel care va răbda până la sfârşit acela se va mântui“ (Matei 10:22). Numai atunci când răbdăm până la sfâşitul vieţii îl urmăm pe Hristos, trăind Patima, Răstignirea şi Învierea Lui în vieţile noastre.

Ce trist lucru este când în arenă un concurent nu-şi termină cursa pentru a primi medalia (adică viaţa veşnică) ştiind că niciodată nu va mai putea participa la competiţie. Ce lucru cutremurător este ca cineva să cadă în deznădejde, să-şi curme firul vieţii (înainte de a se termina aţa pe mosor -cum spunea bunica mea) ştiind sau poate neştiind că niciodată nu va mai putea reveni în această viaţă pentru a-şi mărturisi crima pe care a făcut-o împotriva sa (cuvântul sinucigaş este format din două cuvinte: sin = de sine şi ucidere, adică ucigaş de sine).

O temă mereu discutată este CREDINŢA OMULUI ÎN DUMNEZEU . Dar mai există o temă, aceea a CREDINŢEI LUI DUMNEZEU ÎN OM . Legat de acest lucru, iată o istorioară foarte interesantă:

Autorul î şi închipuie sfatul Sfintei Treimi la facerea omului. Dumnezeu - Tatăl a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră“. Duhul Sfânt a spus: „Da, dar omul acesta va cădea“.Şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru el“ - a zis Dumnezeu - Tatăl. „Să-l facem sau să nu-l facem?“ - a întrebat Dumnezeu - Tatăl. „Să-l facem !“ - a zis Fiul. Iată nădejdea pe care şi-a pus-o Dumnezeu în om. De aceea, cu atât mai mult omul trebuie să aibă nădejde în Dumnezeu, să înţeleagă că viaţa oricărui om nu este alcătuit ă doar din reuşite, ci mai ales din înfrângeri şi cu toate acestea sub nici un chip nu trebuie să asculte glasul diavolului care îl îndeamnă la deznădejde şi apoi îl doboară în vecii vecilor în chinurile iadului.

Oare l-am lăuda noi pe căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea să-şi scufunde singur corabia cu tot ce este pe ea? Furtuni de necazuri şi păcate ne încearcă şi pe noi. Să renunţăm la luptă? Să renunţăm la viaţă? Să înecăm singuri tot ce este mai bun în noi: nădejdea, credinţa, iubirea ? Nu, fiindcă sinuciderea este, după cum am văzut, cel mai groaznic

25

păcat(la fel de groaznic ca şi ateismul). Nimeni nu are dreptul să-şi ia viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate, i-a dat-o. Chiar dacă în viaţă ne încearcă mari greutăţi sau deznădejdi, Dumnezeu ne-a dat şi puterea să trecem peste ele, iar prin post şi rugăciune toate ne vor părea mult mai uşoare. „ Să ne lăudăm în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare. Şi răbdarea încercare, şi încercarea NǍDEJDE. Iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, cel dăruit nouă“ (Romani 5:3-4-5).

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M.,Bucure şti, 1994; Horia G. Plugaru, Creştinism, sinucidere şi sensul acestei vieţi; Protosinghel Nicodim Măndiţă, Viaţa Maicii Domnului, Editura Lumină din Lumină, Bucureşti, 1994; Arhimandrit Hierotheos Vlachos,Predici la marile sărbători,Editura Egumeniţa, Galaţi,2004;Mitrop. Nicolae Mladin, Prof. diac. dr. Orest Bucevschi, Prof. dr. Constantin Pavel, Pr. diac. dr. Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,2003; Pr. dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M.,Bucureşti,1995; http://www.atei.ro/Text/cssav.html; Minunile vremurilor de pe urmă, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; http://www.sănătatea.com/presa/p103.shtml, Suicidul - problemă globală; http://www.evenimentul.ro/local/article/38013,14,baseArticle.html; James Clavell, Shogun, Editura Azur,1992. http://www.atei.ro/Text/cssav.html; http://www.expres.ro/investigaţii/?news_id=142894;

Completare la cateheza despre sinucidere

Binecuvintează părinte, să mă spânzur! La stareţul mănăstirii Sanaxar a venit un mirean puţin credincios şi

i-a adresat următoarele cuvinte: „Binecuvintează părinte, să mă spânzur!“ - „Nu te binecuvântez!, i-a răspuns stareţul. Sfânta Biserică Ortodoxă nu-i recunoaşte pe sinucigaşi. Aşa că mergi şi gândeşte-te la acest lucru“. După câteva zile mireanul respectiv a venit iarăşi cu aceeaşi rugăminte: „Binecuvintează părinte, să mă spânzur!“ „Du-te acasă, iar eu mă voi ruga pentru tine şi mă voi gândi la tine“ - a răspuns stareţul. Şi iată, bărbatul a venit şi a treia oară şi a spus: „M-am săturat de toate. Mâine mă voi spânzura. Binecuvintează părinte!“ „Bine. Numai să îndeplineşti o condiţie“, a spus stareţul.

26

„Când îţi vei pune streagul la gât, să nu uiţi să spui: Diavolilor, trupul meu vi-l dau vouă, iar sufletul Domnului!“ A ajuns mireanul la el acasă. A intrat în garaj, şi-a pus ştreangul de gât şi a rostit cuvintele care i le-a spus stareţul. Şi deodată, din spate, a primit o lovitură atât de puternică încât a fost aruncat în stradă. Şi în acelaşi timp a auzit mai multe voci de ţap: „Nu ne trebuie nouă trupul tău murdar, noi vrem sufletul tău!“ Bărbatul s-a speriat atât de mult de ceea ce i s-a întâmplat încât i-a pierit pentru totdeauna dorinţa de a se sinucide.

Fericitul Augustin spune că: „Iuda a greşit mai mult prin

deznădejde, decât evreii răstignindu-L pe Iisus Hristos“. „Dumnezeu poate ierta mai mult decât poate omul să păcătuiască“.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „N ădejdea este ancora mântuirii noastre, temelia vieţii noastre, însoţitoarea şi capătul drumului ce duce spre cer“. Iată de ce nu trebuie părăsită nădejdea pentru nici un păcat oricare ar fi acela.

Păcatul cel mai mare Odată, un preot a fost întrebat: Părinte, care este cel mai mare

păcat? Sinuciderea este fără îndoială cel mai groaznic păcat. Nimeni nu are dreptul să îşi ia viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate i-a dat-o. Chiar dacă, în viaţă, ne încearcă mari greutăţi sau deznădejdi, Dumnezeu ne-a dat şi puterea de a trece peste ele, iar prin rugăciune şi căinţă, toate vor părea mai uşoare.

Iuda a fost cel care s-a rupt de Iisus şi de învăţătura Sa. Treptat, inima lui s-a îndepărtat de Dumnezeu şi locul dragostei şi al voinţei a fost luat de nechibzuinţă. Încrederea dată de credinţă a dispărut. Mai întâi, Iuda nu a fost de acord cu Iisus, apoi L-a tradat, pentru ca, în final, să-şi ia viaţa, ca semn al ruperii totale de Dumnezeu. Iuda nu s-a omorât din deznădejde, ci din ură. Şi, de aceea, sinuciderea este cel mai mare păcat.

Inima ta trebuie să trăiască în speranţa îndreptării, a mântuirii, nu să fie omorâtă. Chiar şi cel mai păcătos om nu trebuie să cadă pradă deznădejdii, ci să aibă încredere în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Prin

27

sinucidere, omul nu scapă de necazuri, ci se condamnă singur la neputinţă, nemeritându-şi astfel mântuirea. A-ţi lua viaţa nu est eroism, ci laşitate.

Voi l-aţi lăuda pe căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea să scufunde singur corabia, înecând tot ce este pe ea??? Furtuni de păcate ne încearcă şi pe noi. Să renunţăm la luptă? Să renunţăm la viaţă? Să înecăm singuri tot ce este mai bun în noi: speranţa, iubirea, dorin ţa de viaţă? În nici un caz. Cu atât mai mare este meritul celui ce reuşeşte în viaţă, trecând peste obstacole şi greutăţi.

Sinuciderea nu dovedeşte o înălţime sufletească, un curaj deosebit ci mai degrabă o minte destul de nesănătoasă. Curaj în viaţă dovedeşte acela care înfruntă greutăţile ce-i stau în cale. Mântuitorul n-a recomandat Sfinţilor Apostoli sinuciderea, ci să fugă din calea persecutorilor.