Cursurile de Morală creștină

din anul universitar 2013-2014

CURSUL 1 (Definiție, obiect, scop, metode)Creștinul răsăritean se definește prin adorarea lui Dumnezeu și prin

comportamentul moral.1

În viziunea lui Rudolf Otto (Sacrul) sacrul este prezentat ca o realitate tainică în

fața căreia tremuri, care stă la distanță și în fața căreia te simți umilit2 (aceeași viziune

ca în Antichitate). Sacrul apare ca o forță surdo-mută, cu puteri de căpcăun, o existență

când difuză, când confuză, care uneori te sperie, alteori te uimește, în termenii lui Otto:

majestas, misterium tremendum / fascinosum / numinosum / augustum, Das Ganz Andere,

reactualizând spiritul păgânismului protogerman. În tradiția răsăriteană, sacrul este

cineva Care îți vorbește, Care te cheamă.

Creștinismul este compus din Revelația divină, credință, doctrină, cult și viață

trăită conform doctrinei. Creștinismul a dezvoltat un sistem de învățături cu privire la

Dumnezeu și la om.

Scopul = trăirea adevărurilor de credință ce favorizează integrarea în lumea

tainică a lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu ne-ar fi dat porunci fără un sens precis și cu neputință de împlinit.

Arsenie Papacioc: Dumnezeu nu are nevoie de nătăfleți, ci de eroi. Hristos ne-a învățat

cum să făptuim, cu trezvie, nu cum să gândim abstract.

Toate adevărurile de credință trebuie trăite în funcție de împrejurări. Grigorie de

Nyssa: Lucrările lui Dumnezeu trebuie imitate pe cât posibil de fiecare om... pe cele pe

care putem să le imităm. Pe cele pe care nu le putem imita, trebuie să le venerăm și să le

respectăm. (v. cultul)

Mântuirea obiectivă = etern valabilă.

Mântuirea subiectivă = credință + fapte bune.

1 Unii respectă “naturalul religios”: ritual, zeciuială, post.2 Creștinismul prețuiește țărâna din care am fost creați.

OBIECTUL MORALEI

Obiectul moralei creștine îl constituie faptele omenești conștiente, libere și cu

sens3. Ele pot fi bune sau rele și sunt sancționabile dpdv moral.

Un curent deviant: O faptă săvârșită sub presiune nu este morală. Totuși, faptele

lasă urmări morale indiferent dacă sunt comise sub presiune/libere sau conștiente.4 În

rugăciuni găsim expresii care ne impun să credem că, de exemplu, nălucirile din timpul

somnului sunt imputabile, pentru că – zice chiar Freud – sunt replicile faptelor /

dorințelor din timpul zilei, în starea de veghe.5

Cei care împing morala în zona dreptului susțin că faptele comise din rutină, sub

stare de inconștiență,6 nu sunt fapte morale.7 Este just până la un punct, pentru că tot ei

susțin și că faptele rezultate ale unor boli mintale nu sunt sancționabile moral, ceea ce

este greșit, pentru că aceste fapte lasă urme atât ontologice, cât și de ordin moral.

ETIMOLOGIA

Numele disciplinei provine din gr. θική (adjectiv format de la subst θος (τό)=

obicei, atestat la Homer: τ θεα = locuința oamenilor și a animalelor). τ θη reprezintă

comportamentul care îți dă starea de bine.

Aristotel împărțea virtuțile în: virtuți etice (înțelepciunea, cumpătarea, curajul =

mai practice, creează confort) și virtuți noetice (capacitatea minții de a judeca abstract).

În NT: 1 Co. 15:33 Tovărășiile rele strică obiceiurile ( θη) bune.

Luca 1:9, θος = datină comună

Luca 22:39, θος = datină individuală

Fapte 16:21, θος = datină națională.

Etica studiază, deci, modul de comportare individual și colectiv, precum și

principiile generale care reglementează modul de comportare.

În latină termenul grecesc a fost redat prin adjectivul moralis, e (format de la

subst. mos, moris = morav). Seneca e primul autor de limba latină care folosește acest

3 Toate aceste fapte aparținând nivelurilor profunde ale personalității.4 Dumitru Dulcan, Inteligența materiei: Fondul energetic al ființei noastre e amprentat de gândurile șiexperiențele din timpul vieții. Experiențele negative sau pozitive se imprimă în fondul sufletesc uman.5 După pr. Galeriu, acestea reprezintă ceea ce ai vrea să faci conștient dar ți-e frică.6 Conștiență = Gewissen și Conștiință (raportare la legea morală) = Bewusstsein.7 Ca, de exemplu, lucrătorii în fabrici, care acționează mecanic, aproape inconștient.

termen, în sintagma philosophia moralis ( = sophrosyne8).

Etica și morala sunt doi termeni interșanjabili. Morala arată condiția ca faptele

omenești să fie raționale. Vorbim de intenționalitatea filozofiei practice.

Iluminismul a făcut separația dintre etică și morală (Montesquieu, Enciclopedia),

departajând moravurile de morală astfel: a) les moeurs, moravurile = formele

determinate de existență în funcție de spațiile umane specifice; b) la morale = exigențele

cerute de religie.

Etica preia sensul de moravuri, fără norme, reguli, adoptată de filozofie. Morala

studiază noțiunile de bine și rău, pe baza autorității religioase, care dă reguli.

Morala e disciplina teologică ce studiază faptele omenești așezate sub autoritatea

voinței lui Dumnezeu spre împlinirea scopului pentru care a fost omul creat. Morala e

interesată și de comportamentul individual și de cel comunitar. Morala creștină nu e de

grup select sau de getto.

METODE

Multiple, precum: analiza, sinteza, deducția ș.a.

În funcție de Revelația divină, morala creștină apreciază calitatea faptelor

umane, dar și a gândurilor și a vorbelor. Ea nu doar constată calitatea faptelor prin

raportare la exigențele revelației, ci vizează și împroprierea harului care ajută unui

comportament moral. Vizează dinamismul spre Dumnezeu. Morala creștină studiază

semnificația morală a formelor de cult.

Scopul = dobândirea fericirii în Împărăția lui Dumnezeu (binele moral).

DEFINIȚIA RELUATĂ

Morala a) stabilește și prezintă sistematic și critic normele după care omul își

orientează viața.

b) prezintă sistematic modurile în care omul înfăptuiește binele moral.

CURSUL 2 (Morala ca disciplină teologică)Morala este normativă nu pentru că se reduce la un cod moral, ci pentru că este

modul sistematic de împlinire metodică a voinței lui Dumnezeu potrivit modului de

8 σωφία = activitatea rațiunii pure (prin care Kant nu poate recunoaște existența lui Dumnezeu) φρόνησις= înțelepcinea practică.

viață al lui Hristos9.

Sistemele de morală sunt numeroase: religioase, filozofice, umaniste. În schimb,

morala creștină este teologică prin faptul că izvorul ei principal e Revelația. Totuși, ea

nu exclude puterea de judecată a omului. De aceea, morala creștină folosește

contribuțiile moralei filozofice, de drept, umaniste ș.a. Fundamentându-se pe Revelație

și folosind instrumentarul laic, morala creștină îndreaptă omul spre îndeplinirea

binelui moral = fericirea în Împărăția lui Dumnezeu.10

Ce înseamnă Împărăția lui Dumnezeu?

Ebr. malkuta = imperium (împărăție) și dominium (împărățire, exercitare a

actului).

= basileia (în Rugăciunea domnească: Să se statornicească în noi modul

Tău de acționare).11

Fericirea nu înseamnă o socoteală a faptelor bune după moarte, ci e activată cu

fiecare împlinire a faptelor bune, ca expresie a manifestării lui Dumnezeu în noi.

Morala = disciplina teologică care, pe baza Revelației, înfățișează sistematic

normele după care trebuie să se conducă omul spre a atinge scopul (asemănarea cu

Dumnezeu, binele suprem).

Căile de ajungere la fericire sunt poruncile lui Dumnezeu.12 Omul nu își poate

găsi libertatea decât în sistemul (alcătuit din porunci) pentru care a fost creat.13

Dumnezeu Se găsește în spatele poruncilor Sale.

Obiectivul vieții morale trebuie urmărit de-a lungul întregii vieți, spre

dobândirea fericirii individuale și comunitare.14 Faptele omenești nu se împlinesc ca

răspunsuri strict individuale la exigențele unei legități dumnezeiești, ci faptele noastre

se vor împlini vizând totdeauna un altul (semen/Dumnezeu/sfinții); nu este vorba de

exigențe disparate fără sens sau cu sens, produse ale minții omenești, ci de poruncile

bazate pe Revelație, expuse de mințile iluminate de Dumnezeu.

9 Protestanții preferă termenul etică, catolicii și ortodocșii morală. Primii sunt foarte stricți dpdv almoralei/eticii. (v. cazul Dl. Prof. Heiser).10 V. Fericirile, Mt. 5. La greci, eudaimonia (teoretizată de Socrate) = fericirea, pe care Aristotel o defineștedrept ajungerea la nemurire. Aristotel chiar scrie în Despre Suflet că acesta este ceva divin.11 Împărăția lui Dumnezeu este între/în voi.12 Entropia universală. Legile II ale termodinamicii. Lupta pentru nemurire.13 Cf. Rugăciunea de la Slujba Înmormântării: Iar el călcând cuvântul / rațiunea poruncii Tale.14 În comuniune cu rudele, cu sfinții.

Faptele omenești vor fi judecate pe baza scopului etern = eternizarea noastră în

Împărăția lui Dumnezeu.

Normalitatea funcționării rațiunii umane e garantată doar în interiorul credinței.

Revelația = tot ceea ce a făptuit Dumnezeu pentru noi în istorie (cuvinte, fapte,

imagini, (Stăniloae)).

= Însuși Hristos, centrul, sublimul vieții umane, model, putere, garant

Tatălui, mijlocitor între om și Dumnezeu.

Celelalte sisteme morale au valoare câtă au în ele însele, subzistând separat de

autorii lor. Autoritatea autorului provine din faima sistemului compus de el.15 Însă în

creștinism nu adopți doar învățătura, ci și pe Autorul ei, asumându-L (Ioan 6), prin

unirea cu Persoana vie a lui Hristos, nu prin asumarea unei doctrine (fie ea și creștine)

aparținând unei persoane care a trăit într-o istorie din trecut.

Prin Imitatio Christi, creștinul Îl simte duhovnicește pe Hristos, primind de la El

sfaturile și puterea de a merge pe drumul dreptății. Deci, avem de a face cu ceva mai

mult decât o doctrină; de fapt, cu un mod de viață deplin și optim.

Cultul divin particular și public = răspunsuri reverențioase către Hristos, Care

intră în legătură cu noi prin har. Unirea omului prin har și Taine cu Dumnezeu îl

modelează spre a împlini mai ușor poruncile lui Dumnezeu.

Morala creștină e mai mult decât o morală obișnuită, prin particularitatea de a

comunica cu întemeietorul ei prin receptarea învățăturii, imprimarea cu modelul Lui

de viață și prin imprimarea cu viața Sa dpdv sacramental.16

CURSUL III (Fundamentele moralei creștine: revelația divină și rațiunea

umană)Astăzi există două atitudini din partea creștinilor deviatori: 1) unii care

selectează o parte din învățătura lui Hristos, pe care le adaptează la condițiile lumii de

astăzi;17 2) alții țin cu dinții de forme învechite de morală creștină (fixism /

fundamentalism superficial). Aceste două atitudini riscă să sufere “chinurile patului

15 Cf. cazul lui Socrate. Se pare, totuși, că Socrate nu a fost cum apare el în dialogurile lui Platon, dacă îlcomparăm cu replica sa din Xenofon.16 De aceea, exigențele umane sunt chiar mai dure decât cele cerute de Hristos.17 De zece ani se lucrează la crearea unui cod moral universal acceptat, cu influențe din toate religiile.

procustian”.

Adevărata morală creștină se află deasupra acestor două atitudini extremiste, nu

pe o cale de mijloc între acestea două! (Întotdeauna, alimentați cu Duhul lui Hristos,

rezolvăm altfel problemele.)

Aspectele fundamentale ale învățăturii lui Hristos

a) Iisus Hristos aduce vestea cea bună a paternității dumnezeiești (Dumnezeu

este Tatăl nostru) și a mântuirii. Punctul de plecare este mesajul adus de Hristos. Esența

creștinismului se fundamentează pe iubirea Tatălui, manifestată la Întrupare. Hristos

nu spune: Iubiți-vă că așa trebuie! ci precum v-am iubit Eu! Iubirea lui Dumnezeu

investește în noi putere, așa cum seva pătrunde în corzile viței.

b) Eșecul uman și biruința dumnezeiască (amândouă evidente pe Cruce), din care

se împărtășește neputința umană (Ioan 15).

c) Nefericirea implacabilă, de care omul e responsabil. Hristos aduce fericirea

prin înnoirea moralei.

d) Hristos se adresează exclusiv omului, de unde caracterul personal(ist) al

moralei creștine. Hristos neglijează latura socială a omenirii doar în mod aparent! Prin

schimbarea individuală se schimbă și societatea.

e) Puritatea inimii, esențială pentru lansarea creștinilor în iubirea totală a lui

Dumnezeu. Lepădarea de zgura/rugina18 grijilor de zi cu zi, care fac imposibilă

contemplarea lui Dumnezeu în inima omului (nous) = oglinda dumnezeirii în noi. E

nevoie de o angajarea totală. Totul e posibil pentru cel care crede.

f) Împărăția (/-rea) lui Dumnezeu și pocăința (metanoia = întoarcere). Căința nu

este egală cu pocăința. Căința poate duce la sinucidere.

g) Iubirea față de aproapele, care e diferită de sentimentalismul ce Îl exclude pe

Hristos (filantropie necreștină). Iubirea de aproapele este destinată jertfirii de sine în

cinstea lui Hristos, se adresează Lui, nu e generată de o generozitate firească. În fiecare

act trebuie să-L simțim pe Hristos. Iubirea față de persoane care fac parte din același

trup christic. = Punct de plecare, dar și scop (Ioan 13:35).19

Revelația = complexul de acțiuni ale lui Dumnezeu către lume, concretizat /

18 J. L. Marion: Biserica este o adunătură de păcătoși. Pavel: de sfinți.19 Rugăciunea este respirația sufletului.

sublimat în persoana lui Hristos. Revelația nu înseamnă un tabel de reguli.

Fundamentele moralei creștine = revelația dumnezeiască și rațiunea umană. De

unde, caracteristicile ei au autoritate dumnezeiască. Binele moral creștin este egal cu

voința lui Dumnezeu. Exigențele lui Dumnezeu se exprimă în poruncile Lui20, căi către

Dumnezeu, care se impun conștiinței morale ca un imperativ absolut.21

CURSUL IV (Caracteristicile moralei)1) Revelată. Morala creștină se fundamentează pe Revelație. Revelația depășește

simpla informație și oferă omului accesul la comunicarea cu Dumnezeu. Cuvântul și

duhul lucrează împreună.22 Morala creștină nu înseamnă doar educare religioasă, ci și

creștere duhovnicească. Morala lui Hristos e mai mult decât morală.

2) Dinamică. Adevărurile creștine sunt dinamice. Prin virtuțile teologale, morala

creștină realizează unirea omului cu Dumnezeu. Virtuțile credința, nădejdea și

dragostea se intercondiționează, ca într-un organism.

Morala creștină utilizează cuceririle intelectuale ale științei, dar pentru viața

nouă, pentru noul ethos, ea utilizează harul, cultul creștin (răspunsul reverențios al

omului către Dumnezeu), Sfintele Taine.

3) Dialogală. Omul este ființă socială. Stăniloae: intenționalitate, care se

realizează în comuniune. Panaiotis Nellas folosește, ca titlu pentru lucrarea sa,

sintagma: ζ ον πολιτικόν = ființa care se îndumnezeiește. Omul își sporește

responsabilitatea în dialog cu lumea și cu Dumnezeu. Există un schimb de energie de la

naștere, pe care o dăm și ca produs (ca plus-valoare), nu ca reziduu.23

Astăzi, suntem dependenți nu de dialog, ci de tehnica de comunicație. Omul nu

mai dialoghează, nu ne mai întâlnim în comuniune. Viața este totuși un sistem deschis.

20 Grigorie de Nyssa: Poruncile formează o pecete imprimată în sufletul uman, pe baza cărora se vaproduce Învierea după moarte. Sf. Vasile: faptele/gândurile umane se imprimă în suflet ca pecetea înceară.21 Dacă te simți parte a corpului mistic al Bisericii, nu poți desfrâna. 1821 Telegonia, Francois de Vorangile:dacă prima împerechere a unei femele e cu un inferior, e nevoie de cinci împerecheri pentru a naștecalitate. Felix Ledampteque. Ioan Biberi (?) 74-77 Eros, Psiho-Somatica Feminină, Personalitate și destin:Femeia culcată cu mai mulți bărbați naște părți din genele tuturor.22 Eliade: in illo tempore = intrarea în legătură cu strămoșul care a trăit într-un timp trecut nedeterminat.23 Eliminăm și celule moarte și transpirație, dar acestea se întorc în natură și continuă un anumit lanțtrofic, în alte rațiuni.

Este important ce introducem în noi din acest inevitabil dialog cu lumea. Nu pot lăsa să

intre în mine orice. În relația-dialog divino-umană, Dumnezeu îl stimulează pe om, îl

cheamă, îi oferă harul și îi comunică mesajul prin acte, cuvinte, imagini (Stăniloae) =

Revelația. Când vede slava lui Dumnezeu, omul oferă:

a) un răspuns direct, ca în evanghelii sau ca răspunsul lui Saul.

b) un răspuns indirect, pe care toți trebuie să-l dăm, un răspuns-recunoaștere a

valorilor create de Dumnezeu, în împlinirea cu responsabilitate a datoriilor ce i-au fost

încredințate omului. Omul răspunde indirect prin virtuțile teologice și prin cultul divin.

Omul își împlinește menirea dacă viața lui Îl propovăduiește pe Dumnezeu și Îl

face să Se sfințească în noi.24

4) Hristocentrică. Hristos ne plasează într-o nouă ontologie. Dacă cineva este în

Hristos, este făptura cea nouă. v. și Ioan 6:46-57. Hristos ne cere să-L mâncăm, ca

μυστήριον, ca sacramentum. Hristos aduce un nou mod de a fi, o nouă ontologie,

exprimată într-un nou ethos = în și prin tine25 se vădesc în lume planurile lui

Dumnezeu, de unde schimbarea lui însuși și a lumii întregi, și eradicarea păcatului din

ființa umană. Omul se întoarce spre sine, se evaluează în relație cu Hristos, își înțelege

propria nedesăvârșire.

Morala acceptă omul cu tot ceea ce reprezintă el și crede în împlinirea acestuia

doar la nivel ontologic. Omul este omenesc, dar poate ajunge departe de păcat.

Omul nu plinește poruncile din frică sau pentru răsplată, ci din naturalitatea noii

ontologii, în cadrul căreia nu pui problema dacă împlinești sau nu poruncile, ci

împlinirea face parte din profilul vieții creștine.26

5) Ecleziologică

6) Liturgică (a Sfintei Liturghii)

7) Monahică (monahism)

8) Socială = mod de mărturisire a lui Hristos în lume.

CURSUL V (Morala creștină și alte morale)

24 Face ce vede la Creator.25 Hristos trăiește pentru Tatăl, noi pentru Fiul.26 Ca să mergi pe bicicletă, trebuie să dai din pedale fără să îți pui întrebări.

Morala se confruntă nu cu un set de norme, ci cu o realitate în care Dumnezeu27

există și ne provoacă la dialog.

Morala creștină = ethosul în care suntem continuu în dialog cu Cineva, nu un

ethos nostalgic, care nu se concretizează vreodată, ca o fată morgana (ca în cazul

diverselor metamorale). Etica lui Aristotel cerea un progres absolut întru nimeni28, fără

conștiința comuniunii. Creștinismul = devenire întru Hristos. Morala creștină nu e

victima unor concepte (ca la Kant), nici o morală individuală dezlegată de comunitate.

Întreținerea cu Dumnezeu ca urmare a invitației la dialog dă naștere etosului creștin.

Morala și religia29 nu sunt legate în mod necesar.30

Morala începe de la Binele suprem, spre deosebire de punctul de vedere metafizic

potrivit căruia binele nu e pătrunzător/prezent în viața concretă a oamenilor. Platon:

ideea de bine absolut, binele cetății = realitatea paralelă cu lumea, dar cosmică. Pentru

Platon și Aristotel, morala furnizează omului idealul dobândirii nemuririi, nu cunoaște

păcatul și vorbește despre un zeu demiurg, modelator. În ciuda regulilor pe care ți le

impune morala, aceasta este inutilă dacă nu mă pune în dialog cu Dumnezeu.

Religiile statice primitive susțin o morală închisă pe baza interdicțiilor și a

tabuurilor. Anumite spirite alese tind spre fidelitatea față de conștiința lor, spre o

morală mai bună. Conștiința = absolut în sine (J.J. Rousseau).31

Când dispare sentimentul religios, conduita morală, pe care o inspira altă dată

sentimentul religios, poate să pretindă că menține acest sentiment, păstrând valorile în

care respectiva personală a fost crescută, caz în care vorbim de o morală laică. Profiți

de ceea ce a pus trecutul în noi și nu mai ai contact cu sentimentul religios. Azi omul

profită de ethosul în care s-a născut și a crescut, fără contact cu sursa ethosului.

Morala nereligioasă / antimorala

Toate normele sunt izvorâte din sinea omului, iar desăvârșirea propusă de

această morală ignoră complet pe Dumnezeu = morale umaniste.

Morala umanistă este antropocentrică, religioasă, pentru că această morală

apelează la religie ca la o autoritate care o sancționează – ceva exterior. Morala creștină27 Credința = atingerea harului de către rațiune (Stăniloae).28 Și Lenin spunea: Eu nu cred în Dumnezeu, ci într-o forță (Caiete, 14).29 Wilhelm Ut numește credințele orientale religii.30 New Age, Anthroposophia nu prezintă sisteme morale.31 Blaga, Conștiența filozofică.

este profund pătrunsă de tot ceea ce înseamnă religie,32 pentru că Cuvântul33 lui

Dumnezeu e încărcat cu harul/enegia Lui. Nu pot fi responsabil în fața unui principiu.

Responsabilitatea este capacitatea omului de a răspunde adecvat chemărilor lui

Dumnezeu. Pentru creștinul ce se simte solicitat de Hristos, responsabilitatea e inclusă

în răspunsul pe care îl dă Tatălui prin Iisus Hristos, pe baza credinței (actul de fidelitate

față de cineva în care investim iubire, speranțe ș.a.) și a iubirii.

Viața religioasă ca răspuns

Prin virtuțile teologale ne apropiem de Dumnezeu, care ni Se comunică. Ne-a

vorbit prin Hristos. Cultul Bisericii modelează viața morală a Bisericii sub forma unei

convenții de reverențiozitate, pentru că orice întâlnire cu Dumnezeu e o cină a Fiului de

Împărat la care nu ne putem prezenta neglijent.

Viața morală ca responsabilitate față de lume

Ființa ce se aseamănă cu Dumnezeu prin modelul în care se comportă în lumea

înconjurătoare față de semeni, înfăptuiește dreptatea morală. În orice loc întâlnim

iubirea lui Dumnezeu. Noi răspundm acestei iubiri. Fapta morală e integrată în dialogul

dintre om și Dumnezeu, ca responsabilitate supremă.

Dialogul cu frații nostri este guvernat de Hristos. Ecologia creștină presupune

conștiința faptului că peste tot e Dumnezeu, pătrunde în toată lumea (inclusiv în tine).34

Tot efortul moral vizează mântuirea. Sf. Nectarie: Împărăția lui Dumnezeu este

binele absolut.

Grija față de aproapele = grija față de propria mântuire35 sub perspectiva pe care

Dumnezeu o are spre orice om.

În interiorul moralei religioase nimic nu este de prisos.

În trupul lui Hristos nu mă pot comporta ca un mădular dereglat.

De la Socrate până astăzi, autodesăvârșirea a fost înțeleasă diferit. În creștinism,

desăvârșirea de sine înseamnă mântuirea și fericirea în Împărăția lui Dumnezeu

(diferită de însingurarea eudaimonică, ca pătrundere într-o ființă nepersonală), prin

comuniunea cu o lume de persoane, la cel mai înalt nivel cu Dumnezeul cel viu și cu32 Ții post cu gândul la bucuria anticipată izvărâtă din sărbătoarea Nașterii Domnului.33 Cuvântul este materia fonică încărcată cu sens. Noi încărcăm și imprimăm un duh cuvintelor noastre.34 Nu te poți comporta cu neglijență față de pădure, mediul înconjurător. Ceea ce e sancționabil nu e faptade aruncare a chiștocului pe stradă, ci atitudinea.35 Ortodocșii se iubesc înainte de a se cunoaște. (Rafail Noica)

semenii, care începe încă de aici. De unde rezultă că pentru creștin, comportamentul

moral capătă valențe noi. Morala creștină e religioasă, nu sistem moral fundamentat

exterior pe exigențele Revelației. Avem regula + citatul, din care ne hrănim

duhovnicește din relația personală cu Dumnezeu.

CURSUL VI (Ordinea morală)Există o ordine a Universului incontestabilă. Există legi care nu se schimbă

(lumina, gravitația). Dacă analizăm fenomenele naturale produse în Univers, înțelegem

că toate se produc într-o anumită ordine. În funcție de această ordine, știința a

descoperit diferite legi: ale naturii, ale Universului mare, ale Universului mic ș.a.

În mod general, sunt acceptate trei ordini: 1) fizică, 2) logică, 3) morală.

1) Ordinea fizică, referitoare la raporturile constante care există între

fenomenele fizice din lume. Dacă acceptăm că lumea vie, sub multe aspecte, este

produsul unor fenomene biochimice sau biofizice, acceptăm că sub ordinea fizică se

află și cea biologică. Toate realitățile universului funcționează în funcție de aceste două

ordini, de la infinitul mic la infinitul mare, în funcție de o raționalitate care uimește pe

oricine.

2) Ordinea fizică se reflectă și în gândirea oamenilor. Pe baza ei vorbim de

ordinea logică.36 Orice judecată sănătoasă trebuie să respecte o anumită disciplină a

minții, reflectată în principiile logice (al identității, al noncontradicției, al terțiului

exclus, al rațiunii suficiente). Omul gândește logic pentru că ordinea gândirii logice este

fixată în modul de funcționare a minții omenești.37

Dovada ordinii logice constă în posibilitatea oamenilor de a se înțelege reciproc

de îndată ce apelează la un limbaj logic.38

3) Ca să trăim în interiorul parametrilor care fac din noi ființe cu adevărat

umane, vorbim și de o ordine morală absolut necesară omului... ca om (expresia

părintelui...). Sociologii semnalează că toate popoarele își reglemenează viața socială

prin norme, prescripții, legi care urmăresc înfăptuirea binelui și evitarea răului

36 Dereglate, ordinea fizică sau logică pot duce la cataclisme universale sau umane (schizofrenie,demență).37 Renascentiștii: ceea ce nu e cuprins în mintea noastră, nu poate fi acceptat.38 Uneori codificat, științific.

individual sau public, prin reglementarea bunelor raporturi dintre oameni.

Funcția care garantează existența ordinii morale este conștiința39 morală.

Împărțirea faptelor în fapte moralmente bune și moralmente rele are la bază exigențele

ordinii morale, asigurată de existența anumitor norme/principii, elaborate, în trecut sau

în prezent, prin aplicarea funcției conștiinței morale în anumite împrejurări concrete.

Ordinea morală e legată în mod necesar de viața morală a oamenilor, dar ea și

garantează viața morală a acestora.

În relațiile cu apropiații și cu Dumnezeu omul face efortul de a se conforma

exigențelor lor/Lui,40 ca să intre în ordinea celuilalt, fără de care nu se poate împlini ca

persoană. Familia este corespondentul palid a ceea ce reprezintă Sfânta Treime.

Dumnezeu Însuși se raportează la noi în datele vieții de familie.

Stoicii au folosit termenul de ο κησις pentru a denumi relația cu Dumnezeu.

După ei, Sf. Vasile cel Mare folosește συγγένεια = înrudire iar Sf. Grigorie de Nyssa

metafora scânteie divină. Se dezvoltă astfel conceptul de familiaritate cu Dumnezeu în

urma unui proces de familiarizare cu El,41 pe Care Îl percepe ca realitate personală Care

se comportă cu solicitudine/salvator față de el.42 De aici, necesitatea de a respecta voința

Sa, reflectată în porunci.

Întreaga raportare la un Dumnezeu personal și la cerințele Sale pune ordine în

propriul meu comportament, încât modul meu de a mă comporta este fertilizat de

raportarea la Dumnezeu. În măsura în care atentez la atotputernicia Lui și nu o

recunosc, atunci îmi permit să fac și altceva (păcatul), ceea ce mă scoate în afara ordinii

impuse de El. Această reportarea constituie noțiunea de moralitate. Moralitatea este o

starea de fapt constituită din procesul de raportare a faptelor noastre conștiente și

libere la voința lui Dumnezeu, i.e. legea morală. Dacă judecata conștientă stabilește,

39 Cicero, JJ Rouseau au opinat: conștiința = Deus in nobis. Totuși, nu trebuie înțeleasă drept forul unicindividual de decizie și judecată. Omul trebuie să respecte principiile gândite în trecut, nu să facă rabatde la ele.40 Pentru că laici nepracticanți, ca Emil Durckheim, în Formele generale ale religiozității, au împărțit lumeaîn sacră și nonsacră, a circulat teza că sacrul e ceva impersonal și că religiile nu fac altceva decât săadministreze sacrul. Totuși, Avraam se întreținea cu Dumnezeu ca și cu un prieten.41 Familiarizare este procesul continuu prin care mă străduiesc să păstrez familiaritatea cu Dumnezeu.Alftel, creștinismul devine o idelologie cu ceremonial cultual, cu achiziții culturale, cu respectarea unorporunci selectate în funcție de propriile preferințe.42 Sf Ioan Apostolul πα εσία = curajul de a vorbi franc, cu o conștiință care nu te acuză, cu spontaneitateacopilului nevinovat.

prin raportare la normele creștine, că o faptă este bună sau rea și noi le comitem, atunci

ele sunt așa, pe baza exigențelor lui Dumnezeu. Rezultatul raportării dă calificativul de

faptă moralemente bună sau rea. Raportarea faptei, vorbei, gândului la legea morală,

este ființa moralității.

Moralitatea este esențialmente legată de persoană, pentru că nu putem cataloga

fapte săvârșite de ființe inconștiente sau care nu dau un scop acestor fapte. Obiectul

moralei creștine îl constituie faptele (sau vorbe, sau gânduri) omenești conștiente,

libere și cu sens, împreună cu toate împrejurările sau contextele43 care influențează

aceste fapte în sens bun sau rău.

Ordinea morală constă în totalitatea faptelor morale, alături de consecințele lor.

În relație cu legea morală, faptele primesc calificativul de fapte morale bune sau rele.

Legea morală pretinde săvârșirea binelui indiferent de cum este gândit acest bine.

Binele din punct de vedere creștin

Binele este valoarea morală fundamentală. Modul în care sistemele de morală îl

înțeleg este diferit. Binele moral = summum-ul tuturor formelor de bine, care se referă

la anumite însușiri ale lucrurilor privite prin prisma plăcerii, a utilității sau a sensului

pe care acestea îl dau realității.

Prin bine înțelegem tot ceea ce corespunde aspirațiilor profunde omenești, dar și

firii umane și nevoilor ei. Această corespondență între dorință și obiectul dorit este

determinată de calitățile și însușirile specifice obiectului, nu de înclinațiile subiective

ale persoanei. Binele veritabil se prezintă sub toate aspectele sale valabil oriunde și

pentru toți. Trebuie să respecte valoarea personalității umane.

Binele creștin a fost identificat cu sfințenia, cu Împărăția lui Dumnezeu (după Sf.

Nectarie), cu Dumnezeu Însuși. Binele nu este o idee/abstracțiune/concept universal, ci

o realitate concretă și dimanică. Numai așa binele se poate uni cu ființa umană și o

poate face să se modeleze în funcție de binele pe care îl acceptă. Binele nu trebuie

căutat în afara lumii, ca grecii din Antichitate,44 pentru că el este accesibil omului.

43 Care influențează calitatea vieții, confortul, sfaturile bune/rele, părinții.44 Dumnezeul lui Platon era apersonal, deși proclamase că desăvârșirea umană este μοίωσις θε , dar oasemănare mai degrabă cu un principiu nepersonal.

CURSUL VII (Porunca divină)Porunca este parte constituentă a dialogului om-Dumnezeu.45 Pentru dialogul cu

Dumnezeu,46 trebuie să mă acomodez firii Sale și exigențelor Sale.

Prima poruncă: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alți Dumnezei afară de

Mine.

Porunca, sub formă de cuvinte adresate omului de către Dumnezeu-Iubire,

reprezintă expresia voinței divine și a unui modus vivendi. Împlinirea poruncilor

echivalează cu acel răspuns potrivit prin care Îl lăudăm pe Dumnezeu. Augustin, De

libero arbitrio, VI: “Legea lui Dumnezeu e expresia voinței și a ființei Sale, înscrisă în

fiecare inimă ca o chemare adresată de Dumnezeu tuturor.”

Harul lui Dumnezeu și porunca lui Dumnezeu

Morala nu înseamnă un fetiș pe care îl încarci cu propriile tale exigențe de care

mai apoi să ții cont cu strictețe. În istoria poporului evreu, Dumnezeu arată bunăvoința

Sa întâi, anunță eliberarea din robia egipteană, apoi oferă lui Moise poruncile.

Indicativul precedă imperativul! Deci, mântuirea, scăparea o primim în dar,47 nu ca o

consecință a împlinirii poruncii.

După ce a expus iubirea și mila Sa, Dumnezeu propune legământul, pe care

poporul îl acceptă. Ascultarea față de legământ reprezintă din partea poporului o

recunoaștere a lui Dumnezeu ca mântuitor și o recunoștință către El față de actul de

eliberare. Respectând ordinea istorică a evenimentelor, vedem, deci, că porunca

urmează harului și că ea este necesară dialogului om-Dumnezeu. Separată, ea își pierde

sensul profund, împlinirea ei fiind susceptibilă de cele mai variate deviații. În alt caz ea

ajunge să nu mai fie respectată, în ciuda tuturor amenințărilor posibile.

În fața poruncii afirmăm tipul de libertate pentru care optăm. Paradoxal,

libertatea, darul care mă menține în dialog cu El (ridicându-mă la un statul ontologic

superior), se desăvârșește numai în ascultare. Pe de altă parte, nu există vreun

legământ la nivel uman (alianțe interstatale, inter-grupuri umane ș.a.) care să nu

presupună porunci. Cu atât mai mult în plan teandric.

45 Dacă nu am fi diferiți, nu am avea nevoie de dialog. Diferențele fac posibil dialogul.46 Sf. Grigorie de Nyssa: În revelația Sa, Dumnezeu gângurește cu oamenii, așa cum se coboară părinții lamintea copiilor.47 Sf. Ap. Pavel: Ați fost răscumpărați cu preț scump.

De reținut că primul care face oferta este Dumnezeu. Exigențele sau poruncile

Lui nu sunt altceva decât daruri (exigente, ce-i drept). Mai mult decât un mijloc de a

dobândi și întreține dialogul, porunca este modul cel mai adecvat, indicat de Dumnezeu

Însuși, de a trăi în interiorul dialogului cu El.

Să vă iubiți unul pe altul precum v-am iubit Eu.

Avem datoria de a merge cu “vehiculul ordinar” (sintagma Pr. Stăniloae cu

referire la poruncă) ce ne duce în Împărăția lui Dumnezeu (acceptând că Dumnezeu

poate lansa către oameni și vehicule extraordinare).

Dacă trăiești respectând poruncile oferite gratuit de Dumnezeu dovedești că tu

ești parte a legământului om-Dumnezeu. Scopul poruncii este acela de a păstra, nu de a

crea relația om-Dumnezeu.48

Porunca divină și faptele omenești

Porunca este criteriul obiectiv al faptelor omenești. Morala laică preferă

conceptul de corectitudine subiectivă, care constă în căutarea generoasă a ceea ce pare

corect, drept, legal prin sine însuși, neglijând poruncile obiective.

Două mentalități comuniste care reflectă corectitudinea subiectivă: “Fur de la

colectiv, nu fac rău nimănui.” sau “Fumez, dar nu dăunez altora.”

Dacă intenția nu e împlinită în unitate cu morala împlinirii poruncilor, atunci se

pierde dialogul om-Dumnezeu.

Idealul desăvârșirii de sine, subiective, a “bunei intenții” e fascinantă, dar

falsifică morala constituită în dialog cu Dumnezeu.

I. Nominalismul (Evul Mediu, sec. XIV-XIX/XX) postula teza că lucrurile reale nu

au corespondență într-o lume ideatică, nu sunt expresia unor realități independente

(ca, bunăoară, la Platon). Conceptul de Dumnezeu nu exprimă pe Dumnezeu, de unde

ar rezulta că trebuie să luăm expresiile din Scriptură în importanța lor absolută, fără să

întreb: “Dar de ce să nu ucid, totuși?” sau “Cine a dat această poruncă?”. Tomismul (pe

baza aristotelismului) reevaluează nominalismul.49

II. Raționalismul kantian (începând din XVIII) pledează pentru un imperativ

categoric ce se impune fără să te întrebi cui aparține acest imperativ.

48 Dostoievski: Fericiți cei ce au idei.49 Să nu blamăm aprioric teologia scolastică, pentru că fără ea Europa occidentală ar fi devenitmusulmană mai mult ca sigur.

Ambele curente au exagerat prin plusarea autorității absolute a poruncii,

fundamentându-se pe voința supremă a lui Dumnezeu și neglijând subiectul uman al

acestei porunci. Prin urmare, porunca devenea astfel periculoasă pentru om, un om

cuprins de teamă, pe fundalul deismului care anula realitatea energiilor necreate.

Ascultarea oarbă de poruncă îl va pune pe om în fața unui Dumnezeu surdo-mut și va

face din el un subiect în stare de umilință, nu de dialog.

Pentru Immanuel Kant, legea reprezintă autoritatea universală abstractă care

planează peste tot. Greșeala lui este aceea că a uitat de situațiile particulare și de

puterile individuale ale fiecăruia. Abstracțiunile lui nu exprimă Persoana concretă,

ceea ce a dus inevitabil la sărăcirea moralității și, involuntar, la minimalizarea ei.

Legea divină pur și simplu fixează un minimum de cerințe. “Tu nu vei avea (sic)

dumnezei străini”, “Tu nu vei ucide”. Respectarea poruncii ne aduce și ne menține în

normalitate.

Pentru Kant, conștiința este funcția logică prin care aplicăm silogistic generalul la

particular. În Răsărit, morala e personalistă mai degrabă decât abstractă,

conceptualizată, pe temeiul chemării divine.

Filozoful și moralistul german accentua importanța capitală a lui soll (în germ.

“trebuie”), înțelegându-l ca pe o forță impersonală. Ajungând sclav al acestei forțe

impersonale, păcătosul face din ea propria lui lege, care nu mai vine de la Dumnezeu,

pentru că este ajustată minții lui. E un fel de a spune “Fă, din maxima ta, legea

universală pentru toată lumea”. Legea lui Kant nu duce la Dumnezeu, ci se interpune pe

traseul dintre om și Dumnezeu.

Creștinul, din contră, Îl urmează pe Hristos și respectă o morală a mântuirii, nu a

desăvârșirii de sine, pentru că noi am fost răscumpărați cu scumpul sânge al lui Hristos,

ca al unui miel nevinovat şi neprihănit (1 Petru 1:19), și pentru că trebuie să fim

desăvârșiți precum Tatăl nostru cel ceresc (Matei 5:48) și sfinți precum sfânt este El (1

Petru 2:9).

În loc de concluzie: mântuirea nu constă în câte virtuți am cumulat, ci în cât am

crescut cu fiecare virtute în dragostea pentru Hristos.

CURSUL VIII (Despre bine)Ca binele să fie cu adevărat bine, el trebuie să fie accesibil fiecărui om

(individual) și tuturor (comunitar) în același timp. Participarea oamenilor la bine

trebuie să nu creeze dispute sau tulburări în relațiile interumane, ci trebuie să fie cauza

unirii și a anulării piedicilor care ar sta în calea unirii și a armoniei dintre ei.

Binele nu este o idee, o metaforă, ci este Dumnezeu Însuși, Treime de persoane,

dar și Împărăția Lui. Nimeni nu este bun, decât numai unul Dumnezeu (Mt. 11:17)

Grigorie de Nyssa: Dumnezeu este bine înainte de toate; firea lui este bunătate.

Dumnezeu este atât în afara lumii, cât și în lume, în om, creat după chipul și în

perspectiva asemănării cu Dumnezeu (Geneză 1). Chipul este dinamic și conține în sine

posibilitatea asemănării ca proces.

Existența omului are originea în actul de creație al lui Dumnezeu, găsindu-se

într-un proces de schimbare / devenire ontologică. Ontologia omului nu se limitează în

ontologia cosmosului în care totul se schimbă fizic, biochimic, biologic etc. Schimbarea

omului nu e străină de aceste tipuri de schimbare în univers. Dar omului i se cere ceva

mai mult, și anume, o schimbare axiologică = principii, coordonate, valori. “Omul se

schimbă în funcție de ceea ce privește și de ceea ce iubește”, 50 după Sf. Grigorie de

Nyssa.

Echivalentul termenului valoare în greacă este ξια de la γω = a conduce, pentru

că te conduce la ceva. În Biserică, valorile au o direcție eshatologică. Deci, schimbarea

omului intrat în Biserică vizează lucrurile ultime. Eshatologia creștină nu e o realitate

nedeterminată, ci este Împărăția lui Dumnezeu = Binele creștin (Sf. Nectarie). Împărăția

Lui se află oriunde sălășluiește Dumnezeu.51 Dar singurul lucru unde nu vrea

Dumnezeu să se afle este libertatea umană. Grigorie de Nyssa: “dacă ar penetra

libertatea umană, s-ar contrazice pe Sine”.

Binele este și realitate eshatologică, și starea de bine (ca simțire a împărățirii lui

Dumnezeu, care se concretizează în tine, ca prezență a lui Dumnezeu în tine).

În Biserică, interiorul noii ontologii în care este integrat, omul se poate schimba

în mai bine dar, din păcate, și înspre mai rău. Schimabrea axiologico-eshatologică va50 “…putând să ajungă duhovnicesc până și în trup, sau carnal până și în suflet.”51 În Antichitatea greco-romană, capitala era stabilită în funcție de locul de reședință al împăratului.Capitala era acolo unde era împăratul.

determina ontologia ființei umane creștin-ortodoxe. Viața ortodoxă nu e o goană după

colecționarea virtuților, ci după schimbarea ontologică a firii. Starea de după Înviere

depinde de felul în care am colaborat cu harul, cu oferta lui Dumnezeu.

Binele există înainte de om, iar omul asumă acest bine în măsura în care se

con-formează/capătă formă (μορφή = modul de a acționa) după rigorile lui Dumnezeu,

con-figurându-și un mod de a acționa în lume. Cu fiecare poruncă împlinită, omul

depășește câte o etapă în procesul de asumare a binelui. În sens contrar, se naște răul.

Fără ca el să aibă ființă de sine,52 răul capătă existență în refuzul ființei umane de a se

conforma voinței lui Dumnezeu.

În calitate de chip al lui Dumnezeu, omul este și reflectare a puterii lui

Dumnezeu. Universul întreg este personalizat în om. În om universul întreg capătă

conștiința de a fi. De aceea, modul în care se schimbă omul determină modul

universului de existență. Căderea omului implică și căderea universului. Om, ca preot

al creației, are responsabilitate inclusiv ecologică asupra creației.53

Omul participă la Bunătatea lui Dumnezeu în două moduri:

a) se împărtășește de bunătatea Lui prin continua purtare de grijă a Sa, așa cum

se împărtășește întregul univers.

b) ca ființă vie, orientată axiologico-eshatologic, participarea la bine a omului este

și una activă, redată lingvistic de LXX prin homoiosis (asemănare). Omul se

împărtășește ca ființă nu statică, ci ek-statică, prin faptul că dăinuie în lume numai în

relație cu prototipul. Yannaras: Centrul de greutate al omului nu este în el însuși, ci în

afara lui: în aproapele, în Dumnezeu.

Astfel, binele omului nu va fi independent de Dumnezeu, ci va trăi binele doar în

relație cu El, cu Logosul Lui (Col. 1:15), Chipul adevărat al Lui.

Formele de bine de din afara individualității umane sunt realmente bine în

măsura în care corespund vocației omului de a se asemăna lui Dumnezeu.

Dumnezeu este ființă54 personală - ν - (Exod 11) și iubire (1 Ioan 4:8).

Dumnezeu nu se confundă cu orice bine din lume. Prin ființa Lui, Dumnezeu

52 Așa cum nici boala nu are o anumită ființă/ontologie, ci este o expresie a anormalității.53 Hindusul își cere iertare de la copacul pe care îl taie ca să se încălzească cu lemnul lui. Putem învăța șinoi ceva de aici.54 La Paton, este atestată numirea lui Dumnezeu ca τ ν, cu articolul la genul neutru, deci impersonală.

transcende orice bine. Grigorie Palama: Dacă Dumnezeu este, cele ce sunt nu există. Iar

dacă cele ce sunt există, Dumnezeu nu există.

Pe Dumnezeu nu Îl limităm nici la cele mai sublime denumiri („e iubire”, „e

bine”). Acest tip de formulări ne ajută să înțelegem o parte din ființa Lui. În momentul

în care Îl obiectivăm total, atunci Dumnezeu nu ar mai fi bine absolut, ar înceta să fie o

valoare absolută, ci ar fi o valoare ca oricare alta. Ar putea deveni chiar idol.

Binele ca realitate independentă de Dumnezeu sfârșește prin a deveni rău. Nimic

nu e bine prin sine în afara lui Dumnezeu, de bunătatea căruia se împărtășește cel care

se află în relație cu El. Binele nereligios se datorează tot lui Dumenzeu, care poartă de

grijă lumii prin energiile Sale.

Dacă binele este creat de Dumnezeu, rezultă că binele implică în sine ideea de

desăvârșire, nereducându-se câtuși de puțin la calea de mijloc, ca la Aristotel (între

exces și lipsă),55 ci la depășirea realității.

Una este împărtășirea pasivă de binele divin (regnul vegetal ș.a.), dar alta este

participarea directă (prin osteneală), într-o manieră aparte, potrivit calității omului de

ființă liberă. E vizat procesul nelimitat de asemănare cu Dumnezeu în sfințenie.

Raportarea binelui la persoana umană se concretizează în fericire. Binele este cauza

fericirii înțelese ca deplinătate absolută a vieții.56

Binele nu este obiect (de cercetare), ci realitate personală, astfel că doar prin

comuniune personală se realizează cunoașterea Lui, prin implicarea minții, inimii și a

simțămintelor umane. Grigorie de Nyssa: Dumnezeu se descoperă în revelație și în

același timp se ascunde, în abisul transcendenței sale neinteligibile.

Cu cât participăm la iubirea lui Dumnezeu, cu atât Îl cunoaștem și Îl

recunoaștem. Cu cât Îl re-cunoaștem (epi-gnosis Ioan 17:3), cu atât Îl iubim mai mult,

într-un proces nelimitat, fără teoretizări, fără abstractizări.

Lumea poate fi un bun mijloc de cunoaștere a lui Dumnezeu și al omului. Ea dă

mărturie despre bine, fără să fie binele absolut. Toate erau bune foarte (Geneză 1:35),

λίαν καλ ς. După cădere, universul rămâne afectat. Se naște dorul și nostalgia după

binele în care toate au fost create originar.

55 E vorba de înțelepciunea șarpelui, pe care Hristos o cuplează cu nevinovăția porumbelului; una fărăcealaltă duce fie la infantilism, fie la perversitate.56 În horă, salturile sunt o sugestie a dorinței de depășire din partea omului a dimensiunii telurice.

Avem o anumită cunoștință a binelui. Analizându-și propriile sale dimensiuni,

omul va înțelege ce înseamnă înțelepciunea lui Dumnezeu și înrudirea cu El. Ca ființă

logică, îndepărtându-se de păcat, omul se face el însuși lumină ce reflectă puterea

Logosului. Doar în relație cu El va cunoaște potențialitățile imponderabile ale ființei

sale. Dar numai în comuniune și cu o inimă curată.

Nostalgia paradisului se naște în inimile celor care descoperă în ei înrudirea cu

Dumnezeu. Normalitatea noastră este aceea de a fi așezați în bine.