cursul introductiv de poetica

21
Paradigme şi teorii Hartmann (1968) insistă asupra caracterului textual al semnului lingvistic, iar Emil Benveniste (1971) pune la baza tuturor studiilor asupra enunţării lingvistice unitatea care indică întreg complexul operaţiilor observabile dinlăuntrul enunţării. Dacă E. Benveniste îşi îndreaptă atenţia asupra aspectului enunţiativ al enunţării ca proces, R. Jakobson se concentrează asupra aspectului comunicativ şi al categoriei comunicării textuale, prin analiza funcţiilor limbajului (referenţială, emotivă, conativă, fatică, metalingvistică şi poetică). Harweg (1968) şi Dressler (1974) au tratat problemele fundamentale ale unităţii gramaticii structurale şi ale perspectivei generativ- transformaţionale şi îşi asumă o viziune asupra textului ca unitate lingvistică de referinţă teoretică şi ca dimensiune analitică. Încă din 1955, interesul pentru disciplina lingvisticii textuale este distribuit în două filoane paralele: unul european; altul american. Cea mai acreditată teorie este cea a lui Beaugrande şi Dressler, cea care încă din 1981 îşi propune o

Upload: nitu-dorel-viorel

Post on 01-Jul-2015

187 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

Page 1: Cursul introductiv de poetica

Paradigme şi teorii

Hartmann (1968) insistă asupra caracterului textual al semnului lingvistic, iar Emil Benveniste (1971) pune la baza tuturor studiilor asupra enunţării lingvistice unitatea care indică întreg complexul operaţiilor observabile dinlăuntrul enunţării. Dacă E. Benveniste îşi îndreaptă atenţia asupra aspectului enunţiativ al enunţării ca proces, R. Jakobson se concentrează asupra aspectului comunicativ şi al categoriei comunicării textuale, prin analiza funcţiilor limbajului (referenţială, emotivă, conativă, fatică, metalingvistică şi poetică). Harweg (1968) şi Dressler (1974) au tratat problemele fundamentale ale unităţii gramaticii structurale şi ale perspectivei generativ-transformaţionale şi îşi asumă o viziune asupra textului ca unitate lingvistică de referinţă teoretică şi ca dimensiune analitică. Încă din 1955, interesul pentru disciplina lingvisticii textuale este distribuit în două filoane paralele: unul european; altul american. Cea mai acreditată teorie este cea a lui Beaugrande şi Dressler, cea care încă din 1981 îşi propune o apropiere de ideea că textul este o acţiune, o sumă de operaţii care consimte să producă şi să controleze comunicarea, să reconstruiască relaţiile de coerenţă semantică şi pragmatică. 1

A doua teorie care circulă asupra textualităţii vizează respectul pentru aspectele standard: coeziune, coerenţă, intenţionalitate, informativitate, situaţionalitate, intertextualitate. Rămân în atenţie

1 Momentul important pentru lingvistica textuală apare abia după anii ’80, prin aportul teoretic al cercetărilor lui Brown-Yule (1986) din Statele Unite şi Beaugrande-Dressler (1994) din Europa. Primul insistă asupra importanţei procesului de conectivitate, cum este anafora şi catafora, în procesele fundamentale ale textualităţii, iar al doilea defineşte textul ca pe o ocurenţă comunicativă ce trebuie să respecte cele şase principii constitutive şi cele trei principii regulatoare.

Page 2: Cursul introductiv de poetica

tipologiile lui Berruto, (1980) teoriile lui Jakobson, (1960) Dressler, (1974), Grice (1975), Schmidt (1982), Coveri (1984), Werlich, (1975), Koch (1988), Lavinio (1990), dar şi cele ale lui Coşeriu (1955), ca instrumente utile pentru abordarea problematicii textuale. 2

În timpul parcurs s-au configurat orientări noi, ca cea fundamentată prin deschiderea spre o nouă viziune a limbajului, o paradigmă iniţiată de către Eugeniu Coşeriu şi susţinută apoi indirect de Harold Weinrich şi Emil Benveniste. Avem în vedere şi teoriile care au configurat primele sinteze (T.A. van Dijk, J.S. Petöfi, Umberto Eco, Beaugrande şi W. Dressler) dar şi detalierile ulterioare ce au determinat concepţii şi articulări greu de branşat la o teorie specifică şi coerentă. Textul este abordat ca o categorie verbală şi tratat diferit în raport cu unităţile limbii ca sistem, prin sfera specificităţii sale stăpânită de sens. Termenul însuşi de text primeşte un conţinut semnificaţional diferit, „ne-spusul” fiind acel aspect nemanifestat la nivelul expresiei, care „trebuie realizat la nivelul actualizării conţinutului.” 3

Din cele trei direcţii recunoscute în momentul de faţă, lingvistica integrală reprezintă doar cea de-a treia „forţă" pe plan mondial, după „generativismul" în accentuată descreştere şi semantica cognitivă, în masiv progres. Dacă structuralismul şi generativismul reprezintă cele două paradigme lingvistice cunoscute în ştiinţele limbajului, atunci lingvistica integrală reprezintă, fără îndoială, „noua  paradigmă" în orizontul lingvistic. Mircea Borcilă crede că acest orizont trebuie înţeles în sensul întoarcerii la fundamentele teoretice humboldtiene şi, în ultimă instanţă, aristotelice, ale ştiinţei lingvistice,

2 Tendinţa confirmată la Congresul din 1998 de la Copenhaga dedicat Lingvisticii comparative a textului, aduce în prim plan confruntarea studiilor asupra lingvisticii textuale, între orientarea europeană şi cea americană, confruntare ce are ca scop primordial să individualizeze strategiile comune de elaborare a parametrilor textualităţii în convergenţa unei viziuni coerente.3 vezi Umberto Eco, Lector în fabula. Le rôle du lecteur, Paris, Edition Grasset, 1979/1985, p. 62

Page 3: Cursul introductiv de poetica

pentru că ea presupune cinci parametri cardinali care constituie adevăratul „pentalog" al integralismului lingvistic: „Întemeierea întregii lingvistici pe un fundament epistemologic antipozitivist; (2) schimbarea radicală a perspectivei de abordare şi constituirea lingvisticii, pe această bază, ca ştiinţă integrală a vorbirii şi nu doar a limbilor; (3) definirea obiectului noii lingvistici ca fiind reprezentat de "funcţia semnificativă"a creaţiei de semnificaţii şi/sau de "competenţa lingvistică", în sensul coşerian; (4) delimitarea subdomeniilor fundamentale ("vorbirea în general", limbile, textul), corespunzătoare celor trei planuri ale competenţei (elocuţională, idiomatică, expresivă) şi straturi de conţinut (designaţie, semnificaţie, sens); (5) dezvoltarea, în acest cadru, a investigaţiilor sistematice preponderent descriptive sau "empirice". 4

Încă din perioada cursurilor de la Tübingen, E. Coşeriu dezvoltă propria sa teorie, în care se prefigurează o lingvistică a textului ce reabilitează interpretarea textelor literare în orizontul unei hermeneutici a sensului. Deviza de principiu folosită de E. Coşeriu ca metodologie pentru lingvistica textului este: „Dove compaiono contraddizioni concetuali si devono operare delle distinzioni.” 5

O primă formă de abordare este cea care presupune o lingvistică bazată pe observarea tuturor fenomenelor lingvistice ale textului concret, deşi lingvistica textului s-a dezvoltat în paralel cu acestea, pierzând legătura cu intimitatea globală a lingvisticii. Analiza prioritară a textului pentru descrierea structurii unei limbi nefiind întotdeauna posibilă, ea determină fuzionarea limbii, în baza textului, fără a se identifica totuşi cu acesta. Textul conţine o structurare gramaticală şi asumă un plan autonom al limbajului. Autonomia textului

4 vezi Mircea Borcilă, Eugeniu Coşeriu, fondator al lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în Limba română, nr. 4-8, anul XI, Chişinău, 2001, pp. 48-565 vezi Eugenio Coseriu, Linguistica del testo. Introduzione a una linguistica del senso, Roma, La Nuova Italia Scientifica, 1997, p. 29

Page 4: Cursul introductiv de poetica

este provocată de specificitatea fuziunii textuale şi este validată de conexiunea ireductibilă a planului textului, a planului vorbirii în general şi a planului limbii.

În prezent, se încearcă organizarea unei lingvistici a textului pornind de la teoria expusă de E. Coşeriu încă din anii 1955-56 şi configurată în cărţile sale reprezentative: Textlinguistique. Eine Einführung, Tübingen, 1980 şi ediţia italiană, Linguistica del testo. Introduzzione nell una hermeneutica del senso, Roma, 1997, cărţi care constituie versiunea revăzută a cursului ţinut de Magistru între anii 1977/1978 la Universitatea din Tübingen şi care au stat şi la baza abordării noastre din acest îndrumar.

Lingvistica textului este o expresie introdusă de Eugenio Coşeriu încă din 1955 în Determinare şi cadru6 care vizează natura limbajului ca activitate universală a lingvisticului. Această reflecţie se extinde asupra celor trei planuri ale limbajului şi ea reprezintă o abordare proprie pentru: o lingvistică a limbii, o lingvistică a vorbirii şi o lingvistică a textului. Savantul de la Tübingen intenţionează să realizeze nu atât o lingvistică a textului cât o lingvistică a vorbirii, ca disciplină autonomă, concentrată pe tehnica limbajului ca activitate universal umană. Eugeniu Coşeriu apreciază că în cercetarea actuală lingvistica textului este reprezentată, parţial, de către disciplina numită „critică stilistică” sau „stilistica vorbirii”. Acest fapt aduce, în opinia sa, o nouă perspectivă în hermeneutica sensului ataşată teoriei integralismului. Lingvistica textului urmăreşte descrierea, interpretarea şi posibil prezentarea istoriei unui anumit tip de text, iar analiza textuală vizează descrierea şi interpretarea construcţiei sensului în textele privite în individualitatea lor şi nu ca instanţieri ale unei categorii. Din perspectiva teoriei lui E. Coşeriu, lingvistica textului concentrează studiile lingvistice asupra vorbirii în contradicţie cu cercetările post-

6 vezi Eugenio Coşeriu, Determination y entorno. Dos problemas de una lingüistica del hablar, în Romanistiches Jahrbuch, 7, 1955-1956, pp. 29-54. Acest studiu a reprezentat un moment de referinţă în domeniul lingvisticii textului.

Page 5: Cursul introductiv de poetica

structuraliste asupra limbii şi abordează textul ca o hermeneutică a sensului. Problematica sensului revine în forţă, atât în investigarea relaţiilor de „sens” cât şi în relaţia semnului lingvistic cu referentul. Abordând în mod legitim cercetarea categoriei de text, lingvistica ultimelor decenii îşi revendică această misiune odată cu dezvoltarea teoriei semiotice şi concomitent cu tendinţele determinate de înlocuire a perspectivei lui „langue” prin orizontul deschis de „parole”.

În acest context sensul devine „o dimensiune esenţială a textului”, dacă el poate mobiliza o lume la un act de cunoaştere prin limbaj. Cunoaşterea mecanismelor textuale furnizează una din metodele necesare prin care poate fi observat şi aproximat punctul de incidenţă al lumii cu fiinţa, textul nefiind decât o reflectare prismatică a gândului care l-a produs. Lingvistica integrală nu este o simplă conciliere a direcţiilor divergente la o direcţie comună. Sensul profund al integralismului este reprezentat, în mod unitar, de redefinirea fundamentului epistemologic a unei noi perspective de abordare a obiectului şi subdomeniilor ştiinţei limbajului, astfel încât investigaţia completă şi coerentă a întregului teritoriu devine astfel legitimată. Chiar dacă termenul de lingvistică „integrală" nu reprezintă o inovaţie coşeriană, ştiut fiind faptul că Ferdinand de Saussure aspira şi el spre o lingvistică “integrală", iar Roman Jakobson a dezvoltat întreaga sa operă sub semnul acestei devize, E. Coşeriu a dat acestei viziuni concreteţea unei aplicaţii. Doctrina structuralistă a redus obiectul la „limbă" (langue), iar Paul Ricoeur credea, în polemica lui anti-structuralistă, că sarcina realizării unei lingvistici „integrale" îi revine doar filosofiei!

Doctrina lui Chomsky, după ce reuşise o străpungere în adâncime, în raport cu structuralismul, a redus şi ea obiectul ştiinţei sale (competenţa) la planul universal al vorbirii şi numai din unghiul sintaxei. Integralismul nu este, aşadar, un termen cu aplicare absolută la opera lui E. Coşeriu, ci el ţine de o formă ideală de abordare şi înţelegere a lingvisticii moderne şi a limbajului.

Page 6: Cursul introductiv de poetica

Diferite concepte de text

În opinia lui E. Coşeriu lingvistica textului trebuie văzută ca o disciplină specifică în interiorul lingvisticii, iar pe de altă parte, ca o lingvistică deschisă, ca perspectivă supraordonată, capabilă să rezolve toate problemele pornind de la punctul de vedere al textelor. Această perspectivă obligă la unele diferenţieri pentru că obiectul lingvisticii textului nu este încă obiectivat cu precizie şi abordările în acest domeniu se referă la generalitatea iniţierii unor tipuri de cercetări foarte diferite în teritoriul a ceea ce numim generic „text”. Aceste atitudini pot fi foarte diferite, şi în discipline complet distincte. În privinţa categoriilor lingvisticii textului, acest acord este şi mai limitat având în vedere că fiecare autor poate introduce concepte noi şi că însuşi conceptul de text nu este identic la toţi autorii, iar uneori nici măcar la acelaşi autor.

Conceptul de „lingvistica textului” este introdus pentru prima dată de E. Coşeriu în studiul său Determination y entorno. Dos problemas de una lingüistica del hablar, (Determinare şi cadru. Două probleme ale unei lingvistici a vorbirii, 1955) pentru a atrage atenţia asupra proprietăţilor limbajului ca activitate universal umană, activitate realizată individual şi exercitată de fiecare persoană care urmăreşte norme date istoric şi bazate pe anumite tradiţii comune. În acest studiul, E. Coşeriu introduce în argumentarea sa ideea că cele trei nivele ale limbajului (nivelul universal, istoric şi cel individual) au în vedere vorbirea, sau limbajul în general, nivelul fiecărei limbi istorice (italiana, germana, franceza etc.) şi nivelul actelor lingvistice individuale, ale unui anumit vorbitor. Orice act lingvistic sau complex de acte lingvistice interconexe ce aparţine nivelului individual poate fi considerat „un text”, fie că este vorba despre un simplu „Bună ziua” sau de Divina Comedie.În ceea ce priveşte intenţia lui E. Coşeriu de a defini tipurile de lingvistică el sugerează individualizarea unei lingvistici a vorbirii, a unei lingvistici a limbii şi a unei lingvistici a textului, în conformitate cu cele trei niveluri ale limbajului. Ideea aceasta vizează dezvoltarea bazelor

Page 7: Cursul introductiv de poetica

unei lingvistici a vorbirii, dar şi extinderea proiectului general de lingvistică a textului ca disciplină autonomă.

Diferenţierea între nivelele limbajului trebuie operată în toate sectoarele lingvisticii, deoarece aceasta este importantă şi indispensabilă, dar şi pentru faptul că orice disciplină lingvistică presupune, cel puţin implicit, această diferenţiere. La nivel mai general, în cadrul gramaticii, va fi vorba de identificarea categoriilor gramaticale, la nivelul general al vorbirii, testăm posibilităţile universale ale vorbirii, la nivelul istoric stabilim identificarea categoriilor care funcţionează într-o anumită limbă, iar în analiza gramaticală de la nivelul textului trebuiesc identificate funcţiile efective, pentru că, de multe ori, într-o anumită limbă schemele expresiei se suprapun parţial, astfel încât, doar în interiorul textului se poate decide dacă un element care apare trebuie să fie interpretat la primul sau la al doilea nivel. În acest sens E. Coşeriu citează un exemplu mai vechi (din Forma y substancia en la sonidos del lenguaje, Montevideo, 1954) în care prezintă următoarele segmente7:

El consideră că doar în interiorul unui anumit text se poate stabili dacă sabio este substantiv şi dacă alemán este adjectiv sau invers, deoarece în spaniolă, pe baza schemelor expresiei, ambele posibilităţi sunt valabile. În linii mari, aceste principii sunt valabile şi în semantică, deci în sfera conţinutului lingvistic, în care trebuie să identificăm categoriile, mai întâi la nivel general, apoi la nivel istoric, pentru a stabili dacă sunt prezente şi cum funcţionează, pentru a putea decide şi la nivelul textelor cum trebuiesc înţelese categoriile de conţinut care apar.

7 Eugenio Coşeriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, op.cit., p.33

Page 8: Cursul introductiv de poetica

Repere ale tipologiei textuale

Interesul pentru tipologia textului este distinct faţă de cel manifestat în teoria literară (teoria estetică a genurilor şi speciilor literare), pentru că el se referă la diversitatea textelor pentru a putea stabili un număr limitat de tipuri fundamentale. Analiza tipologiei textuale vizează un anume tip de categorie ce va orienta un anumit tip de coerenţă atât în producerea cât şi în receptarea sa. Investigaţia tipologiei textuale se conturează începând cu teoria lui E. Werlich8, care propune cinci tipuri principale de text: narativ, descriptiv, expozitiv, argumentativ şi instructiv. Dintre cele mai cunoscute modele teoretice menţionăm pe cele ale lui Edward L. Smith (1985), Barbara Sanding (1990), Rachel Giora (1990), Tuija Virtanen (1992), toate având intenţia de a constitui tipologia textelor într-o viziune integratoare, pentru care acest demers este însă echivalentul unei clasificări a textelor individuale.9

Conform teoriei lui Tuija Virtanen, clasificarea textelor poate produce efecte diferite, în funcţie de factorii situaţionali (externi sau interni), în funcţie de structură sau de funcţie. În opinia sa, tipurile textuale sunt, în prototipurile ce se manifestă dincolo de orice rigoare, într-o varietate de forme eterogene, cu o dominantă care le defineşte apartenenţa la un tip sau la altul. Prin separarea la doar două nivele, cel al tipurilor discursive şi cel al tipurilor textuale, se pot realiza toate celelalte tipuri: narativ, descriptiv, instructiv, expozitiv, argumentativ,

8 E. Werlich, Tipologie der Texte, Heidelberg, Quelle und Meyer, 19759 Vezi Edward L. Smith Jr, Text type and discourse framework, în Text, 5, 1985; Barbara Sanding, Holistic linguistics as a perspective for the mineties, în Text, 10, 1990; Rachel Giora, On the so-called evaluative material în informative text, în Text, 10, 1990; Tuija Virtanen, Issues of text typologie: Narrative-a basic type of text?, în Text, 12, 1992.

Page 9: Cursul introductiv de poetica

dar nu întotdeauna prin identificarea tipului discursiv cu cel textual. Rodica Zafiu consemnează că aceste tipologii recurg, în general, la „criterii neunitare, care nu se aplică decât unor categorii şi se completează reciproc: modalitatea reprezentării, natura referentului, efectul vizat, actul de limbaj fundamental.” 10

Mircea Borcilă apreciază că majoritatea tipologiilor existente au o relevanţă redusă pentru caracteristicile textului poetic şi propune alte criterii şi categorii specifice care să reflecte mai pregnant diferenţierile codului poetic prin relevanţa expresă a proceselor metaforice. El porneşte de la aprecierea unui cod cultural semiotic şi propune o clasificare în patru tipuri: semantic; sintactic; semantico-sintactic; asemantic-asintactic, cu toate sub-categoriile lor. 11

Se ştie că planul general al vorbirii are ca modalităţi elocuţionale dialogul/monologul, vorbirea directă/vorbirea indirectă, iar planul individual al actelor discursive are o abordare funcţională pentru modurile discursive: poetic/prozaic şi pentru tipul textual, exemplificat de tipul textual (vezi tipologia textelor poetice la Mircea Borcilă) şi de tipul textual ca tip al Operei,12 de aceea tipurile vizate sunt cele în raport cu normele vorbirii, cunoaşterea idiomatică şi planul sensului. Tipul textual şi normele vorbirii

Emma Tămâianu analizează fundamentele tipologiei textuale din perspectiva lingvisticii integrale, pe fundalul implicit al designării, şi gradele de structurare ale textual tipologicului. Mecanismul subiacent

10 Rodica Zafiu, Naraţiune şi poezie, Bucureşti, Editura All, 2000, p. 4911 vezi Mircea Borcilă, Types sémiotiques dans la poésie roumaines moderne, în Miclău şi Marcus, Sémiotique roumaine, (ed.) 1981, pp. 19-35; vezi şi Mircea Borcilă, Contribuţii la elaborarea unei tipologii a textelor, în SCL, XXXVIII, nr. 3, 1987, p. 185-19512 vezi Emma Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2001, p. 100-113

Page 10: Cursul introductiv de poetica

care face accesibilă interpretarea secvenţelor textuale are ca punct esenţial înţelegerea viziunii integraliste bazată pe principiul care decurge din dimensiunea alterităţii şi care priveşte însuşi procesul de articulare a sensului: „În planul individual al vorbirii, modalităţile elocuţionale devin parte a constituţiei textuale, parte a semnificantului textual, şi, prin urmare, nu se confundă cu modurile discursive ca orientări sau finalităţi de bază ale creaţiei de sens.” 13

Tipul textual şi cunoaşterea idiomatică

Cunoaşterea idiomatică privitoare la structurarea textelor se manifestă în două categorii de fenomene: orientarea unor semnificate gramaticale sau lexicale ale limbii înspre realizarea unor funcţii textuale - şi nu este vorba atât despre semnificate, cât despre o determinare externă suplimentară a lor în anumite utilizări în vorbire – şi restrângerea unor norme de constituire a textelor prin prisma posibilităţilor unei limbi. Pentru Emma Tămâianu, panorama modelelor textual-tipologice de alte orientări prezintă similitudini cu cea a tipologiei limbilor, cadru în care Eugeniu Coşeriu identifică natura şi limitele tipologiilor de „procedeele lingvistice”. 14 Ca nivel de structurare idiomatică, textul nu se confundă cu transfrasticul. Dacă celelalte straturi ale structurării gramaticale sunt explicabile prin existenţa şi raporturile celor cinci tipuri de semnificat (lexical, instrumental, sintactic, ontic) textul ca palier de structurare idiomatic nu reprezintă un strat de aceeaşi natură, în măsura în care nu există un semnificat textual propriu-zis. Întrucât fiecare limbă este încadrată simultan în clase diferite, în momentul efectuării intersecţiei de criterii tipologice unitatea structurală a limbii este alterată, iar intuiţia tipologică presupune regăsirea conexiunile superioare ce

13 Emma Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale. O abordate în lumina lingvisticii integrale, op.cit., p. 4614 vezi Eugenio Coşeriu, Textlinguistik, Eine Einführung, Tübingen, 1981, pp. 116-117

Page 11: Cursul introductiv de poetica

unifică, într-un mod semnificativ, unităţi, funcţii şi procedee, separate la nivelul sistemului.

Tipul textual şi planul sensului

Emma Tămâianu defineşte tipul textual ca palier funcţional al principiilor care explică orientarea şi desfăşurarea construcţiei sensului, al categoriilor de funcţii şi procedee textuale, - palier unde se identifică omogenitatea şi coerenţa funcţională subiacente diversităţii funcţiilor şi procedeelor textuale ca atare. 15

Pentru că tipul textual nu este constatabil empiric, ci trebuie descoperit prin analiza hermeneutică, cea care va duce la elementele fundamentale ale constituţiei textuale, la principiile care explică unitar rolul lor în construcţia sensului, paradigma coşeriană percepe tipul textual, în individualitatea lui, nu ca pe o clasă de texte, întrucât principiile textual tipologice reprezintă un palier de structurare a textului însuşi. De aceea, tipologia textelor nu poate fi o matrice tipologică, ci ea presupune stabilirea posibilităţilor tipologice prin identificarea tipurilor „reale”, şi în această conformitate, fiecare tip textual identificat constituie un universal posibil. Universaliile generice sunt cele care se referă la „propiedades muy generales, sin ninguna especifidad en cuanto a los hechos a que corresponden”. 16

În planul textual, sensul este un universal absolut, fiindcă orice text tinde să spună ceva despre „ceva” şi să poată distinge tema (topicul) de remă (comentariul). Distingerea tipurilor de universalii este la fel importantă în cercetarea textualităţii ca în lingvistica vorbirii sau în

15 vezi Emma Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale. O abordate în lumina lingvisticii integrale, op.cit., p.5716 Eugenio Coşeriu, Los universales del lenguaje (y los ortos), în Gramática, semántica, universales. Estudios de linjuistica functional, Madrid, 1974, p. 156

Page 12: Cursul introductiv de poetica

lingvistica idiomatică. Universaliile esenţiale sunt cele care se deduc din conceptele de limbaj, limbă, text. 17

17 vezi ibidem, p. 155-158

Page 13: Cursul introductiv de poetica