curs_finante_la_mad_anul_1.pdf

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

Procese şi fluxuri financiare în economia de piaţă;

1.1. Conţinutul şi caracteristicile finanţelor

1.2. Funcţiile finanţelor

1.3. Test de evaluare/autoevaluare

Obiective

• Cunoaşterea conceptelor şi categoriilor specifice relaţiilor financiare publice. • Cunoaşterea obiectului de studiu al finanţelor publice.

Termeni cheie:

finanţe publice; finanţe private; fluxuri financiare;

Finanţele reprezintă forma bănească a relaţiilor economice, în procesul repartiţiei produsului intern brut în vederea îndeplinirii funcţiilor statului.

Elementele care au influenţat apariţia şi dezvoltarea finanţelor sunt: a) apariţia statului; a) apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, în măsură să permită formarea şi utilizarea resurselor în formă banească

În orânduirea comunei primitive, cadrul social-economic nu a fost propice manifestării relaţiilor financiare. Economia, în acea perioadă, avea un profund caracter natural, bazat pe schimbul de produse. Munca se desfăşura în comun, rezultatele muncii se repartizau în mod egal membrilor societăţii.

Odată cu apariţia diviziunii sociale a muncii asistăm la creşterea productivităţii muncii, sporirea producţiei şi dezvoltarea schimbului, precum şi la apariţia proprietăţii private, la împărţirea societăţii în clase sociale, fapt ce a determinat necesitatea creării unei instituţii, statul, care să apere interesele societăţii.

Etimologic, noţiunea de finanţe derivă din latinescul ,, fiare” sau ,, finis”, care înseamnă o acţiune judiciară în legătură cu plata unei sume de bani. În sec. al XIII-lea, al XIV-lea, se foloseau expresiile “finantio”, “financias” şi “financia pecuniaria”, în sensul de “plată în bani”. Se presupune că aceaste expresii derivă de la cuvântul „finis” care înseamnă adesea ”termen de plată”. Noţiunea de ,,finance” a fost folosită pentru prima dată în Franţa, în secolele XV-XVI, ea având mai multe sensuri şi anume: sume de bani, resurse băneşti, venit al statului, în timp ce termenul ,, les finances” echivala cu gospodaria publică, patrimoniul statului.

În ţările române termenul s-a folosit la început cu referire la organele statului ce încasau impozitele, taxele şi alte obligaţii ale contribuabililor.

Treptat cuvântul finanţe a dobândit noi sensuri, incluzând bugetul statului, creditul, operaţiile bancare şi de bursă, de asigurare şi reasigurare, relaţiile cambiale, vizând fluxuri

Please purchase 'e-PDF Creator' on http://www.e-pdfconverter.com to remove this message.

http://www.e-pdfconverter.com

economice, exprimate în bani, prin care se constituie, distribuie şi se utilizează fondurile necesare finanţării activităţii.

Finanţele reprezintă o parte integrantă a ştiinţelor economice, care studiază relaţiile financiare publice şi private, „un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, de metode şi tehnici de estimare a necesarului de resurse financiare şi a posibilităţilor de obţinere a acestora, de instrumente economico-financiare, procedee de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor bugetare, de elaborare şi executare a bugetelor”1, stabilind căile de eficientizare a activităţii prin elaborarea unor planuri şi prognoze pe baza analizei indicatorilor economico-financiari.

Termenul de finanţe publice include atât relaţiile băneşti ale statului, ale unităţilor economice care urmăresc formarea veniturilor cât şi cheltuirea lor. Finanţele joacă un rol deosebit în viaţa economico-socială, prin corelarea cheltuielilor cu posibilităţile lor de finanţare, oferind o imagine de ansamblu asupra stadiului de dezvoltare a economiei, la un moment dat, funcţionalitatea sa realizându-se prin intermediul pârghiilor economico-financiare, care facilitează mobilizarea şi redistribuirea produsului intern brut, stimulând activitatea economică.

Finanţele private cuprind relaţiile financiare ale întreprinderilor, ale băncilor şi societăţilor de asigurare-reasigurare. Resursele financiare private se procură pe bază contractuală, agenţii economici urmărind realizarea de profit. Gestiunea finanţelor private se supune regulilor dreptului comercial.

Într-o economie de piaţă, finanţele private reprezintă baza întregului sistem financiar, deoarece acestea sunt generatoare de plus valoare.

Atât finanţele publice cât şi cele private exprimă relaţii economice, în formă bănească care se manifestă în cadrul procesului de formare a PIB-ului.

În concepţia clasică activitatea economică se ghida după principiul laissez-faire, laissez-passer, fără intervenţia statului în economie, bazându-se pe libera concurenţă, pe existenţa „mâinii invizibile” a pieţei care să regleze activitatea economică, autorităţilor publice revenindu-le sarcina de a asigura cadrul instituţional şi legislativ care se află la baza oricărui raport interuman.

În perioada actuală, rolul şi funcţiile finanţelor publice au suferit mutaţii majore, deoarece fondurile publice colectate la sistemul unitar de bugete nu trebuie să asigure doar funcţionarea normală a instituţiilor publice, ci să fie şi un mijloc de intervenţie a statului în economie, pentru a corecta derapajele pieţei şi a înlătura dezechilibrele manifestate la nivel macroeconomic. Astfel, statul şi-a lărgit sfera de acţiune de la consumator de bunuri şi servicii necesare aparatului propriu, pentru furnizarea de servicii în folosul societăţii, la cea de arbitru al activităţilor ce se desfăşoară în economia naţională, acesta fiind capabil, ca prin intermediul cheltuielilor şi veniturilor bugetare, a cadrului normativ, să influenţeze procesele economice, să corecteze evoluţia ciclică şi pe această cale să asigure stabilitatea economică, restructurarea economiei şi creşterea economică.

Pârghiile aflate la îndemâna statului în vederea realizării acestor deziderate sunt constituite din impozite, taxe, contribuţii percepute de la contribuabili persoane fizice şi juridice, subvenţii, investiţii, relaţiile de creditare dar şi consumul guvernamental.

Intervenţia statului în viaţa economică generează fluxuri financiare cu dublu sens dinspre contribuabili către stat în procesul de mobilizare a resurselor băneşti de la cetăţeni pe seama prelevărilor obligatorii suportate de către acesţia şi a împrumuturilor contractate de către stat în vederea suplimentării veniturilor atrase la buget, urmată de redistribuirea acestora prin intermediul cheltuielilor efectuate de către stat în vederea asigurării de bunuri şi servicii publice 1 Angelescu C. şi colectivul, Dicţionar de Economie, Editura Economică, 2001, p. 201



la dispoziţia contribuabililor de cele mai multe ori fără o contraprestaţie din partea acestora. Totodată trebuie luată în considerare implicarea statului în anumite sectoare ale economiei naţionale care, fie datorită volumului de resurse necesare derulării lor ori datorită importanţei strategice a acestora, nu pot să fie susţinute de sectorul privat (apărare, ordine publică, sănătate, învăţământ). Existenţa sub diferite forme şi dimensiuni a sectorului public, cadrul instituţional şi normativ permit executivului să influenţeze într-o măsură mai mare sau mai mică, funcţionarea şi structura economiei. Marja implicării statului în economie diferă de la o ţară la alta, aceasta fiind produsul unui anumit raport de interese, experienţa dovedind că o creştere a intervenţiei statului în economie a avut ca efect restrângerea liberei iniţiative, diminuarea concurenţei ce are ca rezultat dereglarea mecanismului pieţei bazat pe raportul cerere-ofertă. Intervenţionismul trebuie să asigure un echilibru între cererea şi oferta globală, măsurile adoptate de către executiv diferenţiindu-se în funcţie de fazele ciclului economic. Promotorul intervenţiei statului în economie ca răspuns la criza declanşată în perioada interbelică a fost John Maynard Keynes care pleda în favoarea implicării acestuia în economie prin intermediul măsurilor fiscale și monetare prezentate în lucrarea sa „Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor”. În vederea atenuarii fluctuaţiilor economice statul trebuie să adopte un mix de politici economice, care să vizeze politica bugetară, politica fiscală cât şi politica monetară aplicată de către banca centrală. Astfel, în faza de recesiune statul trebuie să reducă nivelul fiscalităţii (eventual acordarea unor facilităţi fiscale ca de exemplu scutirea de la impozitare a profitului reinvestit) concomitent cu creşterea cheltuielilor bugetare şi reducerea ratei dobânzii la credite, cetăţenii dispunând astfel de o parte mai mare din veniturile lor fapt ce va conduce la creşterea consumului şi a investiţiilor ca urmare a majorării cererii şi automat la crearea de noi locuri de muncă cu implicaţii majore asupra redresării economiei. În faza de expansiune statul va proceda la o diminuare a cheltuielilor sale, dublată de o creştere a presiunii fiscale în vederea acoperirii deficitelor bugetare înregistrate în perioada de criză. Spre deosebire de agenţii economici care vizează doar obţinerea de profit, statul urmăreşte totodată realizarea unor obiective care nu pot fi cuantificate din punct de vedere economic, dar a căror finalitate se traduce în creşterea bunăstării sociale.

Condiţiile actuale impun reconsiderarea rolului statului ca o componentă a mecanismului pieţei, aptă de a atenua imperfecţiunile pieţei, prin mecanismele de constrângere de care dispune asupra cetăţenilor. Fără a contesta supremaţia legilor care guvernează viaţa economică realitatea a demonstrat că o economie de piaţă eficientă presupune intervenţia statului ca administrator al proprietăţii publice, legiuitor, stimul al activităţii economice dar şi ca entitate capabilă să asigure protecţia socială a categoriilor defavorizate. În vederea atingerii acestor obiective statul îşi procură fondurile necesare pe seama prelevărilor obligatorii şi doar într-o mică măsură pe baze contractuale (creditul public).

Pe seama redistribuirii fondurilor colectate din economie şi implicit a P.I.B. statul urmăreşte protejarea categoriilor sociale defavorizate, prin repartizarea echitabilă a sarcinilor fiscale, impunerea realizându-se în funcţie de averea sau venitul contribuabilului, luându-se în considerare şi situaţia personală a contribuabilului respectiv numărul de persoane aflate în întreţinere.

Fundamentarea policii economice a statului trebuie să asigure stabilitatea macroeconomică, manifestată printr-o creştere economică durabilă, o construcţie bugetară echilibrată, concomitent cu sporirea investiţiilor şi a exportului ca motor al dezvoltării economice a statului şi a bunăstării sociale.



Prin intermediul finanţelor publice, statul exercită o influenţă indirectă şi globală, principala sa sarcină, fiind asigurarea cadrului necesar desfăşurării, în bune condiţii, a relaţiilor economico-sociale, precum şi realizarea unei coordonări la nivel macroeconomic, în acest scop utilizând diverse instrumente, precum: impozitele, taxele, achiziţiile publice, subvenţiile, cursul de schimb ş.a.

Pe lângă promovarea unui mix de politici macroeconomice de natură bugetară, fiscală, monetară şi de programare economică, de sprijinire a agenţilor economici, acţiuni menite să corecteze şi să impulsioneze creşterea economică, statul este implicat însă şi direct ca agent economic, răspunzând de buna funcţionare a instituţiilor publice.

1.2. Funcţiile finanţelor

Prin intermediul pârgiilor economico-sociale se realizează o dublă funcţie a finanţelor:

• de mobilizare, constituire şi distribuire a resurselor în vederea influenţării proceselor economice şi sociale, în sensul stimulării interesului economic de extindere a activităţii, de creştere a veniturilor (funcţia de repartiţie);

• de control; Exercitarea celor două funcţii reprezintă o necesitate obiectivă, fapt ce rezultă din

necesitatea constituirii unor fonduri la dispoziţia statului şi a agenţilor economici în vederea satisfacerii nevoilor membrilor colectivităţii. Finanţarea cheltuielilor statului impune procurarea fondurilor necesare prin diverse modalităţi, care au înregistrat o permanentă dinamică în vederea adaptării la necesităţile societăţii. Mobilizarea acestor fonduri are loc în procesul repartiţiei PIB pe seama prelevărilor obligatorii (impozite, taxe, contribuţii ale angajaţilor şi angajatorilor) cât şi pe seama veniturilor provenite de la instituţiile publice ori a celor procurate de stat pe bază contractuală (împrumuturi, redevenţe, chirii etc.).

Funcţia de repartiţie a finanţelor se realizează în două etape: formarea resurselor şi repartizarea acestora.

În prima etapă, resursele din care se constituie fondurile la nivelul societăţii provin din toate ramurile economice şi sectoarele sociale: public, privat, cooperatist, mixt. Volumul acestor resurse depinde de mărimea P.I.B., presiunea fiscală, gradul de îndatorare a statului, acţiunea unor factori externi, particularităţile economiei şi de politica promovată de către stat, în vederea dezvoltării anumitor sectoare ale economiei sau pentru atenuarea fluctuaţiilor conjuncturale.

Marea majoritate a fondurilor publice (80%-90%) sunt mobilizate cu titlu obligatoriu, definitiv şi fără contraprestaţie directă din partea statului (impozite, taxe, contribuţii) fiind destinate finanţării în ansamblu a cheltuielilor publice.

În cazul finanţelor private, resursele financiare se procură pe baze contractuale. Prelevările fiscale constituie cele mai vechi şi diversificate mijloace de care autorităţile

publice dispun pentru realizarea funcţiilor sale, instituirea acestora fiind o prerogativă a statului. Nivelul impozitelor şi taxelor percepute de către stat depinde de mărimea venitului ori averii

contribuabilului dar şi de costul serviciilor publice furnizate cetăţenilor. În etapa a doua, funcţia de repartiţie presupune distribuirea fondurilor publice pe beneficiari

– persoane juridice şi fizice. Distribuirea fondurilor publice vizează stabilirea cheltuielilor publice pe destinaţii: învăţământ, sănătate, cultură, asigurări sociale şi protecţie socială, gospodărire comunală şi locuinţe, apărare naţională, ordine publică, administraţie publică, acţiuni



economice, datorie publică. În cadrul fiecărei destinaţii, resursele sunt defalcate pe beneficiari, obiective şi acţiuni. Repartiţia se face în raport cu resursele financiare disponibile şi cererea de resurse financiare, urmărindu-se asigurarea echilibrului între nevoi şi resurse. Realitatea dovedeşte inexistenţa unei corelaţii între sumele achitate de către contribuabili sub forma prelevărilor obligatorii şi fondurile alocate de la buget acestora. Totuşi în cazul sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale repartizarea acestora se va face în funcţie de capacitatea financiară determinată pe baza impozitului pe venit încasat pe locuitor, în proporţie de 70% şi suprafaţa judeţului în proporţie de 30%.

Respectarea normelor legale, condiţie esenţială într-un stat, nu se poate realiza fără existenţa activităţii de control, care intervine în reglarea activităţii economice. Existenţa controlului se află în interdependenţă cu necesitatea de a proteja integritatea proprietăţii publice.

O abordare a noţiunii de control nu se poate face fără o cunoaştere a conţinutului acestei activităţi.

În „Dicţionarul Explicativ al Limbii Române” prin control se înţelege: „o analiză permanentă sau periodică a unei activităţi, a unei situaţii pentru a urmări mersul ei şi a lua măsuri de îmbunătăţire”2.

Potrivit profesorului universitar Dan-Drosu Şaguna controlul este definit ca o „acţiune de stabilire a exactităţii operaţiunilor materiale, care se efectuează anticipat executării acestora, concomitent sau la scurt interval de la desfăşurarea operaţiunilor"3.

O definiţie completă a termenului ne-o oferă Dicţionarul de Economie. Conform acestuia, controlul financiar reprezintă: „o formă a controlului propriu, prin care se urmăreşte respectarea normelor şi dispoziţiilor legale privind gestionarea mijloacelor materiale şi băneşti, pe baza documentelor înregistrate în evidenţa tehnică-operativă şi contabilă; el verifică modul în care se asigură integritatea patrimoniului propriu, păstrarea, utilizarea şi paza bunurilor de orice fel, efectuarea încasărilor şi plăţilor, în lei şi în valută, întocmirea şi circulaţia documentelor primare şi de evidenţă tehnică-operativă şi contabilă”4.

Funcţia de control a finanţelor urmăreşte asigurarea respectării şi implementării reglementărilor normative cu caracter fiscal de către agenţii economici, precum şi o creştere a eficienţei economice printr-o justă administrare a resurselor.

În România, controlul financiar se exercită de puterea legislativă şi cea judecătorească, direct sau prin organe de specialitate, cum sunt: Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor Publice, organele specializate ale ministerelor, unităţilor administrativ-teritoriale şi unităţilor economice, etc.

Funcţia de control a finanţelor este îndeplinită concomitent cu funcţia de repartiţie, între cele două funcţii existând o legătură strânsă, o interacţiune continuă în sensul că prima funcţie creează un câmp larg de acţiune celei de-a doua funcţii şi invers.

Necesitatea controlului rezidă în faptul că o parte importantă a contribuabililor precun şi a funcţionarilor publici se sustrag de la îndeplinirea obligaţiilor ce le revin, fapt ce privează statul de o parte importantă a resurselor financiare ce i se cuvin, ducând la creşterea presiunii fiscale fie a împrumuturilor contractate de către stat în vederea acoperirii golurilor lăsate în vistieria statului sau la emisiune monetară fără acoperire generatoare de inflaţie, cu repercursiuni negative asupra tuturor cetăţenilor.

2 Academia Română, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, 2009, p.193 3 Şaguna D. D., Drept financiar şi fiscal, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p.154 4 Angelescu C. şi colectivul, Dicţionar de Economie, Editura Economică, 2001, p. 122



Astfel, o creştere a fiscalităţii determină o nemulţumire din partea contribuabililor, care îşi îndeplinesc obligaţiile fiscale, în sensul că aceştia vor fi privaţi de o parte importantă din venitul lor, fapt ce va determina în rândul acestora un comportament evazionist ce va conduce la o reacţie în lanţ cu efect negativ asupra încasărilor bugetare. Pe de altă parte, creşterea creditului public va conduce la majorarea sumelor plătite de către stat cu achitarea ratelor şi dobânzilor aferente împrumuturilor contractate şi pe această cale la diminuarea sumelor alocate pentru investiţii în sectorul public precum şi a ritmului de creştere economică.

Finanţarea pe bază de emisiune monetară are ca efect scăderea puterii de cumpărare a monedei.

Controlul realizat de către organele specializate ale statului stabileşte atât modul în care contribuabilii îşi onorează obligaţiile fiscale datorate sistemului unitar de bugete în cuantumul şi la termenul stabilit de către legislaţia în vigoare dar şi încadrarea cheltuielilor prevăzute prin buget în limitele şi pe destinaţiile aprobate precum şi păstrarea integrităţii patrimoniului public.

În practică, organele statului verifică legalitatea operaţiunilor derulate pe seama bunurilor ori a fondurilor publice prin mai multe forme de control, care nu se exclud ci sunt complementare. Astfel, controlul financiar dispune de o mare varietate de forme de realizare adaptate la anumite situaţii sau diferite obiective. Ansamblul formelor de control financiar pot fi grupate după câteva criterii: Din punct de vedere al momentului realizării acestuia, controlul poate fi: control financiar

preventiv şi control financiar ulterior. Controlul preventiv implică verificarea legalităţii şi regularităţii operaţiunilor efectuate pe

seama fondurilor publice înainte de aprobarea acestora, prin respectarea principiului bunei gestiuni financiare. Acesta se exercită de către conducătorul compartimentului financiar contabil prin viză de control financiar preventiv.

Controlul ulterior se desfăşoară asupra actelor şi operaţiunilor economico-financiare, după ce acestea se realizează, verificându-se în cazul cheltuielilor respectarea destinaţiei acestora şi încadrarea în creditele bugetare aprobate. În cazul contribuabililor se urmăreşte corectitudinea declaraţiilor fiscale sau a deconturilor depuse de către aceştia.

În funcţie de sfera de cuprindere a controlului distingem: control financiar general, în care sunt supuse verificării totalitatea operaţiunile derulate şi control financiar parţial, caz în care sunt supuse verificării doar anumite operaţiuni, documente sau o anumită perioadă de timp.

După sfera de acţiune a controlului, acesta poate fi: control financiar intern şi extern. Controlul intern, inclusiv auditul intern, se realizează în concordanţă cu obiectivele stabilite

de conducere în vederea gestionării fondurilor în condiţii de maximă eficienţă. Controlul financiar extern la nivelul instituţiilor publice este realizat de către Curtea de

Conturi a României, care urmăreşte modul în care sunt administrate şi întrebuinţate resursele financiare ale statului.

În condiţiile liberei circulaţii a capitalului, se impune ca instituţiile abilitate să colaboreze cu celelalte organisme cu atribuţii similare în vederea prevenirii şi combaterii fraudei transfrontaliere, prin sporirea numărului de controale multilaterale.

Un control eficient are drept obiectiv eliminarea erorilor şi neregularităţilor şi ameliorarea modului de gestionare a fondurilor.

Instituţiile statului responsabile cu verificarea respectării legislaţiei în vigoare acţionează atât în faza de mobilizare a fondurilor publice, urmărind recuperarea sumelor sustrase de la plată prin măsuri corective şi coercitive de natură pecuniară şi penală, identificând inexactităţile şi omisiunile legislative, care favorizează frauda fiscală în vederea îmbunătăţirii legislaţiei, cât şi în



faza de alocare a acestora pe diviziuni ale clasificaţiei bugetare şi pe beneficiari. Organelor de control le revine sarcina de a corecta deficienţele constatate în documente şi de a furniza informaţii celor care fac obiectul verificării, în vederea nerepetării ilegalităţilor depistate cu ocazia controlului, precum şi stabilirea cauzelor care au determinat deficienţele apărute.

Atingerea dezideratelor enumerate anterior presupune asigurarea unui cadru organizatoric şi legal, care să stabilească atribuţiile persoanelor implicate în activitatea de control, existenţa unor proceduri şi metode de control concomitent cu existenţa unui personal integru, calificat şi motivat, care să-şi desfăşoare activitatea transparent şi independent, în afara oricăror intervenţii din afara sistemului, aşa încât utilizarea banilor publici să se realizeze în condiţii de maximă eficienţă, eficacitate şi economicitate.


1) Din punct de vedere al momentului realizării acestuia, controlul poate fi: a) intern b) preventiv c) general Răspuns b) 2) Care din următoarele afirmaţii este falsă? a) gestiunea finanţelor private se supune regulilor dreptului public b) marea majoritate a fondurilor publice sunt mobilizate cu titlu obligatoriu c) marea majoritate a fondurilor publice au caracter nerambursabil Răspuns a) Lucrare de verificare

1. Definiţi finanţele publice 2. Prezentaţi principalele caracteristici specifice finanţelor publice. 3. Care sunt funcţiile finanţelor publice? 4. Prezentaţi conţinutul funcţiei de repartiţie a finanţelor publice. 5. Care sunt principalele funcţii ale controlului financiar?

Rezumat

Intervenţia statului în viaţa economică generează fluxuri financiare cu dublu sens dinspre contribuabili către stat în procesul de mobilizare a resurselor băneşti de la cetăţeni pe seama prelevărilor obligatorii suportate de către acesţia şi a împrumuturilor contractate de către stat în vederea suplimentării veniturilor atrase la buget, urmată de redistribuirea acestora prin intermediul cheltuielilor efectuate de către stat în vederea asigurării de bunuri şi servicii publice la dispoziţia contribuabililor de cele mai multe ori fără o contraprestaţie din partea acestora.




CHELTUIELILE PUBLICE

2.1. Conţinutul şi clasificarea cheltuielilor publice

2.2. Indicatorii statistici ai cheltuielilor publice


Obiective

• să identifice conţinutul cheltuielilor publice. • să cunoască deosebirea dintre cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare. • să cunoască principalele criterii de clasificaţie a cheltuielilor publice. • să cunoască indicatorii privind nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice.

Termeni cheie:

• cheltuieli publice; clasificaţie; cheltuieli bugetare;

• indicatori; consolidare

Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în distribuirea fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari-persoane fizice şi juridice. Repartiţia propriu-zisă este precedată de inventarierea nevoilor sociale existente în perioada de referinţă, cuantificarea acestora în expresie băneascăşi ierarhizarea acestora în funcţie de acuitatea şi importanţa pe care o prezintă unele în raport cu celelalte. Cum nevoile sociale, care exprimă cererea de resurse financiare de la fondurile publice, întrec cu mult resursele posibile de procurat pe plan naţional, respectiv oferta de resurse financiare, este necesar ca autorităţile publice competente să trieze cererile formulate de organele centrale şi locale abilitate şi să stabilească priorităţile în funcţie de anumite criterii.

Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt, dimensionarea volumului cheltuielilor publice pe destinaţii, şi anume pentru: învăţământ, sanătate, cultură, asigurări sociale şi protecţie socială, apărare naţională şi ordine publică, acţiuni economice etc. Aşadar, fluxurile de resurse financiare sunt orientate către sfera producţiei materiale, respectiv către sfera nematerială, în proporţie mai mare sau mai mică, după caz. În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni.



Dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către diverşi beneficiari se realizează în procesul distribuirii şi redistribuirii produsului intern brut care are loc între stat şi diverse persoane juridice şi fizice. Prin urmare, constituirea şi dirijarea fondurilor publice constituie un proces unitar şi neîntrerupt care se realizează cu ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor.

2.1.CONŢINUTUL ŞI CLASIFICAREA CHELTUIELILOR PUBLICE

Prezenţa statului în economie este puternic legată de importanţa intervenţiei bugetare ce se realizează prin intermediul cheltuielilor publice. Cheltuielile publice materializează funcţia de repartiţie a finanţelor publice, prin intermediul căreia are loc redistribuirea resurselor băneşti către diferite obiective sociale sau economice.

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoanele fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia utilizării şi repartizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia5. Mărimea cheltuielilor publice diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, structura acestora fiind puternic influenţată de obiectivele stabilite de către puterea executivă. Prin intermediul acestora statul acoperă necesităţile publice de bunuri şi servicii în vederea funcţionării instituţiilor publice.

Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu destinaţia lor, acestea putând reprezenta fie un consum definitiv de produs intern brut (cheltuielile cu funcţionarea aparatului de stat, dobânzile şi comisioanele la împrumuturile de stat), fie un avans de produs intern brut (investiţiile efectuate de stat pentru dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului public ).

Cheltuielile publice înglobează: 1) cheltuielile publice efectuate de administratiile publice centrale de stat, din fondurile bugetare şi extrabugetare, pot fi particularizate după sursa de finanţare în: a. cheltuieli finanţate din bugetul de stat (bugetul central de stat, în cazul statelor federative), b. cheltuieli finanţate din bugetul asigurărilor sociale de stat; c. cheltuieli finanţate din fonduri speciale (bugetare sau extrabugetare); 2) cheltuielile finanţate din fondurile constituite la nivelul colectivităţilor locale (ale unităţilor administrative-teritoriale);

Cheltuielile publice pot fi structurate şi în funcţie de sursa de finanţare: 1. cheltuieli bugetare, finanţate din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat, din bugetele locale/intermediare sau din bugetele instituţiilor publice autonome; 2. cheltuieli finanţate din fonduri cu destinaţie specială; 3. cheltuieli extrabugetare, finanţate din resurse financiare neincluse în bugetele administraţiilor/instituţiilor publice; 4. cheltuieli efectuate din bugetul Trezoreriei publice. Din acest conţinut rezultă evident deosebirea între cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare:

5 Văcărel I., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, 2004, p. 147.



1. sfera cheltuielilor publice o include pe cea a cheltuielilor bugetare, în sensul că, cheltuielile publice includ nu numai cheltuielile efectuate din bugetul de stat, bugetele locale şi din bugetul asigurărilor sociale de stat dar şi pe cele ce au ca sursă de provenienţă fondurile extrabugetare (veniturile proprii obţinute de instituţiile publice). 2. cheltuielile bugetare se efectuează pe baza creditelor bugetare, în timp ce cheltuielile publice se efectuează şi pe baza altor surse financiare decât creditele bugetare. Aceasta înseamnă că afectarea fondurilor se realizează în limita aprobată de către Parlament sau de către autoritatea intermediară/locală investită de acesta pentru a aproba bugete.Volumul acestora se obţine prin însumarea cheltuielilor aferente bugetului general consolidat6.

Marea diversitate a cheltuielilor publice a făcut necesară introducerea unor criterii pentru structurarea lor în vederea analizei evoluţiei în timp a ponderilor acordate diverselor categorii de cheltuieli publice.

Principalele criterii de clasificaţie operaţională sunt: Clasificaţia administrativă, grupează cheltuielile publice în funcţie de instituţiile prin

care se efectuează acestea: minister, departament, judeţ etc.Utilizarea acestei clasificaţii permite o repartizare a cheltuielilor pe o structură existentă ceea ce permite identificarea responsabilităţilor privind administrarea acestora.

Clasificaţia economică grupează cheltuielile publice după natura şi efectul lor economic. Astfel potrivit acestei clasificaţii deosebim următoarele categorii de cheltuieli publice:

După natura cheltuielii: a) cheltuieli curente sau de funcţionare, respectiv cele efectuate pentru buna funcţionare instituţiilor publice, reprezentând consumuri definitive şi care anual trebuie reînnoite (cheltuieli de personal, cheltuieli cu bunuri şi servicii, dobânzi, transferuri); b) cheltuieli de capital, numite şi de investiţii, au în vedere dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului public (cheltuielile cu activele financiare şi nefinanciare);

După tipul de cheltuială: c) cheltuieli privind bunurile şi serviciile publice, care presupun existenţa unei contraprestaţii ; d) cheltuieli de transfer, care nu presupun contraprestaţie; ele reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia unor persoane fizice şi juridice.

Clasificaţia funcţională presupune gruparea cheltuielilor după destinaţia lor pentru a evalua alocarea fondurilor publice unor activităţi sau obiective care definesc necesităţile publice. Servicii publice generale Autorităţi publice şi acţiuni externe Cercetare fundamentală şi cercetare dezvoltare Alte servicii publice generale Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturi Tranzacţii cu caracter general între diferite nivele ale administraţiei Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Apărare naţională Ordine publică şi siguranţă naţională Cheltuieli social-culturale Învăţământ Sănătate Cultură, recreere şi religie

6 consolidare - operaţiunea de eliminare a transferurilor de sume dintre două bugete componente ale bugetului general consolidat, în vederea evitării dublei evidenţieri a acestora



Asigurări şi asistenţă socială Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape Locuinţe, servicii şi dezvoltare durabilă Protecţia mediului Acţiuni economice Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă Combustibili şi energie Industria extractivă, prelucrătoare şi construcţii Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare Transporturi Comunicaţii Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic Alte acţiuni economice

Clasificaţia financiară are în vedere momentul în care este efectuată cheltuiala şi modul în care sunt afectate resursele financiare publice: a) cheltuieli definitive, care se finalizează prin plăţi având scadenţe certe ce vizează realizarea unui anumit obiectiv (cheltuieli de personal, cheltuieli cu bunuri şi servicii, dobâzi, transferuri, investiţii); b) cheltuieli temporare, reprezentând operaţiuni de trezorerie, reflectate în conturi speciale, vizând rambursarea unor împrumuturi publice sau regularizarea unor avansuri; c) cheltuieli virtuale, reprezentând acele cheltuieli efectuate numai în condiţiile producerii unor evenimente neprevăzute: garanţii de stat (statul va suporta aceste cheltuieli numai în măsura în care cel garantat nu îndeplineşte obligaţiile contractuale ).

Clasificaţia ONU grupează cheltuielile publice utilizând clasificaţia funcţională şi economică.

2.2. Indicatorii statistici ai cheltuielilor publice

Înţelegerea corectă a modului de alocare a resurselor financiare publice presupune stabilirea unui set de indicatori, prin care să se măsoare nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice, oferind astfel o imagine integratoare a evoluţiei cheltuielilor publice de-a lungul timpului.

Indicatorii privind nivelul cheltuielilor publice

O analiză aprofundată a cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp. Aprecierea efectelor intervenţiei statului în viaţa socială şi în economie presupune cunoaşterea volumului cheltuielilor publice efectuate de administraţiile publice centrale sau locale. 1. Volumul cheltuielilor publice

i

n

i

CPTCPT ∑=

=1

CPT reprezintă cheltuielile publice totale



iCPT - cheltuieli publice totale din bugetul ,,i” Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală

CPT n = nCPT∑

În expresie nominală indicatorul exprimă totalitatea cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente ale anului de calcul. Volumul cheltuielilor publice în expresie reală desemnează totalitatea fondurilor publice exprimate în preţuri constante ale unei perioade de bază, obţinându-se prin raportarea valorilor nominale la indicele preţurilor de consum Volumul cheltuielilor publice în expresie reală

CPT r = CPT n / I p

2. Ponderea cheltuielilor publice în PIB % CPT PIB = CPT/ PIB X 100 Acest indicator permite o analiză a mutaţiilor care au intervenit în repartiţia produsului intern brut într-o perioadă de timp determinată. 3. Cheltuieli publice medii pe locuitor

locCP

= CPT / P

P este efectivul mediu al populaţiei Indicatorii privind structura cheltuielilor publice Gi = CPi / CPT x 100 Indicatorii privind dinamica cheltuielilor publice Indicele de dinamică a cheltuielilor publice în expresie nominală ICP n = CP n1 / CP n 0 x 100 în expresie reală ICP r = CP r1 / CP r 0 x 100 Unde CPn1 şiCP0 sunt cheltuieli publice nominale în perioada curentă (1), respectiv perioada de bază (0) CP r1 şi CP r 0 – cheltuieli publice reale în perioada curentă (1), respectiv perioada de bază (0) Modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice Modificarea absolută a cheltuielilor publice



CT= CP1 – CP0

În expresie nominală CPn = CP n 1 – CPn 0 În expresie reală CPr = CP r 1 - CP r 0 Modificarea relativă a cheltuielilor publice % CP = CP 1 – CP 0 / CP0

În expresie nominală %CP = CP n 1 – CPn 0 / CPn 0 În expresie reală % CPr = CP r 1 - CP r 0 / CP r 0 Modificarea structurii cheltuielilor publice gi = (CPi1/CPT 1 - CPi 0/CPT 0) x100 Modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB %CP PIB = (CP1/PIB 1 – CP0/PIB 0) x 100

2.3. TESTE DE EVALUARE/ AUTOEVALUARE

1) Se cunosc următoarele date:

Mil. Ron.

Nr. Crt. Indicatori 2010 2011

1 Cheltuielile bugetului de stat 101678 108482

2 Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat 41.006 47587

3 Cheltuielile bugetelor locale 67000 71000

4 Transferuri între bugete 8000 12000

5 P.I.B. 513641 547829

6 Indicele preţurilor de consum 104% 103%

7 Curs de schimb 4,2 4,3

8 Populaţie(mii locuitori) 22430,5 22400

Să se determine: 1) cheltuielile publice consolidate şi neconsolidate; 2) volumul cheltuielilor publice în expresie reală; 3) cheltuielile medii/locuitor/euro; 4) indicele de dinamică al cheltuielilor publice în expresie reală;



a) ronmilCPC .2270692011 = ; ronmilTCP .3185672011 = ; ronmilCPTr .85,2088042011 = ;

loceuroCPloc /32322011/ = ; %671,107Pr =CI ;

b) ronmilCPT .2150692011 = ; ronmilCPTr .85,2088042011 = ; ronmilTCP .2270692011 = ;

loceuroCPloc /86,22322011 = ; %671,107Pr =CI

c) ronmilCPC .85,2088042011 = ; ronmilTCP .3185672011 = ; ronmilCPTr .2270692011 = ;

loceuroCPloc /42322011/ = ; %5,101Pr =CI

d) ronmilCPC .2185672011 = ; ronmilTCP .85,2088042011 = ; ronmilCPTr .3185672011 = ;

loceuroCPloc /12322011/ = ; %5,109Pr =CI

e) ronmilCPC .3185672011 = ; ronmilTCP .2270692011 = ; ronmilCPTr .2150692011 = ;

loceuroCPloc /22322011/ = ; %5,7Pr =CI ;

2) Clasificaţia economică grupează cheltuielile publice în funcţie de: a) natura şi efectul lor economic; b) destinaţia lor; c) momentul în care este efectuată cheltuiala şi modul în care sunt afectate resursele

financiare publice; d) instituţiile prin care se efectuează acestea; e) modul în care sunt afectate resursele financiare publice;

Răspuns a)

3) Cheltuielile bugetare: a) au sferă de cuprindere mai largă decât cele publice; b) au o sferă de cuprindere mai restrânsă decât cele publice; c) au ca sursă de provenienţă fondurile extrabugetare; d) sunt egale cu cheltuielile publice; e) exprimă un consum definitiv de produs intern brut;

Răspuns b)

4) Cheltuielile publice în expresie reală desemnează: a) totalitatea cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente ale anului de calcul; b) eliminarea transferurilor de sume dintre două bugete componente ale bugetului general

consolidat, în vederea evitării dublei evidenţieri a acestora; c) totalitatea fondurilor publice exprimate în preţuri constante ale unei perioade de bază; d) cheltuielile aferente bugetului general consolidat; e) totalitatea cheltuielilor privind bunurile şi serviciile publice;

Răspuns a)



5) Care dintre următoarele afirmaţii privind clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice este falsă?

a) permite identificarea responsabilităţilor privind administrarea cheltuielilor; b) prin această clasificare sunt reflectate obiectivele politicii economice şi financiare; c) oferă posibilitatea repartizării resurselor financiare aflate la dispoziţia statului în

conformitate cu obiectivele stabilite la nivel guvernamental; d) presupune gruparea cheltuielilor după destinaţia lor; e) utilizează drept criteriu de grupare a cheltuielilor domeniile, ramurile, sectoarele de

activitate; Răspuns d)

Lucrare de verificare

1. Comentaţi deosebirea dintre cheltuielile publice şi cele bugetare. 2. Care este criteriul care stă la baza clasificaţiei funcţionale şi cum se grupează cheltuielile

publice în baza acestuia? 3. Comentaţi conţinutul şi importanţa clasificaţiei administrative a cheltuielilor publice. 4. Gruparea cheltuielilor publice potrivit clasificaţiei economice. 5. Indicatorii nivelului cheltuielilor publice: conţinut, mod de calcul.

Rezumat

Necesitatea cunoaşterii structurii cheltuielilor publice derivă din faptul că aceasta ilustrează modul în care sunt direcţionate resursele băneşti ale statului spre anumite obiective: economice, sociale şi cele culturale cu caracter social, militare, politice, financiare etc.

Dimensionarea cheltuielilor publice şi repartizarea acestora pe destinaţii şi beneficiari rezultă din necesitatea satisfacerii nevoilor publice, prezentându-se din acest punct de vedere mai întâi ca o chestiune politică de maximă importanţă şi apoi ca o chestiune economică, de colectare a resurselor băneşti necesare pentru acoperirea lor.

Înţelegerea conţinutului şi a întregului proces de delimitare a nivelului cheltuielilor corespunzătoare destinaţiilor, a nivelului resurselor şi a desemnării beneficiarilor de avantaje create de stat pe seama acestor eforturi financiare presupune cunoaşterea rolului pe care acestea îl joacă în viaţa economică.




RESURSELE FINANCIARE PUBLICE

3.1. Conţinutul şi clasificarea resurselor financiare publice

3.2. Indicatorii care reflectă nivelul, structura şi dinamica resurselor financiare publice

3.3. Teste de evaluare/autovaluare

Obiective

• să identifice principalele categorii de resurse financiare publice. • să înţeleagă conţinutului şi rolului pe care îl au resursele financiare publice. • să cunoască modul în care sunt structurate veniturile înscrise în sistemul naţional de

bugete. • să calculeze indicatorii care reflectă nivelul, structura şi dinamica resurselor

financiare publice.

Termeni cheie:

resurse financiare publice; venituri bugetare; venituri curente;

venituri fiscale; venituri nefiscale; venituri din capital;



Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor importante fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor publice. Aceste fonduri se formează pe seama unei părţi din produsul intern brut fiind utilizate pentru finanţarea nevoilor sociale.

Fondurile publice se constituie pe seam transferului de valoare, de putere de cumpărare de la diverse persoane fizice sau juridice la dispoziţia organelor administraţiei de stat, centrale şi locale.

Aceste fluxuri de resurse băneşti au dublu sens-către şi de la fondurile publice-ceea ce generează anumite relaţii între participanţii la acest proces.

3.1. Conţinutul şi clasificarea resurselor financiare publice

În vederea intervenţiei statului în viaţa economică pentru înlăturarea dezechilibrelor apărute la nivel macro şi micro economic dar şi pentru buna funcţionare a instituţiilor publice este necesară constituirea unor fonduri la dispoziţia acestuia.Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor economico-sociale într-o anumită perioadă de timp. La nivelul economiei naţionale acestea cuprind atât resursele financiare publice precum şi resursele financiare private. Veniturile publice sunt reprezentate de acele resurse băneşti formate din impozite, taxe, contribuţii şi alte vărsăminte. Mobilizarea şi gestionarea resurselor financiare publice se face prin intermediul unui sistem de bugete ce cuprinde: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul trezoreriei statului, bugetul unor instituţii publice având caracter autonom, bugetele fondurilor speciale, bugetele locale în condiţiile asigurării unui echilibru între veniturile şi cheltuielile publice.

Astfel, în categoria resursele financiare publice includem: resursele financiare constituite la nivelul administraţiei publice centrale care provin din impozite şi taxe prelevate de la persoanele fizice şi juridice, din veniturile nefiscale precum şi din împrumuturile contractate pe piaţa financiară internă sau externă; resursele financiare ale administraţiei locale constituite din impozite, taxe, şi venituri nefiscale având caracter local; resursele financiare aparţinând instituţiilor publice obţinute din prestarea unor servicii în favoarea membrilor colectivităţii; resursele asigurărilor sociale de stat care au ca sursă contribuţiile angajaţilor şi angajatorilor.

Veniturile sistemului bugetar, cumulate la nivel naţional, alcătuiesc veniturile bugetare totale care, după consolidare, prin eliminarea transferurilor dintre bugete, vor evidenţia dimensiunile efortului financiar public pe anul respectiv, starea de echilibru sau dezechilibru.

Dinamica şi structura resurselor financiare publice este influenţată de nivelul PIB-ului pe locuitor precum şi de obiectivele de politică economică şi socială reflectate în nivelul cheltuielilor publice alocate pe fiecare ramură a economiei naţionale, presiunea fiscală (determinată ca raport între veniturile fiscale şi PIB) precum şi de numărul contribuabililor persoane fizice sau juridice şi a modului în care aceştia îşi îndeplinesc obligaţiile fiscale către administraţia publică locală şi de stat.

Înţelegerea conţinutului şi rolului pe care îl au resursele financiare presupune gruparea acestora conform clasificaţiei bugetare într-o ordine obligatorie, folosind o serie de criterii unitare, dintre care cele mai importante sunt : conţinutul economic în raport cu alimentarea bugetului public;



locul de formare; regularitatea cu care se formează; nivelul bugetului public pe care îl alimentează.

Astfel, în funcţie de conţinutul lor economic în raport cu alimentarea bugetului public resursele financiare publice cuprind: a. resursele obligatorii care sunt reprezentate de prelevările obligatorii ce îmbracă forma impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor obligatorii suportate de către angajator şi angajat cât şi de cele nefiscale (venituri obţinute de către stat ca urmare a deţinerii unor proprietăţi ori cele realizate din vânzarea unor bunuri şi servicii de către acesta).Veniturile având caracter fiscal deţin peste 80% din totalul veniturilor înscrise în buget, în special cele provenite din impozite şi taxe pe bunuri şi servicii. b. resursele de trezorerie sunt constituite din împrumuturi pe termen scurt ce au ca principală destinaţie acoperirea golurilor temporare de casă ale bugetului administraţiei publice de stat, ele asigurând echilibrul permanent (zilnic) dintre lichidităţile băneşti constituite în casieriile publice (la trezorerie) şi plăţile exigibile (scadente) evidenţiate în conturile unităţilor publice.

Aceste fonduri nu sunt înscrise în bugetul public, ele fiind procurate prin punerea în circulaţie a unor titluri de stat (bonuri de tezaur) care se valorifică prin licitaţie publică prin intermediul Băncii Naţionale a României. Valoarea nominală precum şi preţul titlului respectiv se stabilesc prin ordinul Ministerului Finanţelor Publice, emis pentru seria titlurilor puse în vânzare. Totodată Banca Naţională a României poate acorda împrumuturi pe termen scurt fără dobândă urmând ca rambursarea acestora să se facă din încasările ulterioare ale veniturilor. Ele sunt limitate conform legii finanţelor publice, legii bancare şi legii bugetare. c. resursele mobilizate prin intermediul împrumuturilor de stat sunt reprezentate de acele sume procurate de pe piaţa financiară internă sau externă în vederea finanţării deficitului bugetar. În prezent împrumuturile publice au devenit o modalitate facilă de procurare a resurselor financiare necesare îndeplinirii unor obiective economico-sociale, dar în acelaşi timp ele supun unei presiuni suplimentare bugetele aferente următorilor ani, prin creşterea cheltuielilor aferente rambursărilor de credite precum precum şi a dobânzilor. d. resursele provenite din emisiune bănească fără acoperire, în vederea finanţării deficitelor bugetare şi balanţei de plăţi externe, are ca efect creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a contribuabililor. Accentuarea fenomenului inflaţionist determină creşterea veniturilor din impozite şi taxe, în special a celor provenite din TVA, precum şi diminuarea obligaţiilor statului în ceea ce priveşte datoria publică în condiţiile în care rata dobânzii la împrumuturile de stat este mai mică decât rata inflaţiei.

Veniturile înscrise în sistemul naţional de bugete sunt structurate pe părţi şi capitole, ele fiind înscrise şi aprobate pe surse de provenienţă în felul următor: EXECUŢIA BUGETULUI DE STAT A. VENITURI (I + II + III + IV) I. VENITURI CURENTE 1. Venituri fiscale din care: Impozit pe profit Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane juridice



Impozit pe venit Cote şi sume defalcate din impozitul pe venit Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital Impozit pe salarii Impozite şi taxe pe proprietate Impozite şi taxe pe bunuri şi servicii din care: Taxa pe valoarea adăugată Sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată Alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii Accize Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfăşurarea de activităţi Impozit pe comerţul exterior şi tranzacţiile internaţionale Alte impozite şi taxe fiscale 2. Contribuţii de asigurări Contribuţiile angajatorilor Contribuţiile angajaţilor 3. Venituri nefiscale Venituri din proprietate Vânzări de bunuri şi servicii II. Venituri din capital III. Operaţiuni financiare Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate IV. Sume primite de la U.E. în contul plăţilor efectuate V. Sume în curs de distribuire EXECUŢIA BUGETELOR LOCALE A. VENITURI – (I + II + III + IV) VENITURI PROPRII I. VENITURI CURENTE VENITURI FISCALE Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane juridice Impozit pe profit de la operatorii economici Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane fizice Impozit pe venit Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital Impozite şi taxe pe proprietate din care: Impozit pe clădiri Impozit pe terenuri Taxe judiciare de timbru, taxe de timbru pentru activitatea notarială şi alte taxe de timbru Alte impozite şi taxe pe proprietate Impozite şi taxe pe bunuri şi servicii Sume defalcate din TVA Alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii



Taxe pe servicii specifice Taxe pe utilizarea bunurilor Alte impozite şi taxe fiscale VENITURI NEFISCALE Venituri din proprietate Vânzări de bunuri şi servicii II. VENITURI DIN CAPITAL din care: Venituri din privatizare III. OPERAŢIUNI FINANCIARE Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate IV. SUBVENŢII DE LA ALTE NIVELE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE Subvenţii de la bugetul de stat Subvenţii de la alte administraţii V. SUME PRIMITE DE LA U.E. EXECUŢIA BUGETULUI ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT A. VENITURI – (I + II + III) I. Venituri curente Contribuţii de asigurări CONTRIBUŢIILE ANGAJATORILOR Contribuţii pentru asigurări sociale datorate de angajatori din care : Contribuţii pentru asigurări sociale datorate de angajatori Contribuţii pentru asigurări sociale datorate de persoanele aflate în şomaj Contribuţii pentru asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorate de angajatori CONTRIBUŢIILE ASIGURAŢILOR Contribuţii pentru asigurări sociale datorate de asiguraţi Contribuţia altor persoane asigurate Contribuţii facultative ale asiguraţilor Contribuţii de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorate de persoane fizice care încheie asigurare Contribuţii pentru asigurări sociale la fondurile private Restituiri de contribuţii de asigurări sociale de stat Venituri nefiscale VENITURI DIN PROPRIETATE VÂNZĂRI DIN PRESTĂRI SERVICII ŞI ALTE ACTIVITĂŢI DIVERSE VENITURI II. Subvenţii de la Bugetul de Stat III. Sume în curs de distribuire

După locul de formare resursele financiare se împart în: a. interne : venituri fiscale (impozite, taxe), venituri nefiscale; b. externe: împrumuturi de stat pe piaţa externă, ajutoare financiare nerambursabile; În funcţie de regularitatea încasării lor la buget distingem:



a. resurse ordinare; b. resurse extraordinare: resursele la care se apelează în mod excepţional pentru acoperirea golurilor bugetare anuale, pentru refinanţarea datoriei publice.

3.2. Indicatorii care reflectă nivelul, structura şi dinamica resurselor financiare publice

Indicatori privind nivelul cheltuielilor publice

1. Volumul veniturilor publice

∑=

=n

iiVPTVPT

1

VPT sunt veniturile publice totale;

iVPT - veniturile publice totale din bugetul ,,i” ;

Volumul veniturilor publice în expresie nominală

VPT n = ∑ nVPT

În expresie nominală indicatorul evidenţiază totalitatea veniturilor publice exprimate în preţuri curente pentru anul la nivelul căruia se realizează analiza.

Volumul veniturilor publice în expresie reală desemnează totalitatea fondurilor publice exprimate în preţurile constante ale unei perioade de referinţă. Acesta se obţine prin raportarea valorilor nominale fie la indicele preţurilor de consum, fie la deflatorul PIB.

VPT r = nVPT / I p

2. Ponderea veniturilor publice în PIB

% VPT PIB = VPT/ PIB X 100

3. Veniturile publice medii pe locuitor

locVP = VPT / P

P este efectivul mediu al populaţiei;



Indicatori privind structura veniturilor publice

Gi = VPi / VPT x 100

Acest indicator reflectă proporţia pe care o deţine fiecare categorie de resurse financiare publice în total şi în cadrul fiecărei categorii importante.

Indicatori de dinamică:

1. Indicele de dinamică a veniturilor publice • în expresie nominală IVP n = VP n1 / VP n 0 x 100

• în expresie reală IVP r = VP r1 / VP r 0 x 100

Unde VPn1 şi VP0 sunt veniturile publice în expresie nominală în perioada curentă (1), respectiv perioada de bază (0)

VP r1 şi VP r 0 sunt veniturile publice în expresie reală în perioada curentă (1), respectiv perioada de bază (0)

2. Modificarea absolută şi relativă a veniturilor publice • Modificarea absolută a veniturilor publice VP= VP1 – VP0

• În expresie nominală VPn = VP n 1 – VPn 0

• În expresie reală VPr = VP r 1 - VP r 0

• Modificarea relativă a veniturilor publice % VP = VP 1 – VP 0 / VP0

• În expresie nominală %VP = VP n 1 – VPn 0 / VPn 0



• În expresie reală % VPr = VP r 1 - VP r 0 / VP r 0

3. Modificarea structurii veniturilor publice gi = (VPi1/VPT 1 - VPi 0/VPT 0) x100

4. Modificarea ponderii veniturilor publice în PIB %VP PIB = (VP1/PIB 1 – VP0/PIB 0) x 100

3.3. TESTE DE EVALUARE/ AUTOEVALUARE

1) În funcţie de regularitatea încasării lor la buget, resursele financiare se împart în: a) venituri fiscale şi venituri nefiscale; b) venituri din proprietate şi venituri din vânzări de bunuri şi servicii; c) venituri curente şi venituri din capital; d) resurse ordinare şi resurse extraordinare; e) venituri proprii şi încasări din rambursarea împrumuturilor acordate; Răspuns d) 2) Principala categorie de venituri publice o constituie: a) veniturile având caracter fiscal; b) veniturile nefiscale; c) donaţiile şi sponsorizările; d) împrumuturile contractate de stat pe piaţa internă şi externă de capital; e) veniturile proprii ale instituţiilor publice; Răspuns a) 3) Veniturile înscrise în sistemul naţional de bugete sunt aprobate: a) luând în considerare domeniile spre care sunt dirijate acestea; b) în funcţie de momentul încasării acestora; c) pe surse de provenienţă; d) în funcţie de regularitatea cu care se formează; e) după locul de formarea al acestora; Răspuns c) 4) Factorii care influenţează nivelul resursele financiare publice sunt: a) nivelul P.I.B pe locuitor; b) obiectivele de politică economică şi socială reflectate în nivelul cheltuielilor publice alocate pe fiecare ramură a economiei naţionale; c) presiunea fiscală; d) numărul contribuabililor persoane fizice sau juridice; e) toţi factorii de mai sus influenţează nivelul fondurilor publice;



Răspuns e)

5)Se cunosc următoarele date:

mil.ron

Nr. Crt. Indicatori 2010 2011

1 Veniturile bugetului de stat 66654 95657

2 Veniturile bugetelor locale 63000 65476

3 Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat

41.005,9 47587

4 Produs intern brut 513641 547829

5. Populaţie (mii loc.) 22430,5 22400

6. Curs de schimb (lei/euro) 4,3 4,4

7. I.P.C. 98% 102%

Să se determine:

1. Modificarea reală absolută şi relativă a veniturilor;

2. Ponderea veniturilor bugetare în P.I.B.în anul 2010;

3. Veniturile medii/locuitor/euroîn anul 2011;

a) ronmilVPr .52,204624=∆ ; %50,17% =∆ rVP ; %22,33% ...2010 =BIPVPT ;

loceuroVP euroloc /9,21662011/ = ;

b) ronmilVPr .76,174142=∆ ; %50,19% =∆ rVP ; %22,33% ...2010 =BIPVPT

loceuroVP euroloc /12332011/ =

c) ronmilVPr .75,30481=∆ ; %50,17% =∆ rVP ; %22,33% ...2010 =BIPVPT ;

loceuroVP euroloc /9,21662011/ = ;

d) ronmilVPr .9,170659=∆ ; %17% =∆ rVP ; %23% ...2010 =BIPVPT ; loceuroVP euroloc /9,21662011

/ =



e) ronmilVPr .208717=∆ ; %50,15% =∆ rVP ; %23% ...2010 =BIPVPT ; loceuroVP euroloc /9,1662011

/ =


1. Prezentaţi rolul resurselor financiare publice. 2. Enumeraţi categoriile de resurse financiare publice. 3. Precizaţi conţinutul grupelor de resurse financiare publice stabilite potrivit

grupării în funcţie de conţinutul lor economic. 4. În ce situaţii sunt utilizate resursele de trezorerie? 5. Prin ce se deosebesc resursele financiare de trezorerie de resursele provenite din

împrumuturi? 6. Indicatorii care reflectă nivelul, structura şi dinamica resurselor financiare

publice. 7. Comentaţi raportul în care trebuie să se afle resursele financiare publice ordinare

faţă de resursele financiare extraordinare.

Rezumat

Resursele care alimentează fondurile publice în majoritatea lor covârşitoare îşi au izvorul în produsul intern brut creat în anul considerat şi într-o mai mică măsură în avuţia naţională sau în transferuri primite din străinătate. Aceste resurse provin din toate ramurile economiei naţionale, însă în proporţii diferite, în funcţie de gradul de dezvoltare al acestora.

La constituirea fondurilor publice participă toate sectoarele sociale: public, mixt şi privat, precum şi populaţia, în proporţii diferite în raport cu capacitatea lor financiară. Cele mai multe resurse financiare sunt mobilizate la fondurile publice cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie directă. Nu lipsesc nici resursele primite cu titlu rambursabil, dar acestea ocupă un loc secundar în totalul fondurilor publice.

Constituirea şi dirijarea fondurilor publice constituie un proces unitar şi neîntrerupt care se realizează în procesul distribuirii produsului intern brut, între persoanele fizice şi juridice, pe de o parte, şi stat, pe de alta




Finanţarea prin emisiune de acţiuni

4.1. Acţiunile-definiţie, caracteristici, avantaje, dezavantaje

4.2. Clasificarea acţiunilor

4.3. Evaluarea acţiunilor

4.4. Costul capitalului

4.5. Test de evaluare/ autoevaluare

Obiective • Prezentarea conceptului şi tipologiei acţiunilor • Înţelegerea procesului de evaluare a acţiunilor • Implicaţiile majorărilor de capital • Importanţa tipului de acţiune asupra dividendelor repartizate

Termeni cheie

acţiuni comune, acţiuni preferenţiale, data de referinţă, dată de înregistrare, dividende

4.1. Acţiunile-definiţie, caracteristici, avantaje, dezavantaje

Valorile mobiliare sunt instrumente financiare negociabile ce se tranzacţionează pe piaţa de capital, şi pot fi transmise către alte persoane pe baza mecanismului cerere-oferta. Acestea conferă deţinătorilor dreptul la o parte din capitalul social al emitentului sau un drept de creanţă general asupra patrimoniului emitentului. În raport de modul de fructificare a plasamentelor, valorile mobiliare sunt: 1.valori mobiliare cu venit variabil (acţiunile), caz în care nivelul remunerării este dat e rezultatul financiar al exerciţiului şi de politica promovată de emitent cu privire la repartizarea profitului; 2.valori mobiliare cu venit cert (obligaţiunile, titlurile de stat) pentru care se asigură o fructificare a capitalului avansat prin intermediul dobânzii, emitentul angajându-se la plata acesteia indiferent de rezultatul financiar al activităţii desfăşurate. În funcţie de condiţiile emisiunii, dobânda poate fi fixă sau variabilă. Acţiunile sunt valori mobiliare ce reprezintă fracţiuni din capitalul social, care desemnează raportul juridic dintre deţinătorul de acţiuni şi societatea emitentă, cu o valoare nominală stabilită prin actul constitutiv al societăţii, care nu poate fi mai mică de 0,1 lei. Capitalul social al



societaţii pe actiuni sau al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro. În cazul majorărilor de capital, societatea emitentă poate decide modificarea valorii nominale a acţiunilor. De asemenea, pe durata vieţii unei societăţi au loc operaţiuni de splitare 7, consolidare 8 , distribuirea acţiunilor gratuite în contul dividendelor datorate acţionarilor sau majorare a capitalului social care afectează valoarea nominală a unei actiuni. Splitarea se realizează atunci când preţul unei acţiuni creşte atât de mult încât îi afectează lichiditatea. Decizia de splitare a acţiunilor aparţine Adunării Generale a Acţionarilor (AGA). Divizarea acţiunii se poate exprima în termeni absoluţi sau în termini relativi. Splitarea este considerată un non-eveniment, deoarece efecte de diluţie, ce îi poate defavoriza pe acţionari, nu apar. Chiar şi aşa, aceasta operaţiune generează anumite efecte, cum ar fi: - intensificarea achiziţiilor făcute de investitorii individuali; - scăderea valorii nominale, ceea ce duce la acţiuni mai accesibile pentru micii investitori; - preţul acţiunilor se majorează în urma creşterii interesului investitorului; - lichiditatea acţiunilor creste. Consolidarea se realizează în cazul în care preţul unei acţiuni scade atât de mult, încât societatea face o selecţie a investitorilor, eliminând micii investitori. Distribuirea acţiunilor gratuite în contul dividendelor datorate acţionarilor reprezintă o modalitate de autofinanţare prin dividende plătite sub formă de acţiuni nou emise, ce se distribuie acţionarilor în funcţie de numărul de acţiuni deţinute anterior. În ţara noastră pentru majorarea capitalului social unele societăţi au optat pentru capitalizarea dividendelor, metodă de care se folosesc frecvent societăţile ce se caracterizează printr-o dispersie foarte accentuată a acţionariatului. Micii acţionari ce au apărut cu precădere în urma privatizării în masă, nu-şi ridică dividendele repartizate de societate, iar emitentul, în baza unei hotărârii AGA procedează la capitalizarea dividendelor. Realizarea majorării de capital se poate face fie prin creşterea valorii nominale a unei acţiuni, fie prin emisiunea de noi acţiuni, ceea ce înseamnă că valoarea nominală rămâne constantă. În cazul în care se optează pentru mărirea capitalului social prin creşterea valorii nominale a unei acţiuni, potrivit legii nr. 31/1990, aceasta se poate decide numai cu votul tuturor acţionarilor, excepţie făcând cazul în care este realizată prin încorporarea rezervelor, beneficiilor sau a primelor de emisiune. Metodele prin care se poate efectua majorarea de capital sunt: - aport în numerar şi natură; - distribuirea dividendelor sub formă de acţiuni; - capitalizarea datoriilor sau a primelor de emisiune; - capitalizarea profitului. Majorarea capitalului social trebuie aprobată de către AGA, cu respectarea legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării. Majorarea capitalului social prin aport în numerarşi ridicarea dreptului de preferinţă a acţionarilor de a subscrie noile acţiuni trebuie să fie hotărâtă în Adunarea Generală Extraordinară a Acţionarilor, la care să participe cel puţin ¾ din numărul titularilor capitalului social şi cu votul

7 Splitarea reprezintă reducerea valorii nominale a unei acţiuni, concomitent cu creşterea numărului de acţiuni a unei societăţi emitente. 8 Consolidarea este operaţiunea inversă splitării, prin care mai multe acţiuni vechi ale unui emitent sunt "consolidate" într-o singură acţiune nouă, cu valoare nominală mai mare



unui număr de actionari care să reprezinte cel putin 75% din drepturile de vot. Aportul în natură poate consta numai în bunuri performante necesare realizării obiectului de activitate al societăţii eminente. Evaluarea aportului în natură se face de către experţi independenti în conformitate legea cu nr.31/1990. Numărul de acţiuni ce revine ca urmare a aportului în natură se determină ca raport între valoarea aportului şi cea mai mare valoare dintre preţul de piaţă al unei acţiuni, valoarea pe acţiune calculată în baza activului net contabil sau valoarea nominală a acţiunii.9

Acţiunile acordă posesorilor drepturi egale, excepţie făcând situaţia în care actul constitutiv al emitentului prevede posibilitatea emiterii a diferite acţiuni, care conferă deţinătorilor drepturi diferite.

În cazul în care o acţiune devine proprietate a mai multor persoane, drepturile de acţionar trebuie exercitate de un reprezentant unic, desemnat de aceste persoane.

Conform legii 31/1990, acţiunile trebuie să cuprindă următoarele elemente: a) denumirea şi durata societăţii; b) data actului constitutiv, numărul din registrul comerţului sub care este înmatriculată societatea, codul unic de înregistrare şi numărul Monitorului Oficial al României, Partea a IV-a, în care s-a făcut publicarea; c) capitalul social, numărul acţiunilor şi numărul lor de ordine, valoarea nominală a acţiunilor şi vărsămintele efectuate; d) avantajele acordate fondatorilor.

În cazul acţiunilor nominative se menţionează: numele, prenumele, codul numeric personal, şi domiciliul acţionarului persoană fizică; denumirea, sediul, numărul de înmatriculare şi codul unic de înregistrare ale acţionarului persoană juridică.

Acţiunile sunt instrumente negociabile, vânzarea/cumpărarea acestora realizându-se diferit în funcţie de tipul societăţii emitente. În cazul societăţilor închise, acţionarii care doresc să vândă acţiunile trebuie în primul rând să le ofere spre cumpărare celorlalţi acţionari, care beneficiază de dreptul de preferinţă. Dacă aceştia nu sunt interesaţi de achiziţionarea lor, ele pot fi oferite spre vânzare unui terţ. În cazul societăţilor deschise, acţiunile sunt vândute, în baza unui ordin dat de deţinător, firmei de brokeraj, care le tranzacţionează pe piaţa de capital. Tipul societăţii emitente are multiple influenţe asupra: lichidităţii acţiunilor, accesului la capital pentru societatea emitentă, informarea acţionarului şi confidenţialitatea datelor, costul comunicaţiilor cu acţionarii şi posibilitatea preluării forţate a societăţii. Acţiunile emise de societăţile deschise, spre deosebire de acţiunile emise de societăţile închise, au o lichiditate mult mai ridicată, datorita existenţei unei pieţe de capital reglementate şi organizate, care facilitează tranzacţiile de vânzare/cumpărare a acestor valori mobiliare. Accesul la capitalurile disponibile în economie se realizează diferit în funcţie de tipul societăţii.

Societăţile deschise sunt capabile să atragă fonduri importante, deoarece emisiunea de acţiuni se adresează publicului larg, în timp ce societăţile închise nu pot mobiliza fonduri importante, deoarece există restricţii privind numărul de acţioanari şi dimensiunile capitalului social. Dacă limitele stabilite prin lege sunt depăşite, firma trebuie să se transforme în societate ,,publică”. O altă diferenţă importantă între cele două societăţi este dată de faptul că societăţile deschise sunt obligate prin legea pieţei de capital şi prin diferite regulamente bursiere să asigure o informare periodică a acţionarului despre activitatea firmei sau diferite evenimente importante

9 Lazăr C., Matei M., Andrei J. Finanţe, Ed. Universităţii Petrol-Gaze, Ploieşti. 2007, p.330



cum ar fi: majorarea capitalului social, implicarea în procesul de preluare a altei firme, etc. De remarcat faptul că de pe urma acestor rapoarte periodice beneficiază atât acţionarii şi potenţialii investitori cât şi firmele concurente care îşi formează o imagine cu privire la activitatea firmei respective, care devine cunoscută în mediul de afaceri, facilitând astfel procesul de mobilizare a capitalurilor disponibile în economie. Informarea acţionarilor conduce la creşterea costurilor. 4.2. Clasificarea acţiunilor Clasificarea acţiunilor se realizează în funcţie de mai multe criterii. 1. După forma şi modul de transmitere: -acţiuni nominative- emise sub formă fizică, pe suport hârtie, sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont, având înscrise pe ele: numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul acţionarului persoană fizică; denumirea, sediul, numărul de înmatriculare şi codul unic de înregistrare ale acţionarului persoană juridică, după caz.. Emisiunea şi transmiterea lor de la un deţinător la altul este înregistrată într-o evidenţă specială ţinută de societatea comercială emitentă. -acţiuni la purtător, materializate sub formă fizică, pot fi transmise fără nici o formalitate, cel care le deţine fiind recunoscut ca acţionar.

Acţiunile trebuie să poarte semnătura a 2 membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai directoratului, sau, după caz, semnătura administratorului unic, respectiv a directorului general unic

Acţiunile nominative pot fi convertite în acţiuni la purtător şi invers, prin hotărârea adunării generale extraordinare a acţionarilor. 2. După drepturile pe care le generează: -acţiuni ordinare - acţiuni preferenţiale.

Acţiunile ordinare reprezintă fracţiuni egale ale capitalului şi conferă deţinătorilor drepturi şi obligaţii egale. Aceste titluri conferă posesorului lor dreptul la dividende calculate la rezultatele nete ale unităţilor economice.

Acţiunile privilegiate sunt titluri de valoare hibride, cu unele caracteristici ale obligaţiunilor şi acţiunilor, care oferă drepturi mai mari deţinătorului (care primeşte dividende mai mari, o mai mare parte din soldul activelor când societatea se lichidează) decât acţiunile comune, dar în urma tuturor obligaţiunilor. Acţiunile preferenţiale conferă posesorului calitatea de coproprietar, asigurând astfel o rentabilitate minimă pe baza unui dividend. Acţiunile preferenţiale nu oferă dreptul la vot, în afara cazului în care actul constitutiv nu stipulează altfel.

Acţiunile preferenţiale cu dividend prioritar, fără drept de vot, nu pot depăşi o pătrime din capitalul social şi vor avea aceeaşi valoare nominală ca şi acţiunile ordinare.

Administratorii, directorii, respectiv membrii directoratului şi ai consiliului de supraveghere, precum şi cenzorii societăţii nu pot fi titulari de acţiuni cu dividend prioritar fără drept de vot.

În caz de întârziere a plăţii dividendelor, acţiunile preferenţiale vor dobândi drept de vot, începând de la data scadenţei obligaţiei de plată a dividendelor ce urmează a fi distribuite în cursul anului următor sau, dacă în anul următor adunarea generală hotărăşte că nu vor fi distribuite dividende, începând de la data publicării respectivei hotărâri a adunării generale, până la plata efectivă a dividendelor restante.



Emisiunea de acţiuni preferenţiale presupune stabilirea anumitor aspecte ale ofertei publice de vânzare: 1. Rata dividendului este stabilită ca o sumă fixă sau mărime procentuală calculată la valoarea nominală. În practică se întâlnesc, destul de rar, acţiuni preferenţiale cu o rată ajustabilă, ce pot fi returnabile la un moment dat, la un preţ dinainte determinat din partea emitentului. Aceste acţiuni au în prezent stabilit un nivel minim (floor) şi un nivel maxim (cap) cu privire la rata dividendului. Aceste rate poartă denumirea de collar. În prezent, aceste acţiuni se vând sub valoarea lor nominală. 2. Durata de viaţă poate fi limitată sau nelimitată, caz în care acţiunile preferenţiale se numesc acţiuni perpetue. 3. Clauza de protecţie. Unele acţiuni prefenţiale pot avea o relaţie de senioritate, egalitate sau de subordonare faţă de alte serii de acţiuni prefenţiale emise de aceeaşi societate. Prin stabilirea acestor clauze de protecţie, societatea nu are voie să emită acţiuni seniore, investitorii având certitudinea recuperării banilor, în cazul lichidării societăţii, deoarece au întâietate în distribuirea fondurilor rezultate, după salariaţi, stat si creditori. 4. Clauza de răscumpărare permite atragerea emisiunii de acţiuni privilegiate, la un preţ cel puţin egal cu cel la care au fost vândute iniţial, stabilindu-se o anumită perioadă în care nu se face răscumpărarea. Datorită riscului mai mare pe care îl prezintă pentru investitori, aceştia solicită rentabilităţi mai mari. 5. Fondul de amortizare – majoritatea acţiunilor preferenţiale prezintă astfel de fonduri care sunt utilizate pentru răscumpărarea acţiunilor. 6. Clauza de convertibilitate permite investitorilor să-şi transforme acţiunile preferenţiale în acţiuni comune. 7. Clauza de cumulativitate oferă posibilitatea cumulării dividendului şi plata lui în primul an în care societatea a decis repartizarea de dividende, în cazul în care aceasta a înregistrat pierderi sau nu a fost aprobată plata dividendului cuvenit deţinătorului de acţiuni preferenţiale. 8. Clauza de participare la profit dă posibilitate posesorului să obţină un dividend suplimentar în defavoarea deţinătorilor de acţiuni comune.

Acţiunile preferenţiale şi acţiunile ordinare vor putea fi convertite dintr-o categorie în cealaltă prin hotărâre a adunării generale extraordinare a acţionarilor 3. În functie de forma în care sunt emise: -acţiuni materializate. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative emise în formă materială se transmite prin declaraţie făcută în registrul acţionarilor şi prin menţiunea făcută pe titlu, semnată de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor. -acţiuni dematerializate. În cazul în care nu a emis şi nu a eliberat acţiuni în formă materială, societatea, din oficiu sau la cererea acţionarilor, le va elibera câte un certificat de acţionar cuprinzând numărul, categoria şi valoarea nominală a acţiunilor, proprietate a acţionarului, poziţia la care acesta este înscris în registrul acţionarilor şi, după caz, numărul de ordine al acţiunilor. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor emise în formă dematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă reglementată sau în cadrul unui sistem alternativ de tranzacţionare se transmite potrivit prevederilor legislaţiei pieţei de capital. 4. În funcţie de obligaţiile pe care le generează pentru posesor: - acţiuni comune-purtătoare ale obligaţiei de a vărsa integral valoarea subscrisă la capitalul social ; - acţiuni de garanţie- care obligă pe deţinătorul lor să-şi ducă la îndeplinire mandatul de administrator. Acţiunile, pe care, potrivit statutului societăţii anonime, trebuie să le posede



membrii aleşi ai Consiliului de Administraţie, sunt depuse la societatea respectivă ca o garanţie a îndeplinirii obligaţiilor lor în calitate de administratori. Acţiunea de garanţie este inalienabilă până la expirarea mandatului de administrator şi obţinerea avizului Adunării Generale a Acţionarilor. Tipuri de acţionari.

În funcţie de valoarea acţiunilor pe care le deţine sau de numărul voturilor la care acestea îi dau dreptul, acţionarul10 poate fi: -acţionar semnificativ: deţine cel puţin 10% din acţiuni; -acţionar cu poziţie de control: deţine cel puţin 1/3 din drepturile de vot în AGA; -acţionar majoritar: deţine cel puţin 50% + 1 din drepturile de vot in AGA, ceea ce îi permite numirea şi revocarea majorităţii membrilor Consiliului de Administraţie al respectivei societăţi; -acţionar cu o poziţie majoritar absolută: deţine peste 75% din drepturile de vot în AGA sau un număr suficient de voturi care să-i permită numirea şi revocarea tuturor administratorilor şi cenzorilor.

Faţă de societatea ale cărei acţiuni le deţine, acţionarul are atât drepturi, cât şi obligaţii. El este obligat să depună aportul la care s-a angajat, să execute toate clauzele prevăzute în statut şi să dea curs hotărârilor Adunării Generale a Acţionarilor. Drepturile sale privesc participarea la gestiunea societăţii pe acţiuni, prin exercitarea dreptului de vot în Adunărea Generală a Acţionarilor, dreptul de a fi ales în Consiliul de Administraţie sau ales cenzor, dreptul de informare, dreptul de a lua iniţiativa convocării adunării generale şi de a iniţia acţiuni de interes colectiv, precum şi drepturi de ordin pecuniar-dreptul la beneficiile distribuite, dreptul de a vinde acţiunea în funcţie de interesele sale, de a participa la împărţirea activului net, atunci când societatea este desfiinţată sau lichidată.

Subscrierea, dobândirea sau deţinerea de acţiuni ale unei societăţi pe acţiuni de către o altă societate la care societatea pe acţiuni deţine, direct sau indirect, majoritatea drepturilor de vot sau ale cărei decizii pot fi influenţate în mod semnificativ de societatea pe acţiuni este considerată ca fiind efectuată de către societatea pe acţiuni însăşi Dreptul la vot se exercită de către acţionari în cadrul AGA, de regulă, o acţiune comună dând dreptul la un vot. Prin actul constitutiv al societăţii, se poate limita numărul de voturi aparţinând acţionarilor care posedă mai mult de o acţiune. Numărul de voturi este ataşat fiecarei acţiuni, fiind stabilit prin actul constitutiv, în funcţie de clasa de acţiuni din care face parte. Prin legea nr. 31/1990, administratorii sunt obligaţi să pună la dispoziţia acţionarilor registrele societăţii şi să elibereze, la cerere, pe cheltuiala acestora extrase din ele. Un alt drept al acţionarilor este acela de a cerceta bilanţul şi rapoartele administratorilor şi cenzorilor, putând deasemenea obţine copii ale acestor documente. Principalul drept patrimonial al acţionarilor este dreptul la dividende, în cazul în care societatea a obţinut profit, acesta repartizându-se conform hotărârii AGA. Cuantumul dividendului se stabileşte de AGA, valoarea acestuia fiind proporţională cu procentul de participare la capitalul social.

10

Acţionarul este persoana fizică sau juridică proprietară a uneia sau mai multor acţiuni emise de o societate comercială anonimă sau în comandită. În calitate de proprietar asociat la o societate pe acţiuni, în raport cu terţii, acţionarul nu poate fi considerat dator pentru o sumă mai mare decât valoarea acţiunilor subcrise.



Atunci când o societate pe acţiuni se dizolvă, în primul rând sunt achitate salariile, impozitele, sumele datorate creditorilor şi deţinătorilor de acţiuni privilegiate, şi apoi deţinătorii de acţiuni comune primesc partea ce li se cuvine. Termenul de plată a dividendelor Reglementările legale11 definesc dividendul ca reprezentând ,, o distribuire în bani sau în natură făcută de o persoana juridică către o altă persoană juridică sau către o persoană fizică, în urma deţinerii unor titluri de participare la acea persoană juridică”. Dividendele se distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Acestea se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. În cazul în care adunarea generală a acţionarilor nu stabileste data plăţii dividendelor, acestea se achită în termen de maximum 60 de zile de la data publicării hotărârii adunării generale a acţionarilor de stabilire a dividendelor în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, data de la împlinirea careia societatea este de drept în întârziere. Data de referinţă şi data de înregistrare. Data de referinţă este stabilită de consiliul de administraţie ala societăţii, servind la identificarea acţionarilor care au dreptul să participe la Adunarea Generală a Acţionarilor şi să voteze în cadrul acesteia.au dreptul să participe doar acţionarii înscrisi în registrul acţionarilor la data de referinţă. Aceasta data este publicată în convocatorul AGA, în cazul societăţilor deschise ea fiind ulterioară publicării convocatorului şi anterioară întrunirii AGA. Pentru societăţile închise, data de referinţă se stabileste conform legii nr. 31/1990 şi poate fi cu cel mult 60 de zile în urmă faţă de convocarea AGA. Data de înregistrare este utilizată pentru identificarea acţionarilor societăţilor deschise asupra cărora se răsfrâng efectele hotărârilor AGA, în conformitate cu dispoziţiile articolului 238 din legea 297/2004 privind piaţa de capital. Evidenţa acţiunilor Conform legii nr. 31/1990, societăţile emitente au obligaţia de a ţine un registru al acţiunilor şi un registru al acţionarilor. În cadrul societăţilor deschise, evidenţa acţiunilor se ţine, în baza unui contract, de către Depozitarul Central. 4.3. Evaluarea acţiunilor

Decizia de investiţie se bazează pe evaluarea unui portofoliu de titluri cât şi pe determinarea momentelor optime de vânzare şi cumpărare a activelor financiare.

Capabilitatea luării unor decizii de investiţie a fondurilor disponibile de către agenţii economici trebuie să se bazeze pe informaţii corecte şi de actualitate. Analiza investiţiei de portofoliu pune accent pe situaţia financiară a societăţii, condiţiile macroeconomice şi politice în

11 Legea nr.571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal, publicat în M.Of. nr. 927/23 dec. 2003, cu modificările şi completările ulterioare



care operează societatea, factorul de dezvoltare globală a industriei din care fac parte şi prognozele privind performanţele societăţii în viitor. Analiza situaţiei economico-financiare a firmelor se bazează pe un set de indicatori calculaţi potrivit rezultatelor financiare din rapoartele financiare ale societăţii (contul de profit şi pierdere, bilanţul contabil) precum şi în funcţie de preţul format în urma confruntării cererii cu oferta. Oferta este cea care va reflecta performanţele emitentului, în timp ce preţul de piaţă va fi doar imaginea interesului investitorilor pentru respectivul activ financiar. In concluzie, merită subliniate câteva aspecte ale analizei: -evaluarea societăţii din punct de vedere al veniturilor şi al stabilităţii ei prin metode statistice ; (deviaţie standard, coeficient de variaţie, index de instabilitate al veniturilor, etc) ; -stabilirea factorilor de risc (de afacere, de mediu, risc social, de industrie, economic, politic) ; -determinarea calităţii produselor şi a pieţei de desfacere ; -calitatea managementului. Indicatori de evaluare a acţiunilor

Evaluarea acţiunilor se face în funcţie de: valoarea nominală, valoarea intrinsecă, valoarea financiară, valoarea de randament, profitul pe acţiune, rata de distribuire a dividendului, rata de rentabilitate. 1. Valoarea nominală (VN) - este valoarea cu ajutorul căreia se împarte capitalul între acţionari reprezentând suma înscrisă pe titlu. VN� ��

�

Unde, CS – capiatalul social şi N – numărul de acţiuni 2. Valoarea intrinsecă (Vi) – se calculează prin însumarea capitalului social şi a rezervelor.

��

� � ��

Unde, ANC – activul net corectat; CP – capitalul propriu; R – rezerve. 3. Valoarea financiară (Vf) – se calculează ca raport între valoarea dividendului şi rata dobânzii. � � �

�

Unde, D – dividendul pe acţiune şi d – rata dobânzii pe piaţa monetară. 4. Valoarea de randament (Vr) – se calculează ca raport între profitul net repartizat şi rata medie a dobânzii de pe piaţa monetară. ��

�



Unde, PPA – profitul net pe acţiune. 5. Profitul pe acţiune (PPA) – capaciatea de a obţine profit ��

�

6. Rata de distribuire a dividendului (d) este rata ce are influenţă asupra deciziei de finanţare a societăţii.

� � �� !"#��

7. Rata de rentabilitate (R) $ � % & '()'*

'* � �'* & '()'*

'* =η div+∆%C

Unde D – dividendul pe acţiune si C0 – cursul în momentul t0

C1 – cursul în momentul t1 η div – randamentul în dividende ∆%C – modificarea procentuală a cursului acţiunii. Evaluarea acţiunilor prin metoda cash-flow-urilor Evaluarea acţiunilor pe piaţa de capital se realizează pe baza cash-flow-urilor (veniturilor generate în viitor de către firmă). Calcularea acestora se face în funcţie de dividendele oferite. Astfel, se obţine valoarea teoretică a acţiunii, ce poate fi ulterior comparată cu cursul pieţei, pentru a se stabili dacă acţiunea merită să fie achiziţionată. Aplicarea acestei metode presupune anumite date, cum ar fi prognoze ale elementelor de bilanţ pe o perioadă de 5-10 ani sau rata de creştere pe termen lung a veniturilor. 4.4. Costul capitalului propriu Investiţia este motorul oricărei creşteri economice puternice şi durabile care impune dezvoltarea capacităţilor de producţie competitive care să permită firmelor lărgirea segmentului de piaţă care să genereze premisele dezvoltării viitoare.

Rentabilitatea şi riscul unei firme depind de strategiile şi investiţiile pe care le realizează. Firmele au la dispoziţie o gamă largă de mijloace financiare, decizia luatăţinând cont de

costul fiecărei surse şi structura financiară a acesteia.



Există o legătură indisolubilă între costul capitalului şi structura capitalului, în sensul că o structură financiară optimă corespunde unui cost minim al capitalului şi structura financiară, în sensul că o structură financiară optimă corespunde unui cost minim al capitalului.

Costul capitalului propriu este egal cu rata de rentabilitate solicitată de acţionarii firmei pe care trebuie să o realizeze o firmă pentru a menţine valoarea afacerii.

Dimensiunea costului capitalului propriu depinde de anumiţi factori • mărimea profitului viitor şi hotărârea AGA sau asociaţilor cu privire la proporţia

distribuită • câştigul de capital • cotaţia acţiunii pe piaţa de capital • rata rentabilităţii fără risc • riscurile asumate der investitor

În vederea determinării costului capitalului propriu se folosesc modelul dividendelor care se bazează pe actualizarea dividendelor fără a ţine cont de riscurile aferente şi modelul de evaluare a activelor financiare

Potrivit modelul dividendelor preţul sau cursul unei acţiuni (�+) este egal cu valoarea actualizată a cash flow-urilor pe care acestea le generează (dividende şi preţ de revânzare). Rata de actualizare butilizată este rata de rentabilitate aşteptată de acţionari ţinând cont de perspectivele firmei şi riscul pe care acestea îl încorporează.12

�+ �, %�1 & $'��

�./& ��1 & $'��

%�-dividendul pe acţiune anticipat pentru anul i ��-cursul de vânzare al acţiunii la finele celor n ani $'-rata rentabilităţii aşteptată de acţionari (rata costului capitalului propriu) �-numărul anilor de previziune Această ecuaţie mai poartă denumirea de formula fundamentală a lui IRVING FISHER Pornind de la relaţia anterioară s-a obţinut următoarea formulă derivată

�+ �, %�1 & $'��

�./

cu n0 ∞ Această formulă este aplicabilă în cazul posibilităţii estimării dividendului anual pe o

perioadă nedeterminată, astfel încât preţul de vânzare al acţiunii poate fi considerat nesemnificativ.

Pornind de la modelul anterior, pot fi puse în evidenţă următoarele cazuri: modelul creşterii constantă a dividendelor (Modelul Gordon Shapiro); modelul dividendelor constante;

Modelul Gordon Shapiro reprezintă o variantă a modelului valorii actualizate a fluxurilor financiare viitoare pe care le generează acţiunile. Modelul se bazează pe fundamentează pe următoarele ipoteze:

� absenţa fiscalităţii şi a costurilor legate de tranzacţionarea titlurilor pe piaţă; � creşterea dividendelor cu o rată constantă; � amortizarea este egală cu investiţiile de menţinere a capacităţii de producţie a firmei;

12 Berceanu D., Politicile financiare ale firmei, Ed. Universitaria, Craiova, 2001, p.215



� investiţiile sunt realizate din profitul net reinvestit; � durată de viaţă nelimitată a firmei emitente;13 Dacă dividendele cresc în fiecare an cu o rată anuală constantă, iar n tinde la infinit %/ � %+1 & 1�; %3 � %/1 & 1� � %+1 & 1�3……. %� � %�)/1 & 1� � %+1 & 1�� Înlocuind în formulă modelul devine

�+ � %/1 & $' &%31 & $��3 &6& %�1 & $��

� %+ 1 & 11 & $' &%7 1 & 1�3

1 & $'�3 &6&%71 & 1��1 & $'��

Făcând notaţia 8 � /9/�: �+ � %+;� & �3 &6��< �+ � %+ = �;1 & � &6��)/< �+ � %+ = 8 = 1 > 8 = 8�)/

1 > 8 � %+ = 8 = 1 > 8�1 > 8

�+ � %+1 & 11 & $' =

1 > ? 1 & 11 & $'@�

1 > 1 & 11 & $�� %+ 1 & 1

1 & $� =1 > ? 1 & 11 & $'@

�

1 & $' > 1 > 11 & $'�

� %+1 & 1� = 1 > ? 1 & 11 & $'@�

$' � %/$' A1 > B 1 & 11 & $'C

�D

În ipoteza, gE $� , lim�0∞ ? /9/�:@

� 0 0 �+ � %/$' > 1

Rata de rentabilitate cerută de acţionari

$� � %/�+ & 1 Modelul dividendelor constante

�+ � %7, 11 & $'��

�

�.+

Deci rata de rentabilitate cerută de acţionari se determină astfel:

$' � %+�+

13 Stancu I., Finanţe, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p.355




1) Acţiunile reprezintă: a) instrumente financiare negociabile ce se tranzacţionează pe piaţa de capital; b) valori mobiliare cu venit variabil; c) valori mobiliare ce reprezintă fracţiuni din capitalul social; d) valori mobiliare care conferă deţinătorilor dreptul la o parte din capitalul social al

emitentului; e) toate cele de mai sus;

Răspuns : e) 2) Repartizarea profitului şi eventuala distribuire de dividende, se hotăreşte, conform

legislaţiei româneşti de către : a) stat prin intermediul politicii fiscale; b) salariaţii firmei; c) creditorii firmei; d) managerii firmei; e) acţionarii, prin Adunarea Generală a Acţionarilor;

Răspuns : e)

3) În funcţie de drepturile pe care le generează, acţiunile se grupează în: a) acţiuni comune; b) acţiuni la purtător; c) acţiuni nominative; d) acţiuni dematerializate; e) niciun răspuns nu este corect;

Răspuns : a)

4) Acţiunile preferenţiale: a) obligă pe deţinătorul lor să-şi ducă la îndeplinire mandatul de administrator; b) sunt titluri de valoare hibride, cu unele caracteristici ale obligaţiunilor şi acţiunilor, care

oferă drepturi mai mari deţinătorului decât acţiunile comune; c) conferă dreptul de vot în Adunarea Generală a Acţionarilor; d) au o lichiditate redusă; e) sunt emise în formă dematerializată;

Răspuns : b)

5) O acţiune a fost cumpărată în anul 2011 cu 16 um şi revândută în anul 2012 cu 20 um, randamentul în dividende fiind de 10%. Care este rata rentabilităţii?

a) 10%; b) 15%; c) 35%; d) 20%; e) 5%;

$ � % & '()'*

'* � �'* & '()'*

'* =η div+∆%C=10%+25%=35%



Răspuns : c)


1) Ce sunt acţiunile? 2) Cum se clasifică acţiunile? 3) Care este importanţa datei de referinţă şi a datei de înregistrare? 4) Cum se realizează majorarea de capital social? 5) Acţiunile societăţii X sunt cotate pe piaţă cu 125 um. Societatea procedează la o majorare

de capital social, fondurile obţinute fiind utilizate pentru investiţii care permit anticiparea unei creşteri de 4% pe an a dividendelor. În prezent dividendul este de 10 um/acţiune. Să se determine rata de rentabilitate a acţiunilor. Rezumat Acţiunile sunt valori mobiliare ce reprezintă fracţiuni din capitalul social, care

desemnează raportul juridic dintre deţinătorul de acţiuni şi societatea emitentă, cu o valoare nominală stabilită prin actul constitutiv al societăţii.

Acţiunile acordă posesorilor drepturi egale, excepţie făcând situaţia în care actul constitutiv al emitentului prevede posibilitatea emiterii a diferite acţiuni, care conferă deţinătorilor drepturi diferite.

Evaluarea acţiunilor se face în funcţie de: valoarea nominală, valoarea intrinsecă, valoarea financiară, valoarea de randament, profitul pe acţiune, rata de distribuire a dividendului, rata de rentabilitate.

Metodele prin care se poate efectua majorarea de capital sunt: - aport în numerar şi natură; - distribuirea dividendelor sub formă de acţiuni; - capitalizarea datoriilor sau a primelor de emisiune; - capitalizarea profitului.




ÎMPRUMUTURILE OBLIGATARE

5.1. Împrumutul obligatar-definire, caracterizare

5.2. Clasificarea obligaţiunilor

5.3. Evaluarea obligaţiunilor

5.4. Test de evaluare/autoecaluare

Obiective • Prezentarea caracteristicilor împrumutului obligatar şi a principalelor

tipuri de obligaţiuni • Înţelegerea şi însuşirea formulelor matematice de evaluare a

obligaţiunilor

Termeni cheie

obligaţiuni, scadenţă, cupon, dobândă, randament

5.1. Împrumutul obligatar-definire, caracterizare

Împrumutul obligatar este o modalitate de finanţare pe termen lung, deosebindu-se de

împrumutul bancar prin existenţa a numeroşi creditori şi prin faptul că obligaţiunea este un titlu de creanţă negociabil, care poate fi cotat pe o piaţă secundară, recuperarea fondurilor investite putându-se realiza înainte de scadenţă. Dreptul de a emite o obligaţiune îl au agenţii economici precum şi unităţile administraţiei publice centarale şi locale.

Obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut care oferă deţinătorului lor la primirea unei dobânzi (cupon) precum şi la rambursarea sumei împrumutate la scadenţă. Ele exprimă un drept de creanţă al deţinătorului asupra ansamblului activelor emitentului. Obligaţiunile pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont.

Din punctul de vedere al modului de definire, în timp ce acţiunea reflectă o parte a capitalului social, obligaţiunea este o fracţiune dintr-un împrumut.

Obligaţiunea este un mijloc de finanţare care nu permite obligatarilor să intervină în gestiune societăţii emitente.

Mărimea veniturilor generate de obligaţiune depinde de nivelul ratei dobânzii, durata de viaţă a obligaţiunii şi riscul asociat acesteia.

Emisiunea unei obligaţiuni presupune precizarea următoarelor elemente: valoarea nominal, termen de plată, modul de acchiatre a dobânzii, condiţii de rambursare, garanţii pentru obligatari, emitentul, scopul emisiunii, capitalul şi sediul emitentului, numărul de ordine.



În România emisiunea de obligaţiuni de catre societăţile pe acţiuni se face în baza hotarârii Adunării Generale a Acţionarilor. Societăţile emitente au obligaţia de a ţine evidenţa obligaţiunilor. Registrul obligaţiunilor trebuie să cuprindă următoarele date: totalul obligaţiunilor emise si al celor rambursate, numele şi prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul titularilor, în cazul în care sunt nominative.

În cazul obligaţiunilor dematerializate (care sunt înscrisuri în cont), cotate pe o piaţă secundară de capital, evidenţa obligaţiunilor se ţine de catre Depozitarul Central, ca şi în cazul acţiunilor. Obligaţiunea ca titlu de valoare nu permite obligatarilor să intervină în gestiunea societăţii emitente, aceştia putându-se organiza pentru a-şi apăra interesele.

Conform Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, deţinatorii de obligaţiuni au dreptul de a se întruni în Adunarea Generală a Obligatarilor, de a numi un reprezentant care să îndeplinească acte de supraveghere şi de apărare a intereselor lor şi de a constitui un fond pentru cheltuielile de apărare a drepturilor lor.14 Adunarea va fi convocată pe cheltuiala societăţii care a emis obligaţiunile, la cererea unui număr de deţinători care să reprezinte a patra parte din titlurile emise şi nerambursate sau, după numirea reprezentanţilor deţinătorilor de obligaţiuni, la cererea acestora.

Emisiunea unei obligaţiuni presupune precizarea următoarelor elemente: valoarea nominală, preţul de emisiune, termen de plată, dobânda, cuponul de dobândă, modul de achitare a împrumutului, garanţii pentru obligatari, emitentul, scopul emisiunii, capitalul şi sediul emitentului, numărul de ordine.

a) valoarea nominală reprezintă suma înscrisă pe fiecare titlu în parte, pe care investitorul o acordă sub formă de împrumut emitentului și pe care o va încasa la scadență.

În conformitate cu legislaţia în vigoare15, valoarea nominală a unei obligaţiuni nu poate fi mai mică de 2,5 lei, obligaţiunile din aceeaşi emisiune trebuind să fie de o valoare egală şi să acorde posesorilor lor drepturi egale.

b) valoarea la subscriere sau preţul de emisiune – este determinat de emitent şi poate fi mai mic sau egal decât valoarea nominală. În cazul obligaţiunilor cupon zero, acest preţ este mai mic decât valoarea nominală, pentru a asigura astfel un caştig pentru deţinătorii de obligaţiuni.

c) termenul de plată – este perioada de timp cuprinsă între momentul emisiunii şi cel al răscumpărării obligaţiunii. Durata împrumutului angajat prin emisiunea de obligaţiuni este medie şi lungă. Obligaţiunile se rambursează de societatea emitentă la scadenţă. În conformitate cu Legea nr. 31/1990, « obligaţiunile din aceeaşi emisiune şi cu aceeaşi valoare pot fi rambursate, înainte de scadenţă, prin tragere la sorţi, la o sumă superioară valorii lor nominale, stabilită de societate şi anunţată public cu cel puţin 15 zile înainte de data tragerii la sorţi »16 .

d) dobânda este de o mare diversitate : 1) exprimată print-o rată fixă, progresivă sau care se indexează pe diferite baze ; 2) însoţită de o primă de subcriere, care se determină ca diferenţă între vasloarea nominală a obligaţiunii şi preţul de subscriere; 3) cu primă de rambursare, ce se calculează ca diferenţă între suma rambursată (mai mare) şi valoarea nominală (mai mică) ;4) mărită cu câştiguri prin tragere la sorţi;

14 Matei M., Lazăr C., Andrei J., Finanţe, Ed. UPG, Ploieşti, pg.345. 15 Legea 31 1990 privind societăţile comerciale publicată în M.O. din 17 noimbrie 1990 cu modificările şi completările ulterioare 16 Articolul 176 din Legea 31/1990 privind societăţile comerciale publicată în M.O. din 17 noimbrie 1990 cu modificările şi completările ulterioare



e) cuponul de dobândă - se calculează în mod diferit în funcţie de modul de plată a dobânzii. Dacă dobânda se plăteşte cu o anumită periodicitate (anual, semestrial, trimestrial, lunar etc.), se utilizează formula dobânzii simple. D=VN x d sau D=VN x d x t /12 În situaţia în care dobânda se plăteşte la scadenţă, sub forma cuponului unic, se foloseşte formula dobânzii compuse. D=�K1 & �� > �K În cazul obligaţiunilor cupon zero,de fapt nu se plateşte dobândă, câştigul investitorului fiind dat de diferenţa dintre preţul de rambursare şi valoarea nominală sau dintre valoarea nominală şi preţul de emisiune.

f) rambursarea sumelor subcrise de obligatari se poate face prin :1) anuităţi constante 2) anuităţi regresive 3) răscumpărare la bursă 4) răscumpărare anticipată- dacă a fost prevăzută în prospectul de emisiune 5) conversiunea obligaţiunilor în acţiuni obligaţiunilor - se poate face la valoarea nominală (al pari) sau la o valoare mai mare (supra pari). Preţul de rambursare poate fie egal sau mai mare decât valoarea nominală. În cazul rambursării supra pari, costul rambursării este prima de rambursare. Prima de emisiune şi prima de rambursare sunt posibilităţi de ajustare a condiţiilor de împrumut în funcţie de situaţia pieţei financiare. Ele reprezintă costuri pentru emitent şi venituri pentru investitori.

g) codificarea obligaţiunilor – Fiecare emisiune de obligaţiuni are un cod (numit şi simbol) sub care se tranzacţionează şi care prezintă următoarele informaţii : simbolul şi anul scadenţei. 5.2. Clasificarea obligaţiunilor

Intensificarea procesului de inovare se manifestă şi pe piaţa obligaţiunilor, instabilitatea economică ascensiunea investitorilor instituţionali fiind principalele cauze. Reţinerea agenţilor economici de a emite obligaţiuni cu dobânda fixă a condus la apariţia obligaţiunilor cu dobânda variabilă, firmele optând astfel să platească rata pieţei în loc de o rată fixă. În timp, au apărut şi alte tipuri de obligaţiuni cum ar fi cele cu dobândă zero sau cele cu rata cap sau floor, care asigură astfel şi o protecţie împotriva riscului de dobândă.

Principalele tipuri de obligaţiuni sunt clasificate astfel : După modalitatea de identificare a creditorului există:

• obligaţiuni nominative – au înscris numele creditorului; • obligaţiuni la purtător – cel care le deţine este obligatar;

După forma in care sunt emise, pe piaţă se tranzacţionează: • obligaţiuni materializate – emise pe suport de hârtie; • obligaţiuni dematerializate – înscrisuri in cont.

În funcţie de tipul emitentului, există: • obligaţiuni de stat – emise de administraţia centrală pentru finanţarea deficitului bugetar

sau a unor proiecte investiţionale majore; • obligaţiuni municipale – emise de administraţiile locale, dobânzile şi împrumuturile

achitându-se fie din impozitele percepute, fie din veniturile aduse de proiectul finanţat prin emisiunea de obligaţiuni;

• obligaţiuni corporatiste – emise de societăti pe acţiuni;



Aceste obligaţiuni există în patru forme: � "simple": nu sunt garantate de către emitent; � "garantate": emitentul garantează plata cuponului şi rambursarea principalului; � "subordonate": au prioritate în cazul intrării în incapacitate de plată de emitentului;

"convertibile": permit convertirea lor în acţiuni (de regulă) la o dată prestabilită. După modul de stabilire a dobânzii există:

• obligaţiuni cu dobândă fixă; • obligaţiuni cu dobândă variabilă – dobânda obligaţiunilor se calculează în funcţie de o

rată de referinţă a dobânzii; • obligaţiuni cupon zero –emise cu discount sub valoarea nominală şi care nu plătesc

cupon de dobândă. Investitorul câştigă din diferenţa dintre preţul de rambursare şi cel de emisiune al obligaţiunilor;

• obligaţiuni cu dobândă indexată –obligaţiune a cărei dobândă şi/sau preţ de rambursare variază în funcţie de un anumit indice luat ca bază de indexare. Acestea oferă deţinătorilor o garanţie împotriva deprecierii monetare şi inflaţiei;

• obligaţiuni cu dobândă variabilă inversă. După modul de garantare a împrumutului obligatar există:

• obligaţiuni garantate prin valori mobiliare – gajarea valorilor mobiliare urmând a fi operată în registrul de evidenţă al respectivelor valori mobiliare;

• obligaţiuni garantate cu bunuri imobiliare; • obligaţiuni garantate cu echipamente; • obligaţiuni asigurate – caz în care plata împrumutului şi a dobânzii aferente e garantată

printr-o poliţă de asigurare; • obligaţiuni garantate prin scrisoare de intenţie bancară; • obligaţiuni garantate cu intreaga putere fiscală şi de impozitare a emitentului; • obligaţiuni garantate cu veniturile generate de proiectul investiţional finanţat prin

emisiune de obligaţiuni; • obligaţiuni negarantate care sunt emise doar pe baza bonitaţii.

În funcţie de piaţa pe care sunt emise, există obligaţiuni emise pe pieţele naţionale şi obligaţiuni emise pe pieţele internaţionale. Deoarece pieţele interne au dimensiuni reduse, iar necesităţile de finanţare ale agenţilor economici sunt importante, din ce în ce mai multe obligaţiuni sunt lansate pe piaţa internaţională, sub diverse forme: obligaţiuni străine, euroobligaţiuni, obligaţiuni Dragon, obligaţiuni globale.

Obligaţiunile străine sunt emise de agenţi economici din alte ţări decât cea pe teritoriul căreia funcţionează piaţa de capital unde se realizează împrumutul (de exemplu obligaţiunile samurai sau obligaţiunile yankee).

Obligaţiunile samurai sunt cele emise în yeni pe teritoriul Japoniei de către agenţi economici nerezidenţi.

Obligaţiunile yankee sunt emise în dolari pe teritoriul S.U.A. de către agenţi economici nerezidenţi.

Euroobligaţiunile sunt emisiuni internaţionale de obligaţiuni subscrise de un sindicat internaţional de bănci şi vândute în principal în alte ţări decât ţara monedei de denominare a obligaţiunilor. Euroobligaţiunile sunt întotdeauna la purtător, păstrând anonimatul proprietarului, iar plata cupoanelor nu cade sub incidenţa stopajului la sursă.

Ca şi în cazul obligaţiunilor autohtone, euroobligaţiunile cunosc mai multe forme. Astfel, în funcţie de dobânda plătită, există euroobligaţiuni cu dobândă fixă, cu dobândă variabilă şi



euroobligaţiuni cupon zero. Alte tipuri de obliaţiuni specifice europieţei sunt: obligaţiunile convertibile, obligaţiunile ipotecare sau obligaţiunile dual-valutare.

Obligaţiunile Dragon sunt emise, de regulă în dolari americani, la cel puţin două dintre bursele de valori "Dragon" din Hong Kong, Singapore sau Taiwan. Prima obligaţiune de acest tip a fost emisă în 1991 de către Banca Asiatică de Dezvoltare.

Obligaţiunile globale sunt obligaţiuni tranzacţionate simultan atât pe europieţe, cât şi pe una sau mai multe pieţe interne. Aceste obligaţiuni au fost emise pentru prima dată de către Banca Mondială, în 1989, emisiunea fiind realizată simultan pe piaţa de obligaţiuni yankee din SUA şi pe pieţele de euroobligaţiuni.

Pe pieţele dezvoltate de capital, procesul de inovare fianciară este intens, motiv pentru care au apărut diverse obligaţiuni cum ar fi: obligaţiuni speculative; obligaţiuni şi plata amânată a dobânzii; income bonds; obligaţiuni convertibile în acţiuni; obligaţiunile schimbabile în acţiuni sau obligaţiuni; obligaţiunile cu bonuri de subscriere sau warrante; catastrophe bonds şi obligaţiuni ipotecare.

Obligaţiunile speculative sau cu randament ridicat sunt emise de firme cu un risc mai ridiact, motiv pentru care oferă un randament mai mare comparativ cu alte obligaţiuni, dar au un rating mai scăzut de BBB. Obligaţiunile cu randament ridicat sunt împărţite în două categorii: "fallen angels" ( obligaţiuni care au avut un calificativ investiţional mai ridicat din partea agenţiilor de rating, dar au pierdut acest calificativ datorită problemelor financiare ale firmei emitente); "original – issue junk" ( obligaţiuni emise de companii mici, emergente, cu o situaţie financiară relativ slabă ).

Obligaţiunile cu plata amânată a dobânzii sunt o combinaţie între obligaţiunile cupon zero şi obligaţiunile obişnuite, deoarece ele plătesc dobândă după câţiva ani de la emisiunea lor. Din acest motiv, preţul de emisiune este mai mic de cât valoarea nominală (emisiunea se realizează în regim sub pari). De regulă, aceste tipuri de obligaţiuni sunt emise de companiile care anticipează că în următorii ani vor avea dificultăţi în asigurarea flexurilor de lichidităţi, deoarece sunt implicate în diferite activităţi cum ar fi restructurarea.

Obligaţiunile de venit (income bond) sunt obligaţiuni care plătesc dobânzi doar dacă profitul realizat de firma emitentă atinge un anumit nivel, considerat suficient. Deoarece această caracteristică este precizată în prospectul de eimisiune, neplata dobânzilor nu presupune incapacitatea de plată a firmei emitente. Aceste obligaţiuni sunt emise de companiile care anticipează anumite dificultăţi financiare înviitor. Deoarece plata dobânzilor depinde de profitul (contabil) obţinut, se pot realiza diferite manevre de diminuare artificială a profitului. Acest fapt generează un conflict de interese între manageri (care reprezintă acţionarii) şi deţinătorii de obligaţiuni, dar afectează şi încasările bugetare, deoarece compania păteşte un impozit pe profit mai redus.

Obligaţiunile schimbabile în acţiuni sau obligaţiuni oferă deţinătorilor posiblilitatea de a le schimba, în orice moment. Emisiunea de aceste valori mobiliare este însoţită de o emisiune corespunzătoare de acţiuni sau obligaţiuni, această ultimă emisiune fiind subscrisă de un terţ, de obicei, o bancă care aşteaptă să cedeze acţiunile / obligaţiunile către titularii de obligaţiuni schimbabile.

Obligaţiunile convertibile în acţiuni-conferă celor care o deţin dreptul de a solicita transformarea sa în acţiuni în condiţiile stabilite la emisiunea împrumutului. Conversiunea poate avea loc, în principiu, în decursul uneia sau mai multor perioade de opţiune sau în orice moment de-a lungul duratei împrumutului. Stabilirea preţului de emisiune pentru obligaţiunile



convertibile în acţiuni, şi a valorii cursului de converise este o problemă deosebită, datorită variaţiei cursurilor şi evoluţiei adesea imprevizibile a dobânzii. Emisiunea oligaţiunilor convertibile în acţiuni trebuie aprobată de adunarea generală a acţionarilor societăţii comerciale emitente, cursul de emisiune trebuind să ţină seama de cursul acţiuniulor emise anterior, iar dobânda să ia în considerare dividendele plătite acţionarilor

Obligaţiunile cu bonuri de subscriere sunt compuse din obligaţiuni clasice şi drepturi ce permit cumpărarea de acţiuni sau obligaţiuni într-o anumită perioadă, la un preţ stabilit. Aceste drepturi sunt conferite de bonul de subscriere sau warrant care prezintă anumite asemănări cu opţiunile de cumpărare (call). În ţările dezvoltate, warrantele sunt considerate valori mobiliare, care pot fi negociate la bursă. Ele au o durată de viaţă limitată, stabilită de emitent, ca şi în cadrul drepturilor de preferinţă sau de atribuire specifice acţiunilor. În practica financiară, se întâlnesc două tipuri se astfel de obligaţiuni: obligaţiuni cu bon de subscriere în acţiuni; obligaţiuni cu bon de subscriere în obligaţiuni.

Obligaţiunile cu bon de subscriere în acţiuni (OBSA) permit realizarea unei duble operaţiuni de finanţare, deoarece în momentul emiterii, ele asigură un aport de capiatal permanent şi o creştere amânată a capitalului social prin subscrierea acţiunilor, în cazul în care evoluţia la bursă a acţiunilor permite exercitarea dreptului de preferinţă.

Principalele caracteristici ale acestor obligaţiuni sunt: • de valoare-sunt atractive deoarece ei beneficiază atât de siguranţa obligaţiunilor, cât

aceste valori mobiliare asigură o finanţare mai ieftină, deoarece rata dobânzii plătite este mai redusă tocmai pentru că obligaţiunea are ataşat bonul de subscriere;

• permit întreprinderilor tinere, aflate în plină dezvoltare, să mobilizeze fonduri importante comparativ cu emisiunea de acţiuni, valori mobiliare care prezintă risc mai ridicat pentru investitori;

• constituie un instrument eficient de protecţie împotriva operaţiunilor de preluare ostile prin oferte publice de cumpărare;

• în momentul emisiunii acestor obligaţiuni, acţionarii renunţă la dreptul de subscriere a noilor acţiuni, însă deţinătorii de astfel de obligaţiuni nu sunt obligaţi să opteze în calitatea de obligatar şi cea de acţionar pentru că ei dispun efectiv de cele două;

• subscrierea acţiunilor se face într-o anumită perioadă de timp, la un preţ fixat prin prospectul de emisiune, numit preţ de exerciţiu;

• dacă deţinătorii de obligaţiuni cu bon de subscriere în acţiuni nu sunt interesaţi de dobândirea de acţiuni, bonurile de subscriere pot fi vândute pe piaţa secundară, valoarea lor fiind determinată de anumiţi factori: preţul de exerciţiu şi cursul titlului suport, durata până la scadenţă, volatilitatea, dividendele plătite, lichiditatea şi rata dobânzii. Obligaţiunile cu bon de subscriere în obligaţiuni (OBSO) sunt similare OBSA, cu

diferenţa că titlul propus este un titlu de creanţă şi nu unul de proprietate.Bonul de subscriere este asimilat unei opţiuni de cumparare (call) asupra unei valori mobiliare.Avantajele pentru deţinători constau în faptul că pierderea este limitată la valoarea bunului, iar câştigul este nelimitat.

Catastrophe bonds sau cat bonds sunt valori mobiliare care transferă anumite riscuri de catastrofă de la emitent la investitor. Prin emisiunea acestor obligaţiuni se realizează, de fapt, securitizarea riscului de catastrofă. Noţiunea de securitizare a riscului de catastrofă a devenit mai răspândită dupa trecerea uraganului Andrew. Numeroşi specialişti căutau vehicule investiţionale care să sporească capacitatea de suportare a riscurilor pe piaţa reasigurărilor. Prima tranzacţie



experimentală s-a realizat la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut, de atunci piaţa aflându-se pe un trend ascendent. Obligaţiunile cat prezintă anumite particularităţi: sunt emise ca obligaţiuni cu o rată variabilă; au ataşată o clauză specială numită clauză de catastrofă, care devine activă atunci când datele colectate pentru anumiţi parametric pentru evenimentul vizat depăşesc limitele stabilite prin prospectul de emisiune; în cazul producerii evenimentului asigurat, se declanşează clauza de catastrofă şi fonduurile care ar fi trebuit sa revină investitorilor sunt utilizate pentru plata despăgubirilor agenţilor economici care s-au asigurat; sunt emise ca o alternativă la tradiţionalele reasigurări pentru catastrofe; acoperă evenimente caracterizate prin costuri foarte mari, dar care au o probabilitate foarte redusă de a se materieliza; succesul lor se datorează scadenţelor relativ reduse şi ratelor ridicate ale dobânzii.

Principalul motiv pentru care investitorii aleg obligaţiunile cat este diversitatea portofoliilor, deoarece aceste obligaţiuni au un venit care este slab corelat cu veniturile aduse de alte valori mobiliare cum ar fi obligaţiunile clasice sau acţiunile.

Obligaţiunile cat sunt cel mai utilizat instrument al pieţei de capital de către societăţile de asigurări în vederea transferului riscurilor de catastrofă pe piaţa de capital. 5.3. Evaluarea obligaţiunilor

Pe piaţa capital dezvoltate evaluarea unei obligatiuni se realizează prin calcularea valorii prezente a tuturor fluxurilor de numerar viitoare (dobânzi+principal) pe care le generază aceasta. Astfel, preţul de tranzactionare al unei obligaţiuni este dat de valoarea prezentă a fluxurilor de numerar viitoare ce se va determina luându-se în considerare valorea nominală, rata cuponului, rata dobânzii pe piaţă la obligaţiunile similare, perioada de timp rămasă până la maturitate. În baza acestor informaţii poate fi calculată valoarea actualizată a fluxurilor viitoare generate de obligaţiune care şi va fi considerată valoarea de piaţă a obligaţiunii.

∑= +

=n

ii

I

k

AP

1 )1(

Randamentul plasamentului în obligatiuni este apreciat sub diferite aspecte: a) randamentul cuponului determinat ca raport procentual între venitul anual de dobânda (D) şi valoarea nominala a împrumutului (VN).

V

Dcupon =η

b) randamentul curent este calculat ca raport între dobânda şi preţul obligatiunii

P

D=curentη

c) randamentul real al obligaţiunii (k) se determină pe baza valorii actualizate a obligaţiunii

∑= +

=n

ii

I

k

AP

1 )1(



d) randamentul la maturitate se calculează ca raport între câştigul realizat prin deţinerea unei obligaţiuni (dobânda la care se adaugă câştigul obţinut ca urmare a creşterii preţului) şi preţul mediu ponderat pentru o obligaţiune

2

PPRn

PPRD

maturitate +

−+

=η

5.4.Test de evaluare/autoevaluare

1) Care din următoarele afirmaţii este falsă? Obligaţiunile pot fi: a) cu dobândă fixă; b) obişnuite; c) cu dobândă variabilă; d) perpetue; e) cupon zero;

Răspuns : b)

2) Care din următoarele afirmaţii este falsă? Obligaţiunile pot fi: a) garantate; b) negarantate; c) asigurate; d) preferenţiale; e) indexate;

Răspuns : d)

3) Care din următoarele afirmaţii este falsă? Obligaţiunile pot fi: a) obligaţiuni cu dobândă fixă şi cu dobândă variabilă; b) obligaţiuni de stat, municipale şi corporatiste; c) obligaţiuni comune şi preferenţiale; d) obligaţiuni garantate şi negarantate; e) obligaţiuni străine şi euroobligaţiuni;

Răspuns : c)

4) Principalele avantaje ale obligaţiunilor sunt : a) pentru investitori se garantează câştiguri stabile; b) garantarea priorităţii asupra acativelor firmei în caz de lichidare; c) a+b; d) eliminarea efectelor de diluţie; e) toate cele de mai sus;

Răspuns : e)

5) O societate pe acţiuni emite 500000 de obligaţiuni pe o perioadă de 2 ani cu o valoare nominală de 100 um şi o rată a dobânzii de 9%. Dobânda se plăteşte sub forma cuponului unic la scadenţă, odată cu rambursarea împrumutului. Obligaţiunile cu acelaşi grad de



risc au o rată a dobânzii de 10%. Să se determine preţul de emisiune pentru a sporii atractivitatea acestor valori mobiliare pentru investitori.

a) 118,81um; b) 98,19 um; c) 18,81 um; d) 100 um; e) 109 um;

Răspuns : b)

Rezolvare d=9%; k=10% În situaţia în care dobânda se plăteşte la scadenţă, sub forma cuponului unic, se foloseşte

formula dobânzii compuse. D=�K1 & �� > �K � 1001 & 9%�3 > 100 � 118,81 > 100 � 18,81um

Preţul de emisiune se determină ca sumă de anuităţi actualizate cu rata de rentabilitate solicitată de investitori; în acest caz există o singură anuitate deoarece şi dobânda şi împrumutul se plătesc la scadenţă. �3 � % & �K � 18,81 & 100 � 118,81 um

�O � �P/Q�P � //R,R/

//+%�P � 98,19 um


1) Care sunt principalele elemente ale împrumutului obligatar? 2) Ce sunt obligaţiunile străine ? Dar euroobligaţiunile ? 3) Care sunt principalele tipuri de obligaţiuni? 4) Cum se poate plăti dobânda? 5) Să se determine randamentul curent al unei obligaţiuni ştiind că valoarea nominală este

de 100 um, cursul este 90, preţul de rambursare este de 140 um, iar rata dobânzii este de 12%. Rezumat Obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut care oferă

deţinătorului lor la primirea unei dobânzi (cupon) precum şi la rambursarea sumei împrumutate la scadenţă. Ele exprimă un drept de creanţă al deţinătorului asupra ansamblului activelor emitentului.

Obligaţiunea este un mijloc de finanţare care nu permite obligatarilor să intervină în gestiune societăţii emitente.

Mărimea veniturilor generate de obligaţiune depinde de nivelul ratei dobânzii, durata de viaţă a obligaţiunii şi riscul asociat acesteia.



Unitatea 6

Creditul bancar

6.1. Consideraţii generale privind creditul bancar

6.2. Categorii de credite bancare

6.3. Etapele de acordare a creditelor în cazul persoanelor juridice


Obiective:

• Prezentarea caracteristicilor împrumutului bancar şi a principalelor tipuri de credite

Termeni cheie:

credit bancar; dobândă; scadenţă;

credit ipotecar; credit de consum



6.1. Consideraţii generale privind creditul bancar

Creditul, în general reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare.

Creditul este operaţiunea prin care o persoană fizică sau juridică (debitor) obţine fonduri de la o altă persoană fizică sau juridică (creditor), asumându-şi obligaţia să le restituie sau plătească la scadenţă împreună cu dobânda aferentă. Etimologic, cuvântul credit este de origine latină ,,creditum-creditare” care înseamnă ,,a crede” sau ,,a avea încredere”.

În economia de piată întâlnim mai multe tipuri de credit: Creditul comercial – presupune acordarea de credit sub formă de marfă în urma unei

înţelegeri între creditor – vânzător (care are interes să-şi vândă marfa) şi debitor – cumpărător (care nu dispune momentan de resurse băneşti). Scadenţa pentru creditul comercial este variabilă (cel mai frecvent, durata sa este de 90 de zile), în general corespunde ciclului de valorizare sau de vânzare a mărfii de către client. Suportul juridic al creditului comercial îl constituie efectele de comerţ, ele însele supuse altui gen de creditare-scontarea şi rescontarea ;

Creditul bancar – presupune acordarea de credite sub forma bănească: obligatoriu pentru acest tip de credit este ca unul dintre subiecţii raportului de credit să fie banca (fie în calitate de debitor – creditată de titularii de depozite, fie în calitate de creditor – prin împrumuturi acordate clienţiilor săi, statului, altor bănci, etc.) ;

Alte categorii de credite: creditul obligatar – prin emiterea de obligaţiuni ; creditul ipotecar- este destinat activităţii imobiliare şi se bazează, în principiu, pe proprietatea privată. El presupune o convenţie între creditor şi împrumutat care cuprinde, în esenţă, proprietatea, condiţiile, scadenţele, penalităţile şi circumstanţele în care se poate pierde proprietatea asupra bunului ipotecat; creditul consumativ-acordat îndeosebi persoanelor fizice pentru a—şi cumpăra bunuri de folosinţă îndelungată şi în general bunuri de consum, garantat de regulă cu bunul achiziţionat.

Două din aceste categorii de credit, creditul comercial şi cel obligatar, presupun obligaţii directe între debitor şi creditor, posibile a se desfăşura în afara băncilor, de la început până la sfarşit.

Celelalte categorii: bancar, ipotecar şi de consum presupun desfăşurarea unor rapoarte de credit complementare prin bănci.

Creditul bancar reprezintă o formă de credit acordat de bănci persoanelor juridice sau fizice în diferite scopuri, considerate realizabile de către bănci.

Operaţiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de relaţii între indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacţiile formalizate ce se efectuează pe pieţe monetare sau financiare dezvoltate şi formulate în cadrul unor contracte complexe. O parte importantă a relaţiilor de credit priveşte mobilizarea capitalurilor disponibile şi a economiilor.

Locul şi importanţa creditului în economie sunt date de rolul acestuia, prin funcţiile pe care le îndeplineşte : -distributivă-mobilizează resursele băneşti disponibile la un moment dat în economie, redistribuindu-le apoi, prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanţare. -de emisiune monetară- prin însăşi natura lui, creditul contribuie la creşterea vitezei de rotaţie a banilor, la multiplicarea monedei scriptuale, la rularea permanentă a fondurilor.



-finanţarea deficitului bugetar al statului, acolo unde este cazul, sub forma creditului public. Utilizarea creditului pentru finanţarea unor activităţi economice insuficient fundamentate

poate duce la dezechilibrul structural în economie, la disproporţii între ramurile şi sectoarele ei de activitate.

O folosire abuzivă a creditului poate stimula şi o exacerbare a operaţiunilor speculative, o creştere a capitalului fictiv, care poate ajunge la crahuri −financiare. Nu trebuie omise nici problemele riscului presupuse de utilizarea creditului, în special pentru bănci, care neluate în calcul, pot provoca prăbuşiri în lanţul sistemului bancar, cu consecinţe foarte grave pe plan economic, social, politic.

6.2. Categorii de credite bancare

Creditul bancar se poate clasifica după mai multe criterii.

I. În funcţie de perioada de acordare distingem : a) credite pe termen scurt; b) credite pe termen mediu; c) credite pe termen lung. a) Credite pe termen scurt

Prin credite pe termen scurt se înţelege orice operaţiune de împrumut de sume de bani, pe o perioadă ce nu depăşeşte 12 luni. Pentru creditele pe termen scurt (credite acordate întreprinderilor sau credite de consum) este caracteristică rambursarea integrală la scadenţă).

Dobânda pentru creditele pe termen scurt variază în funcţie de destinaţia creditului, şi se plăteşte de către beneficiarul creditului, conform convenţiei de credite, fie trimestrial (cu regularitate globală la scadenţă), fie la scadenţă.

Creditul pe termen scurt este forma curentă a creditului la bancă întrucât convine în mare măsură exigenţelor de lichidităţi cerute băncilor de către autorităţiile monetare. b) Credite pe termen mediu

Creditele pe termen mediu sunt împrumuturi a căror dată de rambursare este de la 1 la 5 ani, ele acordându-se pentru activitatea de import/export, pe bază de contracte ferme şi pentru activitatea de investiţii (a căror eficienţă trebuie dovedită).

Rambursarea acestui tip de credit se face de obicei în tranşe lunare (sau trimestriale), la aceste tranşe calculându-se şi dobânda. c) Credite pe termen lung

Creditele pe termen lung sunt împrumuturi a căror durată de rambursare depăşeşte 5 ani. Se acordă pentru investiţii pe termen lung, cu durata de folosinţă îndelungată, de exemplu

creditele pentru construcţiile de locuinţe. Creditele pe termen mediu şi lung implică adesea rambursarea eşalonată, fapt ce înseamnă că pe parcurs, la termenele stabilite (lunare, trimestriale etc.) odată cu plăţile cuvenite pentru dobânzi se rambursează o parte din principal.

Suma de rambursat R reprezintă în ultimă instanţă două componente: principal P şi dobânda D: R=P+D



Banca trebuie să se asigure că rambursarea va fi făcută la scadenţă, deoarece în caz contrar sunt afectate propriile angajamente luate faţă de cei care i-au încredinţat fondurile spre păstrare. II. În funcţie de calitatea debitorului : a) credite acordate persoanelor fizice; b) credite acordate persoanelor juridice (agenţi economici); c) credite acordate altor bănci; d) credite acordate statului; Credite acordate persoanelor fizice

Creditele acordate persoanelor fizice sunt mai ales credite de consum. Acest tip de credite presupune existenţa unor garanţii certe, iar la nivelul dobânzii percepute este uniformizat de-a lungul perioadei creditării (stabilită în funcţie de obiectul creditării).

Calitatea debitorului (garanţia sa morală în primul rând) influenţează mai puţin nivelul ratei dobânzii şi mai mult procesul de acordare sau neacordare a creditului.

Forme ale creditului acordat persoanelor fizice: credit pentru construcţii de locuinţe, pe termen lung, cu garanţii ipotecare.

Ipoteca este un contract imobiliar, ce ia naştere prin convenţia părţilor, potrivit formelor prevăzute de lege şi care nu produce obligaţii decât în sarcina celui ce o constituie.

Această formă de credite aduce băncii venituri din dobânzile percepute şi din comisionul iniţial plătit de debitor la acordarea acestui credit (la întocmirea, respectiv aprobarea dosarului de creditare).

Dobânda percepută este dobânda pieţei, se plăteşte în general lunar sau la scadenţă. În cazul în care debitorul doreşte şi are ocazia să ramburseze creditul într-un interval de

timp mai scurt, trebuie să suporte penalităţi (dobânda majorată). credite pentru cumpărări de automobile

Garanţia acestor credite o constituie obiectul achiziţionat. Termenul de rambursare a creditului este de 2-5 ani; ratele de dobândă sunt relativ

reduse. De obicei aceste credite sunt cumpărate de către bancă de la vânzătorul de automobile în

pachete de valori mari. Băncile comerciale sunt concurate de companii financiare aflate în proprietatea

constructorilor de automobile. care percep dobânzi mai mici pentru a stimula vânzarea. creditul pentru studii

Acest tip de credite nu este profitabil pentru bănci, drept pentru care are o pondere mică în portofoliul de creditare. El se acordă pentru întreţinerea studenţilor pe perioada studiilor. linii de credit pentru cărţile de credit

În funcţie de bonitatea fiecărui client, banca stabileşte un anumit plafon debitor, până la care se onorează plăţile făcute prin cartea de credit, chiar dacă nu există disponibil în cont. Această formă de creditare s-a dezvoltat mai mult datorită uşurinţei folosirii instrumentelor de plată şi pentru că, pentru soldul debitor, chiar în cadrul plafonului, se percep dobânzi foarte mari. Majoritatea clienţilor alimentează periodic conturile, în aşa fel încât debitele nu apar decât rareori. Cum dobânda percepută pentru aceste debite reprezintă veniturile băncii la aceste linii de credit, a fost necesară introducerea unei tarifări explicite a serviciilor efectuate de bancă pentru clienţi.



Credite acordate persoanelor juridice (agenţi economici)

În raporturile sale cu agenţii economici, banca are un rol activ în sprijinirea clienţilor săi, pentru desfăşurarea unei activităţi rentabile prin păstrarea şi fructificarea economiilor băneşti în cont, cât şi creditarea activităţilor de producţie, comercializare, prestării servicii, comerţ exterior, realizarea unor investiţii productive sau gospodăreşti.

În general, creditul acordat de bancă trebuie să satisfacă numai nevoile temporare ale afacerilor, să suplinească insuficienţa temporară a capitalului lichid al agenţilor economici.

Capitalul unui agent economic se împarte normal în două părţi: fondurile care au servit la constituire întreprinderii şi care sunt mobilizate în cursul exploatării; fondurile de rulment care sunt fără încetare absorbite şi reînnoite prin succesiunea cumpărărilor şi vânzărilor. credite acordate persoanelor juridice pe bază de contract de creditare În general putem vorbi de următoarele tipuri de credite ce se acordă agenţilor economici: avansurile în cont curent sau de casă/ trezorerie, reprezintă raporturile de credit întemeiate pe o deplină cunoaştere a activităţii întreprinderii, fiind menite să satisfacă necesităţile curente privind acoperirea cheltuielilor de producţie cu caracter imprevizibil.

De regulă, acordarea acestor credite este întemeiată de depozite compensatorii. Funcţia acestor depozite decurge într-un sens din faptul că întreprinderile îşi păstrează

toate disponibilităţile în conturile de la bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesităţile unei întreprinderi prin însăşi redistribuirea depozitelor lor în cont curent constituite de alte întreprinderii. Pe de altă parte, existenţa permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru bancă o reducere a resurselor utilizate, iar pentru întreprindere, un mijloc de păstrare a solvabilităţii. linia de credit (de preferinţă confirmată) presupune acordarea creditelor fie prin cont curent, fie prin deschiderea unui cont separat de împrumut.

Ea permite accesul clientului debitor la sume a căror valoare se înscrie într-un anumit plafon maxim acordat de bancă.

Creditul acordat în cont curent se face în urma unei cereri aprobate de către bancă în limitele unui plafon stabilit de aceasta.

Mărimea acestui plafon depinde de mai mulţi factori dintre care menţionăm: poziţia întreprinderii pe piaţă natura activităţii desfăşurate de aceasta rezultatul analizelor efectuate de către inspectorii băncii la unităţile economice respective. creditele speciale servesc pentru finanţarea subscrierii de titluri de credit şi pentru finanţarea agenţilor la bursă. creditele pe stoc se acordă pe baza unei garanţii explicite, respectiv stocul de marfă din depozit.

Modalitatea efectivă de creditare o reprezintă creditele de risc, creditele de casă mobilizate şi îndeosebi creditele pe documente warrant.

Warantul este documentul care atestă existenţa mărfii într-un depozit. Acest document permite transferarea proprietăţii prin menţiuni făcute pe o parte a documentului, respectiv pe recipisa warant.

Warantul în sine este documentul utilizat pentru obţinerea şi garantarea creditului şi poate fi utilizat ca efect de comerţ.

Deci prin menţiunea făcută pe warrant, se transmite creanţa constituită prin gajarea mărfii şi dreptul extrem de a dispune ca atare asupra mărfii gajate.



III În funcţie de destinaţia lor, creditele se împart în: credite productive pentru activitatea curentă pentru investiţii credite consumative

Creditele productive deţin ponderea cea mai mare în perioada actuală. creditele pentru activitatea curentă – sunt în general credite pe termen scurt ( până la 12

luni) care se acordă agenţilor economici pentru desfăşurarea activităţii curente. Cuprind toata gama de credite (pe gaj de mărfuri, efecte de comerţ, ipotecă) şi sunt

acordate pentru sprijinirea efortului agenţilor economici. Creditul se acoperă pe o perioadă stabilită, iar rambursarea se face integral la scadenţă,

dobânda calculată achitându-se lunar. credite pentru investiţii- se acordă pe termen mijlociu şi lung, sunt destinate construcţiilor

de locuinţe, constituirea de obiective industriale etc. În cazul acestor credite, mai mult ca oricând, banca joacă rolul de consultant financiar al

întreprinzătorului. Acest tip de credite are un coeficient mai mare de risc şi presupune calcule de actualizare,

precum şi de eficienţa investiţiilor. Rambursarea acestui credit se face conform contractului de credit: în general plata se face în tranşe cu plata lunară a dobanzii aferente.

Credite consumative sunt credite pe termen scurt sau mediu, acordate persoanelor fizice, şi sunt destinate să acopere costurile bunurilor şi serviciilor de care beneficiază prin reţeaua de comercializare şi servicii, sau prin recreditarea creanţelor în acest scop. IV. În funcţie de calitatea lor creditele sunt : credite performante credite nerambursate la scadenţă

Creditele performante reprezintă pentru bancă acea categorie de credite în curs de execuţie, a căror durată de acordare nu este expirată, iar debitorii şi-au respectat obligaţiile asumate faţă de bancă.

Pentru creditele pe termen lung şi mediu, condiţia necesară pe care trebuie să o îndeplinească acestea pentru a fi considerate credite performante este ca toate tranşele de rambursare a împrumutului (inclusiv dobanda) să fie achitate la zi.

Credite nerambursate la scadenţă reprezintă împrumuturile neachitate la termenele stabilite prin contractul de credit.

În cazul în care debitorul nu îşi achită la timp obligaţiile, creditul rămas se trece într-un cont separat, de credite restante, dobânda corespunzatoare acestora fiind majorată.

Pentru lichidarea acestui tip de credite, banca fie ca urmăreşte debitorul în instanţă, pentru valorificarea garanţiilor materiale (gaj, ipotecă, etc.) fie, în urma unui contract cu debitorul, prelungeşte contractul de credit (în schimbul unor noi garanţii: contracte de export, scrisoare de garanţie).



6.3. Etapele de acordare a creditelor în cazul persoanelor juridice Etapa I

Bănca poartă cu solicitantul creditului o discuţie cu caracter de informare – documentare, axată în principal pe activităţile prevăzute în statut sau autorizate, sumele de aprovizionare şi posibilităţile de desfacere, capitalul social de care dispune, credite necesare şi alte elemente pentru primele concluzii.

În această etapă nu se completează niciun act, ci inspectorul bancar îşi face o imagine globală a solicitantului. Etapa II

În cazul în care inspectorul băncii consideră că sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea creditului, clientul trebuie să prezinte urmatoarele documente: cererea de acordare a creditului sau emitere a unui angajament cu menţionarea expresă a documentelor anexate la acesta; dovada înregistrării la Registrul Comerţului; studiul de fezabilitate, pe ansamblu, a societăţii care să includă în mod obligatoriu şi studiu de fezabilitate a investiţiei, care face obiectul creditului sau scrisorii de garanţie bancară solicitată. B.V.C. pe anul în curs, până la rambursarea creditului sau expirarea valabilităţii scrisorii de garanţie, întocmit în conformitate cu instrucţiunile şi normele elaborate de Ministerul Finanţelor; certificatul de bonitate privind situaţia economico – financiară prin prisma angajamentelor bancare asumate de client la banca ce gestionează contul principal, în măsura în care este posibil ca agentul economic să îl obţină, dat fiind faptul că nu există o reglementare legală în materie.

În măsura în care este posibil, acest certificat trebuie să surprindă şi aprecieri asupra stadiului profesional al conducerii agentului economic; bilanţurile contabile pe ultimii 5 ani, vizate de organele bancare; situaţia conturilor de profit şi pierderi, vizat de C.I.S. si cenzorii societăţii; situaţia patrimonială lunară (la zi), cuprinzand în mod obligatoriu situaţia încasărilor şi plăţilor atât în lei cat şi în valută; cash-flow-ul în valută pe perioada pană la rambursarea creditului; contractul de import, de export sau orice alt contract ce poate face obiectul creditului sau angajamentului solicitat; licenţa de import/export; Garanţia materială reală oferită de agentul economic în contul creditului ce se acordă sau angajamentului ce se asumă în numele lui, de către bancă, cum ar fi: concesiunea încasărilor în lei/valută pentru perioada pana la rambursarea creditului, în condiţiile legislaţiei în vigoare privind concesionarea. controlul de gaj întocmit şi înregistrat în conformitate cu legislaţia în vigoare în materie, probat cu registrul de inventar, jurnal, sau copier al agentului economic, ţinute în condiţiile legii în care s-a înregistrat gajarea unei părţi din patrimoniu; ipoteca întocmită şi înregistrată în conformitate cu legislaţia în vigoare; poliţa de asigurare a bunurilor, cesionate în favoarea băncii, întocmită şi înregistrată în conformitate cu legislaţia în vigoare; autorizarea debitării conturilor agentului economic de către bancă; scrisori de garanţie bancară de la bănci corespondente, în limita plafonului de lucru cu acestea;



Etapa III Pe baza documentelor prezentate de către client, banca procedează la analiza şi pregatirea documentaţiei, în vederea acordării de credite sau asumarea de angajamente de către bancă, în numele şi favoarea clienţilor. Analiza documentaţiei

În continuare, inspectorul băncii are următoarele sarcini: să constituie şi să verifice dosarul juridic al clientului sub aspectul legalităţii; constituirea agentului economic, persoanele legal autorizate să angajeze agentul economic faţă de bancă şi terţi, în relaţii contractuale care pot face obiectul creditului sau angajamentului solicitat la bancă; angajarea creditului şi a garanţiilor materiale date de client în favoarea băncii, în sensul existenţei acordului expres în această privinţă al capitalului social iniţial subscris (CIS) şi/sau a Consiliului de Administraţie etc. să analizeze datele din bilanţ ale clientului cu privire la: evoluţia în timp a creditelor totale, curente şi restante; evoluţia în timp a disponibilităţilor la zi în conturile deschise la alte bănci, acestea se vor aproba cu extrasele de cont respective; evoluţia raportului creanţe de încasat/obligaţii de plată ale clientului, pe structură şi pe vechime; evoluţia beneficiilor/profiturilor sau pierderilor societăţii, respectiv dacă pierderile din anii anteriori au fost acoperite şi pe ce cale.

În urma analizei din bilanţul debitorului, se vor calcula următorii indicatori pentru toţi anii solicitaţi sau pentru anii de activitate depuşi de întreprinderile nou înfiinţate (indicatorii, dacă exista studiu de fezabilitate vor fi verificaţi): Situaţia netă a întreprinderii(SN) SN=TOTAL ACTIV – DATORII NERAMBURSATE se va calcula comparativ pentru toţi anii de analiză; creşterea situaţiei nete a agentului economic, de la un an la altul dovedeşte îmbogăţirea patrimoniului întreprinderii. Fondul de rulment(FR) FR= ACTIVE CIRCULANTE – DATORII PE TERMEN SCURT Trezoreria netă(TN) TN=FR – NFR Bonitatea clientului, adică capacitatea acestuia de a-şi da datoriile, se va calcula cu ajutorul următorilor indicatori: 1. Solvabilitatea - capacitatea întreprinderii de a face faţa achitării obligaţiilor faţă de terţi. - se va calcula cu ajutorul formulei:

Solvabilitatea= 100⋅+ creditdineconstituitlepatrimoniaelementesocialcapital

socialcapitalul

Acest indicator se poate aprecia pozitiv în cazul în care coeficientul rezultat se apropie de

100%.



Din punct de vedere al siguranţei întreprinderii se acceptă limita minimă de 50%. Banca în afacerile ei acceptă pentru acordarea unui credit un coeficient de 70%.

2. Lichiditatea - gradul de acoperire a creditelor şi obligaţiilor, prin elemente patrimoniale:

Lichiditatea patrimonială= scurttermenpedatoriisicredite

AEATCNSiDAMB ⋅⋅⋅

Unde: DAMB = disponibil şi alte mijloace băneşti; SI = sume de încasat; TCN = titluri de credit negociabile; AEA = alte elemente active,

Pentru a se calcula un indicator cât mai semnificativ pe plan financiar nu vor fi omise, desigur stocurile aflate în unitate, dacă ele sunt deteriorate, greu vandabile, cu mişcare lentă etc.

Situaţia reflectată de indicator este cu atat mai favorabilă cu cat indicele este mai mare, reliefând faptul că activele lichide disponibile ale întreprinderii pot acoperii obligaţiile faţă de terţi. Este de preferat valoarea acestui indicator să fie mai mare de doi. 3. Rentabilitatea - capacitatea agentului economic de a realiza profit. a) Rentabilitatea economică

Rr= 100)(exp⋅

vanzaredepretsaucontinrimataproductieivaloarea

profituluimasa

b) Rata acumulării

Rr= 100⋅fixefonduri

profit

c) Rentabilitatea financiară, relaţia capitalurilor (Rc)

Rpfin= 100)(⋅

+ eimprumutatpropriicapitaluri

profit

Rc= 100⋅capitaluri

afaceridecifra

d) Efectul de parghie al creditului

R=C

Dirr ⋅−+ )(

i= )1( td −⋅ Unde: R = rentabilitatea capitalurilor proprii; r = rentabilitatea capitalului permanent; i = costul real al resurselor împrumutate; D = mărimea surselor împrumutate; C = mărimea capitalului propriu.



Dacă rentabilitatea (R) astfel obţinută este mai mare decat rentabilitatea capitalului permanent, deci rata dobanzii pe piaţa creditului, înseamnă că agentul economic va putea rambursa împrumutul, deci poate fi interesat în obţinerea unui nou împrumut.

Acest nou împrumut va limita gradul de îndatorare. - gradul de îndatorare = capital propriu/datorii pe termen mediu şi lung Se apreciază pozitiv în cazul în care acest raport este mai mare decat 1 - gradul de îndatorare = datorii pe termen mediu şi lung/ cash-flow

Calculat astfel, nivelul acestui indicator, pentru o apreciere pozitivă a activităţii întreprinderii, trebuie să fie cât mai mic (aproape de 0).

De asemenea, inspectorul băncii trebuie să verifice existenţa garanţiilor materiale reale, prezentate de client în faza analizei documentaţiei şi respectiv, valabilitatea reală a acestora.

Această verificare se face atat prin verificarea documentelor, cat şi prin deplasarea la locul unde sunt ele.

În cazul în care aceste garanţii nu se pot constitui în această fază, se solicită semnarea angajamentului.

De asemenea, se va efectua analiza studiului de fezabilitate din care să rezulte posibilităţile reale ale clientului de a rambursa integral şi la scadenţă creditul solicitat şi dobanzile aferente, şi a altor costuri ale creditului, în condiţiile convenite de comun acord cu banca, comparativ cu programul de activitate şi BVC al clientului pentru anul curent şi de perspectivă, pană la rambursarea integrală a creditului.

În cazul în care se solicită un credit pentru investiţii, se va analiza studiul de fezabilitate al obiectivului de investiţie, realizat cu ajutorul calculelor de actualizare.

Totodată, se vor analiza şi contractele, acreditivele, garanţiile bancare pe care le deţine clientul în rambursarea creditului. Analiza se va efectua sub urmatoarele aspecte: - realitatea contractelor; - condiţiile prevăzute în acreditive şi scrisori de garanţie. Etapa IV Negocierea creditelor

Pe baza concluziilor rezultate din analiză (condiţiile de creditare fiind îndeplinite), se negociază cu clienţii urmatoarele condiţii: volumul creditului; durata de acordare a creditului; termenul de rambursare; cuantumul ratelor; dobânda; perioada de garanţie. Inspectorul băncii va întocmi ,, Fişa clientului”, ,,Nota de acordare a creditului” sau un ,,Referat”. Etapa V Aprobarea creditului ,, Nota de acordare a creditului”, după ce a fost semnată de directorul serviciului de clientelă, va fi înaintată, alături de concluziile negocierii, Comitetului de Risc şi Credite, sau în cazul unor credite mari, şi Comitetul de Direcţie.



Etapa VI În cazul în care acordarea creditului a fost aprobată, se va întocmi Convenţia de credite

care va fi semnată de către reprezentanţii desemnaţi ai băncii, respectiv ai agentului economic. Această convenţie de credite se va întocmi în trei exemplare, două rămanand băncii şi unul celui împrumutat. Etapa VII Derularea creditelor Acordarea creditelor se va face prin cont de disponibil de credite (şi numai după depunerea la ipotecă şi gaj, înregistrate la notariat şi primărie).

La acordarea creditului se opreşte un comision de gestiune a băncii (care poate fi între 0,5 – 3% în funcţie de caracteristicile creditului). Acest comision de gestiune este subliniat în Contractul de credite.

Pe perioada de acordare a creditului, banca va urmări activitatea agentului economic, regularizarea încasarilor, va reţine direct din contul disponibil al clientului dobanzile aferente creditului, potrivit contractului.

În condiţiile în care clientul nu utilizează creditele la datele stabilite în contract, va fi penalizat cu un comision de neutilizare a creditului(2 – 5%). Etapa VIII Rambursarea creditelor se face la datele din contract, din conturile de disponibilităţi sau prin depunerea în numerar.

Orice întarziere în rambursarea ratelor scadente se înregistrează la credite scadente, la care banca calculează dodanzi majorate, conform contractului de credit.

Elementele creditului sunt: subiecţii raportului de credit (debitorul şi creditorul) promisiunea de rambursare scadenţa (momentul rambursării creditului) dobânda (preţul creditului)

Subiecţii raportului de credit, creditorul şi debitorul prezintă o mare diversitate în ce priveşte apartenenţa la structurile social-economice (întreprinderile, statul şi populaţia).

Raportul de credit implică redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistenţa unor procese de economisire sau acumulări monetare. Promisiunea (angajamentul) de rambursare

Promisiunea de rambursare17 constituie un element esenţial al raportului de credit şi, în consecinţă, este necesară angajarea unei garanţii.

În raporturile de credit, riscurile probabile sunt: riscul de rambursare riscul de imobilizare Riscul de rambursare Constă în probabilitatea întarzierii plăţii sau a incapacităţii de plată, datorită conjuncturii, dificultăţilor sociale, sau deficienţelor debitorului.

17 Nitu I., Managementul riscului bancar ,Ed.Expert, Bucureşti 2000, p. 78



Prevenirea riscului presupune analiza debitorului din punct de vedere al situaţiei financiare a acestuia (îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare). Riscul de imobilizare

Survine la banca care nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereuşite a creditelor acordate. Termenul de rambursare

Reprezintă o trăsătură specifică creditului, care are o mare varietate: de la termene foarte scurte (24 ore-termen practicat între bănci pe pieţele monetare) şi până la termene de 30-50 ani (în soluţii recente) pentru împrumuturi privind construcţii de locuinţe.

Termenul de rambursare poate fi: scurt mijlociu lung Dobânda

Dobânda este o caracteristică esenţială a creditului, preţul creditului. Se stabileşte în convenţia de credit, este negociabilă, în condiţiile actuale variază foarte

mult, fiind influenţată de inflaţie. Dobânda poate fi:

fixă, este determintă în cadrul acordului de credit şi este acceptată de ambele părţi, pentru toată durata creditului (mai ales la credite pe termen scurt) variabila, caz în care dobânda fluctuează, de regulă, în funcţie de rata dobânzii de pe piaţa interbancară.

n practică, există mai multe variante pentru plata dobânzii: anual, trimestrial, la scadenţă etc. Dacă dobânda se plăteşte cu o anumită periodicitate (anual, semestrial, trimestrial, lunar etc. - t), se utilizează formula dobânzii simple. D =C x d sau D=C x d x t/12 unde C este valoarea creditului d – rata dobânzii În situaţia în care dobânda se plăteşte la scadenţă (după n ani), sub forma cuponului unic, se foloseşte formula dobânzii compuse. D = C (1+d)n – C Tranzactia. Acordarea creditului

Creditul poate fi consimţit în cadrul unei tranzacţii unice, acordarea unui împrumut, vanzarea unei obligaţiuni, angajarea unui depozit la altă bancă.

În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul acordării de credit deschis, în cadrul căruia împrumuturile efective intervin la intervale libere alese de debitor.

Cărţile de credit sunt modalităţile cele mai răspandite pentru această formulă. Consimţirea tranzacţiei, respective acordarea creditului, este un act de mare importanţă,

în vederea caruia banca trebuie să-şi asigure o bună informare şi documentare în vederea prevenirii riscului.



Consemnarea şi transferabilitatea Acordurile de credit sunt consemnate în marea lor majoritate prin înscrisuri, instrumente

de credit a căror prezentare implică aspecte multiple şi diferenţiate. Esenţial în aceste instrumente este obligaţia ferma a debitorului privind rambursarea

împrumutului, respectiv dreptul băncii de a i se plăti suma angajată. Prin intermediul transferului instrumentului de credit se relizează cesiunea creanţei,

respective dreptul de a încasa suma înscrisă în documentul de creditare, precum şi veniturile accesorii.

În practica bancară, transferabilitatea are un loc important, deoarece permite asigurarea utilizării fluxurilor fireşti de constituire şi utilizare a capacităţilor temporar disponibile.

O importanţă deosebită o are creditul în procesul transformării economiilor în investiţii. Aşa cum arată economistul englez J.M. Keynes, într-o economie de piaţă dezvoltată ecuaţia fundamentală în realizarea echilibrului macroeconomic este S=I, unde S=economiile, I=investiţiile.

Orice individ poate economisi o anumită sumă de bani, mai mare sau mai mică, în funcţie de venitul lui şi de comportamentul lui economic.

Creditul este cel care pune la dispoziţia întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând transformarea economiilor în investiţii.

De aceea, creditul este un important factor al creşterii economice. Prin faptul că la acordarea creditului prin bănci este verificat modul cum urmează a fi

utilizat suma primită de către întreprinzător, creditul joacă un rol de diminuare a iniţiativelor nerentabile.

Oferind posibilitatea accesului la credit a oricărui întreprinzător, care prin intenţiile sale fracţionare, fundamentate riguros, prezintă garanţia sumelor primite (garanţii reale) creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, adesea promotoare ale inovaţiei ce favorizează concurenţa cu efectele sale pozitive asupra economiei.

Creditul, prin însăşi natura lui, contribuie la creşterea vitezei de rotaţie a banilor, la multiplicarea monedei scriptuale, la rularea permanentă a fondurilor.

Creditul, al cărui preţ este dobânda, contribuie prin reglarea ratei dobânzii la stabilirea fenomenului de inflaţie.

Prin finanţarea consumului şi prin crearea unor fenomene şi tehnici, creditul a devenit o prezenţă indispensabilă în viaţa populaţiei în orice ţară civilizată (creditul consumativ, ipotecar, etc.).

Creditul are rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice internaţionale, prin diferitele sale forme, mai ales în comerţul exterior, cu predilecţie pentru stimularea exportului şi pentru derularea normală a operaţiunilor de export-import.

Creditul reprezintă o verigă indispensabilă în mecanismul de funcţionare al economiei naţionale.

O folosire abuzivă a creditului poate stimula şi o exacerbare a operaţiunilor speculative, o creştere a capitalului fictiv, care poate ajunge la crahuri−financiare.

6.4.Test de autoevaluare

1) Creditul bancar presupune: a) acordarea de credit sub formă de marfă în urma unei înţelegeri între creditor – vânzător şi

debitor – cumpărător;



b) o convenţie între creditor şi împrumutat care cuprinde, în esenţă, proprietatea, condiţiile, scadenţele, penalităţile şi circumstanţele în care se poate pierde proprietatea asupra bunului ipotecat;

c) existenţa a numeroşi creditori; d) ca unul dintre subiecţii raportului de credit să fie banca; e) toate cele de mai sus;

Răspuns : d)

2) În funcţie de calitatea debitorului distingem: a) credite pe termen scurt; b) credite performante; c) credite acordate persoanelor fizice; d) credite nerambursate la scadenţă; e) credite pe termen lung;

Răspuns : c)

3) Care din următoarele afirmaţii este adevărată? a) creditul este un important factor al creşterii economice; b) creditul contribuie la creşterea vitezei de rotaţie a banilor, la multiplicarea monedei

scriptuale, la rularea permanentă a fondurilor; c) creditul reprezintă o verigă indispensabilă în mecanismul de funcţionare al economiei

naţionale; d) preţul creditului este reprezentat de dobândă; e) toate cele de mai sus;

Răspuns : e)

4) Solvabilitatea reprezintă: a) capacitatea agentului economic de a realiza profit; b) gradul de acoperire a creditelor şi obligaţiilor, prin elemente patrimoniale; c) rentabilitatea capitalurilor proprii; d) capacitatea întreprinderii de a face faţă achitării obligaţiilor faţă de terţi; e) mărimea capitalurilor proprii;

Răspuns : d)

5) O societate a contractat un credit de 1 mil u.m cu o rată a dobânzii de 8,5%. Durata împrumutului este de 5 ani. Să se determine dobânda totală plătită ştiind că împrumutul se rambursează la final, iar dobânda se plăteşte anual.

a) 85000 um; b) 425000 um; c) 1425000 um; d) 8500 um; e) 1085000 um;

Rezolvare Dobânda se calculează după formula dobânzii simple: D1 = D2 = D3= D4 = D5 = C x d = 1 mil x 8,5% = 85000 u.m.



Dt = 425000 u.m.

Răspuns : b) Lucrare de verificare

1) Care sunt principalele elemente ale împrumutului bancar? 2) Care sunt factorii care influenţează rata dobânzii? 3) Cum se clasifică creditele în funcţie de destinaţia lor? 4) Cum se poate plăti dobânda? 5) Cum se calculează suma de rambursat?

Rezumat Creditul bancar reprezintă o formă de credit acordat de bănci persoanelor juridice sau

fizice în diferite scopuri, considerate realizabile de către bănci. Creditul bancar este operaţiunea prin care o persoană fizică sau juridică (debitor) obţine fonduri de la o instituţie bancară, asumându-şi obligaţia să le restituie sau plătească la scadenţă împreună cu dobânda aferentă.



Unitatea 7

Alte surse de finanţare – factoring, leasing, forfetare, scontare

7.1. Factoringul-concept, trăsături, funcţii şi tipologie

7.2. Leasingul-conţinut economic, regim juridic, tipologie

7.3. Forfetarea-noţiuni generale

7.4. Scontarea


Obiective:

• Prezentarea alternativelor de finanţare a activităţii

• Înţelegerea mecanismelor de derulare a operaţiunilor de factoring, leasing, forfetare şi scontare

Termeni cheie:

factoring; leasing; forfetare;

scontare; aderent; factor; locator; utilizator; finanţator; efect de comerţ;



7.1. Factoringul-concept, trăsături, funcţii şi tipologie

7.1.1. Conceptul de factoring

Factoringul este o modalitate de finanţare a afacerilor, în mod special a celor de import-export mai puţin cunoscută în România.

În perioada actuală de dezvoltare a economiei mondiale, metoda de finanţare prin afaceri

de factoring şi-a demonstrat pe deplin viabilitatea. Practica economică mondială din ultimii ani a

demonstrat că multe întreprinderi, îndeosebi cele mijlocii, au ajuns în situaţia de a nu putea

asigura volumul capitalului propriu la nivelul creşterii permanente a cifrei de afaceri. Din

această cauză, la aceste întreprinderi, marja de suportabilitate a riscurilor de durată este prea

mică şi lichidităţile necesare, de regulă, sunt insuficiente pentru a desfăşura o activitate eficientă

şi corespunzătoare. În aceste condiţii, finanţarea prin credite bancare este blocată într-o oarecare

măsură de un nivel de îndatorare convenţional şi întreprinzătorii se orientează spre noi tehnici de

finanţare cum ar fi factoringul. Rata de creştere a volumului operaţiunilor de factoring

internaţional a fost superioară ratei de creştere a operaţiunilor de factoring intern.18

Literatura de specialitate consideră factoringul un produs financiar complex de finanţare

şi gestiune comercială. Datorită funcţiilor multiple şi a variantelor de afaceri de factoring,

precum şi a caracterului „sui generis” a contractelor de factoring, este greu şi aproape imposibil

de prezentat o definiţie cuprinzătoare şi unanim acceptată a noţiunii de factoring. Prin factoring

se înţelege:

• contract comercial, prin care o parte denumită „aderent” transmite în proprietate o

anumită categorie a creanţelor sale unei alte părţi numite „factor”, care îşi asumă

obligaţia, în schimbul unui comision, să achite aderentului valoarea lor, subrogîndu-se

aderentului în toate drepturile pe care acesta le are asupra debitorilor în legătură cu

realizarea creanţelor transmise.19

18 Date oferite de organizaţia internaţională Factoring Chain Internaţional, aceasta reuneşte într-o reţea de factori peste 150 de membri din 53 de ţări şi acoperă peste 52% din volumul internaţional de factoring. 19 Dumitru Vişan:Contabilitatea în comerţul exterior, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2004.



• tehnică de finanţare în faza de postlivrare/prestare de bunuri/servicii, prin cumpărarea-

vânzarea (cu sau fără recurs asupra vînzătorului) a unor creanţe scadente la termen, care

nu sunt plătibile prin titluri de credit garantate (sub formă de aval/scrisoare de garanţie)

sau prin metode de plată asiguratorii (acreditiv documentar/scrisoare de garanţie).20

• instrument de finanţare a desfacerilor. Clientul de factoring (furnizorul/producătorul)

vinde o creanţă, care rezultă dintr-o afacere de desfacere a mărfurilor sau din prestări de

servicii, unui factor (bancă sau societate specializată pentru afaceri de factoring). Preţul

de vânzare al creanţei va fi diminuat cu dobânzile aferente perioadei rămase până la

scadenţa creanţelor, precum şi cu taxele de factoring. De asemenea, în mod obişnuit,

factorul preia totodată şi riscul nerecuperării creanţei.21

• afacere de finanţare pentru creanţele din livrări de mărfuri sau prestări de servicii, prin

cumpărarea sau cedarea acestora contra unor valori determinate în comun, unui client de

factoring. În afară de operaţiunea de cumpărare sau cedare a creanţelor , factorul va trebui

să îndeplinească şi alte funcţiuni importante.22 În cazul afacerilor de factoring clientul de

factoring transmite creanţele sale prin cesiune globală propusă unui factor. Acesta achită

clientului de factoring contravaloarea creanţelor minus comisioanele aferente, preia

contabilitatea debitorilor şi încasează creanţele. Factoringul se derulează cu un singur

factor sau cu doi factori.

• contract de tipul celor de circulaţie mixtă care constă în cumpărarea creanţelor de la

clientul de factoring de către o bancă sau societate de factoring specializată cu imediata

punere la dispoziţie a valorii cumpărate sau prin acordarea de credite la nivelul contractat.

Această activitate este combinată şi cu prestări de servicii acordate de factor, cum sunt,

de exemplu, organizarea contabilităţii debitorilor preluaţi şi încasarea debitelor din aceste

creanţe.

• operaţiune financiar-bancară prin care are loc o transformare în lichidităţi a creanţelor

rezultate în urma livrării bunurilor sau prestării serviciilor.23

20 Mihaela Rovenţa: Introducere în forfetare & factoring – Tehnici moderne de finanţare a activităţii de export, Editura Economica, Bucureşti, 2004. 21 Lexicomul economic Fischer ( Bert Rurup: Fischer Wirtschaftslexikon). 22 Enciclopedia Studiilor Economice de Întreprindere ( Hans E. Buschgen:Betriebwirts chaftslehre). 23 Ana Cojol, Mirela Matei – “Relaţii valutar-financiare internaţionale” Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2006.



Factoringul este prezent în legislaţia românească din 200224 ca „un contract încheiat între o

parte numită aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii şi o societate bancară sau o

instituţie financiară specializată, prin care aceasta din urmă asigură financiar, urmăreşte creanţele

şi prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vînzare,

creanţele născute din vînzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi”.

Factoringul se prezintă pe piaţa mondială ca o posibilitate de finanţare congruentă desfacerii

mărfurilor şi prestărilor de servicii, unde creanţele pot fi preschimbate imediat sau la data

scadenţei lor în mijloace financiare lichide. Principalul avantaj al acestei tehnici moderne de

finanţare constă în îmbunătaţirea fluxurilor de trezorerie care nu mai depind astfel de eventualele

probleme de lichiditate care pot afecta debitorii de factoring. Firmele (clienţii de factoring)

beneficiază de o finanţare rapidă, deoarece documentaţia este mai simplă decît în cazul unui

credit bancar clasic şi, în plus, nu necesită constituirea de garanţii. Importanţa factoringului în

fluidizarea creanţelor este recunoscută de societăţile economice din întreaga lume şi tot mai

multe firme apelează la factori pentru încheierea unor afaceri de factoring, în vederea obţinerii de

lichidităţi, fonduri necesare circuitului economic normal.

În anul 1998, la Ottawa, Institutul Naţiunilor Unite pentru Drept Internaţioal Privat

(UNIDROIT) a adoptat Convenţia asupra contractului internaţional de factoring.

Potrivit acestei Convenţii25contractul internaţional de factoring este actul prin care o parte,

denumită furnizor, cesionează (de bună voie sau în virtutea unei obligaţii) unei alte părţi,

denumită factor, creanţe rezultate din vânzări de mărfuri (cu excepţia acelora destinate uzului

personal, familial sau domestic) sau rezultate din prestări de servicii. În sensul Convenţiei,

cesionarul trebuie să-şi asume cel puţin două obligaţii din următoarele patru, specifice

instituţiei26:

• finanţarea furnizorului (mai ales prin acordarea de împrumuturi sau efectuarea de

plăţi anticipate);

• ţinerea evidenţei creanţelor;

• încasarea creanţelor;

24 Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, abrogată prin Legea nr. 246/2009 25 Art. 1 alin. 2 lit. a, UNIDROIT Convention on Factoring International, Ottawa, 1988. 26 Ion Cernăianu, "Contractul international de factorinng", RDC nr. 6/1996, p. 57.



• protecţia împotriva neplăţii de către debitori.

Contractul de factoring – aşa cum rezultă din definiţia dată de Convenţie,

presupune: participarea aderentului (adică a ofertantului – vânzător de bunuri sau furnizor de

servicii, producătorul), factorului (cesionarul creanţelor, concretizate în facturi) şi clientului

(cumpărătorul mărfurilor sau beneficiarul serviciilor).

Factoringul se utilizează atât în relaţiile comerciale interne, cât şi internaţionale, acestea

din urmă constituie adevărata sa vocaţie, datorită faptului că27 :

• furnizorii exportatori sunt obligaţi să depăşească numeroasele piedici ridicate în faţa

lor de barierele tarifare;

• contingentele mărfurilor;

• multiplicarea controalelor;

• dificultăţile de recepţie şi de soluţionare a reclamaţiilor;

• riscurile monetare;

• opozabilitatea cesiunii;

• diversitatea reglementărilor legale naţionale, ceea ce îi determină să apeleze la

serviciile partenerilor din alte ţări.

7.1.2.Trăsăturile de bază ale contractului de factoring

Caracterul specific al afacerilor de factoring, precum şi relaţiile triunghiulare, care se

stabilesc între factor, clientul de factoring şi debitorul de factoring determină trăsăturile de bază

ale factoringului. De conţinutul esenţial al unui contract de factoring aparţin următoarele trăsături

de bază:

• relaţiile constituite pe o anumitã durată între factor şi clientul de factoring;

• vânzarea –cumpărarea creanţelor;

• transferarea creanţelor clientului de factoring asupra factorului;

• reglementarea asumării riscurilor, în cazul în care debitorul de factoring nu

plăteşte;

• stabilirea modului şi formelor de soluţionare a divergenţelor în cadrul acestor

relaţii contractuale.

27 Ion Cernăianu, op. cit., p. 56.



7.1.3. Particularităţile contractului de factoring

Contractul de factoring se înscrie în categoria contractelor comerciale sinalagmatice,

consensuale, oneroase şi cu executare succesivă. Pe lângă aceste caracteristici generale se disting

câteva elemente specifice acestui tip de contract:

• este un contract de adeziune deoarece aderentul, în scopul obţinerii creditului, acceptă

ansamblul clauzelor impuse de factor, mai cu seamă cele în legătură cu alegerea

clienţilor;

• are un caracter personal (intuitu personae) în privinţa aderentului, deoarece factorul

încheie contractul numai cu aderenţii care îşi conduc afacerile cu diligenţă şi pe care îi

verifică în acest sens;

• clauza de exclusivitate se referă la cedarea de către aderent a tuturor creanţelor sau a unor

categorii de creanţe în favoarea aceluiaşi factor (de exemplu în privinţa tuturor

vânzărilor efectuate în anumite ţări precizate în contract). Această clauză nu poate viza o

creanţă izolată ca în cazul cesiunii de creanţă sau a operaţiunii de scontare a cambiei.

7.1.4. Clauzele specifice contractului de factoring

Cele două clauze specifice ale contractului de factoring sunt clauza de exclusivitate şi

clauza de globalitate.

Clauza de exclusivitate presupune obligaţia aderentului de a prezenta numai factorului

toate facturile sale înglobând creanţele asupra debitorilor, factorul având posibilitatea de a

accepta numai facturile care prezintă un grad sporit de certitudine privind plata lor la scadenţă de

către debitori. Clauza

de globalitate este clauza conform căreia aderentul cedează factorului totalitatea creanţelor sale.

Aceasta are ca scop evitarea situaţiei în care aderentul cedează factorului doar creanţele incerte,

cele dificil de recuperat, şi recuperează el însuşi creanţele certe, economisind comisionul de

factoring.



7.1.5. Funcţiile factoringului

Obiectul unei afaceri de factoring este cumpărarea profesională şi transformarea în

lichidităţi a creanţelor unei întreprinderi de către un factor (societate de factoring). Oferind un

pachet complex de servicii, oportunitatea utilizării acestui instrument de finanţare este

demonstrată prin aplicabilitatea sa la o multitudine de situaţii ale afacerilor de factoring. Prin

aceste servicii complementare, factorul realizează o coeziune de interese, răspunzând totodată

necesităţilor clienţilor de factoring la nivelul exigenţelor cerute de economia de piaţă.

Literatura de specialitate mondială menţionează că următoarele trei funcţii principale:

1. funcţia de finanţare (funcţia de lichidităţi);

2. funcţia de servicii (funcţia de prestări de servicii sau de administrare);

3. funcţia de delcredere (funcţia de asumare a riscului de credit).

Funcţia de finanţare constă punerea la dispoziţia aderentului a lichidităţilor

corespunzătoare.

În concepţia generală a economiei antreprenoriale, finanţarea prin factoring se poate

considera:

• în privinţa scopului utilizării finanţării prin factoring:-obţinerea de fonduri

necesare continuării activităţii prin transformarea creanţelor provenite din livrarea

mărfurilor şi executarea serviciilor în lichidităţi;

• din punct de vedere fiscal:-reprezintă un venit şi nu un împrumut, o datorie;

• din punct de vedere al capitalului financiar:-reprezintă un capital financiar propriu

şi nu un capital financiar împrumutat;

• din punct de vedere a duratei de finanţare:-reprezintă o finanţare pe termen scurt.

Această durată în practica afacerilor de factoring pe plan mondial este în jur de 90

până la 120 de zile maximum.

Funcţia de servicii vizează un pachet complex de servicii pe care le poate presta factorul

(societatea de factoring), în cadrul obligaţiilor contractuale, pentru furnizor (client de factoring)

în perioada derulării afacerilor de factoring.



În cadrul acestei funcţii, factorul poate prelua de la partenerul lui de contractare, deci de

la furnizor (clientul de factoring), următoarele servicii cu caracter de afaceri de factoring:

• evidenţa şi contabilitatea debitorilor cu toate datele necesare pentru evidenţa

creanţelor;

• evidenţa curentă şi statistică a situaţiei creanţelor;

• atribuţii de facturare;

• verificarea situaţiei bonităţii debitorilor;

• supravegherea gradului de solvenţă a debitorilor preluaţi;

• procedura de somaţie a debitorilor şi luarea tuturor măsurilor legale pentru

încasarea în termen a creanţelor faţă de debitorii existenţi în anexele de la

contractul de factoring;

• încasarea creanţelor;

• obligativitatea de a furniza partenerului din contractul de factoring informaţii şi

date de control cu privire la situaţia încasărilor din creanţe şi a solvabilităţii

debitorilor;

După cum rezultă, gama serviciilor oferite de catre factor este multiplă şi foarte variată şi,

în consecinţă contractarea acestora reprezintă o activitate de mare importanţă în domeniul

afacerilor de factoring.

Funcţia de delcredere caracterizează, în general, activitatea autentică a acestui

instrument modern de finanţare. Din punct de vedere juridic, funcţia de delcredere este o

formă specială a contractului de garanţie. Pentru exercitarea acestei funcţii, conform

reglementărilor legale, factorul este îndreptăţit de a beneficia de un comision (taxă de

factoring) care va diminua plata valorii creanţelor cumpărate. Riscul factorului faţă de furnizor

(client de factoring) este deosebit de accentuat în cazul insolvabilităţii debitorului, iar

importanţa acestei funcţii constă tocmai din preluarea acestui risc. Practic, exercitarea funcţiei

delcredere constă în acţiunea de preluare a riscului bonităţii creanţelor cedate, după o

verificare prealabilă a credibilităţii şi capacităţii de plată a debitorului. Prin această funcţie,

factorul (societatea de factoring) preia riscul de credit o dată cu cumpararea creanţelor.

Exercitarea funcţiei de delcredere din punct de vedere a suportării riscurilor este influenţată de

felul contractului de factoring şi de situaţia existentă pe piaţa de factoring din diferite ţări.



7.1.6. Tipuri de factoring şi criterii de clasificare

Viaţa economică practică a demonstrat că în domeniul afacerilor de factoring s-au creat,

la nivel mondial diferite tipuri de factoring care diferă între ele din punct de vedere al

conţinutului şi al formei de exprimare.

Criteriile de clasificare specifice factoringului se bazează pe:

modul de finanţare a creanţelor:

-Factoring clasic (old line factoring) este o variantă în care factorul plăteşte creanţele în

momentul preluării acestora. Acesta asigură clientului de factoring disponibilităţi financiare în

avans faţă de data scadenţei creditului furnizor şi nu reprezintă din punct de vedere contabil o

datorie. Prin urmare, clientul de factoring, eliminând timpul de aşteptare de la data livrării până

la data la care obligaţia de plată devine exigibilă, dispune rapid de capital pentru continuarea

activităţii, fără să apeleze la credite bancare.

-Factoring la scadenţă (Maturity factoring) este o variantă de factoring la care funcţia de

finanţare nu se efectuează imediat la preluarea creanţelor de către factor. Finanţarea se

efectuează ulterior, fiind stabilită prin clauze contractuale.

exercitarea diferitelor funcţiuni de factoring:

- Full service –factoring. În cazul acestui tip de factoring toate funcţiunile acestui instrument de

finanţare pot fi preluate de către factor. În afară de finanţarea congruentă cu cifra de afacere a

creanţelor sale şi în afară de transferarea riscului de decădere a creanţelor, clientul de factoring

beneficiază şi de unele servicii importante, cum ar fi, spre exemplu, preluarea evidenţei contabile

a debitorilor de factoring de către factor.

-On – line – factoring asigură clientului de factoring conectarea la sistemul lui de recepţie şi

prelucrare a datelor electronice, oferindu-i o informare directă şi completă.

-Bulk – factoring presupune excluderea din contractul de factoring a funcţiei de servicii care, în

principiu, va rămâne în sarcina clientului de factoring. Conducerea evidenţei contabile rămâne în

continuare în atribuţia clientului de factoring. În aceste condiţii clientul de factoring se obligă ca



la anumite termene să pună la dispoziţia factorului diferite informaţii, cum ar fi, de exemplu:

jurnale de decontare a facturilor, lista posturilor rămase deschise, listele cu scadenţele depăşite

ale debitorilor de factoring, situaţiile cu privire la somaţiile emise debitorilor de factoring.

comunicarea cesiunii creanţelor:

- Factoring deschis (public). În acest caz beneficiarul) mărfurilor sau a prestaţiilor de servicii

este încunoştiinţat că are obligaţia de a plăti direct factorului valoarea datorată. Această clauză cu

cesiune deschisă (publică) elimină circulaţia inutilă a sumelor de plătit şi se rezolvă direct, prin

plata sumei factorului la scadenţă.

-Factoring tacit, presupune ca cesiunea creanţelor să nu fie făcută publică debitorului de

factoring, în prima perioadă. Debitorul ia cunoştinţă de cesiunea creanţelor doar la data scadenţei

de plată.

-Factoring latent (acoperit). În cazul procedeului de factoring latent (Non – notification –

factoring ) schimbarea creditorului nu este cunoscută. Evident riscul factorului este cu mult mai

ridicat. În această variantă, factorul va trebui să aibă certitudinea veridicităţii creanţelor

(existenţa creanţelor în realitate) şi, de asemenea, că sunt libere de drepturi de sarcini din partea

unor terţe persoane. În aceste condiţii de riscuri, factorul, în general, îşi menţine dreptul

contractual de a rezilia contractul, dacă împrejurările şi condiţiile reclamă această măsură

unilaterală.

modul de preluare a riscului de decădere a creanţelor:

-Factoring cu răspundere delcredere. Prin asigurarea riscului de neplată, factorul, prin

exercitarea funcţiei de delcredere, preia în sarcina sa riscul neîncasării contravalorii facturilor

emise prin contractul de factoring, fără drept de regres asupra clientului de factoring.

-Factoring fără răspundere delcredere. Acest procedeu de factoring se practică mai rar şi în

special în afacerile de factoring din domeniul prestărilor de servicii şi în unele cazuri în care, din

punct de vedere al cesiunii creantelor, se ivesc aspecte de îngrijorare.

cadrul de desfăşurare a activităţii:



-Factoringul intern (naţonal). Activitatea de factoring se desfăşoară în cadrul graniţelor statale şi

se efectuează cu respectarea legislaţiei naţionale. Pentru factor (societatea de factoring),

operaţiunea de factoring este mai puţin riscantă, deoarece: cunoaşte bine piaţa internă; are

posibilităţi multiple de verificare a bonităţii debitorilor de factoring; posedă cunoştinţe despre

ambii parteneri ai tranzacţiei comerciale; nu este expus riscului fluctuaţiilor de curs valutar,

datorită faptului că operaţiunea de finanţare se efectuează în moneda locală.

-Factoringul internaţional a apărut ca o consecinţă a dezvoltării factoringului naţional,

efectuându-se cu respectarea legislaţiei ţărilor implicate în derularea operaţiunilor.

Tabelul nr. 1 Prezentare comparativă a factoringului naţional şi internaţional 28

Factoring naţional Factoring internaţional

Părţi implicate: vânzător, cumpărător, factor, toţi fiind în aceeaşi ţară.

Exportatorul şi factorul de export sunt situaţi în ţara exportatorului, factorul de import şi cumpărătorul sunt situaţi în ţara importatorului.

Moneda în care se realizează operaţiunea de finanţare este moneda naţională.

Factorul de export efectuează operaţiunea de finanţare, de regulă, în moneda în care exportatorul a realizat livrarea bunului sau prestarea serviciului.

Factoringul este responsabil de urmărirea şi colectarea fondurilor de la cumpărător.

Factorul de import se ocupă de încasarea creanţelor de la importator.

Factorul nu este supus riscului valutar. Factorul de export se confruntă şi cu riscul valutar, care poate fi diminuat sau anulat prin diferite tehnici de hedging.

Factorul urmăreşte atât furnizorul cât şi cumpărătorul. Factorul gestionează creanţele furnizorului dar şi obligaţiile de plată ale cumpărătorului. Factorul cunoaşte bine ambii parteneri dar şi piaţa internă.

Factorul de export urmăreşte exportatorul, iar factorul de import urmăreşte importatorul, fiecare cunoaşte piaţa şi legislaţia internă.

28 Matei M., Iacovoiu V. – „Relaţii valutar-financiare internaţionale”teorie, aplicaţii, teste grilă, Ed. Universităţii din Ploieşti, 2005, p. 140.



Forme mixte ale afacerilor de factoring

1. Factoring veritabil-în acest caz factorul preia toate cele trei funcţiuni.Este considerat

un instrument de finanţare total şi cu mari şanse de dezvoltare şi perfecţionare în perioada

deceniilor următoare.

2. Factoring neveritabil-în acest caz factorul nu preia riscul de decădere a creanţei (de

încasare a creanţei de la debitorul de factoring), deci asigurarea sau răspunderea delcredere.

7.1.7. Mecanismul de derulare a operaţiunii de factoring

Mecanismul de derulare a operaţiunii de factoring este prezentat în figura numărul.

Fig. 2.1 Mecanismul de derulare al operaţiunii de factoring

Contractul de factoring cuprinde următoarele elemente:

• documentele ce fac obiectul factoringului (facturile);

• suma pe care factorul o pune la dispozitia aderentului la momentul cedării facturilor;



• garanţia constituită pe baza finanţării;

• suma pe care factorul se obligă să o achite la data încasării facturilor (factoring

indisponibil);

• dobânda pecepută de factor pentru operaţiunea de factoring;

• comisionul de factoring.

Cu toate avantajele substanţiale oferite de factoring, firmele româneşti nu au apelat într-o

mare măsură la această categorie de produse.

În prezent piaţa autohtonă a serviciilor de factoring bancar este împărţită între BRD (27%),

BCR (23%), Raiffeisen (19%), Unicredit (19%), ABN Amro (12%).

7.2. Leasingul-conţinut economic, regim juridic, tipologie

7.2.1. Leasingul – concept Accelerarea procesului ştiinţifico–tehnic şi adâncirea specializării şi cooperării în

producţie, modificările semnificative care au loc în durata ciclului de viaţă al produselor ca şi apariţia unor noi riscuri în sfera producţiei şi în cea a comercializării, au generat în ultimele decenii abordări noi ale pieţelor interne şi internaţionale, acestea reflectând imperativul adaptării la un mediu economic complex şi dinamic. În acest context, al diversificării formelor de promovare şi comercializare în special pe pieţele externe, a apărut şi s-a extins leasingul, tehnică care uneşte finanţarea, producţia, comercializarea ca etape distincte ale aceleiaşi afaceri economice sau le integrează, fiind dificilă departajarea netă a acestora.

Leasingul este o formă de a efectua o investiţie de către un agent economic, fără ca el să recurgă, în mod explicit, la credite, o modalitate de finanţare pe termen mediu şi lung prin care o bancă sau o instituţie financiară specializată achiziţionează un bun mobiliar sau imobiliar pe care îl închiriază unei întreprinderi, aceasta având posibilitatea ca la expirarea contractului să-l poată cumpăra la un preţ convenit (valoare reziduală). Prin această operaţiune o parte denumită locator (finanţator) transmite, pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar (beneficiar, utilizator), la solicitarea acestuia, contra unei plăţi periodice denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale29.

29Voiculescu D., Cavas M., Analiza economică a operaţiunilor de leasing, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 97



În esenţă, leasingul presupune achiziţionarea de către o societate specializată (financiară), de la furnizori, a unor bunuri şi închirierea acestora unor beneficiari (care nu dispun de resursele băneşti necesare achiziţionării lor direct de la furnizor). Închirierea se efectuează pe o perioadă dată, pe baza unui contract care stipulează condiţiile de plată, cuantumul ratelor, obligaţiile părţilor şi condiţiile de transfer al bunului în proprietatea beneficiarului la opţiunea acestuia.

Leasingul este oarecum similar cu împrumutul, deoarece ambele impun o serie de plăţi contractuale fixe, pe o durată stabilită. Avantajul leasingului faţă de credit este că locatorul are o poziţie mai bună decât un creditor, dacă firma utilizatoare se confruntă cu dificultăţi financiare. Dacă locatarul nu îndeplineşte obligaţiile contractului de leasing, locatorul are un drept legal mai puternic de recuperare a mijlocului fix, deoarece locatorul este încă proprietarul mijlocului fix.

Din punct de vedere economic, leasingul reprezintă o operaţiune de finanţare în care locatorul asigură fondurile necesare pentru întreaga investiţie.

Sub aspect juridic, leasingul este un contract complex, care permite unei persoane să obţină şi să utilizeze un lucru fără a plăti imediat preţul.

Conform Legii 90/1998, operaţiile de leasing sunt cele „în care o parte denumită locator se obligă ca la solicitarea celeilalte părţi, denumită utilizator, să cumpere sau să preia de la un terţ, denumit furnizor, un bun mobil sau imobil şi să transmită utilizatorului posesia sau folosinţa asupra acestuia, în scopul exploatării bunului contra unei plăţi denumită redevenţă”30.

În literatura juridică din România, leasingul este definit ca fiind:

1. o cumpărare în scop de închiriere, urmată de o închiriere în scop de vânzare31. 2. o formă de închiriere a unor maşini, utilaje şi mijloace de transport şi alte bunuri,

întreprinderilor care în general nu dispun de suficiente surse proprii sau împrumutate, nici de credite bancare tradiţionale, de către societăţile financiare care le cumpără de la producători şi le închiriază pe o anumită perioadă de timp, cu condiţii de plată şi utilizare clar stipulate într-un contract ce constituie suportul juridic al acţiunii32.

3. o formă de comerţ şi finanţare prin locaţie (închiriere) de către societăţile financiare specializate în aceste operaţiuni, a unor maşini, utilaje, mijloace de transport şi alte bunuri, întreprinderilor a căror motivaţie să recurgă la această tehnică de comerţ rezidă în specificul unor operaţiuni pe care le realizează (pe termen scurt şi nerepetabile) sau în faptul că nu dispun de suficiente fonduri proprii ori împrumutate pentru a le cumpăra33.

4. transferul dreptului asupra proprietăţii şi folosinţei unor bunuri pentru o perioadă limitată de timp, în schimbul returnării lor; vânzarea, inclusiv vânzarea cu acordul părţilor sau la returnarea bunului sau retenţia, crearea unei dobânzi garantate, reprezintă o operaţiune de leasing.

30 Legea Nr. 90 din 28 aprilie 1998 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing 31 Ştefănescu. B.; Rucăreanu, I. – Drept comercial internaţional, EDPA, 1987 32 Voiculescu, D.; Coroş, M. – Leasing, ESE, 1989 33 Puiu, A. – Managementul în afacerile economice internaţionale, editura Indep. Ec., Bucureşti, 1992



5. o formă de dare în folosinţă, contra unei taxe, a maşinilor, utilajelor, mijloacelor de transport şi a altor bunuri mobiliare şi imobiliare, unor întreprinderi care nu dispun de sursele financiare necesare achiziţionării lor, pe o perioadă determinată, în condiţiile de plată şi utilizare precizate în contract34.

Operaţiunile de leasing au ca obiect: utilizarea bunurilor mobile, inclusiv a valorilor mobiliare, a echipamentului industrial, a bunurilor imobile cu destinaţie comercială, achiziţionate sau construite de o societate de leasing, a fondului de comerţ sau a unuia dintre elementele sale necorporale, a bunurilor de folosinţă îndelungată şi a imobilelor cu destinaţie de locuiţă, pentru persoanele fizice, cu respectarea prevederilor legale privind protecţia consumatorului. Operaţiile de leasing se clasifică după natura lor în operaţii de leasing financiar şi operaţii de leasing operaţional.

7.2.2 Tipuri de leasing Extinderea utilizării tranzacţiilor de leasing a fost însoţită de o modificare a modalităţilor

concrete de organizare, comercializare şi finanţare, în funcţie de care se poate efectua o clasificare a acestor operaţiuni.

1. În funcţie de poziţia furnizorului în contractul de leasing se disting:

a) Leasingul direct realizat prin încheierea contractului între producătorul şi utilizatorul bunului care face obiectul contractului, finanţarea fiind asigurată de furnizor.

b) Leasingul indirect presupune existenţa societăţilor specializate de leasing, care preiau funcţia de creditare, pe cea de prestare de servicii, precum şi asumarea riscurilor ce decurg din aceste operaţiuni.

2. În funcţie de conţinutul ratei de leasing, raportată la preţul de vânzare distingem:

a) Leasing financiar sau de capital care presupune că în perioada de închiriere de bază (prima închiriere) se realizează întreg preţul obiectului contractat, inclusiv costurile auxiliare şi un beneficiu.

Leasing de capital prezintă trei caracteristici care îl diferenţiază de leasingul operaţional: nu oferă servicii de mentenanţă, nu poate fi reziliat şi este complet amortizat (adică locatorul primeşte părţi ale chiriei egale cu preţul total al echipamentului închiriat plus profitul investiţiei). Într-o convenţie tipică de leasing financiar, locatarul selectează produsele de care are nevoie şi negociază cu preţul şi termenul de livrare cu fabricantul sau distribuitorul, apoi negociază termenii cu o societate de leasing sau cu o instituţie financiară şi, odată stabiliţi termenii locaţiei, aranjează cumpărarea de către locator a echipamentului de la furnizor. La cumpărarea echipamentului, firma utilizatoare încheie simultan un contract de leasing cu instituţia financiară.

Leasingul financiar poate să aibă două variante:

i. cu plata integrală, ratele sunt calculate, astfel încât, după încheierea perioadei de bază, întreprinzătorul să-şi poată acoperi cheltuielile de producţie şi cele comerciale, plus alte cheltuieli suplimentare şi să realizeze dobânda pentru capitalul investit plus un anumit beneficiu care sporeşte pe măsura creşterii duratei de închiriere;

34 Stoian, I. – Cartea specialistului în comerţ exterior, vol. II, editura Caraiman, Bucureşti, 1994



ii. cu plata parţială, la sfârşitul perioadei de închiriere se determină valoarea reziduală a echipamentului folosit iar clientul va plăti diferenţa între preţul de achiziţie şi valoarea reziduală şi dobânda aferentă.

Contractul nu poate fi reziliat de nici una din părţi decât în cazul în care este prevăzut expres acest lucru, caz în care, locatorul trebuie despăgubit pentru orice eventuale pierderi. Locatarul are posibilitatea de a reînnoi locaţia la expirare cu o chirie redusă sau de a cumpăra bunul la o valoare reziduală, iar în cazul întârzierii plăţii ratelor, locatorul are dreptul să dispună de obiectul închiriat.

b) Leasingul funcţional (operaţional sau de mentenanţă) oferă atât finanţarea cât şi serviciile de mentenanţă. Aceasta presupune ca în perioada de bază să se realizeze doar o parte din preţul obiectului contractat. În acest tip de leasing, accentul cade pe serviciile oferite de societatea de leasing, neexistând, de regulă, o relaţie directă între preţul la care a fost achiziţionat echipamentul de societatea de leasing şi chiria percepută. Societatea de leasing îşi asumă, de obicei, riscurile uzurii morale şi răspunde de furnizarea pieselor de schimb, efectuarea reparaţiilor, asigurarea echipamentelor şi plata diverselor taxe şi impozite.

Durata contractului este mai mică decât viaţa economică estimată a echipamentului (contractul este, de obicei, pe termen scurt) şi locatorul se aşteaptă să recupereze toate costurile investiţiei prin reînnoirea contractului, prin închiriere către alţi locatari sau prin vânzarea echipamentului.

Leasingul funcţional este reziliabil, la cererea beneficiarului, formulată în avans faţă de data expirării contractului, prin inserarea unei clauze de anulare care îi dă posibilitatea locatarului să renunţe la locaţie şi să restituie echipamentul înainte de expirarea contractului de bază, facilitate importantă pentru locatar, deoarece echipamentul poate fi înapoiat dacă se uzează moral ca urmare a evoluţiei tehnologice sau dacă locatarul nu mai are nevoie de el datorită declinului afacerilor. Ambele părţi au dreptul, după expirarea perioadei de bază, să prelungească durata închirierii, fapt ce are loc, de regulă în mod tacit.

3. În funcţie de conţinutul ratelor percepute, leasingul poate fi:

a) Leasing brut (sau full-service leasing), cuprinde în ratele sale pe lângă preţul de vânzare al mărfii (în totalitate sau parţial) şi cheltuielile de întreţinere, service şi reparaţii. Uneori în cadrul acestui tip de leasing, furnizorii asigură şi instruirea şi specializarea personalului clientului, în scopul creării unor premise pentru utilizarea cât mai eficientă şi raţională a maşinilor.

b) Leasing net, care cuprinde în ratele sale numai preţul bunului închiriat. 4. După tipul de finanţare al contractului: a) Leasing cu autofinanţarea locatorului, în acest caz locatorul dispune de

întreaga sumă necesară cumpărării sau producerii bunului. b) Leasing multiplicativ (sau tip levier), este un leasing financiar în care locatorul

se împrumută cu o parte din banii necesari cumpărării activului sau chiar cu toată suma, folosind contractul de leasing ca o garanţie pentru împrumut. Se practică frecvent pentru contracte de valori foarte mari. În acest caz există trei părţi participante la procesul de leasing; locatarul, locatorul şi finanţatorul.



Între locator şi finanţator se încheie un contract de împrumut, având ca garanţie veniturile pe care locatorul urmează să le încaseze din leasing.

Între locator şi locatar se încheie un contract propriu-zis de leasing.

5. După durata închirierii: a) Leasing pe termen scurt: bazat pe contracte consecutive, cu perioade de circa 1-

2 ani. b) Leasingul pe termen mediu: între 2-8 ani. c) Leasingul pe termen lung: peste 8 ani. 6. În funcţie de particularităţile tehnicii de realizare, se disting o serie de tehnici de

leasing: a) Leasback, constituie o formă de finanţare mascată a unei societăţi comerciale,

prin care o firmă, vinde din activ, la o valoare aproximativă de piaţă, unei instituţii financiare, societăţii de leasing sau chiar unui investitor individual şi, în acelaşi timp, încheie un contract prin care preia proprietăţile în locaţie, pentru o anumită perioadă în condiţii specificate.

Vânzătorul locatar primeşte imediat preţul de cumpărare stabilit de cumpărătorul locator. În acelaşi timp, vânzătorul locatar păstrează dreptul de utilizare al proprietăţii, ca şi cum s-ar fi împrumutat şi şi-a ipotecat proprietăţile pentru a garanta împrumutul; cumpărătorul-locator păstrează dreptul de proprietate şi deci un drept asupra valorii reziduale a bunului.

Scopul acestor operaţiuni este, deci, transformarea unor fonduri imobilizate în fonduri disponibile.

Acest tip de operaţiuni se utilizează de regulă, pentru bunurile imobilizate, dar uneori şi pentru bunuri mobile, ele permiţând o finanţare pe termen lung în condiţii mai simple decât procedeele tradiţionale, emisiunile de valori mobiliare sau împrumuturile ipotecare.

b) Time-sharing sistemul închirierilor în timpi partajaţi, în acelaşi timp de către mai multe întreprinderi.

c) Leasingul experimental se foloseşte în scopul promovării vânzărilor. Astfel, pentru a promova vânzarea unor maşini şi utilaje, acestea sunt închiriate pe perioade scurte, de câteva luni, în mod experimental, cu condiţia ca după expirarea acestei perioade acestea să fie achiziţionate de client, dacă sunt corespunzătoare cerinţelor, sau să fie returnate în caz contrar.

d) Operaţiuni de hire şi renting, în literatura de specialitate, în practica comercială se întâlnesc şi alte concepte definind noţiunea de leasing, ca de pildă: hire şi renting. Acestea sunt de fapt operaţiuni de leasing pe termen scurt şi foarte scurt şi cuprind închirieri cu ziua sau cu ora, în special a mijloacelor de transport sau a unor utilaje pentru construcţii (macarale, excavatoare, etc.). Având în vedere perioada foarte scurtă de închiriere şi simplitatea acestor operaţiuni, unii specialişti le consideră forme de trecere de la închirierea obişnuită la leasing.

Principalele diferenţe între leasingul financiar şi renting:

i. rentingul constă în tradiţionala locaţie din partea unei societăţi de servicii a unui parc de utilaje standardizate, pe când în leasing intervine o societate care cumpără în scopul închirierii, bunuri special cerute de operatorii economici;



ii. societatea de renting lucrează cu utilaje standardizate (vagoane, aparatura medicală, centrale electrice de putere mică, etc.), cu bune probabilităţi de a le închiria ţinând cont de cererea ridicată de pe piaţă; societatea de leasing închiriază pe termen mediu maşini cu grad înalt de specializare, şi care se află sub incidenţa progresului tehnic galopant;

iii. societatea de leasing desfăşoară o funcţie pur financiară, asumându-şi riscul asigurării bunurilor închiriate, societatea de renting adaugă alte prestaţii, cum ar fi cele de gestionare, întreţinere, consultanţă şi revizie periodică a utilajelor, prin personalul tehnic de care dispune;

iv. contractul de leasing presupune cumpărarea de utilaje pentru care trebuie să se cunoască anticipat rentabilitatea, durata de utilizare şi modalitatea de amortizare; contractul de renting permite utilizatorului să beneficieze de utilaje deja disponibile oricând doreşte şi pe durata oportună.

e) Leasingul acţionar, reprezintă o tehnică financiară pusă la punct de Groupement Francais D'Entreprises şi definită credit bail d'actions, care a fost inventat pentru a întâmpina cerinţele tot mai mari ale întreprinderilor mici şi mijlocii în ceea ce priveşte atragerea de fonduri.

Operaţiunea de leasing acţionar se poate sintetiza astfel:

1. societatea pe acţiuni de dimensiuni mici sau mijlocii îşi majorează sau poate chiar să-şi constituie capitalul propriu prin emiterea de noi acţiuni care sunt subscrise de un fond de investiţii;

2. fondul cedează în locaţie acţiuni societăţii emitente care varsă, în schimb, periodic, o chirie, în baza unui contract de locaţie;

3. la încheierea contractului, societatea emitentă are posibilitatea de a răscumpăra propriile acţiuni, la un preţ convenit între părţi, ţinând cont şi de vărsămintele efectuate prin plata chiriilor. Această operaţiune se poate desfăşura şi prin cedarea în locaţie a titlurilor către un alt întreprinzător decât societatea emitenta care la sfârşitul contractului poate deveni proprietar al acţiunilor.

Potrivit unor autori, chiria în leasingul acţiunilor ar trebui să ţină seama de perioada de amortizare a capitalului, în măsură să asigure o remunerare adecvată a titlurilor emise de fond, acoperirea cheltuielilor generale de gestionare şi eventuala depreciere a fondului.

f) Master leasing (leasingul de containere). Adesea, pentru expeditorii de mărfuri şi pentru cărăuşi este mai avantajoasă închirierea de containere decât achiziţionarea lor, ceea ce ar implica mari investiţii şi organizarea unei exploatări eficiente a utilajelor, a întreţinerii şi reparării lor, a pregătirii unui personal calificat.

7.2.3. Mecanismul tranzacţiei de leasing O tranzacţie de leasing are de regulă următorul mecanism de derulare:

• chiriaşul – utilizator hotărăşte asupra echipamentului de care are nevoie, asupra întreprinderii producătoare, a modelului şi a mărcii; de asemenea, el specifică clar orice însuşire dorită a bunului, termenul de livrare, garanţie şi service. Operaţiunea este iniţiată, deci, de firma utilizatoare care se adresează societăţii de leasing cu o cerere de ofertă;



• societatea de leasing, în urma acceptării cererii procedează la stabilirea contractului de vânzare-cumpărare cu producătorul bunului solicitat, în vederea cumpărării acestuia. În acest proces este implicat direct şi viitorul beneficiar;

• utilizatorul încheie un contract de leasing cu finanţatorul proprietar; • finanţatorul cumpără echipamentul funcţie de specificaţia utilizatorului-chiriaş; • echipamentul este pus la dispoziţia beneficiarului şi acesta îl verifică pentru a se

asigura că acesta corespunde solicitărilor sale; • finanţatorul plăteşte contravaloarea echipamentului; • contractul de leasing începe să se deruleze, beneficiarul urmând să plătească

societăţii de leasing chiria. • la sfârşitul contractului, utilizatorul poate opta pentru: reînnoirea contractului,

cumpărarea echipamentului sau înapoierea lui ca urmare a expirării contractului (tripla opţiune). Leasingul este, deci, o operaţiune triungiulară care implică trei parteneri cu interese

complementare; câştigul urmărit de una din părţi depinde de comportarea celorlalte, de nevoile lor economice:

• furnizorul are interesul să-şi vândă produsul. În acest sens, încheie un contract de vânzare cumpărare cu finanţatorul operaţiunii de leasing, asumându-şi, pe lângă obligaţiile tipice ale unul vânzător, şi unele obligaţii caracteristice: livrarea şi instalarea echipamentului comandat la data şi locul convenit, garanţia că echipamentul livrat este conform cu ceea ce s-a specificat, deci garantează buna desfăşurare a activităţii utilizatorului;

• finanţatorul este, de regulă, o societate financiară sau bancă specializat în plasarea capitalului de investiţii pe durată medie sau lungă, în condiţiile optime de rentabilitate; ea se interpune între furnizor şi client;

• utilizatorul are interesul de a folosi un bun fără a investi în achiziţionarea lui foarte mult; acesta îşi permite să-şi dirijeze fondurile proprii către alte direcţii, fie să achiziţioneze un echipament ce depăşeşte, ca valoare, posibilităţile sale de autofinanţare. Utilizatorul îşi asumă, în cadrul raporturilor de locaţie, anumite obligaţii specifice ce decurg din caracterul irevocabil şi intuitu personae al acestui contract. El nu poate pune capăt contractului nici pentru o cauză de forţă majoră; de asemenea, el nu poate transmite acest contract unei alte persoane, iar subînchirierea se poate face numai cu acordul expres al finanţatorului. Schema de derulare a operaţiunilor de leasing este după cum urmează:

Achită Închiriază

bunul bunul

Finanţator:

Societate de leasing

Furnizor Beneficiar



Livrează bunul

Finanţatorul dispune de resurse financiare proprii pe care le antrenează în finanţarea achiziţiei bunului care va face obiectul contractului de leasing. (figura 2.1.). În acest caz, bunul este achiziţionat din surse financiare proprii iar în structura ratelor de leasing va apărea dobânda pe care beneficiarul ar plăti-o unei bănci dacă ar achiziţiona un credit. Această dobândă va acoperi riscul de plasament al sumelor antrenate precum şi profitul vizat de finanţator din această operaţiune.

7.3. Forfetarea-noţiuni generale

Forfetarea constituie o formă de finanţare a exporturilor în cadrul căreia finanţatorul preia creanţele din export pe termen mediu şi lung ale exportatorului. Forfetarea este similară factoringului, dar aria riscului transferat şi perioada sunt mai extinse. În timp ce factorul se bazează pe contractul dintre clientul său şi beneficiar şi pe factura emisă, forfaiteur-ul cumpără cambii şi bilete la ordin deţinute de exportator.

Forfetarea reprezintă un contract prin care vânzătorii de credit din contractele comerciale internaţionale cedează drepturile lor de proprietate şi cele executorii asupra titlurilor de credit, înaintea scadenţei acestora, în vederea încasării contravalorii exporturilor efectuate, în schimbul unei taxe a cărei mărime depinde de: durata creditului, moneda în care este exprimat creditul, bonitatea debitorului şi a ţării acestuia, bonitatea avaliştilor şi a giranţilor, taxa scontului.

Specialiştii în domeniu consideră operaţiunea de forfetare ca un proces „prin care instituţia finanţatoare, denumită simplu finanţator, contra unei taxe de forfetare (calculată pentru perioada de la data cumpărării până la scadenţa acesteia) cumpără fără recurs creanţe scadente la termen, încorporate în titluri de credit sau plătibile printr-o metodă de plată asiguratorie, de la beneficiarii acestora”35.

Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale 36 , defineşte forfetarea ca fiind contractul prin care un vânzător sau prestator de servicii îşi vinde creanţele pe care le are asupra unui cumpărător sau beneficiar unei societăţi bancare sau unei instituţii financiare specializate, contra unei taxe de forfetare.

Valoarea taxei de forfetare se calculează după mai multe metode37.

35 Rovenţa M., Introducere în forfetare şi factoring. Tehnici moderne de finanţare a activităţii de export, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 17 36 Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, abrogată prin Legea nr. 246/2009 37 Lazăr C., Matei M., Andrei J., Finanţe, Editura Universităţii Petrol Gaze din Ploieşti, 2007, p.401



1) Metoda straight discount-STDîn care taxa de forfetare se determină pe baza formulei de calcul a dobâzii prin raportarea produsului dintre valoarea nominală a creanţei, rata dobânzii şi numărul de zile aferente finanţării la baza de calcul (360 sau 365 de zile).

360

** tdFVTF =

unde: TF-este valoarea taxei de forfetare;

FV-valoarea nominală a creanţei;

d-ratadobânzii aferentă operaţiuni de forfetare;

t-numărul de zile;

Valoarea prezentă sau rămasă a creanţei (PV) se calculeză prin deducerea din valoarea

nominală a creanţei a taxei de forfetare.

TFFVPV −=

2) Metoda discount to yield-DTY exprimă, din punctul de vedere al finanţatorului rata venitului

asupra capiatalului investit, iar din perspectiva exportatorului, rata dobâzii plătită pentru

operaţiunea de forfetare

iD

FVPV =

PVFVTF −=

360

*1

tdDi +=

unde Di este divizor

7.4. Scontarea

Scontarea reprezintă o formă de creditare pe termen scurt acordată de bănci comerciale prin achitarea înainte de scadenţă a unor efecte comerciale (trate, bilete la ordin, etc.).

Scontarea reprezintă o operaţiune de cumpărare de către bănci a efectelor de comerţ deţinute de clienţii lor în schimbul acordării creditului de scont şi reţinerii de către bancă a unei sume denumită agio formată din valoarea scontului adunată cu comisioanele. Prin scontare creditul comercial se transformă în credit bancar, astfel că, în urma scontării, beneficiarul iese



din raportul de credit anterior, obligaţia trasului de a plăti fiind înlocuită prin bani efectivi, pe care banca îi acordă. Pe de altă parte, trasul, angajat iniţial într-o operaţiune comercială, devine, la rândul sau, debitor al băncii comerciale. Scadenţa efectelor de comerţ acceptate este de maxim 90 zile. Ca orice operaţiune de creditare, scontarea presupune depunerea unei garanţii stabilite de comun acord şi concretizate printr-un procent aplicat la valoarea nominală a efectelor scontate.

Un efect comercial reprezintă un angajament pe care un trăgător îl ia în numele unui tras în favoarea unui beneficiar. De exemplu, un plătitor (trăgător), depune banii la o bancă comercială (trasul) şi emite un cec (efectul comercial) către un furnizor (beneficiarul), urmând ca furnizorul (beneficiarul) să recupereze banii de la banca comercială (trasul) la scadenţă prin prezentarea cecului (efectul comercial). În cazul în care beneficiarul are nevoie de bani înainte de scadenţă, el poate sconta efectul comercial respectiv la o bancă comercială, urmând ca banca să-l onoreze la o sumă mai mică decât cea înscrisă pe efectul comercial, şi să recupereze la scadenţă banii de la tras, sau să resconteze efectul comercial înainte de scadenţă la altă bancă sau chiar la Banca Naţională.

În literatura de specialitate sunt menţionate mai multe tipuri de operaţiuni de scontare: scontare cu regres, - banca îşi rezervă dreptul de a se îndrepta pe cale de regres şi împotriva beneficiarului (persoana în favoarea căreia se emite cambia/biletul la ordin) şi a celorlalţi debitori de regres; scontare cu regres parţial - banca îşi rezervă dreptul de a se îndrepta pe cale de regres şi împotriva beneficiarului, şi a celorlalţi debitori de regres, doar în anumite situaţii stabilite în mod expres, care vor fi prevăzute în contractul de scont; scontare fără regres, - banca renunţă la dreptul de regres împotriva beneficiarului.

Operaţiunea de scontare se realizează în baza unui contract de scont sau a unui acord-cadru de scont cu valabilitate de până la 12 luni. În cazul scontării fără regres sau cu regres parţial, banca va încheia cu beneficiarul cambiilor/biletelor la ordin contracte de scont distincte pentru fiecare emitent/tras.

Operaţiunea de scontare impune prezentarea următoarelor documente: cererea de scontare şi originalul titlului de creanţă (pentru trate, bilete la ordin) sau copia titlului de creanţă (pentru celelalte cazuri).

Băncile acordă întreprinderilor un plafon sau o linie de creditare prin scontare, a cărui mărime depinde de: - cifra de afaceri; - durata creditului; - posibilităţile pe care acestea le au pentru a face faţă prin mijloace proprii cazurilor de "clienţi insolvabili".

Scontarea prezintă următoarele avantaje: îmbunatăţirea indicatorilor financiari ai societăţii; creşterea vânzarilor şi a profitului; nu sunt necesare garanţii materiale; documentaţia este simplă; se adresează tuturor societăţilor comerciale indiferent de CA, perioada de activitate, profit, etc.; structura de costuri este transparentă şi personalizată; finanţatorul monitorizează încasările.

În cazul scontării, banca nu preia riscurile de neplată izvorâte din reaua credinţă sau falimentul debitorului sau garantului, ultimul posesor legitim al cambiei ţinând solidar la plata pe toţi semnatarii cambiei .



Costul operaţiunii este stabilit în funcţie de condiţiile pieţei naţionale a creditului al cărei regulator este taxa oficială a scontului sau taxa de rescont.

Procesul de scontare are standarde diferite de la o bancă la alta, el fiind supus unor norme interne specifice fiecărei bănci, sub o legislaţie aplicabilă diferită, .


1) Factoringul tacit presupune: a) ca cesiunea creantelor să nu fie făcută publică debitorului de factoring în prima perioadă; b) excluderea din contractul de factoring a funcţiei de servicii care, în principiu, va rămâne

în sarcina clientului de factoring; c) preluarea de către factor a riscului de neîncasare a contravalorii facturilor emise prin

contractul de factoring; d) că activitatea de factoring se desfăşoară în cadrul graniţelor statale; e) o formă de comerţ şi finanţare prin locaţie;

Răspuns : a)

2) Leasingul este definit ca fiind: a) o cumpărare în scop de închiriere, urmată de o închiriere în scop de vânzare; b) o formă de comerţ şi finanţare prin închiriere; c) o formă de a efectua o investiţie de către un agent economic, fără ca el să recurgă, în mod

explicit, la credite; d) un contract complex, care permite unei persoane să obţină şi să utilizeze un lucru fără a

plăti imediat preţul; e) toate cele de mai sus;

Răspuns : e)

3) În funcţie de modul de finanţare a creanţelor distingem: a) full service –factoring; b) factoring fără răspundere delcredere; c) factoring intern; d) factoring clasic; e) bulk-factoring;

Răspuns : d)

4) În funcţie de conţinutul ratelor percepute, leasingul poate fi: a) funcţional; b) financiar; c) brut; d) cu plată integrală; e) direct;

Răspuns : c)

5) Scontarea reprezintă: a) o formă de finanţare a exporturilor în cadrul căreia finanţatorul preia creanţele din export

pe termen mediu şi lung ale exportatorului;



b) o formă de creditare pe termen scurt acordată de bănci comerciale; c) un contract prin care vânzătorii de credit din contractele comerciale internaţionale cedează

drepturile lor de proprietate şi cele executorii asupra titlurilor de credit, înaintea scadenţei acestora, în vederea încasării contravalorii exporturilor efectuate, în schimbul unei taxe;

d) o formă de comerţ şi finanţare prin închiriere; e) o cumpărare în scop de închiriere;

Răspuns : b)


1) Care sunt părţile implicate în operaţiunea de factoring? 2) Care sunt principalele diferenţe între forfetare şi scontare? 3) Care este importanţa datei de referinţă şi a datei de înregistrare? 4) Care sunt principalele tipuri de leasing? 5) Care sunt metodele pe baza cărora se determină taxa de forfetare?

Rezumat În conjunctura actuală internaţională de globalizare a economiei mondiale şi de

dezvoltare a pieţelor de capital, leasingul, factoringul, forfetarea şi scontarea reprezintă forme speciale de finanţare, care înlocuiesc sau completează instrumentele aşa-zise clasice de finanţare şi creditare, în vederea asigurării lichidităţilor necesare economiei. Evoluţia acestora este determinată de insuficienţa capitalului propriu al societăţilor comerciale, şi de tendinţa de a reduce la minimum riscurile de creditare.

Orice decizie de finanţare trebuie să se bazeze pe o analiză temeinică, sub aspect, juridic, economic, financiar, şi fiscal, care să permită selectarea celui mai adecvat instrument de finanţare existent pe piaţa de capital.




Costul mediu ponderat al capitalului

8.1. Costul mediu ponderat al capitalului 8.2. Determinarea costului mediu ponderat al capitalulului 8.3. Test de evaluare/autoevaluare

Obiective:

• Înţelegerea semnificaţiei costului mediu ponderat al capitalului

Termeni cheie:

capitaluri proprii; capitaluri împrumutate; capitaluricondiţionate;

cost al capitalului; costul mediu ponderat al capitalului



8.1. Costul mediu ponderat al capitalului şi importanţa acestuia

În concepţia lui Irving Fischer, capitalul este constituit din ansamblul resurselor susceptibile de a furniza fluxuri de venituri viitoare, în timp ce economistul J.W.Kendrick consideră capitalul ca fiind un bun care are capacitatea de a produce un produs şi un venit în timpul mai multor exerciţii contabile. Capitalul constituie un stoc de bunuri durabile cumpărate pentru a fi utilizate de-a lungul mai multor perioade de referinţă.

Principalele surse de finanţare a întreprinderii sunt : a) capitalurile proprii (emisiunea de acţiuni, prin capitalizarea profitului) ; b) capitalurile împrumutate (credit bancar, împrumut comercial, credite de scont pe bază

de gaj, împrumut obligatar, leasing) ; c) capitalurile condiţionate care îşi pot schimba natura în funcţie de decizia investitorului

care poate solicita convertirea împrumutului acordat în acţiuni ale debitorului, sau restituirea aportului de capital propriu.

Alegerea resurselor implică respectarea unor constrângeri de natură juridică (capitalul social minim necesar pentru crearea unei societăţi comerciale) şi financiară (asigurarea solvabilităţii, independenţei financiare şi a rentabilităţii activităţii economice).

Strategia de selecţie a structurii capitalului implică o opţiune în privinţa riscului şi rentabilităţii activităţilor desfăşurate la nivelul unei societăţi comerciale.

Din multitudinea de instrumente de finanţare disponibile în cadrul pieţelor financiare moderne, alegerea se realizează în principal între resursele proprii şi cele împrumutate. Un manager care doreşte să finanţeze un proiect nou şi care este refractar la ideea diminuării dividendelor sau a realizării unei noi emisiuni, trebuie să ia în calcul ideea utilizării de fonduri împrumutate.

Structura capitalului unei societăţi comerciale trebuie cunoscută, atât de către acţionarii săi, care sunt interesaţi de modul în care evoluează capitalurile investite de ei, în speranţa obţinerii unor dividende cât mai mari, cât şi de către creditorii săi, prin analiza structurii capitalului, vor decide valoarea creditului de care poate beneficia societatea receptoare.

Un grad ridicat de îndatorare a firmei conduce, pe de o parte, la creşterea riscurilor aferente creditării acesteia, fapt ce se reflectă asupra costului finanţării cât şi asupra preţului acţiunilor, iar pe de altă parte, la sporirea rentabilităţii prin intermediul efectului de levier financiar şi a economiilor fiscale generate de deductibilitatea dobânzilor.

Costul capitalului este definit ca o medie a costurilor specifice surselor de finanţare a întreprinderii. Această medie este determinată de ponderile în care fiecare sursă de capital se regăseşte în structura financiară a întreprinderii. Modificarea structurii financiare poate duce în anumite situaţii la reducerea costului capitalului şi la creşterea valorii întreprinderii38.

Costul capitalului este influenţat de o multitudine de factori, cum ar fi :

• rata dobânzii la împrumuturi (un nivel al ratei dobânzii ridicat are ca efect creşterea costul capitalului împrumutat şi pe cale de consecinţă plata unor dobânzi mai mari)

• gradul de deductibilitate a dobânzilor (posibilitatea contribuabilului de a deduce din veniturile realizate cheltuielile cu dobânzile aferente împrumutului contractat);

38 Stancu I., Finanţe, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 365



• politica de finanţare (vizează stabilirea unui nivel optim de îndatorare care să asigure un echilibru între dorinţa acţionarilor de a încasa dividende cât mai mari şi necesarul de fonduri pentru dezvoltarea întreprinderii);

• politica de investiţii a companiei (are în vedere rata de rentabilitate a investiţiei care exprimă gradul de risc asociat acesteia).

8.2. Determinarea costului mediu ponderat al capitalulului

Costul mediu ponderat al capitalului reprezintă rata de actualizare determinată ca medie ponderată, la valoarea de piaţă, a costurilor tuturor surselor de finanţare din structura capitalului unei întreprinderi. El se calculează după cum urmează:

S�' � ST = U�$U�$ & %�V & Sî = %�V

U�$ & %�V

în care ST= costul capitalurilor proprii; Sî= costul capitalurilor împrumutate; CPR= capitalurilor proprii; DAT= capitalurilor împrumutate; sau utilizând formula

S�' � , ��

�./= S�

unde �.ponderea diferitelor surse de finanţare ; S� �costul fiecărei surse de finanţare ;

Costul mediu ponderat al capitalului are mai multe semnificaţii : 1) rată de actualizare pentru evaluarea cash-flow-urilor unei firme:

�+ �, UW�1 & S�'��

�./& �$�1 & S�'��

unde �+-valoarea firmei evaluate pe baza cash-flow-urilor viitoare; CF- cash flow-ul firmei; VR-valoarea reziduală;

2) nivelul minim al rentabilităţii totale pe care o firmă trebuie să o înregistreze prin utilizarea activelor sale pentru a menţine valoarea capitalului investit:

3) Pragul de rentabilitate pentru orice investiţie realizată de firmă, care prezintă un risc similar cu cel al firmei în ansamblu:

��K � , UW�1 & S�'��

�./> X+

unde VAN-valoarea firmei evaluate pe baza cash-flow-urilor viitoare; X+- valoarea inţială a investiţiei; În cazul în care VANY0, investiţia este rentabilă, în caz contrar se va alege un alt proiect investiţional.



8.3.Test de evaluare/autoevaluare

1) Costul mediu ponderat al capitalului reprezintă: a) rata de actualizare determinată ca medie ponderată, la valoarea de piaţă, a costurilor tuturor

surselor de finanţare din structura capitalului unei întreprinderi; b) o medie a costurilor specifice surselor de finanţare a întreprinderii; c) o medie determinată în funcţie de ponderile în care fiecare sursă de capital se regăseşte în

structura financiară a întreprinderii; d) costul tuturor surselor de finanţare; e) toate cele de mai sus;

Răspuns : e)

2) Politica de finanţare vizează: a) profitul şi eventuala distribuire de dividende; b) rata de rentabilitate a investiţiei; c) posibilitatea contribuabilului de a deduce din veniturile realizate cheltuielile cu dobânzile

aferente împrumutului contractat; d) costurile firmei; e) nicio variantă nu este corectă;

Răspuns : a)


1) Cum se calculează costul mediu ponderat al capitalului? 2) Ce semnificaţii are costul mediu ponderat al capitalului? 3) Care sunt principalele surse de finanţare ale unei întreprinderi?

. Rezumat Costul capitalului este definit ca o medie a costurilor specifice surselor de finanţare a

întreprinderii. Această medie este determinată de ponderile în care fiecare sursă de capital se regăseşte în structura financiară a întreprinderii.

Structura capitalului unei societăţi comerciale trebuie cunoscută, atât de către acţionarii săi, care sunt interesaţi de modul în care evoluează capitalurile investite de ei, în speranţa obţinerii unor dividende cât mai mari, cât şi de către creditorii săi, prin analiza structurii capitalului, vor decide valoarea creditului de care poate beneficia societatea receptoare.



UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9 Investiţiile

9.1. Investiţiile: concept, caracteristici

9.2. Tipologia investiţiilor


Obiective • Prezentarea conceptului şi tipologiei investiţiilor • Înţelegerea factorilor care influenţează dinamica investiţională • Implicaţiile investiţiilor asupra economiei ţării receptoare

Termeni cheie investiţii de înlocuire, investiţii nete, investiţiile străine directe,

investiţii de portofoliu, externalizare 9.1. Investiţiile: concept, caracteristici

Investiţiile constituie totalitatea cheltuielilor care se fac pentru cumpărarea bunurilor de capital39. Într-o accepţiune mai largă, investiţia reprezintă orice decizie de cheltuire care conduce la dobândirea unui active, în vederea obţinerii ulterioare a unui flux de lichidităţi, şi care are ca scop creşterea avuţiei proprietarilor întreprinderii.

Orice investiţie presupune existenţa a cel puţin 2 agenţi economici şi anume agentul economic emitent (persoana fizică sau juridică), respectiv agentul economic receptor (persoana juridică sau compania în care se realizează investiţia).

Izvorul principal pentru realizarea investiţiilor îl constituie sursele interne. Totuşi, faţă de ritmul cu care se cere a fi realizată structura şi modernizarea producţiei şi tehnologiilor, precum şi faţă de necesitatea dezvoltării şi adaptării producţiei la unele exigenţe ale participării la schimburile economice internaţionale, nu sunt întotdeauna suficiente mijloace investiţionale, precum şi tehnologii adecvate disponibile de provenienţă autohtonă în raport cu nevoia valorificării unor resurse naturale şi cu cerinţa realizării unor obiective privind dezvoltarea şi modernizarea unor ramuri.40

Elementele definitorii ale conceptului de investiţii sunt: - conţinutul concret material al efortului investiţional, care consideră investiţia o structură individualizată de resurse diferite ca natură şi volum ce sunt angrenate în realizarea unui proiect; - factorul timp, potrivit căruia orice proiect de investiţii are o perioadă de viaţă proprie caracterizată prin etape şi momente bine definite pe parcursul căreia parametrii economici ai acestuia au o evoluţie proprie descrisă, de regulă, în tabloul de flux de numerar;

39 Angelescu C. şi colectivul, Dicţionar de Economie,ediţia a doua, Editura Economică, 2001, p.238 40 Anghel I., Investiţiile străine directe în România, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p. 29



- noţiunea de eficienţă, conform căreia întreprinzătorul acceptă schimbarea unor disponibilitaţi prezente de resurse pentru o serie de efecte viitoare, care în sumă totală trebuie să fie superioare cheltuielilor iniţiale; - noţiunea de risc, care decurge din însăşi eşalonarea pe perioade viitoare a efectelor aşteptate, care nu se materializează întotdeauna.

Prin implicaţiile lor, investiţiile au un puternic efect de antrenare în toate sectoarele economiei, asupra tuturor agenţilor economici, contribuind la modernizarea capacităţilor de producţie, ele constituind suportul material al creării de noi locuri de muncă, sporirii înzestrării tehnice a muncii, diversificării producţiei, creşterii productivităţii factorilor de producţie şi al rentabilităţii, al competitivităţii, al creşterii economice şi, pe această bază, a venitului şi consumului. Prin urmare, creşterea consumului în viitor implică, în mod necesar, folosirea unei părţi din venit pentru investiţii, pentru dezvoltare.

Fundamentarea deciziei de investiţie are la bază raportul dintre valoarea prezentă a venitului obţinut prin investiţie şi costul acesteia, precum şi raportul dintre venitul net actualizat şi rata reală a dobâzilor.

Factorii care influenteză dinamica investiţională sunt: � ritmul progresului tehnic � stocul bunurilor de capital în economie � cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea bunurilor de capital � nivelul presiunii fiscale din economie � prognozele privitoare la evoluţia vânzărilor � stabilitatea economică � facilităţile oferite investitorilor � factorii geopolitici

9.2. Tipologia investiţiilor

În funcţie de modul de folosire a bunurilor de capital, investiţiile se împart în: a) investiţii de înlocuire, destinate înlocuirii (reproducţiei) bunurilor de capital scoase din

funcţiune, ca urmare a uzurii lor fizice, a căror sursă este amortizarea; b) investiţii pentru dezvoltare sau nete, destinate sporirii volumului capitalului tehnic

real, adică formării nete a capitalului, a căror sursă o formează venitul. Investiţiile de înlocuire împreună cu cele pentru dezvoltare formează investiţiile brute,

care sunt constituite din bunuri de capital durabile şi stocuri de materii prime, semifabricate şi produse finite din producţia proprie destinate vânzării.

Prin investiţii de capital se asigură construirea de noi unităţi economice, dezvoltarea, modernizarea şi reutilarea celor existente, precum şi construirea, lărgirea şi amenajarea obiectivelor cu caracter social-cultural şi de locuinţe.

Investiţiile de capital au un rol deosebit de important în asigurarea dezvoltării şi restructurării economiei naţionale. Indiferent de natura ştiinţei fiecare agent economic investitor urmăreşte cu prioritate:41 - accentuarea procesului de modernizare a bazei tehnice în condiţiile restructurării întregii producţii materiale;

41 Văduva C., Investiţii, Editura “Academica Brâncuşi”, Tg.-Jiu, 2007, p. 13



- reducerea costurilor de producţie şi îndeosebi a cheltuielilor materiale. Problema apare cu atât mai importantǎ cu cât reducerea costurilor de producţie se va face în condiţiile ridicării nivelului calitativ al produselor, diversificării sortimentale şi creşterii gradului de complexitate a acesteia; - promovarea largă a progresului tehnic, prin aplicarea cât mai rapidă în producţie a rezultatelor cercetării ştiinţifice şi tehnologice; - creşterea calitativă a întregii activităţi de comerţ exterior şi de cooperare economică internaţională.

Din punct de vedere al proprietarului, distingem: investiţii private-efectuate de sectorul privat şi investiţii publice-realizate de către guvern.

În funcţie de provenienţa capitalului deosebim: investiţii interne (cele efectuate în cadrul graniţelor naţionale) şi investiţii externe sau străine (efectuate în/către alte ţări).

Datorită faptului că nevoia de capital şi de investiţii se ridică la un nivel mult peste posibilităţile economice actuale, se impune, ca o condiţie obiectivă, apelarea la capital străin sub forma atragerii de investiţii directe de capital.

Un element specific al investiţiilor străine este implicarea a cel puţin doi parteneri aparţinând de ţări diferite.Ţara în care se realizează programul poartă denumirea de gazdă iar locul (ţara) de la care provin resursele pentru programul sau proiectul în cauză, poartă denumirea de origine.

Există cel puţin doi parteneri chiar şi atunci când o firmă aparţinând unei ţări investeşte într-o altă ţară, aceasta, prin guvernul sau sau prin administraţia locală, constituindu-se ca al doilea partener, fapt induce câteva particularităţi ale acestui tip de investiţii:42

• obligativitatea respectării reglementărilor specifice din fiecare ţară, precum şi acelora cu caracter internaţional în materie;

• operarea cu unităţi monetare diferite, ceea ce obligă la convertibilitatea permanentă, în raport cu asumările contractuale, la nivelul unor parităţi în schimbare;

• capacitatea de negociere a partenerilor; Spre deosebire de investiţii în general, ce reprezintă cheltuielile care se fac pentru obţinerea

bunurilor de capital, investiţiile străine încorporează un element de extraneitate. Astfel, investiţiile străine reprezintă transferuri de capital dintr-o ţară în alta sub diferite

forme: investiţii directe, investiţii de portofoliu etc. Investiţiile străine îmbracă forma investiţiilor directe şi de portofoliu. Investiţiile străine directe se realizează prin contribuţia efectivă a posesorului de capital,

acesta participând la proiectarea, realizarea şi exploatarea obiectivului, eventual într-o anumită proporţie cu o firmă beneficiară din ţara gazdă. Interesul posesorului de capital este ridicat în toate fazele procesului investiţional. Acesta este integral angajat în investiţie, beneficiind de avantajele pe care aceasta le generează şi implicit, asumându-şi riscurile ce decurg din aceasta. Ca urmare, investitorul îşi asumă şi controlul asupra investiţiei, cel puţin proporţional cu efortul pe care-l angajează, devenind proprietar sau coproprietar al patrimoniului creat. Investiţia directă implică o relaţie de lungă durată a investitorului străin în economia ţării gazdă.

Investiţiile de portofoliu constau în achiziţionarea de către investitorii străini de acţiuni ale unor firme deja existente.

Pe plan internaţional există o mare varietate de definiţii consacrate investiţiilor străine directe şi investiţiilor de portofoliu, orientate cu precădere în direcţia stabilirii unei delimitări clare a sferei de cuprindere a celor două noţiuni.

42 Zaiţ D., Evaluarea şi gestiunea investiţiilor directe, Ed. SEDCOM LIBRIS, Iaşi, 2008, p. 318



Între investiţiile directe şi cele de portofoliu există unele asemănări şi deosebiri:43 - ambele se realizează ca transferuri de capital, dar prin canale instituţionale şi din surse diferite; - investiţiile directe au un rol activ faţă de investiţiile de portofoliu pentru care apar cu calitatea de intermediar; - într-o anumită măsură sunt reciproc substituibile; -investiţia directă combină plasamentul financiar cu investiţia reală, în timp ce investiţia de portofoliu reprezintă o investiţie în titluri financiare tranzacţionate pe piaţa de capital - investiţiile de portofoliu au o raportare mai generală, cele directe fiind proprii unui anumit domeniu sau sector; - investiţiile de portofoliu nu afectează direct proprietatea şi controlul naţional, în timp ce investiţiile directe presupun exercitarea dreptului de proprietate al investitorului şi controlul acestuia, deseori în cadrul unei firme multinaţionale; - investiţiile de portofoliu implică doar un transfer de capital, faţă de cele directe care, de obicei, presupun şi un transfer de factori auxiliari (transferuri de tehnologie de vârf, know-how, experienţă managerială şi abilităţi antreprenoriale, accesul la pieţele externe de desfacere);

Potrivit opiniei diferiţilor autori şi instituţii specializate, desprindem următoarele criterii privind clasificarea investiţiilor străine, respectiv:44

1) din punctul de vedere al varietăţii relaţiilor dintre creditor, intermediar şi debitor, investiţiile străine pot fi:

� investiţii private, în care creditorul şi debitorul sunt fie firme, fie persoane individuale; împrumuturi bilaterale guvernamentale şi donaţii realizate direct între ţările care dau împrumut şi ţările care primesc;

� împrumuturi private şi oficiale (guvernamentale) realizate prin agenţii financiare internaţionale.

2) potrivit criteriului efectelor produse asupra balanţei de plăţi externe, se au în vedere, în primul rând, motivele pentru care se realizează aceste investiţii străine, respectiv realizarea veniturilor şi a transferului de tehnologii, şi în al doilea rând, efectele asupra balanţei de plăţi (efecte incluse sau autonome, stabilizatoare sau destabilizatoare).

3) în funcţie de durata mişcării capitalului: � pe termen scurt: includ instrumentele de credit şi se referă la construirea de active în

străinătate şi repatrierea unor atare active; � pe termen lung: cuprind investiţii cu o durată mai mare de un an. Acestea presupun o

acumulare de capital de portofoliu. O influenţă foarte mare asupra creşterii volumului investiţiilor străine directe au avut-o, fără

îndoială, încheierea de acorduri între firmele situate în ţări diferite. Aceste înţelegeri materializate, de cele mai multe ori, în acorduri pe termen scurt, mediu şi lung au cunoscut fel de fel de variante, de la societăţile mixte de tip joint-ventures, până la cele de leasing, subcontractare, franciza, marketing şi cercetare-dezvoltare.

Element important în creşterea vertiginoasă a investiţiilor l-a reprezentat comerţul. În economia actuală, globalizarea activităţii productive s-a transformat într-o cauză a sporirii volumului fluxurilor investiţionale. Factorul principal care a determinat această inversare a situaţiei l-a constituit expansiunea corporaţiilor transnaţionale pe toate continentele şi intrarea sub incidenţa activităţii lor a unor părţi tot mai mari din producţia materială şi servicii. Creşterea

43 Zaiţ D., Evaluarea şi gestiunea investiţiilor directe, Ed. SEDCOM LIBRIS , Iaşi 2008 44 Anghel I., Investiţiile străine directe în România, Ed. Expert, Bucureşti, 2002, p. 40



volumului investiţiilor străine directe ca urmare a intensificării activităţii societăţilor multinaţionale se explică şi prin performanţele economice obţinute de filialele lor în străinătate.

Evoluţia cea mai spectaculoasă a investiţiilor s-a produs în deceniul 1980-1990, când fluxurile au sporit de 4 ori, cu un ritm mediu anual de 15%. Potrivit unei prognoze pe termen lung, realizate de experţii O.N.U., fluxurile anuale de investiţii străine directe se vor cifra la 800 miliarde USD în anul 2020, de la 200 miliarde USD în 1990, din care 50% vor fi orientate către ţările în curs de dezvoltare.

Pe măsură ce societăţile de grup, companiile multinaţionale sau transnaţionale au dobândit o pondere şi o importanţă tot mai mare în structura economiei fiecărei ţări şi a celei mondiale, problematica investiţiilor internaţionale s-a amplificat, astfel încât, în prezent ea a ajuns să ocupe un loc distinct în teoria economică generală. Tendinţele actuale, dar şi fluxurile internaţionale de capital nu mai pot lăsa indiferent nici un agent economic atunci când este vorba de raţionalizarea oricărei decizii şi eficientizarea oricărei investiţii.

Circulaţia internaţională a capitalului a devenit, astfel, dependentă de deciziile companiilor multinaţionale.

Mobilul internaţionalizarii activităţii unei firme îl reprezintă fără îndoială profitul, la baza deciziei acesteia de a opera peste hotare aflându-se trei factori:

• necesitatea procurării de resurse naturale şi umane mai ieftine; • posibilitatea pătrunderii pe anumite pieţe, unde exportul ar putea oferi marje mai mari de

rentabilitate; • creşterea eficienţei tuturor operaţiunilor desfăşurate de o firmă cu vocaţie mondială. Investiţiile străine directe au crescut de la un an la altul, urmare a intensificării activităţii

firmelor multinaţionale şi a eforturilor de liberalizare a pieţelor şi comerţului. Astfel, potrivit datelor publicate de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, în ultimii ani investiţiile străine directe au crescut în valoare nominală mai repede decât produsul intern brut mondial şi comerţul mondial.

O altă cauză a creşterii impresionante a volumului investiţiilor o constituie, fără îndoială, numărul foarte mare de fuziuni între firme şi achiziţii de firme. În toate regiunile lumii, dar cu deosebire în S.U.A. şi Europa Occidentală, fuziunile şi achiziţiile au jucat un rol deosebit de important în creşterea investiţiilor străine directe. Trebuie menţionat faptul că, pe parcursul anilor, a crescut numărul tranzacţiilor de fuziune - achiziţie în valoare de peste 1 miliard USD. Firmele multinaţionale localizate în S.U.A. şi Marea Britanie au fost şi de data aceasta cei mai mari cumpărători, contabilizând aproape 57% din vânzările totale. Spre deosebire de anii 1950 şi 1960 când investiţiile străine directe pe “loc gol” (greenfield investments) reprezintă cel mai popular mod de a intra pe o anumită piaţă, în ultimii ani fuziunile şi achiziţiile au devenit mijlocul principal de pătrundere. Tipuri de investiţii străine directe În funcţie de motivaţia investitorilor, distingem următoarele tipuri de investiţii străine directe:

• investiţii de valorificare a resurselor; • investiţii de valorificare a activelor strategice; • investiţii de valorificare a pieţelor; • investiţii de eficienţă şi de exploatare a unor avantaje locale;



Investiţiile străine directe de valorificare a resurselor sunt cea mai veche formă a investiţiilor străine directe, care vizau atât valorificarea resurselor altor ţări, cât şi extinderea şi intensificarea schimburilor comerciale.45

Investiţiile străine directe de valorificare a activelor strategice apar pe o treaptă superioară a globalizării activităţii unei firme, mai ales din ţările dezvoltate,care investesc în străinătate pentru a avea acces la anumite capacităţi de cercetare-dezvoltare (Japonia şi Coreea de Sud au investit în domeniul microelectronicii în SUA) sau pentru a-şi spori competitivitatea (firmele pot relocaţiona la filialele din străinătate activitatea de cercetare-dezvoltare, design sau alte activităţi cu o valoare adăugată mare).

Investiţiile străine directe de valorificare a pieţelor au cunoscut o dezvoltare accentuată odată cu extinderea puternică a societăţilor transnaţionale, fiind îndreptate, iniţial, către ţările puternic industrializate din Europa. În prezent, reprezintă cea mai importantă formă a investiţiilor străine directe. Acestea au în vedere mărimea şi posibilităţile de creştere a pieţelor naţionale, avntajele pe care le implică apropierea de clienţi, eliminarea costurilor de transport (care apar în cazul exporturilor), evitarea barierelor tarifare şi netarifare. Cu toate acestea mărimea pieţei nu este suficientă pentru a atrage investiţii străine semnificative, în special în situaţia în care piaţa în cauză este stagnantă, sau în scădere, ori economia ţării respective este instabilă.46

Investiţiile străine directe de eficienţă sunt atrase de costurile mai reduse ale forţei de muncă şi ale resurselor din ţara gazdă. Costul mai redus al forţei de muncă a stat la baza investiţiilor japoneze în industria textilă americană, a investiţiilor SUA în America Centrala, Mexic şi Asia şi a investiţiilor vest-europene în Europa Centrală şi de Est, procesul de deplasare a acestor investiţii către ţările cu fortă de muncă ieftină continuând.

O formă particulară a acestui tip de investiţii este legată de integrarea internaţională a producţiei, unităţile productive create prin investiţiile străine furnizând componente pentru producţia societăţii mamă. O astfel de strategie a fost folosită în cazul investiţiilor americane din industria de automobile, electronice şi de tehnică de calcul.

Politicile naţionale, economice, monetare, fiscale şi sociale sunt elementul cheie în atragerea de investiţii străine directe. Ele sunt decisive în fundamentarea deciziei de a pătrunde pe o piaţă străină, însă, o data ce cadrul politic a fost definit, factorii economici sunt cei dominanţi. Pentru fiecare tipologie a investiţiilor străine directe, importanţa factorilor economici specifici ţării gazdă diferă în funcţie de scopul urmărit de investitori prin externalizare.47 Tabel 1.1

Tipologia ISD în funcţie de obiectul de investire

Factorii economici determinanţi ai ţărilor gazdă (în ordinea importanţei)

A. ISD în căutare de resurse

disponibilitatea şi costul materiilor prime şi materialelor costul redus al forţei de muncă gradul de instruire al forţei de muncă gradul de dezvoltare al infrastructurii

B. ISD în căutare de pieţe

dimensiunea pieţei şi venitul/locuitor gradul de creştere al pieţei accesul la pieţele regionale şi globale preferinţele de consum specifice clienţilor locali structura pieţelor

45 Matei M., Investiţiile Străine Directe, Ed. Expert, Bucureşti, 2004 46 Iacovoiu V., Investiţiile străine directe între teorie şi practică economică, Ed. ASE, Bucureşti 2009, p.58 47 Revista Finanţe publice şi contabilitate nr.2 februarie 2005, pag 31



C. ISD în căutare de eficienţă

costul factorilor de la tipurile A şi B exploatate în scopul creşterii productivităţii costul altor categorii de input-uri, de ex. de transport şi de comunicare în cadrul/către ţara gazdă costul altor produse intermediare apartenenţa la acorduri de integrare regionala, în scopul stabilirii unor reţele corporatiste regionale

D. ISD în căutare de active existenţa unor active creatoare de valoare: tehnologii noi, standarde înalte de inovare, cercetare avansată etc., prezente în entităţi locale.

Factorii economici constituie impulsul pentru externalizare. Decizia de investiţii se

fundamentează pe criterii strict economice ce ţin de profitabilitate, rentabilitate, productivitate şi nivelul ţintă al acestor indictor. 9.3. Test de evaluare/autoevaluare

1) În funcţie de motivaţia investitorilor, distingem următoarele tipuri de investiţii străine directe:

a) investiţii de valorificare a resurselor; b) investiţii de valorificare a activelor strategice; c) investiţii de valorificare a pieţelor; d) investiţii de eficienţă şi de exploatare a unor avantaje locale; e) toate cele de mai sus;

Răspuns e)

2) Investiţiile de portofoliu presupun: a) achiziţionarea de către investitorii străini de acţiuni ale unor firme deja existente b) înlocuirea (reproducţiei) bunurilor de capital scoase din funcţiune, ca urmare a uzurii lor fizice, a căror sursă este amortizarea c) spoririea volumului capitalului tehnic real d) valorificarea resurselor altor ţări, cât şi extinderea şi intensificarea schimburilor comerciale e) contribuţia efectivă a posesorului de capital, acesta participând la proiectarea, realizarea şi exploatarea obiectivului

Răspuns a)

3)Din punct de vedere al proprietarului, distingem: a) investiţii private; b) investiţii publice; c) investiţii de portofoliu; d) investiţii directe; e) a+b

Răspuns e)




1) Ce sunt investiţiile directe ? Dar cele de portofoliu ? 2) Cum se clasifică investiţiile străine în funcţie de obiectul de investire ? 3) Care sunt asemănările şi deosebirile între investiţiile directe şi cele de portofoliu? 4) Prezentaţi factorii care influenţează dinamica investiţională? 5) Care sunt elementele definitorii ale conceptului de investiţii?

Rezumat

Prin implicaţiile lor, investiţiile au un puternic efect de antrenare în toate sectoarele economiei, asupra tuturor agenţilor economici, contribuind la modernizarea capacităţilor de producţie, ele constituind suportul material al creării de noi locuri de muncă, sporirii înzestrării tehnice a muncii, diversificării producţiei, creşterii productivităţii factorilor de producţie şi al rentabilităţii, al competitivităţii, al creşterii economice şi, pe această bază, a venitului şi consumului. Prin urmare, creşterea consumului în viitor implică, în mod necesar, folosirea unei părţi din venit pentru investiţii, pentru dezvoltare.



UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10 Decizia de investiţii

10.1.Decizia de investiţii în mediu cert 10.2. Decizia de investiţii în mediu incert


Obiective • Cunoaşterea criteriilor utilizate în fundamentarea deciziei de investiţii • Determinarea factorilor de risc în adoptarea deciziei investiţionale

Termeni cheie fluxuri financiare, valoare actualizată netă, rată internă de rentabilitate,

termenul de recuperare al investiţiei, indicele de rentabilitate

10.1.Decizia de investiţii în mediu cert Decizia de investiţii în mediu cert porneşte de la următoarele ipoteze48:

1) fluxurile financiare degajate de proiectul investiţional şi rata de rentabilitate sunt cunoscute apriori, nefiind luate în calcul variaţiile posibile ale ratei dobânzii, ratei inflaţiei, ratei de rentabilitate sau riscului specific investiţiei respective; 2) piaţa financiară se consider a fi o piaţă eficientă, cu concurenţă perfectă, tranzacţiile nefiind afectate de impozite; 3) nu se percep costuri de tranzacţie, iar rata dobânzii la plasamentele bancare este egală cu cea pentru creditele acordate; 4) decizia de investiţii este independentă de decizia de finanţare, deoarece toate sursele de finanţare sunt oferite la preţul lor de echilibru, care este cunoscut anticipat.

48 Stancu I. şi colectivul, Investiţiile directe şi finanţarea lor, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.41-42



Teoria economică oferă criterii şi reguli pentru luarea unei decizii investiţionale optime ( regula valorii actualizate nete VAN, ratei interne de rentabilitate RIR, termenul de recuperare a investiţiei TR, metoda ratei profitului, indicele de rentabilitate).

Regula valorii actualizate nete VAN presupune determinarea valorii actualizate nete pe baza fluxurilor de trezorerie (cash-flow actualizate). VAN se determină ca diferenţă între valoarea actuală (V0) a cash-flow-urilor viitoare şi cheltuielile iniţiale de capital (I0) în respectiva investiţie: VAN = V0 – I0.

Valoarea prezentă (V0) măsoară cash-flow-urile viitoare „promise“ (CFt) de investiţia nouă la puterea de cumpărare a capitalurilor alocate iniţial (I0) în această investiţie. Pentru aceasta are loc un proces de actualizare a cash-flow-urilor viitoare în funcţie de rata de dobândă a pieţei monetare (k), aleasă ca referinţă pentru selecţia investiţiilor eficiente.

Proiectul investiţional optim este cel pentru care VAN este maximă. Criteriul VAN > 0 şi maximă se construieşte pe ipoteza că piaţa financiară este nelimitată în atragerea şi plasarea banilor la rata k de dobândă şi pe ipoteza de reinvestire a cash-flow-urilor anuale la această rată k.

��K � �+ > X+ �, UW�1 & S��

�./& �!�1 & S�� > X+

�+ �valoarea actuală a fluxurilor de trezorerie viitoare; CF=fluxurile de trezorerie; ��=valoarea reziduală (exprimă valoarea posibilă de recuperate după încheierea duratei de viaţă a investiţiei prin vânzare, valorificarea pieselor rezultate la casare); X+=investiţia iniţială; k =rata de actualizare; Rata internă de rentabilitate RIR

Regula VAN de evaluare a proiectelor de investiţii poate fi transpusă în termeni de rată

de rentabilitate a acestora. În determinarea lor se porneşte de la ipoteza că veniturile viitore (CFt) pot fi reinvestite constatnt la această rată internă de rentabilitate valoarea actualizată netă fiind nulă.

Inconvenientul acestui criteriu de selecţie a investiţiilor este ipoteza puţin realistă a reinvestirii constanter în aceeaşi întreprindere şi la aceeaşi RIR a veniturilor viitoare.

Vor fi selecţionate proiectele de investiţii cu RIR cât mai mare faţă de rata k de dobândă aleasă ca rată de referinţă.

X+ �, UW�1 & S��

�./& �!�1 & S��

Termenul de recuperare a investiţiei TR

Termenul de recuperare (TR, Payback Period, în engleză) exprimă numărul de ani în care cash-flow-urile nominale sau cele actualizate acoperă investiţia iniţială (I0). Selectarea



proiectului investiţional se realizează în funcţie de perioada în care se recuperează investiţia iniţială neluându-se în considerare cash-flow-urilor ulterioare TR. Prin această modalitate sunt penalizate investiţiile care recuperează capitalul avansat într-o perioadă mai mare de timp. Inconvenientul acestei metode constă în faptul elimină proiectele investiţionale cu rentabilitate ridicată dar cu o perioadă mare de recuperare a investiţiei

V$ Z UW['�/[� � X+, deci V$ � �*� ]:^/]_

unde UW['�/[� � ∑ abc(de�c_cf( gh_(de�_

�

Metoda ratei profitului

Rata profitului se calculează ca raport între profitul net mediu anual din exploatarea investiţiei şi media anuală a investiţiilor alocate la valoarea netă contabilă. Profitul mediu se calculează prin raportarea profitului actualizat obţinut din investiţia realizată la capitalul avansat pe parcursul derulării investiţiei.

$T� � �!"#�� i��jUk ��kl i��j

�!"#�� i��j �∑ �!�1 & S��./

�

Indicele de rentabilitate

Indicele de rentabilitate exprimă rentabilitatea investiţiei pe întreaga perioadă de

exploatare prin raportarea valorii actualizate nete la investiţia iniţială (sau a valorii actuale a investiţiei V0 la capitalul investit iniţial I0). Utilizarea IP în vederea selectării proiectelor investiţionale avantajează, în selecţionare, investiţiile cu durate reduse de exploatare şi pe cele cu cheltuieli iniţiale reduse. Orice proiect investiţional care are un indice mai mare ca 1, va genera venituri care vor acopei cheltuielile iniţiale. În funcţie de acest criteriu, va fi selectată investiţia care prezintă cel mai mare indice.

IP � V+I+ �∑ CFr1 & k�r & VRu1 & k�uur./

I+ � VAN & I+I+ � VANI+ & 1



10.2. Decizia de investiţii în mediu incert

În activitatea unei firme, uneori, se întâmplă să apară situaţii deosebite, uneori imposibil de soluţionat, izvorâte din cunoaşterea incompletă şi, mai ales, imperfectă a tuturor condiţiilor de desfăşurare a procesului investiţional. Orice investiţie este, într-o măsură mai mare sau mai mică, un angajament cu viitorul şi, în consecinţă, estimarea eficienţei sale nu poate fi făcută cu certitudine. Astfel, pot să apară probleme legate de proiectarea mediului în care este exploatată investiţia, de aprecierea reacţiei concurenţei, de alegerea ratei de actualizare sau de estimarea cash flow-urilor investiţiei. Reuşita unei investiţii depinde în mare măsură de abilitatea managerului a prognoza fluxurile financiare pe care le va produce investiţia în condiţii de risc şi incertitudine.

Introducerea riscului în analiza proiectelor de investiţii ţine de faptul că valoarea cash-flow-urilor pe care le generează nu poate fi considerată ca sigură. în cazul unei investiţii de lungă durată. Totuşi, riscul nu provine numai din îndepărtarea în timp a anumitor fluxuri. El apare, mai degrabă, din variabilitatea valorii unuia sau mai multor fluxuri chiar apropiate de momentul iniţial.

Un univers probabilistic presupune prezentarea tuturor scenariilor referitoare la valoarea diferitelor cash-flow-uri asociate unui proiect, fapt ce în realitate nu este posibil de realizat

Conceptul de probabilitate pe care se bazează analiza cunoaşte doă ipostaze «subiectivă» şi nu «obiectivă». În cazul probabilităţii obiective se presupune că evenimentul studiat are un caracter repetitiv, care să conducă la o distribuţie de frecvenţe pe care ar putea fi realizate observaţiile. Conceptul de probabilitate subiectivă este utilizat pentru a cuantifica raţionamentele sau opiniile formulate de către decident.

Probabilitatea subiectivă se fundamentează pe capacitatea profesională şi intelectuală a managerului, pe structura sa psihologică, pe experienţă etc.

În concepţia clasică, probabilitatea obiectivă este definită ca raportul dintre numărul de cazuri favorabile şi numărul de cazuri posibile, pornindu-se de la jocul hazardului

Situaţiile probabilistice, din punct de vedere matematic sunt analizate prin intermediul metodelor specifice domeniului calculului probabilităţilor, urmărindu-se maximizarea cash-flow-urilor.

10.2.1. Analiza riscului în procesul de adoptare a deciziei de investiţii în mediul probabilistic

În condiţiile unui mediu cert, cash flow-urile aşteptate sunt sigure. Mediul probabilistic presupune variabilitatea rentabilităţii aşteptate în condiţii de risc.

Riscul este legat de probabilitatea de a avea o rentabilitate mai mică decât cea aşteptată. Cu cât rentabilitatea este mai mare, cu atât investiţia va fi mai riscantă. Altfel spus, proiectele mai riscante trebuie să aibă şi o rentabilitate aşteptată mai mare. Deciziile manageriale ce vor fi luate în legătură cu proiectele de investiţionale, vor ţine cont de riscul asociat. Dacă investitorii au aversiune faţă de risc este de datoria managementului firmei să încorporeze riscul investiţiei propuse în analiza valorii invesiţiei.

În condiţiile unui mediu probabilistic, adoptarea deciziei presupune parcurgerea următoarelor etape1:

• evaluarea cash-flow-urilor investiţiei în diferite ipostaze de probabilităţi; • măsurarea riscului investiţiei;



• analiza şi opţiunea pentru un proiect de investiţii. Evaluarea cash-flow-urilor investiţiei în condiţiile unui mediu probabilistic se va face

ţinând cont de evoluţia anterioară a unor proiecte asemănătoare sau a afacerii în ansamblu. Totuşi, trebuie plecat şi de la premisa că trecutul nu este garantul viitorului. Acceptarea unui proiect de investiţii depinde, în mod clar, de cash flow-urile pe care le va

aduce proiectul şi de riscul pe care-1 implică acesta. În acest sens, poate exista o tendinţă de selectare a proiectelor ale căror costuri sunt subestimate şi venituri supraestimate.


1) Decizia de investiţii în mediu cert porneşte de la următoarele ipoteze:

a) fluxurile financiare degajate de proiectul investiţional şi rata de rentabilitate sunt cunoscute apriori, nefiind luate în calcul variaţiile posibile ale ratei dobânzii, ratei inflaţiei, ratei de rentabilitae sau riscului specific investiţiei respective;

b) piaţa financiară se consider a fi o piaţă eficientă, cu concurenţă perfectă, tranzacţiile nefiind afectate de impozite;

c) nu se percep costuri de tranzacţie, iar rata dobânzii la plasamentele bancare este egală cu cea pentru creditele acordate;

d) decizia de investiţii este independentă de decizia de finanţare, deoarece toate sursele de finanţare sunt oferite la preţul lor de echilibru, care este cunoscut anticipat;

e) toate cele de mai sus, Răspuns e)

2) Indicele de rentabilitate se calculează

a) ca raport între profitul net mediu anual din exploatarea investiţiei şi media anuală a

investiţiilor alocate la valoarea netă contabilă;

b) prin raportarea valorii actualizate nete la investiţia iniţială (sau a valorii actuale a

investiţiei V0 la capitalul investit iniţial I0);

c) ca raport între investiţia iniţială şi VAN ;

d) ca diferenţă între valoarea actuală (V0) a cash-flow-urilor viitoare şi cheltuielile

iniţiale de capital (I0) în respectiva investiţie;

e) prin însumarea fluxurilor de trezorerie generate de respectiva investiţie;

Răspuns b)

3) În funcţie de valoarea actualizată netă, va fi selectată investiţia cu:

a) VANE 0 b) VAN=0

c) VANY 0 d) VAN maximă



e) VANE 1 Răspuns d)

4) Evaluarea cash-flow-urilor investiţiei în condiţiile unui mediu probabilistic se va face:

a) în funcţie de investiţia iniţială

b) în funcţie de valoarea reziduală

c) ţinând cont de evoluţia anterioară a unor proiecte asemănătoare

d) în funcţie de sursele de finanţare

e) în funcţie rata dobânzii la plasamentele bancare

Răspuns c)

5) O firmă are în vedere realizarea unui proiect investiţional în sumă de 19000 um.

Fluxurile financiare pentru următorii 4 ani sunt: 6000 um, 6000 um, 5000 um şi 8000 um. Rata

de actualizare este de 10%. Să se precizeze dacă proiectul investiţional va fi acceptat ţinând cont

de criteriul VAN.

��K � �+ > X+ � ∑ � c/Q�c��./ & x�_

/Q�_ > X+ � y+++/,/ & y+++

/,/P & y+++/,/z & y+++

/,/{ � 633,91 um

Deoarece VANY 0 proiectul investiţional va fi acceptat


1) Cum se calculează VAN?

2) Ce reprezintă RIR şi cum se calculează ?

3) Care sunt criteriile utilizate la fundamentarea deciziei investiţionale?

Rezumat

În economia de piaţă fiecare firmă îşi stabileşte priorităţile în funcţie de care îşi fundamentează decizia de investiţii care să permită maximizarea profitului, a dividendelor acţionarilor, mărirea cotei de piaţă. Decizia de investiţii este adoptată în funcţie de costurile şi orizontul de timp necesar implementării proiectului investiţional, fluxurile financiare pe care le va genera investiţie, făcută precum şi în funcţie de riscurile aferente proiectului investiţional. Alegerea variantelor de investiţii vizează maximizarea valorii actuale nete. Teoria economică oferă criterii şi reguli pentru luarea unei decizii investiţionale optime.

Decizia de investiţii se analizează în mediu cert şi incert.




Fuziuni şi achiziţii de firme

11.1. Fuziunile şi achiziţiile-principalele instrumente de realizare a creşterii externe 11.2. Mecanismul opraţiunilor de fuziuni şi achiziţii


Obiective • Cunoaşterea principalelor modalităţi de creştere şi dezvoltare a

firmelor • Prezentarea dimensiunilor economice a fuziunilor şi achiziţiilor

Termeni cheie specializare, integrare verticală, diversificare, opţiune strategică

11.1. Fuziunile şi achiziţiile-principalele instrumente de realizare a creşterii

Problematica creşterii şi dezvoltării reprezintă o prioritate pentru majoritatea firmelor, fapt ce a impus creşterea competitivităţii acestora, pe fondul globalizării şi creşterii interdependenţelor dintre economiile naţionale.

Fuziunile şi achiziţiile reprezintă o modalitate de creştere şi dezvoltare a întreprinderii, o operaţiune de creştere externă care completează celelalte două modalităţi de dezvoltare şi anume creşterea internă şi formarea de alianţe.

Fuziunile şi achiziţiile pun în aplicare strategia de specializare, integrare verticală sau diversificare. Ele reflectă valoarea firmelor şi managementului acestora constituind elemente esenţiale ale deciziilor lor strategice.

Alegerea între diferitele forme de creştere şi dezvoltare (creştere internă, fuziuni şi achiziţii sau realizarea de alianţe) se face în funcţie de caracteristicile întreprinderii iniţiatoare a proiectului (mărime, capacitate de finanţare etc.) şi de opţiunile sale strategice (specializare sau diversificare).

Un alt aspect important de care trebuie să se ţină seama atunci când se optează pentru o strategie de creştere sau alta, se referă la cultura firmei şi la politica dusă în domeniul alocării resurselor.

Fuziunile şi achiziţiile nu reprezintă o strategie în sine, ci acestea sunt instrumente folosite pentru realizarea unei strategii şi, cel mai important pentru a crea valoare.



În acest sens întreprinderile trebuie să acţioneze simultan pe mai multe planuri: cel al creşterii interne prin optimizarea continuă a activelor operaţionale şi îmbunătăţirea continuă a competitivităţii; cel referitor la realizarea unei fuziuni sau achiziţii, dacă aceasta este opţiunea cea mai bună comparativ cu altele (parteneriat, joint-venture) ;

În practică, creşterea externă prin fuziuni şi achiziţii se realizează prin: achiziţia prin cumpărarea de acţiuni; achiziţia prin schimbul de acţiuni; fuziunea prin absorbţie; fuziunea prin crearea unei noi societăţi;

Realitatea arată că operaţiunile de achiziţii sunt predominante, ele putând fi realizate în mod amical sau ostil.

Performanţa operaţiunilor de fuziuni şi achiziţii depinde de: gradul de apropiere dintre activitatea companiei ţintă şi a achizitorului; modalitatea de plată a tranzacţiei (titluri sau lichidităţi) ; tipul achizitorului sau al companiei ţintă; sectorul în care acţionează compania ţintă (tradiţional sau înalt tehnologizat); mărimea companiei ţintă, gradul de îndatorare al achizitorului şi rezervele, disponibilităţile acestuia sau nivelul expansiunii (operaţiuni transfrontaliere sau naţionale);

Prin operaţiunile de fuziuni sau achiziţii se creează o valoare redusă de care profită mai mult acţionarii companiei ţintă şi mai puţin cei ai întreprinderii care iniţiază operaţiunea de preluare.

Aceste operaţiuni sunt influenţate de schimbările economice, globalizare, de evoluţia tehnologică precum şi de modificările legislative.

Ele reprezintă un instrument de pătrundere pe noi pieţe, de obţinere de sinergii, un mijloc de îmbunătăţire a performanţelor economice care se pot traduce prin creşterea eficienţei economice a întreprinderilor sau prin întărirea puterii de piaţă, de captare de noi resurse, de diminuare a costurilor de tranzacţie sau de diversificare a activităţilor. În acelaşi timp, operaţiunile de concentrare pot conduce la mărirea cotei de piaţă, la consolidarea poziţiei firmei pe piaţă, la ridicarea de „bariere” la intrarea pe piaţă sau pot urmării contracarea acţiunilor unui concurent deranjant.

Adeseori, iniţierea operaţiunilor de fuziuni şi achiziţii are la bază motivaţia managerilor de a-şi întări poziţia în cadrul organizaţiei, sfera de influenţă şi reputaţia.

Fuziunile şi achiziţiile constituie un mijloc de transformare a întreprinderilor, fiind utile în perioadele de inovare sau de internaţionalizare rapidă. În consecinţă, acestea reprezintă pentru întreprindere o modalitate de dezvoltare practicată atât în cadrul sectoarelor în dezvoltare cât şi în cazul celor ajunse la maturitate.

Prin intermediul operaţiunilor de fuziuni şi achiziţii, firmele se pot adapta la modificările survenite în mediul concurenţial în vederea creşterii şi dezvoltării lor, determinându-le să fie inovatoare, performante şi productive cu impact pozitiv asupra costurilor de producţie şi ca atare a preţurilor. În egală măsură, ele pot avea efecte negative asupra mediului de afaceri, îngrădind concurenţa cu efect asupra majorării preţurilor.



11.2. Mecanismul operaţiunilor de fuziuni şi achiziţii

O operaţiune de fuziune sau achiziţie presupune parcurgerea următorilor paşi:

� etapa de preachiziţie presupune stabilirea obiectivelor operaţiunii, identificarea constrângerilor interne şi externe, identificarea potenţialei companii ţintă, al cărei profil economic permite prefigurarea câştigurilor;

� etapa achiziţiei propriu-zise- se stabileşte preţul, modalitatea de plată (în numerar sau titluri). Prin plata în numerar achizitorul îşi asumă întregul risc şi beneficiile generate de

operaţiune, evitându-se diluarea părţii de capital şi a profitului acţionarilor.

În cazul în care plata se face în titluri cele două părţi se regăsesc ca acţionari ale aceluiaşi grup. Spre deosebire de plata în numerar, care nu implică o diluare de capitalului, în acest caz puterea acţionarilor poate să scadă în cadrul noului grup. Firmele recurg la această modalitate în situaţia în care compania ţintă este mare, fapt ce face dificilă plata în numerar;

� etapa integrării în care are loc combinarea efectivă a resurselor în scopul atingerii obiectivelor strategice ale operaţiunii, concomitent cu mangementul riscurilor specifice legate de politica de integrare. Consolidarea pieţei interne unice, în urma procesului de integrare economică,

amplificarea liberalizării pieţelor şi intensificării competiţiei în cadrul Uniunii Europene, s-a reflectat printr-o intensificare a activităţii de fuziuni şi achiziţii transfrontaliere


1) Creşterea externă prin fuziuni şi achiziţii se realizează prin:

a)achiziţia prin cumpărarea de acţiuni; b)achiziţia prin schimbul de acţiuni; c)fuziunea prin absorbţie; d)fuziunea prin crearea unei noi societăţi e)toate cele de mai sus; Răspuns e)

2) Etapa achiziţiei propriu-zise presupune a) identificarea potenţialei companii ţintă; b) identificarea constrângerilor interne şi externe; c) stabilirea preţului; d) combinarea efectivă a resurselor în scopul atingerii obiectivelor strategice ale operaţiunii; e) stabilirea obiectivelor operaţiunii; Răspuns c)

3) Performanţa operaţiunilor de fuziuni şi achiziţii depinde de: a) modalitatea de plată a tranzacţiei b) sectorul în care acţionează compania ţintă



c) gradul de îndatorare al achizitorului d) a+b e) a+b+c Răspuns e)

Lucrare de verificare 1) Ce reprezintă fuziunile şi achiziţiile ?

2) Prezentaţi avantajele şi dezavantajele fuziunilor şi achiziţiilor. 3) Care sunt etapele parcurse în cazul fuziunilor şi achiziţiilor?

Rezumat

Fuziunile şi achiziţiile reprezintă o modalitate de creştere şi dezvoltare a întreprinderii, o operaţiune de creştere externă care completează celelalte două modalităţi de dezvoltare şi anume creşterea internă şi formarea de alianţe.

Prin intermediul operaţiunilor de fuziuni şi achiziţii, firmele se pot adapta la modificările survenite în mediul concurenţial în vederea creşterii şi dezvoltării lor, determinându-le să fie inovatoare, performante şi productive cu impact pozitiv asupra costurilor de producţie şi ca atare a preţurilor. În egală măsură, ele pot avea efecte negative asupra mediului de afaceri, îngrădind concurenţa cu efect asupra majorării preţurilor.



Bibliografie

1. Anghelache Gabriela, Belean Pavel, Risti Lucia, Ginguta Alina, Bugetul public și trezoreria publică în România , Editura Economică, 2007

2. Lazăr Cornel, Matei Mirela,Andrei Jean, Finanţe, Editura Universităţii Petrol Gaze Ploieşti,2007.

3. Manolescu Gheorghe, Mladen Luise, Sistemul bugetar şi trezoreria publică în România, Editura Economică, 2012

4. Moşteanu Narcisa Roxana, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2011 5. Moşteanu Tatiana, (coord.), Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2004 6. Moşteanu Tatiana, (coord.),Buget şi trezorerie publică, Editura Universitară, Bucureşti,

2008 7. Nedelescu Mihai, Stănescu Cristina , Finanţe generale, Editura Universitară, Bucureşti,

2012 8. Oprea Florin,Sisteme bugetare publice. Teorie şi practică, Editura Economică, 2011 9. Stancu Ion, Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 1997 10. Tudorache Dumitru, Secărean Constantin, Finanţele publice. Finanţele firmei, Editura

Universitară, Bucureşti, 2006 11. Vasile Ilie, Teodorescu Mihaela, Finanţele întreprinderii, Editura Meteor Press,

Bucureşti,2005 12. Văcărel Iulian (coord.)., Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.

Bucureşti, 2006 13. *** Legea nr.500/2002 privind Finanţele publice 14. *** Legea 273/2006 privind Finanţele publice locale 15. *** Banca Naţională a României, Raport anual 2011 16. Haralambie George Alin-http://didfr.upg elearning.ro



curs_finante_la_mad_anul_1.pdf

Documents