1

1. Câteva consideraţii asupra Sfintei Scripturi

1.Noţiunea, denumirea şi împărţirea Sfintei Scripturi

Biblia sau Sfânta Scriptură este colecţia cărţilor Sfinte în care este cuprinsă parţial şi în partedescoperirea dată de Dumnezeu oamenilor în scopul mântuirii.

Biblia este o carte Sfântă deoarece este scrisă sub inspiraţia Duhului Sfânt de unii autori desemnaţiîn acest sens: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spreîndreptare, spre înţelepciunea cea întru dreptate.” ( II Tim. 3, 16 ).

Termenul Biblie este de provenienţă grecească fiind de fapt transcrierea pluralului , careeste pluralul lui . În traducere înseamnă cărţile, un grup de cărţi, cărţile de excelenţă sau carteacărţilor. Cuvântul Sfânta Scriptură vine din latinescul Santa Scriptores care înseamnă Sfintele Scrieri.Aceste cărţi se numesc Sfinte deoarece ele au fost scrise din îndemnul şi sub supravegherea lui Dumnezeu.Ele nu sunt produsul minţii omeneşti.

Biblia cuprinde o colecţie de 66 cărţi canonice. După timpul în care s-au scris aceste cărţi, ele seîmpart în 2 volume:

- Cărţile Vechiului Testament cele scrise înainte de Hristos. Sunt în număr de 39- Cărţile Noului Testament cele scrise după Hristos. Sunt în număr de 27.

În Vechiul Testament pe lângă cele 39 de cărţi canonice se mai găsesc încă 10 cărţi şi câtevafragmente necanonice care poartă numele de „Anaghinoscomena” sau bune de citit.

Sfânta Scriptură este o carte inspirată adică în ea este cuprinsă voia lui Dumnezeu dată oamenilorîn scopul mântuiri.

Originea şi cuprinsul sacru al acestor cărţi este reliefat şi prin denumirea ce li s-a dat chiar de laînceput de „legământ” sau „testament” de la grecescul „” care înseamnă legământ, care estetraducerea ebraicului ( Berit ).

Sf. Ap. Pavel întrebuinţează la început termenul „Diatichi” pentru Vechiul Testament iar maitârziu îl va folosi şi cu referire la Noul Testament, delimitând Vechiul de Noul Testament.

Mântuitorul Iisus Hristos numeşte Vechiul Testament sub denumirea generală de „Lege” numiredată la evrei în sens restrâns celor 5 cărţi ale lui Moise ‚ iar mai târziu prin extensie la întreg VechiulTestament. „N-am venit să stric legea şi prooroci, ci să împlinesc” ( Mt. 5, 17 ).

Cărţile Vechiului Testament după cuprinsul lor se împart în trei grupe:1. Cărţile istorice sau ( Tora )2. Cărţile didactice sau ( Chetubim )3. Cărţile profetice sau ( Necbiim )

În Biblia ebraică pe locul 2 se află cărţile profetice şi apoi cele didactice. De aceea denumireaebraică a Bibliei este de TANACH.

În afară de această împărţire evreii mai împărţeau Sfânta Scriptură cu scopul întrebuinţări lor lacultul divin adică după citirile de la Templu şi mai târziu de la Sinagogi. De exemplu Pentateuhul l-auîmpărţit în 54v de fragmente numite „paraşe” pentru fiecare sâmbătă din cursul anului. Fragmentele dincărţile profetice pentru citiri la cult se numeau „haftare” ( împărţite în 85 de haftare ).

Primii creştini foloseau următoarea împărţire:- Cărţi legislative- Cărţi istorice- Cărţi didactico – poetice- Cărţi profetice.

Azi s-a impus următoarea împărţire:- Cărţi istorice- Cărţi didactico – poetice- Cărţi profetice.

2

Pe vremea Sfinţilor Părinţi atât Vechiul cât şi Noul Testament erau împărţite pe fragmente, părţi şipericope, pentru uşurarea citiri lor atât particulare şi pentru întrebuinţarea citiri lor în cultul public.

De abia în sec. XIII cardinalul spaniol Hugo Carol a împărţit întreaga Sfântă Scriptură în capitoleaşa cum o avem şi astăzi. Hugo întreprinde această lucrare pentru a putea realiza o concordanţă biblică câtmai precisă.

Împărţirea în versuri şi numerotarea acestora în cifre arabe i se datorează editorului RobertStefanos în 1548 în ediţia Vulgatei.

2. Caracterul dumnezeiesc al Sfintei Scripturi

Caracterul Dumnezeiesc al Sfintei Scripturi se poate stabilii sub mai multe aspecte:1.Din punct de vedere istoric, Biblia este cartea Sfântă care tratează cea mai vastă şi cea mai importantă

temă, adică istoria mântuirii neamului omenesc sau istoria manifestării dragostei lui Dumnezeu faţă de om.Această istorie începe cu crearea omului de către Dumnezeu, cu păcatul protopărinţilor, continuă cuPatriarhii şi Proorocii şi atinge punctul culminant cu întruparea Fiului lui Dumnezeu în persoana istorică alui Iisus Hristos, care a desfăşurat o întreită activitate pecetluită prin Jertfa şi Învierea Sa. Nici o altă cartede istorie nu a abordat această temă esenţială şi sublimă. Biblia fiind o carte de istorie Sfântă, o carte dereligie în primul rând are în atenţie relaţia lui Dumnezeu cu omul şi invers de aceea nu trebuie să căutămîn ea istoria economică, socială, politică şi culturală a lumii. Cu toate acestea întâlnim în Sfânta Scripturăamănunte istorice laice din viaţa poporului evreu şi a altor popoare cu care acesta a avut relaţii. Trebuieprecizat faptul că aceste amănunte istorice privitoare la viaţa popoarelor de care precizează SfântaScriptură au fost confirmate de arheologia şi istoriografia modernă şi contemporană.2. Din punct de vedere religios în comparaţie cu cărţile altor religii, Sfânta Scriptură cuprinde

învăţăturile religios morale care transformă şi înalţă sufletele oamenilor.a) în religiile antice ale grecilor, romanilor, egiptenilor, a sirobabilonienilor etc. n-au existat cărţi

Sfinte în înţelesul adevărat al cuvântului ci doar cărţi de ritual cu un cuprins moralizator.b) cele 5 cărţi ale vechi religii chineze „Tao Te King” atribuite lui Laoteu şi redactate probabil prin

sec IV – III îHr., într-adevăr reprezintă un monument al înţelepciuni antice şi astăzi sunt consideratecărţile ce indică una dintre căile de acces ale civilizaţiei umane la un înalt nivel de cunoaştere, sau calea deultimă realitate şi iluminare, cuprind reguli de conduită şi politeţe, filozofie, poezie şi magie, şi seadresează în primul rând iubitorilor de înţelepciune şi celor care doresc să dobândească o înaltă cunoaşterede sine sau autocontrol. Avem de a face însă în aceste cărţi doar cu meditaţii şi exerciţi spirituale.

c) la vechi indieni cărţile Sfinte din religia Brahmană, Vedele, Brahmanele, şi Vedantele, sunt niştecolecţii de diferite texte: poezie, mit, literatură, filozofie, artă, medicină, şi chiar teologie. În cărţilebudismului se cuprind în cea mai mare parte reguli pentru viaţa monahală, geografie, chestiuni de logică şifoarte puţin material religios.

d) Coranul, cartea Sfântă a mahomedanilor sau musulmanilor cuprinde învăţăturile despre unsingur Dumnezeu şi alte învăţături religioase şi morale împrumutate din Sfânta Scriptură dar în altă formădecât cea originală.3. Din punct de vedere literar Sfânta Scriptură este cea mai interesantă operă literară dintre toate cărţile

religiilor lumii. Găsim aici cele trei genuri literare: epic, liric şi dramatic toate revărsând un val deînvăţături religioase şi morale în sufletele credincioşilor. Aşa cum Homer a insuflat tineretul neamului săuprin creaţia epică „Iliada” cu stihuri nemuritoare în sec VII îHr., despre faptele vitejeşti ale războiuluiTroian, la fel Moise şi sora sa Mariam au intonat cântarea de biruinţă a izraeliţilor asupra obştilor egipteneînecate în Marea Roşie cu 1400 de ani înainte de Hristos iar profeteasa Debora înfrângerea canaaniţilor.Înainte ca poetul grec liric Pindar din sec. VI îHr. de a fi preamărit cu lira lui pe învingătorul jocurilorolimpice, regele păstor David a alcătuit şi a cântat cu glasul harpei sale Psalmii ce au entuziasmat sufletelecredincioşilor până în zilele noastre. Psalmii rămân cele mai măreţe opere din toată literatura religioasă aomenirii. Înainte de dramele antice ale lui Sofacle, Espir şi Euripide ( sec. V – IV îHr. ) sufletul omenesc a

3

fost mişcat de drama dreptului Iov. Prezentarea simţămintelor omeneşti între manifestările cele maidiverse îşi găsesc întreaga lor gamă de expresie în cărţile profetice şi didactice a vechiului Testament. Deaceea chiar dacă am privi această operă doar ca o lucrare a spiritului omenesc Sfânta Scriptură o putemnumii pe bună dreptate Cartea Cărţilor.4. Sfânta Scriptură are un caracter universal, este potrivită şi destinată pentru toate timpurile şi locurile,

pentru întreaga omenire de pretutindeni, în ea îşi găsesc existenţa, rostul, şi ,menirea toţi oamenii.5. Sfânta Scriptură are o unitate desăvârşită de aproximativ 40 de autori şi este o colecţie de peste 80 de

cărţi (39 canonice şi 14 necanonice şi fragmente + 27 ale Noului Testament) scrise într-un interval deaproximativ 1500 de ani, de oameni de cea mai variată cultură şi stare socială, şi totuşi unitatea şicontinuitatea ideilor este desăvârşită sau perfectă.6. Sfânta Scriptură are o putere transformatoare şi înnobilatoare asupra oamenilor prin faptul că le oferă

cuvintele vieţii adică revelaţia dumnezeiască.7. Caracterul Dumnezeiesc reiese mai presus de toate din însăşi istoria revelaţiei şi intervenţiei lui

Dumnezeu în viaţa omenirii. Sfânta Scriptură consemnează cu fidelitate relaţia lui Dumnezeu cu omul şi aomului cu Dumnezeu ca un act istoric bine conturat. Sfinţii Părinţi spun că Sfânta Scriptură este ca ofântână cu o adâncime fără fund pentru că în ea este cuprinsă înţelepciunea lui Dumnezeu nemărginită.Dacă cineva însetat ar veni la o fântână să bea toată apa se va îneca în ea, dar dacă va scoate cu găleata şiva bea cu paharul se va răcorii.

3. Aprecierea şi elogierea Sfintei Scripturi

1. Origen – „ Spusele Scripturii sunt haine ale cuvântului Dumnezeiesc, pentru că în Scripturătotdeauna cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup ca să locuiască întru noi.”

2. Sf. Vasile cel Mare – compară Sfânta Scriptură cu o farmacie care are toate medicamentelenecesare tratării şi vindecării bolilor sufleteşti. „În vremurile furtunoase ale ereziilor, Sfânta Scriptură afost folosită pentru a da armele pline de izbândă împotriva tuturor sofismelor. În zilele de suferinţăBiserica şi-a găsit în Sfânta Scriptură pacea; în zilele de glorie, modestia şi smerenia.

3. Sf. Ioan Gură de Aur – „Plăcută este o câmpie cu flori în paradis, dar mai plăcut este a citiSfintele Scripturi, acolo sunt flori ce se veştejesc, aici sunt odei ce înfloresc, acolo sunt spini care oîmprejmuiesc, aici pronia lui Dumnezeu şede la temelie… mare este bogăţia şi belşugul acestei comoriDumnezeieşti.”

4. Fericitul Ieronim – Scrie unei fiice duhovniceşti: „În locul pietrelor scumpe şi a mătăsii săîndrăgeşti mai întâi scrierile Dumnezeieşti, să înveţi mai întâi Psaltirea iar din Proverbele lui Solomon săculegi învăţături despre viaţă din Eclesiast să deprinzi a nu te lega prea mult de cele ale lumii acesteia iardin cartea lui Iov să cauţi exemple de virtute şi răbdare.

5. Fericitul Augustin – „Precum la o liră toate strunele sună potrivit cu firea lor şi cu toate acestealemnul pe care sunt ele întinse le împărtăşeşte o nuanţă proprie, tot aşa şi Vechiul şi Noul Testament, elsună ca o liră armonioasă numele şi Împărăţia lui Iisus Hristos.

6. George Washington – „Este imposibil să guvernezi lumea fără Dumnezeu şi fără Biblie”7. Abraham Linkoln – „Eu cred că Biblia este cel mai mare dar dat vreodată omului. Tot ceea ce

este bun de la Mântuitorul lumii ne este dat prin intermediul acestei cărţi.”8. Göethe – „Progreseze lumea cât de mult, să se dezvolte cunoştinţele omeneşti la cel mai înalt

grad, dar nimic nu va înlocuii Biblia.”9. Emanuel Kant – „Existenţa Bibliei ca o carte pentru popor este cel mai mare bine pe care l-a

trăit rasa umană. Fiecare încercare de a o minimaliza este o crimă împotriva omenirii.10. Charls Dichens – „Îţi pun între cărţi şi un Nou Testament din aceleaşi motive şi nădejdi care m-

au călăuzit să scriu pentru tine când erai copil, pentru că acesta ( N.T.) este cea mai bună carte pe care aavut-o şi o are lumea, pentru că îţi dă cele mai bune reguli după care se poate conduce o fiinţă spirituală şisinceră.”

4

11. Issac Newton – „Există mai multe semne sigure de autenticitate în Biblie decât în orice istorieprofană.”

12. Nicolae Paulescu – „Evanghelia Domnului Iisus Hristos este suprema treaptă a ştiinţei. Nunumai că cred în Dumnezeu dar ştiu că există.”

13. Serghei Bulgakov – „Biblia este inepuizabilă pentru noi datorită cuprinsului ei Dumnezeiesc,ca şi varietăţile aspectelor sale multiple Biblia este o constelaţie care străluceşte deasupra noastră.”

14. André Frossard – „Scriptura este o hrană care mai mult se mănâncă decât se citeşte, ceea cetrebuie să căutăm în cuvinte care nu sunt decât înveliş al divinului. Este o formă a prezenţei lui Dumnezeutot atât de misterioasă ca în Împărtăşanie.”

5

ISAGOGIA GENERALĂ2. Catalogul, abrevierea şi volumulcărţilor Vechiului Testament

Lista cărţilor Vechiului Testament:

1. Geneza, Facerea, Întâia carte a lui Moise Gn. Fc. I M. 50 cap.2. Exodul, Ieşirea, A doua carte a lui Moise Ex. Iş, II M. 40 cap. Pent.3. Leviticul, A treia carte a lui Moise Lv. III M. 27 cap. lui4. Numeri, Numerele A patra carte a lui Moise Nm. IV M. 36 cap. Moise5. Deuteronomul A cincia carte a lui Moise Dt. V M. 34 cap.6. Cartea Iosua Ios. 24 cap.7. Cartea Judecători Jd. 21 cap.8. Cartea Rut Rut 4 cap.9. I Carte a Regilor, I Carte a lui Samuel I Rg. I Sam. 31 cap.10. II Carte a Regilor, II Carte a lui Samuel II Rg. II Sam. 24 cap. Cărţi11. III Carte a Regilor, I Carte a Regilor III Rg. I Rg. 22 cap. istorice12. IV Carte a Regilor, II Carte a Regilor IV Rg. II Rg. 25 cap.13. I Carte Paralipomena, I Carte a Cronicilor I Par. I Cron. 29 cap.14. II Carte Paralipomena, II Carte a Cronicilor II Par., II Cron. 36 cap.15. Cartea Ezdra Ezr. 10 cap.16 Cartea Neemia Ne. 13 cap.17. Cartea Estera Est. 10 cap.

18. Cartea Iov Iov 42 cap.19. Cartea Psalmilor Ps. 150 cap. Cărţi20. Cartea Proverbelor, Pildele lui Solomon Pr., Prov., Pild. 31 cap.21. Cartea Ecclesiastului Ecc. 12 cap. didactico22. Cântarea Cântărilor Cânt. 8 cap. -23. Plângerile lui Ieremia Plg. 5 cap. poetice

24. Isaia Is. 66 cap.25. Ieremia Ir. 52 cap. Profeţi26. Iezechiel Iz. 48 cap. mari27. Daniel Dn. 12 cap.

Cărți28. Osea Os. 14 cap. prof.29. Amos Am. 9 cap. Profeţi30. Miheia Mi. 7 cap. mici31. Ioil Ioil 4 cap.32. Avdie, Obadia Avd. Ob. 1 cap.33. Iona Iona 4 cap.34. Naum Naum 3 cap.35. Avacum, Nabacuc Avc., Nab. 3 cap. Prof. Cărți36. Sofonie, Ţefania Sof. Ţef. 3 cap. mici prof.37. Agheu, Hagheu Ag. Hag. 2 cap.38. Zaharia Zah. 14 cap.39. Maleahi Mal. 3 cap.

6

Citările din Sfânta Scriptură

Pentru trimiterile sau citările din Sfânta Scriptură se indică întâi cartea citată într-o formăabreviată după care urmează capitolul cu număr arab şi apoi versetul tot cu număr arab. Numereleromane se folosesc de obicei numai pentru indicarea cărţilor cu aceeaşi denumire. După numărulcapitolului se pune virgulă iar după verset se pune punct. Când se trece de la o carte la alta sau de la uncapitol la altul se pune punct şi virgulă „ ; ”.

3. Cronologia Vechiului Testament

Romanii şi-au fixat începutul cronologiei lor cu legendarii Numitor şi Amuliu, cu Rea Silvia cuRomulus şi Remus cei alăptaţi de leoaică, aproximativ 750 ani îHr.

La greci cele mai vechi repere cronologice merg până la Licurg şi Solon. Evaluarea timpului lagreci se făcea în perioade de 4 ani o dată cu jocurile olimpice. Prima olimpiadă a avut loc în 776 îHr.

Egiptenii, asiro-babilonieni, indieni, chinezi, etc. practicau aceeaşi modalitate de a-şi inauguraera sau anii legate de primele dinastii sau de primii regi pe care îi considerau coborâtori din cer.Singura excepţie o întâlnim la vechi evrei, care interziceau zeificarea oamenilor. Întreaga lor existenţăşi istorie era strâns legată de relaţia cu Dumnezeu ( Teocraţie )

Evrei îşi fixează începutul cronologiei lor conform genezei adică de la crearea lui Adam pe careo plasează la 3710 ani înaintea erei noastre.

Preocupări de cronologie biblică au existat şi în creştinism. Primul care încearcă să orânduiascăcronologia Vechiului Testament pentru a dovedi vechimea şi istoricitatea evenimentelor biblice cuscop apologetic a fost Teofil al Antiohiei care în „Cartea a treia către Autolic” calculează anii de lazidirea lumii ajungând pe vremea lui la moartea lui Marc Aureliu, la 5695. Apoi Clement Alexandrinulconducătorul Şcolii catehetice din Alexandria, al doilea oraş ca importanţă culturală din ImperiulRoman, un adevărat savant al timpului său, în lucrarea „Stromata” în Cartea I, stabileşte o cronologiebiblică: „ De la Adam până la potop sunt 2148 ani, de la Sem până la Avraam sunt 1250 ani, de laIssac până la luarea în stăpânire a pământului făgăduinţei sunt 616 ani, de la judecători până la Samuelsunt 463 ani, după judecători anii domniei regilor iudei sunt 572 ani, după aceşti ani urmează domniapersană de 235 ani, apoi 312 ani domnia macedoneană. După acest timp împărăţia romană 222 ani,până la moartea lui Comod, deci în total 5818 ani de la facerea lumii.

Un alt scriitor creştin cu preocupări enciclopedice a fost Sextus Iulius Africanus, 170-240,prieten şi colaborator al lui Origen, care în lucrarea „Cronografia” scrisă pe la anul 215, încearcă şi elo sincronizare a evenimentelor istorice ebraice şi creştine cu cele ale lumii universale. Această lucrare5 cărţi:

Cartea I tratează evenimentele de la crearea lumii până la turnul Babel 2962 aniCartea II merge până la Moise 3707 aniCartea III până la Olimpiade 4727 aniCartea IV până la sfârşitul puterii persaneCartea V vine cu cronologia până în vremea sa 5723 ani de la facerea lumii, după propriul său

calcul.Preocupări ale cronologiei biblice întâlnim la Fericitul Ieronim ( +420 ) şi la Eusebiu de

Cezareea ( 265 – 340 ) care a scris şi el o „Cronică a lumii” în care reproduce şi condenseazăcronologia lui Iulius Africanus.

7

Răspândirea implicarea şi impunerea bisericii creştine îndeosebi după Edictul de la Milan în 313ca instituţie cu caracter individualist a creat necesitatea impunerii unui cadru unic al istoriei întregiiomeniri care era cel mai indicat să fie fixat de data naşterii Mântuitorului Iisus Hristos.

La fixarea erei creştine erau anumite dificultăţi şi contradicţii: Irineu şi Tertulian spuneau că aînceput în 751, Eusebiu şi Clement în 752. Până la urmă s-au impus calculele călugărului DionisieExigul care în 500 plecând la Roma propune înlocuirea utilizării erei romane cu era creştină. Calculullui Dionisie este greşit deoarece el a stabilit anul naşterii Mântuitorului Iisus Hristos cu 5, 6, ani maitârziu decât data reală.

O lucrare cu privire la cronologia biblică a publicat mai târziu arhiepiscopul englez Usher,intitulată „Anales Veteris et Novis Testamenti” lucrare publicată între 1650 – 1654. Deşii este olucrare documentată şi apreciată timp de 2 secole şi jumătate, ea a primit şi multe critici urmând caapoi să fie considerată depăşită. Mai ales după apariţia evoluţionismului care a început să se impună custatut de ştiinţă şi care stabilind o cronologie proprie a început să lucreze cu milioanele şi miliardele deani. Tehnicile folosite de evoluţionişi sunt astăzi puse la îndoială şi sunt neştiinţifice. Pentrudeterminarea reală a vârstei Pământului trebuie ţinut cont că documentele scrise despre istoria omeniriiavem doar de câteva mii de ani.

Ştiinţa care aduce lumină în vârsta existenţei omului pe pământ este demografia. Pe bazaînsemnărilor existente şi a calculelor făcute, specialiştii în demografie cred că la începutul erei creştinepopulaţia pământului se poate estima la 250 milioane de oameni. Dacă populaţia ar fi crescut anualnumai cu 0,5 %, timp de un milion de ani numărul de oameni din generaţia actuală ar trebui să fie denumărul miilor de miliarde.

Datele furnizate de demografi se încadrează foarte bine în cronologia biblică şi sunt în dezacordcu cea evoluţionistă. Limita la care putem aplica crearea omului este aproximativ 10 mii de ani.1. Începuturile omenirii, creaţia, primii oameni: Adam, Eva, Cain, Abel, … 5508 ani îHr.2. Potopul lui Noe … 2600 – 2400 îHr.3. Vremea patriarhilor: Avraam, Lot, Issac, Iacov, … 2100 – 1800 îHr.4. Vremea lui Moise, Aaron, Iosua … 1500 – 1400, cron. clasică, 1300 – 1200 cron. veche îHr.5. Perioada Judecătorilor … 1200 – 1050 îHr.6. În 1050 începe restaurarea împăraţilor: Saul – 1050 - 1010; David – 1010 – 970; Solomon – 970 –

932 îHr.7. Schisma naţională, împărţirea regatului după moartea lui Solomon … 932 îHr.8. Căderea regatului de Nord sau a Samariei … 722 îHr.9. Căderea regatului de Sud, Regatul lui Iuda, sub robia babilonică … 586 îHr.10. Întoarcerea din exil 537 îHr.11. Începutul lucrărilor de reconstituire a templului … 520 îHr.12. Terminarea şi Sfinţirea templului … 515 îHr.13. Începutul dominaţiei greceşti cu Alexandru cel Mare … 333 îHr.14. Moartea lui Alexandru Macedon. Constituirea dinastiei Ptolomeilor … 323 îHr.15. Ptolomeu Sater anexează Iudea la Egipt … 320 îHr.16. Seleucos I şi dinastia Seleucizilor … 318 – 280 îHr.17. Antiohus al III – lea cucereşte Ierusalimul şi Iudea de la Egipt anexând-o Siriei … 203 îHr.18. Antioh al IV–lea ocupă Ierusalimul, măcelăreşte toţi locuitori şi profanează templul…170 îHr.19. Răscoala Macabeilor … 166 îHr.20. Pompei cucereşte Ţara Sfântă şi instituie protectoratul roman … 63 îHr.

8

4. Date preliminare la Isagogia Vechiului Testament

Isagogia sau introducerea în cărţile Vechiului Testament este o disciplină teologică care ne iniţiazăîn cunoaşterea celei dintâi părţi a Sfintei Scripturi adică a vechiului Testament. Această cunoaştere se facecu scopul de a apăra caracterul divin al vechiului Testament, deoarece acesta este un preambul pentrucunoaşterea Noului Testament şi această cunoaştere a noului Testament este indispensabilă pentrumântuirea noastră.

Termenul introducere provine din latinescul „ introductio, introductionis ”, şi a fost folosit pentruprima dată de teologul protestant Carpzow. El scoate o lucrare: „Introductio in libros canonicos VechiumTestamentum „ apărută în 1721.

Mai veche este denumirea de isagogie care provine de la verbul grecesc „ ” careînseamnă a introduce. Această denumire o întâlnim prima dată la călugărul Adrian (+440) în lucrareaintitulată: „ s s s s” (Introducere în cărţile Sfinte)

Importanţa acestui studiu reiese din faptul că învăţăturile cuprinse în Biblie sunt sublime din punctde vedere teologic iar timpul în care au fost scrise este foarte îndepărtat de timpul nostru şi limba în care s-au scris este ieşită din uz. De asemenea este nevoie să cunoaştem împrejurările naţionale, politice şisociale într-un cadru istoric în care s-au scris cărţile Vechiului Testament, deoarece acestea sunt multdiferite de vremurile în care trăim astăzi.

Obiectul isagogiei Vechiului Testament este Sfânta Scriptură ca izvor principal al descopeririiDumnezeieşti, fiindcă Sfânta Scriptură este cartea vieţii sau cartea mântuirii. Se are în vedere corecta şijusta interpretare şi înţelegere a conţinutului ei tocmai pentru luminarea sufletească a oamenilor. O tâlcuireşi o înţelegere greşită poate deveni piatră de poticnire şi să aducă ruină sufletească pentru mulţi, dupăspusa Fericitului Augustin: „ Dacă nu credem scripturii nu putem fi nici buni creştini şi nu ne putemmântuii ”; iar Fericitul Ieronim spune: „Ignorarea Scripturii este ignorarea lui Hristos”.

Legat de cel două volume ale Sfintei Scripturi putem vorbii de o isagogie a Vechiului Testament şide o isagogie a Noului Testament. Isagogia se împarte în două părţi:1. Partea generală, face o prezentare la modul general despre cărţile biblice: canonicitatea, caracterulinspirat al Sfintei Scripturi, istoria textului biblic de la începuturi până azi:â2. Partea specială, care studiază fiecare carte în parte cu referire la : numirea cărţii, autorul (datebiografice), cuprinsul, autenticitatea, timpul scrierii, locul scrierii, integritatea cărţii, scopul scrierii.

Metoda folosită de isagogia biblică este cea ştiinţifico – critică, tocmai pentru că este vorba descrieri cu un conţinut diferit scrierilor pe care le întâlnim azi şi ele aparţin altei epoci decât a celei în caretrăim.Argumentele istorice vor trebui să fie din punct de vedere critice indiscutabile, altfel o să fie nevoie şi demetoda critică.

Metoda istorico-critică a fost adoptată mai întâi de Richard Simon în sec XVII. La început aceastămetodă a fost primită cu obiecţii şi rezervă din partea autorităţilor bisericeşti ale vremii, dar mai târziu afost acceptată ca fiind metoda ştiinţifică cea mai practică.

Studiul isagogiei în Vechiul Testament aduce un însemnat serviciu bisericii şi credinţei arătând pecale istorico-critică soliditatea temeliei pe care se reazemă întreg edificiu al credinţei creştine.

9

5-6. Izvoarele şi literatura isagogieiVechiului Testament

A. Izvoarele Studiului Vechiului Testament1. Însăşi cărţile Vechiului Testament sunt izvor în care aflăm informaţiile directe despre

evenimentele şi persoanele biblice.2. Cărţile noului Testament3. Talmudul este cartea sfântă a mozaicilor sau a evreilor neâncreştinaţi. Este un comentariu al

rabinilor la Vechiul Testament. Este o colecţie de cugetări a rabinilor cu privire la Vechiul Testament. Aredouă părţi: Nişna şi Ghemare. Partea I a fost alcătuită în Ţara Sfântă în jurul anului 200 dHr. Iar partea aII-a a fost alcătuită prin sec. III-IV o variantă, şi altă variantă prin sec. V-VI.

4. Coranul cartea sfântă a mahomedanilor. Arabi au moştenit multe tradiţii comune a evreilor.Monoteismul este cuprins şi în Coran, dar este luat din Vechiul Testament. Coranul ne pune în legătură cuunele personalităţi din Vechiul Testament. Coranul este împărţit în 14 sure (capitole).

5. Istoria contemporană atât cea mistică cât şi cea profană care ne ajută să fixăm în timpevenimentele biblice.

6. Arheologia biblică şi profană care ne furnizează material la realitatea evenimentelor biblice şistarea de civilizaţie a timpului.

7. Geografia Ţării Sfinte şi a popoarelor cu care evrei au venit în contact (Egipt, Siria, Babilonia).8. Filologia biblică sau cunoaşterea limbii originare în care a fost scrisă Sfânta Scriptură: ebraică,

aramaică şi greacă.9. Hotărârile sinoadelor Ecumenice şi locale cu privire la cărţile Vechiului Testament la numărul

lor şi la valoarea lor pentru biserică.10. Operele Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti din care cunoaştem interpretarea directă a

textelor biblice. Aceste opere sunt pentru noi de o mai mare autoritate istorică şi morală.11. Operele isagogice şi exegetice care tratează problemele biblice din antichitate şi până azi.12. Critica textului sacru care este o disciplină mai nouă care caută să stabilească din mulţimea

variantelor de texte ceea care este mai probabil autentică.

B. Literatura Studiului Vechiului Testament- Cea mai veche scriere în domeniul literaturii biblice care tratează problema interpretării sensului

biblic este „ Cheia ” scrisă de Episcopul Meliton de Sardes prin sec. II. Nu s-au păstrat decât câtevafragmente.

- Teofil Episcop al Antiohiei ( + 185) „ Către Autolic ”, în cartea a treia face şi câteva referiri lavechimea Scripturii şi a Vechiului Testament.

- Sfântul Irineu Episcop de Lyon (+202) în cartea „Împotriva ereziilor” apără autoritatea SfinteiScripturi împotriva ereticilor ce o falsificau sau o contestau.

- Clement Alexandrinul în lucrările: „Îndemn către popoare”, „Stromata”, şi „Pedagogul” face apelşi reliefează autoritatea Sfintei Scripturi.

- Tertulian (+254) în lucrarea „Ad versus Marcione” abordează şi unele chestiuni de isagogiebiblică.

- Origen (+254) conducătorul Şcolii catehetice din Alexandria, adevăratul părinte al teologieicreştine şi unul dintre giganţii gândirii creştine din toate timpurile, a dezvoltat o deosebită activitate îndomeniul Biblic în lucrarea „Hexapla” în care a aşezat textul pe 6 coloane.

- Sfântul Ipolit din Roma (+240) a scris comentarii la unele cărţi biblice- Sfântul Dionisie din Alexandria (+264) a fost un mare exeget şi întemeietor al interpretării

spirituale a bibliei.

10

- Eusebiu de Cezareea (+340) are şi lucrări de exegeză şi comentarii biblice în lucrarea „Topica”face referire şi la unele scrieri ale unor localităţi biblice.

- Sfântul Atanasie (+373) ne-a lăsat comentarii la Psalmi, Iov, Cântarea Cântărilor, etc. Lui i seatribuie „Sinaxa Sfintei Scripturi” adică o primă încercare de introducere în sens mai restrâns. A fostfolosită ca un manual biblic alături de o altă Sinaxă atribuită Sf. Ioan Gură de Aur.

- Sfântul Ioan Gură de Aur (+407) a scris comentarii la Geneză, Psalmi, Isaia, Daniel, mai multecărţi din Noul Testament.

- Sfântul Vasile cel Mare (+379) a lăsat o admirabilă lucrare: „Hexaemeronul”, „Tratat desprecrearea lumii în 6 zile”, şi „Omilii la Psalmi”.

- Sfântul Efrem Sirul (+379) se remarcă ca exeget situându-se pe o linie moderată întreinterpretarea alegorică din Alexandria şi cea istorico-literară din Antiohia. A lăsat comentarii la: Pentateuh,Profeţii mari şi alte cărţi ale Vechiului Testament.

În Biserica apuseană primul exeget este Ilarie Coitiers (+366) cu un tratat asupra psalmilor.

- Fericitul Ieronim (+420) este cel care realizează vasta traducere din ebraică a VechiuluiTestament, care se numeşte „vulgata”. A scris comentarii la Facere şi profeţi, şi prefeţe la toate cărţileScripturii traduse în Vulgata.

- Fericitul Augustin (+430) pe lângă lucrările de conţinut dogmatic are şi câteva de cuprinsisagogico-istoric.

- Juliu Africanul (+552) face referire cu privire la autorii cărţilor Vechiului Testament la stil, lalimbă şi autenticitatea lor.

- Issidor de Sevilla în sec. VII se remarcă cu un „Etimologiarum” în 20 de volume.- Hugo de San-Victor (+1141) a scris lucrarea „Erudiţia Didascalii” care conţine şi mult material

isagogic.- Hugo de San-Caro a scris „Comentarii la Cărţile Vechiului Testament”.- De la Nicolae Lyranus (+1340) ne-a rămas lucrarea „Postilele” ca isagogie.- Sixtus de Sen, în 1569 a compus un vast tratat intitulat „Biblioteca Santa” în 8 capitole: 1.

Împărţirea cărţilor,2. Autorii cărţilor3. Interpretarea cărţilor4. Stilul cărţilor5. Însemnări despre vechile comentarii6. Însemnări despre comentarii la cărţile Noului Testament7. Combaterea ereziilor8. Combaterea ereziilor cu privire la Vechiul Testament

- Şonte Pogaminus sec XVI scrie „Introductionis ad sacras literas liber unicos”

Părintele introducerii este călugărul Richard Simon (+1712) el introduce metoda istorico-critică, elsepară introducerea Vechiului de cea a Noului Testament. Din cauza orientării prea raţionaliste a ajuns înconflict cu biserica. El este cel care a deschis calea raţionalismului biblic.

- Cel care inaugurează directiva critico raţionalistă este protestantul Johan Semler, sec. XVIII.

Împotriva adevărului istoric al Sfintei Scripturi se ridică cu vehemenţă şcoala raţionalistăextremistă din Tübingen, care reduce istoria biblică la nişte mituri primitive.

Cei mai de seamă reprezentanţi ai criticii negativiste au fost:Cristian Shtraus (+1875)Julius Welhausen (+1918)Graf Baudissin cu o „Introducere în cărţile Noului Testament” apărută la Laytin în 1901.

11

I. Gautier cu o „Introducere în cărţile Noului Testament” apărută în 1906Herman Gunkel „Literatura Israeliteană”Rudolf Kittel „Istoria Poporului Israel” apărută în 1912.

Împotriva criticii negativiste raţionaliste s-au ridicat autorii protestanţi şi catolici.Dintre cei protestanţi amintim: Kartzov (+1668) atacă vehement calea deschisă de Richard Simon;De partea romano catolică autorii s-au ţinut pe linia tradiţională pozitivă. Dintre aceştia amintim:- I. Jahn cu o „Introducere în cărţile Sfinte ale Vechiului Testament” apărută la Viena în 1739.- Fr. Kaule cu o „Introducere în Sfintele Scrieri ale Vechiului şi Noului Testament” apărută la Fraiburg în1899.- E. Cornnely cu „Istoria şi critica introductivă în cărţile Sfinte ale Vechiului Testament” în 3 volume,apărută la Paris în 1885 – 1887.- S. Kauvin cu „Lecţii de introducere generală asupra cărţilor Sfinte” apare în 1907.- Vigureaux cu un manual biblic în 4 volume apărut la Paris în 1864.- I. Kiringello cu „Despre cărţile istorice ale Vechiului Testament” apărută la Torino în 1845.- Ubaldo Ubaldi cu „Introducere în Sfintele Scripturi” apărută la Roma în 1878-1801.- D. M. Perolla cu „Introducere generală în Biblia Sfântă” apărută în 1952.

În Biserica Ortodoxă literatura isagogică a fost mai puţin productivă.La ruşi prima isagogie a apărut în 1897 fiind o traducere a lucrării lui Vigureaux. Între 1902-1907

la Cazan apare o introducere în 3 volume a lui Jungherov.La greci amintim:- Constantin Contagon „Introducere în Sfânta Scriptură” apărută la Atena în 1881.- Spiridon Papa Gheorghios „Introducere în Vechiul Testament”, apărută la Alexandria, 1910.- P. Bratiotis „introducere în cărţile Vechiului Testament” apărută la Atena în 1937.La bulgari a scris în perioada interbelică I. Marcovschi o „Introducere generală” apărută la Sofia în 1932şi o „Introducere în Sfintele Scripturi” în 1937.La sârbi amintim pe Duşan Glumaţi, Militinovici cu „Slujba celor 16 Profeţi”, Vasilievici cu „DespreMoise şi critica Pentateuhului”.La români- Şirul lucrărilor isagogice l-a deschis Timotei Cipariul cu lucrarea „Ştiinţa Sfintelor Scripturi” apărută laBlaj în 1854.- Nifon Bălăjescu „Introducere în Cărţile Sfintei Scripturi” apărută la Bucureşti în 1858- Arhimandrit Melchisedec „Introducere în Sfintele cărţi ale Vechiului şi Noului Testament” în 2 volumeapărută la Iaşi în 1860- Dr. Ilarion Puşcariu „Isagogia, adică introducere în cunoştinţele Sfintei Scripturi” apărută la Sibiu în1878.- I. Onciul „Manual de introducere în Sfintele cărţi ale Vechiului Testament” apărută la Cernăuţi în 1889.- I. Olariu „Introducere în cărţile Vechiului şi Noului Testament” apărută la Caransebeş, 1903- Dr. C. Chiricescu „Introducere în Sfintele cărţi ale Noului Testament”, Bucureşti, 1903- O lucrare vastă la nivelul introducerilor clasice a fost „Introducere în cărţile Vechiului şi NouluiTestament” a Dr. Vasile Tarnufsti, apărută la Cernăuţi în 1928.- Studii de isagogie s-au mai scris şi de către:Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Abrudan la SibiuPr. Prof. Univ. Dr. Emilian Corniţescu la BucureştiPr. Prof. Univ. Dr. Petre Simon la IaşiPr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă la Cluj Napoca.

12

7. Canonul Vechiului Testament

1. Noţiunea de “canon”

Termenul „canon” în limba română vine de la grecescul „” „canon” care la rândul lui estepreluat din limba ebraică „cane” care însemna un instrument de măsură, un liniar, întrebuinţat dearhitecţi şi topografi pentru măsurarea lungimii. Mai târziu termenul „cane” a primit un înţeles deîndreptar normă sau regulă. În greaca biblică Nou Testamentară termenul de canon este folosit cu înţelesulde regulă morală sau îndreptar al credinţei. În acest sens îl foloseşte şi Sf. Ap. Pavel atunci când scriegalatenilor: „Şi toţi cei ce vor umbla după dreptarul acesta, pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului luiDumnezeu.” (Gal 6,16). Termenul canon este întrebuinţat şi în alte compartimente ale religiei şi teologieicreştine. De ex. sub aspect juridic Sfintele Sinoade Ecumenice şi locale au stabilit anumite canoanedogmatice, morale şi de conduită. Acest înţeles îl are termenul atunci când se referă la o practică saurânduială creştină afirmând că este canonic sau necanonic. De asemenea termenul canon este folosit şi înTaina Sfintei Spovedanii. Penitentul primeşte de la preotul duhovnic după spovedanie un canon adică unîndreptar pentru viaţa lui personală atât în ceea ce priveşte rugăciunea cât şi conduita morală. În înţelesbiblic prin canon înţelegem catalogul sau lista cărţilor declarate de Biserica Creştină ca îndreptătoare saucălăuzitoare pentru viaţa religios-morală datorită faptului că acestea sunt inspirate, adică deţin o autoritateDumnezeiască. De aceea termenul „canonic” echivalează cu cel de inspirat sau divin.

2. Canonul Vechiului Testament văzut în lumina Noului Testament

Mântuitorul Iisus Hristos şi Sf. Apostoli cunosc şi recunosc canonul scripturii iudaice adică aVechiului Testament. Atât Mântuitorul Iisus Hristos cât şi Sfinţii Apostoli citează adesea din cărţileVechiului Testament atribuindu-le o origine şi autoritate Dumnezeiască. Ex. Mt. 21, 42 citează din Ps.118,22;

Mântuitorul reliefează caracterul sfânt, autoritativ şi profetic al cărţilor Vechiului Testament atuncicând afirmă: „Toate cele scrise despre mine în legea lui Moise, în profeţi şi Psalmi, trebuie să seîmplinească.” Lc. 24,44. La sfârşitul pildei bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, Mântuitorulevidenţiază: „Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi chiar dacă ar învia cineva din morţi tot nu vor crede.”Lc. 16,31. Sf. Ap. Pavel îi atrage atenţia ucenicului său Timotei pe care l-a desemnat episcop în Bisericadin Efes scriindu-i: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare,spre îndreptare şi spre înţelepţirea cea întru dreptate” II Tim. 3,16.

Aşadar Biserica creştină a preluat în totalitate întreg tezaurul Scripturii Vechiului Testament de laSinagoga iudaică şi l-a însuşit în totalitatea lui.

3. Originea canonului iudaic

Canonul Scripturii Vechiului Testament s-a format treptat. Începutul acestuia şi se leagă de vremealui Moise. În cartea Deuteronomului găsim următoarea dispoziţie: „Cuvintele acestei legi le-a scris Moiseîntr-o carte pe care a dat-o preoţilor celor ce purtau chivotul legământului precum şi bătrânilor lui Israelspre păstrare.” Dt. 31,9 iar în altă parte: „Luaţi cartea acestei legi şi puneţi-o în chivotul legământuluiDomnului ca să rămână ea acolo spre mărturie.” Dt. 31,26. Despre Iosua urmaşul lui Moise se relateazăacelaşi lucru: „Şi a scris Iosua cuvintele acestea în cartea legii lui Dumnezeu şi a luat o piatră mare şi apus-o acolo sub stejarul care era lângă locaşul sfânt al Domnului.” Is. 24,26. La fel s-a întâmplat şi cu

13

Samuel şi despre alţi oameni aleşi ai lui Dumnezeu în deosebi despre profeţi se relatează că ei au scriscuvintele lor înaintea Domnului şi le-au predat spre păstrare ca pe o carte a lui Iahve spre mărturiigeneraţilor ce vor venii.

Nu cunoaştem într-adevăr criteriile exacte după care evreii au selecţionat cărţile Sfinte şi le-audeosebit de cele profane. În tot cazul rolul important pentru stabilirea canonului Vechiului Testament l-auavut în prima fază preoţii slujitori la cortul mărturiei sau la Templu Sfânt iar mai târziu însuşi profeţii careau fost trimişi direcţi ai lui Dumnezeu şi-au scris mesajele lor tocmai ca să rămână o mărturie şi pentruposteritate. După întoarcerea din exilul babilonian un rol important în continuarea şi definirea canonuluibiblic l-au avut Preotul Ezdra şi funcţionarul Neemia.

Epoca inspiraţiei Vechiului Testament se încheie cu ultimul profet Maleahi, în jurul anului 400 îHr.după care se defineşte şi numărul cărţilor canonice ale Vechiului Testament, şi anume aşa cum îl avem azi,adică 39, iar după numărătoarea iudaică 22 în sensul de a fi identic numărul cărţilor biblice cu cel alliterelor alfabetului ebraic. De aceea pentru a da exact acest număr unele cărţi erau cuplate împreună.

4. Canonul Vechiului Testament în Biserica Creştină

Mântuitorul Iisus Hristos crea suspiciuni în faţa mai marilor religioşi ai timpului că nu respectălegea Vechiului Testament. Tocmai pentru a înlătura orice urmă de suspiciune în predica de pe munte,Mântuitorul face precizarea: „N-am venit să stric legea nici profeţii, N-am venit s-o stric ci s-o împlinesccăci adevărat vă spun vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din lege nu va trece,până ce se vor face toate.” Mt. 5,17-18.

Părinţii Apostolici, Apologeţii şi Sfinţii Părinţi de mai târziu citează adesea dar numai din cărţilecanonice ale Vechiului Testament întrebuinţând formula: „aşa zice Domnul” sau „zis-a Domnul”.

Cel dintâi autor bisericesc care ne dă catalogul cărţilor canonice este Apologetul şi EpiscopulMeliton de Sardes (+170). El relatează aceasta într-o scrisoare care o trimite lui Onisifor care spune căpersonal s-a deplasat în Ţara Sfântă tocmai pentru a se convinge despre canonul iudaic al Vechiuluitestament din surse sigure.

Sinodul din Laodicea, (360) prin canonul 59 stabileşte ca Biserica la lecturile cultice să seîntrebuinţeze numai cărţile canonice, iar în canonul 60 redă lista cărţilor canonice ale Vechiului Testamentşi ale Noului Testament care corespund cu cea de azi.

Sfântul Atanasie cel Mare în „Epistola 39 festivă” scrisă în 367 de asemenea menţionează cărţilecanonice faţă de cele necanonice sau anaghinoscomena.

Tot în sec. IV, Sfântul Chiril al Ierusalimului ne oferă un catalog al cărţilor sfinte în care suntcuprinse cărţile Vechiului şi Noului Testament care le avem şi noi azi.

Sfântul Epifanie din Cipru într-o scrisoare de la sfârşitul sec. IV, enumără şi el cărţile canonice aleVechiului Testament, care spune că la evrei sunt în număr de 22 datorită faptului că unele le-au unit dar înrealitate corespund cu numărul 39 a canonului nostru.

Fericitul Ieronim care personal s-a deplasat în Ţara Sfântă ca să înveţe limba ebraică şi apoi sătraducă Vechiul Testament din ebraică în latină, face precizarea că vechii evrei ţineau de Sfinte un numărde 39 cărţi, care ei le identificau cu cifra 22 după alfabetul lor pe care Fericitul Ieronim le traduce în latinăprefaţându-le cu un cuvânt înainte.

Fericitul Augustin ( +430) mai întâi Preot apoi Episcop de Hippo este primul care vine în dezacordcu tradiţia de până la el. El a început să susţină şi să justifice că toate cărţile Vechiului Testament tradusepentru prima dată în limba greacă în aşa numită lucrare „Septuaginta”, datorită faptului că ele au circulatprea multă vreme în Biserica Veche, au primit girul canonicităţii.Într-adevăr în traducerea Septuagintei pe lângă cele 39 de cărţi canonice mai întâlnim un grup de 10, şicâteva fragmente, necanonice. Această opinie a Fericitului Augustin a fost mai târziu confirmată de câtevaSinoade locale de la Hippo şi de la Cartagina, după care s-au impus ca hotărâri oficiale în sânul BisericiiApusene.

14

Prin sinodul de la Trident, Biserica romano-catolică, a declarat că în Vechiul Testament pe lângăcele 39 de cărţi protocanonice există şi un grup de cărţi deuterocanonice deci în total 46. Această hotărârea fost confirmată şi ridicată la rangul de dogmă în cadrul conciliului Vatican în 1871.

După apariţia reformei lui Luther sec. XVI aceştia şi urmaşii lui au înlăturat aşa zisele cărţideuterocanonice lăsând în canonul Vechiului Testament doar cărţile pe care le are şi sinagoga iudaică,acele protocanonice, în număr de 39 iar pe celelalte le consideră apocrife.

15

8. Inspiraţia Sfintei Scripturi

1. Caracterul inspirat al Sfintei Scripturi

Cauza pentru care Sfânta Scriptură este Sfântă şi canonică adică normativă pentru credinţă estetocmai faptul că ea a fost scrisă sub influenţa Dumnezeiască. Acest lucru reiese în primul rând din însăşimărturiile autorilor Sfinţi. Iată ce scrie Moise în acest sens în cartea Exodului: „Atunci a zis Domnul cătreMoise: scrie aceasta într-o carte să fie spre aducere aminte” (Ex. 17,14). În deosebi în cărţile profeticeîntâlnim expresii de genul acesta: „aşa grăieşte Domnul” sau „fost-a cuvântul Domnului către mine” sau„zis-a Domnul” etc. deci iată că toţi profeţii mărturisesc că ei scriu în numele lui Dumnezeu. Împăratul şiProorocul David precizează şi el: „Duhul Domnului a grăit întru mine şi cuvântul său a fost pe limba mea”(II Rg. 23,2)

Oamenii lui Dumnezeu şi îndeosebi proorocii au fost expuşi multor privaţiuni, umiliri şi prigoaneîn timpul exercitării activităţii lor misionare dar cu toate acestea ei nu au cedat fiindcă au consideratchemarea lui Dumnezeu mai presus decât orice obstacol.În acest caz este de remarcat profetul Ieremia care întâmpină enorm de mult obstrucţii din parteaconducerii şi a mai marilor zilei, încât la un moment dat profetul într-o stare aproape de disperare ajungesă-şi blesteme ziua de naştere cf. Ir. 20,14; De asemenea este aproape pe punctul de a fi linşat de mai mariizilei şi condamnat la moarte, cf. Ir. 26,8.Profetul Amos reliefează faptul că mai presus de toate greutăţile întâmpinate în misiunea lui se situeazămesajul din partea lui Dumnezeu: „Dacă leul mugeşte cine nu se va înfricoşa? Şi dacă Domnul grăieştecine nu va prooroci?” cf. Am. 3,8.

La fel şi Noul Testament reliefează caracterul inspirat al Vechiului Testament în primul rând chiarMântuitorul în disputa cu saducheii care nu credeau în înviere invocă un text, tocmai datorită caracteruluisău inspirat, din cartea exodului cap. 3 v. 6: „Iar despre învierea morţilor oare n-aţi citit când va spus vouăDomnul când zice: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Issac şi Dumnezeul lui Iacov,Dumnezeu nu este al morţilor ci al viilor”. (Mt. 22,31-32).

De asemenea într-o altă situaţie în disputa cu fariseii Mântuitorul invocă un text din carteaPsalmilor, cap. 109, v.1, în sprijinul mesianităţii sale: „Atunci de ce David îl numeşte pe el Domn cândspune: Zis-a Domnul Domnului meu şezi de-a dreapta mea până eu voi pune pe vrăjmaşii mei aşternutpicioarelor tale.” Cf. Matei 22, 43-44.

Sf. Ap. Pavel îi reaminteşte ucenicului său Timotei pe care l-a desemnat episcop în Efesurmătoarele” : Toată scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spreîndreptare şi spre înţelepţirea cea întru dreptate.” (II Tim. 3,16). De asemenea Sf. Ap. Petru, în a doua saepistolă, atrage atenţia: „Să ştiţi mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte dupăsocotinţa fiecăruia pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului ci oamenii cei sfinţi ai luiDumnezeu au grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt. (II Pt. 1, 20-21).

Întreaga tradiţie iudaică în frunte cu cei 2 reprezentanţi ai culturii ebraice din perioadaintertestamentară, adică Iosif Flaviu şi Filon din Alexandria recunosc şi confirmă caracterul inspirat alscrierilor Vechi-testamentare.

De asemenea Sfinţii Părinţi ai bisericii începând cu părinţii apostolici, apologeţii, părinţii veaculuide aur şi în continuare, vor afirma în unanimitate caracterul divin şi inspirat al Vechiului Testament.Interesant că Sfinţii Părinţi numai atunci când citează din cărţile canonice folosesc expresii introductive ca:„Scris este” sau „Scriptura zice” sau „Domnul zice” sau „Spiritul profetic zice” iar când citează din celenecanonice nu mai folosesc aceste expresii. Dionisie Areopagitul numeşte Scriptura Vechiului Testament„Ilustruţiune Divină”.

16

Fericitul Augustin numeşte Sfânta Scriptură „Manuscrisul lui Dumnezeu trimis oamenilor” Sf.Grigorie cel Mare numeşte Scriptura „Scrisoarea pe care Dumnezeu a adresat-o făpturilor sale”. Sf. JustinMartirul şi Filosoful numeşte Scriptura în sens metaforic „Chitara la care cântă Dumnezeu”. Origen zice:„Scripturile Sfinte nu sunt simple opere ale oamenilor ci acestea s-au scris din îndemnul Duhului Sfânt cuvoinţa Tatălui prin lucrarea Fiului”.

2. Noţiunea inspiraţiei

Mai întâi trebuie să afirmăm că Sfânta Scriptură este rezultatul cooperării a 2 cauze: Dumnezeu şiomul. Sfânta Scriptură este în primul rând cuvântul lui Dumnezeu şi nu al omului, prin urmare autorulprincipal al Sfintei Scripturi este Dumnezeu iar omul este autorul secundar. Aşadar prin inspiraţia divină aSfintei Scripturi înţelegem înrâurirea pe care Dumnezeu o face asupra scriitorului sfânt, în primul rândluminându-i mintea ca să priceapă descoperirea ce i se comunică, în al doilea rând încălzindu-i inima caaceste adevăruri să le primească cu dragoste, plăcere, şi în al treilea rând determinându-i voinţa ca acesteadevăruri să le transmită spre a rămâne mărturie poporului. Inspiraţia acţionează asupra celor trei facultăţimintale ale omului: raţiune, sentiment şi voinţă.

3. Natura inspiraţiei biblice

În acest proces al inspiraţiei dumnezeieşti se pune întrebarea şi se aşteaptă răspunsul: care estemodalitatea cooperării dintre Dumnezeu şi autorul scrierilor sfinte? În primul rând trebuie să ţinem cont deurmătoarele afirmaţii:- supranaturalul respectiv Dumnezeu care operează cu mijloace supranaturale nu distruge naturalul nu-lanihilează ci îl fortifică, îl desăvârşeşte.- în cazurile în care Dumnezeu comunică adevăruri mai înalte sau sublime putem vorbi de o inspiraţiepozitivă iar în cazul când autorul Sfânt se mărgineşte la comunicarea unor adevăruri fireşti, naturale, dinviaţa cotidiană atunci inspiraţia divină se mărgineşte la existenţa autorului de a-l feri de greşeli şi atunciavem de-a face cu o inspiraţie negativă.

4. Extensiunea inspiraţiei

Din păcate cu referire la această temă s-au făcut 2 greşeli enorme ambele fiind situate la extremă.În primul rând au fost unii care au susţinut inspiraţia verbală, şi anume că întreaga Scriptură a fost dictatăde Dumnezeu autorilor Sfinţi ori acest lucru nu se poate susţine. La polul celălalt unii învaţă că inspiraţiase reduce numai la anumite locuri mai grele din cărţile Sfinte şi această extremă este greşită.

5. Adevărul Sfintei Scripturi

Din caracterul inspirat al Sfintei Scripturi rezultă adevărul ei. Aşadar dacă Scriptura este cuvântullui Dumnezeu, este cu neputinţă ca în ea să se afle greşeli deoarece Dumnezeu nu poate nici să înşele nicisă se lase înşelat. Prin urmare decurge logic, clar imposibilitatea Scripturii de a greşii tocmai datorităcaracterului ei inspirat.

a. Dumnezeu este fiinţa infinită atotştiutoare, omul este fiinţa mărginită relativă. Pentru ca omulsă-l înţeleagă pe Dumnezeu trebuie să se coboare spre noi, să se micească ca să îl putem pricepe. De aceeaDumnezeu vorbeşte, se face perceptibil simţurilor umane.

17

b. Acest adevăr absolut al lui Dumnezeu intră în cadrele relativului în care ne găsim noi oameniide aceea nu este de mirare când acest adevăr nu este înţeles de unii oameni.

c. În concluzie totuşi Sfânta Scriptură nu se contrazice pentru că este cuvântul prin excelenţă al luiDumnezeu numai în minţile unora care suferă de contradicţii.

9-12. Istoria Textului Biblic

1. Integritatea textului biblic

După ce am vorbit de inspiraţia şi canonicitatea Sfintei Scripturi, se pune o altă întrebare: oaretextul biblic ieşit din mâna Sfinţilor Părinţi s-a transmis până în zilele noastre integral, oare deţinem noitextul biblic autentic sau nu?

Trebuie avut în vedere că acest text biblic a fost transcris, multiplicat, tradus, în mai multe limbi şidiferite condiţii. În acelaşi timp trebuie consemnat faptul că în decursul mileniilor s-a bucurat de graţie darşi de prigoană. Ea a fost tălmăcită dar şi răstălmăcită. Pentru a ne putea documenta în această privinţătrebuie mai întâi să distingem în Sfânta Scriptură două elemente:

a) elementul esenţial sau dumnezeiesc sau dogmaticb) elementul formal sau verbal sau omenesc.

Pe baza acestor două elemente putem vorbi de o integritate materială sau dogmatică a Scripturii pede o parte, şi pe de altă parte de o integritate formală sau verbală.

Pentru stabilirea integrităţii Sfintei Scripturi trebuie să ne folosim de 3 mijloace:1. în primul rând compararea variantelor textului original2. compararea textului traducerilor vechi cu textul de azi3. compararea citatelor sau textelor biblice folosite de Sfinţii Părinţi în scrierile lor cu textul biblic de

azi.Prin aceste 3 mijloace din fericire critica textuală a Bibliei a ajuns la concluzia că integritatea

dogmatică sau materială a Sfintei Scripturi s-a păstrat în schimb pe ici pe acolo, integritatea formală sauverbală a suferit mici modificări.

2. Limba originală a cărţilor Vechiului Testament

Majoritatea cărţilor canonice ale Vechiului Testament s-au scris în limba ebraică cu excepţia unorpărţi sau fragmente din Ieremia, Daniel şi Ezdra, care au fost scrise în limba aramaică.

Limba ebraică a fost folosită în orient încă de pe vremea patriarhului Avraam, de toţi descendenţiiacestuia şi până la robia babiloniană în 586 îHr. Limba ebraică face parte din familia limbilor semite.Câteva caracteristici ale limbilor semite şi ebraice sunt:

- scrierea începe de la dreapta la stânga- în scriere se foloseau numai consoane, vocalele subînţelegându-se- sunt sărace în cuvinte, verbele şi substantivele au la bază un radical sau o temă formată de obicei

din trei consoane respectiv două trei silabe.

După ce evreii au fost deportaţi în Babilonia ei au trebuit să se integreze în realităţile politice deacolo, aşa că ei au întrebuinţat limba aramaică care făcea parte tot din familia limbilor semite.

După întoarcerea in exil ei s-au întors acasă cu limba aramaică. În sec. V-VI dHr. o serie de rabinievrei au simţit pericolul ca limba ebraică ieşită din uz şi formată numai din consoane să nu mai poată fiutilizată nici măcar de rabini. Atunci s-a pus problema înfiinţării şi introducerii vocalelor în limba ebraică.

3. Istoria şi autoritatea critică a Textului sfânt

18

Trebuie să precizăm faptul că manuscrisele originale ale Sfintei Scripturi s-au pierdut. În schimbavem copii sau reproduceri după aceste texte originale. Cel mai vechi manuscris biblic a fost din sec IX alerei creştine. Au fost unele fragmente puţin mai vechi.

Începând cu jumătatea secolului trecut ( XIX) după descoperirile de la Marea Moartă studiilebiblice au intrat în posesia unor texte cu o vechime mai mare de o mie de ani, datează din sec. II îHr. şi secIII dHr. În apropierea Mării Moarte înspre pustiul Iudeii la N-V de marea Moartă s-au descoperit acestemanuscrise în: Wodi Qumran, Wodi Mura-a-bat, Kirbet Mird.

Din aceste descoperiri s-au putut recupera aproape în totalitate textele Vechiului Testament.Valoarea acestor descoperiri sunt deosebit de importante pentru noi deoarece comparând aceste texte dinsec. II îHr. cu textele care le avem azi constatăm că avem o mărturie evidentă pentru păstrarea integrităţiidogmatice a textului biblic.

4.Cele mai vechi traduceri ale Vechiului Testament

Cea mai veche traducere a Sfintei Scripturi şi totodată cea mai veche transpunere într-o altă limbăeste Septuaginta care poartă numele şi de traducerea alexandrină, scrisă prescurtat Rxx. Informaţii despreaceastă traducere găsim în Ep. Pseudo Aristea a faraonului Egiptului Ptolomeu Filadelful sec. III îHr. Înaceastă Epistolă se relatează că bibliotecarul regal din Alexandria îl sfătuieşte pe Ptolomeu să dispunătraducerea legii iudaice în limba greacă pentru a o deţine în biblioteca respectivă. Faraonul primeşte acestsfat şi îl trimite pe Aristea la Palestina ca să ceară de la arhiereul Eleazar un exemplar din Tora plus 72 debărbaţi pricepuţi câte 6 din fiecare seminţie pentru a realiza traducerea textului Torei din ebraică în greacă.Solicitarea faraonului este îndeplinită cu promptitudine. Ajunşi în Alexandria cei 72 de bărbaţi sunt aşezaţipe Insula Faros unde se apucă de lucru, ceea ce a fost miraculos relatează această Epistolă, exact în 72 dezile au terminat traducerea Torei şi că toate cele 72 de exemplare erau identice, de aici rezultă traducereainspirată. Această Epistolă are o oarecare doză de legendă, dar în esenţă exprimă o realitate, dorinţaevreilor din Alexandria de a obţine o traducere a Torei în greacă deoarece limba ebraică nu mai era în uzla ei. O altă certitudine este că lucrul acesta s-a întâmplat în sec. III, pe vremea lui Ptolomeu Filadelful.Adevărul este că această traducere a durat mai mult: din sec. III până în sec. II cuprinzând şi cărţilenecanonice de a căror existenţă nu se ştie decât din sec II. Această traducere sub denumirea de Septuaginta,a început să se răspândească în spaţiul iudaic. După apariţia creştinismului, Septuaginta este adaptată decreştini însă deasupra ei planau divergenţe în sensul că Septuaginta s-a îndepărtat de textul original. Evreiifanatici au luat o atitudine dură faţă de Septuaginta, declarând că actul traducerii Torei în greceşte a fostun act umilitor şi profanator: „Şi a fost grozavă ziua aceea ca şi ziua în care s-a făcut viţelul de aur”.Pentru creştini Septuaginta avea din ce în ce o mai mare autoritate. Utilizarea pe o scară tot mai largă aSeptuagintei în primele veacuri creştine a făcut să apară mai multe copii şi în acelaşi timp mai multevariante încât a apărut acuzaţia că textul Septuagintei conţine multe greşeli şi că pe unele locuri estecorupt. Acest fapt l-a determinat pe Origen să adune toate traducerile, să le compare şi să scoată la ivealădiferenţele aşa apărând lucrarea Hexapla pe 6 coloane:

Coloana I – litere ebraiceColoana II – litere greceştiColoana III – traducerea lui AchilaColoana IV – traducerea lui SimahColoana V – însăşi textul SeptuaginteiColoana VI – traducerea lui Teodoţion

Hexapla – este o lucrare imensă pentru vremea aceea: 50 de volume, 12000 de pagini de aceea nua putut fi copiată. Exemplarul original s-a distrus în flăcări cu ocazia cuceririi Cezareei de mahomedani în632. Totuşi Septuaginta s-a păstrat pentru că Eusebiu de Cezareea a copiat coloana Septuagintei dinHexapla.

19

Cele mai vechi manuscrise păstrate din Septuaginta sunt: Codicele Vatican din sec. IV; CodiceleAlexandrin din sec IV; Codicele Sinaiticus din sec. IV; şi Codicele Sfântului Efrem din sec V. Cea maiveche ediţie a Septuagintei este cea din Poligrota din Alcola 1514-1517.

Cea mai recentă ediţie este cea a lui Rahels apărută în 1935 prima dată şi apoi reeditată aproapedin 2 în 2 ani.

5. Alte traduceri greceşti ale Vechiului Testament

După ce evreii au respins traducerea Septuagintei s-a simţit nevoia înlocuirii cu altele. Dintretraducerile cele mai importante din ebraică în greacă amintim:

a) Traducerea lui Achila – un păgân originar din Sinope din ţinutul Pontului. S-a încreştinat darpe vremea împăratului Adrian fiind încredinţat de acesta cu lucrările de reconstruire a Ierusalimului afăcut cunoştinţă cu iudeii. Pentru a se răzbuna pe creştini trece la iudaism făcând o traducere a VechiuluiTestament din ebraică în greacă mergând până la servilism faţă de pretenţiile iudaice întrucât traducerealui este o traducere anticreştină.

b) Traducerea lui Simah – după a doua jumătate a sec. II. Acesta a fost de neam samarinean trecutla iudaism. Această traducere nu este atât de servilă ca a lui Achila şi pe alocuri face o traducere liberă,este o traducere elegon.

c) Traducerea lui Teodoţion – pe timpul împăratului Comodus 180-183 dHr. Teodoţion ţine ocale de mijloc între cea a lui Achila şi cea a lui Simah.

6. Targumele

Termenul targum în ebraică înseamnă traducere liberă sau parafrazare. Ştim că după cucerirearegatului de Sud de către babilonieni în 580 îHr. majoritatea populaţiei a fost deportată acolo. Aceasta atrebuit să se adapteze condiţiilor sociale din cadrul noului imperiu. Au trebuit să înlocuiască limbamaternă cu aramaica. Faptul acesta a necesitat şi transpunerea textului Sfânt într-o astfel de limbă.Targumele sunt nişte parafrazări ale textului Sfânt din ebraică în aramaică. În unele locuri aceste traducerise îndepărtează atât de mult de original şi rezultă comentarii.

a) Targumul lui Onkelos compus în Ţara Sfântă în sec. I – II dHr. Se mai numeşte şi TargumulBabilonean deoarece a fost adaptat de şcoala rabinică din Babilon. Cuprinde cele cinci cărţi ale lui Moise.Tradiţia spune că Onkelos a fost discipol al lui Gamaliel.

b) Targumul lui Ionatan definitivat în sec. V şi este şi mai îndepărtat de original.c) Targumul lui Pseudo Ionatan sau Ieruşalmi I care cuprinde Pentateuhul plin de fabule şi greşeli.

Limba este plină de neologisme greceşti, ebraice, şi persane.d) Targumul Ieruşalmi II cuprinde fragmente din Pentateuh şi datează din sec. VII.Se mai cunosc şi alte targume la: Psalmi, Iov, Pildele lui Solomon, Rut, Estera, Cântarea Cântărilor,şi Eclesiastul.

7. Traducerile latine

a) După ce creştinismul s-a răspândit şi la popoarele din Apus, care vorbeau limba latină, s-asimţit nevoia ca Sfânta Scriptură să fie tradusă şi în limba lor. Cine şi când s-a făcut prima traducere latinănu se cunoaşte. Fapt sigur este că, creştinismul ajunge în apus în sec. I şi că, pe timpul lui Tertulian (+240)şi al Sf. Ciprian (+258), creştinii foloseau o traducere latină. Pe timpul fericitului Augustin se pare căexistau mai multe traduceri. Fericitul Augustin spune că între alte traduceri să se prefere Itala, fiind maiexactă. Numirea de Itala dată acestei traduceri vechi, după fericitul Augustin, a rămas până în zilelenoastre. Nu se poate şti nici timpul, nici locul, nici autorul acestei traduceri. În ce priveşte timpul, criticii

20

sunt de acord că traducerea a fost făcută pe la jumătatea sec. II. Unii presupun că locul traducerii ar fi înAfrica proconsulară, fiindcă în Italia nu s-a simţit nevoia unei traduceri latine, deoarece în sec. I şi II,limba bisericească era încă greaca. Această nevoie s-a ivit mai curând în Africa, unde poporul nu ştialimba greacă, dar unde se vorbea curent limba latină vulgară. Alţii cred că traducerea s-a făcut în Italia, deunde şi-a luat şi numele de Itala. Traducerea s-a făcut după Septuaginta, ceea ce vede din grecismelelimbii şi din construcţiile gramaticale greceşti.

b) Diferitele variante de texte apărute în latină l-au determinat pe Papa Damasus să-l cheme peFericitul Ieronim să interpreteze o lucrare de traducere a Bibliei direct din limba ebraică în latină. FericitulIeronim a plecat în Ţara Sfântă şi s-a stabilit la Betleem unde timp de aproape 10 ani învaţă limba ebraicăşi se familiarizează cu obiceiurile iudaice. În 390 începe traducerea Vechiului Testament după originalulebraic în latină. Lucrarea durează timp de 15 ani până în 405. Interesant că această traducere din ebraicăeste primită de conducerea bisericii şi de populaţia de rând cu rezervă, cu critică. Împotriva ei a reacţionatFericitul Augustin. La scurt timp traducerea a fost primită de tot mai multă lume pe considerentul că a fostscrisă într-o limbă mai accesibilă, latina uşoară. Datorită desei şi vastei întrebuinţări traducerea Ieronimă aajuns în scurtă vreme cea mai populară, mai uzuală rămânând cu numele de Vulgata.

Datorită întrebuinţării ei într-o scară largă, datorită multor copieri care s-au făcut, au datnaştere unor greşeli, unor interpolări care ameninţau însăşi conţinutul textului. De aceea la câteva secole s-a impus o rescriere a vulgatei. Primul a fost învăţătorul Alcuin în sec. XI. După aceea s-au încercat în secXIII şi în continuare dar nu s-a reuşit la identificarea textului original. Cu toate acestea Sinodul Tridentinîn 1546 a declarat textul vulgatei ca text oficial şi autentic al Sfintei Scripturi pentru Biserica Apuseană.Cei mai vechi codici datează din sec. VII - VIII unde s-a păstrat Vulgata.

8. Traducerile siriene

Limba siriană este o ramură a limbii semitice. Centrul culturii siriene este Edesa, unde auexistat două şcoli celebre una siriană şi una persană. În primul mileniu creştin sirienii au apelat lamonofizitism, iar perşii la nestorianism. Sirienii au avut de timpuriu o traducere a Sfintei Scripturi pe careo numeau Peşitto, care înseamnă „simplu”. Nu putem şti cu precizie unde şi când s-a realizat, ceea ceconstatăm este că în sec. IV era considerată ca o limbă destul de veche. Majoritatea specialiştilor spun căs-a realizat în sec. II în Edesa. Traducerea ei se presupune că s-a făcut după textul ebraic.

Prin sec VI Filoxen încredinţează horepiscopului Policarp efectuarea unei traduceri a VechiuluiTestament şi Noului testament după Septuaginta. Deoarece Peşitto era întrebuinţată de sirienii ortodocşiaceastă traducere fiind cerută de sirienii iacobiţi. Din aceasta s-au păstrat numai câteva fragmente.

9. Alte traduceri vechi ale Sfintei Scripturi

a) Traducerile copte sau egiptene.Limba coptă sa dezvoltat din vechea egipteană, face parte din familia limbilor hamitice înrudită

cu limbile semitice. Limba coptă avea 5 dialecte:1. Dialectul sahidic sau teban2. Dialectul bohairic vorbit în Nord3. Dialectul faiumic vorbit în regiunea Fajun4. Dialectul memfitic propriu-zis în Memfis5. Dialectul acmimic vorbit în PersepolisAceste dialecte au fost în uz deodată. Sunt indicii că în toate aceste dialecte s-au făcut traduceri

ale Sfintei Scripturi deoarece ni s-au păstrat până astăzi fragmente. Se presupune că aceste traduceri s-aufăcut în sec. II – III deoarece Sfântul Antonie părintele vieţii monahale din părţile Egiptului citează dincele 2 testamente biblice şi el nu cunoştea greaca nici latina.

b) Traducerea armeană.

21

La început Biserica armeană se folosea de limba siriană. Cea dintâi traducere a făcut-oPatriarhul Isaac ajutat fiind de învăţătorul Mesrob inventatorul alfabetului armean. Traducerea în armeanăs-a făcut după Peşitto.

c) Traducerea georgiană sau gruzină.Poporul georgian a primit creştinismul de la armeni în sec. IV. Traducerea armeană spune că

acelaşi Mesrob a introdus şi alfabetul georgian şi a făcut o traducere în limba georgiană după armeană.d) Traducerea etiopianăCreştinismul în Etiopia a fost răspândit de Frumenţiu şi Edesiu în sec. IV. În sec. V Biserica

Etiopeană era în plină înflorire. Biblia a fost tradusă de Frumenţiu în sec. IV potrivit tradiţiei. Traducereas-a făcut după Septuaginta.

e) Traducerea goticăGoţii au primit creştinismul pe vremea când treceau prin teritoriile Subcarpatice în timp ce

aveau ca Episcop pe Wulfila ( 310 – 380 ), care a alcătuit alfabetul, născut pe teritoriul Daciei din părinţicreştini, dar apoi a trecut la arianism. Fragmente din această traducere ni s-a păstrat în Codex Ageteus –Upsalensis. Traducerea s-a făcut după Septuaginta.

f) Traducerile slavone.Apostolii slavilor au fost fraţii Chiril şi Metodiu care în sec. IX au depus o vastă misiune de

încreştinare a popoarelor din Balcani. Au tradus pentru prima dată Biblia în paleoslavă.

10. Traducerile mai noi ale Sfintei Scripturi în limbile europene

Prima ediţie slavonă tipărită a Bibliei a fost în 1581 la Ostrog în Volhimia. La începutul sec. IX,se înfiinţează societatea biblică la Petersburg unde se tipăreşte în 1712 Biblia în limba rusă.

În limba ucraineană prima tipărire este la Pociaev în 1798. La sârbi Vechiul Testament estetipărit la Belgrad în 1868. În limba cehă a fost tipărit la Praga în 1848. În limba Bulgară, VechiulTestament s-a tradus şi tipărit în 1862 la Constanţa iar întreaga Biblie la Constanţa în 1868.

La polonezi Biblia este tradusă şi tipărită în 1563. În italiană prima traducere a Bibliei apare în1471 în Veneţia. Prima Biblie franceză apare la Paris în 1487. În limba spaniolă apare în 1790. În limbagermană apare în 1778. În limba germană primele încercări de traducere a Bibliei se fac încă din sec. X,dar traducerea Bibliei în germana literară se va realiza în sec. XVI de Martin Luther care în 1522 – 1533 atipărit 5 ediţii în limba germană literară.

La englezi prima traducere o face pre-reformatorul John Whicliff, dar această traducere va fiaprobată pentru tipărire abia în sec. XVIII. În limba suedeză apare în 1540. În limba olandeză apare în1550.

Cea dintâi traducere a Bibliei în limba maghiară a fost făcută de protestantul Gaşpar Caroli şis-a tipărit pe cheltuiala lui Sigismund Racoczi în 1591. Catolicii unguri vor tipării pentru prima dată laViena în 1826 prin traducerea lui Joan Kalvin.

ATENțIONARE! Lipsesc traducerile în limba franceză, italiană, spaniolă, portugheză, suedeză șiolandeză.

11. Biblia în limba română

Primele încercări de traducere a cuvântului Sfânt în limba română datează din sec. XV şi seidentifică cu aşa zisele texte rotacizante, texte maramureşene: Psaltirea Şcheiană, Codicele voroneţian.

Primele tipăriri ale cuvântului Sfânt în limba română se identifică cu Psaltirea lui Coresi în 1568,1570 şi 1577. De asemenea o veche traducere a Bibliei în română se identifică cu Palia de la Orăştie caredatează din 1581, cuprinde primele două cărţi ale Pentateuhului. În prefaţa Paliei se spune de fapt că se dă„ pre limba românească 5 cărţi ale lui Moise Proorocul, 4 cărţi ce se cheamă împărăteşti şi alţi câţiva

22

prooroci”. Palia de la Orăştie s-a descoperit în comuna Lazu, jud. Bistriţa. Unii cred că s-au tipărit numaicărţile lui Moise, alţii tot Vechiul Testament. În Prefaţa Paliei de la Orăştie găsim pentru prima datăcuvântul „român”. Colaboratorii care au lucrat la această traducere: Efrem Zocan, dascăl al dăscăliei,Ştefan Herce, propovăduitor al Evangheliei lui Hristos, Moise Peştisel propovăduitor al Evangheliei înLugoj, Archirie, protopopul Hunedoarei. Traducerea s-a făcut din limba greacă, ebraică şi sârbă. NicolaeIorga susţine că traducerea s-a făcut din slavă dar nu este adevărat.

Şirul traducerilor şi tipăriturilor româneşti este continuat în sec. XVI cu Psaltirea de la Bălgrad în1661 sub Mitropolitul Simion Ştefan ( Noul Testament de la Bălgrad în 1648.) Piatra de temelie acuvântului Sfânt în limba românească se pune odată cu tipărirea de la Bucureşti a lui Şerban Cantacuzinoîn 1688. Traducătorul acestei Biblii a fost Arhiereul Gherman din Nisa Capadochiei, Episcopul Mitrofanal Huşilor, iar meşteri tipografi fraţii Radu şi Ştefan Greceanu, au fost şi traducători în acelaşi timp.Nicolae Iorga spune că Biblia este: „cel dintâi document de limbă literară stabilită pe înţelesul tuturorromânilor”.

A doua traducere a Bibliei în română s-a făcut la Blaj în 1795 începută de Episcopul Petru PavelAron, continuat de Samuil Micu Clain şi de Episcopul Ioan Bob.

Următoarea ediţie în limba română este scoasă de societatea biblică rusească la Petersburg în1819.

Următoarea ediţie este Biblia de la Buzău în 1854 sub Episcopul Filotei, în 5 volume.Următoarea ediţie a Bibliei este Biblia lui Şaguna care a văzut lumina zilei cu ocazia Rusaliilor

din 1858, ediţie ilustrată.Următoarea ediţie a fost scoasă de societatea biblică Britanică, la Budapesta în 1863.În 1913 la Bucureşti apare pentru prima dată Mica Biblie tipărită de Episcopul primat Nicodim.

În 1914 apare iarăşi o ediţie a Bibliei integrală cu aprobarea Sinodului.În 1936 apare o nouă ediţie la traducerea căreia s-au ostenit Gala Galaction şi Vasile Radu. În

1936 la mănăstirea Neamţ apare Biblia ilustrată, ilustraţi la care au contribuit I. Ştefănescu. În 1938 esterealizată o nouă ediţie îmbunătăţită a Bibliei. O altă ediţie în 1944 sub Patriarhul Nicodim al României.Următoarea ediţie a fost în 1975. Apoi în 1982 sub patriarhul Justin. În 1988 cu ocazia împlinirii a 300 deani de la tipărirea Bibliei din 1688 a apărut o nouă ediţie, s-a reeditat Biblia lui Şerban Cantacuzino.

ATENțIONARE! Lipsesc edițiile din ‘44, perioada comunistă și de după Revoluție.

23

ISAGOGIA SPECIALĂ

13. Pentateuhul - prezentare generală

1. Numele Pentateuhului: Primele 5 cărţi din Vechiul Testament ce-l au ca autor pe Moise rezultăPentateuhul. Cuvântul pentateuh are origine grecească = cinci, = volum sau carte. În ebraicăPentateuhul poartă denumirea de Tora sau Legea.

La evrei cărţile biblice poartă denumirea primelor cuvinte cu care încep: Bereşit, Bara, Elohim.2. Importanţa Pentateuhului: este de-a dreptul covârşitoare deoarece el stă la temelia întregii religii

revelate. Pe Pentateuh se sprijină întreagă ordinea dogmatică atât a vechiului Testament cât şi a NouluiTestament. Având în vedere Pentateuhul, restul Scripturii şi îndeosebi Noul Testament este urmareafirească a celor cuprinse în Pentateuh. Prin urmare creştinismul întemeiat de Mântuitorul Iisus Hristos dinpunct de vedere istoric stă au cade odată cu Pentateuhul.

În Pentateuh găsim principalele învăţături dogmatice şi morale, găsim prezentată originea vieţii şi alumii, unitatea de origine a lumii, fraternitatea, căderea în păcat ca motivare răscumpărarea şi venirea luiMesia.

3. Unitatea Pentateuhului: reiese din unitatea adevărurilor ce le cuprinde sau le relatează şi unitateaautorului. Această unitate răzbate îndeosebi din trei idei principale pe care le găsim ca un fir roşu traseprin toate cărţile Pentateuhului: a) ideea mesianică, a trimiterii unuirăscumpărător.

b) separarea poporului ales de celelalte neamuri ale lumii antice spre a fi sub directa grijă a luiDumnezeu c)dreptul divin şi istoric al poporului Israel asupra Canaanului sau asupra Ţării Sfinte. De asemenea unitateaPentateuhului ca lucrare transpare şi din felul de istorisire a autorului. În prima carte la care autorul n-afost martor al evenimentelor, relatările sunt făcute în chip rezumativ, pe când în celelalte cărţi relatările,explicaţiile şi precizările se fac cu lux de amănunte dovadă că autorul a fost prezent la toate acesteevenimente.

Un alt indiciu este caracterul lingvistic, anumite particularităţi şi arhaisme ale limbii care nu pot fiexplicate dacă nu admite mai mulţi autori.

24

14-15. Cuprinsul Pentateuhului

1. Facerea sau Geneza

Cartea Facerii se împarte în 2 părţi:Partea I este precedată de o introducere şi anume cap. 1 şi primele 3 versete din cap. 2. Aici

se arată că întreaga existenţă îşi are obârşia în creaţia lui Dumnezeu. Tot ceea ce există a fost adus deDumnezeu din nefiinţă la existenţă. Cap. 1 al Genezei ne prezintă aşadar geogonia şi cosmogonia, adicăcrearea universului în general şi crearea pământului în special.

Partea I a Genezei începe de la cap. 2, v. 4 şi ţine până la cap. 11 inclusiv. Aici în generalni se relatează despre pregătirea mântuirii făcute de către Dumnezeu în chip general sau universal adicăasupra întregi lumi. Etapele principale ale acestei pregătiri sunt:

- înmulţirea şi dezvoltarea familiei primilor oameni- fratricipiul lui Cain- înmulţirea răutăţilor pe pământ- potopul- alegerea lui Noe şi a familiei sale pentru păstrarea monoteismului şi pentru continuarea neamului

omenesc- alegerea lui Sem fiul lui Noe- alegerea lui Terah tatăl lui Avraam- alegerea lui Aaron pentru a menţine trează credinţa adevărată şi nădejdea mântuirii în lumea antică

Partea a II-a a Genezei cap. 12-50, arată cum Dumnezeu în chip special a pregătit omenireaprin alegerea lui Avraam şi prin grija deosebită arătată poporului care s-a dezvoltat din el. Faţă de acestpopor Dumnezeu s-a comportat ca un adevărat Părinte faţă de copii săi, aşa se explică desele teofanii( arătări ale lui Dumnezeu ) către unii dintre cei aleşi ai Săi, cum au fost Avraam, Iacov, etc.

2. Exodul sau Ieşirea

Numele cărţii vine de la evenimentul care se tratează în carte şi anume ieşirea.În partea introductivă se arată că Fii lui Israel s-au înmulţit în Egipt încât au devenit un adevărat

popor. Faptul acesta i-a neliniştit pe egipteni văzând în ei o piedică ce periclita interesele şi autonomia lor.De aceea au început să-i persecute punându-i la tot felul de munci grele de exemplu fabricarea de cărămizişi ridicarea de cetăţi. Dumnezeu care nu uită făgăduinţele Sale, a auzit glasul celor subjugaţi de egipteni şile-a trimis un izbăvitor pe Moise care a fost crescut de fiica faraonului. Alegerea aceasta a avut loc într-unchip minunat adică printr-o vedenie ce i sa arătat lui Moise. El tocmai fugise din Egipt din pricina ucideriiunui localnic, când pe un vârf de munte, ( Horeb ), din deşertul Sinai î s-a arătat Dumnezeu într-un rug defoc ce ardea şi nu se mistuia. Din acest moment Moise nu mai are alt ţel decât a izbăvirii propriului săupopor. Întrucât era însă gângav şi-l ia asociat pe fratele său Aron amândoi se înfăţişează în faţa faraonuluicerând încuviinţarea plecării evreilor. Pentru că acesta se împotriveşte Dumnezeu trimite asupra ţării cele10 plăgi. În amintirea ultimei plăgi care a fost moartea întâilor născuţi din Egipt, se instituia sărbătoareaprimilor Paşti. În sfârşit a sosit momentul eliberării. Evreii au apucat direcţia către ţara părinţilor lor. Dupătrecerea Mării Roşii în care egiptenii îşi pierd mulţi soldaţi, evreii ajung în pustia Sinai. Aici ei seconfruntă cu greutăţi de neimaginat. Apa care nu prea era, dar şi care era, era amară iar hrana lipseaaproape în totalitate. De aceea Dumnezeu s-a îngrijit în mod special de viaţa lor. El îi conduce ziua printr-un nor care să-i protejeze de arşiţă iar noaptea printr-un stâlp de foc ca să-i călăuzească. Dumnezeu aprefăcut apele amare în ape potabile şi le-a trimis mană în loc de pâine şi prepeliţe în loc de carne. În

25

aceste condiţii poporul ajunge la muntele Sinai. Aici va avea loc marea descoperire care va rămâne vie nunumai în conştiinţa evreilor ci a lumii întregi. Aici Dumnezeu v-a descoperii Legea. Cum Moise întârziase40 de zile pe munte pentru primirea tuturor descoperirilor şi pentru reglementarea unor practici cultice,mulţi dintre conaţionali săi crezând că nu se va mai întoarce s-au îndoit de toate intervenţiile luiDumnezeu şi au cerut lui Aron să le facă un idol. Acesta a fost viţelul de aur din care pricină Moise s-asupărat şi a trântit tăbliţele legii încât acestea s-au spart. După pedepsirea celor vinovaţi, Moise s-a urcatdin nou pe munte primind alte table ale legii şi informaţii referitoare la construirea Cortului Sfânt. De laSinai călătoria a continuat spre nord către pământul făgăduinţei. Au fost înfrânte rând pe rând triburilestrăine întâlnite în cale, ca: amoniţii moabiţi. În sfârşit evreii ajung la răsărit de Iordan. Aici îşi aşeazătaberele şi ocupă tot ţinutul din jur până la trecerea Iordanului. Acest ţinut a rămas în posesia triburilorGab, Ruben şi o parte din seminţia lui Manase.

3. Leviticul

Mai este numită şi Legea preoţilor, sau Legea Jertfelor. Numele se justifică întrucât întru-cât ştim că semeţia preoţească a fost potrivită numai celor din neamul lui Levi. Preoţia a fost desemnatăprin inspiraţie dumnezeiască să fie ceea a lui Levi.

Partea a II-a se referă la curăţirile sau spălările rituale – un rol important atât din punct devedere igienic cât şi spiritual. Găsim reglementări ale jertfelor, modalitatea aducerii lor şi felurile lor.

4. Numerele

Cuprinde o serie de recensăminte a poporului ales: atât un recensământ general cât şi pesteseminţii şi categorii sociale.

Partea a II-a relatează întâmplări din timpul celor 40 de ani petrecuţi în pustiu: desprepedeapsa lui Core, Dotan şi Iebiron care au contestat preoţia lui Aron. Pedeapsa lor a fost drastică, i-aînghiţit pământul. În partea de sfârşit este relatată moartea lui Aron şi a lui Miriam, în locul său rămânândfiul său Eleazor. În urma unei răzvrătiri Dumnezeu îi pedepseşte cu muşcături de şerpi veninoşi, de care seputeau vindeca numai dacă se uitau la şarpele de aramă care l-a înălţat Moise la porunca lui Dumnezeu,care va fi semnul lui Hristos.+

5. Deuteronomul

Se mai numeşte repetarea legii pentru că se reia legea din celelalte cărţi.Prima parte cuprinde o cuvântare a lui Moise în care arată că Dumnezeu este credincios

promisiunilor Sale, de aceea evreii au datoria de a împlinii poruncile Lui. Urmează a doua cuvântare a luiMoise care cuprinde cea mai mare parte a cărţii în care este reamintită legea. În încheiere se relateazădespre îndemnul pe care-l face acesta poporului de a fi ascultători lui Dumnezeu. Se încheie cu alegerealui Iosua în locul lui Moise care bătrân fiind, se suie pe muntele Nebu la răsărit de Marea Moartă de undepriveşte întregul ţinut al Canaanului, după care moare, mormântul nefiind găsit nici azi, poporul jelindu-l30 de zile.