curs ori an ii id

ORGANIZAŢII ŞI RELAŢII INTERNAŢIONALE

Suport de curs pentru Învăţământ la Distanţă

Prof. univ. dr. Bogdan AURESCU

Cursul 1

Soluţionarea diferendelor internaţionale pe cale paşnică. Noţiunea de diferend. Clasificare. Mijloacele politicodiplomatice

1. Noţiunea de «diferend»

1.1. Definiţie:- Diferendul internaţional reprezintă o neînţelegere sau un dezacord declarat între

două sau mai multe state sau alte subiecte de drept internaţional cu privire la un drept, o pretenţie sau un interes. Conform Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, diferendul este „un dezacord asupra unei probleme de drept sau de fapt, o opoziţie de teze juridice sau de interese între state” (1924).

- În Carta ONU şi în alte documente internaţionale, alături de noţiunea de «dife-rend» figurează şi noţiunea de «situaţie» internaţională. Situaţia reprezintă o stare de fapt care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend (conform art. 34 din Carta ONU).

1.2. Diferende politice versus diferende juridice: - Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 pentru soluţionarea paşnică a dife-

rendelor internaţionale (art. 16, respectiv, art. 38) arată că disputele de natură juridică ar trebui soluţionate prin mijloace jurisdicţionale (la acel moment, prin arbitraj), ceea ce implică o distincţie, după natura lor, între diferendele internaţionale politice şi, respectiv, juridice.

Potrivit Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie (art. 36), următoarele diferende au caracter juridic:

• interpretarea unui tratat• orice problemă de drept internaţional• existenţa oricărui fapt, care dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obliga-

ţii internaţionale• natura şi întinderea despăgubirilor datorate pentru încălcarea unei obligaţii inter-

naţionale.- Relevanţa distincţiei rezultă din Carta ONU [art. 36 alin. (3)] şi este doar în

legătură cu alegerea de către părţi a mijloacelor de reglementare. Diferendele de ordin juridic urmează, ca regulă generală, să fie supuse spre rezolvare CIJ sau altor instanţe jurisdicţionale sau arbitrale, iar cele politice să fie rezolvate prin mijloace politicodiplomatice.

- Totuşi, în practică, clasificarea diferendelor concrete în politice şi juridice este dificil de realizat:

• pe de o parte, însăşi definiţia diferendului internaţional presupune o opoziţie de teze juridice

• pe de altă parte, „diferendele juridice între state au, prin însăşi natura lor, şanse să apară în context politic şi de a nu reprezenta decât un element al unui diferend politic mai vast.” (conform CIJ, „Personalul diplomatic şi consular al SUA la Teheran, SUA c. Iran, 1981)

- Carta ONU (art. 33) enumeră mijlocele de soluţionare pe cale paşnică a dife-rendelor: negociere, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, reglementarea judiciară, recurgerea la organizaţiile internaţionale sau la oricare alt mijloc la alegerea lor.

2. Clasificarea mijloacelor de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor

1. Mijloace politico-diplomatice:• negocierea • bunele oficii (pe care art. 33 din Carta ONU le omite, dar care sunt menţionate

de Convenţiile de la Haga) • medierea internaţională• ancheta internaţională• concilierea internaţională2.Mijloace jurisdicţionale:• arbitrajul internaţional• jurisdicţiile internaţionale propriu-zise3. Mijloace de soluţionare a diferendelor în cadrul organizaţiilor internaţionale

cu caracter universal sau regional.

3. Mijloace politico-diplomatice

3.1.Negocierile (tratativele, consultările)- Presupun contactul direct între reprezentanţii părţilor în vederea identificării

circumstanţelor, cauzelor diferendului şi pentru acomodarea poziţiilor şi inte-reselor părţilor, în scopul soluţionării diferendului.

- Constituie, istoric, prima procedură diplomatică de soluţionare paşnică şi toto-dată, de regulă, prima modalitate la care se recurge în practică atunci când se încearcă soluţionarea unui diferend. Tratativele diplomatice directe reprezintă unul dintre cele mai uzitate mijloace de soluţionare pentru că acestea se află la îndemâna fiecărui stat, sunt cel mai puţin costisitoare şi în desfăşurarea lor părţile vin în contact una cu alta în mod direct.

- Negocierile sunt considerate ca nefiind o modalitate bine definită din punct de vedere procedural. Ele se pot desfăşura prin contacte şi tratative între reprezentanţii părţilor, dar şi prin schimburi de documente scrise.

- Negociatorii sunt, în general, diplomaţi (funcţionari ai ministerelor afacerilor externe sau membri ai misiunilor diplomatice), membri ai guvernelor sau alte personalităţi care posedă experienţă şi prestigiu în domeniile ce formează obiectul negocierilor. Unul dintre avantajele negocierilor este acela că ele se pot relua la nivele diferite de reprezentare, care pot fi alternate.

- În doctrină a apărut un curent de opinie conform căruia ar exista o regulă privitoare la anterioritatea negocierilor, adică obligaţia părţilor de a angaja nego-cieri directe înainte de a recurge la alte mijloace de soluţionare paşnică.

- O altă regulă este desfăşurarea negocierilor cu bună-credinţă, adică cu inten-ţia reală de a se ajunge la o soluţie reciproc acceptabilă. Obligaţia de a negocia nu implică obligaţia de a se ajunge neapărat la o soluţie acceptabilă (obligaţie de mij -loace, nu de rezultat).

- Durata negocierilor variază în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărui caz, putând să dureze doar câteva zile sau mai mulţi ani. Prin tratate internaţionale se stabilesc uneori termene limită.

3.2.Bunele oficii- Bunele oficii reprezintă acţiunea unui terţ menită a crea condiţii favorabile

pentru ca statele în litigiu să poată ajunge la rezolvarea diferendului pe calea negocierilor sau prin alt mijloc de soluţionare paşnică.

- Scopul bunelor oficii constă în determinarea părţilor la diferend să înceapănegocierile sau să le reia,dacă acestea au fost întrerupte. Cel care oferă bunele oficii nu participă la tratative şi nu propune soluţii pentru diferend, misiunea lui limitându-se la facilitarea tratativelor.

- Bunele oficii pot fi oferite de terţi ori solicitate de părţile la un diferend. Pentru a se angaja în activităţile de bune oficii, terţul are nevoie de acceptul părţilor, bazat pe încrederea acestora în imparţialitatea sa.

3.3.Medierea internaţională- Medierea desemnează acţiunea unui terţ de participare la organizarea nego-

cierilor, pe care de regulă le conduce, participă în mod activ şi direct la negocieri examinând fondul diferendului şi făcând propuneri pentru soluţionarea lui, care au însă un caracter facultativ pentru părţi.

- Mediatorul este ales în virtutea calităţilor sale personale sau a funcţiilor pe care le îndeplineşte. Medierea mai poate fi realizată de unul sau mai multe state ori de o organizaţie internaţională. Mediatorul trebuie să fie acceptat de părţi, care îi definesc mandatul. Şi în cazul mediatorului, încrederea părţilor în imparţialitatea sa este un element esenţial în acceptarea sa de către părţi.

- Din punct de vedere procedural, medierea internaţională se caracterizează prin deplina sa adaptabilitate la împrejurările concrete ale unui diferend şi prin absenţa unor forme sau etape care trebuie parcurse. În practică, acţiunile de mediere se pot întrepătrunde cu negocierile directe între părţile la un diferend, uneori revenirea la negocieri directe fiind rezultatul intervenţiei unui mediator.

- Părţile la un diferend sunt libere să refuze soluţia propusă de mediator.

3.4.Ancheta internaţională- Are ca scop stabilirea exactă a faptelor (factfinding) şi lămurirea împre-

jurărilor şi circumstanţelor care au dus la apariţia diferendului.

- În acest scop se creează comisii de anchetă internaţională (conform art. 936 din Convenţia de la Haga din 1907 pentru reglementarea paşnică a diferendelor inter-naţionale).

- Temeiul constituirii comisiilor de anchetă îl constituie un acord internaţional încheiat de părţile în litigiu. Acest acord poate să rezulte dintr-o convenţie bilaterală sau multilaterală. În acord se vor preciza situaţiile de fapt ce vor trebui examinate, compunerea comisiei de anchetă, termenele impuse acesteia.

- Comisiile de anchetă se alcătuiesc dintr-un număr impar de membri, denumiţi comisari. Aceştia pot fi cetăţeni ai statelor părţi la diferend, dar şi ai unor state terţe. Comisarii aleşi îşi îndeplinesc misiunea în calitate de specialişti, şi nu în calitate de reprezentanţi ai statelor. Desfăşurarea lucrărilor comisiilor de anchetă are un carac-ter contradictoriu. Părţile sunt reprezentate de agenţi, care expun versiunea proprie asupra faptelor. Se pot prezenta diferite documente, se pot audia martori şi experţi, comisia se poate deplasa pe teren, dar numai cu acordul statelor pe teritoriul cărora urmează să ancheteze.

- În final, comisia întocmeşte un raport. Acesta este adoptat cu votul majorităţii membrilor. Raportul comisiei de anchetă nu este obligatoriu. În raport, comisia de anchetă se va limita la stabilirea situaţiei de fapt, fără a propune soluţii referitoare la fondul diferendului.

- Ancheta internaţională este eficientă în privinţa unei categorii relativ limitate de situaţii: intervine în special în situaţiile care nu implică nici onoarea, nici interesele vitale ale părţilor, respectiv în acelea care sau creat în jurul unui dezacord care priveşte fapte izolate şi care poate fi rezolvat printr-o investigaţie imparţială şi conştiincioasă (conform art. 9 din Convenţiile de la Haga pentru soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale din 1899 şi 1907).

- La 19 august 2004, România a declanşat procedura de creare a unei Comisiide Anchetă Internaţională în baza art. 3 alin. (7) şi Anexei IV din Convenţia privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalier (Espoo, 1991) pentru a stabili dacă lucrările de construcţie a canalului Bâstroe în Delta ucraineană a Dunării sunt de natură să producă un impact negativ transfrontalier semnificativ în partea românească a Deltei, ceea ce a Comisia a şi constatat, în unanimitate, la 10 iulie 2006.

3.5. Concilierea internaţională- Concilierea internaţională este un mod de reglementare a diferendelor inter-

naţionale de orice natură, în care o comisie, constituită de părţi, fie cu titlu perma-nent, fie pentru un anumit diferend, procedează la o examinare imparţială şi se străduieşte să definească termenii unui aranjament, susceptibil de a fi acceptat de părţi, ori acordă părţilor orice concurs care îi va fi cerut în vederea regle-mentării (conform Institutului de Drept Internaţional). Membrii Comisiei se numesc conciliatori.

- Fiind cel mai complex mijloc politico-diplomatic, face trecerea de la aceste mijloace la cele jurisdicţionale, mai exact la arbitraj, de care se deosebeşte prin aceea că soluţia propusă nu este obligatorie. Ea are un caracter complex, îmbinând elemente de anchetă cu cele de mediere.

- Temeiul declanşării unei concilieri internaţionale îl constituie acordul părţilor la diferend.

- Procedura comisiilor de conciliere se derulează în două faze: cea de anchetă, constând în examinarea faptelor şi administrarea probelor şi faza de conciliere pro-priuzisă, care se desfăşoară în contradictoriu, cu ascultarea părţilor. Comisia întocmeşte un raport, ale cărui concluzii trebuie motivate atât în fapt, cât şi în drept. Raportul nu are forţă obligatorie pentru părţi.

Bibliografie minimală

1.B. Aurescu, Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 2-81

2.Al. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 179-192

3.A. Năstase, D. Popescu, Drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti, p. 320324

4.I. Diaconu, Curs de drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 202214

5.R.M. Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 325389

6.R.M. Beşteliu, Drept internaţional public, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1-15.

Cursul 2

Soluţionarea diferendelor internaţionale pe cale paşnică. Mijloacele jurisdicţionale

1. Arbitrajul internaţional

1.1.Definiţie: Mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale în cadrul căruia părţile la un diferend, printr-un acord formal (clauză compromisorie sau tratat numit Compromis sau Acord Special), încredinţează soluţionarea diferendului unui terţ – care poate fi reprezentat de o persoană sau mai multe – şi se supun deciziei acestuia, ca urmare a unei proceduri contencioase, din care rezultă o hotărâre definitivă şi obligatorie.

1.2. Scurt istoric:- Cunoscut din Antichitate (China, India, Grecia).- În Evul Mediu sunt cunoscute numeroase arbitraje, încredinţate în special Papei.- 1794: Tratatul de prietenie, comerţ şi navigaţie (Tratatul Jay), încheiat între

SUA şi Anglia pentru reglementarea pe cale amiabilă a problemelor multiple ivite între cele două ţări în urma independenţei americane.

- În secolul al XIXlea se consacră trei forme de arbitraj: rolul de arbitru a fost încredinţat unui tribunal arbitral cu arbitru unic (şef de stat, jurist celebru), fie unei tribunal arbitral sub forma unei comisii mixte paritare, fie unui tribunal arbitral cu număr impar de arbitri (cazul cel mai frecvent azi).

- 1899: se creează Curtea Permanentă de Arbitraj prin Convenţia de la Haga pentru soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale.

- 1907: se adoptă la Haga Convenţia pentrusoluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale care prevede menţinerea Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga, care funcţiona din 1902. Până în anul 1945 Curtea a fost sesizată cu 25 de litigii. După anul 1945 nu sa mai recurs decât rar la serviciile sale, până când, după 1990, CPA a adoptat noi reguli de procedură şi a deschis posibilitatea soluţionării de diferende cu caracter comercial, respectiv între state şi alte entităţi care se manifestă în plan internaţional, ceea ce a determinat o relansare a activităţii CPA, inclusiv pentru diferende interstatale.

- În paragraful 1 al art. 3 din Pactul Societăţii Naţiunilor se precizează că statele membre au obligaţia de a recurge la arbitraj sau la reglementarea judiciară în cazurile în care diferendele lor nu au putut fi soluţionate pe cale diplomatică.

- 1928: se adoptă de către Adunarea Societăţii Naţiunilor, Actul general pentru reglementarea diferendelor internaţionale, care a intrat în vigoare în 1929.

- 1949: Actul general pentru reglementarea diferendelor internaţionale a fost revizuit şi adoptat de Adunarea Generală a ONU; nu a fost aplicat deoarece sa considerat că încearcă să supună arbitrajului diferende de natură politică.

1948: Pactul de la Bogota intervenit între statele de pe cele două continente americane.

- 1957: Convenţia europeană pentru reglementarea paşnică a diferendelor adoptată în cadrul Consiliului Europei.

- În cadrul ONU se adoptă de către Comisia de Drept Internaţional, în 1955, un cod privind arbitrajul.

1.3. Fundamentul juridic al procedurii arbitrale:- Consimţământul de a accepta arbitrajul poate fi dat înainte de naşterea litigiului

(pentru ipoteza în care va apărea un diferend) şi îmbracă forma unei clauze compro-misorii inserată într-un tratat (bilateral sau multilateral), sau poate fi dat după declan-şarea acestuia, caz în care îmbracă forma unui tratat între părţile la diferend, denumit Compromis sau Acord Special/Compromisoriu.

- Clauza compromisorie nu vizează un litigiu existent şi actual, ci diferende eventuale, susceptibile să intervină între statele contractante în legătură cu tratatul respectiv.

- Compromisul este un acord internaţional prin care două state convin să încre-dinţeze unui arbitru unic, unui organ colegial adhoc sau unui tribunal arbitral pre-constituit, reglementarea unui litigiu existent. Compromisul este un tratat căruia i se aplică principiile şi regulile dreptului tratatelor. Compromisul trebuie să conţină: angajamentul de a recurge la arbitraj, obiectul diferendului, modul de constituire a tribunalului arbitral şi numărul arbitrilor, dreptul aplicabil, regulile de procedură pe care să le aplice tribunalul, angajamentul părţilor de a aplica hotărârea tribunalului (conform modelului regulilor de arbitraj întocmite de Comisia de Drept Internaţional a ONU, şi acceptat de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 1262/1958).

• Rolul părţilor în procedura arbitrală:- Alegerea organului arbitral: statele au o libertate totală în alegerea formei de

arbitraj sau a arbitrilor.- Tribunalul arbitral este compus dintr-un număr dat de membri, la alegerea

părţilor la diferend, fie de pe listele Curţii Permanente de Arbitraj, fie alte persoane. Numărul arbitrilor este de regulă impar (3 sau 5). Părţile numesc un număr egal de arbitri, care aleg un supraarbitru (preşedintele tribunalului).

- Definirea misiunii organului arbitral. Părţile determină limitele competenţei organului arbitral şi îi definesc misiunea. Dreptul aplicabil este dreptul hotărât de părţi.

- Procedura. Părţile pot fixa regulile de procedură fie prin Compromis, fie printr-un alt tratat. Procedura propriu-zisă cuprinde două faze: scrisă şi orală. Se pot cita martori, se pot ordona expertize, se pot decide măsuri conservatorii. Ulterior fazei orale au loc deliberările, urmate de pronunţarea hotărârii arbitrale.

1.4. Sentinţa arbitrală nu produce efecte decât între părţi, se bucură de auto-ritatea de lucru judecat, dar nu are un caracter executoriu. Aşadar, sentinţa este

obligatorie pentru părţi (decurge din principiul pacta sunt servanda), are caracter definitiv (conform principiului relativităţii lucrului judecat), dar nu este executorie (nu există un organ care să monitorizeze executarea hotărârii şi să sanc ţioneze partea care nu respectă hotărârea, ca în cazul instanţelor jurisdicţionale propriu-zise).

2. Jurisdicţia internaţională propriu-zisă

2.1. Scurt istoric: - Ideea creării unei structuri judiciare permanente pentru soluţionarea diferendelor

internaţionale a fost evocată pentru prima dată de secretarul de stat american Elihu Root, la Conferinţa de la Haga din 1907.

- Articolul 14 din Pactul Societăţii Naţiunilor prevedea înfiinţarea unei Curţi Permanente de Justiţie Internaţională (CPJI). Statutul CPJI a fost adoptat de AG a Societăţii Naţiunilor în decembrie 1920 şi a intrat în vigoare în 1921. Curtea func-ţionează în mod efectiv din anul 1922, timp de 18 ani, adică până la izbucnirea celui de al doilea război mondial. În această perioadă a emis 88 de decizii, din care 31 de sentinţe, 27 de avize consultative şi 30 de ordonanţe.

- Articolul 92 din Carta ONU prevede înfiinţarea, ca organ principal judiciar al ONU, a Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ).

2.2.Curtea Internaţională de Justiţie• Principiul caracterului facultativ al recurgerii la jurisdicţia CIJ este consacrat

în art. 36 alin. (1) din Statutul CIJ: intră în competenţa contencioasă a CIJ toate cau-zele pe care i le supun părţile. Statele nu sunt supuse jurisdicţiei Curţii decât în măsura în care au consimţit la aceasta.

• Structura CIJ. Se disting trei elemente:1. Judecătorii permanenţi. Curtea este un corp de 15 magistraţi independenţi.

Judecătorii se aleg pe termene de 9 ani şi pot fi realeşi. Ei trebuie să aibă cetăţenii diferite; alegerea judecătorilor se face de către Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală a ONU, de pe o listă de candidaţi întocmită de Secretarul General, la pro-punerea statelor membre ONU.

2. Judecătorii adhoc. Orice stat parte la un diferend supus Curţii poate să numească pentru soluţionarea acelui diferend, un judecător adhoc, dacă nici unul dintre cei 15 judecători nu este cetăţean al său.

3. Camerele Curţii. Curtea poate să constituie oricând una sau mai multe camere, alcătuite din trei sau mai mulţi judecători. Pentru a soluţiona o cauză ce prezintă un interes particular, Curtea poate să instituie adhoc, la cererea părţilor, o cameră de judecată mai restrânsă, formată din 35 judecători. Conform art. 29 din Statut, Curtea mai înfiinţează anual o Cameră compusă din cinci judecători care să dezbată şi să soluţioneze cauzele care se pretează unei proceduri sumare.

• Competenţa Curţii este: - contencioasă;- necontencioasă (consultativă).

a) Competenţa contencioasă poate fi privită din două puncte de vedere: al subiectelor de drept internaţional care se pot prezenta în faţa Curţii – ratione personae, şi al diferendelor care i se supun – ratione materiae.

- Competenţa ratione personae. Potrivit art. 34 alin. (1) din Statutul CIJ, numai statele pot fi părţi în cauzele supuse Curţii. Este vorba, în primul rând, de statele membre ale ONU. Potrivit art. 35 alin. (2), Consiliul de Securitate poate stabili con-diţiile accesului la Curte şi pentru statele care nu sunt nici membre ONU, nici membre la Statutul CIJ. Alte subiecte de drept internaţional în afara statelor, per-soanele fizice sau juridice nu au acces la jurisdicţia CIJ.

- Competenţa ratione materiae. Potrivit art. 36 din Statutul CIJ, în competenţa sa intră două categorii de cauze: cele pe care i le supun părţile şi toate chestiunile pre-văzute în mod special în Carta ONU sau în tratatele şi convenţiile în vigoare.

• Exprimarea consimţământului. Jurisdicţia CIJ se bazează pe consimţământul statelor părţi în litigiu. Consimţământul poate fi exprimat înainte şi indiferent de producerea unui diferend (a priori) sau pentru soluţionarea unui anumit diferend (a posteriori).

Acceptarea apriori se poate face prin două modalităţi distincte:- Declaraţie facultativă pentru acceptarea jurisdicţiei obligatorii a CIJ, care se

depune la Secretarul General al ONU şi care conţine acceptul unui stat de a supune jurisdicţiei Curţii toate diferendele care ar apărea în raport cu alt stat care acceptă aceeaşi obligaţie, dacă tipul de diferend acceptat coincide cu cel acceptat de celălalt stat.

Notă: În prezent, 71 de state membre ONU au acceptat jurisdicţia obligatorie a CIJ.

- Poate rezulta dintratate bilaterale sau multilaterale, în care statele includ o cla-uză compromisorie, prin care acceptă să supună jurisdicţiei CIJ eventualele dife-rende apărute între ele în cursul aplicării tratatului respectiv (până în prezent, sunt peste 300 de astfel de tratate).

Acceptarea jurisdicţiei Curţii a posteriorise face prin:- Acord special denumit Compromis, care intervine între statele respective. În

cuprinsul Compromisului se stabilesc obiectul diferendului, respectiv problemele asupra cărora părţile îi solicită Curţii să se pronunţe.

- Forum prorogatum[art. 38 alin. (5) din Regulile de procedură ale CIJ].• Dreptul aplicabil. Conform art. 38 din Statut, Curtea va putea aplica (deşi nu

exclusiv):- convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale- cutuma internaţională- principiile generale de drept- hotărârile judecătoreşti- doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept internaţional- echitatea.• Procedura: - CIJ poate fi sesizată prin notificarea compromisului sau printr-o sesizare

unilaterală adresată grefierului (pe baza clauzei compromisorii, a declaraţiilor facul-tative concordante sau în aplicarea forum prorogatum).

- Părţile pot fi asistate de consilieri sau avocaţi. Procedura cuprinde faza orală şi faza scrisă, urmată de deliberare şi pronunţarea hotărârii.

- Curtea examinează cu prioritate excepţiile preliminarii şi poate decide măsuri conservatorii.

- Dezbaterile sunt publice, ca regulă, dar deliberarea este confidenţială. Deciziile se adoptă cu majoritate de voturi şi sunt motivate. Judecătorii pot formula decla-raţii, opinii separate sau dizidente.

- Deciziile Curţii sunt definitive şi nu pot fi atacate, dar se poate cere interpre-tarea sau revizuirea lor. În caz de neexecutare, statele se pot adresa Consiliului de Securitate care va putea lua măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a deciziilor Curţii (art. 94 din Carta ONU).

b) Competenţa consultativă a CIJ. Curtea este împuternicită să emită avize consultative, care pot fi cerute pentru orice problemă juridică de către:

- Adunarea Generală- Consiliul de Securitate- instituţiile specializate ONU, cu autorizarea Adunării Generale, în domeniul lor

de competenţă• Statele nu pot cere direct avize consultative CIJ. • Avizele consultative nu au un caracter obligatoriu, însă autoritatea juridică ce le

este atribuită a impus respectarea lor. Notă: Până în prezent, CIJ a adoptat 27 de avize consultative.




3.A. Năstase, D. Popescu, Drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti, p. 324330

4.I. Diaconu, Curs de drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 202214


6.R.M. Beşteliu, Drept internaţional public, Volumul II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1-15.

Cursul 3

Soluţionarea diferendelor internaţionale pe cale paşnică în cadrul organizaţiilor internaţionale

1. Tipuri de diferende ce pot apărea în cadrul organizaţiilor internaţionale

1. Diferende ce privesc raporturile dintre statele membre ale organizaţiei în legătură cu interpretarea şi aplicarea unui act constitutiv, a unui tratat încheiat în cadrul organizaţiei sau a unui alt document al organizaţiei;

2. Diferende dintre un stat membru şi organizaţia respectivă;3. Diferende ce pot surveni între diferitele organe ale unei organizaţiiinter-

naţionale şi care privesc, de regulă, conflicte de competenţă;4. Diferende ce pot apărea între diferite organizaţii internaţionale cu profil

asemănător şi care privesc, de regulă, delimitarea competenţei lor;5. Litigii între organizaţii şi particulari, specifice organizaţiilor de integrare;6. Diferende între organizaţie şi funcţionarii sau agenţii săi.

2. Soluţionarea diferendelor în cadrul ONU

2.1. Trăsături specifice ale procesului de soluţionare în cadrul ONU:a) Când se consideră că prin comportarea unui stat sunt puse în pericol pacea şi

securitatea internaţionale sau scopurile organizaţiei, orice alt stat poate cere declanşarea unei proceduri de reglementare (art. 35 din Carta ONU).

b) Oferă sisteme de reglementare care permit tratarea fiecărui diferend potrivit caracteristicilor sale. Dispunând de organe permanente, oferă un cadru propice nego-cierilor şi condiţii materiale de desfăşurare a acestora.

c) Se prevăd posibilităţi de aplicare a unor sancţiuni împotriva statelor care le încalcă regulile.

d) Joacă un rol important şi original în prevenirea conflictelor.

2.2.Competenţa ONU în reglementarea diferendelor:a) Discutarea oricăror probleme privitoare la menţinerea păcii şi securităţii

internaţionale, prin intermediul Adunării Generale [art. 11 alin. (2)].b) Invitarea părţilor la diferend pentru rezolvarea acestuia prin mijloace paşnice,

prin intermediul Consiliului de Securitate [art. 33 alin. (2)].c) Anchetarea oricărei situaţii care ar putea da naştere unui diferend, prin

intermediul Consiliului de Securitate (art. 34).d) Recomandarea diferitelor proceduri sau metode de soluţionare.

2.3. Părţile la un diferend ce poate fi supus soluţionării ONU sunt membrii ONU, dar şi state care nu sunt membre ONU, cu condiţia ca acestea să accepte jurisdicţia ONU.

2.4. Organele cu atribuţii exprese în soluţionarea paşnică a diferendelor sunt Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală.

a)Consiliul de Securitate. În temeiul art. 24 alin. (1) din Carta ONU, principala responsabilitate în menţinerea păcii şi securităţii revine Consiliului de Securitate. Orice problemă privind pacea şi securitatea internaţionale, care reclamă să se între-prindă o acţiune, va fi deferită Consiliului de către Adunarea Generală [art. 11 alin. (2)]. Atâta timp cât Consiliul exercită în privinţa unui diferend sau a unei situaţii funcţii care îi sunt atribuite prin Cartă, Adunarea Generală nu va face nici o reco-mandare cu privire la acel diferend sau situaţie, în afară de cazul când Consiliul de Securitate ar cere aceasta [art. 12 alin. (2)].

• Temei legal:1. Capitolul VI din Carta ONU „Rezolvarea paşnică a diferendelor”.2. Capitolul VII din Carta ONU „Acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii,

de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune”. 3. Capitolul VIII din Carta ONU „Acorduri regionale”, care tratează competenţa

acordurilor sau organismelor regionale de a lua anumite măsuri privind menţinerea păcii şi securităţii şi raporturile acestora cu Consiliul de Securitate.

• Sesizarea Consiliului de Securitate:- Consiliul poate interveni dacă părţile unui diferend îi solicită intervenţia

printr-o iniţiativă comună sau prin cereri separate (art. 38);- De către una de părţile unui diferend,atunci când există o hotărâre a Curţii

Internaţionale de Justiţie, iar partea adversă refuză executarea acesteia [art. 94 alin. (2)];

- Orice stat terţ, membru ONU, neimplicat în diferend, dacă apreciază că prelungirea acestuia ar pune în pericol pacea şi securitatea internaţionale;

- Un stat terţ, nemembru ONU, care îl sesizează pentru un diferend la care este parte, dacă acceptă obligaţiile de soluţionare prevăzute de Cartă [art. 35 alin. (2)];

- Adunarea Generală [art. 11 alin. (3)];- Secretarul General al ONU (art. 99);- Se poate autosesiza.• Acţiunile Consiliului de Securitate:- Anchetă asupra diferendului (art. 34 din Carta ONU).- Recomandări pentru reglementarea diferendului prin mijloace paşnice [art. 36

alin. (1)]. Recomandările pot avea caracter general sau pot îmbrăca forma unor sugestii precise (de exemplu, ca diferendul să fie supus CIJ).

- Recomandarea ca un diferend să fie trimis spre soluţionare unei organizaţii regionale.

• Limitele competenţei Consiliului de Securitate: - În cazul în care Consiliul de Securitate constată că un diferend este deosebit de

grav, astfel încât constituie o ameninţare a păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune, poate adopta decizii care au forţă obligatorie.

- Deciziile pot privi măsuri care nu implică folosirea forţei armate (art. 41 din Carta ONU) sau măsuri care implică folosirea forţei armate (art. 42 din Carta ONU).

• Articolul 41: „Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri, care nu implică folosirea forţei armate, trebuie luate spre a se da urmare hotărârilor sale şi poate cere Membrilor Naţiunilor Unite să aplice aceste măsuri. Ele pot să cuprindă întreru-perea parţială sau totală a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comu-nicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice”.

• Articolul 42: „În cazul în care Consiliul de Securitate va socoti că măsurile prevăzute de Articolul 41 nu ar fi adecvate ori că sau dovedit a nu fi adecvate, el poate întreprinde, cu forţe aeriene, navale sau terestre, orice acţiune pe care o con-sideră necesară pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Această acţiune poate cuprinde demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţiuni executate de forţe aeriene, maritime sau terestre ale Membrilor Naţiunilor Unite”.

- Diferitele proceduri pentru garantarea păcii sunt expuse în „Agenda pentru Pace” prezentată de Secretarul General al ONU la 17 iunie 1992:

• diplomaţia preventivă implică toate măsurile de sub incidenţa Capitolului VI ce vizează evitarea diferendelor

• restabilirea păcii (peace making) vizează toate procedurile prevăzute de art. 33 al Capitolului VI

• menţinerea păcii (peace keeping) presupune şi acţiuni militare ce ţin de aplicarea prevederilor Capitolului VII

• consolidarea păcii (peace building) presupune atât măsuri clasice, cât şi măsuri cu caracter intervenţionist.

b) Adunarea Generală, în domeniul reglementării pe cale paşnică a diferendelor, are următoarele atribuţii:

• examinează principiile generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi securităţii şi poate face recomandări cu privire la acestea atât membrilor ONU, cât şi Consiliului de Securitate

• discută orice problemă cu care este sesizată şi face recomandări cu privire la aceasta

• atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar pune în pri-mejdie pacea şi securitatea internaţională

• recomandă măsuri pentru aplanarea paşnică a oricărei situaţii pe care o consideră de natură a dăuna relaţiilor dintre state.

- Aceste competenţe au evoluat în sensul lărgirii lor. Astfel, Adunarea Generală a adoptat Rezoluţia 377/V din 3 noiembrie 1950 („Uniting for Peace”), prin care sa hotărât să se atribuie Adunării Generale competenţe mai largi decât cele ce rezultau din spiritul şi litera Cartei. Au putut fi astfel adoptate măsuri în problema Egiptului (1956), Libanului (1958), Afganistanului (1980) şi Namibiei (1981).

c)Secretarul General se poate implica în rezolvarea paşnică a diferendelor. El poate exercita asemenea funcţii pe baza unui mandat, acordat fie de Adunarea Gene-rală, fie de Consiliul de Securitate. Secretarul General poate declanşa intervenţia

Consiliului de Securitate, în cazul în care aceasta nu se face de către un stat sau decătre un grup de state (art. 99 din Carta ONU). Secretarul General mai poate desfăşura acţiuni de diplomaţie preventivă, bune oficii sau mediere.

d) Rolul conferit de Carta ONU organizaţiilor regionale în reglementarea paşnică a diferendelor. Consiliul de Securitate va decide dacă se va implica direct în soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor sau dacă va face apel la o altă organizaţie. Acţiunea de constrângere nu va putea fi întreprinsă fără autorizaţia Consiliului de Securitate.

- Organizaţiile regionale care pot îndeplini funcţii în domeniul menţinerii păcii şi soluţionării diferendelor sunt mai ales:

• Organizaţia Statelor Americane, care, prin Carta de la Bogota din 1948, a adop-tat o serie de principii privind procedurile pentru rezolvarea diferendelor (bunele oficii, medierea, ancheta etc.)

• Organizaţia Unităţii Africane, în prezent Uniunea Africană, în cadrul căreia, în anul 1964, sau pus bazele unei comisii de mediere, conciliere şi arbitraj

• Liga Statelor Arabe, creată în 1945, îndeplineşte funcţii de soluţionare paşnică, deşi nu dispune de un organ specializat

• Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)• NATO• OSCE.

3. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

- Sistemele de reglementare paşnică în cadrul OSCE se întemeiază pe următoarele elemente principale:

• se aplică litigiilor nereglementate pe calea contactelor directe dintre părţi (nego-ciere sau consultări)

• sistemele de reglementare OSCE au un caracter subsidiar; ele vin să le com-pleteze pe cele preexistente şi nu se substituie acestora.

- Există patru sisteme de reglementare pe cale paşnică a diferendelor în cadrul OSCE:

1. Procedura de la La Valetta;2. Convenţia privind concilierea şi arbitrajul;3. Dispoziţiile privind o Comisie de conciliere;4. Dispoziţiile privind concilierea dirijată.

3.1. Procedura de la La Valetta este prevăzută de un document adoptat la o reuniune OSCE de experţi, care stabileşte un mecanism paneuropean, bazat pe inter-venţia terţilor, la care să poată recurge statele membre OSCE. Acest document are doar o natură politică, el nefiind obligatoriu.

- Procedura prevede crearea, la cererea unei părţi la litigiu, a unui Organism CSCE „compus dintr-unul sau mai mulţi membri aleşi de comun acord de pe o listă de candidaţi calificaţi, ţinută de instituţia care îi desemnează pe membri” (actual-mente, Centrul OSCE pentru prevenirea conflictelor de la Viena).

- Organismul are sarcina să încerce mai întâi stabilirea contactului cu părţile diferendului pentru stabilirea metodei de lucru. Poate formula observaţii sau avize preconizând angajarea sau reluarea procesului de negociere sau adoptarea unei alte metode: anchetă, conciliere, mediere, bune oficii, arbitraj sau cale judiciară. În cazul în care părţile nu cad de acord asupra unui mijloc de soluţionare, oricare dintre părţi poate, într-un interval de trei luni de la notificarea dezacordului, către Orga-nism sau către cealaltă parte, să solicite Organismului să formuleze avize sau observaţii asupra fondului diferendului, părţile rămânând libere să accepte sau nu aceste avize.

3.2. Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul OSCE, adoptată în decembrie 1992 şi intrată în vigoare la 5 decembrie 1994 creează o Curte Euro-peană de Conciliere şi Arbitraj (cu sediul la Geneva).

- Curtea se compune dintr-un Birou (format din preşedinte, un vicepreşedinte şi alţi trei membri), o Grefă şi două colegii: unul de conciliatori şi unul de arbitri. Fie-care stat desemnează doi conciliatori pentru primul colegiu şi un arbitru şi un supleant, pentru al doilea colegiu.

Regulile de procedură sunt fixate prin regulamentul Curţii, adoptat la 1 februa-rie 1997.

- Procedura de conciliere obligatorie. Dacă un diferend apare între statele părţi, orice parte la diferend poate solicita, printr-o cerere adresată grefierului, constitu-irea unei Comisii de conciliere, ce are ca obiectiv să sprijine părţile să „soluţioneze diferendul conform dreptului internaţional şi angajamentelor la care au sub-scris în cadrul OSCE” (art. 24), ceea ce înseamnă că această Comisie este obligată să se pronunţe în drept şi pe baza angajamentelor politice asumate în cadrul OSCE, fără a putea lua în considerare aspecte de oportunitate, aşa cum este obişnuit pentru conciliere, ca mijloc de soluţionare politico-diplomatică a diferendelor. Pro-cedura este confidenţială şi contradictorie, Comisia putând să invite orice stat parte la Convenţie, care are un interes în soluţionarea diferendului, să intervină în proce-dură [art. 23 alin. (2)].

Comisia elaborează un raport final cu propunerile sale de soluţionare a diferen-dului, care se notifică părţilor ce au la dispoziţie 30 de zile pentru a le accepta. Dacă la expirarea termenului soluţiile propuse nu sunt acceptate, raportul este transmis Consiliului Ministerial OSCE, ce poate folosi mijloacele politice de care dispune.

- Arbitrajul prevăzut de Convenţie are caracter facultativ. Tribunalul arbitral poate fi constituit fie printr-un acord al părţilor la litigiu, fie printr-o solicitare unilaterală, dacă există competenţa Curţii conform art. 26 alin. (2) (declaraţie facul-tativă prealabilă de acceptare a soluţionării prin arbitraj). Tribunalul este alcătuit din 5 membri. Sentinţa este definitivă şi obligatorie şi este pronunţată conform dreptului internaţional sau, atunci când părţile sunt de acord, ex aequo et bono [art. 30 alin. (2)].

3.3. Dispoziţiile privind o Comisie de conciliere. Documentul cu acest titlu a fost adoptat la reuniunea din decembrie 1992. A fost propus de Marea Britanie şi vizează completarea procedurii La Valetta. Are următoarele caracteristici:

• diferendul poate fi supus soluţionării prin această procedură dacă statele convin astfel;

• declanşarea procedurii se poate face şi unilateral, dacă această procedură a fost acceptată în prealabil prin declaraţii unilaterale, reciproce;

• se aplică doar diferendelor dintre două state (nu mai multe);• comisia de conciliere se instituie adhoc pentru fiecare litigiu;• dacă raportul comisiei este respins de statele părţi la diferend, el va fi transmis

Comitetului Înalţilor Funcţionari al OSCE.

3.4. Dispoziţii privind concilierea dirijată. Este al treilea document privind reglementarea paşnică a diferendelor adoptat în decembrie 1992, la Stockholm. A fost susţinut de SUA.

- Nu instituie o procedură nouă, ci trimite părţile să urmeze procedura de con-ciliere britanică sau procedura prevăzută în Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul OSCE. Efectivitatea acestei proceduri se bazează pe autoritatea de ansamblu a OSCE.

- Comitetul Înalţilor Funcţionari al OSCE sau Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe poate dirija părţile unui diferend să recurgă la conciliere, fără ca acestea să se poată opune, cu unele excepţii (litigii privind integritatea teritorială, apărarea naţio-nală, suveranitatea asupra teritoriului naţional sau revendicări concurente asupra jurisdicţiei altor zone). Această procedură nu este aplicabilă, de asemenea, când părţile în litigiu sau înţeles să recurgă la un mijloc de reglementare în afara OSCE.



2.Al. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 207216

3.D. Popescu, A. Năstase, Drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997, p. 330334



Cursul 4

Protecţia mediului înconjurător în dreptul internaţional public. Răspunderea pentru activităţi

neinterzise în dreptul internaţional

1. Consideraţii generale

- Protecţia mediului înconjurător se realizează pentru factorii de mediu care se află sub suveranitatea statului sau pentru factorii de mediu situaţi în afara jurisdicţiei naţionale, protecţie care are loc în conformitate cu tratatele internaţionale în vigoare.

- Accentuarea necesităţii de cooperare este determinată de înmulţirea şi diver-sificarea tipurilor de poluare, a surselor poluante şi a gradului periculos al unor poluanţi.

- În 1972 are loc, la Stockholm, Conferinţa ONU asupra mediului uman. Confe-rinţa sa constituit întrun prim semnal de alarmă pentru politica naţională a statelor în ceea ce priveşte mediul înconjurător şi dezvoltarea.

- În 1992 are loc, la Rio de Janeiro, Conferinţa ONU privind mediul încon-jurător şi dezvoltarea (UNCED). Dialogul tradiţional Nord/ Sud a fost înlocuit cu dialogul între alte trei categorii de ţări:

• ţări industrializate;• ţări în curs de dezvoltare;• ţări aflate în perioada de tranziţie spre economia de piaţă.- Au fost adoptate două mari categorii de documente:a. instrumente juridice: Convenţia asupra diversităţii biologice şi Convenţia asu-

pra schimbărilor climatice;b. documente programatice: „Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării”,

„Principiile cu privire la fondul forestier” şi „Agenda 21”.- În 2002 are loc, la Johannesburg, Conferinţa ONU privind Dezvoltarea

Durabilă, având ca scop analiza stadiului de îndeplinire a obiectivelor stabilite în 1992, la Conferinţa de la Rio, şi a realizărilor în domeniu din acest deceniu.

- Documente adoptate:- Planul de acţiune (cel mai important document al Conferinţei) reafirmă susţine-

rea statelor participante pentru principiile Declaraţiei de la Rio, pentru aplicarea Agendei 21 şi a programelor ulterioare de dezvoltare a măsurilor de aplicare a Agendei 21 şi stabileşte termene concrete şi obiective de acţiune în diverse domenii relevante pentru dezvoltarea durabilă globală;

- Declaraţia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă (document poli-tic).

Angajamentele guvernamentale au fost completate de o serie de programe şi proiecte concrete de parteneriat.

2. Concepte şi principii

- Anumite concepte şi principii au fost consacrate în jurisprudenţa internaţională şi în doctrină cu peste trei decenii înaintea Declaraţiei din 1972. Acestea se refereau la mediu, privit ca o componentă a teritoriului de stat.

- Poluarea a fost combătută, în cadrul unor tratate, încă din a doua jumătate a secolului al XIXlea, dar nu se urmărea o combatere a poluării per se, ci numai în măsura în care apa poluată devenea nocivă pentru piscicultură.

- În general, se invoca principiul latin sic utere tuo ut alienum non laedas (folo-seşte ceea ce îţi aparţine în aşa fel încât să nu producă daune altuia).

- Lucrările Comisiei de Drept Internaţional: Din 1978, CDI începe lucrările de codificare în domeniu. Lucrările sau con-

cretizat în proiectul de articole privind „Răspunderea internaţională pentru con-secinţe prejudiciabile decurgând din activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional”. Lucrările la acest proiect au fost finalizate în 1990 şi cuprindeau 36 de articole. CDI a reluat examinarea proiectului, accentul fiind pus pe factorul de prevenţie.

La sesiunea a 53-a a CDI (2001) au fost definitivate lucrările pentru proiectul de articoleprivind„Prevenirea daunelor transfrontaliere ale activităţilor peri-culoase”, recomandând Adunării Generale elaborarea unei Convenţii pe baza pro-iectului CDI.

La sesiunea din 2002, CDI a decis să continue să lucreze asupra problemei răs-punderii internaţionale (international liability) pentru situaţiile în care statul nu reu-şeşte să prevină prejudiciile decurgând din daune transfrontaliere rezultate din acti-vităţi periculoase, în completarea activităţii anterioare finalizate în 2001. CDI a arătat că intenţionează să examineze responsabilitatea statului (fie că e vorba de statul de origine, statul care a autorizat şi monitorizat operaţia, statul beneficiar al operaţiei sau statul de naţionalitate al operatorului), a operatorului, a victimei inocente, dar şi rolul entităţilor private, cum ar fi companiile de asigurări sau trusturile industriale.

În 2006 CDI a adoptat, în cadrul celei de-a 58-a sesiuni, proiectul de „Principii privind atribuirea răspunderii pentru pagube în cazul daunelor transfrontaliere ale activităţilor periculoase” (a se vedea secţiunea 20.7 din acest Curs)

În 2008, CDI a adoptat, în cadrul celei de-a 60-a sesiuni, proiectul de articole privind „Dreptul aplicabil aquiferelor transfrontaliere” (aquiferul transfrontalier fiind definit ca o formaţiune geologică permeabilă care deţine apă, ale cărui compo-nente sunt aflate în două sau mai multe state). Proiectul propune reguli privind utili-zarea rezonabilă şi echitabilă a resurselor de apă transfrontaliere, inclusiv obligaţia de a nu provoca daune, de a coopera, de a schimba date şi informaţii în mod regulat, de a proteja şi conserva ecosistemele (inclusiv prevenirea, reducerea şi controlul polu-ării).

- Până în prezent, în dreptul internaţional nu a fost consacrat un principiu de drept convenţional sau cutumiar (după unii autori) în materie. Conform planului de acţiune pentru perioada 19731977, pentru probleme de mediu un asemenea principiu ar trebui să exprime obligaţia statului de a se asigura că activităţile desfăşurate pe teritoriul său sau în zone aflate în mod legal sub jurisdicţia sau controlul

statului nu vor produce daune mediului înconjurător al altor state sau unor zone situate dincolo de jurisdicţia naţională.

- În plan instituţional se creează Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu Înconjurător (PNUE), Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN), Agenţia pentru Protecţia Mediului a Comunităţilor Europene, care ia naştere în urma amendării din 1987 a Tratatului de la Roma.

3. Obligaţii cu caracter general ale statelor în domeniul protecţiei mediului

- Una dintre obligaţiile cu caracter general se referă la angajamentul statelor de a preveni şi reduce pericolul, riscul care implică un grad sporit de pericu-lozitate, precum şi angajamentul de a preveni şi reduce poluarea. În această direcţie, statele au încheiat tratate bilaterale şi multilaterale. Dreptul internaţional al mediului continuă să se dezvolte în plan multilateral pe bază sectorială, iar în plan bilateral sau încheiat convenţii cu caracter general. De exemplu:

• Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontieră al deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora (1989)

• Convenţia privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontier (Espoo, 1991)

• Convenţia asupra efectelor transfrontiere ale accidentelor industriale (Helsinki, 1992)

• Convenţia asupra securităţii nucleare (Viena, 1994)• Convenţia pentru combaterea deşertificării în ţările grav afectate de secetă şi/sau

de deşertificare, în special în Africa (Paris, 1994)• Convenţia pentru protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontieră şi a

lacurilor internaţionale (Helsinki, 1992) şi Protocolul privind Apa şi Sănătatea la această Convenţie (Londra, 1999).

- Aceste convenţii mai pot avea ca obiect:a) Obligaţii de colaborare cu caracter general şi de permanenţă cu privire la

schimbul de informaţii, evaluarea situaţiei şi consultarea prealabilă asupra măsurilor ce trebuie luate:

• Convenţia europeană asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi (Geneva, 1979)

b) Protecţia cursurilor de apă:• Acordul dintre Uruguay şi Argentina privind regimul fluviului (Uruguay, 1975)• Convenţia dintre Germania, Franţa şi Luxemburg privind canalizarea fluviului

Moselle (1956)• Convenţia pentru cooperarea privind protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului

Dunărea (Sofia, 1994).c) Protecţia unor ecosisteme:• Convenţia asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, în special ca

habitat al păsărilor acvatice (Ramsar, 1971)d) Protecţia unor resurse naturale ale mediului:• Convenţia africană privind conservarea naturii şi a resurselor sale naturale

(Alger, 1968);

e) Protecţia mediului marin:• Convenţia privind dreptul mării (Montego Bay, 1982);• Convenţia privind protecţia Mării Baltice (Helsinki, 1974);• Convenţia privind protecţia Mării Mediterane (Barcelona, 1976);• Convenţia privind protecţia Mării Negre (Bucureşti, 1992).

4. Obligaţii cu caracter specific ale statelor în domeniul protecţiei mediului

- În baza protocolului din 1988 al Convenţiei privind poluarea atmosferică pe distanţe lungi, părţile se angajează să reducă cu 30% emisiile de sulf.

- Convenţia pentru protecţia stratului de ozon de la Viena din 1985, Protocolul de la Montreal din 1987 privind substanţele care epuizează stratul de ozon şi amen-damentul la Protocolul de la Montreal (Londra, 1990).

- Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică a adoptat, la 26 septembrie 1986, două convenţii referitoare la notificarea rapidă a unui accident nuclear şi, respectiv, la asistenţa în caz de accident nuclear.

- Convenţia de la Basel din 1989 prevede obligaţii concrete privind interzicerea transportului deşeurilor periculoase în afara ţării fără autorizaţie, modalităţile de eti-chetare a acestor deşeuri, reglementează documentele speciale de transport, condiţiile în care se poate face autorizarea, obligaţiile specifice privind transmiterea infor-maţiilor în cazul producerii unui accident etc.

- Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră adoptată în 1973, la Washington, prevede obligaţii concrete privind comerţul cu spe-cii sălbatice, măsuri ce trebuie luate de părţi pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor convenţiei, măsuri privind posibilitatea de informare a publicului asupra rapoartelor anuale şi asupra celor bianuale privind măsurile legislative, regulamentare şi administrative luate pentru aplicarea Convenţiei.

- Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a ONU asupra schimbărilor climatice (1997) conţine angajamente de limitare cantitativă şi reducere a emisiei de gaze cu efect de seră faţă de nivelul anului 1989, în perioada obligatorie 2008-2012.

5. Răspunderea şi compensarea

- Până în prezent, principiile răspunderii şi compensării nu şiau găsit o reglementare adecvată în convenţiile internaţionale, cu toate că, în baza Declaraţiei de la Stockholm, statele sau angajat să dezvolte dreptul internaţional privind răspunderea şi compensarea pentru daunele transfrontiere.

- Răspunderea este considerată o soluţie secundară în raport cu măsurile de pre-venire şi reducere a efectelor negative asupra mediului.

- Este controversată încă problema – examinată de CDI – dacă răspunderea trebuie atribuită statului şi pentru actele licite, adică pentru consecinţele prejudiciabile ale faptelor care nu sunt interzise de dreptul internaţional.

- O altă problemă este aceea dacă standardele stabilite pot constitui temei pentru răspundere sau pot fi invocate doar în calitate de criteriu al unei conduite diligente de care trebuie să dea dovadă toate statele.

- Uniunea Europeană acordă o importanţă deosebită armonizării legislaţiilor privind protecţia mediului înconjurător. Această problemă a fost deja proclamată ca principiu în programul de acţiune privind mediul pe perioada 19731977.

6. Proiectul de Convenţie privind prevenirea daunelor transfrontaliere ale activităţilor periculoase, adoptat de CDI la sesiunea din 2001

- Proiectul are în vedere activităţile neinterzise de dreptul internaţional care implică riscul de a provoca daune transfrontaliere semnificative datorită conse-cinţelor fizice ale acestora (art. 11).

- Proiectul prevede obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru preve-nirea efectelor menţionate sau pentru micşorarea riscului(inclusiv prin măsuri legislative, administrative sau de altă natură), precum şi obligaţia de a coopera în acest sens (între ele şi cu organizaţiile internaţionale competente) (art. 3, 4, 5).

- Se reglementează obligativitatea autorizării prealabile a activităţii în cauză de către statul de origine (statul pe al cărui teritoriu sau sub jurisdicţia ori controlul căruia au loc activităţile periculoase), care trebuie să se bazeze pe o evaluare a ris-cului de a provoca daune transfrontaliere(art. 6, 7).

- Se prevedeobligaţia de a notificastatul pasibil de a fi afectat, în cazul identificării riscului menţionat mai sus şi de a i se transmite datele tehnice şi toate informaţiile relevante pe care se bazează evaluarea, precum şi de a nu lua decizia autorizării activităţii dacă nu se primeşte, în termen de 6 luni de la notificare, un răs-puns pozitiv de la statul pasibil de a fi afectat (art. 8).

- Statele implicate sunt obligate să se consulte, la cererea oricăruia dintre ele, pentru luarea măsurilor necesare, pe baza unei balanţe echitabile a intereselor, pro-iectul indicând şi factorii de care trebuie să se ţină seama la stabilirea acestei balanţe echitabile (art. 9, 10).

- Proiectul mai prevede o serie de obligaţii privind schimbul de informaţii în timp util, pe parcursul derulării activităţii periculoase şi ulterior derulării acesteia, precum şi informarea publicului despre activitate, riscurile implicate de aceasta şi daunele ce pot rezulta (art. 12, 13).

- Este, de asemenea, prevăzută obligaţia de a notifica urgenţel ece apar în legă-tură cu activitatea periculoasă, fără întârzieri şi prin cele mai rapide căi(art. 17).

- Proiectul de Convenţie conţine şi un mecanism de soluţionare a diferendelor, ce are ca element central recurgerea la o Comisie de Anchetă (Fact-finding Commi-ssion), formată, ca regulă, din trei membri; Comisia adoptă un raport pe care îl transmite părţilor implicate şi care include constatări şi recomandări, pe care părţile trebuie să le examineze, să le ia în considerare („shall consider”) cu bună-credinţă.

7. Proiectul de Principii privind atribuirea răspunderii pentru pagube în cazul daunelor transfrontaliere ale activităţilor periculoase, adoptat de CDI la sesiunea din 2006

- Proiectul de Principii se referă la daunele transfrontaliere cauzate de acti-vităţile periculoase neinterzise de dreptul internaţional (Principiul 1), scopul prin-cipiilor fiind definit ca fiind acela de a asigura compensare promptă şi adecvată, precum şi de a conserva şi proteja mediul în cazul unei daune transfrontaliere, mai ales în ce priveşte reducerea daunei şi revenirea la situaţia anterioară (Principiul 3).

- Proiectul prevede că statele vor lua toate măsurile necesare pentru a asigura compensare promptă şi adecvată victimelor unor daune transfrontaliere cauzate de activităţi periculoase aflate pe teritoriul său sau sub jurisdicţia ori controlul său.

- Aceste măsuri includ şi impunerea răspunderii (liability) asupra operatorului sau, dacă este cazul, asupra altei persoane sau entităţi, precum şi obligaţia acestora din urmă de a se asigura sau asuma alte garanţii financiare pentru a acoperi cererile de compensare. Se poate avea în vedere şi stabilirea de fonduri industriale la nivel naţional. Dacă măsurile menţionate sunt insuficiente, statul de origine trebuie să asigure resursele financiare suplimentare. (Principiul 4)

- dacă apare un incident implicând o activitate periculoasă care rezultă sau este de natură să producă o daună transfrontalieră, statul de origine trebuie să notifice prompt toate statele afectate sau care ar putea fi afectate despre incident şi efec-tele sale posibile; să adopte, cu implicarea operatorului, măsurile de răspuns potri-vite pe baza celor mai avansate date şi tehnologii disponibile; să consulte şi să caute să coopereze cu toate statele afectate sau care ar putea fi afectate pentru reducerea efectelor daunei şi pentru eliminarea ei; să caute asistenţa organizaţiilor internaţio-nale competente şi a altor state. (Principiul 5)

- Principiul 6 prevede obligaţia pentru state de a include în legislaţia lor orga-nele judiciare şi administrative cu competenţa şi jurisdicţia necesare pentru a asigura remediile prompte, adecvate şi efective pentru victime, care trebuie să aibă acces la aceste remedii în statul de origine; aceasta nu împiedică victima să caute şi alte remedii. Statul poate să asigure recurs la proceduri internaţionale de soluţionare a cererilor care să fie rapide şi cu costuri minime. De asemenea, accesul la informaţii privind remediile trebuie asigurat.

- Se recomandă (Principiul 7) încheierea de acorduri specifice globale, regio-nale, bilaterale pentru categorii particulare de activităţi periculoase care să prevadă aranjamente efective privind compensarea, măsurile de răspuns şi remediile, care să includă şi aranjamente pentru fonduri de stat sau industriale care să asigure compen-sări suplimentare dacă resursele financiare ale operatorului, inclusiv măsurile de asi-gurare, sunt insuficiente pentru acoperirea unei daune.

- Principiul 8 prevede că statele trebuie să aplice proiectul de principii pe baza adoptării legislaţiei naţionale specifice sau a măsurilor administrative necesare, fără discriminare pe bază de cetăţenie/naţionalitate, domiciliu sau reşedinţă.


1.Al. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 267279



Cursul 5

Răspunderea internaţională a statelor

1. Situaţii

- Răspunderea statelor (precum şi a altor subiecte de drept internaţional), ca prin-cipiu general, intervine în două situaţii distincte:

a) răspunderea pentru fapte sau acte ilicite din punctul de vedere al dreptului internaţional, prin care se încalcă norme ale dreptului internaţional;

b) răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile decurgând din activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional (activităţi licite per se).

- Instituţia răspunderii s-a aflat în proces de codificare încă din anul 1949, Comisia de Drept Internaţional adoptând în 1996 un Proiect de articole privind răs-punderea statelor, revizuit şi detaliat, cu 62 de articole, cu trei părţi: originea răs-punderii internaţionale, conţinutul, formele şi gradele răspunderii şi soluţionarea diferendelor.

- Ulterior, CDI a reluat lucrările pe această temă, reuşind ca la sesiunea a 53-a din 2001 să adopte un proiect de articole final, cu 59 de articole (aspectele legate de soluţionarea diferendelor fiind eliminate). CDI a propus Adunării Generale aprobarea prin rezoluţie a proiectului de articole, concomitent cu recomandarea ca, în viitor, după ce soluţiile găsite de CDI vor fi fost confirmate (sau nu) de practica statelor, să se treacă la redactarea, pe această bază, a unei Convenţii în materie (Adunarea Generală a fost de acord).

- Începând cu sesiunea sa din 2002, CDI a început să elaboreze un proiect de articole privind răspunderea organizaţiilor internaţionale. La a 63-a sesiune a CDI, în 2011, Comisia a adoptat Proiectul de articole privind răspunderea organizaţiilor internaţionale, cu 67 de articole organizate în şase părţi, şi a propus Adunării Generale ONU elaborarea ulterioară, pe baza proiectului, a unei convenţii internaţionale în materie.

2. Fundamentul răspunderii pentru fapte ilicite este:

• actul/faptul ilicit (al unui stat) = o acţiune sau omisiune care constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale.

3. Condiţiile necesare pentru existenţa unui fapt ilicit:

a) o condiţie de ordin subiectiv (o acţiune sau omisiune care, conform dreptului internaţional, este imputabilă statului);

b) o condiţie de ordin obiectiv (încălcarea unei obligaţii internaţionale prin această comportare imputabilă).

- O parte a doctrinei şi practicii în materie mai solicită, pe un filon tradiţionalist de gândire inspirat de dreptul privat, existenţa altor trei condiţii:

• culpa, care, nefiind complet înlăturată, lasă tot mai mult loc teoriei răspunderii obiective

• prejudiciul. Comisia de Drept Internaţional a arătat că nu existenţa preju-diciului este esenţială, ci încălcarea unei obligaţii internaţionale (art. 2 din Proiectul de articole adoptat în 2001)

• legătura cauzală. Dacă se admite prejudiciul (ca o condiţie a existenţei faptului ilicit) şi legătura cauzală apare, la rândul ei, ca o condiţie în acest sens.

3.1. Imputabilitatea faptului ilicita) Statul răspunde pentru faptele oricăror organe (autorităţi) statale fără

distincţie (legislative, executive, judecătoreşti centrale sau locale); [art. 4 alin. (1) din Proiectul de articole];

b) Statul răspunde pentru faptele persoanelor sau entităţilor care nu sunt organe ale statului, dar sunt împuternicite prin dreptul statului respectiv să exercite ele-mentele de autoritate guvernamentală, dacă persoanele sau entităţile au acţionat în această capacitate în situaţia dată (art. 5).

c) Statul răspunde pentru faptele unui organ al altui stat pus la dispoziţia sa de acest stat, dacă organul acţionează în exercitarea elementelor de autoritate guver-namentală ale statului la dispoziţia căruia a fost pus (art. 6).

d) Statul răspunde pentru faptele unui organ al său sau ale unei persoane ori enti-tăţi împuternicite să exercite elemente de autoritate guvernamentală, chiar dacă aceştia acţionează, în această capacitate, cu depăşirea atribuţiilor sau con-travenind instrucţiunilor (art. 7).

e) Statul răspunde pentru faptele unei persoane sau grup de persoane dacă persoana sau grupul de persoane acţionează pe baza unor instrucţiuni sau sub îndrumarea ori controlul statului respectiv (art. 8).

f) Statul răspunde pentru faptele persoanelor sau grupurilor de persoane care exercită în fapt atribute de autoritate guvernamentală în absenţa sau în cazul neîndeplinirii atributelor de către autorităţile oficiale şi în circumstanţe care cer exercitarea acelor elemente de autoritate (art. 9).

g) Statul răspunde şi pentru faptele unei mişcări insurecţionale care formează noul guvern (art. 10).

h) Statul răspunde şi în situaţiile în care – în cazurile menţionate la literele anterioare – nu sunt îndeplinite toate condiţiile de imputabilitate, dar statul confirmă şi îşi însuşeşte faptele respective ca fiind ale sale (art. 11).

3.2.Încălcarea unei obligaţii internaţionale - Din punctul de vedere al intereselor afectate, în Proiectul din 1996 se făcea o

distincţie între:a) Obligaţii ce interesează societatea internaţională în ansamblul său (erga

omnes). Încălcarea unei astfel de obligaţii conduce la comiterea unei crime inter-naţionale.

- Crima internaţională era definită ca faptul internaţional ilicit care rezultă dintr-o încălcare de către stat a unei obligaţii internaţionale atât de esenţiale pentru ocro-tirea intereselor fundamentale ale comunităţii internaţionale, încât încălcarea acesteia este recunoscută ca o crimă de către această comunitate în ansamblul său;

- O crimă internaţională putea rezulta dintr-o încălcare gravă a:• unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru menţinerea păcii şi

securităţii internaţionale;• unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru salvgardarea drep-

tului popoarelor la autodeterminare;• unei obligaţii internaţionale cum ar fi interzicerea sclaviei sau genocidului, efec-

tuată pe scară largă;• unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru protecţia şi păstrarea

mediului înconjurător.b) Alte obligaţii a căror încălcare ar conduce la comiterea unui delict inter-

naţional. Delictul internaţional era definit ca orice fapt internaţional ilicit care nu este crimă internaţională.

- Distincţia între crime şi delicte internaţionale urmărea să pună în evidenţă existenţa unor regimuri diferite de constatare a lor: în cazul crimelor, orice subiect de drept internaţional ar fi putut invoca răspunderea, pe când în cazul delictelor, numai statul direct lezat.

- Ca urmare a numeroaselor critici din partea statelor şi a doctrinei, care au indicat «slăbiciunile» acestei soluţii, proiectul final de articole adoptat în anul 2001 pără-seşte distincţia între crime şi delicte internaţionale. Capitolul III al proiectului de articole (articolele 40 şi 41), intitulat „Încălcări grave ale obligaţiilor ce decurg din normele imperative ale dreptului internaţional general”, introduce obligaţia statelor de a coopera pentru a pune capăt unei astfel de încălcări (definită ca impli-când neîndeplinirea flagrantă („gross”) sau sistematică de către statul responsabil a obligaţiei în cauză), precum şi obligaţia de a nu recunoaşte ca legală o situaţie creată de o astfel de încălcare şi de a nu acorda ajutor sau asistenţă pentru menţinerea aces-tei situaţii;

- Se creează astfel o diferenţă de regim între acest tip de încălcare şi celelalte în privinţa aplicării răspunderii internaţionale a statelor.

3.3. Invocarea răspunderii statelor- Se poate face de către statul vătămat dacă obligaţia încălcată este datorată

acelui stat sau unui grup de state din care acest stat face parte sau către comunitatea internaţională ca întreg, iar încălcarea obligaţiei afectează în principal acest stat sau este de aşa natură încât schimbă radical poziţia tuturor celorlalte state faţă de care obligaţia este datorată în ce priveşte executarea obligaţiei în continuare (art. 42);

- Notificarea prin care statul vătămat invocă răspunderea trebuie să specifice conduita pe care statul responsabil trebuie să o urmeze pentru încetarea faptului ilicit, dacă acesta continuă, şi forma reparaţiei prejudiciului pe care o doreşte (art. 43). Răspunderea nu poate fi invocată dacă cererea nu este făcută cu respectarea regulilor aplicabile în materie de naţionalitate/cetăţenie a cererilor şi dacă cererea

este supusă aplicării regulilor epuizării căilor interne de recurs, iar acestea nu sunt epuizate (art. 44);

- De asemenea, răspunderea nu poate fi invocată dacă statul vătămat a renunţat anterior la solicitarea răspunderii sau dacă se poate considera, ca urmare a conduitei sale, că a acceptat în mod valabil renunţarea la cerere/decăderea din dreptul de a cere aplicarea răspunderii (art. 45);

- Proiectul mai prevede reguli aplicabile (art. 46, 47) atât în situaţia pluralităţii de state vătămate (fiecare putând să invoce separat răspunderea), cât şi în situaţia pluralităţii de state răspunzătoare (se poate invoca răspunderea fiecăruia, fără ca statul vătămat să poată obţine, însă, compensaţii mai mari decât prejudiciul suferit);

- Răspunderea poate fi invocată şi de alt stat decât cel vătămat dacă:• obligaţia încălcată este datorată unui grup de state, inclusiv statul care invocă,

şi este stabilită pentru protecţia unui interes colectiv al grupului sau este datorată comunităţii internaţionale ca întreg (art. 48 parag. 1);

- Acest alt stat poate cere statului răspunzător:• încetarea faptului internaţional ilicit, precum şi asigurări şi garanţii că nu se va

repeta;• îndeplinirea obligaţiei de a repara prejudiciul în interesul statului vătămat

sau al beneficiarilor obligaţiei încălcate (art. 48 parag. 2);

4. Cauze ce exclud caracterul ilicit al faptului

a)Consimţământul (trebuie să fie valabil, iar faptul ilicit să rămână în limitele consimţământului exprimat) (art. 20);

b) Legitima apărare. Provocarea stării de pericol se datorează statului faţă de care se iau măsurile de autoapărare, ce trebuie să fie licite şi să se desfăşoare conform Cartei ONU (art. 21).

c)Contramăsurile nu trebuie să implice folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa (art. 22);

d)Forţa majoră (evenimentul trebuie să fie imprevizibil sau irezistibil, în afara controlului statului, şi să facă imposibilă executarea obligaţiei); forţa majoră nu exclude răspunderea dacă statul a contribuit la producerea faptului sau şi-a asumat riscul producerii situaţiei respective;

e)Starea de primejdie (autorul faptului trebuie să nu fi avut altă modalitate rezonabilă de a-şi salva viaţa sau vieţile altor persoane încredinţate în grija sa); starea de primejdie nu exclude răspunderea dacă ea se datorează conduitei statului ce o invocă sau dacă faptul în cauză poate crea un pericol comparabil sau mai mare (art. 24);

f)Starea de necesitate (nu poate fi invocată decât dacă faptul ilicit este singura modalitate de a salva interesul său vital faţă de un pericol grav şi iminent şi să nu afecteze grav interesul esenţial al unui stat sau grup de state faţă de care obligaţia este datorată sau un interes esenţial al comunităţii internaţionale ca întreg) (art. 25); ea nu poate exclude răspunderea dacă obligaţia internaţională în discuţie exclude posi-bilitatea invocării sau dacă statul a contribuit la crearea stării de necesitate;

Dacă în ipoteza prevăzută la lit.(e), primejdia ameninţă interese majore ale cetăţenilor statului, în cazul stării de necesitate [lit. (f)], interesele fundamentale ale statului sunt cele care sunt în pericol.

- Proiectul de articole prevede însă că aceste cauze de exonerare nu operează dacă faptul ilicit este neconform cu o obligaţie ce decurge dintr-o normă imperativă a dreptului internaţional general (art. 26).

5. Forme de reparare a prejudiciului (obligaţia de reparare)

a) Statul care săvârşeşte faptul ilicit şi a cărui răspundere este stabilită are obligaţia de reparare completă a prejudiciului (art. 31 parag. 1), precum şi obligaţia de a executa obligaţia încălcată (art. 29).

b) Există, totodată, obligaţia de a pune capăt faptului ilicit şi de a oferi garan-ţii şi asigurări corespunzătoare că nu se va repeta (art. 30).

c) Obligaţia de reparare:• În cazul daunelor materiale, reparaţia constă în „restitutio in integrum” (res-

tabilirea situaţiei anterioare comiterii faptului ilicit). Dacă aceasta nu mai este posi-bilă (ca urmare a imposibilităţii materiale sau a faptului că implică o sarcină dispro-porţionată în ce priveşte beneficiul rezultând din restituire faţă de compensaţie), există obligaţia la despăgubiri echivalente. În general, se reţin numai daunele directe (cele indirecte numai dacă se pot determina cu certitudine). Se acordă despăgubiri atât pentru paguba propriu-zisă (damnum emergens), cât şi pentru beneficiul nerea-lizat (lucrum cessans), care trebuie să fie normal şi previzibil (art. 35, 36, 38).

• În cazul daunelor morale, reparaţia constă în „satisfacţie” (regrete, scuze, onoruri pentru steagul lezat, pedepsirea persoanelor vinovate etc.), dacă restituirea sau compensaţia nu sunt suficiente; satisfacţia nu poate îmbrăca forme umilitoare (art. 37).

6. Contramăsurile împotriva statului răspunzător

- Statul vătămat poate întreprinde contramăsuri faţă de statul răspunzător pentru a-l determina să-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute la secţiunea anterioară (art. 49 parag. 1);

- Acestea sunt limitate la neexecutarea, pentru un timp, a obligaţiilor inter-naţionale faţă de statul răspunzător şi trebuie luate astfel încât să permită reluarea executării obligaţiilor respective (art. 49 parag. 2 şi 3);

- Contramăsurile nu pot privi (conform art. 50) obligaţiile:• de a se abţine de la ameninţarea cu folosirea forţei şi de la folosirea forţei;• de a respecta drepturile fundamentale ale omului;• cu caracter umanitar ce interzic represaliile;• ce decurg din norme imperative ale dreptului internaţional general;• ce se referă la proceduri de soluţionare a diferendelor între statul respectiv şi

statul răspunzător;

• de a respecta inviolabilitatea agenţilor diplomatici şi consulari, a localurilor, arhivelor şi documentelor din această categorie.

- Condiţiile de recurgere la contramăsuri:• trebuie să fie proporţionale cu prejudiciul, să ia în considerare gravitatea

faptului internaţional ilicit şi drepturile în discuţie (art. 51);• înainte de a recurge la contramăsuri statul trebuie să solicite statului răs-

punzător îndeplinirea obligaţiilor de la secţiunea anterioară şi să-i notifice decizia de a lua contramăsuri, oferindu-se să negocieze cu acest stat (art. 52 parag. 1);

• independent de cele de mai sus, statul prejudiciat poate lua contramăsuri urgente pentru conservarea drepturilor sale (art. 52 parag. 2);

- Contramăsurile trebuie suspendate urgent dacă:• faptul ilicit a încetat;• disputa este pendinte în faţa unei instanţe jurisdicţionale competente să ia o

decizie obligatorie pentru părţi (art. 52 parag. 3).- Contramăsurile încetează de îndată ce statul răspunzător a îndeplinit obligaţiile

menţionate la secţiunea anterioară (art. 53);- Contramăsurile pot fi luate şi de alte state, îndreptăţite conform art. 48 (vezi

secţiunea 23.3.3 a prezentului curs), în vederea asigurării încetării încălcării şi pentru obţinerea reparării în interesul statului vătămat sau al beneficiarilor obligaţiei încăl-cate (art. 54).






Cursul 6

Dreptul internaţional penal

1. Definiţie şi încercări de codificare

- În cazul în care persoanele fizice, în calitatea lor de organe ale statului (sau în situaţii asimilate, descrise în cursul anterior), respectiv de persoane private, săvârşesc infracţiuni internaţionale (atunci când decid, ordonă sau execută, respectiv săvârşesc fapte/acte care sunt incriminate şi pedepsite de dreptul internaţional), alături de eventuala angajare a răspunderii internaţionale a statului (în primul caz, dacă sunt întrunite condiţiile necesare) este angajată răspunderea penală a persoanelor respective, în cadrul aşa-numitului drept internaţional penal.

Notă: Românul Vespasian V. Pella (1897-1952) este unul dintre principalii fondatori ai dreptului internaţional penal ca ramură de drept şi unul din cei mai importanţi promotori ai conceptului de curte penală internaţionalăpermanentă.

- După constante şi repetate eforturi de codificare, Comisia de Drept Internaţional a adoptat, în 1996, un proiect definitivat de „Cod al Crimelor contra Păcii şi Securităţii Umanităţii” (Draft Code of Crimes against Peace and Security of Mankind) cu 20 de articole, împărţit în două părţi („Dispoziţii generale” şi „Crime contra păcii şi securităţii umanităţii”).

Notă: - Proiectul prevede că:• aceste crime sunt (articolele 16-20): crima de agresiune, crima de genocid, crimele contra umanităţii, crimele contra personalului ONU şi personalului asociat, crimele de război• aceste crime sunt pedepsibile chiar dacă ele nu sunt incriminate în dreptul naţional al unui stat interesat sau implicat• răspunderea individului pentru aceste crime nu afectează răspunderea sta-tului în cauză, iar ordinul guvernamental sau al superiorului ierarhic nu-l exonerează de răspunderea penală, putând fi însă considerat ca motiv de dimi-nuare a pedepsei (articolele 4 şi 5)• superiorul ierarhic răspunde, de asemenea, dacă subordonatul său a săvârşit o astfel de crimă, în cazul în care avea cunoştinţă sau putea cunoaşte aceasta şi nu a luat toate măsurile necesare pentru a împiedica sau reprima săvârşirea• calitatea oficială, inclusiv cea de şef de stat sau de guvern, nu este exone-ratoare de răspundere penală

• statele sunt invitate să ia măsurile necesare pentru stabilirea competenţelor lor pentru judecarea şi pedepsirea crimelor prevăzute la art. 17-20, fără a se prejudicia competenţa unei curţi penale internaţionale• pentru crima de agresiune se prevede competenţa curţii penale internaţio-nale, neinterzicându-se însă posibilitatea judecării de către un stat a unui cetăţean al său responsabil (în calitate de conducător sau organizator) pentru planificarea, pregătirea, declanşarea sau conducerea unei agresiuni comise de acel stat.

2. Infracţiunile internaţionale

2.1. Crimele contra păcii- Definiţie: plănuirea, pregătirea,dezlănţuirea sau purtarea unui război

de agresiune sau a unui război cu violarea tratatelor, a garanţiilor sau acordurilor internaţionale sau participarea la un plan deliberat sau la un complot pentru săvârşirea uneia din aceste fapte (cu trimitere la definiţia agresiunii - Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 3314/14 decembrie 1974).

2.2. Crimele contra umanităţii- Definiţie: asasinatul, exterminarea, ducerea în robie, deportarea sau

orice act inuman comis împotriva populaţiilor civile înaintea sau în timpul războiului, precum şi persecuţiile cu caracter politic, rasial sau religios (definiţie dată de Statutul Tribunalului de la Nürnberg). Proiectul de Cod al Crimelor contra Păcii şi Securităţii Umanităţii, adoptat de Comisia de Drept Internaţional în 1954, adaugă la motivele de ordin politic, rasial sau religios şi pe cele de ordin cultural şi social.

- În Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998, în art. 7 alin. (1) crimele contra umanităţii sunt definite ca fiind „oricare dintre următoarele acte, atunci când sunt comise ca parte a unui atac larg răspândit sau sistematic, îndreptat împotriva oricărei populaţii civile: a) crimă; b) exterminare; c) ducere în sclavie; d) deportare sau transfer forţat de populaţie; e) detenţie sau altă privare severă de libertate fizică, cu violarea normelor fundamentale de drept internaţional; f) tortură; g) viol, sclavaj sexual, prostituţie forţată, sarcină forţată, sterilizare forţată şi orice altă formă de violenţă sexuală comparabilă ca gravitate; h) persecuţie împotriva oricărui grup sau colectivitate identificabile din motive politice, rasiale, naţionale, etnice, culturale, religioase, de sex sau din alte motive universal recunoscute ca de neacceptat, conform dreptului internaţional; i) dispariţia forţată a persoanelor; j) crima de apartheid; k) alte acte inumane cu caracter similar, care produc cu intenţie mari suferinţe sau vătămări grave sănătăţii corporale, fizice sau mentale”.

- Crima de genocid• face parte din categoria crimelor contra umanităţii;

32

• este reglementată de Convenţia ONU privind prevenirea şi reprimarea geno-cidului din 9 decembrie 1948 (unul din cei trei raportori care au pregătit proiectul Convenţiei fiind românul Vespasian V. Pella, autorul primei definiţii a genocidului, numit de el „crima de barbarie”);

• definiţie: acţiuni comise cu intenţia de a extermina în întregime sau parţial un grup naţional, etnic, social sau religios, constând în exterminarea fizică a mem-brilor grupului, vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor grupului, supunerea grupului, în mod intenţionat, la condiţii de existenţă care ar duce la distrugerea lui fizică, parţială sau totală, măsuri care urmăresc împiedicarea naşterilor în cadrul grupului, transferul forţat de copii de la un grup la altul. Se prevede pedepsirea celor care săvârşesc acte de genocid, indiferent de calitatea lor (în numele statului sau ca persoane private). Aceeaşi definiţie a fost preluată, într-un articol separat (articolul 6) de cel privind crimele contra umanităţii, în Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale.

2.3. Crimele de război- Definiţie: violarea normelor şi obiceiurilor războiului, cuprinzând

asasinatul, relele tratamente şi deportarea pentru muncă forţată sau în orice alt scop a populaţiei civile din teritoriile ocupate, asasinarea sau relele tratamente aplicate prizonierilor de război sau persoanelor aflate pe mare, executarea ostatecilor, jefuirea bunurilor publice sau private, distrugerea sau devastarea nejustificate de exigenţe militare etc.

- Articolul 8 al Statutului Curţii Penale Internaţionale stabileşte jurisdicţia Curţii asupra crimelor de război, în special când sunt comise ca parte a unui plan sau politici sau ca parte a comiterii pe scară largă a unor astfel de crime.

2.4. Crima de agresiune- Definiţie: planificarea, iniţierea sau executarea, de către o persoană aflată

efectiv în poziţia de a exercita controlul asupra sau de a conduce acţiunea politică sau militară a unui stat, a unui act de agresiune care, prin caracterul, gravitatea sau scara sa, constituie o violarea manifestă a Cartei ONU (definiţie inclusă în Statutul CPI de către Conferinţa de la Kampala, din 2010, de Revizuire a Statutului CPI).

2.5. Alte infracţiuni internaţionale, pe care statele s-au angajat să le incri-mineze şi să le pedepsească în ordinea juridică internă printr-o serie de convenţii internaţionale:

- sclavajul şi traficul cu sclavi (prin Convenţia de la Geneva din 25 septembrie 1926, privind sclavajul şi Convenţia suplimentară referitoare la abolirea sclavajului, a comerţului cu sclavi şi a instituţiilor şi practicilor analoge sclavajului, din 7 septembrie 1956);

- traficul de stupefiante (prin Convenţia de la Geneva din 1936, Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961, Convenţia asupra stupefiantelor psihotrope de la Viena din 1971, Convenţia ONU contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope din 19 decembrie 1988);

33

- comerţul cu femei şi copii (prin Convenţiile de la Paris din 1904 şi 1910, Convenţia de la Geneva din 1921 pentru suprimarea comerţului cu femei şi copii, Convenţia de la Geneva din 1933, Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane din 25 iulie 1951. Convenţia pentru eliminarea oricăror forme de discriminare faţă de femei din 1979);

- difuzarea de publicaţii pornografice (Convenţiile de la Geneva din 1910 şi 1923);

- falsificarea de monedă (prin Convenţia de la Geneva din 1929);- pirateria, terorismul internaţional (prin Convenţia de la Geneva din

1937 pentru prevenirea şi reprimarea terorismului, Convenţia de la Tokio din 1963 referitoare la infracţiuni şi anumite acte săvârşite la bordul aeronavelor, Convenţia de la Haga din 1970 pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, Convenţia de la Montreal din 1971 pentru reprimarea actelor ilicite contra securităţii navigaţiei maritime şi Protocolul pentru pedepsirea actelor ilicite contra securităţii platformelor fizice de pe platoul continental, de la Roma, din 1988, Convenţia privind prevenirea şi pedepsirea crimelor contra persoanelor protejate pe plan internaţional, inclusiv agenţii diplomatici etc.).

3. Jurisdicţia penală internaţională

3.1. Tribunalele penale internaţionale ad-hoc- Tribunalul internaţional pentru judecarea persoanelor responsabile

pentru violări grave ale dreptului internaţional umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii

• a fost creat prin Rezoluţia nr. 827/28 mai 1993 a Consiliului de Securitate ONU cu scopul de a judeca aceste persoane pentru faptele amintite, comise pe teri-toriul fostei Iugoslavii „între 1 ianuarie 1991 şi o dată ce va fi stabilită de Con-siliul de Securitate după restabilirea păcii”. Conform Rezoluţiei nr. 1503/2003 a Consiliului de Securitate, TPII ar fi trebuit să-şi finalizeze activitatea în 2010;

• Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 1966/2010 instituie Mecanismul Internaţional Rezidual pentru Tribunalele Penale Internaţionale cu cele două ramuri ale sale, una pentru TPII şi una pentru Tribunalul Penal Internaţional pentru Ruanda: pentru TPII începând cu 1 iulie 2012. TPII trebuie să ia toate măsurile posibile pentru a-şi finaliza toată activitatea până la 31 decembrie 2014. Scopul Mecanismului Rezidual pentru Tribunalele Penale Internaţionale este de a continua competenţa,drepturile, obligaţii, precum şi funcţiile esenţiale ale tribunalelor.

• are sediul la Haga;• are jurisdicţie în conformitate cu Convenţiile de la Geneva din 1949 privind

protecţia victimelor conflictelor armate, pentru încălcările normelor războiului şi pentru săvârşirea crimelor contra umanităţii, inclusiv genocidul;

• competenţele sale se întind inclusiv la cazuri de crime săvârşite în condiţii de conflict intrastatal, nu numai de conflicte internaţionale;

• fiind creat de Consiliul de Securitate în conformitate cu Capitolul VII din Carta ONU, TPII este un organ subsidiar al ONU;

• Statutul TPII prevede proceduri penale detaliate care includ şi dreptul la apel al inculpatului. Articolul 9 alin. (2) prevede primatul TPII faţă de instanţele naţio-

34

nale, în cazul în care acesta solicită instanţelor naţionale transferul acuzatului şi investigaţiei către jurisdicţia sa;

• are 16 judecători şi un număr de 27 de judecători ad litem, precum şi un pro-curor-şefa cărui competenţă priveşte efectuarea urmăririi şi trimiterii în judecată;

• poate condamna la închisoare, dar nu poate pronunţa pedeapsa cu moartea. Prima sentinţă a fost pronunţată în decembrie 1996.

- Tribunalul internaţional pentru judecarea persoanelor responsabile pentru genocid şi alte violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teri-toriul Ruandei şi a cetăţenilor ruandezi responsabili pentru genocid şi alte vio-lări grave comise pe teritoriile statelor vecine între 1 ianuarie 1994 şi 31 decem-brie 1994 a fost creat prin Rezoluţia nr. 995/8 noiembrie 1994 a Consiliului de Secu-ritate ONU ca urmare a morţii a aproape un milion de persoane în regiunea men-ţionată din Africa:

• are sediul în Arusha (Tanzania);• are jurisdicţie pentru: crima de genocid, crime împotriva umanităţii, violări ale

art. 3 din Convenţiile de la Geneva din 1949 pentru protecţia victimelor în timp de război şi al Protocolului adiţional II la acesta;

• fiind creat de Consiliul de Securitate în conformitate cu Capitolul VII din Carta ONU, TPIR este un organ subsidiar al ONU;

• are 16 judecători permanenţi şi 18 judecători al litem;• primul act de acuzare a fost emis în noiembrie 1995; • Conform Rezoluţiei Consiliului de Securitate nr. 1966/2010, care instituie

Mecanismul Internaţional Rezidual pentru tribunalele penale internaţionale, mecanismul rezidual pentru TPIR trebuie să îşi înceapă activitatea la 1 iulie 2013, TPIR trebuind să ia toate măsurile posibile pentru a-şi finaliza toată activitatea până la 31 decembrie 2014.

- Curtea Specială pentru Sierra Leone:• a fost creată printr-un acord încheiat între ONU şi guvernul din Sierra

Leone, semnat la 16 ianuarie 2002, în urma Rezoluţiei nr. 1315/2000 a Consiliului de Securitate;

• spre deosebire de TPII şi TPIR, CSSL are un regim sui-generis în privinţa compoziţiei şi jurisdicţiei;

• are sediul la Freetown, capitala Sierrei Leone;• are jurisdicţie pentru: crime împotriva umanităţii, crime de război şi alte încăl-

cări grave ale dreptului internaţional umanitar, alte fapte pedepsite de dreptul local;• ratione personae, are competenţa de a judeca persoanele care au avut cea mai

mare responsabilitate pentru violările grave ale dreptului internaţional umanitar şi ale legilor Sierrei Leone, comise pe teritoriul Sierrei Leone începând cu 30 noiembrie 1996, inclusiv liderii care, prin comiterea acestor crime, au ameninţat stabilitatea şi implementarea procesului de pace din Sierra Leone; nu pot fi urmărite persoane care aveau mai puţin de 15 ani la momentul comiterii crimei;

• organizare: 11 judecători (7 internaţionali şi 4 locali), un procuror internaţional şi un procuror adjunct local, Biroul Apărătorului Principal (o inovaţie faţă de alte instanţe penale internaţionale);

35

• 11 persoane au fost puse sub acuzare, fiind grupate în 4 dosare. Trei dosare, incluzând procesele a 8 dintre aceştia, au fost finalizate, inclusiv în apel. Procesul celui mai cunoscut dintre acuzaţi, fostul preşedinte liberian Charles Taylor, a fost de asemenea finalizat în apel în 2013. În prezent, un Mecanism Rezidual, cu un personal redus (cca. 10 persoane) şi sediul principal la Haga, a fost pus în aplicare, preluând atribuţiile CSSL în ce priveşte protecţia martorilor, executarea pedepselor, gestionarea arhivei.

- Tribunalul penal pentru Cambodgia:• creat printr-un Acord între ONU şi guvernul regal cambodgian cu privire la

judecarea, în conformitate cu dreptul cambodgian, a crimelor comise în perioada Kampuchiei Democratice (au murit cca. 1,7 milioane de persoane), între 17 aprilie 1975 şi 6 ianuarie 1979;

• are jurisdicţie asupra: crimei de genocid, crimelor contra umanităţii, aşa cum sunt definite în Statutul CPI, încălcărilor grave ale Convenţiilor de la Geneva din 1949, alte crime prevăzute de legea de înfiinţare a Tribunalului;

• ratione personae, are competenţa de a judeca înalţi oficiali ai Kampuchiei Democratice şi persoanele cu cea mai mare responsabilitate pentru crimele şi încăl-cările grave ale dreptului penal cambodgian, ale dreptului umanitar etc.;

• organizare: două Camere extraordinare (instanţe naţionale cambodgiene), cu compoziţie mixtă (3 judecători cambodgieni şi 2 judecători internaţionali pentru Camera de primă instanţă şi 4 judecători cambodgieni şi 3 judecători internaţionali pentru Camera de apel). Totodată, există un procuror cambodgian şi unul interna-ţional. Există şi judecători investigatori.

• Tribunalul a început să funcţioneze în 2006, iar primul act de acuzare a fost emis în iulie 2007.

- Instanţele penale din Timorul de Est: Tribunalul indonezian ad-hoc pentru drepturile omului (2000), Instanţele Speciale pentru Judecarea Crimelor Grave, cu participare internaţională (genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război, tortură, asasinate, delicte sexuale comise între 1 ianuarie şi 25 octombrie 1999) – Regulamentul 2000/15 al UNTAET, Unitatea de Investigare a Crimelor Grave – Regulamentul 2000/16 al UNTAET – compusă din procurori şi investigatori inter-naţionali.

- Tribunalul special pentru Irak,creat în decembrie 2003, pentru judecarea con-ducătorilor partidului Baas (genocid, crime contra umanităţii şi alte încălcări grave ale drepturilor omului, între 17 iulie 1968 şi 1 mai 2003; poate avea şi o componentă internaţională prin intermediul unor consilieri sau observatori străini, care pot acorda asistenţă în activitatea de investigaţie şi pe lângă judecători.

- Tribunalul pentru judecarea persoanelor vinovate de asasinarea fostului prim-ministru libanez R. Hariri la 14 februarie 2005, stabilit ca efect al Rezoluţiei nr. 1757/30 mai 2007 a Consiliului de Securitate ONU, care a determinat intrarea în

36

vigoare a unui Acord de creare a Tribunalului, semnat anterior de ONU şi Guvernul libanez (dar care nu a putut fi ratificat de parlamentul de la Beirut)

• Are sediul la Haga. • Jurisdicţia Tribunalului poate fi extinsă şi la alte fapte criminale petrecute între

1 octombrie 2004 şi 12 decembrie 2005, dacă sunt conectate şi au natura şi gravitatea similare cu atacul din 14 februarie 2005.

• dreptul aplicabil este dreptul penal libanez privind pedepsirea actelor de terorism, cu excluderea însă a pedepsei cu moartea sau cu munca forţată

• Tribunalul are caracter internaţional prin compoziţia sa mixtă: 3 judecători liba-nezi şi 6 internaţionali, în majoritate, 2 judecători supleanţi (unul libanez şi altul internaţional) şi un procuror-şef internaţional. Tribunalul are o cameră preliminară, o cameră de primă instanţă şi una de apel.

• A devenit funcţional la 1 martie 2009, iar primul act de acuzare, cu privire la 4 persoane, a fost emis în ianuarie 2011, fiind confirmat în iunie 2011.

3.2. Curtea Penală Internaţională permanentă- Cadru juridic: Statutul Curţii Penale Internaţionale a fost adoptat (cu 120 de

voturi „pentru”, 21 „abţineri” şi 7 „împotrivă”) la 17 iulie 1998 de către Conferinţa Diplomatică a Plenipotenţiarilor, organizată la Roma (15 iunie-17 iulie 1998), în conformitate cu rezoluţiile AG ONU nr. 51/207 din 17 decembrie 1996 şi nr. 52/160 din 15 decembrie 1997.

- Statutul cuprinde 128 de articole.

Notă: - Statutul a fost semnat de 139 state (de fapt, de 138 de state după ce SUA şi-au „retras” semnătura); până în prezent, 123 state sunt părţi la Statut. România a semnat Statutul Curţii Penale Internaţionale la data de 7 iulie 1999 şi l-a ratificat prin Legea nr. 11/2002.- La Statut nu se pot face rezerve, în timp ce amendamente nu se pot efectua decât după şapte ani de la intrarea sa în vigoare (cu excepţia unor modificări de ordin exclusiv instituţional ale unor articole enumerate exhaustiv în art. 122). Conferinţa de Revizuire a Statutului a avut loc la Kampala (Uganda) în 2010. - Statutul a intrat în vigoare la 1 iulie 2002, ca urmare a obţinerii celor 60 de ratificări necesare pentru intrarea sa în vigoare în cadrul unei ceremonii spe-cial organizate la New York, la 11 aprilie 2002. România este membru origi-nar al Statutului deoarece a participat la ceremonia specială menţionată, con-tribuind, prin depunerea instrumentului său de ratificare, la intrarea în vigoare a Statutului. Prin H.G. nr. 555/2002 a fost aprobată plata de către România a unei contribuţii voluntare pentru fondul special creat pentru asi-gurarea celor necesare pregătirii începerii activităţii CPI.- Sediul CPI este stabilit la Haga.

- Jurisdicţia CPI: „asupra celor mai grave crime ce privesc comunitatea inter-naţională în ansamblul său”, fiind considerată „complementară jurisdicţiilor penale naţionale” (art. 1 din Statut).

37

- Jurisdicţia Curţii se referă la crima de genocid (definită în art. 6), crimele contra umanităţii (definite în art. 7), crimele de război (definite pe larg în art. 8) şi crima de agresiune (care a fost definită ulterior, prin modificarea Statutului realizată în 2010).

Notă:1. Crima de agresiune, definită la Conferinţa de la Kampala este „pla-nificarea, iniţierea sau executarea, de către o persoană aflată efectiv în pozi-ţia de a exercita controlul asupra sau de a conduce acţiunea politică sau mili-tară a unui stat, a unui act de agresiune care, prin caracterul, gravitatea sau scara sa, constituie o violarea manifestă a Cartei ONU”. Actul de agresiune este cel definit prin Rezoluţia 3314 din 1974 a AG ONU.

2. Condiţiile privind exercitarea jurisdicţiei, în special privind determinarea organismelor care să stabilească existenţa actului de agresiune (actul statal), respectiv dacă CPI poate să acţioneze în lipsa deciziei Consiliului de Secu-ritate privind existenţa unui act de agresiune, precum şi necesitatea acceptării de către statul presupus agresor a jurisdicţiei Curţii asupra crimei de agre-siune au fost cele mai disputate, conturându-se două grupuri de state: cele care susţineau rolul exclusiv al Consiliului de Securitate şi cele care, deşi acordau prioritate Consiliului, nu agreau şi exclusivitatea rolului său în determinarea actului de agresiune.

3. Soluţia adoptată de către Conferinţă prevede ca o situaţie în care pare a fi fost comis un act de agresiune să fie înaintată Curţii de către Consiliul de Securitate, în baza Capitolului VII din Carta ONU, indiferent dacă sunt implicate State Părţi sau nu. Procurorul poate însă, în absenţa unei astfel de determinări, să iniţieze o anchetă, proprio motu sau la cererea unui Stat Parte, cu autorizaţia prealabilă a Secţiei de Primă Instanţă a Curţii. Statele Părţi pot să nu accepte jurisdicţia Curţii cu privire la crima de agresiune, printr-o declaraţie depusă la Grefa CPI. De asemenea, se prevede faptul că jurisdicţia Curţii în ceea ce priveşte crima de agresiune poate fi exercitată numai după 1 ianuarie 2017, în urma adoptării unei decizii de către Statele Părţi cu aceeaşi majoritate necesară pentru adoptarea unui amendament.

- Curtea nu poate judeca decât crime comise ulterior intrării în vigoare a Sta-tutului (art. 11). Curtea poate fi sesizată (prin Procurorul său) de către un stat parte, de către Consiliul de Securitate sau din oficiu.

- Curtea nu are jurisdicţie asupra persoanelor sub 18 ani la momentul săvârşirii crimei. Capacitatea oficială (inclusiv de şef de stat sau guvern sau membru în guvern sau în parlament) nu este relevantă pentru exonerarea de răspundere.

Notă: România, ca şi majoritatea celorlalte state părţi, a considerat că nu există neconcordanţă între această prevedere şi imunitatea şefului de stat, prevăzută de Constituţie, considerând că această imunitate se acordă pentru îndeplinirea funcţiilor şefului de stat, iar dacă un şef de stat săvârşeşte fapte care sunt de competenţa CPI, această activitate este în afara atribuţiilor mandatului său constituţional. De asemenea, România a acceptat distincţia între «predare» (către CPI) şi «extrădare» (Constituţia prevede că nu este posibilă extrădarea propriilor cetăţeni), în sensul că predarea către CPI nu intră în sfera noţiunii de «extrădare» (predarea unei persoane de către un stat altui stat). O serie de

38

modificări legislative de adaptare la obligaţia de a coopera cu CPI au fost operate de autorităţile române prin adoptarea Legii privind transferul persoa-nelor condamnate, Legii privind asistenţa juridică internaţională în materie penală, Legii privind extrădarea (Legea nr. 296/2001)- Principiul complementarităţii, expresie a compromisului între promotorii unei curţi competente să judece în primă instanţă orice infracţiune care preo-cupă, prin gravitatea sa, comunitatea internaţională şi statele care doresc păstrarea prerogativelor suverane de a-şi exercita jurisdicţia asupra acestor fapte. În acest sens, Statutul prevede că principala competenţă pentru inves-tigarea şi punerea sub acuzare pentru crime aflate în jurisdicţia CPI revine statului, şi doar când acesta nu acţionează sau deferă CPI această sarcină, CPI îşi poate exercita jurisdicţia.

- Curtea are personalitate juridică internaţională şi capacitatea juridică nece-sară pentru exercitarea funcţiilor şi îndeplinirea obiectivelor sale, pe teritoriul orică-rui stat parte şi, prin acord special, al oricărui alt stat.

- Structura CPI: Secţia preliminară, Secţia de primă instanţă, Secţia de Apeluri, Biroul Procurorului şi Grefa.

- Numărul judecătorilor este de 18, acesta putând fi mărit dacă este cazul; sunt aleşi de către Adunarea Statelor Părţi, prin vot secret, dintre candidaţii propuşi de state, având o competenţă recunoscută în drept penal şi procesual penal, precum şi experienţă relevantă în calitate de judecător, procuror, avocat, respectiv în domeniul dreptului internaţional umanitar şi drepturilor omului. În alegerea judecătorilor se mai au în vedere reprezentarea principalelor sisteme de drept ale lumii, reprezentarea geografică echitabilă şi o reprezentare echilibrată între femei şi bărbaţi. Durata man-datului este de nouă ani, la fiecare trei ani procedându-se la reînnoire a unei treimi din judecători. Judecătorii sunt independenţi şi au obligaţia de a nu se angaja în activităţi care pot interfera cu funcţiile lor jurisdicţionale sau care pot afecta încrederea în independenţa lor.

- Preşedintele şi cei doi vicepreşedinţi alcătuiesc Prezidiul, fiind aleşi cu majo-ritate absolută de către cei 18 judecători.

- Procurorul şi Procurorii adjuncţi conduc Biroul Procurorului, care răspunde de conducerea urmăririi şi trimiterea în judecată în faţa Curţii, neputând cere sau primi instrucţiuni din surse externe.

- Conform art. 51, Regulile de Procedură şi de Probare intră în vigoare prin adop-tare de către două treimi din membrii Adunării Statelor Părţi.

- Pedepsele pe care le poate pronunţa Curtea (conform art. 77) sunt fie detenţie pentru maximum 30 de ani, detenţie pe viaţă în cazuri de extremă gravitate şi, supli-mentar detenţiei, amenzi şi confiscarea proprietăţilor şi bunurilor rezultate direct sau indirect din crimă, fără prejudicierea terţilor de bună-credinţă.

- Statutul mai prevede posibilitatea exercitării apelului şi a revizuirii.- Obligaţia generală pentru statele părţi de a coopera şi a acorda asistenţă

judiciară (Partea a 9-a din Statut):• Solicitările de cooperare se transmit de către Curte pe canale diplomatice state-

lor părţi şi/sau INTERPOL-ului sau unor alte organizaţii regionale implicate;

39

• Solicitările se mai pot adresa şi statelor care nu sunt părţi, pe baza unor aran-jamente ad-hoc; în cazul în care acestea nu doresc să coopereze, Curtea poate informa Adunarea Statelor Părţi sau Consiliul de Securitate al ONU, pentru luarea măsurilor necesare

• Solicitările se pot referi, de exemplu, la:a) arestarea şi predarea persoanelor urmărite;b) identificarea persoanelor;c) luarea de mărturii;d) producerea de probe, inclusiv opinii ale experţilor şi rapoarte pentru Curte;e) trimiterea de documente;f) sechestre şi confiscări;g) protejarea victimelor şi martorilor.- Până în prezent, patru state au sesizat Oficiul Procurorului (Uganda – 2004, R.D.

Congo - 2004, Republica Centrafricană - 2005şi Mali - 2012), fiind iniţiate investigaţii pentru primele 3. Totodată, prin Rezoluţia nr. 1593/31 martie 2005, Con-siliul de Securitate a decis să defere CPI situaţia din Darfur (Sudan). La 31 martie 2010, procurorul a primit autorizarea de a începe o investigaţie privind situaţia din Kenya creată în urma violenţelor post-electorale din perioada 2007-2008 (crime contra umanităţii). Prin Rezoluţia nr. 1970/26 februarie 2011, Consiliul de Securitate a decis să defere CPI situaţia din Libia (pentru crime comise după data de 15 februarie 2011). La 3 octombrie 2011, procurorul a primit autorizarea de a începe o investigaţie privind situaţia din Coasta de Fildeş, creată în urma violenţelor post-electorale de după data de 28 noiembrie 2010 (crime contra umanităţii, crime de război), fiind solicitată extinderea investigaţiei şi pentru perioada 2002-2010. Procurorul desfăşoară analize preliminarii în Afganistan, Columbia, Georgia, Honduras, Nigeria, Coreea, Guineea şi Palestina. Ucraina (nu este parte la Statut) a acceptat jurisdicţia CPI pentru fapte comise în perioada noiembrie 2013-februarie 2014




3.I. Diaconu, Curs de drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 259-271

4.C. Andronovici, Drept internaţional public, Ed. Graphix, Iaşi, 1993, p. 152-162, 188-196.

40

Cursul 7

Organizaţiile internaţionale. Teorie generală, clasificare. ONU

1. Organizaţii internaţionale (interguvernamentale). Teoria generală

1.1. Definiţie = „o asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o con-stituţie şi organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre” (definiţie propusă de Comisia de Drept Internaţional).

- Articolul 2 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor (1969) defineşte organizaţiile internaţionale ca fiind „organizaţiile interguvernamentale”.

- Organizaţiile internaţionale sunt rezultatul acordului de voinţă al statelor care leau constituit, deci sunt calificate ca subiecte derivate ale dreptului internaţional.

1.2. Elemente constitutive• O asociere destate (subiectele primare ale dreptului internaţional) –această tră-

sătură le distinge de organizaţiile internaţionale neguvernamentale, având ca membri persoane fizice sau juridice de drept intern, şi care se constituie în conformitate cu dreptul intern al statului pe teritoriul căruia au fost create. Această asociere se face pe baza unui tratat constitutiv (care se poate numi Statut, Cartă, Constituţie, Pact etc.)

• O structură proprie de organe• Personalitate juridică proprie (personalitate juridică internaţională) distinctă

de cea a statelor membre. Fiind creată pe baza acordului de voinţă al statelor, organizaţia dobândeşte o autonomie funcţională ce o transformă întrun subiect aparte de drept internaţional.

1.3. Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale- Este opozabilă erga omnes. În acest sens, CIJ, în Avizul consultativ dat la

cererea AG a ONU (1949) asupra „prejudiciilor suferite în serviciul ONU”, a considerat că „50 de state, reprezentând o largă majoritate a membrilor

41

comunităţii internaţionale [membrii ONU în 1946, n.n.] au puterea, conform dreptului internaţional, de a crea o entitate posedând personalitate juridică obiectivă, şi nu numai una recunoscută doar de ele”. Sunt autori ce susţin că organizaţiile cu caracter universal ar avea o personalitate juridică opozabilă erga omnes, în timp ce cele regionale nu, fiind necesar un acord tacit sau expres al statelor nemembre.

- Această personalitate este de două tipuri: • de drept internaţional (desemnează calitatea de subiect de drept internaţional)• de drept intern.

a) Personalitatea juridică de drept internaţionalConform aceluiaşi aviz consultativ al CIJ, „Curtea a ajuns la concluzia că

Organizaţia este o persoană internaţională şi capabilă să posede drepturi şi obligaţii internaţionale (...)”.

Din calitatea de subiect de drept internaţional (titular de drepturi şi obligaţii internaţionale), deci din existenţa personalităţii internaţionale a organizaţiei, decurge existenţa unei capacităţi juridice internaţionale. Conţinutul acesteia este însă limitat prin acordul de voinţă al statelor exprimat în special prin tratatul constitutiv, în funcţie de scopurile urmărite de statele fondatoare prin crearea organizaţiei.

De exemplu, în privinţa capacităţii de a încheia tratate, art. 6 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale (1986) arată: „Capacitatea unei organizaţii internaţionale de a încheia tratate este reglementată de regulile organizaţiei” (mai ales actele constitutive, deciziile şi rezoluţiile adoptate conform acestora şi practica bine stabilită a organizaţiei – art. 2).

Notă: a) Sunt autori ce consideră că din simplul fapt al existenţei personalităţii internaţionale ar decurge o „capacitate legală nelimitată în baza dreptului internaţional” (Kelsen). Se produce astfel o contopire a conceptelor de «per-sonalitate» şi «capacitate». b) Personalitatea internaţională nu rezultă, inerent, din chiar faptul existenţei organizaţiei internaţionale. Ea trebuie conferită de statele membre (direct sau indirect). Astfel, marea majoritate a tratatelor constitutive prevăd că „organi-zaţia are personalitate juridică” sau „are personalitate internaţională” (cazul CEE sau CEEA sau al Autorităţii internaţionale a teritoriilor submarine).

De asemenea, conţinutul capacităţii juridice (de drept internaţional) trebuie pre-cizat în aceleaşi documente, de multe ori printro formulă cu caracter general: „are capacitatea juridică ce îi este necesară exercitării funcţiilor şi atingerii scopurilor sale” (art. 176 din Convenţia de la Montego Bay, pentru Autoritatea internaţională a teritoriilor submarine).

- Exemple de drepturi cu caracter general:• de a încheia tratate• de reprezentare, de legaţie (activă şi pasivă)

42

• de protecţie funcţională a reprezentanţilor, funcţionarilor săi• de a prezenta reclamaţii internaţionale• de a elabora norme şi reguli (de drept intern al organizaţiei sau acorduri), independent sau împreună cu statele membre• de control şi/sau sancţionare în raporturile cu statele membre.

- Obligaţia generală de a respecta dreptul internaţional.- Începând cu anul 2002, pe agenda de lucru a CDI se află tema „Răspunderii

organizaţiilor internaţionale”, un proiect de articole fiind adoptat în primă lectură în 2009.

b) Personalitatea juridică de drept intern Conform art. 104 din Carta ONU, „Organizaţia se va bucura pe teritoriul

fiecăruia din membrii săi de capacitatea juridică necesară pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale.” În practică este vorba despre contracte pentru bunuri, localuri, servicii.

Notă: Pot exista situaţii în care o organizaţie internaţională să nu posede, chiar conform dispoziţiilor actului său constitutiv, personalitate juridică inter-naţională. De exemplu: Banca Reglementelor Internaţionale care, deşi inter-naţională prin scop şi compoziţie, nu are decât personalitate în dreptul intern al fiecărei ţări membre, dar nu şi personalitate juridică internaţională.

1.4. Primele organizaţii internaţionale au fost comisiile fluviale: Comisia Centrală a Rinului (1815) şi Comisia Europeană a Dunării (1856), urmate de o serie de uniuni administrative (organizaţii tehnice): Uniunea Telegrafică Internaţională (1865), Uniunea Generală a Poştelor (1874) etc.

1.5. Clasificare: a) După aria de acţiune:

• cu vocaţie universală (ONU şi instituţiile specializate)• cu vocaţie regională (Consiliul Europei, OSCE)• cu vocaţie subregională (OCEMN, Comisia Dunării).

b) După posibilitatea de a deveni membre: • deschise • închise.

c) După obiectul lor: • generale• specializate.d) După modul de afectare a exerciţiului suveranităţii statelor membre:• de cooperare• de integrare.

1.6. Membrii organizaţiilor internaţionale - Membrii organizaţiilor internaţionale sunt, de regulă, statele.

43

- Excepţional, pot fi şi alte entităţi: „dominioanele sau coloniile care se guvernează singure” puteau deveni membre ale Societăţii Naţiunilor conform art. 1 alin. (2) din Pact; sau, în ONU, India a devenit membru înainte de independenţă; OEP este membru al Ligii Arabe.

- În ultimele decenii, şi unele organizaţii internaţionale au devenit membri ai unor alte organizaţii internaţionale.

- Dobândirea calităţii de membru:• participare la elaborarea actului• aderare (conform diverselor proceduri prevăzute în actul constitutiv ce ţin de

caracterul organizaţiei).- Pierderea calităţii de membru:

• excludere• retragere voluntară (cu varianta retragerii temporare sau politica «scaunului gol»).

1.7. Alţi participanţi• membri asociaţi (state care nu îndeplinesc toate condiţiile de a deveni membru

cu drepturi depline al organizaţiei) • observatori (state nemembre, state membre pentru a participa la reuniunile orga-

nelor restrânse unde nu sunt reprezentate, mişcări de eliberare naţională, organizaţii internaţionale)

• participanţi cu statut consultativ (organizaţii neguvernamentale).

1.8.Structura instituţională• organe plenare (sunt reprezentate toate statele membre) cum ar fi: Adunarea

Generală, conferinţa, congresul etc.; comisiile plenare (ca organe ale AG)• organe restrânse (sunt reprezentate numai unele state, de regulă cele care au un

rol preponderent în domeniul de activitate al organizaţiei sau prin rotaţie ori prin alegeri periodice)

• Secretariatul (alcătuit din funcţionari internaţionali).Totodată, organele organizaţiilor internaţionale se mai pot clasifica în: • principale (create prin tratatul constitutiv)• subsidiare (create de către organele principale, conform tratatului constitutiv).

2. Organizaţii cu caracter universal (ONU)

2.1. ONU a fost creată în urma intrării în vigoare a Cartei ONU (adoptată la San Francisco, la 26 iunie 1945), la 24 octombrie 1945. 193 de state sunt membre ONU în prezent.

Scopul esenţial era „de a feri generaţiile viitoare de flagelul războiului”, menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, garantarea că folosirea forţei armate nu va mai avea loc decât în interes comun. Cele patru scopuri ale ONU sunt dezvoltate în art. 1 al Cartei.

2.2. Organele principale ale ONU sunt în număr de cinci:

44

a) Adunarea Generală –organul deliberativ al ONU – cuprinde repre-zentanţi ai tuturor statelor membre (maximum câte cinci). Fiecare stat are un singur vot. Hotărârile Adunării Generale în probleme importante se iau cu 2/3 din voturile celor participanţi şi prezenţi.

• Funcţii cu caracter general:- discutarea problemelor ONU şi formularea de recomandări statelor şi Consi-

liului de Securitate;- examinarea principiilor generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi secu-

rităţii, inclusiv privind dezarmarea şi reglementarea armamentelor;- discutarea oricăror probleme privind menţinerea păcii şi securităţii, cu excepţia

celor pentru care se impune luarea unor măsuri şi care trebuie transmise CS;- încurajarea dezvoltării progresive a dreptului internaţional şi a codificării lui.

• Funcţii cu caracter special: - admiterea de noi membri şi aplicarea de sancţiuni;- administrarea teritoriilor sub tutelă şi informarea asupra situaţiei din teritoriile

care nu se administrează singure;- aprobarea bugetului, alegerea de membri în alte organe, crearea de organe sub-

sidiare;- dreptul de a cere avize ale CIJ.

b) Consiliul de Securitate este un organ cu activitate permanentă al cărui obiectiv principal este luarea măsurilor pentru asigurarea păcii şi securităţii internaţionale şi înlăturarea încălcării lor. Este alcătuit din 15 membri (5 permanenţi şi 10 nepermanenţi aleşi pe doi ani de AG). În probleme de fond adoptă hotărâri cu votul afirmativ a 9 membri, cu condiţia ca niciun membru permanent să nu voteze împotrivă (să nu exercite dreptul de veto); în probleme de procedură – votul a 9 membri, indiferent care.

• Funcţii: - rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale;- constatarea unei ameninţări la adresa păcii sau a unei violări a păcii;- luarea unor decizii sau recomandări pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi

securităţii internaţionale.c) Consiliul Economic şi Social – organul principal ales de Adunarea

Generală ce funcţionează sub îndrumarea directă a acesteia şi are ca atribuţii îndeplinirea obiectivelor ONU în domeniul colaborării economice, sociale şi respectării drepturilor omului. Este format din reprezentanţi a 54 de state.

d) Consiliul de Tutelă –a fost creat pentru a îndeplini funcţiile ONU în ce priveşte sistemul de tutelă. În prezent, el şia încheiat practic activitatea ca urmare a finalizării procesului de decolonizare.

e) Curtea Internaţională de Justiţie – organul principal judiciar al ONU (a se vedea Cursul 20).

2.3. Secretariatul ONU – organul administrativ şi executiv al ONU (compus din Secretarul general şi personalul necesar).

45

- Secretarul general este ales de AG la recomandarea CS pe 5 ani, cu posibilitate de prelungire pe încă 5 ani.

- Secretarul general exercită o serie de funcţii administrative şi executive, tehnice şi cu caracter financiar.

- Secretarul general poate atrage atenţia CS asupra oricărei probleme care, în opinia sa, pune în pericol pacea şi securitatea internaţională.

•O problemă foarte actuală este legată de reforma ONU, mai ales a Consiliului de Securitate.

2.4. Instituţiile specializate ale ONU = organizaţii interstatale ce fac parte din sistemul ONU şi care îndeplinesc funcţii în domeniul economic, social, cultural, educativ etc. (domenii legate de scopurile ONU). Sunt organizaţii cu vocaţie universală, dar cu obiect de activitate limitat. Sunt în număr de 17: OIM, FAO, FIDA, OMS, UNESCO, UPU, UIT, OACI, OMI, FMI, BIRD, SFI, IDA, ONUDI, OMM, AIEA, OMPI. Coordonarea cu ONU se face prin Consiliul Economic şi Social. Au o personalitate juridică internaţională distinctă de ONU.

3. Organizaţii regionale (cu caracter politic, economic, militar sau complex)

- Carta ONU permite crearea unor acorduri sau organizaţii regionale în vederea soluţionării unor probleme privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale care sunt susceptibile a forma obiectul unor acţiuni cu caracter regional. Consiliul de Securitate le poate folosi pentru acţiuni de constrângere (le poate autoriza în acest sens, urmând a fi informat asupra acestor acţiuni). Alte organizaţii politice sau militare trebuie să aibă ca scop numai autoapărarea colectivă (doar scopuri defensive).

- Exemple: Organizaţia Statelor Americane (OSA), Liga Arabă, Uniunea Africană (UA), Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Consiliul Europei, NATO, UE, OCDE etc.

4. Organizaţii subregionale (mai ales cu caracter tehnic şi economic, dar şi politic)

- Exemple: Organizaţia de Cooperare Economică a Mării Negre (OCEMN), Comisia Dunării, Comisia Internaţională pentru Protecţia Fluviului Dunărea (cu sediul la Viena), Consiliul Nordic, Consiliul Baltic, Consiliul Arctic şi altele.


1. D. Popescu, A. Năstase, Drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997, p. 237266

46

2. Al. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 96135

3. R.M. Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 133149

4. R.M. Beşteliu, Drept internaţional public, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 43-44

5. R.M. Beşteliu, Drept internaţional public, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 57-147, 173-221

6. I. Diaconu, Curs de drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 215235

7. I. Diaconu, Tratat de drept internaţional public, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, p. 447-468.

Cursul 8

Instituţii specializate în cadrul ONU (I)

1. Noţiune. Relaţia cu ONU

1.1. Prevederile Cartei ONU

Între scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite figurează, alături de menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale, „realizarea cooperării internaţionale în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, pentru toţi, fără deosebire de rasă, scop sau religie” (articolul 1 alin. (3)).

Capitolul IX, „Cooperarea internaţională social-economică” prevede, în cadrul articolului 57: „Diferitele instituţii specializate, înfiinţate prin acorduri interguvernamentale şi având, potrivit statutelor lor, largi atribuţii internaţionale în domeniile economic, social, cultural, al învăţământului, al sănătăţii şi în alte domenii conexe, vor fi puse în legătură cu Naţiunile Unite în conformitate cu dispoziţiile articolului 63”.

Articolul 63 stabileşte mecanismul prin care Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) reglementează relaţia ONU cu instituţiile specializate:

- ECOSOC poate încheia acorduri cu instituţiile specializate, care definesc termenii în care instituţiile vor intra în relaţie cu ONU

47

- ECOSOC poate coordona activitatea instituţiilor specializate prin consultări sau recomandări.

1.2. Definiţie. Instituţiile specializate reprezintă organizaţii internaţionale, constituite de state prin tratat („acord interguvernamental”), cu personalitate juridică distinctă de a ONU, având atribuţii şi competenţe circumscrise unor domenii specifice.

Trăsături specifice:

- instituţiile specializate au personalitatea juridică distinctă;Notă: Unele instituţii au fost înfiinţate anterior creării Organizaţiei

Naţiunilor Unite, legătura cu aceasta stabilindu-se prin acorduri între instituţie şi ECOSOC.

- membrii instituţiilor specializate pot fi state membre sau nemembre ONU;- relaţia dintre instituţiile specializate şi ONU este definită de acordul dintre acestea şi ECOSOC;

1.3. Enumerare a) Uniunea Poştală Universală (UPU)b) Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT)c) Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI)d) Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM)e) Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI)f) Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM)g) Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)h) Fondul Monetar Internaţional (FMI)i) Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD)j) Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID)k) Societatea Financiară Internaţională (SFI)l) Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale (MIGA)m) Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA)n) Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Cultură şi Ştiinţă

(UNESCO)o) Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI)p) Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI)q) Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO)

2. Uniunea Poştală Universală (UPU)

2.1. Scurt istoric 1863, Paris, prima conferinţă poştală internaţională, la iniţiativa

directorului general al poştelor S.U.A.

48

1874, Berna, 22 state au semnat Tratatul privind crearea unei Uniuni Generale a Poştelor

1878, la Congresul de la Berlin, organizaţia este denumită Uniunea Poştală Universală, Actul constitutiv fiind semnat de 33 state

1 iulie 1948, UPU devine instituţie specializată a ONU în prezent - 192 state membre; Sediul: Berna

2.2. Acte constitutive 1964, în cadrul Congresului de la Viena, Actul constitutiv a fost modificat,

fiind adoptate patru documente:- Constituţia Uniunii Poştale Universale (revizuită în 1969,

1974, 1984, 1989, 1994, 1999, în 2004, la Congresul de la Bucureşti şi ultima dată în 2008)

- Regulamentul General- Convenţia Poştală Universală- Regulamentul de Execuţie

2.3. Obiective. Activităţi

Principiul fundamental pe care este întemeiată organizaţia este crearea unui teritoriu poştal unic pe teritoriul statelor membre, întemeiat pe libertatea circulaţiei poştale generale.

Obiective: - organizarea şi perfecţionarea serviciilor poştale;- dezvoltarea cooperării internaţionale în domeniul serviciilor

poştale;- oferirea de asistenţă tehnică poştală, la solicitarea statelor

membre.

Activităţi specifice:- armonizarea regulilor referitoare la expediţiile poştale;- recomandarea de tarife;- stabilirea de reguli pentru metodele de calcul al tarifelor,

precum şi de reguli privind corespondenţa recomandată şi transportul unor obiecte care impun precauţii speciale;

- emiterea de recomandări privind cunoaşterea pieţei, strategii comerciale, calitatea serviciilor – „Programul general de acţiune de la Washington” (1989);

- iniţierea de proiecte referitoare la activităţile poştale.

2.4. Structură Congresul: - reprezintă organul plenar al Uniunii, fiind

compus din reprezentanţii tuturor statelor membre;- are atribuţii de ordin legislativ, elaborând şi revizuind

actele constitutive;

49

- stabileşte orientările generale ale activităţii Uniunii, elaborând programe, directive etc.

- alege organele: Consiliul executiv, Consiliul consultativ de studii poştale şi Directorul general;

- aprobă bugetul şi bilanţul contabil. Consiliul executiv: - este compus din reprezentanţii a 41 state membre,

conform principiului repartiţiei geografice echitabile;

- supervizează activităţile de acordare a asistenţei tehnice şi elaborează regulamente de execuţie.

Consiliul consultativ de studii poştale: - este compus din 40 de membri, aleşi de Congres; - elaborează studii în domeniul comercial economic,

tehnic, operaţional. Biroul internaţional:

- este condus de un Director general; - îndeplineşte rolul de secretariat; - are atribuţii de coordonare, consultare şi informare.

Bugetul Uniunii este asigurat prin contribuţiile statelor membre, în funcţie de clasa în care se situează fiecare stat (există şapte clase), fiind fixat de Congres.

3. Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT)

3.1. Scurt istoric 1865, Paris, în cadrul Conferinţei telegrafice internaţionale, a fost creată

Uniunea Telegrafică Internaţională; 1906, Berlin, a fost creată Uniunea Radiotelegrafică Internaţională; 1932, Conferinţa de la Madrid. Cele două Uniuni au fuzionat, fiind

adoptată Convenţia internaţională a telecomunicaţiilor (în vigoare de la 1 iulie 1934), care înfiinţa Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor;

1947, Acord între UIT şi ONU, prin care UIT devine instituţie specializată; 1994, au intrat în vigoare o nouă Convenţie internaţională a

telecomunicaţiilor şi o nouă Constituţie a UIT. în prezent – 193 state membre; Sediul: Geneva.


Obiective:- întărirea cooperării între statele membre în vederea îmbunătăţirii şi folosirii raţionale

a telecomunicaţiilor; promovarea cooperării cu alte organizaţii internaţionale; - oferirea de asistenţă tehnică statelor membre;

- favorizarea dezvoltării mijloacelor tehnice şi a exploatării lor eficiente, creşterea randamentului serviciilor de telecomunicaţii.

50

Activităţi specifice: - armonizarea politicilor naţionale, în vederea stabilirii unei cooperării eficiente între

sectorul public şi cel privat, stabilirea de strategii şi orientări pe termen mediu şi lung,

- adoptarea de reglementări referitoare la utilizarea spectrului frecvenţelor şi la folosirea orbitei geostaţionare;

- adoptarea de reglementări pentru stabilirea de standarde pentru interconectarea sistemelor de telecomunicaţii;

- sprijinirea dezvoltării telecomunicaţiilor în ţările în curs de dezvoltare; - organizarea de expoziţii mondiale.

Organizarea de conferinţe tematice:- Conferinţe mondiale asupra telecomunicaţiilor internaţionale;- Conferinţe de radiotelecomunicaţii;- Conferinţe de standardizare a telecomunicaţiilor;- Conferinţe de dezvoltare a telecomunicaţiilor.

3.3. Structură

Conferinţa plenipotenţiarilor: - este organul plenar, compus din reprezentanţii tuturor statelor membre;

se întruneşte la intervale de 4 ani; - elaborează orientările generale ale activităţii Uniunii; - amendează actele constitutive şi aprobă încheierea de acorduri

internaţionale; - alege membrii Consiliului şi ai celorlalte organe permanente; aprobă

bugetul.

Consiliul: - este compus din reprezentanţii a 46 state membre; - răspunde de politica curentă a Uniunii, pe baza directivelor Conferinţei plenipotenţiarilor; - coordonează şi controlează organele permanente.

Organe permanente:- Secretariatul general, condus de Secretarul general, coordonează

activitatea Uniunii şi asigură aplicarea reglementărilor adoptate de Consiliu;

- Sectorul radiocomunicaţiilor – asigură folosirea echitabilă şi eficientă a spectrului frecvenţelor radioelectrice, inclusiv a celor ce folosesc sateliţii geostaţionari;

- Sectorul de standardizare a telecomunicaţiilor;- Sectorul dezvoltării telecomunicaţiilor.

Comitete consultative:

51

- pot fi compuse din agenţii guvernamentale sau din companii publice sau private aprobate să participe în această calitate de statul de naţionalitate;

- Comitetul internaţional pentru înregistrarea frecvenţelor întruneşte specialişti recunoscuţi în domeniu, cetăţeni ai statelor membre, dar care nu reprezintă guvernele acestora.

Bugetul Uniunii este asigurat prin contribuţiile statelor membre, în funcţie de clasa aleasă de fiecare stat (există şapte clase).

4. Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI)

4.1. Scurt istoric

1910, Paris, prima conferinţă internaţională privind aviaţia; 1919, Comisia aeronautică din cadrul Conferinţei de Pace (România –

membru), elaborează Convenţia internaţională privind navigaţia aeriană (semnată la Paris, la 13 octombrie 1919), care înfiinţează Uniunea Aeriană, al cărei organ era Comisia Internaţională pentru Navigaţie Aeriană.

1 noiembrie – 7 decembrie 1944, Conferinţa de la Chicago, 52 state, adoptă Convenţia privind aviaţia civilă internaţională, care instituie Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (în vigoare din aprilie 1947).

mai 1947, intră în vigoare Acordul între OACI şi ONU, prin care prima devine instituţie specializată

în prezent - 191 state membre; Sediul: Montreal.


Obiective: - organizarea transportului internaţional astfel încât să permită o dezvoltare unitară a acestuia, în condiţii de securitate;

- sprijinirea dezvoltării liniilor aeriene, a aeroporturilor şi a instalaţiilor tehnice pentru navigaţia aeriană;

- asigurarea unui răspuns corespunzător solicitărilor de servicii aeriene.

Activităţi: activitate normativă, elaborarea de convenţii internaţionale, cum ar

fi:- Convenţia privind recunoaşterea internaţională a dreptului

de proprietate asupra aeronavelor;- Convenţia privind răspunderea pentru daunele cauzate de

aeronave terţilor la sol;- Convenţia privind responsabilitatea transportatorului aerian

faţă de pasageri;- Convenţia privind prevenirea şi reprimarea actelor

împotriva siguranţei aviaţiei civile internaţionale.

52

elaborarea de standarde internaţionale privind: performanţele tehnice ale aeronavelor, pregătirea piloţilor de linie, a echipajelor, a controlorilor de trafic şi echipelor de întreţinere, transportul bunurilor periculoase, securitatea aeroporturilor.

adoptă reguli de zbor şi produce hărţi pentru uzul navigaţiei aeriene; acţionează pentru facilitarea trecerii peste frontiere a aeronavelor,

echipajelor etc.

4.3. Organe

Adunarea: - organ plenar, cuprinzând reprezentanţii tuturor statelor membre; se întruneşte la intervale de 3 ani.

- propune statelor membre ratificarea amendamentelor la Convenţia de la Chicago, pe care le adoptă cu o majoritate de 2/3; stabileşte liniile generale ale politicii OACI, elaborând directive în acest sens; poate aproba amendamente la Convenţia privind aviaţia civilă internaţională;

- alege membrii Consiliului şi adoptă bugetul.

Consiliul: - este organul executiv, compus din reprezentanţii a 36 din statele membre, în funcţie de repartizarea echitabilă pe trei categorii de state: cele care deţin ponderea majoră în transportul aerian, cele care contribuie la furnizarea de instalaţii şi servicii pentru navigaţia aeriană, cele care asigură o repartiţie geografică echitabilă;

- adoptă standarde pentru navigaţia aeriană;- acţionează, la solicitarea statelor, ca instanţă de soluţionare

a diferendelor legate de interpretarea şi aplicarea Convenţiei de la Chicago, dacă diferendele nu au putut fi soluţionate prin negocieri. Decizia poate fi apelată în faţa CIJ.

- numeşte Secretarul General;- are în subordine: Comisia de navigaţie, Comitetul de

transport aerian, Comitetul juridic, Comitetul de ajutor colectiv pentru serviciile de navigaţie aeriană, Comitetul de personal, Comitetul de finanţe, Comitetul de intervenţie ilicită, Comitetul de cooperare tehnică.

Secretariatul este condus de un Secretar General şi este organizat în cinci direcţii: navigaţie aeriană, transport aerian, cooperare tehnică, probleme juridice, administraţie şi servicii.

53

Birourile regionale Africa, Europa şi America Latină asigură cooperarea cu organizaţiile regionale.

Bugetul este asigurat prin contribuţiile statelor membre şi prin veniturile organizaţiei, rezultate din furnizarea de echipament, instalaţii pentru navigaţie, asistenţă tehnică etc.

5. Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM)

5.1. Scurt istoric

1873, a fost înfiinţată Organizaţia Meteorologică Internaţională (OMI), organizaţie neguvernamentală;

1950, la cea de-a XII-a Conferinţă a organizaţiei, este semnată Convenţia meteorologică mondială, prin care se înfiinţează Organizaţia Meteorologică Mondială;

1951, OMM devine instituţie specializată a ONU;în prezent, 191 state membre ; Sediul: Geneva


Obiective: - promovarea cooperării internaţionale în domeniul serviciilor meteorologice;

- standardizarea observaţiilor meteorologice;- facilitarea schimbului de informaţii în domeniu;

- încurajarea cercetărilor şi promovarea utilizării meteorologiei în diferite domenii: aviaţie, navigaţie, agricultură etc.

Activităţi specifice constau, în principal, în aplicarea de programe în domeniu:- Programul de supraveghere meteorologică mondială, format din trei

componente (sisteme): sistemul mondial de informaţie, sistemul mondial de telecomunicaţii, sistemul mondial de prelucrare meteorologică;

- Programul mondial de cercetare climatologică;- Programul destinat cercetării atmosferice şi mediului;- Programul de folosire a datelor meteorologice;- Programul hidrologic şi de folosire a resurselor de apă;- Programul mondial privind clima;- Programul de învăţământ şi formare profesională;

Programul de cooperare tehnică. Programul privind spaţiul. Programul privind reducerea riscurilor de dezastre.

5.3. Structură

Congresul meteorologic mondial:

54

- organ plenar, reunind delegaţi ai tuturor statelor membre; se întruneşte la intervale de 4 ani;

- hotărăşte asupra politicii generale, adoptă Regulamentul tehnic privind practicile internaţionale de meteorologie şi hidrologie operaţională;

- desemnează membrii Consiliului executiv şi Secretarul general; adoptă bugetul.

Consiliul executiv:- are responsabilităţi în ceea ce priveşte supravegherea şi punerea în

executare a politicii organizaţiei;- se compune din 37 de membri;- elaborează studii şi recomandări.

Asociaţiile meteorologice regionale sunt în număr de şase, pentru Africa, America de Nord şi Centrală, America de Sud, Europa, Asia şi Pacificul de Sud-vest, având competenţe de a coordona activităţile meteorologice în aceste regiuni.

Comisiile tehnice: - sunt în număr de 8;- elaborează studii şi fac propuneri în ceea ce priveşte

standardizarea activităţilor şi a procedurilor meteorologice.

Secretariatul este condus de un Secretar General şi îndeplineşte funcţii tehnice şi administrative legate de funcţionarea organizaţiei.

Resursele financiare sunt furnizate din contribuţiile statelor membre, în proporţiile fixate de Congres.

55

Cursul 9

Instituţii specializate în cadrul ONU (II)

1. Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI)

1.1. Înfiinţare: -1948, semnarea Convenţiei privind constituirea Organizaţiei Maritime Consultative Internaţionale. Convenţia a intrat în vigoare la 17 martie 1958, prin ratificarea acesteia de către 21 state.

- în prezent, 171 state membre şi 3 membri asociaţi ; Sediul: Londra

1.2. Obiectiv: realizarea colaborării interstatale, a unui schimb de informaţii eficient şi armonizarea politicilor statelor membre în ceea ce priveşte reglementarea oricăror probleme tehnice legate de navigaţia comercială internaţională.

1.3. Activităţi specifice: activitatea normativă. În acest sens, OMI elaborează: convenţii internaţionale privind:

- încărcătura vaselor (L.L. 1966);- responsabilitatea civilă în domeniul transportului maritim de materii nucleare

(1971);- securitatea containerelor (CSC 1970);- prevenirea abordajelor în largul mării (CORLEG 1972);- facilitarea traficului maritim internaţional (1973);- crearea Organizaţiei internaţionale pentru telecomunicaţii maritime prin satelit

INMARSAT (1976);- securitatea navelor de pescuit (SFV 1977)- reprimarea actelor ilicite împotriva navigaţiei maritime (1988);- prevenirea poluării mărilor de către nave.

recomandări privind transportul pe mare al bunurilor periculoase, semnalizarea pe mare, siguranţa vaselor comerciale nucleare etc.

56

coduri de conduită.

1.4. Structură

Adunarea: - organ plenar, compus din reprezentanţii tuturor statelor membre, se întruneşte la intervale de 2 ani;

- aprobă programul bienal de lucru al OMI;- adoptă recomandări privind securitatea maritimă şi poluarea,

precum şi alte instrumente internaţionale;- aprobă bugetul, numeşte Consiliul şi aprobă numirea

Secretarului General.

Consiliul: - compus din reprezentanţii a 32 state membre;- îndeplineşte totalitatea funcţiilor organizaţiei, cu excepţia

emiterii de recomandări privind securitatea maritimă şi poluarea;- numeşte Secretarul General.

Secretariatul este condus de un Secretar General îndeplineşte atribuţii cu caracter administrativ.

Comitetele: - sunt organe cu caracter tehnic, gestionând probleme cum ar fi: securitatea maritimă, poluarea mediului marin, cooperare tehnică, probleme juridice;

- elaborează rapoarte şi proiecte de recomandări.

2. Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM)

2.1. Scurt istoric

1881, primele demersuri ale Consiliului federal elveţian pentru o conferinţă internaţională privind protecţia lucrătorilor;

1890, Berlin, 1906, Berna: conferinţe internaţionale pe această temă; 1897, Zurich, Bruxelles – congrese internaţionale prin care se înfiinţează

Asociaţia internaţională pentru protecţia legală a muncitorilor; 1919, Tratatul de la Versailles reglementează în partea a XIII-a înfiinţarea

Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ca organizaţie în sistemul Societăţii Naţiunilor. Actul constitutiv: Constituţia OIM.

1944, Declaraţia de la Philadelphia privind scopurile şi obiectivele OIM modifică Constituţia organizaţiei;

1946, OIM devine instituţie specializată a ONU. Sediu: Geneva. în prezent, 185 state membre

2.2. Obiective

57

OIM îşi propune: - realizarea justiţiei sociale;- îmbunătăţirea, prin acţiuni internaţionale, a nivelului

de trai şi a condiţiilor de muncă ale lucrătorilor. În acest scop, OIM porneşte de la principiul reprezentării tripartite: guvern,

patronat, lucrători.

2.3. Activităţi specifice

Elaborarea de norme internaţionale:- convenţii internaţionale în domeniile: libertatea de asociere a lucrătorilor,

săptămâna de lucru, salariile, vârsta minimă de încadrare în muncă, condiţiile de angajare a diferitelor categorii de lucrători, asigurări sociale, protecţia muncii etc. - recomandări;

Iniţierea de programe în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de lucru:- Programul mondial de folosire deplină a forţei de muncă (1969);- Programul privind asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor (1975).

Aplicarea de proiecte, împreună cu alte instituţii ale ONU, în domeniile:- normelor internaţionale de muncă şi drepturile omului;- egalitatea femeilor;- promovarea folosirii forţei de muncă şi ajustarea structurală;- mediul înconjurător şi mediul muncii.

Activităţi de cercetare în cadrul:- Institutului Internaţional de Studii Sociale (Geneva);- Centrul Internaţional de Pregătire în Domeniul Social (Torino).

2.4. Structură:

Cuprinde reprezentanţi ai: guvernelor, patronatului, lucrătorilor.

Conferinţa Internaţională a Muncii:

- organ deliberativ, cuprinzând delegaţiile tuturor statelor membre; se reuneşte anual.

- fiecare delegaţie cuprinde patru membri cu drepturi egale: doi din partea guvernului, câte unul din partea patronatului şi lucrătorilor;

- stabileşte direcţiile de acţiune ale Organizaţiei;- adoptă convenţii internaţionale şi recomandări, controlează aplicarea

acestora;- aprobă bugetul şi alege Consiliul de Administraţie. Consiliul de Administraţie:- compus din 56 de membri, 28 reprezentând statele, 14 patronatele, 14

lucrătorii;

58

- reprezentanţii celor mai importante 10 state industrializate – membri de drept în Consiliu;

- adoptă decizii, pe baza direcţiilor impuse de Conferinţă, în ceea ce priveşte politica şi programele de acţiune ale OIM;- alege Biroul Internaţional al Muncii;- are în subordonare Comisii – organe cu caracter tehnic.

Biroul Internaţional al Muncii:- îndeplineşte funcţii de secretariat;- este condus de un director;- întocmeşte rapoarte şi alte documente necesare pentru reuniunile

Consiliului şi Conferinţei.

3. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)

3.1. Scurt istoric

1851 – 1907 au loc 12 conferinţe sanitare internaţionale; 1892, Veneţia, semnarea primei Convenţii sanitare internaţionale; 1907, Roma, crearea primului organism internaţional în domeniu: Oficiul

internaţional pentru igienă publică (cuprinzând 55 state); 1919, a fost creată, în cadrul Societăţii Naţiunilor, Organizaţia Internaţională

pentru Igienă; iunie-iulie 1946, Conferinţa internaţională, la iniţiativa ECOSOC, care

adoptă Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în vigoare din 7 aprilie 1948. Preambulul Constituţiei prevede statutul de instituţie specializată a ONU;

în prezent, 194 state membre; Sediu: Geneva.

3.2. Obiectiv. Activităţi

Scop: conducerea tuturor popoarelor către cel mai înalt grad de sănătate (articolul 1 al Constituţiei OMS);

Obiective: - stabilirea de strategii globale privind îngrijirile medicale preventive şi curative;

- realizarea de programe de dezvoltare a infrastructurii sanitare.

Activităţi: - acordarea de sprijin statelor membre pentru dezvoltarea propriilor sisteme sanitare;

- susţinerea cercetărilor în domenii cum ar fi: nutriţia, calitatea apei, calitatea mediului, prevenirea accidentelor, controlul epidemiilor etc.

- elaborarea de convenţii internaţionale, care sunt adoptate de Adunare şi propuse spre ratificare statelor membre;

59

- adoptarea de reglementări cu caracter tehnic, privind: carantina, metodele de diagnosticare, nomenclatura bolilor, produsele biologice etc.

3.3. Structură

Adunarea mondială a sănătăţii:- organ suprem, cuprinde reprezentanţii tuturor statelor membre, se

întruneşte anual;- stabileşte orientările generale ale activităţii OMS;- adoptă convenţii internaţionale şi regulamente cu caracter tehnic în

probleme de siguranţă sanitară;- adoptă recomandări;- desemnează membrii Consiliului Executiv, şi, la propunerea acestuia, numeşte Directorul General.

Consiliul Executiv:- compus din 34 de membri, care acţionează în nume propriu;

- pregăteşte ordinea de zi a Adunării şi propune spre aprobare programul general de lucru al OMS;

- emite avize consultative şi propune înfiinţarea de organe subsidiare;

Secretariatul cuprinde Directorul General şi personalul tehnico-administrativ necesar desfăşurării activităţii permanente a OMS Comitete şi Birouri Regionale, pentru 6 regiuni: Africa, America, Asia de Sud-Est, Europa, Mediterana Orientală şi Pacificul Occidental.

Bugetul este asigurat din contribuţiile statelor membre. OMS constituie un fond special la dispoziţia Consiliului Executiv, pentru situaţii de urgenţă.

4. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Cultură şi Ştiinţă (UNESCO)

4.1. Constituire

1913, Belgia iniţiază o conferinţă internaţională, cu propunerea de creare a unei „Organizaţii Internaţionale a Educaţiei”;

1945, Londra, Conferinţă internaţională în cadrul căreia este adoptată Convenţia privind constituirea UNESCO, intrată în vigoare în noiembrie 1946;

în prezent, 195 state membre si 9 membri asociaţi; Sediul: Paris.

60

4.2. Principii şi obiective

Conceptul UNESCO este că o pace durabilă la nivel mondial poate fi obţinută nu numai prin demersuri economice şi politice, ci şi prin aprofundarea răspândirii educaţiei şi culturii.

Obiective: - promovarea colaborării între naţiuni în domeniul educaţiei, culturii, ştiinţei şi comunicaţiilor;

- cultivarea respectului universal pentru dreptate, legalitate, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;

- cunoaşterea reciprocă a culturilor.

4.3. Activităţi

Forme de activitate: - acţiuni proprii de promovare a culturii, educaţiei, ştiinţei; - sprijin acordat statelor membre prin programe proprii sau în colaborare cu alte organizaţii; - acţiuni privind cooperarea intelectuală internaţională.

Domenii de activitate:a) Învăţământ: - iniţierea de programe de alfabetizare;

- programe de formare a educatorilor;- program propriu de burse;

- programe de finanţare a instituţiilor de învăţământ.

b) Ştiinţă: Ştiinţe exacte: - programe de pregătire („omul şi biosfera”,oceanografie, geologie, hidrologie);

- programe pentru corectarea dezechilibrului ştiinţific şi tehnologic între statele industrializate şi ţările în curs de dezvoltare. Ştiinţe sociale: - programe de promovare a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, combaterea discriminării, ameliorarea statutului femeii etc.

c) Cultură: Promovarea diversităţii culturale: de exemplu, Declaraţia

Universală privind Diversitatea Culturală Elaborarea de convenţii internaţionale privind regimul

juridic al unor opere de artă; Aplicare de programe de sprijinire a statelor membre pentru

menţinerea patrimoniului cultural. UNESCO realizează o listă a valorilor mondiale (peste 400 de situri din 100 de state).

61

d) Comunicaţii: aplicarea Programului UNESCO pentru dezvoltarea comunicaţiilor, care oferă sprijin statelor membre pentru crearea suprastructurii necesare asigurării fluxului liber de informaţii şi idei

Parteneri: - comisiile naţionale UNESCO;- organizaţii internaţionale;- organizaţii nonguvernamentale şi fundaţii.

4.4. Structură

Conferinţa generală: - organ plenar,cuprinzând reprezentanţii tuturor statelor, membre, se întruneşte la intervale de doi ani;

- adoptă decizii cu privire la politica, programul şi bugetul UNESCO;

- adoptă proiecte de convenţii internaţionale şi recomandări către statele membre;

- alege Consiliul Executiv şi numeşte, la propunerea acestuia, Directorul General;

Consiliul Executiv: - este compus din 58 de membri, ţinându-se cont de necesitatea ca între aceştia să figureze personalităţi din domeniile ştiinţei, culturii, artei etc.

- gestionează aplicarea programului organizaţiei; - organizează lucrările Conferinţei, formulând

propuneri; - exercită funcţii consultative pe lângă organele ONU,

inclusiv pe lângă CIJ, în probleme juridice.

Secretariatul cuprinde Directorul General, secondat de cinci Directori adjuncţi, şi personalul de specialitate.

Statele membre sunt incluse în cinci regiuni (Africa, America latină şi Caraibe, Asia-Pacific, Statele arabe, Europa şi America de Nord).

UNESCO a înfiinţat 57 birouri regionale, precum şi numeroase birouri subregionale şi consilieri. Totodată, statele membre numesc reprezentanţe permanente pe lângă UNESCO.

Bugetul este asigurat prin contribuţiile statelor membre, dar şi prin contribuţii voluntare ale altor organisme internaţionale.

5. Fondul Monetar Internaţional (FMI)

62

5.1. Scurt istoric

1944, Bretton Woods (New Hampshire, SUA), Conferinţa internaţională, cuprinzând 49 de state, cu scopul de a stabili viitorul sistemului monetar internaţional. Conferinţa a elaborat Acordurile de constituire a FMI şi BIRD, semnate la 22 iulie 1944 şi intrate în vigoare la 27 decembrie 1945.

Notă: În cadrul conferinţei, în urma adoptării Planului White, a fost stabilit sistemul de schimburi fixe, prin care dolarul american era definit în raport cu aurul, iar celelalte monede naţionale erau raportate la dolar.

Mai 1946, FMI devine operaţional; Noiembrie 1947, în baza unui Acord între FMI şi ONU, dobândeşte statutul

de instituţie specializată. 1947 – 39 state membre. Calitatea de membru FMI nu implică şi calitatea de

membru ONU. 1953, aderă Japonia, Germania şi o serie de state în curs de dezvoltare. Perioada războiului rece: unele state părăsesc FMI: Polonia (1950),

Cehoslovacia (1954), Cuba (1964). România aderă în 1972 în prezent, 188 state membre. Sediu: Washington.

5.2. Scop

FMI reprezintă instituţia centrală a sistemului monetar internaţional, având drept scop principal prevenirea crizelor financiare internaţionale, prin asigurarea: - stabilităţii cursurilor de schimb;

- evitarea protecţionismului şi a devalorizărilor competitive;- redresarea balanţei de plăţi.

5.3. Obiective. În conformitate cu articolul 1 din „Articles of Agreement” (Actul constitutiv al FMI), obiectivele acestuia sunt:

Promovarea cooperării monetare internaţionale prin asigurarea, pe o bază permanentă, a mecanismelor necesare de cooperare şi consultare în problemele monetare internaţionale;

Facilitarea expansiunii şi creşterii armonioase a comerţului internaţional şi contribuirea la instaurarea şi menţinerea unui nivel ridica al venitului real şi folosirii forţei de muncă şi la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor membrilor, ca obiective primordiale ale politicii lor economice;

Promovarea stabilităţii regimului de schimburi şi a menţinerii între state a unor regimuri de schimburi ordonate şi evitarea devalorizărilor monetare concurenţiale;

63

Sprijinirea stabilirii unui sistem multilateral de reglementare a tranzacţiilor curente între membri şi eliminarea restricţiilor la schimburile externe, care împiedică creşterea comerţului mondial;

Să pună resursele sale generale la dispoziţia statelor membre, temporar şi pe baza unor garanţii corespunzătoare, în vederea corectării mecanismelor balanţei de plăţi.

5.4. Activităţi

5.4.1. Elemente generale

În scopul îndeplinirii scopurilor şi obiectivelor sale, FMI:- monitorizează politicile economice şi financiare la nivelul statelor membre şi la nivel global, şi acordă consiliere statelor membre;- împrumută anumite sume statelor membre cu probleme în ceea ce priveşte balanţa de plăţi, în scopul sprijinirii ajustărilor şi politicilor de reformă, în scopul corectării acestor probleme;- furnizează asistenţă tehnică guvernelor şi băncilor centrale ale statelor membre;- reprezintă principalul forum de dezbatere a politicilor economice naţionale în context mondial şi oricăror probleme referitoare la stabilitatea sistemului monetar internaţional.

5.4.2. Resurse financiare

Fiecare stat membru contribuie la resursele organizaţiei cu o sumă numită cotă de subscripţie, exprimată în echivalent DST.

Statele varsă 25% din cota de participare în DST sau o altă monedă convertibilă internaţională (dolar american sau yen japonez), FMI poate solicita ca restul de 75% din cotă să fie pus la dispoziţie în monedă naţională, în caz de necesitate, pentru împrumut.

Mărimea cotelor de participare se stabileşte pe baza unor indicatori economici (de exemplu, în cadrul Conferinţei de la Bretton Woods au fost luate în calcul: venitul naţional, deţinerile în aur şi dolari, volumul importurilor, structura exporturilor şi raportul acestora cu venitul naţional). În prezent, cel mai important contribuitor este SUA (17,6%) din totalul cotelor. 1997 – suma subcripţiilor depăşea 150 miliarde DST.

Dacă este necesar, FMI poate recurge la împrumuturi. Astfel, au fost încheiate:

- Acordurile Generale de Împrumut, încheiate în 1962, având 11 state participante (grupul celor zece state industrializate şi Elveţia);

- Noile Acorduri de Împrumut, încheiate în 1997, cu 25 de state participante.

În baza acordurilor de împrumut, se ţin la dispoziţia FMI aproximativ 34 miliarde DST (46 miliarde dolari)

64

Drepturile Speciale de Tragere (DST)

DST constituie un instrument internaţional de rezervă, fără acoperire în aur sau alte valori, şi totodată un instrument internaţional de plată.

A fost introdus în 1969 (în contextul prăbuşirii sistemului de schimburi fixe, în care dolarul reprezenta singura monedă convertibilă în aur) – iniţial, DST a fost definit în raport cu aurul, legătura fiind ruptă în iulie 1974.

DTS este definit în raport cu un coş de patru monede internaţionale: euro, yenul japonez, lira sterlină şi dolarul american (de exemplu, la 1 august, 2001, 1 DST = 1.26 USD). Compoziţia coşului de monede este revăzută o dată la cinci ani.

FMI alocă DST-uri statelor membre, ca un procent din cote. Ultima alocare de DST – 1981. Totuşi, în 1997, ca urmare a apariţiei de noi state membre, a fost propusă o nouă alocare de 21.4 miliarde DST.

5.4.3. Principale categorii de activităţi

A. Elaborarea şi aplicarea unui „cod de conduită” privind politica parităţilor monetare, plăţile aferente tranzacţiilor curente şi convertibilităţii monedelor.

Mijloace de punere în aplicare:- sistemul parităţilor;- mecanismul de ajustare a sistemului parităţilor;- preţul aurului;- convertibilitatea monedelor naţionale (între 1945 – 1971, sistemul de schimburi fixe – dolarul american reprezenta singura monedă definită în aur, toate monedele fiind definite în raport cu dolarul; 1971 – prezent, sistem de schimburi flotante: au fost necesare unele amendamente la actul constitutiv:în 1969 – introducerea DST;în 1978 – abrogarea preţului oficial al aurului;în 1991 – soluţionarea problemelor arieratelor unor state;)- un nou proiect de amendament prevede creşterea rolului FMI în controlul normativ al mişcărilor de capital.

B. FMI – instituţie internaţională de credit Mecanismul iniţial - tragerile: în caz de dificultăţi ale balanţei de

plăţi, un stat putea cumpăra de la FMI monedă convertibilă contra monedei naţionale. Tragerile presupun mai multe tranşe: prima reprezintă tranşa de rezervă, iar următoarele tranşe de credit. Ca regulă, nu se poate cumpăra o cantitate de monedă convertibilă mai mare de 200% din cota de participare (plafonul poate fi ridicat prin beneficiul altor facilităţi de creditare).

Acordurile Stand-by: - au intrat în politica FMI în 1952;- Fondul ţine la dispoziţia statului solicitant o anumită sumă de bani – de

obicei echivalentul tranşei de rezervă, cumulat cu cel a primelor două

65

tranşe de credit – pe care acesta le poate folosi pe perioada acordului (12-18 luni);

- Un acord stand-by conţine două documente:o unul care cuprinde clauzele standard:

scopul, durata, suma creditului şi obligaţiile părţilor;

o un memorandum sau o scrisoare de intenţie prin care se precizează politica monetară şi de schimb pe care statul respectiv se obligă să o urmeze sau chiar un program de stabilizare sau redresare economică.

Facilităţi de finanţare cu caracter permanent:- finanţarea compensatorie: introdusă în 1963, are rolul ajustării dificultăţilor

cauzate de fluctuaţiile încasărilor din export, instabilitatea preţurilor materiilor prime, calamităţi etc.;

- finanţarea stocurilor tampon (1969);- finanţarea extinsă (lărgită): introdusă în 1974, reprezintă un împrumut, de

regulă pe termen de patru ani, acordat statelor în scopul eliminării unor dificultăţi economice de tip structural;

- facilitatea de rezervă suplimentară (1997) are ca scop ajutorarea statelor membre, printr-un credit pe termen scurt, pentru a face faţă unor crize neaşteptate, datorate ieşirii unor capitaluri din ţară;

Mecanisme temporare de finanţare: au rolul de a răspunde unor crize conjuncturale ale sistemului monetar internaţional;

- politica de acces lărgit;- facilitatea de ajustare structurală - creată în 1991 pentru corectarea unor

dezechilibre ale balanţelor de plăţi din resurse atrase de FMI prin împrumuturi;

- facilitatea de reducere a sărăciei şi stimulare a creşterii: a înlocuit în 1999 facilitatea de ajustare structurală întărită) – reprezintă un împrumut cu dobândă redusă acordat statelor celor mai slab dezvoltate (60 state eligibile), în scopul corectării unor probleme grave ale balanţei de plăţi – programe macro-economice pe termen mediu.

Trăsăturile generale ale unui credit FMI:- scop determinat : corectarea problemelor balanţei de plăţi;- caracter condiţional : adoptarea unor politici macroeconomice şi financiare;- temporar: între 6 luni şi 4 ani;- FMI acordă importanţă rambursării la termen a împrumuturilor;- dobânzile: definite în raport cu piaţa internaţională a creditelor.

C. FMI – centru internaţional de cooperare şi asistenţă financiară

66

- consultarea statelor membre în ceea ce priveşte politica economică şi financiară în ceea ce priveşte convertibilitatea şi restricţiile asupra plăţilor;

- direcţionarea ajutorului financiar internaţional: sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare, implicarea în crize grave, sprijinirea unor activităţi specifice în fostele state cu economie centralizată.

5.5. Structură

Consiliul Guvernatorilor: - este organul cel mai important; fiecare stat este reprezentat de un guvernator care poate fi ministrul de finanţe sau, după caz, guvernatorul băncii centrale din statele membre;

- adoptă decizii în probleme de mare importanţă;- se întruneşte o data pe an; - deciziile sunt adoptate cu majoritate ponderată; fiecărui stat membru FMI i se acorda

un număr de voturi de bază, şi, în plus, un număr de voturi suplimentar în funcţie de importanţa contribuţiei sale financiare. Astfel, doar 13 state pot adopta toate deciziile în majoritate, ponderea celorlalte state fiind minimă. Statele se regrupează în sectoare care acţionează ca mijloace de presiune pentru influenţarea deciziilor organizaţiei. Arabia Saudită formează singură un astfel de sector.

Consiliul de administraţie - este alcătuit din 24 de membri; acţionează ca organ executiv al FMI prin

mandat atribuit de Consiliul Guvernatorilor. Este un organ permanent care exercită atribuţii de supraveghere a politicilor naţionale de schimb şi acordă, cu respectarea anumitor condiţii, sprijin financiar, organizând consultări permanente cu statele membre.

- este gardianul mecanismului drepturilor speciale de tragere (DST).

Directorul general - este numit de către Consiliul de administraţie, fiind un naţional al unui stat

important. - postul directorului general este destinat menţinerii privilegiilor statelor

puternice din punct de vedere economic.

6. BANCA MONDIALĂ

6.1. Elemente generale

- În structura Băncii Mondiale intră două organizaţii internaţionale: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi Agenţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA). Ambele au 188 de state membre.

67

- BIRD a fost creată în 1944, în cadrul Conferinţei de la Bretton Woods

- IDA a fost creată în 1960

- Scopul principal al BIRD este promovarea dezvoltării statelor cu venit mediu sau statelor sărace dar care prezintă garanţii de creditare prin împrumuturi, garanţii, produse de management al riscului, servicii de analiză şi consultanţă;- IDA are drept scop susţinerea statelor celor mai sărace prin credite fără dobândă, granturi pentru programe de dezvoltare economică, reducere a sărăciei şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.

6.2. Activităţi

Resursele

Acordarea creditelor de către BIRD este finanţată în principal prin emiterea de obligaţiuni (obligaţiuni cotate AAA) pe pieţele financiare internaţionale.

BIRD se finanţează, de asemenea, prin împrumuturile acordate din propriul capital

Capitalul BIRD se formează prin contribuţiile celor 188 de state membre şi prin acumularea de rezerve

Resursele BIRD asigură cheltuielile de funcţionare ale Băncii Mondiale şi pot contribui la finanţarea IDA

Resursele IDA se constituie o dată la trei ani prin contribuţiile a 40 de state donatoare. Fonduri adiţionale sunt generate de rambursarea împrumuturilor (fără dobândă) acordate pe termen de 35-40 de ani

Împrumuturi

BIRD şi IDA acordă împrumuturi de două tipuri: pentru investiţii şi pentru politici de dezvoltare;

Împrumuturile pentru investiţii au drept scop achiziţionarea de către state a unor bunuri, lucrări sau servicii, pentru proiecte de dezvoltare în domenii variate

Împrumuturile pentru politici de dezvoltare (cunoscute anterior sub denumirea de împrumuturi de ajustare structurală) urmăresc finanţarea politicilor statelor în domeniul reformelor instituţională;

Procedură: statele debitoare formulează cererile pe baza unui proiect, care este evaluat de Banca Mondială din punct de vedere economic, financiar, social şi al mediului. Acordul de împrumut care este semnat prevede: obiectivele de dezvoltare la care se obligă împrumutatul, indicatorii de performanţă şi planul de aplicare al proiectului, precum şi modul de restituire a împrumutului. Banca Mondială supraveghează, prin personalul dislocat în fiecare stat, modul de implementare a proiectului;

68

Împrumuturile IDA se acordă fără dobândă, însă statele debitoare plătesc o taxă de 0,75% pe an pentru fondurile alocate şi 0,5% pe an pentru fondurile angajate de IDA dar care nu au fost alocate încă;

Fondurile “Trust funds” şi Granturi

Statele, precum şi entităţile publice şi private pot constitui depozite în “Trust funds”, fondul urmând a fi utilizat pentru proiecte de dezvoltare (ex. Carbon Finance, Global Environment Facility, Global Fund to Fight AIDS, Tuberculosis and Malaria)

IDA acordă granturi (fonduri nerambursabile) pentru proiecte de asistenţă şi consultanţă, precum şi pentru co-finanţarea unor proiecte

Banca Mondială acordă, de asemenea, granturi şi pentru organizaţii non-guvernamentale private

Activităţi de Analiză şi Consultanţă

Banca Mondială realizează cercetări în domeniul economic şi colectare de date pe domenii precum comerţul, mediul, combaterea sărăciei.

Banca Mondială realizează, de asemenea, activităţi de evaluare în raport cu anumite state – examinarea perspectivelor economice prin analiza sectorului bancar, a pieţelor financiare, a comerţului, infrastructurii etc.

Întărirea capacităţii statelor

Banca Mondială realizează activităţi în domeniul formării experţilor din cadrul statelor, în scopul îmbunătăţirii performanţelor economice ale statelor. În aceste activităţi se încadrează:

o Serviciile de Consultanţă (25 de servicii în cadrul Băncii Mondiale)

o Reţeaua Globală de Formare în domeniul Dezvoltării (Global Development Learning Network)

o Knowledge for Developmento Centrul de Resurse în domeniul Dezvoltării Capacităţiloro Programele regionale şi globale ale Institutului Băncii Mondiale

6.3. Structură

Consiliul Guvernatorilor: - este organul cel mai important; fiecare stat este reprezentat de un guvernator care poate fi ministrul de finanţe sau ministrul dezvoltării;

- adoptă decizii în probleme de mare importanţă;- se întruneşte o data pe an; - deciziile sunt adoptate cu majoritate ponderată; fiecărui stat membru i se acorda un

număr de voturi de bază, şi, în plus, un număr de voturi suplimentar în funcţie de

69

importanţa contribuţiei sale financiare. Astfel, doar 13 state pot adopta toate deciziile în majoritate, ponderea celorlalte state fiind minimă. Statele se regrupează în sectoare care acţionează ca mijloace de presiune pentru influenţarea deciziilor organizaţiei.

Consiliul Directorilor- este alcătuit din 25 de membri (Directori Executivi); acţionează ca organ

executiv al FMI prin mandat atribuit de Consiliul Guvernatorilor. Este un organ permanent care exercită atribuţii de aprobare a împrumuturilor şi garanţiilor, a bugetului organizaţiei. Se întâlneşte de două ori pe săptămână.

- 5 state cu contribuţii mari la bugetul organizaţiei numesc câte un Director Executiv – Franţa, Germania, UK, SUA, Japonia, ceilalţi 20 Directori Executivi sunt numiţi de statele membre

Preşedintele - este numit de către Consiliul Guvernatorilor, pe termen de 5 ani, reînnoibil;

- cu titlu de uzanţă este un cetăţean SUA, propus de acest stat.

70

Cursul 10

NATO

1. Elemente generale

1.1. Tratatul Nord Atlantic

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) a fost înfiinţată în aprilie 1949 prin Tratatul Atlanticului de Nord, cunoscut sub numele de Tratatul de la Washington. Tratatul Atlanticului de Nord a instituit o alianţă de autoapărare colectivă, conform definiţiei de la articolul 51 al Cartei ONU.

1.2. Scopurile Organizaţiei

Aşa cum se artă în preambulul Tratatului Nord-Atlantic, membrii Alianţei se angajează să salvgardeze libertatea, moştenirea comună şi civilizaţia popoarelor lor, bazate pe principiile democraţiei, ale libertăţii individuale şi domniei legii.

1.3. Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic

Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO) este organizaţia internaţională care asigură structura necesară pentru implementarea scopurilor Alianţei. Este o organizaţie inter-guvernamentală cu personalitate juridică internaţională. Organizaţia asigură forumul în care au loc consultări în orice probleme şi în care ţările membre iau decizii în probleme politice şi militare care le pot afecta securitatea. Organizaţia oferă structurile necesare pentru facilitarea consultărilor şi cooperării între ţările membre, în domenii politice, militare şi economice, precum şi ştiinţifice sau în afara sferei militare.

1.4. Membri

Cei 28 membri actuali ai NATO sunt: Albania (din 2009), Belgia, Bulgaria (din 2004), Canada, Croaţia (din 2009), Danemarca, Estonia (din 2004), Franţa, Germania (din 1955), Grecia (din 1952), Islanda, Italia, Letonia (din 2004), Lituania (din 2004), Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania (din 1982), Turcia (din 1952), Cehia (din 1999), Polonia (din 1999), România (din 2004), Ungaria (din 1999), Marea Britanie, Slovacia (din 2004), Slovenia (din 2004),Statele Unite ale Americii.

In conformitate cu prevederile articolului 10 al Tratatului de la Washington, Alianţa rămâne deschisă şi în viitor pentru aderarea altor ţări.

71

1.5. Summit-uri NATO

De la fondarea NATO în 1949 şi până în prezent au fost organizate 26 de Summit-uri ale Alianţei. Cel mai recent Summit a avut loc la Newport, în Marea Britanie (4-5 septembrie 2014). Următorul Summit (al XXVII-lea) va avea loc în Polonia, la Varşovia, în 2016. Summit-ul NATO din Polonia (2016) va fi al 9-lea la care România va participa.

Summit-ul NATO de la Bucureşti (al XXII-lea, 2-4 aprilie 2008) a reprezentat cel mai mare eveniment de politică externă organizat de România.

2. Structura

Consiliul Nord Atlantic (NAC) reprezintă forul decizional suprem al Alianţei. Fiecare stat membru este reprezentat în Consiliul Nord-Atlantic de un ambasador sau reprezentant permanent, asistat de o delegaţie naţională, alcătuită din consilieri şi oficiali, care îşi reprezintă ţările în diferite comitete ale NATO.

Secretarul General este un funcţionar internaţional de rang înalt, numit de către guvernele ţărilor membre în funcţia de preşedinte al Consiliului Nord-Atlantic, al Comitetului pentru planificarea apărării şi al Grupului pentru planificare nucleară, de preşedinte al altor comitete superioare ale NATO şi de Secretar General şi şef executiv al NATO. Totodată, el este şi preşedintele Consiliului pentru Parteneriat Euro-Atlantic şi al Grupului de cooperare mediteraneană1.

Secretarul General este responsabil cu promovarea şi dirijarea procesului de consultare şi de adoptare a deciziilor în cadrul Alianţei. Este responsabil de conducerea Secretariatului Internaţional şi este principalul purtător de cuvânt al Alianţei, atât în relaţiile externe şi în comunicarea şi contactele cu guvernele membre, cât şi cu mass-media.

Secretarul General răspunde de conducerea Secretariatului Internaţional în ansamblu şi are sub autoritate directă un Cabinet şi biroul Secretarului General.

Secretariatul Internaţional este format din reprezentanţi ai statelor membre şi serveşte Consiliul, precum şi comitetele şi grupurile de lucru subordonate acestuia, dar şi Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic, Consiliul NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina, Comisia NATO-Georgia şi Grupul de cooperare mediteraneană. El acţionează atât ca secretariat, cât şi ca personal de consultanţă politică şi operativă, şi funcţionează pe bază permanentă, abordând o largă varietate de probleme relevante pentru Alianţă şi pentru ţările Partenere. Sprijină procesul de realizare a consensului şi de adoptare a deciziilor între ţările membre şi partenere şi este responsabil cu pregătirea şi supravegherea reuniunilor şi deciziilor comitetelor NATO.

În mod similar, în scopul asistării Consiliului Nord-Atlantic, oferindu-le consiliere în probleme militare, ofiţerii superiori îndeplinesc funcţia de Reprezentanţi militari

1 Secretarul General este şi preşedinte asociat (împreună cu reprezentantul Rusiei şi reprezentantul ţărilor membre NATO, funcţionând ca preşedinte onorific) al Consiliului NATO-Rusia. De asemenea, este şi preşedinte asociat, alături de reprezentantul ucrainean, al Comisiei NATO-Ucraina.

72

naţionali la NATO şi cea de membri ai Comitetului Militar în sesiune permanentă.

Comitetul Militar este cea mai înaltă autoritate militară a NATO, desfăşurându-şi activitatea sub autoritatea politică generală a Consiliului. Asemenea organismelor politice decizionale, Comitetul Militar se întâlneşte regulat la nivel înalt şi anume, al şefilor de Stat major (CHOD). Comitetul Militar (MC) este abilitat să recomande autorităţilor politice ale NATO acele măsuri considerate necesare pentru apărarea comună în aria de acţiune a Alianţei. Principalul său rol este de a stabili orientările şi de a oferi consiliere asupra doctrinei şi strategiei militare. Comitetul ajută la elaborarea conceptelor strategice generale ale Alianţei şi realizează o evaluare anuală pe termen lung a forţei şi capacităţilor ţărilor şi zonelor care prezintă un risc la adresa intereselor NATO. În plus, responsabilităţile sale pe timp de criză, tensiune sau război sunt acelea de a oferi Consiliului şi Comitetului pentru Planificarea Apărării sfaturi cu privire la situaţia militară şi de a face recomandări pentru utilizarea forţei militare, aplicarea planurilor de circumstanţă şi elaborarea unor reguli corespunzătoare de angajament.

Comandanţii Strategici ai NATO (SC), respectiv Comandantul suprem al forţelor aliate din Europa (SACEUR) şi Comandantul suprem aliat pentru Transformare (SACT), sunt răspunzători, în faţa Comitetului Militar, pentru orientarea şi coordonarea generală a problemelor militare ale Alianţei, în cadrul ariilor lor de comandă. De asemenea, ei consiliază şi Comitetul Militar. Fiecare Comandant strategic este reprezentat pe lângă NATO de militari cu grad de general sau amiral, care îi ajută menţinând legături strânse cu oficialităţile politice şi militare de la Cartierul General, dar şi prin asigurarea eficienţei fluxului informaţional şi comunicaţiilor în ambele direcţii. Reprezentanţii SC participă la reuniunile Comitetului Militar şi oferă consiliere cu privire la activităţile acestuia, în concordanţă cu opiniile comandanţilor lor.

Secretariatul Militar Internaţional (IMS) este condus de un Director cu rang de general sau amiral, desemnat, pentru această poziţie, de către ţările membre şi selecţionat de Comitetul Militar (DIMS). Sub conducerea sa, IMS este responsabil cu planificarea, evaluarea şi recomandarea politicii privind problemele militare, pe care le supune analizei Comitetului Militar, precum şi cu asigurarea aplicării imediate a politicilor şi deciziilor Comitetului.

3. Principii de funcţionare a Organizaţiei

Consiliul Nord Atlantic (NAC) reprezintă forul decizional suprem al Alianţei. NAC se reuneşte la nivel de ambasadori (reprezentanţi permanenţi ai statelor la NATO), la nivel de miniştri de externe şi/sau ai apărării, sau la nivel de şefi de state sau guverne (Summit-uri). In cadrul NATO, deciziile sunt luate prin consens, după dezbateri şi consultări între statele membre. Ca formă de asociere multinaţională şi interguvernamentală de state libere şi independente, NATO nu are autorităţi supranaţionale sau atribuţii de elaborare a politicii comune independent de membrii

73

săi. Ca atare, deciziile luate de NATO sunt adoptate de toate statele membre. NATO poate duce la îndeplinire o acţiune doar dacă toţi membrii săi sunt de acord.

4. Mod de finanţare

NATO este o organizaţie interguvernamentală căreia statele membre îi alocă resursele de care are nevoie pentru funcţionarea de zi cu zi şi pentru a putea oferi mijloacele necesare pentru consultare, adoptarea de decizii şi implementarea ulterioară a politicilor şi activităţilor convenite. În plan militar, cu excepţia unui număr limitat de forţe permanente şi centre, marea majoritate a forţelor şi activelor militare aparţinând ţărilor membre NATO rămân sub comandă şi control naţional, până în momentul în care unele sau toate, în funcţie de ţara care le deţine, pot fi alocate Alianţei pentru misiuni militare specifice. Forţele statelor NATO care au contribuit la Forţa de stabilizare pe care Alianţa a condus-o în Bosnia-Herţegovina (SFOR) şi la Forţele din Kosovo (KFOR) au fost, astfel, trecute temporar sub autoritatea Alianţei în scopul îndeplinirii mandatelor acesteia, dar sunt pregătite, înzestrate, întreţinute şi finanţate din bugetele individuale de apărare ale ţărilor membre.

Ca regulă generală, toate statele membre participă la cheltuielile acceptate pentru finanţarea comună. Astfel, toate statele membre contribuie la finanţarea cheltuielilor Secretariatului internaţional, Statului major militar internaţional şi agenţiilor Comitetului militar, precum şi în cadrul elementelor de finanţare comună ale operaţiunilor de sprijinire a păcii şi ale activităţilor Parteneriatului pentru pace.

Cu ocazia Summit-ului de la Praga, din noiembrie 2002, s-a convenit ca pentru contribuţiile financiare ale noilor membri ai Alianţei să se utilizeze criteriul PNB exprimat în unităţi putere de cumpărare, aplicat, de asemenea, parţial şi pentru Polonia, Ungaria şi Cehia.

Pe baza acestui criteriu, cota procentuală, stabilită de structurile financiare aliate, care revine României pentru bugetul civil al Alianţei este de 1,14%.

5. Obiectivele şi funcţiile NATO

Scopul esenţial al NATO este acela de a asigura libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic şi cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. Tratatul Nord-Atlantic a fost semnat la 4 aprilie 1949. Acesta reprezintă baza legală şi contractuală a Alianţei şi a fost stabilit în conformitate cu Articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă.

Încă de la începuturile sale, Alianţa a depus eforturi pentru stabilirea unei păci juste şi durabile în Europa, bazată pe valorile comune ale democraţiei, drepturilor omului şi în conformitate cu dreptul internaţional. Principiul fundamental care stă la baza

74

Alianţei este un angajament comun faţă de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securităţii acestora.

Solidaritatea şi coeziunea din cadrul Alianţei sunt principii care statuează implicarea tuturor Aliaţilor în cazul în care unul dintre statele membre se confruntă cu apariţia unor ameninţări la adresa securităţii sale. Fără a priva statele membre de drepturile şi obligaţiile de a-şi asuma responsabilităţile suverane în domeniul apărării, NATO facilitează atingerea obiectivelor de securitate naţională printr-un efort colectiv.

În 2009, cu prilejul Summit-ului NATO de la Strasbourg-Kehl, au fost aniversaţi 60 de ani de la înfiinţarea Alianţei Nord-Atlantice. Aniversarea a reprezentat pentru NATO şi un moment pentru definirea obiectivelor viitoare, ţinând cont de noile tipuri de ameninţări.

La Summit-ul NATO de la Lisabona, din noiembrie 2010, şefii de stat şi de guvern au adoptat Noul Concept Strategic al NATO, document vizionar, care oferă liniile principale de acţiune ale Alianţei Nord-Atlantice în următorii 10 ani. Documentul defineşte trei sarcini fundamentale ale Alianţei:

- apărarea colectivă;

- gestionarea crizelor;

- securitatea prin cooperare.

La Summit-ul NATO de la Chicago, din mai 2012, şefii de stat şi de guvern au dezbătut teme legate de evoluţii de actualitate, precum primăvara arabă, situaţia din Libia, criza financiară globală, tranziţia din Afganistan şi sistemul apărării antirachetă din Europa.

La Summit-ul NATO de la Newport, din septembrie 2014, a fost adoptat răspunsul Alianţei la provocările din vecinătatea estică, respectiv ca urmare a anexării ilegale a peninsulei Crimeea de către Federaţia Rusă şi a acţiunilor agresive ale acesteia împotriva Ucrainei. Răspunsul Aliat, materializat în Planul de Acţiune al NATO pentru creşterea capacităţii operaţionale (Readiness Action Plan), vizează asigurarea Aliaţilor Estici faţă de riscurile de pe flancul estic, dar şi adaptarea pe termen lung a Alianţei la provocările de securitate din estul şi sudul NATO.

6. Misiunile şi principiile fundamentale ale Alianţei

6.1. Apărarea colectivă

Ţările membre NATO îşi vor asigura întotdeauna asistenţă în mod reciproc în cazul unui atac îndreptat împotriva lor, conform prevederilor Articolului 5 al Tratatului de la Washington, considerând un atac împotriva unuia dintre ele drept un atac împotriva tuturor. Acest angajament rămâne ferm. NATO va descuraja orice ameninţare cu forţa şi va asigura apărarea membrilor săi, inclusiv împotriva oricăror provocări de securitate emergente, atunci când acestea pun în pericol securitatea fundamentală a oricărui Aliat în mod individual sau a Alianţei ca întreg.

75

http://www.mae.ro/node/1570

Sistemul colectiv de apărare este şi va rămâne principalul obiectiv al NATO. Totodată, este cunoscut faptul că, pentru menţinerea securităţii statelor membre, este esenţial ca NATO să acţioneze şi în afara graniţelor sale, pentru a răspunde ameninţărilor acolo unde acestea apar, contribuind astfel la crearea unui mediu internaţional mai sigur de care beneficiază inclusiv statele membre.

Planul de acţiune pentru realizarea capacităţii operaţionale a Alianţei (Readiness Action Plan/RAP) prevede, în esenţă, o serie de măsuri concrete pe termen lung pentru ca NATO să răspundă consistent şi eficient la ameninţările ce provin din vecinătatea imediată.

Constituirea unei Forţe de Reacţie Rapidă (Very High Readiness Joint Task Force), capabilă să se deplaseze în termen foarte scurt acolo unde este nevoie, va consolida apărarea Aliaţilor. România va găzdui astfel de elemente de comandă, control şi sprijin pentru Forţa de Reacţie Rapidă

6.2. Gestionarea crizelor

NATO deţine un set solid şi unic de capabilităţi politice şi militare pentru a aborda întregul spectru al crizelor – înainte de producerea, pe timpul desfăşurării şi după încheierea acestora. NATO va întrebuinţa în mod activ un mix corespunzător de instrumente politice şi militare pentru a putea: să gestioneze crizele care afectează securitatea Alianţei înainte ca acestea să escaladeze şi să devină conflicte; să pună capăt conflictelor în curs de desfăşurare, atunci când acestea afectează securitatea Alianţei; să consolideze stabilitatea în perioada post-conflict.

6.3. Securitatea prin cooperare

NATO se va preocupa în mod activ pentru întărirea securităţii mondiale prin: intermediul parteneriatelor cu alte ţări şi organizaţii internaţionale relevante; asigurarea unei contribuţii active în domeniul controlului armamentelor, neproliferării şi dezarmării; menţinerea deschiderii în privinţa aderării la NATO a tuturor democraţiilor europene care îndeplinesc standardele Alianţei.

7. Parteneriate

NATO promovează, pe scară largă, parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din zona Euro-Atlantică, având ca scop creşterea transparenţei, încrederii reciproce şi a capacităţii de a acţiona în operaţiuni comune. Această abordare este îndreptată către întărirea securităţii tuturor, nu exclude pe nimeni şi ajută la rezolvarea diviziunilor care ar putea genera conflicte. Principalele instrumente ale acestei politici sunt, în prezent, Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, Dialogul Mediteranean şi Iniţiativa de la Istanbul.

Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic

Parteneriatul pentru Pace reprezintă un cadrul formal de cooperare între NATO şi state din Europa Centrală şi de Est.

76

La 26 ianuarie 1994, România a fost primul stat care a semnat documentul – cadru al Parteneriatului pentru Pace (Partnership for Peace – PfP), după lansarea lui de către NATO la 10 ianuarie 1994. Parteneriatul reglementează relaţia Alianţei cu 22 de state din Europa Centrală şi de Est, Caucaz şi Asia Centrală, în scopul consolidării stabilităţii şi securităţii euro-atlantice prin cooperare şi dialog între statele participante.

Dialogul Mediteranean (DM)

La Summit-ul NATO de la Istanbul, din 28-29 iunie 2004, şefii de stat şi de guvern din statele membre ale Alianţei au decis adoptarea unui cadru mai ambiţios şi extins pentru Dialogul Mediteranean (DM).După cum se precizează în planurile de implementare a deciziilor de la Istanbul referitoare la DM şi Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI), cele două procese sunt complementare, progresive şi individualizate, urmând a fi dezvoltate în paralel şi în spiritul unei strânse cooperări („joint ownership”) cu statele vizate.

Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI)

ICI a fost lansată la summit-ul NATO de la Istanbul, din 28-29 iunie 2004. SUA au fost motorul lansării ICI, pe care o consideră parte a strategiei sale mai largi de transformare a regiunii Orientului Mijlociu lărgit. ICI acoperă dimensiunea de securitate a acestei strategii şi constituie începutul unui demers ambiţios, dar dificil, de construire a unui parteneriat al NATO cu state din această regiune.

Domeniile de cooperare prioritare propuse de NATO prin ICI sunt: Reforma militară (consultanţă individualizată); Dezvoltarea interoperabilităţii (participarea statelor din GME la exerciţii NATO şi la programe educaţionale); Combaterea terorismului (inclusiv prin schimb de informaţii şi cooperare în domeniul maritim); Combaterea ameninţărilor reprezentate de armele de distrugere în masă şi a mijloacelor lor de lansare; Securizarea frontierelor (în conexiune cu contracararea terorismului şi traficului de arme si de persoane); Urgenţele civile.

Consiliul NATO – Rusia (NRC)

Pornind de la o iniţiativă a Marii Britanii, Consiliul NATO-Rusia (NRC) a fost înfiinţat la Summit-ul NATO-Rusia de la Roma (28 mai 2002), pe baza principiilor Actului Fondator al relaţiilor bilaterale, cooperării şi securităţii din 1997. Noua formulă a introdus un cadru de cooperare la nivel „28+1” pentru consolidarea şi extinderea dialogului politic NATO-Rusia, deschizând perspectiva promovării unor abordări şi acţiuni comune. Potrivit acordului NRC, toate aspectele care cad sub incidenţa art. 5 al Tratatului de la Washington, cum ar fi terorismul, misiuni de menţinere a păcii, pot fi discutate în Consiliul NATO-Rusia.

Actul fondator NATO-Rusia constituie expresia unui angajament reciproc, de durată, asumat la cel mai înalt nivel politic, de a coopera în vederea asigurării unui cadru durabil de securitate în zona Euro-Atlantică.

77

Cooperarea la nivelul celor 15 comitete componente ale NRC a fost concepută pentru a viza o sferă extinsă de activităţi: operaţiuni şi exerciţii comune, iniţiativa spaţiului aerian, proliferare, terorism, apărarea antirachetă, reforma apărării, urgenţele civile, cooperare nucleară, controlul armamentelor convenţionale, ştiinţă.

Ca urmare a agresiunii ruse împotriva Ucrainei, NATO a decis suspendarea cooperării cu Rusia.

8. Procesul de extindere a Alianţei

Conceptul Strategic NATO, adoptat la Summit-ul de la Lisabona, în noiembrie 2010, a reafirmat angajamentul faţă de politica „uşile deschise” pentru orice ţară europeană într-o poziţie să-şi asume angajamentele şi obligaţiile de membru, şi să contribuie la securitatea în spaţiul euro-atlantic. Albania şi Croaţia, care au fost invitate să adere la NATO la Summit-ul de la Bucureşti, în aprilie 2008, au devenit membri la 1 aprilie 2009.

România a fost, încă de la început, printre cei mai importanţi promotori ai procesului de extindere, ai politicii uşilor deschise, accentuând în acelaşi timp că NATO nu este numai o Alianţă militară, ci şi o comunitate de valori, gata să-i includă pe cei care le împărtăşesc. Apartenenţa la valorile euro-atlantice facilitează transformările democratice, consolidează statul de drept şi conduce către progres economic şi social.

9. Parteneriatul NATO - UE

NATO acordă o importanţă deosebită relaţiilor sale cu Uniunea Europeană, care îşi dezvoltă propria Politică Externă şi de Securitate Comună. NATO doreşte stabilirea unui parteneriat solid cu Uniunea Europeană, nu numai la nivel de cooperare militară în zone de interes comun, dar şi la nivelul dialogului politic.

În dezvoltarea acestui parteneriat se va avea în vedere evitarea eventualelor dublări ale acţiunilor celor două organizaţii. România susţine necesitatea unei reflecţii ample în raport cu ameninţările care provin în special din vecinătatea estică, cu atitudini pro-active ale NATO şi UE, prin sporirea sinergiilor între cele două organizaţii şi cooptarea partenerilor interesaţi în acest proces.

10. Abordarea noilor tipuri de ameninţări

Cu toate că operaţiunile reprezintă cea mai vizibilă parte a activităţii NATO în prezent, Alianţa Nord-Atlantică este preocupată şi de contracararea noilor tipuri de ameninţări precum: proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul, riscurile la adresa securităţii energetice sau atacurile cibernetice. Aceste tipuri de ameninţări sunt complexe şi au atât o dimensiune civilă, cât şi una militară. De aceea, NATO nu doreşte să deţină un monopol în ceea ce priveşte contracararea acestora, ci îşi aduce o contribuţie proprie de substanţă la răspunsul comun în faţa acestor ameninţări.

În faţa acestor ameninţări imprevizibile, NATO nu poate avea o atitudine reactivă, ci trebuie să anticipeze provocările şi să folosească resursele politice şi militare de care

78

dispune, pentru ca, în cooperare cu partenerii săi, să poată reduce cât de mult posibil nivelul riscului.

11. Elemente de actualitate

11.1. Consiliul NATO – Rusia (NRC)

Pornind de la o iniţiativă a Marii Britanii, Consiliul NATO-Rusia (NRC) a fost înfiinţat la Summit-ul NATO-Rusia de la Roma (28 mai 2002), pe baza principiilor Actului Fondator al relaţiilor bilaterale, cooperării şi securităţii din 1997. Noua formulă a introdus un cadru de cooperare la nivel „28+1” pentru consolidarea şi extinderea dialogului politic NATO-Rusia, deschizând perspectiva promovării unor abordări şi acţiuni comune. Potrivit acordului NRC, toate aspectele care cad sub incidenţa art. 5 al Tratatului de la Washington, cum ar fi terorismul, misiuni de menţinere a păcii, pot fi discutate în Consiliul NATO-Rusia.

Actul fondator NATO-Rusia constituie expresia unui angajament reciproc, de durată, asumat la cel mai înalt nivel politic, de a coopera în vederea asigurării unui cadru durabil de securitate în zona Euro-Atlantică.Cooperarea la nivelul celor 15 comitete componente ale NRC a fost concepută pentru a viza o sferă extinsă de activităţi: operaţiuni şi exerciţii comune, iniţiativa spaţiului aerian, proliferare, terorism, apărarea antirachetă, reforma apărării, urgenţele civile, cooperare nucleară, controlul armamentelor convenţionale, ştiinţă.

Ca urmare a agresiunii ruse împotriva Ucrainei, NATO a decis suspendarea cooperării cu Rusia. Cu prilejul Summit-ului din Marea Britanie (4-5 septembrie 2014), şefii de stat şi guvern au condamnat ferm Rusia pentru acţiunile sale împotriva Ucrainei, reafirmând politica de nerecunoaştere a anexării ilegale a peninsulei Crimeea. S-a hotărât continuarea suspendării cooperării NATO-Rusia, atât pe linie civilă, cât şi militară, considerându-se că evoluţiile nu sunt compatibile cu o relaţie de parteneriat, la care NATO a contribuit semnificativ în ultimii ani.

11.2. Summit-ul NATO din Marea Britanie (4-5 septembrie 2014)

Summit-ul NATO a fost găzduit de către Marea Britanie, în perioada 4-5 septembrie 2014. Evenimentul s-a desfăşurat într-o perioadă marcată de evoluţii relevante pentru securitatea globală: de la criza ruso-ucraineană la evoluţiile din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii. Summit-ul din Marea Britanie a avut o relevanţă aparte pentru România, în contextul împlinirii, în 2014, a 10 ani de la aderarea ţării noastre la NATO.

Cu acest prilej, Alianţa Nord-Atlantică a reconfirmat angajamentul de a oferi un răspuns credibil şi eficient provocărilor curente ale mediului de securitate internaţional, în special din vecinătatea estică. Consolidarea apărării colective a NATO în vederea transmiterii unui semnal puternic de descurajare a oricăror tentative de a testa solidaritatea Aliată în contextul actual de securitate a reprezentat un rezultat major al Summit-ului din Marea Britanie. Capacitatea de apărare a NATO a fost întărită prin adoptarea Planului de acţiune pentru realizarea capacităţii

79

operaţionale a Alianţei (Readiness Action Plan/RAP), fiind astfel convenită prezenţa NATO pe teritoriul Aliaţilor estici, inclusiv România. Relaţia transatlantică a beneficiat, de asemenea, de o atenţie aparte cu prilejul reuniunii la vârf din septembrie 2014, fiind adoptată o Declaraţie în acest sens, care reafirmă ataşamentul Americii de Nord şi Europei pentru asigurarea securităţii euro-atlantice.

Totodată, reuniunea a fost şi una de evaluare a capacităţii NATO de a acţiona ca actor de prim rang pe scena internaţională.

De asemenea, a existat interesul Aliat pentru menţinerea angajamentului NATO faţă de politica uşilor deschise şi pentru transmiterea unui mesaj de susţinere a eforturilor statelor candidate.

Cu ocazia Summit-ului NATO din Marea Britanie a avut loc o discuţie aprofundată cu privire la viitorul raporturilor NATO-Rusia, precum şi o reuniune a Comisiei NATO-Ucraina la nivel de şefi de stat şi de guvern. De asemenea, Alianţa a abordat la Summit inclusiv angajamentul său în Afganistan după încheierea misiunii ISAF la sfârşitul lui 2014.

80

Cursul 11Consiliul Europei

1. Aspecte generale

Consiliul Europei a fost fondat în 1949 (iniţial având 10 state membre), fiind cea mai veche organizaţie internaţională de cooperare politică pe plan european. În prezent, CoE numără 47 de state membre din Europa, cu excepţia Belarusului.

România a aderat la CoE la 7 octombrie 1993.

Scopurile Consiliului Europei, stabilite prin Statutul Consiliului Europei, sunt: - crearea unităţii între membrii săi prin acţiune comună, instrumente

de drept internaţional şi dezbateri;- apărarea drepturilor omului, a democraţie si a statului de drept;- adoptarea de convenţii internaţionale în vederea introducerii

graduale de standarde în domeniul social şi în domeniul juridic, în statele membre;

- promovarea identităţii europene şi a valorilor comune, chiar în condiţiile în care acestea rezultă din culturi diferite.

Modificările intervenite la nivelul sistemului relaţiilor internaţionale după 1989 au generat o deschidere a Consiliului Europei către statele din Europa Centrală şi de Est, ceea ce a generat concretizarea de noi obiective ale organizaţiei:

- să acţioneze ca o „ancoră” politică şi ca un gardian la respectării drepturilor omului pentru democraţiile postcomuniste;

- acordarea de asistenţă acestor state în consolidarea reformelor politice, legislative ş constituţionale, în paralel cu reforma economică;

81

- furnizarea de expertiză în domeniul drepturilor omului, democraţiei, culturii, mediului.

2. Instituţii

Potrivit Statutului, principalele organe sunt Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară.

Comitetul Miniştrilor este forul reprezentativ al guvernelor statelor membre ale Organizaţiei şi principalul organul decizional al Consiliului Europei. Preşedinţia CM al CoE este asigurată acum, pentru 6 luni de către Belgia până în mai 2015, urmată de Bosnia şi Herţegovina.

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei este un organism deliberativ compus dintr-un număr de 318 membri plini şi 318 supleanţi, ce fac parte din parlamentele naţionale ale statelor membre.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost creată prin Convenţia de la Roma privind protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale Omului, care a fost adoptată la 4 noiembrie 1950. CEDO şi-a început activitatea în 1959 şi se pronunţă asupra respectării de către state a prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi ale protocoalelor sale adiţionale

De-a lungul timpului, au fost însa create şi alte instituţii, pentru a răspunde necesităţilor de a reflecta o corespondenţă cu structurile - cheie într-un stat democratic. Din această perspectivă, au fost înfiinţate:

Conferinţa Organizaţiilor neguvernamentale internaţionale (1952) – această structură asociază societatea civilă, prin acordarea statutului participativ, la activităţile desfăşurate de Organizaţie.

Congresul Puterilor Locale şi Regionale (1957) – în esenţă urmăreşte promovarea unor structuri eficiente ale puterilor locale si regionale în toate statele membre ale Consiliului Europei şi, în special, în noile democraţii şi examinarea situaţia democraţiei locale şi regionale în statele membre şi în ţările candidate la aderare la CoE.

Comisarul pentru Drepturile Omului (1999) - mandatul acestuia cuprinde întărirea respectului pentru drepturile omului; asistarea statelor membre în atingerea standardelor în domeniu ale Consiliului Europei; identificarea lacunelor în legislaţiile şi practicile statelor; facilitarea activităţii avocaţilor poporului din statele membre.

82

Pentru asigurarea unei bune funcţionări a tuturor organelor CoE, există un Secretariat General, condus de un Secretar General (pentru un mandat de 5 ani) şi un Secretar General adjunct (pentru un mandat de 3 ani).

În prezent mandatul de Secretar General este exercitat de norvegianul Thorbjorn Jagland (reales în iunie 2014, pentru un nou mandat de 5 ani), iar cel de Secretar General adjunct de Gabriella Battaini-Dragoni (Italia), aleasă în septembrie 2012 pentru un mandat de 3 ani.

2.1. Comitetul Miniştrilor

Comitetul Miniştrilor reprezintă organul principal de decizie al Consiliului Europei, fiind compus din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre sau din reprezentanţii acestora la nivel de ambasador. Comitetul Miniştrilor dezbate:

- probleme propuse de statele membre – abordări particulare ale acestora;

- probleme de anvergură continentală.

Împreună cu Adunarea Parlamentară, Comitetul Miniştrilor garantează respectarea valorilor fundamentale ale organizaţiei şi monitorizează îndeplinirea obligaţiilor asumate de statele membre.

Comitetul miniştrilor se reuneşte anual la nivel de ministru şi săptămânal la nivel de reprezentant permanent (ambasador). Preşedinţia este asigurată prin rotaţie (la câte 6 luni).

Principalele activităţi ale Comitetului Miniştrilor:

a. Dialogul politic

b. Relaţia cu Adunarea Parlamentară, sub forma:- raportului Comitetului Miniştrilor în faţa Adunării Parlamentare (în

conformitate cu statutul Consiliului Europei);- solicitarea de avize ale Adunării;- asigurarea aplicării recomandărilor Adunării Parlamentare;

- funcţionarea în cadrul Comitetului comun.

c. Relaţia cu Congresul Puterilor Locale şi Regionale

d. Competenţe în materia admiterii de noi membri. Procedura: Comitetul Miniştrilor primeşte cererea statului candidat, după care solicită avizul Adunării Parlamentare. Ulterior, Comitetul adoptă o rezoluţie prin care invită statul să adere (rezoluţia prevede şi numărul de locuri în Adunarea Parlamentară, precum şi aspectele bugetare). În numeroase cazuri, rezoluţiile

83

impun unele condiţii noilor state în ceea ce priveşte respectarea standardelor democratice, a drepturilor omului etc.

Noul stat membru depune instrumentul de aderare la Secretariatul General.

e. Monitorizarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de statele membre

f. Încheierea de convenţii şi acorduri internaţionale In conformitate cu articolul 15 a din Statut, Comitetul Miniştrilor va acţiona în

vederea atingerii scopurilor organizaţiei inclusiv prin încheierea de convenţii şi acorduri internaţionale.

Până în prezent, au fost încheiate peste 220 tratate. Cel mai important instrument – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Alte documente importante: Carta Socială Europeană, Convenţia europeană privind extrădarea, Convenţia europeană privind cetăţenia, Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, Carta europeană a autonomiei locale etc.

g. Adoptarea de recomandări către statele membre In conformitate cu articolul 15 b din Statut, Comitetul Miniştrilor poate face

recomandări statelor membre în problemele pentru care Comitetul a convenit asupra unei „politici comune”.

Deşi în conformitate cu articolul 20 din Statutul Consiliului Europei, adoptarea unei recomandări presupunea unanimitatea votului membrilor prezenţi, în 1994, printr-un gentlemen’s agreement, Comitetul a convenit să nu aplice regula unanimităţii în cazul recomandărilor.

Statelor membre li se poate solicita să prezinte informări cu privire la măsurile luate pentru punerea în aplicare a recomandărilor.

h. Adoptarea bugetului

i. Adoptarea şi monitorizarea Programului de activităţi

j. Punerea în aplicare a programelor de asistenţă

k. Supravegherea executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului

In conformitate cu articolul 46 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, amendată prin Protocolul 11, Comitetul Miniştrilor supraveghează executarea hotărârilor CEDO. În practică, au loc şase reuniuni anuale ale Comitetului „Drepturile Omului”. Fiecare caz este finalizat prin adoptarea unei rezoluţii – în unele situaţii, se pot adopta şi rezoluţii interimare.

Raportorii, Grupurile de raportori şi grupurile de lucru.Sistemul grupurilor de raportori a fost introdus în 1985. Grupurile au rolul de a pregăti întâlnirile Comitetului la nivel de reprezentanţi permanenţi (ambasadori). Grupurile au fost reorganizate în 1999 – astfel încât să reflecte noua organizare

84

tehnică a Consiliului Europei. Totodată, sunt numiţi raportori pentru fiecare activitate specifică. Grupurile de lucru sunt stabilite ad-hoc, având rolul de a examina probleme determinate, pentru o perioadă limitată.

2.2. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) este compusă din membri ai parlamentelor naţionale ale statelor membre (spre deosebire, de exemplu, de Parlamentul European din cadrul U.E.). Numărul de parlamentari (şi, în consecinţă, de voturi), este determinat de populaţia statului (între 18 şi 2). Adunarea are 318 membrii permanenţi şi 318 membrii supleanţi. Preşedintele este ales anual, mandatul său putând fi reînnoit numai de două ori. Adunarea se întruneşte în patru sesiuni parţiale de aproximativ o săptămână în ianuarie, aprilie, iunie şi septembrie.

Modalitatea de numire a membrilor APCE este lăsată de Statutul Consiliului Europei la latitudinea statelor membre. Singura obligaţie impusă este aceea de a reflecta echilibrul forţelor politice existente în parlamentul naţional.

Începând din 1964 s-au constituit grupuri politice la nivel european, care sunt reglementate în prezent de Regulile de Procedură ale APCE şi au anumite drepturi şi obligaţii. În prezent, sunt cinci grupuri politice: grupul socialist, grupul popular european, grupul european-democrat, grupul liberal-democrat şi reformist şi uniunea stângii europene.

Comitetul comun – reprezintă un organ cu atribuţii în coordonarea relaţiilor între Comitetul Miniştrilor şi APCE – compus din câte un reprezentant al fiecărui stat membru şi un număr egali de reprezentaţi ai APCE.

În cadrul APCE sunt înfiinţate Comisii – în prezent, există 10 comisii permanente şi, totodată, există comisii ad-hoc. Totodată, comisiile pot înfiinţa sub-comisii (permanente sau ad-hoc). Sub-comisiile au rolul de a propune un proiect de raport, care ulterior este adoptat în cadrul comisiei. (Exemplu – discutarea problemei tezaurului României în Comisia pentru Cultură, Ştiinţă şi Educaţie). Raportul este ulterior transmis Adunării Parlamentare, spre a fi adoptat sub forma unei rezoluţii sau recomandări.

Documentele adoptate de Adunarea Parlamentară sunt: recomandările, rezoluţiile şi avizele. Recomandările conţin propuneri adresate Comitetului Miniştrilor, punerea acestora în aplicare fiind de competenţa statelor membre. Rezoluţiile conţin decizii ale Adunării în legătură cu probleme cu care a fost sesizată sau cu privire la care are competenţă în mod individual. Avizele sunt emise la solicitarea Comitetului Miniştrilor, în probleme în care competenţa între cele două organe este partajată (exemple: admiterea de noi membri, proiecte de convenţii, bugetul).

85

Procedura de adoptare a unei recomandări sau rezoluţii presupune iniţierea unei moţiuni, de către cel puţin zece membri ai APCE, aparţinând a cel puţin cinci delegaţii naţionale. Moţiunea este transmisă unei comisii spre adoptarea unui raport şi, dacă este cazul, altor comisii pentru aviz. După adoptarea raportului în comisie, acesta se supune dezbaterii APCE.

Declaraţiile sunt documente prin care membrii APCE pot formula un punct de vedere oficial în legătură cu probleme de interes. Declaraţiile pot fi propuse de cel puţin douăzeci de reprezentanţi, din patru delegaţii naţionale diferite.

Adunarea Generală are competenţa de a alege:- Secretarul General al Consiliului Europei şi Secretarul General

adjunct, pentru o perioadă de 5 ani;- Membrii Curţii Europene a Drepturilor Omului;

- Comisarul pentru Drepturile Omului.

2.3. Congresul Puterilor Locale şi Regionale

Congresul Puterilor Locale şi Regionale a fost constituit în 1994, ca organ cu rol consultativ, urmând a înlocui fosta Conferinţă Permanentă a Puterilor Locale şi Regionale.

Principalele atribuţii ale Congresului:

- prezintă la nivel european punctul de vedere al autorităţilor locale şi regionale;

- acţionează ca forum de dezbatere pentru reprezentanţii aleşi ai autorităţilor locale;

- emite avize cu caracter consultativ pentru Comitetul Miniştrilor şi APCE, în probleme de politică locală şi regională;

- cooperează cu statele şi organizaţiile internaţionale în soluţionarea problemelor autorităţilor locale şi regionale;

- organizează conferinţe şi dezbateri în vederea implicării publicului în activităţile specifice;

- adoptă rapoarte pentru fiecare stat, cu privire la punerea în aplicare a prevederii Cartei Europene a autonomiei locale

Aderarea de noi state la Consiliul Europei a determinat o re-orientare a funcţiilor Congresului, în special în sensul:

- încurajării cooperării regionale şi transfrontaliere;- dezvoltarea iniţiativelor cetăţenilor în raport cu autorităţile locale;- încurajarea constituirii Euro-regiunilor;- observarea alegerilor locale din statele membre.

86

Congresul este constituit din două camere: Camera Autorităţilor Locale şi Camera Regiunilor. Congresul are, în total, 318 membri titulari şi 318 membrii supleanţi. Preşedintele este ales dintre membrii celor două camere – în mod alternativ.

De asemenea, în cadrul Congresului funcţionează următoarele comisii:- Comisia Instituţională – pregăteşte rapoarte privind progresul democraţiei la

nivel local şi regional;- Comisia de Cultură şi Educaţie;- Comisia pentru Dezvoltare Durabilă – responsabilă, printre altele, de mediu şi

dezvoltare urbană;- Comisia pentru Coeziune Socială – competentă pentru probleme de

şomaj, cetăţenie, migraţie etc. Totodată – în cadrul Camerei Regiunilor funcţionează un grup de lucru special pentru regiunile care deţin competenţă legislativă.

3. Relevanţa organizaţiei pentru România

Din perspectiva României, Consiliul Europei continuă să reprezinte un for de stabilire a standardelor la nivel pan-european, care se constituie într-un veritabil acquis pe cele trei paliere de activitate ale Organizaţiei (statul de drept, democraţie şi drepturile omului) pentru toate cele 47 de state membre ale Organizaţiei.

Într-o primă etapă, apartenenţa la CoE a contribuit la conectarea ţării noastre la procesele politice europene, după căderea Cortinei de Fier. Ulterior, asumarea şi aplicarea standardelor CoE în diverse domenii a sprijinit consistent eforturile în direcţia aderării la UE şi NATO.

La momentul actual, relaţia directă a organismelor CoE cu instituţiile administraţiei centrale de la Bucureşti contribuie la modernizarea acestora şi la eficientizarea activităţii lor.

Pe de altă parte, România foloseşte instrumentele relevante ale Organizaţiei pentru atingerea unor obiective de politică externă, subsumate scopului general al democratizării statelor din vecinătate (Balcanii de Vest, Caucazul de Sud, Rusia, Ucraina, R. Moldova) sau al promovării unor teme de interes specific pe agenda europeană.

Utilizarea mecanismelor de monitorizare specifice CoE în domeniul minorităţilor naţionale (Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, Carte europeană a limbilor minoritare sau regionale) reprezintă instrumente utile pentru asigurarea standardelor în domeniu pentru comunităţile româneşti din statele vecine.

87

Cursul 12Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

1. Aspecte generale

OSCE reprezintă cea mai largă organizaţie de securitate regională, având 57 de state participante din Europa, Asia Centrală şi America de Nord - de la Vancouver la Vladivostok. Mongolia a devenit stat participant în decembrie 2012. În plus, OSCE dezvoltă relaţii privilegiate cu 11 parteneri (şase din zona mediteraneană şi cinci din Asia). Libia a solicitat statutul de Partener al OSCE (nu i-a fost deocamdată acordat).

In plus, Organizaţia întreţine relaţii speciale de cooperare cu state din bazinul Mării Mediterane (Partenerii Mediteraneeni de Cooperare): Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Maroc şi Tunisia, precum şi cu state ca Japonia, Coreea, Thailanda şi Afganistan.

Sediul OSCE este la Viena. Totodată, OSCE are oficii şi instituţii la Copenhaga, Geneva, Haga, Praga şi Varşovia.

OSCE îşi are originea în Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) – fondată prin Actul final de la Helsinki din 1975 – document privit ca fiind expresia unui pas fundamental în „reconcilierea” între cele două blocuri opuse ale sistemului internaţional bipolar. Readaptarea CSCE la noile realităţi de după 1990 au fost subsumate în conceptele stabilite prin Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990. În 1994, CSCE devine OSCE.

Una dintre particularităţile OSCE este faptul că aceasta nu are personalitate juridică în dreptul internaţional, fiind o structură de cooperare politică. Deciziile acesteia nu se bucură, din punct de vedere teoretic, de valoare obligatorie în

88

dreptul internaţional. Cu toate acestea, OSCE prezintă numeroase dintre caracteristicile unei organizaţii internaţionale: organe plenare şi executive, sediu şi instituţii permanente, funcţionari internaţional, reglementări bugetare.

O altă particularitate a OSCE este aceea că, la nivelul Europei, este considerată a fi unica structură care poate fi încadrată în conceptul de Aranjament regional, în sensul capitolului VIII al Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite – fiind prin urmare, un instrument eficient în prevenirea şi gestionarea conflictelor: alertă timpurie, prevenirea şi gestionarea crizelor, gestionarea situaţiei post-conflict şi reabilitarea regiunii.

2. Principalele obiective şi domenii de activitate

Domeniul de activitate al OSCE este reprezentat de problemele de securitate. Instrumentele principale sunt:

- avertizarea timpurie;- prevenirea conflictelor;- gestionarea conflictelor;- gestionarea situaţiilor post-conflict şi reabilitare.

Abordarea OSCE în ceea ce priveşte problemele de securitate se caracterizează prin:- caracterul comprehensiv – în sensul că OSCE abordează o largă

paletă de probleme legate de securitate: controlul armamentelor, măsurile de creştere a încrederii şi securităţii (CSBM), democraţia, drepturile omului, monitorizarea alegerilor etc., precum şi în sensul prezenţei OSCE în toate fazele unui conflict;

- abordarea prin cooperare – conceptul fundamental constă în cooperarea între state, care aduce beneficii tuturor, în timp ce insecuritatea într-un singur stat poate aduce prejudicii unei regiuni mai largi.

Abordarea cuprinzătoare a securităţii: element specific al acţiunii OSCE și indicator al valorii adăugate a OSCE în relaţia cu alte organizaţii internaţionale şi regionale. Constă în fundamentarea oricărei acţiuni OSCE pe interacţiunea dintre trei Dimensiuni: politico-militară, economică şi de mediu, respectiv umană.

Dimensiunea politico-militară: Principalul for de activitate: Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii (FSC). Principalele teme abordate: măsurile de creștere a încrederii şi securităţii (CSBMs) stabilite prin Documentul Viena; Codul de Conduită pentru aspectele politico-militare ale Securităţii; armele de calibru mic (SALW). La Viena se află şi sediile Comisiei Consultative Cer Deschis (OSCC) şi Grupului Consultativ Comun (JCG) pentru Tratatul privind Armele Convenţionale în Europa (CFE). OSCE nu are competenţe în domeniul CFE sau Cer deschis, aceste Tratate având un număr mai restrâns de membri, iar instituţiile constituite în baza tratatelor respective funcţionând autonom faţă de OSCE. Problematica privind controlul armamentelor (CFE) este însă de interes pentru OSCE din perspectiva impactului asupra securităţii europene.

89

Dimensiunea economică şi de mediu: Principalele teme: promovarea bunei guvernări; potențialul activităților economice și de mediu de a conduce la creșterea încrederii în zonele de conflict; gestionarea deşeurilor toxice şi radioactive etc. În cadrul Secretariatului există un Coordonator pentru activităţile economice şi de mediu.

Dimensiunea umană: Teme principale: respectarea drepturilor omului, statului de drept, democraţiei; acţiuni în sprijinul organizării de alegeri democratice; libertatea media; combaterea intoleranţei şi discriminării. Activităţile corespunzătoare dimensiunii umane sunt coordonate de ODIHR (Biroul pentru Instituţii democratice şi Drepturile Omului); Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale; Reprezentantul pentru Libertatea Mass-Media.

Luarea deciziilor: Toate cele 57 State participante au un statut egal. Deciziile se iau prin consens. Deciziile sunt politice, nu au forţă juridică. Obiectivele majore ale OSCE sunt discutate în cadrul Summit-urilor. Ultimul Summit a avut loc la Astana, în decembrie 2010. Consiliile ministeriale sunt reuniuni anuale la nivelul miniştrilor de externe, organizate de ţara care deţine Preşedinţia anuală în exerciţiu, în cadrul cărora sunt fixate priorităţile OSCE şi sunt adoptate principalele decizii. Consiliul Permanent se reuneşte săptămânal la Viena, la nivel de ambasadori, discutând teme de actualitate şi adoptând decizii relevante. Problematica politico-militară este abordată în cadrul Forumului de Cooperare în domeniul Securităţii (FSC), iar problematica economică în cadrul Forumului Economic şi de Mediu. Alte structuri pentru dialogul permanent pe cele trei Dimensiuni ale OSCE sunt: Comitetul de Securitate al OSCE, Comitetul Economic și de Mediu al OSCE, Comitetul Dimensiunea Umană, care se reunesc lunar.

3. Structură

3.1. Organele de decizie

Organele cu competenţă decizională în cadrul OSCE sunt Reuniunile la vârf (Summit), Consiliul Ministerial, Consiliul Permanent, Consiliul Superior şi Forumul pentru Cooperare în domeniul Securităţii.

Reuniunile la vârf sunt întâlniri ale şefilor de state sau de guverne şi au ca scop stabilirea orientării generale a activităţii organizaţiei la nivel politic înalt. Fiecare Summit este precedat de o Conferinţă pregătitoare, în care este examinat modul de îndeplinire a angajamentelor statelor şi sunt negociate documentele care se vor adopta în cadrul summitului. Precizăm că între 1975 şi 2001 au avut loc 6 reuniuni la vârf.

Consiliul Ministerial reprezintă reuniunea miniştrilor afacerilor externe ai statelor participante şi are loc anual, cu excepţia anilor în care are loc reuniunea la vârf. Sunt discutate aspectele relevante pentru OSCE şi sunt adoptate deciziile necesare.

90

Practic, reuniunile Consiliului Ministerial reprezintă elementul de legătură între decizia politic la nivel înalt şi nivelul de execuţie.

Consiliul Permanent este organul cu rol de consultare politică regulată şi decizie, în probleme legate de activitatea curentă a organizaţiei. Este format din reprezentanţii permanenţi (ambasadori) ai statelor participante şi se reuneşte săptămânal, la Viena. In afara sesiunilor ordinare, au loc şi sesiuni informale sau reuniuni ale comitetelor, cu rol în efectuarea schimbului de vederi sau în examinarea unor probleme specifice.

Consiliul Superior – reprezintă reuniunea directorilor politici din ministerele afacerilor externe ale statelor participante şi are rolul pregătirii deciziilor Consiliului Ministerial precum şi - în perioadele dintre Consiliile Ministeriale – examinarea, gestionarea şi coordonarea problemelor OSCE.

Cu toate acestea, procesul de instituţionalizare a OSCE a determinat transferarea treptată a atribuţiilor Consiliului Superior către Consiliul Permanent. Din 1997, Consiliul Superior s-a întrunit doar în forma Forumului Economic.

Forumul Economic se întruneşte anual la Praga în vederea examinrii problemelor economice şi de mediu care pot afecta securitatea în aria de competenţă a OSCE.

Totodată, Consiliul Superior dispune de un mecanism de convocare a întâlnirilor în situaţii de urgenţă (numit şi „mecanismul Berlin”), folosit, spre exemplu, în cazul conflictelor din Iugoslavia sau Nagorno-Karagach.

Forumul de Cooperare pentru Securitate, stabilit prin documentul de la Helsinki din 1992, este compus din reprezentanţi ai statelor participante şi se reuneşte săptămânal la Viena în vederea negocierii şi adoptării de decizii în probleme de securitate menite să prevină riscul declanşării unor conflicte. Principalele domenii de activitate sunt:

a) negocieri în domeniul controlului armamentului, dezarmării şi măsurilor de creştere a încrederii şi securităţii;

b) reglementarea unor probleme cum ar fi folosirea forţei în conflictele interne şi regimul armelor uşoare;

c) consultări regulate în probleme de securitate şi aprofundarea măsurilor pentru reducerea riscului unor conflicte.

3.2. Mecanismul decizional

Modalitatea de adoptare a deciziilor este consensul – adoptarea unei decizii în absenţa oricărei obiecţii faţă de aceasta. Nivelul de decizie este triplu – în raport cu structura organizaţiei – summit, Consiliul Ministerial, Consiliul Permanent.

Deciziile nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic – ele constituind angajamente politice.

91

Situaţii particulare când decizia se poate lua în absenţa consensului: cu ocazia Consiliului Ministerial de la Praga din 1992, s-a decis că o acţiune necesară poate fi decisă şi fără consimţământul statului vizat de acea decizie în cazul unor încălcări „clare, grave şi sistematice” ale angajamentelor OSCE – numit şi principiul „consens minus unu” (folosit pentru prima dată în cazul Iugoslaviei).

Un alt mod de luare a deciziilor – „consens minus doi” a fost adoptat la Consiliul Ministerial de la Stockholm din 1992 – o decizie ca două state aflate în conflict să recurgă la mecanismul concilierii se poate adopta fără consimţământul acestora (sistemul nu a fost aplicat).

3.3. Instituţii şi structuri operaţionale

Preşedinţia în Exerciţiu (PiE)PiE are răspunderea executării acţiunilor cu privire la care s-au adoptat decizii, precum şi a coordonării activităţilor curente ale OSCE – coordonarea activităţii instituţiilor, reprezentarea OSCE, supravegherea activităţilor de gestionare a conflictelor şi post-conflict etc. Preşedinţia în Exerciţiu se stabileşte prin vot, şi este deţinută vreme de un an de ministrul de externe al statului respectiv. PiE este asistată de preşedinţia anterioară şi preşedinţia ulterioară, care alcătuiesc împreună troica.

Secretariatul are rolul de a furniza susţinerea operaţională şi logistică pentru organizaţie. Sediul acestuia este la Viena şi este asistat de un birou situat la Praga.

Adunarea Parlamentară – are secretariatul la Copenhaga şi este formată din 320 de membri ai parlamentelor statelor participante. Rolul acesteia este facilitarea dialogului parlamentar şi promovarea democraţiei în statele participante. Nu are putere decizională.

Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului – are sediul la Varşovia; reprezintă principala instituţie responsabilă cu promovarea şi respectarea drepturilor omului şi a democraţiei în OSCE.

Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale – are sediul la Haga şi principalele sale sarcini sunt identificarea soluţiilor preventive (timpurii) pentru atenuarea tensiunilor etnice care sunt de natură să afecteze stabilitatea şi relaţiile dintre statele participante. Înaltul Comisar operează independent. Competenţa sa presupune: conducerea de misiuni în zonele de conflict etnic, angajarea în acţiuni de diplomaţie preventivă, în stadiile incipiente ale unui conflict.Totodată, ICMN formulează rapoarte sau recomandări către statele participante.

92

Reprezentantul pentru Libertatea Presei – având sediul la Praga, are rolul observării dezvoltărilor în ceea ce priveşte mass-media la nivelul statelor participante şi al sesizării timpurii a posibilelor încălcări ale libertăţii presei şi a libertăţii de expresie.

Curtea de Conciliere şi Arbitraj – are sediul la Geneva, fiind creată în 1992 şi având drept scop soluţionarea diferendelor între statele părţi la Convenţia privind Concilierea şi Arbitrajul în cadrul OSCE.

4. Activitatea OSCE

4.1. Misiunile raportorilor şi anchetele (fact-finding missions) reprezintă vizite pe termen scurt ale experţilor sau ale unor personalităţi din statele participante, cu scopul de a stabili situaţia de fapt şi, în anumite cazuri, de a formula recomandări către organele de decizie ale OSCE. Printre elementele de fapt urmărite se pot menţiona: îndeplinirea de către statele recent admise a angajamentelor, investigarea zonelor de conflict, stabilirea situaţiei de fapt când există pretinse încălcări ale unor obligaţii.

4.2. Misiunile OSCE şi activităţile în teren – reprezintă principalul instrument în prevenirea conflictelor pe termen lung, managementul crizelor şi reabilitarea post-conflict. Mandatul, dimensiunile şi activităţile întreprinse în cadrul misiunilor OSCE variază de la caz la caz – de unde rezultă caracterul flexibil al acestui instrument.

Misiunile în teren au fost înfiinţate la începutul anilor 1990. Au mandate diferite, adaptate situațiilor din teren. Rolul acestora este de a facilita procesele politice destinate prevenirii sau soluționării conflictelor; de a oferi informații și evaluări din teren, în sprijinul procesului de luare a deciziilor. Misiunile OSCE sunt prezente în următoarele zone: Europa de Sud-Est: Prezența OSCE în Albania; Misiuni OSCE în BiH, Muntenegru, Serbia, Kosovo, Skopje. Acestea au un rol esențial în procesul de democratizare din regiune, protecția drepturilor omului, consolidarea instituțiilor.; Europa de Est: Misiunea OSCE în Republica Moldova; Misiunea Specială de Monitorizare în Ucraina; Misiunea de observare la punctele de frontieră Gukovo și Donetsk. Rolul OSCE constă în soluționarea conflictelor,sprijinirea proceselor electorale, promovarea statului de drept; Caucaz: Biroul OSCE la Erevan; Coordonator de proiecte OSCE la Baku. Atenția prioritară este acordată chestiunilor economice și de mediu şi procesului de democratizare. Biroul OSCE din Baku a devenit Coordonator de proiecte la 1 ianuarie 2014, la solicitarea statului gazdă; Asia Centrală: Centre OSCE la Ashgabat, Bishkek; Biroul OSCE în Tadjikistan; Coordonator de proiecte în Uzbekistan; Coordonator de proiecte la Astana (prin transformarea Centrului OSCE de la Astana) - rolul prioritar este de sprijinire a reformelor politice şi economice.

4.3. Reprezentantul personal al Preşedinţiei în Exerciţiu – poate fi o personalitate din statele participante, desemnată de PiE în vederea oferirii de asistenţă pentru soluţionarea unui anumit conflict. Mandatul Reprezentantului personal este întotdeauna clar şi precis.

93

4.4. Grupurile de lucru ad-hoc sunt instituite pentru situaţii specifice, în vederea oferirii de asistenţă Preşedinţiei în exerciţiu pentru realizarea unor sarcini precise – în special în domeniul prevenirii conflictelor şi soluţionării diferendelor. Participarea la grupurile de lucru poate fi restrânsă.

4.5. Mecanismele pentru soluţionarea paşnică a diferendelor:- Procedura de la La Valetta;- Prevederile privind o Comisie de Conciliere în cadrul OSCE;

- Concilierea Dirijată;- Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE.

4.6. Operaţiunile de menţinere a păcii – sunt menţionate în Documentul de Helsinki din 1992. Acestea pot fi dispuse în cazul conflictelor din interiorul sau dintre statele participante. Acest instrument nu a fost folosit până în prezent.

5. Mecanisme şi proceduri

In vederea stabilirii unui răspuns prompt la alerta timpurie cu privire la un posibil conflict, OSCE a stabilit anumite proceduri de lucru, având drept scop facilitarea acţiunii rapide în astfel de situaţii.

Clasificare:- mecanisme din cadrul Dimensiunii umane;- mecanismul de consultare şi cooperare în ceea ce priveşte activităţi

militare neuzuale;- cooperarea cu privire la incidente periculoase de natură militară;- prevederi privind avertizarea timpurie şi acţiunea rapidă;- prevederi privind mecanismul de consultare şi cooperare în situaţii

de urgenţă (mecanismul Berlin);- prevederi privind soluţionarea paşnică a diferendelor.

5.1. Mecanisme din cadrul Dimensiunii umane

Mecanismul Viena a fost adoptat în 1989, ca follow-up la Conferinţa CSCE privind dimensiunea umană şi obligă statele participante să răspundă la cererile de schimb de informaţie şi de organizare a unor reuniuni bilaterale pe orice problemă legată de dimensiunea umană.

Mecanismul Moscova creează posibilitatea trimiterii unei misiuni de experţi să asiste un stat participant în soluţionarea unei probleme legată de aspecte ale dimensiunii umane a OSCE. Misiunea poate fi solicitată de statul participant respectiv sau propusă de cel puţin şase alte state participante. Misiunea poate furniza informaţii necesare şi, dacă este cazul poate folosi bunele oficii sau medierea.

94

5.2. Mecanismul de consultare şi cooperare în în ceea ce priveşte activităţi militare neuzuale;

Mecanismul prevede obligativitatea schimbului de informaţii în legătură cu orice activitate militară neuzuală sau neprevăzută. Ca în cazul Mecanismului Viena, statele participante sunt obligate să răspundă la solicitările de informaţii sau consultări.

5.3. Cooperarea cu privire la incidente periculoase de natură militară

Acest mecanism obligă statele participante, în cazul în care are loc un incident periculos de natură militară, să coopereze şi să raporteze incidentul şi condiţiile producerii acestuia, în vederea evitării posibilelor neînţelegeri care pot conduce la efecte adverse asupra altor state participante. Se prevede că fiecare stat participant va desemna un punct de contact pentru informări în legătură cu astfel de incidente. Totodată, se prevede că orice stat participant afectat de un astfel de incident are dreptul de a solicita clarificări şi de a primi un răspuns în cel mai scurt timp posibil.

5.4. Prevederi privind avertizarea timpurie şi acţiunea rapidă

In vederea asigurării informării rapide cu privire la situaţii în spaţiul OSCE care prezintă potenţialul de a se transforma în crize, inclusiv în conflicte armate, statele participante au dreptul să atragă atenţia Consiliului Superior cu privire la o anumită situaţie. Aceasta se realizează prin intermediul PiE.Pot sesiza Consiliul Superior – statul direct implicat, 11 state participante, Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale. In prezent, mecanismul de avertizare timpurie foloseşte ca forum de sesizare Consiliul Permanent, în locul Consiliului Superior.

5.5. Mecanismul de Consultare şi Cooperare cu privire la Situaţii de Urgenţă (Mecanismul Berlin)

Mecanismul Berlin reglementează măsuri care pot fi adoptate în cazul unor situaţii de urgenţă care pot rezulta din încălcări grave ale Principiilor Actului Final de la Helsinki sau ca urmare a unor ameninţări la adresa păcii, securităţii sau stabilităţii. Mecanismul prevede că, dacă un stat consideră că o astfel de situaţie apare, poate solicita clarificări statului sau statelor implicate. Dacă situaţia rămâne nesoluţionată, statul participant poate solicita PiE convocarea unei reuniuni de urgenţă a Consiliului Superior.

Ca şi în cazul Mecanismului de alertă timpurie, sarcinile Consiliului Superior au fost preluate de Consiliul Permanent.

95

curs ori an ii id

Documents