Scheletul este suportul ce susţine corpul peştilor şi înotătoarele, pentru anumite organe constituind şi înveliş protector. În timpul dezvoltării embrionare ia naştere din regiunea dorsală a mezodermului. Cu excepţia perioadelor de încetare a hrănirii care determină la multe specii oprirea sau încetinirea procesului de creştere, scheletul peştilor creşte mereu, antrenând după el creşterea continuă a corpului.

În funcţie de vârstă şi de stadiul de evoluţie a diferitelor grupe de peşti, scheletul poate fi constituit din ţesut acalcic (neimpregnat cu săruri de calciu), din ţesut calcificat, sau din combinarea acestor două tipuri.

  

   În ceea ce priveşte structura sa, scheletul poate fi în întregime cartilaginos (cyclostomi, selacieni),

parţial osificat (dipnoi, chondrosteeni) sau total osificat (teleosteeni). De altfel, acest caracter de osificare progresivă stă la baza împărţirii peştilor în grupe sistematice mari.

Scheletul peştilor este alcătuit din trei părţi principale: scheletul craniului,  scheletul axial şi scheletul apendicular. 

4.1. Scheletul craniului

În cursul dezvoltării ontogenetice craniul peştilor trece prin trei stadii succesive de evoluţie: un stadiu membranos (de tranziţie), un stadiu cartilaginos şi unul osos (stadiul definitiv, întâlnit la peştii mai evoluaţi).

În stadiul adult, craniul şi restul scheletului, la unele grupe de peşti (clasa Chondrichthyes), rămân până la sfârşitul vieţii în stadiul de cartilaj, în timp ce la alte grupe (clasa Osteichthyes) se osifică, ţesutul calcificat înlocuind parţial sau total cartilajul.

Craniul peştilor este alcătuit din două regiuni: craniul neural (neurocraniul) şi craniul visceral (splachnocraniul).

4.1.1. Craniul neural (neurocraniul)

Neurocraniul este partea din schelet situată în continuarea coloanei vertebrale. Oasele din care este alcătuit formează cutia craniană, în care sunt adăpostite creierul şi unele organe de simţ (fig.4.1, fig.4.2, fig.4.3).

În funcţie de modul cum a evoluat şi de organele pe care le adăposteşte, neurocraniul cuprinde patru regiuni:

 -regiunea etmoidiană (nazală); -regiunea orbito-temporală; -regiunea otică; -regiunea occipitală. 

           Fig. 4.1. Principalele regiuni ale neurocraniului la teleosteeni

              1-regiunea etmoidiană; 2-regiunea orbito-temporală; 3-regiunea otică;                                                    4-regiunea occipitală

 Regiunea etmoidiană (nazală) cuprinde următoarele oase: două etmoide laterale, situate pe laturile

regiunii; un preetmoid (există numai la unii teleosteeni); un mezetmoid care formează plafonul regiunii (bine dezvoltat la Cyprinidae); uneori un rinosfenoid (Caracidae).

 Regiunea orbito-temporală cuprinde: un parasfenoid situat după prevomer; un bazisfenoid, situat

ventral în continuarea parasfenoidului (uneori lipseşte); două orbitosfenoide, care de obicei sunt contopite, formând septul interorbital; două pleurosfenoide care formează marginea posterioară a orbitei; două autosfenoide, situate la partea dorsală a regiunii.

 Regiunea otică este delimitată de patru oase pereche: prooticul, situat ventral, care închide cea mai

mare parte din urechea internă; epioticul, situat dorsal, adăposteşte o parte din canalul semicircular posterior; pteroticul, situat dorsal şi lateral; intercalarul situat dorsal şi posterior (bine dezvoltat la familiile Salmonidae şi Gadidae).

 Regiunea occipitală cuprinde patru oase care delimitează orificiul occipital: un bazioccipital situat ventral; două

occipitale laterale; un occipital superior (supraoccipitalul). La ciprinide, pe faţa ventrală a bazioccipitalului se află o prelungire scobită pe care se dezvoltă o placă masticatoare, de natură cornoasă, denumită impropriu os amar.

 

   

  

Fig. 4.2. Vedere dorsală şi laterală a craniului la crap

(Cyprinus carpio).          

     

 

      

  

Fig. 4.3. Neurocraniul la percide

4.1.2. Craniul visceral (splachnocraniul)

Craniul visceral formează scheletul aparatului respirator şi al regiunii anterioare a tubului digestiv. El are o dispoziţie metamerică şi este alcătuit din mai multe arcuri, unele anterioare, transformate în organe de prehensiune a hranei (arcul mandibular, arcul hioid) şi altele posterioare, destinate susţinerii aparatului respirator (arcurile branhiale) (fig. 4.4). De asemenea, în componenţa splachnocraniului intră şi aparatul opercular. 

                              Fig . 4. 4. Craniul visceral la păstrăv1-articular; 2- hipohial; 3- bazibranhial

  

4.1.2.1. Arcul mandibular

Arcul mandibular cuprinde în partea superioară un pterigo-pătrat (palato-pătrat) sau maxilar superior (maxila) iar în partea inferioară cartilajul lui Meckel sau maxilarul inferior (mandibula).

În urma osificării, în pterigo-patrat se formează autopalatinul, metapterigoidul şi pătratul, de origine endchondrală precum şi ectopterigoidul, endopterigoidul, dermopalatinul şi pătratojugalul, de origine dermică. La acestea se adaugă oasele fălcii superioare reprezentate de premaxilar, maxilar, supramaxilar (frecvent la teleosteeni) şi submaxilar (uneşte maxilarul la arcul pterigo-patrat).

Autopalatinul şi dermopalatinul, situate între pterigoide, de obicei sunt contopite. Metapterigoidul se articulează cu pătratul, în timp ce endo şi ectopterigoidul se articulează primul la interiorul iar al doilea la exteriorul parasfenoidului. Pătratul asigură articularea mandibulei de hiomandibular şi  de neurocraniu.

La majoritatea teleosteenilor marginea gurii este formată din premaxilar, însă sunt şi forme mai primitive la care pentru formarea ei contribuie atât premaxilarele cât şi maxilarele. Dinţii se găsesc frecvent pe premaxilar, uneori pe palatine, pterigoide şi rareori pe maxilar.

Din osificarea cartilajului lui Meckel rezultă articularul, mentomeckelianul, dento-splenialul, angulo-splenialul, dermoarticularul, retroarticularul, coronomeckelianul şi gularele (oase de membrană). Dintre acestea singurul care poartă dinţi este dento-splenialul. Gularele se întâlnesc numai la câteva forme de teleosteeni (Elopidae).

La teleosteeni şi crossopterigieni, articulaţia maxilarelor cu neurocraniul este de tip hiostilic, fiind realizată prin intermediul hiomandibularului. În afara acestui tip mai întâlnim tipul holostilicla care articularea se face prin pterigo-patrat care se ataşează sau concreşte cu neurocraniul (la dipnoi) şi tip amfistilic (la unii elasmobranhi) în care există o combinare a tipurilor anterioare (fig.4.5). 

 

       

      

Fig. 4.5. Tipuri de articulaţie ale maxilarelor la craniu   

A-tip tip hiostilic (falca superioară este legată de neurocraniu indirect prin intermediul ligamentelor inserate pe hiomandibular);B-tip holostilic (falca superioară este articulată la neurocraniu prin pterigopătrat la partea anterioară cât şi prin procesul postorbital la

partea posterioară);C-tip amfistilic (falca superioară este legată de neurocraniu).    

4.1.2.2. Arcul hioid

Arcul hioid cuprinde o parte superioară (cartilajul hiomandibular) şi una inferioară (cartilajul hioid).

Cartilajul hiomandibular asigură articularea mandibulei de neurocraniu. Prin osificare, din cartilajul hiomandibular rezultă un hiomandibular dorsal, articulat la craniu şi un simplectic, situat ventral, articulat la maxilarul inferior.

Cartilajul hioid se divide în mai multe segmente care, de sus în jos, sunt stilohialul, articulat la neurocraniu, epihialul, ceratohialul şi hipohialul. Arcurile hioide de pe cele două laturi sunt unite între ele la partea inferioară printr-un cartilaj nepereche denumit bazihial a cărui prelungire anterioară formează suportul limbii, denumit entoglos.

4.1.2.3.  Arcurile branhiale

Asemenea arcurilor hioide, arcurile branhiale de pe cele două laturi ale corpului sunt unite la partea lor inferioară, pe linia mediană, printr-un os nepereche denumit bazibranhial.

Cei mai mulţi teleosteeni au căte cinci perechi de arcuri branhiale. Primele trei perechi sunt alcătuite, fiecare în parte, din patru segmente: faringobranhial, epibranhial, ceratobranhial şi hipobranhial. Pe marginea externă a epibranhialului şi ceratobranhialului sunt fixate branhiile, iar pe marginea lor internă se găsesc spinii branhiali, cu rol important în filtrarea particulelor nutritive (fig.4.6). Arcul al patrulea este lipsit de hipobranhial şi are faringobranhialul cartilaginos. Al cincilea arc branhial este format numai din ceratobranhial, fiind lipsit de branhii.

          Fig.

4.6. Arcurile branhiale cu diferite forme de spini branhiali,         la peştii planctonofagi si rapitori (1- coregon; 2-scrumbie de Dunare; 3-salau).

 La unele

specii, ultimul arc branhial formează suportul dinţilor faringieni, cu rol

în nutriţia peştilor, servind la spargerea sau măcinarea alimentelor mai grosiere, precum şi la stoarcerea lor de apă  (fig.4.7). 

   

   

Fig. 4.7. Dinţii faringieni la ciprinide(1-mreană, 2-crap, 3-plătica, 4-avat  )

    

 

4.1.2.4. Aparatul opercular

Arcurile branhiale sunt adăpostite în cavităţile branhiale. Aceste cavităţi sunt acoperite pe fiecare latură printr-un aparat opercular format din patru oase late cu marginea netedă sau zimţată, articulate cu hioidul.

Anterior este situat preopercularul, care are marginea uşor concavă, iar în urma lui se află opercularul. La marginea inferioară a preopercularului aderă interopercularul, iar la marginea inferioară a opercularului se articulează subopercularul (fig.4.8).

    Fig. 4.8. Oasele opercului,

 la bibanp.op-preopercular;

op-opercular; i.op-interopercular; s.op-subopercular    

 În membrana existentă la marginea inferioară a aparatului opercular se găsesc nişte lame osoase

lungi, articulate la epi şi ceratobranhiale, cunoscute sub numele de  radii branhiostegale. Numărul lor este constant în cadrul speciei şi chiar al unităţilor taxonomice superioare.                  

4.2. Scheletul axial

În forma sa cea mai primitivă, scheletul axial al vertebratelor este reprezentat de chorda dorsală (notocord). Notocordul există la cyclostomi, având aspectul unei baghete cilindrice, situat dorsal între tubul digestiv şi tubul nervos, întinzându-se în lungul corpului de la nivelul hipofizei până la extremitatea posterioară a corpului. Notocordul şi tubul nervos, dispuse paralel, sunt înconjurate cu un manşon de ţesut conjunctiv.

Pe măsura evoluţiei, din manşonul de ţesut conjunctiv iau naştere   piese metamerizate denumite vertebre care, dispuse cap la cap de-a lungul corpului, formează împreună coloana vertebrală (rahisul).

4.2.1. Vertebrele

În diferitele etape din dezvoltarea individuală a peştilor, vertebrele pot fi alcătuite din ţesut conjunctiv, ţesut cartilaginos, ţesut osos sau dintr-o combinaţie a acestora (conjunctiv cu cartilaginos sau în părţile osificate sunt incluse zone de ţesut cartilaginos).

O vertebră completă este alcătuită dintr-un centru (corpul vertebrei) şi din arcuri. Astfel de vertebre întâlnim la holosteeni, selacieni şi teleosteeni, unde

elementele componente ale vertebrelor pot fi separate între ele sau pot fi concrescute. Vertebrele complete, cu elementele componente separate, sunt denumite vertebre disospondile, iar acelea ale căror elemente prezintă continuitate sunt denumite holospondile. Vertebrele disospondile sau holospondile au uneori corpul format dintr-o singură piesă (monospondile), iar alteori din două piese (diplospondile) sau mai multe piese (polispondile).            La chondrosteeni, dipnoi si holocefali, vertebrele sunt incomplete, fiind formate numai din elementele arcurilor, lipsite deci de corpul vertebral. Aceste vertebre sunt denumite aspondile.

Vertebrele complete ale teleosteenilor au o conformaţie deosebită după regiunea în care sunt situate (fig.4.9). Prima vertebra, numita axis, articulata la neurocraniu, este mai redusa, fiind alcatuita din corp si apofize foarte mici. La ciprinide, primele 3-4 vertebre sunt modificate si participa la formarea aparatului lui Weber. In regiunea toracica fiecare vertebra este alcatuita din corp (centru), o apofiză neurală si doua parapofize, pe care se fixează coastele. În regiunea caudală o vertebră este formată din centru, o apofiză spinoasă superioară (neurală) şi o apofiză spinoasă inferioară (hemală).

Corpul vertebrei, circular In sectiune, are ambele feţe concave, fiind la multe specii strabatut In lung de un canal In care persista notocordul. Ca urmare a concavitatii extremitatilor vertebrei, Intre doua vertebre succesive ramane un spatiu In care de asemenea se pastreaza vestigii ale notocordului. 

                                  

Fig. 4.9. Vertebrele teleosteenilora-vertebră din regiunea trunchiului;

b-vertebră din regiunea cozii;c-vertebră din regiunea cozii (profil);

d-osicul intermuscular;1-apofiză spinoasă superioară; 2-arc

superior (neural); 3-parapofize;4-arc inferior (hemal); 5-scobitură din

corpul vertebrei (centru).                Spre partea dorsala a corpului sunt fixate apofizele spinoase superioare (neurale) care

se bifurcă spre centrul vertebrei formand arcul neural. In regiunea caudala, apofizele spinoase inferioare (hemale), se bifurcă de asemenea spre centrul vertebrei formand arcul hemal. Totalitatea arcurilor neurale ale vertebrelor formeaza canalul neural, In care este situata maduva spinarii, iar totalitatea arcurilor hemale da nastere canalului hemal, In care sunt situate artera aorta dorsala si vena caudala.            Vertebrele se articuleaza Intre ele prin intermediul zigapofizelor, formatiuni fixate de obicei pe arcurile neurale si mai rar pe corpul vertebrelor. La chondrosteeni, axul scheletic este Intarit prin ligamentul longitudinal situat Intr-un canal incomplet, dispus paralel si deasupra canalului neural.            Numarul vertebrelor din coloana vertebrala a unui individ, variaza de la o specie la alta (de la 16 vertebre la pestele luna, Mola mola, la 400 vertebre la Agrostichthys). In cadrul aceleiasi specii, numarul de vertebre variaza Intre anumite limite, de la un individ la altul, el fiind determinat de conditiile existente In perioada dezvoltarii embrionare.            Printre factorii care contribuie la cresterea sau reducerea numarului de vertebre, o influenta mai puternica o exercita temperatura, salinitatea si densitatea apei, ca si ritmul de crestere a individului. Data fiind variabilitatea numarului de vertebre, este necesar ca In lucrarile de sistematica, pentru caracterizarea unei specii sau rase de pesti, sa se ia In consideratie media vertebrala, stabilita prin metoda statistica.

4.2.2. Coastele

Coastele sunt baghete cartilaginoase sau osoase situate In mioseptele musculare, cu extremitatea proximala In legatura cu vertebrele, iar cu cea distala, subtiata, terminata liber.

            Prezente de obicei In regiunea abdominala, la unele specii (dipnoi) pot fi observate si In regiunea craniana (coaste craniene) de o parte si de alta a regiunii occipitale. Atunci cand exista In regiunea caudala, ele adera mai mult sau mai putin la arcurile hemale.            In seria pestilor se disting doua feluri de coaste si anume: coaste ventrale (inferioare sau hemale) situate In grosimea cavitatii corpului (se gasesc In mioseptele transversale, Inconjurand cavitatea amintita) si coaste dorsale (epipleurale, superioare) situate In interiorul septelor orizontale din regiunea abdominala, separand musculatura dorsala de cea ventrala.            Coastele dorsale se gasesc la dipnoi, selacieni, chondrosteeni (rudimente) si teleosteeni. In afara coastelor, la teleosteeni se mai observa o serie de oase de membrana, cu aspect de baghete, situate In spatiile intermusculare (rezulta prin osificarea tesutului conjuctiv care separa fasciculele musculare). Aceste oase, considerate uneori In mod gresit coaste, nu au legaturi stranse cu vertebrele precum coastele. Se intalnesc foarte frecvent la clupeide (hering, scrumbie de Dunare etc).

4.3. S c h e le t u l   a p e n d i c u l a r

            Radiile, care sustin membrana Inotatoarelor si care formeaza exoscheletul acestora, se articuleaza la o serie de piese cartilaginoase sau osoase constituind endoscheletul sau scheletul propriu-zis al Inotatoarelor numit schelet apendicular. Acesta este alcatuit din scheletul Inotatoarelor impare si al Inotatoarelor pare, inclusiv scheletul centurilor.

4.3.1. Scheletul Inotatoarelor impare

Radiile dorsalei si analei sunt sustinute de pterigiofore, elemente scheletice metamerizate care la majoritatea pestilor se sprijina pe apofizele neurale sau pe apofizele hemale. Intre doua apofize alaturate exista de obicei un singur pterigiofor, Insa sunt specii din familii ca Gadidae, Syngnathydae si Pleuronectidae, la care, urmare a concentrarii Inotatoarelor, Intr-un spatiu interapofizar se gasesc 2-5 pterigiofore.            La majoritatea pestilor ososi, fiecare pterigiofor se compune din 3 segmente: unul proximal alungit si de obicei osificat (axonost), unul mijlociu mai scurt, incomplet osificat (bazeonost) si unul distal, rotunjit si cartilaginos de care se articuleaza radia (epibazeonost) (fig.4.10). Exista forme la care una sau doua din aceste piese lipsesc. 

             

Fig. 4.10. Sheletul inotatoarei dorsale 

La majoritatea pestilor cartilaginosi, pterigioforele nu vin In contact cu vertebrele  si, devenind libere, sufera de obicei o concentrare.            Endoscheletul caudalei este alcatuit de asemenea din pterigiofore care prin capatul proximal se sprijina pe arcurile neurale si mai ales hemale ale ultimelor vertebre, iar prin capatul distal se articuleaza cu radiile Inotatoarei.            La caudala protocerca, pterigioforele seamana ca pozitie si morfologie cu cele de la anala si dorsala. Cele din lobul dorsal si din partea anterioara a lobului ventral sunt evidente, pe cand cele din partea posterioara a lobului ventral sunt contopite cu apofizele hemale.

La caudala homocerca, ultimele vertebre se sudeaza Intre ele formand o formatiune denumita urostil. Apofizele hemale ale acestora capata forma unor palete, luand nastere hipuralele pe care se sprijina radiile. Numarul hipuralelor, initial egal cu al vertebrelor, se reduce treptat prin sudare, ajungand numai la una singura la specii din familiile Gadidae si Poecilliidae. Catre capatul urostilului se gasesc cateva pterigiofore libere denumite epurale. Radiile caudalei se insera pe hipurale, mai putin pe epurale, iar cateva din ele se pot spijini direct pe apofizele neurale si hemale ale ultimelor vertebre.

4.3.2. Scheletul Inotatoarelor pare

            Inotatoarele pare (perechi) au un endoschelet reprezentat de centuri (scapulara pentru pectorale si pelviana pentru ventrale) la care se adauga pterigioforele si o serie de piese suplimentare.

4.3.2.1. Centura scapulara

Este formata din mai multe piese, fiind situata In urma craniului si a arcurilor branhiale.La chondrosteeni este formata din doua lame  cartilaginoase, fie In continuitate, fie

unite la partea ventrala printr-un ligament. La partea dorsala, lamele pot ramane libere sau pot fi unite Intre ele.

La selacieni, cele doua lame sunt  separate printr-o piesa  cartilaginoasa medio-ventrala, articularea Inotatoarei facandu-se catre mijlocul semi-centurii. Partea de deasupra acestei articulatii (scapulara), Impreuna cu cea de dedesupt (coracoida) formeaza ansamblul scapulo-coracoid.

La dipnoi, centura scapulara este formata din doua piese laterale, unite ventral, acoperite la exterior cu o teaca osoasa alcatuita pe fiecare latura din  1-2 piese. Piesa dorsala se articuleaza la craniu.

Pe treptele ulterioare ale evolutiei apare o dubla centura si anume una primara (endoscheletica) si una secundara (exoscheletica), cea din urma fiind alcatuita dintr-un numar din ce In ce mai mare de piese (fig. 4.11).                  La majoritatea teleosteenilor, osificatia centurii este totala.

   Fig. 4.11. Centura scapulara,                     la biban1-posttemporal; 2-hipercleitru;3,8-cleitru; 4,5-metacleitru;6-hipercoracoid; 7-hipocoracoid

   In forma sa cea mai completa, centura

scapulara  de la teleosteeni este alcatuita din:            -centura primara, care cuprinde un hipercoracoid (scapular) situat dorsal, un mezocoracoid situat la mijloc si un hipocoracoid (coracoid propriu-zis)  situat ventral si putin anterior. Fiecare din ele pot sustine pterigiofore pe marginea lor distala. Deseori mezocoracoidul lipseste, iar

uneori hipocoracoidul se Ingusteaza, In urma formand metacoracoidul. In hipercoracoid sau la limita acestuia cu hipercoracoidul exista un orificu prin care trec nervii si vasele de sange.

            -centura secundara care cuprinde cleitrul (clavicula), hipercleitrul si metacleitrul iar uneori se adauga mezocleitrul si hipocleitrul (infracleitrul).

Centura scapulara se articuleaza la neurocraniu (cu epioticul si intercalarul) fie prin hipercleitru, fie prin cleitru sau mai frecvent prin intermediul postemporalului (suprascapular), os situat deasupra hipercleitrului.                                                                                                                                                                                                    

4.3.2.2. Centura pelviana

Are o alcatuire mult mai simpla. La chondrosteeni si dipnoi, este formata dintr-o piesa cartilaginoasa semilunara sau In forma de “V”, fara legaturi cu coloana vertebrala, de care se articuleaza pterigioforele (fig.4.12). La pestii ososi mai primitivi este reprezentata de un numar de cartilagii mici. In cele din urma, ea apare formata din doua oase dermice (oase pelviene) Inchise In peretele abdominal, fara legaturi cu coloana vertebrala. Secundar, la pestii cu Inotatoarele ventrale in pozitie toracica sau jugulara, centura pelviana poate avea legaturi cu restul scheletului prin articularea ei la centura scapulara.

  

           .            

  

Fig. 4.12. Centura pelviana, la biban

3.1. Structura histologică a tegumentului

Tegumentul, învelişul extern al peştilor, are o structură conjunctiv-epitelială, fiind alcătuit, ca şi la vertebratele superioare, din epidermă (de origine ectodermică), dermă (de origine mezodermică) şi hipodermă (ţesut subcutanat) (fig.3.1). Hipoderma este formată din ţesut conjunctiv lax, fiind foarte puţin dezvoltată la peşti.

  

   Fig. 3.1. Schema structurii tegumentului la peşti

 E-epiderma;D-derma;H-hipoderma

 1-strat mucos;2-strat generator;3-strat limitant extern ;4-strat de ţesut conjunctiv  lax;5-strat de ţesut conjunctiv dens;6-cromatofori.

    Epiderma formează pătura superioară a pielii, fiind constituită dintr-un epiteliu stratificat (1-30

straturi de celule), cu o grosime variabilă de la o specie la alta (20-30 m).  Stratul cel mai profund al epidermei (stratul generator) este format dintr-un rând de celule cilindrice sau prismatice (rareori cu alte forme) ce se divid continuu şi care pe măsura diviziunii trec în straturile superioare unde înlocuiesc celulele distruse de la suprafaţa epidermei. Acest strat este lipsit în majoritatea cazurilor de o membrană bazală (caracteristică deosebită la peşti faţă de vertebratele superioare). Deasupra stratului generator  se află câteva rânduri de celule poliedrice legate între ele prin punţi intercelulare care formează stratul mucos. Celulele acestui strat, rezultate prin diviziunea stratului generator, sunt împinse treptat către exterior, devenind pe măsura migrării din ce în ce mai turtite. Pe lângă celulele fixe, proprii stratului mucos, se întâlnesc aici şi elemente celulare mobile cum sunt celulele glandulare, fagocitele şi cromatoforii ameboizi (fig. 3.2).

 Fig. 3.2. Secţiune prin epiderma de mreană (Barbus barbus).a-stratul generator; b-stratul mucos; c-celula seroasă; d-celula

mucoasă. 

La unele specii de peşti, în anumite regiuni ale corpului, celulele superficiale turtite ale epidermei suferă un proces de cheratinizare, formând aşa numitul strat cornos (ex. la nivelul buzelor scobarului).

Derma este un strat mai gros decât epiderma, cu excepţia unor specii de peşti din familiile Acipenseridae, Cyprinidae, Gobiidae, la care se formează în anumite regiuni papile ce pătrund  în grosimea epidermei (papilele dermice sunt caracteristice vertebratelor superioare). În

general, derma peştilor este alcătuită de la exterior către interior din trei straturi:- stratul limitant extern  (membrana terminans) este subţire, cu o structură amorfă sau fin lameloasă,

conţinând puţine celule şi multă substanţă interstiţială. În acest strat pătrund prelungiri citoplasmatice ale celulelor din stratul generator al epidermei, iar din el pornesc prelungiri verticale care pătrund în straturi mai profunde;

-stratul de ţesut conjunctiv lax (la mijloc) conţine un număr mai mare de celule de diferite tipuri şi numeroase vase sanguine (joacă rol important în nutriţia pielii, iar pentru multe specii, în respiraţie);   

-stratul de ţesut conjunctiv dens   (stratum compactum) este format din fibre conjunctive colagene şi elastice. Fibrele formează lame aşezate în mai multe straturi; lamele unui strat, paralele între ele, sunt perpendiculare faţă de lamele straturilor alăturate, din care cauză stratul conjunctiv dens capătă un aspect cadrilat (caracter de inferioritate  care dispare la animalele mai evoluate). Această structură asigură rezistenţa şi flexibilitatea tegumentului necesare în mişcările laterale ale corpului.

Pe lângă elementele amintite, în structura dermei peştilor se găsesc cromatofori (celule contractile, cu prelungiri, de origine mezodermică) care formează două straturi: unul sub stratul limitant extern, iar al doilea sub stratul conjunctiv dens (la limita profundă a dermei).

3.2. Pigmentaţia corpului

Coloritul peştilor se datorează fie unor fenomene fizice (reflexie, difracţie, interferenţă) fie unor pigmenţi care impregnează ţesuturile sau sunt înglobaţi în cromatofori. Pigmenţii care se găsesc la peşti sunt de mai multe feluri: carotenoizi (de culoare galbenă, portocalie, roşie sau albastră) melanici (de culoare neagră), flavinici (de culoare galbenă) şi guaninici (de culoare albă sau argintie).

După pigmenţii pe care-i conţin, cromatoforii sunt de mai multe feluri: eritrofori (cu pigmenţi roşii), xantofori (cu pigmenţi galbeni), melanofori (cu pigmenţi negri) şi guanofori sau iridofori (cu pigmenţi albi sau argintii) (fig.3.3).

Fig. 3.3. Diferite tipuri de melanofori Cea mai mare parte a cromatoforilor din tegument formează cele două straturi pigmentare ale

dermei. Un număr redus de cromatofori                 (eritrofori, xantofori şi melanofori) se găsesc printre celulele epidermei.

Cromatoforii la peşti sunt celule de formă stelată, izolate sau dispuse în asociaţii, care reunesc celule cu pigmenţi de culoare diferită. Dispoziţia cromatoforilor în tegumentul peştilor, caracteristică fiecărei specii, determină desenul specific cunoscut sub denumirea de robă.

Granulele de pigment conţinute de cromatofor se pot concentra în jurul nucleului, când celula apare punctiformă, sau pot migra către periferie în prelungiri, când celula apare în stare de expansiune. Această migraţie a granulelor de pigment de la centru către periferie şi invers dă impresia că celulele ar fi capabile să-şi modifica forma şi dimensiunile prin întinderea sau retragerea prelungirilor. Coloritul peştilor depinde  de locul ocupat de pigmenţi în corpul celulelor, fiind mai intens când granulele de pigment ocupă prelungirile cromatoforilor şi mai palid (decolorare) când pigmenţii se concentrează în jurul nucleului.

Activitatea cromatoforilor este dirijată printr-o dublă comandă, nervoasă şi chimică (există şi părerea că la cyclostomi şi selacieni ar exista numai coordonare hormonală în timp ce la teleosteeni ar exista o coordonare exclusiv nervoasă). Unele substanţe chimice şi hormonale, acţionând direct asupra cromatoforilor, determină concentrarea pigmentului şi deci decolorarea tegumentului (potasiul, litiul, bariul, eterul, cloroformul, hormonii suprarenali). Altele (sodiul, calciul, magneziul, nicotina, unii hormoni hipofizari, acetil-colina) determină dispersia pigmentului, deci intensificarea coloritului.

O influenţă puternică asupra centrului pigmento-motor şi respectiv a glandelor endocrine o exercită excitaţiile vizuale. S-a observat că roba peştilor se schimbă după coloritul mediului ambiant perceput pe cale vizuală.            Coloritul nu rămâne invariabil în cursul dezvoltării individuale ci se modifică în timpul ontogenezei sau prin trecerea peştelui dintr-un biotop în altul. Sunt specii care îşi schimbă coloritul şi în timp de 24 de ore.            Sub influenţa excitaţiilor vizuale şi posibil şi sub acţiunea directă a unor radiaţii luminoase, regiunea dorsală a peştilor are în general o culoare mai închisă în raport cu flancurile şi mai ales cu abdomenul. Acest fenomen denumit polaritate pigmentară este şi o urmare a repartiţiei calitative şi cantitative a cromatoforilor în diferitele regiuni ale corpului. S-a constatat că în regiunea dorsală este maximă densitatea melanoforilor, pe flancuri cea a eritroforilor şi xantoforilor, iar în regiunea abdominală este maximă densitatea guanoforilor.            Pigmentaţia peştilor, îndeosebi în cazul speciilor al căror colorit imită mediul înconjurător (homocromie), joacă un rol de protecţie. Homocromia permite atât peştilor paşnici cât şi celor răpitori să se confunde cu mediul ambiant şi astfel să se ascundă de duşmani sau să nu fie observaţi de victime. La peştii pelagici, coloritul argintiu din regiunea abdominală face ca indivizii priviţi de jos să se confunde cu suprafaţa strălucitoare a apei, iar coloritul verde-albăstrui sau brun al spatelui, face ca ei să se confunde cu nuanţa verzuie a apei sau cu fondul închis al straturilor profunde.            În afară de peştii cu pigmentaţie variabilă există şi specii la care a dispărut complet pigmentul, ca de exemplu la peştii cavernicoli.            Printre peştii adulţi lipsiţi complet de pigment şi care se întâlnesc în apele noastre se citează Aphya minuta, un guvid mic de câţiva centimetri care are corpul sticlos şi aproape transparent. De asemenea, larvele multor specii, imediat după eclozare, sunt nepigmentate, sticloase şi transparente.

3.3. Formaţiunile tegumentare

            Ca formaţiuni ale tegumentului întâlnim la peşti glande cutanate, organe luminoase, solzi, sclerificaţii dermice şi denticuli cutanaţi.

3.3.1. Glandele cutanate

Sunt producţiuni epidermice, unicelulare sau pluricelulare.Glandele unicelulare sunt reprezentate de celule mucoase şi seroase (fig. 3.4).

            Celulele mucoase sunt prezente în tegumentul tuturor peştilor, la unele specii fiind foarte numeroase. Ele provin din stratul generator al epidermei, având un nucleu periferic. Odată cu celelalte celule, se deplasează către suprafaţa tegumentului, devenind treptat ovale sau rotunjite, încărcându-se în acest timp cu un produs bazofil. În cele din urmă aceste celule se deschid la suprafaţa tegumentului, eliberând produsul de secreţie (mucusul).            Mucusul îndeplineşte pentru peşte funcţii multiple:            -constituie un strat protector împotriva microorganismelor şi a toxinelor din mediul înconjurător;            -contribuie la menţinerea echilibrului osmotic intern, în cazul schimbărilor osmotice ale mediului ambiant;            -favorizează deplasarea peştilor în apă, fiind alunecos;            -serveşte la depunerea mâlului din apele tulburi, favorizând astfel vizibilitatea;            -la unii dipnoi (Protopterus), din mucus se constituie un înveliş destul de gros, asigurând supravieţuirea peştelui în apele care seacă temporar. 

   -        Celulele seroase sunt mult mai mari decât cele mucoase, iar secreţia lor este acidofilă, de natură albuminoidă. Dintre acestea, unele au nucleul periferic (celule seroase saciforme). Citoplasma lor este  tot periferică formând un strat subţire în jurul zonei centrale plină cu substanţe de secreţie. Secreţiile lor sunt eliminate la suprafaţa tegumentului, în fisurile intercelulare sau în anumite spaţii libere din epidermă. Alte celule au nucleul situat în poziţie centrală (celule seroase claviforme). Ele se găsesc  numai la unele specii (lin, somn pitic, anghilă, mihalţ etc.). Acestea au în stadiul tânăr forma de măciucă, iar pe măsură ce sunt împinse la suprafaţa epidermei capătă forma piriformă, iar apoi ovalară. Secreţia, apărută la început ca o vacuolă în apropierea nucleului, difuzează în citoplasmă şi se adună în picături sub membrana celulară; de aici este eliminată în spaţiile intercelulare ale epidermei.   Fig. 3.4. Glande cutanate unicelulare,              mucoase şi seroase   

Glandele pluricelulare se întâlnesc mai rar la peşti. Ca exemplu tipic pot fi date glandele veninoase, glandele de ecloziune şi glandele de fixare.

 

 Fig. 3.5. Glanda veninoasă de la baza ţepului opercular, la Trachinus draco.

1-sac cu venin; 2-ţepul glandei 

Glandele veninoase se întâlnesc la peştii din familiile Dasyatidae, Trachinidae, Scorpaenidae, Siluridae etc., servind ca organe de apărare sau de atac. Structura lor variază de la o specie la alta, cuprinzând în linii mari o parte conjunctivă (ţep sau radie) şi o parte glandulară care secretă substanţele toxice (fig.3.5).

În unele cazuri, veninul secretat de glandele veninoase este inoculat victimelor cu ajutorul spinilor. La om, veninul determină dureri puternice, tumefierea zonei afectate şi a regiunilor învecinate, febră, agitaţie, insomnie iar în unele cazuri flegmoane, gangrene, tulburări nervoase, procese hemolitice şi chiar moartea.

Ca antidot împotriva înţepăturilor peştilor veninoşi se pot utiliza injecţiile cu permanganat de potasiu 2%, clorură de aur 1% sau apă formalată, făcute subcutan în zona afectată. În cazul înţepăturilor provocate de peştele dragon se obţin rezultate mai bune cu ajutorul injecţiilor cu novocaină 0,25-1%.

În alte cazuri, veninul îşi manifestă efectul toxic în urma ingestiei şi a absorbţiei în organism. La specii de peşti ca anghila şi murena substanţele toxice secretate sunt eliberate în propriul sânge, astfel că peştii respectivi nu le pot utiliza pentru apărare sau atac contra altor animale. Se pare că în aceste cazuri secreţiile glandelor veninoase joacă rol în neutralizarea unor toxine de origine externă pătrunse în sângele lor.            Glandele de ecloziune se află în tegumentul embrionilor unor peşti osoşi (păstrăv, crap, biban etc.), răspândite în diferite regiuni ale corpului sau formând un organ unic în regiunea frontală (la genurile Raja şi Squalus). Ele secretă substanţe enzimatice cu acţiune asupra membranei oului, pe care o subţiază, favorizând ecloziunea.

Glandele de fixare sunt glande de origine ectodermică formate din celule mucoase izolate sau grupate, situate de obicei în regiunea cefalică. Secreţiile lor permit, imediat după ecloziune, fixarea larvelor unor specii de peşti de diferite corpuri submerse (familia Cyprinidae), de suprafaţa apei sau de peretele ovarian, la peştii vivipari.

3.3.2. Organele luminoase (fotofore)

Aceste formaţiuni sunt tot de natură glandulară, fiind derivate din stratul generator al epidermei şi înfundate în dermă. Sunt prezente la puţine specii de suprafaţă, dar la un număr mare de peşti abisali.

Un organ luminos cuprinde o parte centrală formată din celule glandulare (fotogene) care înconjoară o cavitate. În unele cazuri, cavitatea se prelungeşte printr-un canal care se deschide la exterior. Pe lângă partea glandulară, organul cuprinde o lentilă de natură ectodermică, reprezentată de un grup de celule, un

reflector (ţesut conjunctiv cu cristale de guanină), stratul pigmentar (format din melanofori), corpul gelatinos şi uneori muşchi ce servesc pentru mişcarea acestor organe (fig.3.6).

        

          

Fig. 3.6. Schema alcătuirii unui organ luminos            1-partea glandulară fotogenă; 2-lentila; 3-reflector;

                4-înveliş pigmentar; 5-canal de evacuare. 

Numărul şi dispoziţia organelor luminoase pe corpul peştilor sunt variate. Ele pot fi situate în anumite regiuni ale corpului (caudală, orbitală, operculară etc.) sau sunt dispuse în şiruri longitudinale.

Partea glandulară a organului luminos secretă luciferina, o substanţă oxidabilă, termostabilă, din grupul proteazelor şi peptonelor. Sub acţiunea luciferazei (enzimă termolabilă de natură albuminoidă), în prezenţa apei şi a oxigenului, luciferina este oxidată şi se transformă în oxiluciferină, substanţă cu proprietăţi luminiscente.

La peştii cu canal de evacuare, luciferina şi luciferaza se scurg pe canal, formarea oxiluciferinei având loc la exteriorul organismului (luminiscenţă extracelulară). La organismele fără canal de evacuare,  lumina se produce la nivelul celulelor glandulare (luminiscenţă intracelulară). Aici, oxiluciferina sub influenţa reductazelor se transformă din nou în luciferină.

Lumina dată de aceste organe este rece fără producere de căldură spontană, continuă la unele specii sau discontinuă (produsă numai în urma unor excitaţii) la alte specii. Conţine 99% energie luminoasă şi 1% energie calorică. Din această lumină lipsesc radiaţiile infraroşii şi ultraviolete, conţinând doar radiaţiile zonei spectrului dintre albastru şi galben.

Pentru funcţionarea fotoforilor este absolut necesară prezenţa apei; dacă se usucă aceste organe, ele încetează să mai lumineze, iar dacă sunt umezite dau din nou lumină. Faptul că se poate obţine lumina chiar de la fotofori uscaţi puşi în apă arată că este vorba de un proces chimic; însă secreţia substanţei luminoase este un proces fiziologic.

La unele specii, efectul luminos nu este legat de existenţa unor organe fotofore speciale ci se datorează prezenţei la suprafaţa corpului lor a unor fotobacterii care-şi găsesc aici mediul nutritiv favorabil vieţii şi multiplicării.

Rolul fenomenului de luminiscenţă la peşti nu este încă bine precizat. Se presupune că serveşte la ademenirea prăzii şi la recunoaşterea semenilor. Foarte posibil la unii peşti abisali organele luminoase ar ajuta la recunoaşterea sexelor sau pentru iluminarea drumului în timpul deplasărilor.

3.3.3. Solzii

Solzii sunt formaţiuni ce iau naştere din dermă. Împreună cu sclerificaţiile dermice iau parte la alcătuirea exoscheletului peştilor.

Există mai multe specii de peşti a căror piele este nudă, fără solzi. Majoritatea au însă solzi sau alte formaţiuni scheletice ca plăci osoase, ţepi, scuturi etc. După structură, se disting 3 tipuri principale de solzi: cosmoizi, ganoizi şi elasmoizi.

Solzii cosmoizi  constituie tipul cel mai primitiv. Ei au formă rombică şi se mai găsesc doar la crossopterigieni (Latimeria chalumnae) şi dipnoi fosili (fig.3.7). Un solz cosmoid este alcătuit din 4 straturi suprapuse. De la suprafaţă către bază aceste straturi sunt:

–un strat subţire şi strălucitor asemănător cu smalţul, străpuns de numeroase orificii mici;–un strat de ţesut osos spongios (cosmină) cu cavităţi neregulate, lipsit de osteoblaste, format dintr-

o substanţă asemănătoare dentinei;–un strat de ţesut osos spongios ce cuprinde osteoblaste;–un strat profund, de izopedină, alcătuit din ţesut osos lamelos cu celule osoase dispuse în straturi. 

  

Fig. 3.7. Secţiune prin solzi cosmoizi şi ganoizi

          A-solz cosmoid; B-solz ganoid de tip paleoniscoid (Polypterus)

          C-solz ganoid de tip lepisosteoid (la Holostei fosili);

          g-ganoină; c-cosmină; o.sp.- os spongios;

          i-izopedină (os lamelos); c.p.-cavitate pulpară

 Solzii ganoizi derivă din cosmoizi, având

atrofiate straturile intermediare. În schimb, la suprafaţă posedă un strat format dintr-o substanţă amorfă, dură, strălucitoare şi transparentă, numită ganoină (un adevărat smalţ) (fig. 3.7.). Solzii ganoizi au o formă rombică şi sunt dispuşi în serii oblice; la unul dintre colţuri au o prelungire cu care se leagă de solzii vecini. Se întâlnesc pe lobul superior al caudalei sturionilor.

Solzi elasmoizi se prezintă sub formă de lamele subţiri şi transparente, cu straturile de ganoină şi izopedină (ţesut osos lamelar) reduse la maximum. Ei au o formă variată circulară, ovalară, poligonală etc. Faţa superioară a acestor solzi poate fi uniformă sau împărţită în 4 câmpuri, unul anterior, altul posterior şi două laterale (fig.3.8).

                                     Fig. 3.8. Solzi elasmoizi            1-secţiune longitudinală prin tegument, cu precizarea poziţiei solzilor în dermă; 2a-morfologia unui solz cicloid (păstrăv); 2b-morfologia unui solz ctenoid (biban); 3-secţiune transversală printr-un solz elasmoid            Ca-câmp anterior; Ci-circuli; Cl-câmp lateral; CM-corpuscul Mandl; Co-zonă osoasă; Cp-câmp posterior; Ct-ctenii (spinuli); D-dermă; Ec-solz; Ep-epidermă; Fa-fibră de legătură; Fm-front de mineralizare; Le-membrană limitantă externă; Mu-muşchi; PB-placă bazală; Ra-radius     (săgeata albă indică sensul de înaintare a peştelui; săgeata neagră arată centrul solzului).   

În secţiune transversală un solz elasmoid apare format din două straturi:

–stratul superior (proximal) foarte subţire, format din ganoină, este omogen, dur şi friabil, bogat în substanţe minerale. Acest strat prezintă o serie de creste concentrice (circuli), mai mult sau mai puţin paralele cu marginea solzului şi creste radiare (radius), care converg de la periferie spre centrul solzului;

–stratul profund (distal) al solzului elasmoid corespunde stratului osteoid din solzul ganoid. Acesta constă din lamele suprapuse de substanţă osoasă (fibre conjuctive calcificate) lipsite de osteoblaste, dispuse în mai multe straturi şi orientate diferit  de la un strat la altul, care dau solzului văzut pe faţa ventrală un aspect reticulat. Aceste lamele, numite sclerite, se formează succesiv pe măsură ce animalul se dezvoltă, fiind din ce în ce mai mari. Prin depunerea de sclerite succesive, solzul creşte atât în grosime cât şi în suprafaţă. Toţi solzii sunt străbătuţi de canalicule perforate în care se găsesc nervi şi vase sanguine.

Solzii elasmoizi sunt de două tipuri: solzi cicloizi, mai răspândiţi la formele inferioare de teleosteeni (ordinele Clupeiformes, Cypriniformes etc.) şi solzi ctenoizi, prezenţi la formele mai evoluate (ordinele Perciformes, Pleuronectiformes etc.).

Solzii cicloizi au marginea posterioară netedă, prezentând aspecte variate. Solzii ctenoizi au marginea posterioară zimţată din cauza prezenţei spinulilor (ctenii). La numeroase specii de peşti, la

acelaşi individ există ambele tipuri de solzi, cicloizi şi ctenoizi. De exemplu, la guvizii din genul Gobius, solzii de pe cap sunt cicloizi iar pe corp sunt ctenoizi.

Forma, numărul şi dispoziţia solzilor sunt variabile după specie, fiind determinate de diferiţi factori. S-a observat că există o anumită relaţie între elasticitatea corpului şi dimensiunea solzilor. Solzii sunt cu atât mai mici cu cât corpul este mai elastic, mai alungit. Solzii mai mari se întâlnesc la peştii de talie mică, puţin mobili, cum ar fi ciprinidele. Solzii foarte mici se întâlnesc de asemenea la cei mai rapizi peşti pelagici (macrou, ton) al căror corp, deşi puţin elastic, este supus unor curbări locomotorii laterale cu o frecvenţă foarte mare. Ca şi elasticitatea, creşterea frecvenţei curbărilor laterale poate duce la dispariţia solzilor, cum se întâmplă de exemplu în regiunea posteriară a corpului la ton.

De obicei, solzii formează şiruri longitudinale şi transversale, situaţie rezultată din întretăierea rândurilor dispuse oblic. La grupele primitive de peşti, numărul seriilor transversale de solzi corespunde oarecum numărului segmentelor musculare. La grupele evoluate această corespondenţă nu mai există, în sensul că numărul şirurilor de solzi este mai mare decât cel al segmentelor musculare.

Solzii cosmoizi şi ganoizi sunt dispuşi unul pe lângă altul, acoperindu-se foarte puţin pe margine, în timp ce solzii elasmoizi se acoperă mai mult între ei, începând de la cap spre coadă, lăsând descoperite numai câmpurile posterioare. Dispoziţia solzilor elasmoizi ca ţiglele pe acoperiş, asigură corpului peştelui o suprafaţă netedă, favorabilă locomoţiei, fiind împiedicată formarea de cute tegumentare verticale în timpul curbărilor laterale.

Dispoziţia şi numărul solzilor dintr-un şir longitudinal sau transversal constituie caractere utilizate în sistematică pentru identificarea speciilor. Solzii de pe linia longitudinală se numără de la marginea posterioară a operculului până la baza înotătoarei caudale (la speciile cu linie laterală vizibilă se numără solzii perforaţi din lungul liniei laterale). Pentru stabilirea numărului de solzi dintr-un şir transversal se ia un rând oblic de solzi de la nivelul mijlocului spatelui. La speciile lipsite de linie laterală vizibilă se numără solzii dintr-un şir oblic lateral, pornind de la marginea dorsală la cea ventrală a corpului. În cazul speciilor cu linie laterală vizibilă se numără solzii dintr-un şir oblic de deasupra şi cei dintr-un şir oblic de sub linia laterală. Prin aceste determinări se obţine formula liniei laterale. Ea poate fi exprimată astfel:

L.l.=SIA/BsD,    în care: 

   S-numărul de solzi din lungul liniei laterale, pe partea stângă a corpului;   D-numărul de solzi din lungul liniei laterale, pe partea dreaptă a corpului;   A-numărul de solzi de deasupra liniei laterale;   B-numărul de solzi de sub linia laterală.

 Un exemplu concret, formula pentru specia crap (Cyprinus carpio) este următoarea: (34)36 I5-7/5-

7s 39(40). La această specie se găsesc rareori 34-40 de solzi, de obicei 36-39 solzi în lungul liniei laterale, 5-7 solzi deasupra şi 5-7 solzi sub linia laterală.

Deoarece solzii sunt formaţiuni ce înregistrează în structura lor toate etapele creşterii peştelui ca şi alte evenimente din viaţa sa (alimentaţie, reproducere, migraţie etc.), pe lângă utilizarea lor în sistematică, aceste formaţiuni mai sunt folosite pentru determinarea ritmului de creştere şi mai ales pentru determinarea vârstei.

3.3.4. Sclerificaţiile dermice

Sunt formaţiuni dure cu structură variată, existente la unele specii de peşti din familiile Acipenseridae, Gosterosteidae, Blenniidae, Triglidae etc. Acestea sunt fie solzi transformaţi cu o rezistenţă specială (solzii liniei laterale de la stavrid), fie plăci osoase dezvoltate în interiorul dermului (scuturile şi scutelele de la sturioni).

3.3.5. Denticulii cutanaţi (solzi placoizi)

Sunt formaţiuni cu origine mixtă, epidermică sau dermică, de la care derivă dinţii majorităţii vertebratelor actuale. Cu excepţia celor existenţi sub formă de spini la unii teleosteeni, ei sunt caracteristici rechinilor (fig.3.9).

 

Fig. 3.9. Denticulii cutanaţi la rechini. (t-ţep; b-placa bazală)            Din punct de vedere histologic, un denticul este alcătuit dintr-o parte externă (scutela), una internă (placa bazală) şi una intermediară (gulerul).  Scutela, cu o structură asemănătoare dintelui, are forma unui con turtit, înclinat, cu o cavitate interioară numită cavitate pulpară. Aceasta este simplă sau ramificată şi se deschide prin unul sau mai multe canalicule ce tranversează placa bazală. Ea este plină cu o pulpă bogată în nervi şi vase de sânge, reprezentând partea trofică a denticulului. Spaţiul cuprins între ramificaţiile cavităţii pulpare este ocupat de dentină. La suprafaţă, denticulul este acoperit cu un strat de smalţ. Placa bazală este formată din ţesut fibros calcificat. Ea serveşte la fixarea denticulului în tegument (fig.3.10).

Spre deosebire de solzii propriu-zişi, denticulii cutanaţi nu cresc continuu, având o existenţă relativ scurtă; ei cad şi se reînoiesc de câteva ori în timpul vieţii peştelui, fiecare evoluând independent faţă de denticulii vecini. La unele specii denticulii suferă modificări, apărând sub formă de spini sau alte formaţiuni (spinul veninos de la pisica de mare).

  

      Fig.3.10. Schema stucturii histologice la un denticul cutanat

     E-epiderma; D-derma; H-hipoderma; S-scutela; G-guler; Pb-placa bazală;                                  1-smalţ; 2-dentina; 3-cavitatea pulpară.

  

 Sistemul muscular este format din tesuturi musculare striate. Acestea sunt alcatuite din

celule alungite In forma de fibre, dispuse In fascicule musculare, cu nuclei periferici. Alternanţa unor zone mai Inchise cu zone mai deschise da celulei un aspect striat.

În schema de mai jos este prezentata alcatuirea sistemului muscular la peşti.            

           

5.1. Musculatura trunchiului

La nivelul trunchiului se gasesc 4 grupe de muschi:

a) muschii laterali; b) muschii rosii; c) muschii carenali; d) muschii Inotatoarelor impare.

5.1.1. Muschii laterali 

Constituie masa principala a musculaturii somatice fiind situati pe laturile corpului imediat sub tegument. La suprafata lor profunda ei vin In contact cu scheletul axial, In partea anterioara se insera In regiunea occipitala a neurocraniului si pe marginea superioara a centurii scapulare, iar In partea posterioara se insera la baza Inotatoarei caudale.

La majoritatea speciilor, fiecare muschi lateral este Impartit de-a lungul sau In doua mase: una dorsala (epaxiala) si una ventrala (hipaxiala), printr-un perete conjunctiv (miosept transversal) fixat de tegument si de scheletul axial, situat putin mai jos de linia laterala (fig. 5.1.).

                   a

                                       b 

Fig. 5.1.  Musculatura corpului în secţiune transversalaa-pesti cartilaginosi, b-pesti ososi

 Muschii laterali sunt metamerizati. Priviti de la exterior ei par formati din fibre frInte de

tesut muscular (miomere sau miotome), separate Intre ele prin pereti conjunctivi denumiti miosepte (miocome). Liniile frante corespunzatoare mioseptelor care apar la suprafata muschiului poarta numele de inscriptii tendinoase (fig. 5.2, fig. 5.3.).

 

 Fig. 5.2  Dispoziţia mioseptelor şi miomerelor la salmonide  

  

Fig. 5.3.  Schematizarea miomerelor la diferite specii de peştia)     ciclostomi, b) rechini, c) biban, d) biban - secţiune frontală.

 Structura interna a miomerelor nu corespunde cu aspectul lor exterior si este diferita de

la o specie la alta, In functie de rolul jucat de muschii laterali In deplasarea pestilor. In profunzime miomerele au forma unor conuri scobite ale caror fibre se Infunda Inainte sau Inapoi, inserandu-se pe scheletul axial si pe mioseptul transversal. Fiecare con patrunde cu

varful In scobitura conului alaturat. La speciile care In timpul deplasarii dezvolta viteze mari, conurile sunt mai ascutite astfel ca fiecare din ele strabate un numar relativ mare de conuri alaturate. Asa de exemplu, la ton numarul elementelor miomerice Intrepătrunse ajunge la 11-19 (fig.5.4.). Insertia acestor conuri pe un numar mare de vertebre determina unificarea efortului muscular si ca urmare o forta mai mare de înot. Cu cat pestii sunt mai puţin mobili, cu atat interpenetrarea conurilor este mai restransa (1-2 la pestii litorali). Din conurile ventrale ale muschilor laterali iau nastere muschii abdominali a caror conformatie difera de la un grup de  pesti la altul.

  Fig. 5.4. Forma corpului si

dispozitia musculaturii In sectiune transversala

  ton (A); crap (B); conger (C); cod (D), In regiunea abdominala (1,2) si caudala (3).

5.1.2. Muschii rosii

Acesti muschi sunt de culoare Inchisa, cu fibrele bogate In sarcoplasma, cu miofibrile mai putine si mai mici, cu striatii longitudinale mai bine marcate, situati pe flancurile corpului Intre tegument si muschii laterali. Dezvoltati mai mult In regiunea caudala, ating o grosime maxima In dreptul liniei laterale si se subtiaza treptat spre spate si abdomen. Ei sunt Inveliti de o teaca conjunctiva care Ii separa de tesuturile Inconjuratoare. Acesti muschi se contracta si se relaxeaza lent si au o mare rezistenta la oboseala. Culoarea se datoreaza unui pigment numit mioglobina (o cromoproteida). Mioglobina constituie o parte integranta, caracteristica muschilor rosii. Ea fixeaza oxigenul si devine pentru putin timp un rezervor de oxigen la nivelul muschiului.

5.1.3. Muschii carenali

Sunt muschi de forma aproape cilindrica, situati pe linia mediana dorsala si ventrala a corpului, cu rol motor In flexiunile dorso-ventrale ale corpului si ca ridicatori, retractori si protractori ai Inotatoarelor impare si ai centurii pelviene.

Muschii carenali din regiunea dorsala sunt denumiti muschi supracarenali, iar cei din regiunea ventrala muschi infracarenali. Atat unii cat si ceilalti prezinta variatii de la o specie la alta. La un mare numar de teleosteeni se disting 3 perechi de muschi supracarenali (anteriori, mediani,  posteriori) si 3 perechi de muschi infracarenali (anteriori, mediani,  posteriori).

5.1.4. Muschii Inotatoarelor impare

In cadrul acestui grup de muschi, distingem muschii dorsalelor, analelor si muschii Inotatoarei caudale.

5.1.4.1. Muschii dorsalei si analei

La selacieni, pentru fiecare radie exista un muschi radial Intins Intre marginea muschiului lateral si baza radiei, fiind format dintr-un strat superficial si unul profund.

La holocefali si chondrosteeni se gasesc muschi radiali superficiali si profunzi, iar la teleosteeni, pentru fiecare radie exista 3 perechi de muschie: Inclinatori, situati la suprafata si inserati pe marginea posterioara a bazei radiei (curbeaza radia sau o Inclina lateral),  erectori, situati profund, pornesc din tesutul conjunctiv dintre spinii interneurali si depresori, situati superficial Intre marginea anterioara a spinilor interneurali si tesutul conjunctiv al erectorilor (fig.5.5.).

           Fig.5.5. Musculatura superficiala si profunda a inotatoarei dorsale, la somon 

5.1.4.2. Muschii caudalei

Acesti muschi formeaza un strat continuu In regiunea caudala la selacieni, iar la chondrosteeni se dispun In doua straturi. La teleosteeni caudala este miscata de muschii laterali la care se adauga 6 perechi de muschi profunzi: flexorii ventrali (superficiali, superiori si inferiori),

flexorii dorsali (superiori si inferiori) si adductorii ventrali.

Intre radiile caudalei se gasesc mai multi muschi interfilamentosi care faciliteaza apropierea sau Indepartarea radiilor (fig.5.6.)

 Fig.5.6. Musculatura inotatoarei caudale

5.2.  Musculatura capului

În zona capului se găsesc numeroşi muşchi care ajută la mişcarea ochilor, maxilarelor,  arcurilor branhiale şi a operculelor.   

5.2.1. Muschii ochilor

Fiecare glob ocular este miscat la teleosteeni de 4 muschi drepti (superior, inferior, interior si exterior) si 2 muschi oblici (superior si inferior). La unele specii de Squalidae exista In plus un muschi drept lateral accesor derivat din dreptul extern. La dipnoi se gasesc numai cei 4 muschi drepti (lipsesc oblicii) (fig.5.7.).

 Fig.5.7. Muşchii ochiului

 

5.2.2. Muschii arcului mandibular

La teleosteeni arcul mandibular este prevazut cu un ridicator al palato-patratului si un dilatator al operculului, derivati din constrictorul dorsal, un

adductor al mandibulei foarte variabil, un patrato-mandibular intern si un intermandibular redus. La Siluridae, din muschiul patrato-mandibular deriva muschii retractori ai mustatilor.

La rechinii din familia Squalidae muschii arcului mandibular au o alcătuire foarte complexa, fiind reprezentati de 3 grupe:

-muschiul constrictor dorsal, inserat In regiunea otica si la marginea superioara a palato-patratului. Din el se desprind, la unele specii, muschiul spiracular care intra In alcatuirea muschiului pleoapei si muschiul ridicator al palato-patratului;

-muschiul adductor al mandibulei, inserat pe palato-patrat si pe maxilarul inferior; poate participa si el la miscarea pleoapei. In acest sistem adductor intra si muschiul preorbital;

-muschiul constrictor ventral (intermandibularul), situat Intre maxilele inferioare.La holocefali, chondrosteeni, holostei si dipnoi se observa o reducere pana la disparitie

a unora dintre muschii de la Squalidae, o dezvoltare a altora, sau o Inlocuire a lor cu alti muschi pentru efectuarea unor miscari caracteristice fiecarei specii.

5.2.3. Muschii arcului hioid

Partea esentiala a musculaturii acestui arc este reprezentata de muschiul constrictor hioidian de la care deriva diferiti muschi existenti la diferite grupe sistematice. Astfel, la unele specii de Squalidae exista un muschi constrictor simplu Intins Intre tesutul conjunctiv al muschilor dorsali spinali si hiomandibular. La alte specii de Squalidae, ca si la Rajidae,

holocefali, chondrosteeni, holostei etc. exista variante rezultate prin transformarea muschiului constrictor.

La teleosteeni distingem ridicatorul si dilatatorul operculului, adductorul hiomandibularului si adductorul palatinului, iar In regiunea ventrala, muschii hio-hioidieni (Inserati pe hipohiale) si muschii genio-hioidieni (cuprinsi Intre radiile branhiostegale si mandibula) (fig. 5.8.).

 Fig. 5.8. Musculatura cefalica

superficiala la Gadus morhua: 1-muschi adductor mandibular; 2-muschi ridicator al arcului palatinal; 3-dilatator al operculului; 4-osul pterotic; 5-miomerele trunchiului; 6-osul posttemporal; 7-muschi adductor hiomandibular; 8-ridicator si adductor al operculului; 9-osul supracleitral; 10-muschi hio-hioidian; 11-radii branhiostegale; 12-muschi genio-hioidian.

5.2.4. Muschii arcurilor branhiale

Arcurile branhiale sunt actionate de 5 grupe de muschi:

             1-Musculatura

epibranhiala. Este formata la Squalidae dintr-un muschi subspinal inserat pe fata ventrala si posterioara a craniului, pe primele vertebre si pe faringobranhialele primelor doua arcuri, mai multi muschi interbazali care leaga Intre ele faringobranhialele diferitelor arcuri si un muschi retractor dorsal al arcurilor branhiale. Primul muschi se gaseste si la holocefali. Tot la holocefali exista un singur muschi interbazal. La unii teleosteeni este prezent numai retractorul dorsal;             2-Musculatura branhiala propriu-zisa. Este reprezentata la squalide si rajide de muschii constrictori branhiali inserati pe epibranhial si ceratobranhial (ultimul pe centura scapulara) cu rol In ventilatia branhiilor, muschii adductori ai arcurilor, cu aceleasi insertii, cu rol In curbarea arcurilor, muschii dorso-faringieni inserati fiecare pe faringe si epibranhial, cu rol In respiratie si muschiul trapez care porneste din tesutul conjunctiv al musculaturii spinale si se fixeaza pe centura scapulara.            La teleosteeni se gaseste un numar variabil de muschi ridicatori inserati pe oasele otice si pe epibranhiale, muschi dorso-oblici si muschi transversali (uneori uniti, formand muschiul transverso-oblic sprijinit pe al doilea arc branhial), trapezul (la unele specii), adductorii (redusi), transversalii si oblicii ventrali si muschiul faringo-hioidian, prezent la percide si ciprinide, Intins Intre hioid si faringe.             3-Musculatura hipobranhiala craniana. Este formata dintr-un numar variabil de muschi situati la fata ventrala craniana si cuprinsi Intre coracoid si maxilarul inferior denumiti muschi coraco-branhiali (la squalide, rajide si holocefali) sau faringo-claviculari (la holostei, dipnoi si teleosteeni).            La teleosteeni se gaseste un faringo-clavicular intern si unul extern inserati pe cerato-branhialele arcurilor al patrulea si al cincilea si la fata externa a claviculei.             4-Musculatura hipobranhiala spinala. Este reprezentata de coraco-mandibular si coraco-hioidian. Primul este prezent numai la unii selacieni (impar, situat sub intermandibular), la holocefali, chondrosteeni si dipnoi (inserat pe coracoid si clavicula).  Al doilea este prezent la toate grupele (la unele specii este redus). La teleosteeni el uneste clavicula cu urohialul; 

 

            5-Musculatura esofagului. Este reprezentata de constrictorul esofagului cu fibre circulare inserate la squalide pe ultimul arc branhial si pe pericard. La holocefali si teleosteeni se adauga un sfincter al esofagului.           

       5.3. Musculatura centurilor si Inotatoarelor pare

 In acest grup distingem muschii centurii scapulare si ai Inotatoarelor pectorale precum

si muschii centurii pelviene si ai Inotatoarelor ventrale. Pe langa muschii care apartin altor regiuni si care au insertii pe oasele centurii scapulare se gasesc si muschii proprii ai acestei centuri.

La squalide, pe fata externa a claviculei, se insera muschiul latero-scapular (cu rol retractor), iar ventral cu insertii pe coracoid si pe fata anterioara a pectoralei se Intinde un muschi protractor. La holocefali se disting un latero-scapular extern, un ridicator (inserat In urma orbitei), un latero-scapular intern (inserat pe scapulum) si un protractor cu o dispozitie asemanatoare cu cea de la squalide.

La teleosteeni, la centura scapulara se gasesc muschi abductori superficiali si profunzi (inserati pe coracoid si la baza Inotatoarei), muschi extensori (inserati pe cleitrum si la fata externa a primei radii din pectorale), muschi adductori superficiali si profunzi (inserati In unghiul dintre coracoid si cleitrum si pe baza Inotatoarei) si muschi interfilamentosi (situati pe fata ventrala Intre radiile Inotatoarelor).

Muschii centurii pelviene si ai Inotatoarelor ventrale sunt In general redusi la selacieni si holocefali, fixarea sau In unele cazuri mobilitatea Inotatoarelor fiind asigurate de unii din muschii trunchiului inserati In aceasta regiune.

La teleosteeni, pe langa muschii carenali inserati pe centura pelviana (protractori si retractori ai ischionului) se gasesc muschi proprii si anume: abductorii superficiali (inserati la marginea anterioara a ischionului), abductorii profunzi (inserati la marginea ventrala a radiilor), adductorii profunzi (inserati pe partea iliaca) si adductorii superficiali (inserati pe marginea dorsala a radiilor). Abductorii superficiali departeaza Inotatoarele de corp Indreptandu-le In jos, iar cei profunzi departeaza Inotatoarele Intre ele. Adductorii profunzi ridica Inotatoarele de-a lungul corpului rasfirand radiile, iar cei superficiali trag Inapoi Inotatoarele (fig. 5.9.).

 Fig. 5.9. Musculatura inotatoarelor: A-pectorale, B-ventrale.

 

5.4. Locomotia pestilor Pestii sunt organisme acvatice perfect adaptate la functia locomotorie. Se cunoaste ca

In filogenia si ontogenia acestor animale  factorul principal In determinarea formei generale a corpului l-a constituit nevoia de a se deplasa In conditiile mediului acvatic.

Marea majoritate a speciilor de pesti se deplaseaza prin Inot, supunandu-se strict legilor hidrodinamicii care intervin In deplasarea diferitelor corpuri In interiorul fluidelor. Observand deplasarea unui peste cu aspect serpentiform, vom vedea ca In partea cea mai anterioara a corpului se formeaza o bucla ce se deplaseaza de la cap catre coada. Pe masura deplasarii, bucla se mareste terminandu-se la extremitatea posterioara printr-o curbare larga laterala a Inotatoarei caudale. Dupa ce o bucla porneste din regiunea anterioara, o alta cu acelasi

caracter crescand Ii va lua locul, fenomenul reInoindu-se neIntrerupt. Asistam prin urmare la o adevarata miscare ondulatorie a corpului In care undele Isi maresc progresiv In sens antero-posterior amplitudinea (fig. 5.10.).

Ficare unda pe corpul pestelui capteaza o masa de apa pe care o refuleaza creând In acest fel o forta de propulsie. Din cauza cresterii progresive a amplitudinii undelor, se Inregistreaza o accelerare progresiva a particulelor de apa refulate, conditie ideala In realizarea fiziologica economica a efectului propulsor.

 

 Fig. 5.10. Locomotia la anghila (sus) si felul de propagare a undei                                 locomotorii In lungul corpului.  In acest fel, prin efortul Intregii musculaturi laterale, corpul pestelui este Impins Inainte

cu o viteza cu atat mai mare cu cat frecventa miscarilor ondulatorii este mai mare.Desi mai putin vizibila, miscarea ondulatorie a corpului se desfasoara In timpul

deplasarii si la pestii cu corpul mai robust (ex. crapul). La acesti pesti, capul si regiunile anterioare ale trunchiului, In general mai masive, sunt balansate succesiv lateral, supuse deci unor oscilatii de o anumita amplitudine.

Musculatura laterala, alcatuita din miomere capabile fiecare de contractii independente, poate interveni In realizarea schimbarilor de directie In timpul deplasarii.  Prin contractia diferitelor mase musculare corpul poate fi In Intregime sau partial curbat In diferite planuri, rezultand In acest fel asimetrii ale actiunilor propulsive si deci schimbari ale sensului de deplasare.

In locomotia pestelui ca elemente secundare, intervin Inotatoarele si carenele laterale din regiunea caudala. Carenele, de exemplu, servesc la imobilizarea acestei regiuni. Joaca rol de stabilizatori si contribuie la reducerea vartejurilor de apa In timpul deplasarii.

Cu exceptia caudalei, care participa activ la efectul propulsor, celelalte Inotatoare joaca numai rol de frane, stabilizatori sau schimbatori ai directiei de deplasare. Interventia celorlaltor Inotatoare se constata mai ales In timpul stationarii pestelui sau la viteze mici de deplasare cand sunt larg desfacute. La viteze mari de deplasare Inotatoarele sunt lipite de corp pentru a nu diminua din efectul propulsor. Pectoralele si ventralele au importanta In schimbarile de directie In timpul deplasarii, pot stopa mersul Inainte (Indeosebi pectoralele care au o centura mai puternica), pot determina miscarea Inapoi a corpului, de asemenea intervin In mentinerea echilibrului. Dorsala si anala asigura In buna masura miscarea de Inaintare a pestelui, de deplasare a lui In sus sau In jos si numai partial Indeplinesc rolul de stabilizatori.

Din cele mentionate, rezulta rolul principal al corpului In locomotia pestilor. Capacitatea de Indoire mai mult sau mai putin accentuata a corpului depinde fireste de structura lui. Pestii cu un numar mai mare de vertebre Isi pot Indoi corpul mai puternic decat cei cu mai putine vertebre. Pestii cu solzi mici Isi pot de asemenea Indoi corpul cu mai mare usurinta decat cei cu solzi mari.

Exista cazuri In care functia locomotorie este preluata In principal de Inotatoare si nu de corp.  Astfel, la unele specii propulsia este asigurata prin miscarile ondulatorii sau neondulatorii ale Inotatoarelor. De exemplu, la rajide si dasiatide pectoralele au o dezvoltare foarte mare fiind In timpul deplasarii sediul unor miscari ondulatorii cu amplitudine crescanda

care strabat continuu Inotatoarele In sens antero-posterior, realizandu-se In acest mod un fel de zbor submarin (fig.5.11.).

  Fig. 5.11. Inotul prin miscari

ondulatorii ale pectoralelor de Raja. 

In legatura cu locomotia, mai este de considerat deplasarea unor specii prin zbor. La pestii zburatori, zborul s-a elaborat ca o adaptare de protectie, care le da posibilitatea sa se salveze de urmarirea rapitorilor. Pestele zburator, Exocoetus volitans, se poate mentine In aer cca. 10 secunde si parcurge In acest timp o distanta de pana la 100 m si chiar mai mult. De fapt acesta nu

este un zbor propriu-zis ci un fel de planare. La acesti pesti Inotatoarele pectorale sunt foarte dezvoltate si Indeplinesc aceeasi functie ca si aripile unui avion sau planor, cu roluri de planuri portante. Motorul principal care imprima viteza initiala In timpul zborului este caudala si In primul rand lobul ei inferior.

 

5.5. Organele electrice la pesti In seria pestilor exista circa 250 de specii din genurile Electrophorus, Malapterurus,

Mormyrus, Torpedo, Raja etc., care poseda organe specializate pentru producerea de energie electrica. Aceste organe au rezultat prin transformarea tesutului muscular sau glandular, ele fiind amplasate imediat sub tegument, In regiunea anterioara sau posterioara a corpului. Sunt de obicei perechi situate simetric fata de  axul longitudinal al corpului (fig.5.12.).

 Fig.

5.12. Localizarea organelor electrice la Electrophorus (A); Malapterurus (B) si

Torpedo (C). Forma lor este

diferita de la o specie la alta (fusiforma, reniforma, cilindrica sau paralelipipedica). Dimensiunile organelor electrice sunt de asemenea variabile dupa specia si varsta pestelui, ele fiind cu atat mai mari cu cat puterea de descarcare este mai mare. Greutatea organului raportata la greutatea totala a corpului reprezinta 1/2,66 la Electrophorus, 1/3,55 la Malapterurus si 1/3,46 la Torpedo.

Organul electric se recunoaste dupa consistenta sa redusa, fiind alcatuit dintr-un tesut

cu aspect gelatinos, opalescent, de culoare albastruie sau roza, Inconjurat de un strat subtire de tesut conjunctiv. Este In contact cu celelalte tesuturi care-l Inconjoara (muschi, oase sau cartilagii).

Sectionand transversal un organ electric se constata ca el este alcatuit la majoritatea speciilor, dintr-un numar de prisme sau coloane verticale, situate alaturat si legate Intre ele prin pereti de tesut conjunctiv. Din acesti pereti conjunctivi pornesc transversal catre interior mai multe septumuri foarte fine care delimiteaza In prisma o serie de compartimente. In fiecare compartiment al prismei se afla o electroplaca (fig.5.13).

  

Fig. 5.13. Prismele electrice de la TorpedoA-vedere laterala a unui grup de prisme; B-sectiune transversala prin prisma; 1-nervii ce vin la placa; 2-vase sangvine; 3-partea centrala a placii electrice; 4-pereti de tesut conjunctiv.

 Electroplaca constituie elementul functional fundamental al organului electric. Ea este o

formatiune cu aspect obisnuit lamelar Inconjurata cu o membrana denumita electrolama. Dispozitia acestor placi aminteste structura pilei lui Volta, In care alterneaza discuri de zinc si de cupru. Numarul prismelor si respectiv al electroplacilor variaza de la o specie la alta. Astfel, la Mormyrus si Gymnarchus fiecare organ electric este format dintr-o singura coloana In care pot fi numarate 120-200 electroplaci; la Torpedo, organul electric cuprinde circa 400 prisme cu pana la 200.000 de electroplaci.

La unele specii electrofore, structura organului electric difera de cea descrisa mai sus. Asa de exemplu la genul Malapterurus, electroplacile, de dimensiuni mai reduse, nu sunt dispuse In prisme sau coloane, iar la unele specii din familia Gymnotidae locul electroplacilor este luat de electrotuburi, rezultate prin transformarea particulara a unor fibre nervoase motorii.

Inervatia organelor electrice este asigurata de nervii ce provin din radacinile anterioare ale maduvei spinarii. Patrunse In spatiile interlamelare ale prismelor, ramurile nervoase se termina pe una din fetele fiecarei electroplaci. Fata electroplacii care primeste terminatiile nervoase este electronegativa, In timp ce fata opusa lipsita de terminatii nervoase si care constituie polul vegetativ al electroplacii, este electropozitiva. In aceasta parte vin vasele de sange. Bipolaritatea electrica a electroplacilor apare numai In timpul activitatii lor cand una din fete (cea electropozitiva) capata pentru un timp un potential mai ridicat decat fata opusa.

Energia electrica eliberata de fiecare electroplaca este foarte slaba, iar tensiunea curentului electric produs nu depaseste curentul de actiune al nervului sau muschiului. Însa, deoarece electroplacile organului electric sunt conectate Intre ele ca Intr-o baterie electrica si din cauza ca impulsurile de la centrii nervosi vin la toate electroplacile aproape In acelasi timp, se realizeaza, dupa vointa animalului, o descarcare simultana a tuturor elementelor functionale ale organului electric. Rezulta In acest fel descarcari foarte puternice cu actiune nociva asupra muschilor, nervilor si centrilor nervosi ai altor animale. Curentul electric rezultat ajunge pana la 600 volti la Gymnotus, pana la 450 volti la Malapterurus, pana la 220 volti la Electrophorus electricus, pana la 45 volti la Torpedo marmorata si pana la 4 volti la specii din genul Raja. Descarcarile organelor electrice sunt scurte si au caracter ritmic, ele fiind influentate de o serie de factori ca starea fiziologica a animalului, temperatura mediului ambiant etc.

Organele electrice servesc pestilor atat ca arme de aparare cat si ca arme de atac. Efectul activitatii organelor electrice este resimtit de celelalte animale, de obicei atunci cand acestea ating corpul pestelui electrofor In doua puncte. Uneori, cand circuitul electric se

Inchide prin pamant, este suficienta atingerea pestelui electrofor Intr-un singur punct al tegumentului. Sunt si situatii In care efectul descarcarilor este resimtit de la oarecare distanta, deoarece In jurul pestelui electrofor se realizeaza un camp electric (broasca, de exemplu, resimte descarcarile electrice ale speciilor din genul Gymnotus de la distante de peste 1 m).

La pestii electrofori, se constata o rezistenta relativa fata de propria descarcare, oricat de puternica ar fi aceasta. In mediul acvatic, In timp ce victimele sufera sub influenta curentului produs contractii tetanice, la pestii electrofori se constata numai usoare contractii locale. In afara apei Insa, pestii electrofori resimt mai puternic actiunea propriului curent electric deoarece, In acest caz, curentul In loc sa treaca In apa traverseaza corpul pestelui (pot fi observate In aceste cazuri contractii scurte, violente).

In general, toti pestii cu organe electrice sunt putin mobili si slab Inotatori. La ei, energia potentiala, In loc sa se transforme In miscare, se transforma In energie electrica.