curs i - acquis si institutii

Curs I – Acquis comunitar, procesul de adoptare

Cursul I

ACQUIS-UL COMUNITAR, PROCESUL DE ADOPTARE

Introducere

Uniunea Europeana este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a început în anul 1951, între şase ţări europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda). După cincizeci de ani şi şase valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda si Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania si Portugalia; 1995: Austria, Finlanda si Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria, 2007: România şi Bulgaria), Uniunea Europeana are astăzi 27 de state membre şi se pregăteşte pentru a şaptea extindere, Turcia şi Croaţia fiind ţări candidate cu care negocierile de aderare au început.

În UE nu există o majoritate, ci numai minorităţi. În ciuda diferenţelor dintre acestea, la baza întregii construcţii europene a stat voinţa de a lucra împreună. Pe baza convingerii că în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional, s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre. Existenţa acestor politici comune conferă unicitate Uniunii Europene, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene. Misiunea UE este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport principiul solidarităţii.

În ciuda existenţei la nivel mondial a unui cadru bine dezvoltat în ceea ce priveşte standardele internaţionale de siguranţă pe mare şi de protecţie a mediului marin – cadru realizat în principal de Convenţiile internaţionale adoptate sub egida Organizaţiei Maritime Internaţionale (IMO) şi a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (ILO) - multe state şi armatori continuă să încalce regulile, punând în pericol echipajele şi mediul şi beneficiind de pe urma concurenţei neloiale. Astfel a apărut necesitatea creări unei politici comune, unitare la nivel european privind siguranţa maritimă şi a mediului marin.

Accidentele navelor pentru transportul produselor petroliere Erika şi Prestige în apropierea ţărmurilor Uniunii Europene au ajutat la conştientizarea riscurilor legate de transporturile maritime şi au determinat Comisia să adopte o serie de măsuri preventive, grupate în aşa numitele pachete legislative Erika I si II, pentru a reduce riscurile de producere a poluărilor accidentale de către nave. De asemenea, a fost înfiinţată Agenţia

1

http://www.imo.org/

http://www.imo.org/

http://www.emsa.europa.eu/end173.html

http://www.ec.europa.eu/transport/maritime/safety/2000_erika_en.htm

http://www.ilo.org/


Europeană pentru Siguranţă Maritimă (EMSA), responsabilă cu îmbunătăţirea, propunerea şi aplicarea de reguli ale Uniunii Europene în materie de siguranţă maritimă.

Pachete legislative Erika I şi II s-au dovedit a fi insuficiente. După ce nenumărate pete de petrol au devastat coastele Europei în ultima decadă, Comisia încearcă să îmbunătăţească siguranţa maritimă atât prin prevenirea accidentelor şi poluării, cât şi printr-un mai bunul control al efectelor acestora. Propunerile legislative ale Comisiei încearcă, de asemenea, să îmbunătăţească siguranţa pasagerilor şi a echipajelor în faţa riscurilor de accidente şi a atacuri teroriste. Astfel, la 23 Noiembrie 2005, Comisia a adoptat al treilea pachet de propuneri legislative pentru siguranţa maritimă (Erika III).

Acest pachet este pe deplin în acord cu obiectivele strategice al Comisiei pentru perioada 2005- 2009, din moment ce, prin stabilirea viziunii sale « Europa 2010, un parteneriat pentru reînnoirea Europei - prosperitate, solidaritate şi securitate », Comisia a subliniat că un aspect esenţial al calităţii vieţii este o politică care să administreze şi să reducă riscurile cu care sunt confruntaţi oamenii, cum ar fi riscurile accidentelor pe mare.

1. Acquis-ul comunitar

Acquis-ul comunitar reprezintă totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea instituţiilor Uniunii Europene, acţiunile şi politicile comunitare, respectiv ansamblul de drepturi şi obligaţii comune ce se aplică tuturor Statelor Membre.

Acquis-ul comunitar sau patrimoniul comunitar reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii comune ce unesc Statele Membre în cadrul Uniunii Europene. Se află într-o evoluţie permanentă şi cuprinde:

- conţinutul, principiile şi obiectivele politice ale Tratatelor;- legislaţia adoptată în aplicarea tratatelor şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie;- măsurile adoptate în domeniul politicii externe şi de securitate comune;- măsurile adoptate în domeniul justiţiei şi a afacerilor interne;- acorduri internaţionale încheiate de către Comunitate şi de către Satele Membre

între ele în domeniile de activitate ale Uniunii.Acquis-ul comunitar cuprinde nu numai dreptul comunitar propriu-zis, ci şi toate

actele adoptate în cadrul pilonilor doi şi trei ai Uniunii Europe (politica externă şi de securitate comună şi cooperarea poliţienească şi juridică în materie penală) şi, în primul rând, obiectivele comune stabilite prin tratate.

Statele candidate trebuie să adopte acquis-ul comunitar înainte de a adera la Uniunea Europeană. Excepţiile şi derogările de la acquis se acordă numai în situaţii excepţionale, nominal, şi sunt limitate ca arie de aplicabilitate.

Uniunea s-a angajat să menţină în vigoare acquis-ul comunitar în integritatea sa şi să-l dezvolte în continuare. Revenirea la o etapă deja parcursă este exclusă.

În prezent, în perspectiva aderării a noi state, Comisia Europeană şi ţările candidate examinează conformitatea legislaţiei acestora din urmă cu acquis-ul comunitar.

2

http://www.emsa.europa.eu/end173.html


2. Ierarhia normelor comunitare

Acquis-ul comunitar – reprezintă totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea instituţiilor UE, acţiunile şi politicile comunitare, respectiv ansamblul de drepturi şi obligaţii comune ce se aplică tuturor Statelor Membre ale UE, prin:

- Legislaţia comunitară primară – cadrul constituţional al UE, cuprinzând conţinutul, principiile şi obiectivele politice prevăzute în tratatele de instituire a UE, inclusiv tratatele privind aderarea noilor membri;

- Legislaţia comunitară secundară – toate instrumentele juridice adoptate de organizaţiile UE, care au ca scop aplicarea prevederilor tratatelor de instituire şi a cadrului constituţional prin directive, regulamente, decizii şi hotărâri obligatorii, şi de asemenea prin recomandări, opinii, declaraţii, rezoluţii, hotărâri-cadru etc.

Instrumentele juridice comunitare sunt instrumentele de care dispun instituţiile comunitare pentru a-şi îndeplini sarcinile în conformitate cu Tratatul de constituire a Comunităţii Europe, cu respectarea în acelaşi timp a principiului subsidiarităţii.

Acestea sunt următoarele:- regulamente: acte normative comunitare adoptate de către Consiliul UE şi

Parlamentul European. Aplicarea lor are caracter general şi obligatoriu în întregime şi în toate elementele sale, în toate Statele Membre UE;

- directive: instrumente pentru transpunerea legislaţiei adoptat de către Consiliul UE sau Comisia Europeană şi care se adresează, în principiu, unuia, unora sau tuturor Statelor Membre, ca procedură a procesului juridic indirect, indicând numai rezultatul la care trebuie să se ajungă, şi lăsând la latitudinea autorităţilor naţionale competente să utilizeze formele şi mijloacele necesare pentru a realiza conformitatea între legislaţia naţională şi cea comunitară;

- decizii: instrumente privind aplicarea administrativă obligatorie a legislaţiei comunitare (în întregime şi în toate elementele sale, nu numai în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie obţinut), prin care se stabileşte, pentru unul sau mai multe state, un obiectiv a cărui realizare implică adoptarea anumitor măsuri la nivel naţional, cu efect internaţional;

- recomandări şi opinii – nu constituie surse ale legilor comunitare, nu au un efect juridic obligatoriu, sunt folosite orientativ în elaborarea legislaţiei naţionale.

3


Tip Act RO Obli-gatoriu

Ge-neral

Indivi-dual

Pt. Stat

Pt. Individ

Implemen-tare

Direct Aplica-bil

Regulament DA DA NU DA DA NU DADirectivă DA NU DA DA NU DA NUDecizie DA NU DA DA DA NU DARecomandare NU DA DA DA DA NU NUOpinie NU DA DA DA DA NU NU

3. Rolul instituţiilor europene în adoptarea acquis-ului

3.1. Comisia Europeană

Profilul Comisiei a evoluat în cursul anilor. În opinia părinţilor fondatori, Comisia consta dintr-un grup limitat de „tehnocraţi”, respectiv experţi profesionişti, numiţi de guvernele lor, dar servind în mod exclusiv intereselor europene. Aceşti comisari ar putea fi comparaţi cu guvernatorii băncilor centrale, numiţi de guvernele lor, păstrând însă o distanţă critică faţă de acestea. Deşi nealeşi, legitimitatea lor provenea din calitatea procesului decizional şi a politicilor elaborate.

Această filozofie este încă valabilă, dar dimensiunea organizaţiei a fost modificată în urma extinderii Uniunii. Fiecare dintre cele 27 State Membre este reprezentat în Comisie. Totuşi luarea deciziilor se face colectiv. Mai mult, un personal de funcţionari publici înalt calificat sprijină acest colegiu de comisari. Împărţită în direcţi generale, această birocraţie este braţul operativ al UE.

Totuşi, Comisia nu este un guvern în sensul tradiţional. Rolul său se concentrează pe funcţiile de pregătire şi propunere a politicilor, precum şi de punere în aplicare a acestora. Luarea propriu-zisă a deciziilor ţine de Statele Membre, cel mai des în interacţiune cu Parlamentul European. Cu alte cuvinte, dacă dinamica procesului de formulare a politicilor intră în sarcina Comisiei, guvernele Statelor Membre şi Parlamentul European sunt factorii decizionali finali.

O altă funcţie a Comisiei este aceea de a veghea la respectarea tratatelor UE, astfel încât legislaţia UE să fie corect aplicată de către Statele Membre, iar toţi cetăţenii şi participanţii la Piaţa Comună să poată beneficia de condiţii unitare.

Cea de a treia funcţie a Comisiei este aceea de organ executiv al Uniunii, având responsabilitatea implementării şi coordonării politicilor. Una dintre atribuţiile sale executive constă în gestionarea bugetului anual al Uniunii şi a Fondurilor Structurale, al căror principal scop este de a elimina decalajele economice dintre zonele mai bogate şi cele mai sărace ale Uniunii.

4


3.2. Consiliul European

În contrast cu Comisia, devotată intereselor „europene”, se consideră că Statele Membre promovează interesele naţionale. Consiliul de Miniştrii şi Consiliul European sunt reprezentanţii supremi ai statelor constitutive ale Uniunii. Acestea sunt numite „stăpânii tratatelor”, deoarece toate aranjamentele de bază se fondează pe consensul lor. Astfel, rolul principal al Consiliului European este definit de art. 4 al dispoziţiilor comune din tratatul UE: ”Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi îi defineşte orientările politice generale”.

Spre deosebire de Parlamentul European, Consiliu, Comisie, Curtea de Justiţie şi Curtea de conturi, Consiliul European nu este din punct de vedere juridic o instituţie a Comunităţii Europene. Cu toate acestea el joacă un rol important în toate domeniile de activitate ale UE.

Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guverne ai celor 27 de State Membre ale UE şi Preşedintele Comisiei Europene. Nu trebuie confundat cu Consiliul Europei care este un organism internaţional sau cu Consiliul Uniunii Europene (care este format din miniştrii ai celor 27 de State membre).

Lucrările Consiliului European sunt găzduite de Statul Membru care asigură preşedinţia Consiliului şi participă la viaţa politică şi evoluţia UE prin întâlniri organizate cel puţin de două ori pe an (de obicei în lunile iunie şi decembrie). Din 2002 şi în conformitate cu tratatul de la Nisa, ce puţin un Consiliu European per preşedinţie se ţine în Bruxelles. După extinderea Uniunii se aşteaptă ca toate întâlnirile Consiliului European să aibă loc la Bruxelles.

3.3. Consiliul Uniunii Europene

În baza tratatului de constituire a Comunităţii Europene, Consiliul Uniunii Europene are următoarele responsabilităţi:

- este organul legislativ al Comunităţii; în rezolvarea unei game largi de probleme comunitare îşi exercită această putere legislativă împreună cu Parlamentul European;

- coordonează politica economică generală a statelor membre;- încheie în numele Comunităţii, acorduri internaţionale;- împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară care adoptă

bugetul Comunităţii.În baza tratatului privind Uniunea Europeană,

- adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică a politicii externe şi de securitate comună, pe baza orientărilor generale ale Comunităţii;

- coordonează activităţile Statelor Membre şi adoptă măsurile necesare cu privire la cooperarea poliţienească şi juridică în materie penală.

5


Consiliul este asistat de către un Secretar general, care pregăteşte şi asigură buna funcţionare a lucrărilor Consiliului la toate nivelurile.

3.4. Parlamentul European

Competenţele Parlamentului European pot fi comparate cu cele ale parlamentelor din sistemele politice democratice. Acestea cuprind următoarele funcţii:

- Control: discuţii politice şi supraveghere bugetară. La limită, poate fi retrasă încrederea acordată Comisiei Europene, determinând demisia acesteia;

- Legislaţie: este implicat în elaborarea legislaţiei europene, chiar dacă prin proceduri diferite în funcţie de subiect (de la consultare, la cooperare şi concluzie);

- Putere bugetară: bugetul UE trebuie stabilit de Consiliu şi Parlament;- Aviz conform: acordurile cruciale, precum acceptarea unor noi state membre şi

numirea preşedinţilor şi membrilor Comisiei Europene, trebuie acceptate de Parlament.O dată pe lună au loc sesiuni plenare la Strasbourg, în timp ce reuniunile pe

comisii şi grupuri parlamentare au loc la Bruxelles, două săptămâni pe lună.Deşi membrii Parlamentului European sunt aleşi în circumscripţiile naţionale (sau

subnaţionale) printr-un sistem proporţional, pentru un mandat de 5 ani, aceştia nu reprezintă în primul rând interesele naţionale, ci interesul european în ansamblu. De aceea, grupurile politice nu sunt naţionale, ci mai curând ideologice.

3.5. Curtea de justiţie

Curtea de justiţie are sediul în Luxemburg şi şi-a construit de-a lungul anilor o reputaţie solidă, nu numai în privinţa soluţionării disputelor juridice, dar şi în domeniul interpretării autoritare a dreptului european. Nu trebuie uitat faptul că aplicarea zilnică a legii este în primul rând responsabilitatea instanţelor şi agenţiilor naţionale. Astfel că judecătorii „naţionali” consultă adesea Curtea de Justiţie înainte de emiterea verdictului.

În urma cauzelor aduse în faţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg şi a interpretărilor date la cererea instanţelor naţionale, s-a dezvoltat o întreagă „jurisprudenţă”, un corpus consistent de drept european care suplimentează tratatele. Cel mai bine cunoscut exemplu al impactului Curţii de justiţie asupra înţelegerii de sine a UE este principiul conform căruia dreptul european are prioritate (supremaţie) asupra dreptului naţional. Această decizie a Curţii a fost integrată ca principiu de bază în tratatul Constituţional.

Aşadar, Cutea de justiţie nu este numai formal o instituţie a UE. Este un factor principal, dată fiind vigilenţa sa constatată în aplicarea statului de drept şi contribuţia sa la formarea unui cadru juridic consistent.

6


3.6. Avocatul poporului european

Poziţia avocatului poporului european a fost creată prin Tratatul privind Uniunea Europeană (Maastricht, 1992). Avocatul poporului acţionează ca un intermediar între cetăţeni şi autorităţile UE. El este împuternicit să primească şi să investigheze plângeri de la cetăţenii UE, oameni de afaceri şi organizaţii, şi de la oricine este rezident sau are compania înregistrată într-un stat al UE.

Avocatul poporului este ales de către Parlamentul European pentru o perioadă de 5 ani, care corespunde unui mandat legislativ al Parlamentului. Nikiforos Diamandouros, avocatul poporului naţional al Greciei, a luat în primire postul de avocat al poporului European in aprilie 2003 şi a fost re-ales în ianuarie 2005 pentru o perioadă de 5 ani.

Avocatul poporului European ajută la descoperirea „proastei administrări” în instituţiile şi organismele UE. „Proasta administrare” înseamnă slaba administrare sau eşecul acesteia – cu alte cuvinte, când o instituţie eşuează în acţionarea conform legii sau eşuează în respectarea principiilor bunei administrări ori încalcă drepturile omului. Câteva exemple sunt:

- lipsa corectitudinii;- discriminare;- abuz de putere;- lipsa sau refuzul informaţiei;- întârzieri nejustificate;- proceduri incorecte.

Avocatul poporului desfăşoară investigaţii ca urmare a unei plângeri sau din proprie iniţiativă. El acţionează complet independent şi imparţial. Nu acceptă sau solicită instrucţiuni de la nici o organizaţie sau guvern.

4. Cum ia UE decizii

Luarea deciziilor la nivelul UE implică diferite instituţii europene, în particular- Comisia Europeană- Parlamentul European- Consiliul Uniunii Europene.În general, Comisia Europeană este cea care propune noua legislaţie, iar

Parlamentul şi Consiliul cele care adoptă legile. De asemenea sunt implicate şi alte instituţii şi organisme.

Regulile şi procedurile conform cărora UE ia decizii sunt stabilite în tratate (procedura de codecizie este prevăzută de art. 251 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană, în anexă). Orice propunere pentru o nouă lege europeană este bazată pe un articol specific al tratatului, la care se face referire ca fiind „baza legală” a propunerii.

7


Aceasta determină procedura legislativă care trebuie urmată. Principalele 3 proceduri sunt „consultare”, „consimţământ” şi „co-decizie”.

4.1. Consultarea

Conform procedurii de consultare, Consiliul consultă Parlamentul, ca şi Comitetul Social şi Economic European şi Comitetul Regiunilor. Parlamentul poate:

- aproba propunerea Comisiei;- respinge;- sau cere amendamente.Dacă Parlamentul cere amendamente, Comisia va lua în considerare toate

schimbările sugerate de Parlament. Dacă este acceptata oricare dintre aceste sugestii, va fi trimisă Consiliului o propunere de amendament.

Consiliul examinează propunerile de amendamente şi fie le adoptă sau le amendează în continuare. În această procedură, ca şi în toate celelalte, dacă Consiliul amendează o propunere a Comisiei, aceasta trebuie să fie unanimă.

4.2. Consimţământul

Această procedură constă în obţinerea de către Consiliu a consimţământului Parlamentului European înainte ca deciziile foarte importante să fie luate.

Procedura este aceeaşi ca şi în cazul consultării, cu excepţia faptului că Parlamentul nu poate amenda o propunere: o poate doar accepta sau respinge. Acceptarea („consimţământul”) cere o majoritate absolută a voturilor.

4.3. Co-decizia

Procedura de co-decizie (Articolul 251 al Tratatului CE, fostul Articol 189b) a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht. Ea permite Parlamentului European să adopte instrumente legislative împreună cu Consiliul UE. În practică, aceasta a dus la sporirea puterilor legislative ale Parlamentului în următoarele domenii: libera circulaţie a forţei de muncă, dreptul de stabilire a reşedinţei, serviciile, piaţa interna, educaţia (măsuri stimulative), sănătatea (măsuri stimulative), protecţia consumatorului, reţelele trans-europene (linii directoare), mediul înconjurător (program general de acţiune), cultura (măsuri stimulative) şi cercetarea (program cadru).

Tratatul de la Amsterdam a simplificat procedura de co-decizie, care astfel a devenit mai rapida, mai eficientă şi mai transparentă. In plus, ea a fost extinsă la noi domenii cum ar fi excluderea socială, sănătatea publică şi combaterea fraudei.

Sistemul de luare a deciziilor UE a evoluat de-a lungul ultimei jumătăţi de secol. Iniţial el a fost proiectat pentru o comunitate cu numai 6 naţiuni. Acum UE are 27 de

8


State Membre şi numărul acestora va creşte în anii următori. Aşadar sistemul de luare a deciziilor necesita simplificări şi adaptări. Pentru a evita paralelismele, funcţie de domeniu, deciziile vor fi luate prin votul majorităţii calificate, votul majorităţii simple sau prin unanimitate de voturi.

Procedura de codecizie se aplica în acele domenii pentru care legislaţia este adoptata în comun de Parlamentul European şi, respectiv, Consiliu. În vasta majoritate a cazurilor, Consiliul decide cu majoritate calificată. Se aplica mai ales în cazul următoarelor domenii:

- competitivitate; - mediu; - ocuparea forţei de munca; - politica sociala; - sănătate şi protecţia consumatorului; - transporturi, telecomunicaţii şi energie; - educaţie, tineret si cultura;- agricultura si pescuit.

Din aceasta cauza dosarele de co-decizie sunt pregătite, în marea majoritate, de COREPER 1 (partea I).

4.3.1. Prima lectura a Parlamentului European şi, respectiv, a Consiliului (nu are limita de timp)

Circa 50 % din legislaţia se adopta în prima lectură a procedurii de co-decizie. Comisia prezintă propunerea de act normativ şi o transmite simultan Consiliului şi

Parlamentului European, care o analizează în paralel. În Consiliu se analizează propunerea de act normativ în cadrul grupurilor de lucru formate din experţi guvernamentali din statele membre şi prezidate de către delegaţia statului care deţine Preşedinţia.

În Parlamentul European este numit un raportor care pregăteşte un proiect de prima opinie. Proiectul este discutat şi amendat în Comisia Parlamentară de resort şi apoi dezbătut în plen, unde trebuie să fie adoptat cu majoritatea simpla (= 50% + 1 din MPE prezenţi). Se adopta Opinia Parlamentului European (prima lectura a Parlamentului European).

Opinia este trimisa Consiliului, care, în cadrul primei lecturi a Consiliului :- o accepta → actul normativ este adoptat de Consiliu şi trimis Preşedinţilor şi

Secretarilor generali ai Consiliului şi Parlamentului European, iar apoi publicat în Jurnalul Oficial.

sau

9


- o respinge → atunci Consiliul trebuie să adopte o Poziţie Comuna. Aceasta va reprezenta documentul pe care se va desfăşura cea de-a doua lectura a Parlamentului European.

Încă din aceasta etapă, în scopul accelerării adoptării actului legislativ şi evitării ajungerii la o a doua lectură, au loc mai multe reuniuni informale între Preşedinte şi raportorul Parlamentului European pentru armonizarea poziţiilor şi favorizarea ajungerii la un acord între Consiliu şi Parlamentul European (care se poate finaliza prin acceptarea de către Consiliu a Opiniei Parlamentului European, negociată/agreată în prealabil).

Există posibilitatea ca prima lectură în cadrul Consiliului să fie terminată înainte de adoptarea Opiniei Parlamentului European. În astfel de condiţii, documentul Consiliului se numeşte „general approach”, titulatura utilizată pentru a permite ca, formal, Opinia Parlamentului European să fie prima poziţie adoptată.

Este etapa în care poziţiile naţionale au şansele cele mai mari de a fi promovate (atât în cadrul Consiliului cât şi la nivelul Parlamentului European). Poziţia naţionala este însă condiţionată de Opinia Parlamentului European (dacă proiectul se adoptă în prima lectură).

Daca nu este acceptata Opinia Parlamentului European, poziţia naţională este înlocuită de Poziţia Comună a Consiliului, iar interesele specifice urmează a fi promovate doar în raport cu modificările (amendamentele) la Poziţia Comuna.

10


11


4.3.2. A doua lectura

a) A doua lectura a Parlamentului European (limita de timp 3 +1 luni)

A doua lectură în Parlamentul European are loc dacă s-a adoptat, de către Consiliu, Poziţia Comună.

Termenul la care Parlamentul European trebuie să decidă asupra acesteia, în sesiune plenară, care este de 3 luni, de la primirea sa formală. Termenul poate fi extins cu o lună. Termenul este respectat dacă Parlamentul European votează în plen asupra Poziţiei Comune.

În cazul în care Parlamentul European nu ia o decizie în acest interval, Poziţia Comuna se consideră a fi aprobată de către Parlamentul European (se aplica, practic, aprobarea tacită).

Dacă în sesiunea plenară:- Parlamentul European aprobă Poziţia Comună → actul normativ este adoptat în

forma Poziţiei Comune şi trimis secretarilor generali, Preşedinţilor Consiliului şi Parlamentului European, iar apoi publicat în Jurnalul Oficial;

- Parlamentul European respinge Poziţia Comună cu majoritatea absolută a membrilor Parlamentului European, adică 367 voturi (50% + 1 din membri) → actul normativ a fost respins şi procesul legislativ s-a încheiat. Dosarul poate fi reexaminat doar pe baza unei noi propuneri a Comisiei;

- Parlamentul European propune amendamente la Poziţia Comună, votate de către majoritatea absoluta a membrilor Parlamentului European → rezultatul este prezentat Consiliului şi Comisiei. Comisia are obligaţia să elaboreze o opinie asupra amendamentelor.

b) A doua lectura a Consiliului (în limita a 3 +1 luni)

Acest termen începe la data primirii oficiale, la Consiliu, a amendamentelor adoptate la a doua lectura a Parlamentului European, privind Poziţia Comună. Comisia transmite, de asemenea, Consiliului, opinia sa privind amendamentele.

În cazul în care Consiliul: - acceptă în întregime amendamentele Parlamentului European → actul normativ a

fost adoptat în forma Poziţiei Comune amendate şi trimis secretarilor generali, Preşedinţilor Consiliului şi Parlamentului European, urmând a fi publicat în Monitorul Oficial;

- nu sunt acceptate în întregime → atunci se convoacă Comitetul de Conciliere.Concilierea este o procedura constrângătoare, anevoioasă, astfel încât în general

cele doua instituţii încearcă evitarea sa.

12


În consecinţă, ca şi în cazul primei lecturi, şi în această etapă au loc mai multe reuniuni informale între Preşedinte şi raportorul Parlamentului European (sau alţi membri ai Comisiei de specialitate) pentru armonizarea poziţiilor şi favorizarea ajungerii la un acord între Consiliu şi Parlamentul European (care se va finaliza ulterior prin acceptarea fie de către Parlamentul European a Poziţiei Comune, fie prin acceptarea de către Consiliu a tuturor amendamentelor Parlamentului European).

Aceste reuniuni se numesc ”trialoguri informale”, întrucât Comisia participă în mod obligatoriu.

13


4.3.3. Concilierea (in limita a 6 + 2 săptămâni)

Consiliul notifică formal Parlamentul European că nu poate accepta toate amendamentele acestuia la Poziţia Comuna.

Preşedintele Consiliului convoacă împreuna cu Preşedintele Parlamentului European, Comitetul de Conciliere, care se întruneşte în prima sa reuniune formală.

a) Pregătirea concilierii

Termenul de derulare al procedurii de conciliere este de 6 săptămâni de la data primei reuniuni a Comitetului de Conciliere, cu posibilitatea de a fi extins cu încă 2 săptămâni.

Întrucât nu există obligaţia suprapunerii celor două date (a notificării de către Consiliu şi, respectiv, a întrunirii Comitetului de Conciliere), concilierea propriu-zisă este precedată de o serie de contacte informale între cele 3 părţi – Parlamentul European, Consiliu şi Comisie – cunoscute sub denumirea de trialoguri informale.

Trialogurile informale sunt conduse, din partea Consiliului, de Preşedintele COREPER 1, de regula în baza unui mandat COREPER 1. Rezultatele acestor trialoguri sunt prezentate COREPER 1 pentru examinare. Pentru anumite chestiuni, trialogurile pot fi precedate sau urmate de întâlniri de specialitate între Secretariatele celor trei instituţii, la care participă de regulă şi Preşedinţia grupului de lucru.

Trialogurile pot permite obţinerea unui acord încă de la prima reuniune a Comitetului de Conciliere (unde se formalizează acordul convenit în prealabil).

b) Comitetul de Conciliere

Comitetul de Conciliere: - Consiliul este reprezentant, din partea Preşedinţiei, de ministrul care conduce

lucrările formatului competent precum şi, de regulă, de membrii COREPER 1 (au fost însă cazuri când anumite state au fost reprezentate şi la nivel de secretar de stat, pentru a sublinia sensibilitatea chestiunii);

- din partea Parlamentului European participa 27 membri şi 27 locţiitori (ultimii având dreptul să voteze doar în cazul în care membrul grupului politic pe care îl reprezintă este absent). Trei Vicepreşedinţi ai Parlamentului European sunt membri permanenţi al Comitetului de Conciliere şi prezidează pe rând. Ceilalţi 25 membrii ai Parlamentului European sunt numiţi de către grupurile politice din Parlamentul European, însă marea majoritate aparţin Comisiei Parlamentare de resort.

- Comisia este reprezentată, de obicei, de comisarul de resort. Comisia are rolul de a reconcilia poziţiile Parlamentului European şi ale Consiliului.

14


Comitetul de Conciliere este co-prezidat de către un vicepreşedinte al Parlamentului European şi de ministrul statului membru care deţine Preşedinţia.

Pentru ajungerea la un acord este necesara:- majoritatea calificată în cadrul delegaţiei Consiliului (sau chiar unanimitatea

acolo unde este prevăzuta de TEC);şi- majoritatea simplă în cadrul delegaţiei Parlamentului European.Cu puţin înaintea întrunirii Comitetului de Conciliere, cei doi co-preşedinşi şi

comisarul responsabil se întâlnesc în cadrul unui trialog formal pentru o analiză de ansamblu asupra chestiunilor implicate în conciliere şi stabilirea celei mai bune metode de abordare a lor în cadrul întrunirii. Acest trialog e precedat, de regulă, de o reuniune prealabilă a fiecărei delegaţii.

La dispoziţia Comitetului de Conciliere se afla: - propunerea Comisiei;- poziţia Comună a Consiliului;- amendamentele propuse de Parlamentul European şi opinia Comisiei;- un document de lucru comun elaborat de delegaţiile Consiliului si Parlamentului

European care cuprinde două parţi: (a) elementele asupra cărora s-a ajuns deja la un compromis în cadrul

reuniunilor / trialogurilor informale şi (b) punctele nerezolvate încă cu poziţiile de negociere respective (de obicei un

tabel cu 4 coloane).Comitetul de conciliere se întalneşte alternativ, la sediul Consiliului şi al

Parlamentului European. Această regulă alternativă se aplica de la un dosar la altul, precum şi în cadrul fiecărui dosar. Există excepţii de la această regulă din motive organizatorice (disponibilitatea sălilor de întrunire şi/sau a echipelor de interpreţi).

Instituţia care găzduieşte prima întrunire a Comitetului de Conciliere este responsabilă de editarea textului comun şi a scrisorii de trimitere, iar, după adoptarea definitiva a actului legislativ în chestiune de către Parlamentul European şi Consiliu, de semnarea actului legislativ de către Preşedinţii Parlamentului European şi Consiliului, precum şi de publicarea acestuia în Jurnalul Oficial.

Dacă acest Comitet nu reuşeşte să aprobe textul comun în termenul prevăzut, actul propus este considerat a fi fost neadoptat.

4.3.4. A treia lectura (termen limita: 6 + 2 săptămâni)

Dacă Comitetul de Conciliere aprobă un text comun, ambele instituţii au un termen limita de 6+2 săptămâni în care să adopte actul în discuţie, în acord cu textul comun.

15


Perioada de 6 săptămâni, care poate fi prelungită cu încă 2 săptămâni, începe la data aprobării textului comun, care nu corespunde în mod necesar cu data ultimei întruniri a Comitetului de Conciliere, ci cu data semnării de către cei 2 Preşedinţi ai Comitetului, a scrisorii adresate Preşedinţilor Parlamentului European şi Consiliului, scrisoare care conţine textul agreat în comun.

Dacă una dintre instituţii nu adopta actul propus în perioada prevăzută, acesta este considerat ca neadoptat.

16


5. Concluzii

Uniunea Europeană nu este o federaţie, asemenea Statelor Unite, dar nu este nici o organizaţie simplă de cooperare, asemenea Naţiunilor Unite. Ţările care fac parte din Uniunea Europeană sunt independente, păstrându-şi suveranitatea naţională, pe care o folosesc în scopul obţinerii unei puteri şi influenţe intenţionale pe care nu ar fi avut-o individual. În mod practic, statele membre îţi deleagă puterile de decizie, care funcţionează în cadrul instituţiilor pe care le-au creat, astfel încât deciziile în cazul problemelor specifice de interes comun să poată fi luate în mod democratic, la nivel european.

17

curs i - acquis si institutii

Documents