-curs de calificare- -...

SC STRUCTURAL EURO FOND & TRAINING SRL

1

-curs de calificare-Partea I


2

CUPRINSPARTEA I

CAP.I GENERALITĂŢI

CAP.2. NOTIUNI ELEMENTARE DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE A OMULUI1.Celula2.Ţesuturile3.Pielea4.Scheletul5.Musculatura6.Sângele7.Aparatul respirator8.Aparatul cardiovascular9.Aparatul digestiv10.Aparatul urinar

CAP.3. PLANIFICAREA ACTIVITATII PROFESIONALE

CAP.4. ASIGURAREA PERFECTIONARII PROFESIONALE

CAP.5. ASIGURAREA CONDITIILOR IGIENICO-SANITAREA.Intreţinerea si curăţirea locuinţei persoanei asistateB.Asigurarea cu lenjerie curată.C.Măsuri pentru asigurarea unui mediu corespunzător pentru persoana asistataD.Prevenirea infecţiilor prin măsuri de curăţare si dezinfecţie

CAP.6. COMPLETAREA FISEI DE INGRIJIRE

CAP.7. COMUNCAREA LA LOCUL DE MUNCA


3

CAP. I GENERALITĂŢI

Datorită creşterii nivelului de trai, progreselor medicinii, scăderii natalităţii, în ultimele decenii s-aobservat creşterea numerică a populaţiei vârstnice, apărând odată cu aceasta probleme de natură socio-economică, probleme pe care guvernele din diferite ţări încearcă să le rezolve astfel încât persoanelevârstnice să beneficieze de protecţie socială şi medicală. Problemele bătrâneţii, cu variatele ei aspecte şiimplicaţii, se amplifică odată cu prelungirea duratei de viaţă a oamenilor şi cu creşterea necesităţilormedicale, economice, sociale şi psihologice ale acestora.

Bătrâneţea este etapa finală din viaţa fiinţelor, caracterizată prin diminuarea treptată a funcţiilorfiziologice2 vârsta înaintată a unui om, iar Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că este mai bine a sefolosi expresia ”persoană de vârsta a treia” în locul celei de persoană în vârstă, deoarece defineşte concretsectorul de populaţie care a depăşit mijlocul vieţii.

Gerontologia studiază stările normale şi patologice ale oamenilor vârstnici, studiul bătrâneţii subtoate aspectele (biologic, social şi medical), menirea ei fiind aceea a rezolvării mecanismelor proceselor deîmbătrânire şi a esenţei lor.

În 1909, Ignaz Nascher a introdus conceptul de geriatrie, una din ramurile medicinii, care studiazăbolile bătrâneţii, aspectele fiziopatologice ale persoanelor în vârstă precum şi fenomenele ce determinăîmbătrânirea şi modalităţile prin care i se pot atenua efectele.Geriatria este medicina persoanelor în vârstăşi are drept scop prevenirea, supravegherea, terapia bolilor vârstnicilor precum şi readaptarea lor la viaţasocială.Geriatria s-a dezvoltat rapid şi s-a impus ca o ramură a ştiinţelor medicale, mai ales din a douajumătate a secolului XX, perioadă ce a fost numită şi ”epoca omului bătrân”. La aceasta şi-a aduscontribuţia şi explozia demografică, creşterea de cinci ori, în unele ţări, a numărului celor de peste 25 deani. Geriatria a fost definită şi ca o medicină a ”speranţei”, medicului acestei discipline revenindu-i o mareresponsabilitate, aceea a rezolvării numeroaselor patologii ale vârstnicului.

În terapia vârstnicului, o importanţă deosebită o ocupa şi psihogeriatria, astfel că anumitecomportamente disfuncţionale şi diferite funcţii şi procese psihice ce pot fi ameliorate prin psihoterapie,merită a fi luate în calcul de echipa de îngrijire a vârstnicului şi de familia acesteia. Persoana în vârstă esteconfruntată cu o etapă de viaţă nouă şi deci cu o nouă experienţă, de aici şi greutatea sa de a se adapta lapropriile transformări, la noul statut şi rol în familie sau societate. Personalitatea vârstnicului, educaţia,cultura, mediul, anturajul, dispariţia unor persoane dragi din viaţă, sentimentul dispariţiei din conştiinţaaltora, bolile, sentimentul de inutilitate care apare, sunt doar o parte din factorii ce pot avea dreptconsecinţă egoismul, anxietatea socială, depresia, irascibilitatea, conflictualitatea, agresivitatea, labilitateaemoţională.O clasificare curentă a persoanelor în vârstă distinge:•între 65 - 75 ani, perioada de vârstnic;•între 76 - 85 (90) de ani, perioada de bătrân;•peste 85 (90) de ani, marea bătrâneţe sau perioada de longeviv.În afară de această clasificare cronologică, se foloseşte şi o clasificare medicală:• ”îmbătrânirea fiziologică”, armonioasă, în care vârsta cronologică se identifică cu vârsta biologică2• ”îmbătrânirea nefiziologică”, care poate fi- prematură, când incepe de timpuriu, sau-accelerată, când ritruul de îmbătrânire se accelerează la un moment dat (după pensionare, după decesuriîn familie, dupa internări etc). Îmbătrânirea nefiziologică este o îmbătrânire patologică, dar aceasta nuînseamnă că bătrâneţea este o boală.O altă clasificare a persoanelor de vârsta a treia este următoarea:-bătrânii tineri (65-75 de ani) care în principiu prezintă cele mai mici afectări ale funcţiilor şiperformanţelor;- bătrânii medii (75-85 de ani) ;- bătrânii bătrâni, cu vârsta de peste 85 de ani.


4

Văzând aceste clasificări, dar şi ca statistică, este clar că incidenţa bolilor şi dizabilităţilor creştedramatic la bătrânii medii şi, mai ales, la bătrânii bătrâni.Preocuparea pentru starea de sănătate şiproblemele psihosociale ale vârstnicului, revenea până nu demult medicului, care şi el era pregătit în mareparte pentru medicina generală vizând adultul.Astăzi o echipă pluridisciplinară trebuie să vină în întâmpinarea cererilor persoanelor de vârsta a treia, eafiind necesar să cuprindă medicul, asistenta medicală, psihologul, asistentul social, îngrijitorul.Anul 1999 afost declarat anul internaţional al persoanelor de vârsta a treia în încercarea de a sensibiliza comunitateaasupra valorii acestei categorii de vârstă în lume.În ultimul deceniu am fost martorii unei continue fluctuaţiia populaţiei peste 65 de ani, dar cu o creştere semnificativă a populaţiei peste 75 de ani - fenomen denumitîmbătrânire. Acest lucru ar trebui să fie îmbucurător dacă ne gândim că ar trebui să însemne creştereacalităţii vieţii şi a serviciilor medicale. Realitatea este însă că o proporţie remarcabilă are nevoie de serviciisociale care ori nu există, ori nu sunt suficiente din punct de vedere cantitativ sau calitativ.Populaţiavârstnică a globului a crescut de la 200 de milioane în 1935 la peste 200 de milioane în anii 90, procentualajungându-se la 17% în ţările avansate economic, comparativ cu numai 7% în regiunile mai slab dezvoltate.

Cel mai ”vârstnic” continent este Europa, pentru care vârsta medie a populaţiei a fost de 75 de ani,menţinându-se de 1,3-l,4 ori mai ridicată decât cea din restul lumii, iar cel mai ”tânăr” continent este Africa.Conform recensămantului populaţiei din anul 2002, populaţia României se înscrie în procentele globaleprivind structurile populaţiei vârstnice. Populaţia de 60 de ani şi peste, reprezintă 17% din totalul populaţieide aproximativ 23 de milioane, iar cea de 65 de ani şi peste 14%. Un rol important în modificarea raportuluide vârstă il are şi scăderea drastică a natalităţii. Având în vedere că atât îngrijirea vârstnicului, cât mai alescalitatea acestei îngrijiri sunt părți integrante ale politicii de bunăstare şi de sănătate a fiecărei ţări, artrebui ca în acest context profesioniştii chemaţi a se ocupa de această categorie de vârsta să conştientizezefaptul că nu sunt suficiente doar cunoştinţele, ci că acestea ar trebui să fie dublate de o formaţie caritabilă,umanistă, asociată cu sentimente de respect şi afecţiune, ca nu este suficient să hrănim bătrânul sau să-ischimbăm aşternutul, dacă uităm să empatizăm cu el.

În cele mai multe cazuri, persoana vârstnică este o persoană dezavantajată atât prin scăderearesurselor fizice, care nu înseamnă totdeauna boală, dar şi prin scăderea resurselor financiare sau prinprezenţa unui handicap mintal. La noi în ţară, trecerea printr-o perioadă nesfârşită de tranziţie, pare că adescalificat vârstnicul din lupta sa pentru o existenţă decentă, mulţi dintre ei trăind sub pragul de sărăcie,mulţi renunţă la facilităţile confortului (căldură, apă, energie) din cauza veniturilor mici, mulţi sunt ajutaţide instituţiile de ocrotire socială pentru a supravieţui. Durata medie de viaţă în România a scăzut, iarpensia, chiar indexată, nu acoperă taxele şi impozitele împovărătoare; în plus, bătrânii trăiesc sentimentulfrustrant al faptului că, dat fiind numărul lor în creştere în raport cu populaţia activă, ei sunt ”întreţinuţiicelor care azi lucrează”, sintagmă atât de vehiculată în mass-media şi mediile politice din România.Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia 46/91 care include Principiile OrganizaţieiNaţiunilor Unite în favoarea persoanelor vârstnice pentru a putea oferi mai mulţi ani de viaţă celor carene-au dat viaţă. Aceste principii sunt:Demnitatea.Persoanele vârstnice trebuie să poată trai în demnitate şi în siguranţă, libere de exploatare şi neafectate derele tratamente fizice sau mentale. Trebuie să primească un tratament demn, indiferent de vârstă, sex,apartenenţă etnică, incapacitate sau alte condiţii şi să fie valorizate independent de contribuţia loreconomică.Independenţa.Persoanele vârstnice au dreptul să locuiască în propriul domiciliu atât timp cât este posibil; trebuie săbeneficiezedeposibilitateadeatrăi într-unmediusigur;

• trebuiesăaijăacces laprogrameeducativeşideformareadecvată;• trebuie să aijă posibilitatea de a decide când şi unde îşi pot desfăşura activitatea;• trebuie să aijă venituri şi spri-in din partea familiei astfel încât să le fie garantată autoindependenţa.

Autorealizarea.


5

Persoanele vârstnice trebuie să poată beneficia de oportunităţi pentru a-şi dezvolta plenarpotenţialul; trebuie să aijă acces la resursele educative, spirituale şi recreative ale societăţii pentru a-şi puteadezvoltapropriulproiectdeviaţă.Participarea.Persoanelevârstnicetrebuie:• săfiepermanentintegrateînsocietate,• să participe activ la formularea şi aplicarea politicilor care le afectează în mod direct bunăstarea şi să îşi poată împărtăşicunoştinţeleşiabilităţilepersoanelormaitinere;• să poată căuta şi beneficia de oportunităţi pentru a presta servicii în favoarea comunităţii şi să participela acţiuni de voluntariat în poziţii apropiate de interesele şi capacităţile lor• săpoatăformamişcărisauasociaţii.Îngrijirea.

Persoanelevârstnicetrebuie:• săaijăposibilitateadeadispunedeîngrijireafamilieişisocietăţii, înconformitatecusistemuldevalorialfiecăreicomunităţi;• trebuie să aijă acces la serviciile de sănătate care să-i ajute să menţină sau să-şi recupereze un nivel optimdebunăstarefizică,mentalăşiemoţionalăastfel încâtsăprevinăapariţiabolilor;• să aijă acces la servicii sociale şi juridice care să le asigure cel mai ridicat nivel de autonomie, protecţie şiîngrijire;• să aijă acces la medii de îngrijire instituţională care să le ofere protecţie, reabilitare, şi stimulare socială şimentală,• să se poată bucura de drepturile omului şi de libertăţile fundamentale când locuiesc în azile sau alte tipuride instituţii rezidenţiale respectându-li-se demnitatea, credinţa, nevoile şi intimitatea, precum şi dreptul dea participa la funcţionarea centrului şi de a lua decizii referitoare la îngrijire şi la calitatea vieţii sale. Oaltă problemă a persoanelor vârstnice este comunicarea, respectivtransmitereade informaţii saumesaje,careprezintăanumite particularităţi în cazul acestora. Acestea se datorează problemelor deordin fiziologic, psihologic şi social ale indivizilor ceaparţinpopulaţieiacesteicategoriidevârstaatreia.Particularităţilecareinfluenţeazăcomunicareacuvârstniciiţinde:• funcţiileauzuluişivederii,carescad;•scăderea vitezei de vorbire şi a volumului vocii, datorată în principal alterării performanţelor aparatuluirespirator;acestnejuns,demulteoriprezentchiarşi înrepaus,sevaaccentuaîncondiţiile prestării de efort fizic;• capacitatea de comunicare, de a da răspunsuri, sau de a prelua mesajul transmis, ţine în cazulvârstnicilor şi de scăderea vitezei de reacţie în general. Această scădere a vitezei de reacţieinfluenţează inclusiv memoria (în special memoria de scurtă durată), şi face să scadă viteza de vorbire;• expresia şi expresivitatea facială, care se reduc ca spectru determinată de starea psihică(maiabătută, mai depresivă) caracteristică acestei vârste, dar şi de nişte modificări anatomo-histologice. Astfel, potrivit unorcercetări relativ recente, faţa morocanoasă/suparată/mânioasă a bătrânilor, s-ar datora şi scăderii semnificative a grăsimilor dinfibreleceintrăînalcătuireamuşchilorfeţei;•problemele cu somnul şi particularităţile acestuia;• disfuncţionalităţi lanivel locomotor

Legi cadru în România referitoare la persoanele vârstnicecadrul de organizare, funcţionare şi finanţare a sistemului de asistenţă socială este determinat deLegea nr. 705/2001. Conform acesteia, asistenţa socială, componentă a sistemului de protecţiesocială, reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, autorităţile publice aleadministraţiei locale şi societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporaresau permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane şiare ca obiectiv ”protejarea persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică sausocială, nu au posibilitatea să-şi asigure nevoile sociale, să-şi dezvolte propriile capacităţi şi competentepentru integrare socială”.Ordonanţa nr. 68/2004 defineşte şi clarifică statutul serviciilor sociale, ca ”ansamblu complex de măsuri şiacţiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale, individuale, familiale sau de grup” şi sunt ”asigurate de


6

către autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de persoane fizice sau persoane juridice publiceori private”.Legea nr. 195/2001 privind voluntariatul, promovează şi facilitează participarea cetăţenilor, în spiritulsolidarităţii civice, la diverse acţiuni organizate de persoane juridice de drept public şi de drept privat.În anul 2000, in baza Legii nr. 16 se înfiinţează Consiliului Naţional al Persoanelor Vârstnice,în scopul instituţionalizării dialogului social dintre persoanele vârstnice şi autorităţile publice, pentruprotecţia drepturilor şi libertăţilor acestora.Grila Naţională de Evaluare a Persoanelor Vârstnice, prin Hotărârea nr. 886/2000 la propunereaMinisterului Muncii şi Protecţiei Sociale şi a Ministerului Sănătăţii oferă informaţii cu privire la

nevoile individuale ale persoanelor vârstnice aflate în situaţia de pierdere totală sau parţială a autonomiei,care pot fi de natură medicală, sociomedicală, psihoafectivă. Deasemenea, serviciile de îngrijire la domiciliusunt specificate şi in Ordinul nr. 318/2003, privind organizarea şi funcţionarea îngrijirilor la domiciliu,precum şi autorizarea persoanelor juridice şi fizice care acordă aceste servicii.

ConcluziiNu întotdeauna suferinţa bătrânilor poate fi rezolvată cu medicamente sau legi. Corpul medico-

sanitar, specializat să îngrijească această categorie de populaţie, trebuie să ofere bătrânilor bolnavi dar şicelor respinşi de propria familie sau de societate, un spri-in nu numai profesional dar şi moral. Din punct devedere medical, vârstnicul se comportă diferit cu totul altfel decât un adult tânăr, deoarece are mai multeboli asociate, ia cel puţin două tipuri diferite de medicamente, în multe cazuri suferă de diabet şi deobezitate, deci, echipa de îngrijire trebuie să fie în stare să prevadă şi să monitorizeze interacţiuneamedicaţiei, evoluţia bolilor coexistente. Datorită problemelor legate de vârstă, foarte mulţi bătrâni suferăde depresie, depresie care le agravează toate bolile cronice. Din păcate, bătrânii noştrii sunt o clasădefavorizată, nu numai din punct de vedere financiar, dar şi emoţional, psihologic. Sentimentul deinutilitatea în societate, lipsa familiilor sau a căldurii din sânul familiei, lipsa generală a afecţiunii îimarchează fantastic. E păcat că unii dintre noi, cei încă tineri, uităm că oamenii aceştia au un nivelintelectual şi profesional adeseori remarcabil.

Cu toatea acestea, ne bucurăm când reuşim să le luăm posturile şi ne debarasăm de ei ca de nişteobiecte vechi, fără să mai aruncăm nici o privire în urmă. Modalitatea prin care o naţiune se ocupă debătrânii ei e unul dintre cele mai importante semne de civilizaţie şi trebuie să recunoaştem că, în afaraafecţiunilor de natură strict fizică, problema cea mai mare cu care se confruntă persoanele de vârsta a treiao reprezintă solitudinea, care duce la alienare şi dezintegrare fizică.


7

CAP. 2. NOȚIUNI ELEMENTARE DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE A OMULUI

1. Celula

Celula este unitatea de bază morfofuncţională şi genetică a organizării materiei vii. Ea poate existasingură sau în grup, alcătuind diferite ţesuturi. Din punct de vedere structural, celula prezintă trei părţicomponente principale: membrana celulară, citoplasmă şi nucleul. Celulele fiind invizibile pentru vedereaumană, studierea lor a fost posibilă începând cu jumătatea secolului al XVII-lea, odată cu inventareamicroscopului.

2. Ţesuturile

Țesuturile sunt formate din celule cu aceeaşi formă şi structură, care îndeplinesc în organism aceeaşifuncţie. În funcţie de rolul lor în organism, ţesuturile se clasifică în cinci grupe principale, după cumurmează:Ţesutul epitelial : are celule de formă regulată, acoperă corpul la suprafaţă (epidermul) sau căptuşeştecavităţile organelor interne (epiteliul mucoaselor).Ţesutul conjunctiv: este foarte variat ca aspect morfologic şi funcţional şi îndeplineşte în organism maimulte roluri: leagă diferite părţi ale organelor, asigură rezistenţa organismului (ţesutul osos), depoziteazăgrăsimi (ţesutul adipos), rol de apărare imunitară a organismului.Ţesutul muscular: ale cărui celule sunt alungite şi contractile-fibrele musculare participă la mişcărilecorpului.Ţesutul nervos: constituit din neuroni, recepţionează, produce şi transmite informaţii, conducând impulsulnervos.Sângele: este un ţesut fluid care circulă în interiorul arborelui cardiovascular, fiind considerat o varietate deţesut conjunctiv.

3. PieleaPielea sau tegumentul este acoperământul care acoperă toată suprafaţa corpului nostru, fiind

totodată şi un veritabil înveliş impermeabil. Este cel mai mare organ al corpului uman, reprezentând circa 6% din greutatea totală a corpului unui adult, şi îndeplieneşte mai multe funcţii. protecţie faţă de acţiunea agenţilor externi de natura fizică (lovire, taiere, zgâriere, expunere la

soare), chimică (produse toxice) sau bacteriologică (pătrunderea bacteriilor); păstrează apa în organism

Pielea este constituită din 70 % elemente minerale, substanţe organice, enzime şi vitamine iargrosimea sa variază de la 1,5 la 5 mm, funcţie de regiunile pe care le acoperă. Este fină pe pleoape şi foartegroasă pe talpa picioarelor, iar din piele se formează ca structuri derivate părul, unghiile, care sunt anexelesale. Culoarea pielii depinde de genele fiecărui individ, de starea de sănătate, de starea emoţională, decondiţiile meteorologice în care trăim. Cantitatea de melanină prezentă în piele determină culoarea sa, iaracest pigment, închis la culoare, o apără de agresiunea razelor solare. De aceea, persoanele care se expunla soare intens, au o piele închisă la culoare. Pielea este alcătuită de la suprafaţă spre profunzime din treistraturi: epiderm, derm şi hipoderm.Epidermul este în contact direct cu mediul extern şi este structura permeabilă şi rezistentă. Este strat supluşi foarte elastic şi este situat pe derm.Dermul este alcătuit dintr-un ţesut conjunctiv dens şi elastic în care se găsesc vase de sânge şi nervi, fiindmai gros decât epidermul. Deoarece este dotat cu terminaţii nervoase, dermul culege informaţii care se aflăla originea senzaţiilor tactile. Dermul conţine glandele sudoripare, sebacee şi foliculii piloşi. La nivelulfoliculilor piloşi, glandele sebacee secretă sebumul, un lichid gras care urcă de-a lungul tijei firului de părpentru a impregna apoi suprafaţa pielii. Glandele sudoripare (cca. 3 milioane), repartizate pe tot corpul,secretă sudoarea care, evaporându-se, răcoreşte organismul şi contribuie astfel la menţinerea temperaturiiinterne, împiedicând încălzirea corpului.


8

Hipodermul este un ţesut subcutanat pe care se spri-ină dermul şi epidermul care înmagazinează o mareparte din grăsimile corpului. Acest strat grăsos asigură protecţia împotriva şocurilor şi a pierderilor decăldură. Hipodermul are în structura sa ţesut conjunctiv, adipos, celule nervoase senzitive , vase de sânge şinervi.

4.Scheletul

Scheletul prezintă caracteristici ce evidenţiază adaptarea sa la staţiunea bipedă şi reprezintăaproximativ o cincime din greutatea organismului, iar cele 206 oase care îl compun au o formă specificărolului fiecăruia. Oasele sunt puncte de fixare pentru muşchi, care se utilizează pentru a mişca diferitelepărţi ale corpului. Craniul este unul dintre grupurile de oase cele mai importante ale scheletului, fiindformat din oase plate groase de aproximativ un centimetru care adăpostesc creierul. Întreaga greutate ascheletului este susţinută de coloana vertebrală a corpului uman, care în afara rolului sau în susţinerea şiflexibilitatea scheletului, coloana vertebrală protejează măduva spinării, formând canalul vertebral, şiparticipă la executarea diferitelor mişcări ale trunchiului şi capului. Coloana vertebrală este alcătuită dinvertebre dispuse pe regiuni - 7 cervicale, 12 toracale, 5 lombare, vertebrele sacrale în număr de 5 care s-ausudat şi-au format osul sacru, şi 4-5 vertebre coccigiene prin a căror fuzionare s-a format coccigele.

Cutia toracică este formată anterior de stern, posterior de vertebrele toracale şi lateral de coaste caresunt în număr de 12 perechi. Toastele sunt suple şi uşoare, delimitează lateral toracele care protejeazăorganele vitale (inima, plămâni, vase mari de sânge). Prin forma şi structura lor, coastele permit ridicarea şiexpansiunea toracelui în timpul respiraţiei. Oasele membrelor superioare ale scheletului, permit omului săbeneficieze de un vast câmp de mişcare şi se repartizează între braţ, antebraţ şi mână. Humerusul esteunicul os al braţului, iar radiusul şi cubitusul formează antebraţul. Scheletul mâinii este format din oaselecarpiene, metacarpiene şi din falange. Oasele membrelor inferioare susţin cea mai mare greutate a corpuluişi de aceea sunt mai solide decât cele ale membrelor superioare. Repartiţia oaselor este asemănătoare cucea a membrelor superioare. Coapsa conţine un singur os numit femur, iar tibia şi peroneul constituiegamba. La articulaţia dintre coapsă şi gambă exista un os suplimentar, rotula. Piciorul este compus dinoasele tarsiene, metatarsiene şi din falange.


9

5.Musculatura

Muşchii sunt organe active ale mişcării, contribuind la realizarea formei corpului şi la menţinerea poziţieiverticale. După funcţie, localizare sau natura fibrelor se disting trei tipuri de muşchi: netezi; striaţi ;(scheletieci) ; şi cardiac.

Termenul striat provine din aspectul zebrat, la microscop, al fasciculelor de fibre musculare. Aceştimuşchi sunt denumiţi scheletici, pentru că sunt legaţi direct de oase prin tendoane - o structura deasemenea fibroasă, rezistentă la întinderi - care pun în acţiune articulaţiile.

Muşchii netezi sunt localizaţi în pereţii organelor cavitare ca stomacul, vezica urinară sau vaselesanguine, iar spre deosebire de muşchii scheletici, fibrele lor nu sunt striate. Alţi muşchi netezi controleazădiametrul pupilei, mişcarea diafragmei.

Numit şi miocard, muşchiul cardiac alcătuieşte pereţii inimii ce necesită alimentare sanguinăimportantă, asigurată de către arterele coronare.

6. Sângele

Sângele este un ţesut fluid care circulă în interiorul arborelui cardiovascular, rolul său principal fiindde a asigura schimburile permanente de substanţe şi energie între mediul intern şi celulele organismului.Sângele transportă la celule oxigen şi substanţe nutritive, iar produşii nefolositori şi toxici, rezultaţi dinactivitatea celulară, sunt transportaţi spre organele de eliminare. Proprietăţile sângelui:-culoarea sângelui arterial este roşu-deschis, iar a sângelui venos este roşu-închis ;-temperatura medie a sângelui este de 37°C ; Volumul sangvin reprezintă cantitatea totală de sânge dinorganism, adică 7 % din greutatea corpului (5 litri de sânge pentru un individ de 70 kg.).Componentele sângelui : elementele figurate ale sângelui:


10

-globulele roşii (hematii) - au rolul de a transporta oxigenul de la plămâni către ţesuturi şi dioxidul decarbon eliberat din procesele biochimice ale celulelor către plămâni spre a fi eliminat la exteriorulorganismului;-globulele albe (leucocite) - rolul lor principal este de apărare a organismului împotriva microorganismelorcare provoacă infecţii;- plachetele sangvine (trombocite) - au rol în hemostază; plasma sangvină este un lichid incolor, vâscos, transparent, de culoare gălbuie.

7. Aparatul respiratorAparatul respirator este format din totalitatea organelor care contribuie la realizarea schimburilor

de gaze dintre organism şi mediul extern. În plus, prin partea superioară a cavităţii nazale – la nivelulmucoasei olfactive - se percepe mirosul, iar laringele, un alt segment al aparatului respirator, prin corzilevocale inferioare, realizează fonaţia.

Aparatul respirator alimentează corpul cu oxigen şi îl curăţă de gaze toxice ca dioxidul de carbon.Respiraţia este o funcţie vitală organismului, care nu poate stoca oxigenul, dar are nevoie de aportulcontinuu al acestui gaz pentru un număr mare de reacţii biochimice .

Aparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii şi plămâni. Căile respiratorii sunt reprezentatede cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee şi bronhii. Aerul inspirat pe gură şi nas trece prin faringe şilaringe înainte de a pătrunde în traheea flexibilă şi mobilă, lungă de aproximativ 10 centimetri. În nas estecurăţat de particulele de praf mai voluminoase, apoi intră în contact cu peretele traheii. Mucoasa nasului,acoperită de cili, va propulsa mucusul încărcat de praful din aer spre faringe. Aerul apoi coboară sprebronhii, care îl conduc în plămâni. Cei doi plămâni sunt deserviţi de câte o bronhie. Cele doua bronhiiprincipale se formează la extremitatea inferioară a traheii şi se ramifică apoi în conducte mai mici,bronhiole. Bronhiolele transportă aerul pană la alveolele pulmonare, iar la acest nivel aerul ajunge lacapilare, la globulele roşii. Oxigenul şi dioxidul de carbon pătrund în capilare datorită diferenţei de presiuneparţială care există între alveolă şi vasul sanguin. Trecerea se face din compartimentul în care presiuneagazoasă este mai mare spre cel în care aceasta e mai mică.

Celulele sanguine conţin un pigment special, hemoglobina, care are proprietatea de a fixa oxigenul,care este extras din aer şi transportat de către sânge la inimă, apoi spre toate ţesuturile organismului, undeeste utilizat de către celule. Deşeurile gazoase fac drumul invers, trecând de la globulele roşii la alveole, şisunt eliminate odată cu aerul expirat. Mişcările inspiratorii şi expiratorii sunt posibile datorită contracţiei şiexpansiunii cutiei toracice.


11

8. Aparatul cardiovascular

Aparatul cardiovascular este format dintr-un organ central - inima, care funcţionează ca o pompăaspiro-respingătoare şi un arbore circulator format dintr-un sistem de vase: artere, capilare, vene, prin carecirculă sângele.

Inima este un organ musculo-cavitar, nepereche, în formă de pară, situat în partea de mijloc acavităţii toracice, între plămâni. La baza inimii se află atriile iar spre vârf, ventriculele. În atriul dreptpătrunde sângele mai sărac în oxigen, după ce a circulat prin organism. Ventriculul drept trimite sângelespre plămâni pentru a permite schimburile de gaze, acesta fiind pompa circulaţiei pulmonare. Atriul stângprimeşte sânge oxigenat provenit din circulaţia pulmonară, pe care îl împinge spre ventriculul stâng. Larândul său, ventriculul stâng trimite sângele spre aortă, aceasta pornind circulaţia sistemică. Muşchiul inimiise contractă şi se relaxează în permanentă, într-un ritm regulat, contracţia lui fiind complet independentăde voinţa noastră.

Arterele sunt vase prin care sângele încărcat cu oxigen şi substanţe nutritive circulă dinspre inimăspre ţesuturi şi organe. Arterele se împart în ramuri mai mici, numite arteriale, care au pereţi musculari, şicare prin contracţie şi prin relaxare reglează fluxul sanguin.

Venele sunt vase care transportă sângele încărcat cu dioxid de carbon spre inimă. Când sângele dăoxigenul ţesuturilor, îşi schimbă culoarea în roşu închis şi devine nefolositor până când nu cedeazăsubstanţele de balast şi nu se reîncarcă cu oxigen. Sângele încărcat cu toxine din capilare, ajunge în venule,care au diametrul puţin mai mare, apoi în vene, care în sfârşit ajunge în inimă.Capilarele sunt vase de calibru mic, interpuse între artere şi vene, la nivelul cărora se fac schimburile întresânge şi diferitele ţesuturi. Aceste schimburi constau în: oxigen, substanţe nutritive, respectiv dioxid decarbon şi substanţe de balast.


12

9. Aparatul digestiv

Aparatul digestiv este alcătuit din organe la nivelul cărora se realizează digestia alimentelor şiulterior acestui proces absorbţia lor, iar la nivelul ultimului segment - rectul - se realizează eliminarearesturilor neabsorbite, prin actul defecaţiei. Ca şi oxigenul pe care il respirăm, alimentele pe care le ingerămsunt vitale, acestea conţinând principii nutritive esenţiale: glucide, lipide, proteine, apă, vitamine şi săruriminerale.

Sistemul digestiv realizează transformarea alimentelor şi degradarea lor în glucide, lipide, proteineşi alte substanţe asimilabile. Aceasta începe în cavitatea bucală. Dinţii încep procesul de degradare aalimentelor printr-o acţiune mecanică, iar glandele salivare impregnează cu salivă alimentele mărunţite(acestea conţin o enzimă care începe digerarea glucidelor). Ulterior, limba le împinge spre parteaposterioară a gurii, iar hrana, mestecată şi fragmentată este transformată într-o pastă numită bolalimentar.

Bolul aliementar este apoi înghiţit, trece prin faringe şi coboară prin esofag, ajutat de mişcărileperetelui acestui conduct. Ajuns în stomac, bolul alimentar se amestecă cu sucul gastric, care conţine ocantitate importantă de acid clorhidric, iar apoi este împins de micile mişcări peristaltice ale musculaturiigroase a stomacului, unde are loc un proces de dizolvare a acestuia şi de formare a unei paste omogene,denumită chim.

Acesta progresează în partea inferioara a stomacului, depăşeşte apoi pilorul, muşchiul inelar care sedeschide ca o diafragmă, scurgându-se spre intestine. In duoden, prima parte a intestinului subţire, pătrundîntâi alimentele devenite lichide. Aici intră în acţiune, bila şi secreţiile pancreatice, care sintetizate de ficatşi pancreas, se varsă în duoden, şi continuă descompunerea chimului în fragmente chimice elementare, pecare pereţii intestinului le vor absoarbe spre capilare.

In procesul de digestie, glucidele cele sunt transformate în zaharuri simple, lipidele în acizi graşi,proteinele în aminoacizi. Bila facilitează acţiunea enzimelor care emulsionează şi transformă grăsimile.Reziduurile alimentelor pătrund apoi în intestinul gros, depăşesc colonul, unde bacteriile degradeazăglucidele complexe restante, iar o fracţiune importantă a apei şi a sărurilor minerale trece în circulaţiasanguină. Deshidratate, reziduurile sunt dirijate spre rect, unde sunt stocate, apoi sunt evacuate prin anussub formă de fecale.


13

10. Aparatul urinar

Rolul principal al aparatului urinar este de a forma şi elimina urina. Acesta extrage substanţelereziduale din sânge şi le elimină în urină. Operaţia aceasta se realizează de către rinichi. Urina formată, sescurge apoi prin doua canale, ureterele, pană la vezică, iar o dată plină, aceasta evacuează lichidul printr-uncanal numit uretră.Rinichii au formă de boabe de fasole şi sunt situaţi profund în cavitatea abdominală, simetric deoparte şi dealta a coloanei vertebrale. Rinichiul drept ocupă o poziţie mai joasă deoarece este comprimat de ficat.Fiecare rinichi măsoară aproximativ 12 cm. iar greutatea medie este de 120 g. Formarea urinii esteprincipala funcţie a rinichiului. Sângele ”uzat” soseşte la rinichi prin vasele mari, iar sângele care iese dinrinichi este curăţat, filtrat de toate toxinele metabolice. La eliminarea substanţelor în exces din organism,iau parte organe ca plămânii şi pielea, dar toxinele, deşeurile azotate şi reziduurile medicamentelor suntevacuate exclusiv de rinichi. Rinichii controlează şi conţinutul apei de săruri şi de elemente, precum fosfatulsau calciul, eliminând în urina elementele în exces şi le retrimit în sânge pe cele de care organismul arenevoie. Ureterele, uretra şi vezica constituie celelalte elemente ale aparatului urinar. Ureterele sunt douatuburi musculare foarte fine care transportă urina din rinichi spre vezică. Ele se închid automat când vezicaeste plină, astfel că lichidul, încărcat de deşeuri, să nu refuleze spre rinichi. Situată în partea inferioară aabdomenului, vezica are pereţii musculari extensibili, fiind porţiunea cea mai dilatată a căilor urinare.

Aceasta este un organ cavitar în care se adună urina între doua micţiuni. Când este goală, vezicaurinară are formă de pară, iar capacitatea ei este de cca. 500 ml.

Atunci când vezica este plină, varsă urina în uretră, care o evacuează în exterior. Datorităcontracţiilor sfincterului, alcătuit din inele musculare şi care o înconjoară la ieşire, uretra poate controlafluxul urinar. Uretra la femeie este mai scurtă (4-5 cm), dar cu calibru mai mare. La bărbat are o lungime de14-l6 cm şi prezintă trei porţiuni: prostatică (străbate prostata), membranoasă (străbate perineul) şipeniană. Atât la bărbat cât şi la femeie, uretra se deschide la exterior printr-un orificiu numit meat urinar.


14

CAP. 3. PLANIFICAREA ACTIVITĂŢII PROFESIONALE

În ţările cu tradiţie în folosirea acestui tip de serviciu, luarea în evidenţă a persoanei vârstniceîncepe cu evaluarea nevoilor acesteia. Această evaluare cuprinde trei aspecte:•Starea de sănătate a persoanei: din punct de vedere fizic şi psihic, iar în funcţie de acest aspect se potdetermina îngrijirile de care este nevoie să beneficieze persoana asistată.•Gradul de independenţă a persoanei vârstnice în realizarea fără ajutor a diverselor acte esenţiale(îmbrăcatul, alimentarea, eliminarea, deplasarea, toaleta), a activităţilor casnice (întreţinerea locuinţei şi alenjeriei, cumpărăturile, prepararea mesei) sau în menţinerea relaţiilor sociale (ajutor în activităţiadministrative, recreative sau educative).• Aprecierea necesităţii amenajării speciale a locuinţei (pat medicalizat, acces posibil în funcţie demobilitatea persoanei în diferite camere ale locuinţei (de exemplu baia). Această evaluare permiteoptimizarea muncii echipei terapeutice care intervine în funcţie de nevoile persoanei asistate.

Organizarea sarcinilor de îngrijire

Culegerea de date este indispensabilă oricărui proces de îngrijire şi cuprinde citirea rapoartelor şiculegerea de informaţii în legătură cu pacientul. Culegerea datelor permite:-cunoaşterea patologiei, a prescripţiilor şi precauţiilor;-evaluarea stării de sănătate a persoanei asistate;-evaluarea autonomiei persoanei şi stabilirea activităţilor pe care aceasta le poate realiza zilnic;-stabilirea, de comun acord cu persoana asistată, a momentului oportun pentru realizarea diverseloractivităţi;-cunoaşterea obiceiurilor persoanei asistate;-listarea materialelor necesare derulării activităţilor;

Realizarea sarcinilor de ingrijire

Criteriile de îngrijire permit îngrijitorului la domiciliu să se adapteze, să se autoevalueze şi săreajusteze sarcina pe toată durata procesului de îngrijire, în funcţie de următorii indici de performanţă: Eficacitate - îngrijirea trebuie să fie completă, minuţioasă şi să răspundă obiectivului propus şi

întrebării: ”de ce este necesară intervenţia?”. Economie - folosirea corectă a materialelor disponibile pentru a le menţine mai mult timp şi

semnalarea produselor defecte. Igienă - acest indice este realizat în momentul în care sunt respectate precauţiilor universale Confort - verificarea temperaturii camerei, atenţie la starea de oboseală a persoanei asistate, în

cazul unei persoane care prezintă dureri i se va oferi momente de pauză şi de recuperare şi va fimobilizat cu blândeţe. Persoana asistată va fi aşezată confortabil, ţinându-se cont de starea safizică şi psihologică, şi va fi rugată să îşi exprime sau nu senzaţia de confort.

Securitate - va fi amenajat un spaţiu securizant pentru persoana asistată, astfel încât să nu existericul ca aceasta să cadă: se vor ridica tăbliile patului, se vor folosi materiale care să împiediealunecarea.


15

CAP. 4. ASIGURAREA PERFECŢIONĂRII PROFESIONALE

Formarea profesională continuă este ansamblul activităţilor profesionale care, dincolo depregătirea de bază, de formarea iniţială, permite fiecărui profesionist să evolueze sau să îşi menţină nivelulsolicitat de aptitudini şi abilităţi în domeniul profesional în care activează. Formarea continuă constituie uninstrument esenţial de adaptare a îngrijitorilor la nevoile specifice ale fiecărui loc de muncă.

Rolul formării continueFormarea continuă este un demers profesional activ care permite împlinirea personală în exercitareafuncţiilor profesionale. Astfel, formarea continuă permite:-ruperea rutinei;-analizarea practicii profesionale îmbogăţirea cunoştinţelor;-actualizarea cunoştinţelor;-dezvoltarea de noi competenţe şi abilităţi.

Aptitudini necesare îngrijitorului la domiciliu sunt reprezentate de interesul pentru problemeleumane şi sociale cu care se confruntă persoanele vârstnice şi familiile acestora. De asemenea, suntnecesare gustul pentru realizarea sarcinilor cotidiene, mult tact, discreţie, capacitatea de lucru în echipă şi obună condiţie fizică.

Instruirea îngrijitorului este foarte importantă, deoarece acesta va implica şi susţine persoanaasistată, în diferite activităţi (plimbări prin parc, convorbirea telefonică cu o persoană din anturajulpersoanei asistate, vizionarea unui film). Astfel, dat fiind rolurile pe care îngrijitorul le are, este nevoie caacesta să aibe competenţe în domenii diverse: medicină, psihologie, igienă (alimentară şi domestică) şidietetică.

CAP. 5. ASIGURAREA CONDIŢIILOR IGIENICO- SANITARE PERSOANEI ASISTATE

A. Întreţinerea și curăţirea locuinţei persoanei asistate

Condiţiile de igienă cât şi cele estetice ale mediului de locuit a persoanei asistate, pot fi asiguratenumai printr-o curăţenie şi întreţinere perfectă şi permanentă. Pentru efectuarea curăţeniei, în locuinţapersoanei asistate trebuie să existe unelte, vase, aparate, şi materiale corespunzătoare, întreţinute în starede funcţionare perfectă şi păstrate într-un singur loc ( ex. în debara), unde fiecare obiect are locul lui binefixat pe suporturi, rafturi etc. şi să fie la îndemâna personalului. Curăţenia este un mijloc eficace dedecontaminare şi constă în esenţă din îndepărtarea microorganismelor de pe suprafeţe, obiecte. Odată cuîndepărtarea prafului, substanţelor organice de pe suprafeţele supuse procedeelor de curăţenie, seîndepărtează alături de microorganisme şi suportul lor nutritiv.

1.Curăţenia camerei persoanei asistate- se face zilnic dimineaţa şi după masă. Curăţenia de dimineaţă se începe imediat după terminarea toaleteişi alimentaţiei bătrânului asistat, iar cea de după masă se execută după odihna asistatului, dar înainteamesei de seară. Dacă în timpul procesului de îngrijire, în cursul zilei, persoana asistată, s-a murdarit cusecreţii, excreţii, sânge, alimente vărsate, fecale, vărsături etc, atunci se va face o noua curăţenie imediat,fară a se ţine cont de programul obişnuit. La efectuarea oricărei curăţenii se va utiliza numai proceduriumede pentru a nu ridica praful, care poate determina infecţii şi alergii. Procesul de curăţenie zilnică seîncepe cu golirea urinarelor, ploştilor şi înlocuirea lor cu recipiente curate. Apoi se face curăţenie pe masa lacare s-a alimentat bătrânul, patul acestuia, aruncându-se în găleţi (care sunt îmbrăcate pe interior cu sacimenajeri) toate resturile de alimente, ambalaje etc. Se mătură podeaua cu o mătură cu coadă, învelită într-o cârpa umedă, iar maturatul se va începe din colţurile camerei, introducând mătura sub fiecare mobilă înparte, până la perete. Pardoseala (de ciment, de linoleum, cauciuc sau material plastic) se spală cu apa


16

caldă la care se adaugă detergenţi . Spălarea se face cu un mop cu coadă lungă, apoi se limpezeşte cu apăcurată. După limpezire, suprafeţele vor fi dezinfectate prin ştergere, stropire sau pulverizare. Dupăaplicarea substanţei dezinfectante nu se mai limpezeşte, lăsând suprafeţele să se usuce.

Dacă există o pardoseală de parchet, aceasta se curăţă mai rar cu apă, din cauza îmbinărilor dintreelemente care poate reţine praful infectat. Praful şi murdăria se vor aspira cu aspiratorul, apoi parchetul seva lustrui bine cu o cârpă de bumbac. Praful adunat după măturare sau golirea aspiratoarelor va fi colectatîn saci speciali ce vor fi duşi la pubela de gunoi.

La curăţarea pereţilor se procedează astfel: se ridică şi se îndepărtează mobilele (scaune, mese, îngeneral obiectele transportabile), iar paturile se acoperă. Se şterge praful cu o perie acoperită cu o cârpă,întâi pe plafon, apoi pe pereţi, de sus în jos. La fel se vor curăţa uşile şi ferestrele. Geamurile se curăţă depraf cu ajutorul unei cârpe moi (ce nu zgârie geamul), apoi se spală cu apă şi se şterg cu hârtie sau ştergătorde cauciuc; înainte de spălarea geamurilor se va şterge tocul geamului. Praful de pe mobilier se şterge cu ocârpa umedă, iar spălarea oglinzilor se face cu o cârpă moale, folosind aceleaşi soluţii ca şi pentru geamuri.Pentru a spăla materialele plastice nu se va utiliza niciodată apă fierbinte. După terminarea curăţeniei,mobilierul se pune la loc, lăsând geamurile deschise încă câteva minute.

2.BaiaSe curăţă după fiecare folosire. Cada se spală cu praf de curăţat, se limpezeşte cu apă iar apoi sedezinfectează. O atenţie deosebită se va acorda curăţirii toaletelor, deoarece pot contribui la transmitereaunor infecţii. Suprafeţele de porţelan sau faianţă ale chiuvetelor, wc-urilor, vor fi spălate zilnic, la nevoie demai multe ori, cu substanţe dezinfectante şi dezodorizante, care împiedică şi depunerea tartrului pe pereţiichiuvetelor, w.c.-urilor.Ascaunul, confecţionat de obicei din material plastic, se spală cu detergenţi, selimpezeşte şi se şterge cu o cârpă uscată.

3.BucătăriaTrebuie să fie întodeauna în stare perfectă de curăţenie. Vesela se păstrează în dulapuri închise,

curate, ferite de praf. Suprafeţele, sertarele şi dulapurile se spală şi se dezinfectează. Alimentele se ţinacoperite pentru a le feri de praf şi de eventualele insecte. Dezinfecţia veselei, a tacâmurilor şi a altorobiecte din bucătărie este efectuată ori de câteori este nevoie în cazul în care persoana aflată în îngrijiresuferă de o boală înfecţioasă (TBC, hepatită virală, gripă, infecţii gastro-intestinale, etc).

Resturile alimentare rămase după servirea mesei se îndepărtează imediat pentru a nu atrageinsectele şi şoarecii. Prosoapele de bucătărie se usucă după întrebuinţare, apoi se împăturesc şi sepăstrează într-un sertar special. Ele vor fi des schimbate. Bucătăria se aeriseste des in timpul zilei, iar intimpul verii se pot lasa deschise permanent ferestrele, dar in mod obligatoriu acestea se vor acoperi cuplasa metalica sau tifon pentru a preveni patrunderea mustelor.

B. Asigurarea cu lenjerie curată

Îngrijitorul trebuie să fie în permanenţă atent, ca persoana asistată să prezinte hainele şi lenjeriacurate. Lenjeria utilizată la îngrijirea persoanei asistate, se compune din:•lenjerie de corp: cămăşi, pijamale, batiste, basmale;•lenjerie de pat: cearşafuri, feţe de perne, feţe de plăpumi etc; la aceasta de mai adaugă hainele deprotecţie a îngrijitorului.

Lenjeria se schimbă ori de căte ori este nevoie, dacă se murdăreşte cu alimente, urină, fecale, cusânge, puroi, etc, dacă a trecut perioada maximă de folosire a lenjeriei (de obicei nu trebuie să treacă osăptămână), dacă bolnavul prezintă leziuni cutanate sau o hipersensibilitate a tegumentelor.

Lenjeria murdară va fi adunată în saci din material impermeabil şi dusă în încăperea unde urmeazăa fi dezinfectată şi spălată.


17

C.Măsuri pentru asigurarea unui mediu corespunzător pentru persoana asistată

Persoana asistată, vârstnicul, trebuie să se simtă şi să fie protejat contra tuturor agresiunilor interne sauexterne, pentru menţinerea integrităţii sale fizice şi psihice. Rolul major al îngrijitorului în acest sens estereprezentat de asigurarea securităţii fizice şi sociologice a bătrânului. Securitatea fizică a bătrânului asistat,constă în:•prevenirea accidentelor;•prevenirea infecţiilor;• prevenirea agresiunilor determinate de: agenţii fizici (mecanici, termici), chimici (arsuri chimice,intoxicaţii), agresori umani, animale şi autoagresiuni (mutilări, suicid).Securitatea sociologică a persoanei asistate, constă în existenţa şi întreţinerea unui mediu sănătos. Aceastaeste reprezentată de:•salubritatea mediului;•calitatea şi umiditatea aerului 30% - 60%;•temperatura ambiantă între 18,3 - 25 grade C;•fără poluare fonică, chimică, microbiană;•mediu de siguranţa.

Persoanele în vârstă au nevoie de îngrijiri nu numai pentru asigurarea unui confort psihic, fizic sausociologic, ci şi în scopul diminuării unor simptome sau a vindecării unor boli de care suferă. Pentru a realizaacest lucru, trebuie asigurate condiţii necesare creşterii forţei de apărare şi regenerare a organismuluiprecum şi scoaterea lui de sub eventualele influenţe nocive ale mediului înconjurător. Personalul deîngrijire are obligaţia de a respecta şi a asigura odihna fizică şi psihică a bătrânilor asistaţi, iar în vedereaameliorii stării lor de sănătate sau a vindecării anumitor afecţiuni, este necesar ca activitatea de îngrijire ladomiciliu să se desfăşoare pe baza unor norme fixe, cuprinse într-un regulament de ordine interioară.Sănătatea persoanei care efectuează îngrijiri la domiciliului (îngrijitorul) va fi menţinută în parametriinormali prin efectuarea controalelor periodice, iar orice modificare în starea de sănate va fi anunţată cupromptitudine familiei/echipei medicale pentru întreruperea activităţii şi găsirea unui înlocuitor.

D.Prevenirea infecţiilor prin măsuri de curăţare si dezinfecţie

Prevenirea infecţiilor presupune în primul rând respectarea riguroasă a principiilor de asepsie şiantisepsie, asigurarea circuitelor corespunzătoare (rufe murdare, rufe curate, alimente, etc), respectareaprincipiilor de igiena individuală. Un rol deosebit în prevenirea infecţiilor îl are ingrijitorul prin acţiuni decurăţare şi dezinfecţie.1. Curăţarea este etapa preliminară obligatorie, permanentă şi sistematică în cadrul oricărei activităţi sauproceduri de îndepărtare a murdăriei (materie organică şi anorganică) de pe suprafeţe (inclusiv tegumente)sau obiecte, prin operaţiuni mecanice sau manuale, utilizându-se agenţi fizici şi/sau chimici. Curăţeniareprezintă rezultatul aplicării corecte a unui program de curăţare.Suprafeţele şi obiectele pe care se evidenţiază macro sau microscopic materii organice ori anorganice sedefinesc ca suprafeţe și obiecte murdare. Curăţarea se realizează cu detergenţi, produse de întreţinere şiproduse de curăţat. Detergentul-dezinfectant este produsul care include în compoziţia sa, substanţe carecurăţă şi substanţe care dezinfectează. Produsul are deci acţiune dublă: curăţă şi dezinfectează. Este indicatsă existe sau să se creeze un spaţiu la domiciliul asistatului destinat depozitării produselor şi ustensilelorutilizate pentru efectuarea curăţării. Trebuie să existe pubelă şi saci colectori de unică folosinţă pentrudeşeuri, conform legislaţiei în vigoare:saci negri- gunoi menajer;saci galbeni- reziduuri contaminate solide - feşe, tampoane, lenjerie contaminată;recipiente de plastic dur, rezistent, de culoare galxenă, cu sigla de pericol biologic, folosite la depozitareaobiectelor înţepătoare şi tăietoare contaminate.


18

Întreţinerea ustensilelor folosite pentru efectuarea curăţării se face zilnic, după fiecare operaţiunede curăţare şi la sfârşitul zilei de lucru: ustensilele utilizate se spală, se curăţă, se dezinfectează şi se usucă.Personalul care execută operaţiunile de curăţare şi dezinfecţie a materialului de curăţare trebuie să poartemănuşi de menaj sau mănuşi de latex nesterile.2. Dezinfecția este procedura de distrugere a micro-organismelor patogene sau nepatogene de pe oricesuprafeţe (inclusiv tegumente), utilizându-se agenţi fizici și/sau chimici. Dezinfecţia este procedura care seaplica numai după curăţare. În orice activitate de dezinfecţie se aplică măsurile de protecţie a muncii,conform prevederilor legislaţiei în vigoare, pentru a preveni accidentele şi intoxicaţiile.Metode de dezinfecţie:

a) Dezinfecția prin mijloace fizice- la domiciliul persoanei asistate se poate utiliza dezinfecţia princăldură umedă - în cazul spălării automatizate a lenjeriei si a veselei, cu condiţia atingerii uneitemperaturi de peste 90 grade C.

b) Dezinfecția prin mijloace chimice - se realizează prin utilizarea produselor biocide. Produselebiocide sunt substanţele active şi preparatele conţinând una sau mai multe substanţe active,condiţionate într-o formă în care sunt furnizate utilizatorului. Ele au scopul să distrugă, săîmpiedice, să facă inofensivă şi să prevină acţiunea sau să exercite un alt efect de control asupraoricărui organism dăunător, prin mijloace chimice sau biologice.

Substanța activă este o substanţă sau un micro-organism, inclusiv un virus sau o ciupercă (fung), ce are oacţiune generală sau specifică asupra ori împotriva organismelor dăunătoare. Produsele biocide utilizate însistemul sanitar se încadrează în grupa principala 1, tip de produs 1 şi 2. Biocidele încadrate în tipul 1 deprodus sunt utilizate pentru:a) dezinfecţia igienică a mâinilor prin spălare;b) dezinfecţia igienică a mâinilor prin frecare;

c) dezinfecţia pielii intacte.Biocidele încadrate în tipul 2 de produs sunt utilizate pentru:

a) dezinfecţia suprafeţelor;b) dezinfecţia lenjeriei (material moale).Dezinfecţia prin mijloace chimice reprezintă metoda principală de prevenire a infecţiilor iar

dezinfectantul chimic, în funcţie de compoziţie şi concentraţie, poate să înhibe creşterea micro-organismelor (bacteriostatic, fungistatic, virustatic) sau să aijă o acţiune letală asupra micro-organismelor(bactericid, fungicid, virucid, sporicid).

Pentru dezinfecţia tegumentului şi/sau a mâinilor se folosesc antiseptice. Antisepticul este produsulcare previne sau împiedică multiplicarea ori inhijă activitatea micro-organismelor. Această activitate serealizează fie prin inhibarea dezvoltării, fie prin distrugerea lor, pentru prevenirea sau limitarea infecţiei lanivelul ţesuturilor. Criteriile de utilizare şi păstrare corectă a produselor antiseptice sunt următoarele: un produs antiseptic se utilizează numai în scopul pentru care a fost autorizatvînregistrat; se respecta întocmai indicaţiile de utilizare de pe eticheta produsului; se respecta întocmai concentraţia şi timpul de contact precizate în autorizaţia/înregistrarea

produsului; la fiecare utilizare, flaconul trebuie deschis şi închis corect; este interzisă recondiţionarea flaconului; se recomandă alegerea produselor antiseptice care se utilizează ca atare şi nu necesită diluţie; sunt de preferat produsele condiţionate în flacoane cu cantitate mică; se păstrează numai în flacoanele originale, pentru a se evita contaminarea lor şi pentru a nu se

pierde informaţiile de pe eticheta flaconului;


19

Proceduri pentru igiena mâinilor, dezinfecția pielii - funcție de nivelul de risc

Nivel de risc Proceduri Indicaţiiminim -spălarea mâinilor

-dezinfecţia igienică a mâinilorprin frecare

-când mâinile sunt vizibil murdare la începutul şi lasfârşitul programului de lucru-înainte şi după scoaterea mănuşilor (sterile saunesterile)-înainte şi după activităţile de curăţare-înainte şi după utilizarea grupurilor sanitare (WC)

intermediar -dezinfecţia igienică a mâinilorprin frecare sau-dezinfecţia igienică a mâinilorprin spălare

-după contactul cu un pacient izolat septic-după orice contact accidental cu sângele sau cu altelichide biologice-după contactul cu un pacient infectat și/sau cu mediulin care stă-după toate manevrele potenţial contaminate

Profilactic -dezinfecţia igienică a mâinilorprin frecare-sau dezinfecţia igienică amâinilor prin spălare

-înainte de contactul cu un pacient izolat-în cazul manevrelor contaminante efectuate succesivla acelaşi pacient

Spălarea mâinilor şi a altor părţi ale tegumentelor - reprezintă cel mai important şi uneori singurul mod deprevenire a contaminării, a diseminării agenţilor microbieni. Mâinile se vor spăla: -la intrarea în serviciu şi la părăsirea locului de muncă; -înainte şi după examinarea fiecărei persoane aflată în îngrijire; -înainte si după aplicarea unui tratament; -după scoaterea mănuşilor de protecţie; -după scoaterea măştii folosită la locul de muncă; -înainte de prepararea şi distribuirea alimentelor şi a medicamentelor administrate per os; -după folosirea batistei; -după folosirea toaletei; -după trecerea mâinii prin păr; -după activităţi administrative, gospodăreşti.

Cum se spală mâinile?-îndepărtarea bijuteriilor (inele, brăţări), ceasurilor;-unghii îngrijite, tăiate scurt;-utilizare de apă curentă şi săpun pentru spălarea obişnuită;-în cazuri de urgenţă este permisă utilizarea de antiseptice ca înlocuitor al spălatului, dar nu ca rutină;-în unele situaţii spălarea este completată de dezinfecţia mâinilor (după manipularea bolnavilor septici, abolnavilor contagioşi şi a celor cu imunodepresie severă; după efectuarea toaletei persoanei aflate înîngrijire) ;

Reguli generale de practică a dezinfecţiei si a dezinfectantelor1.Dezinfecţia profilactică completează curăţarea, dar nu suplineşte şi nu poate înlocui sterilizarea.2.Eficienţa dezinfecţiei profilactice este condiţionată de o riguroasă curăţare prealabilă.3.Pentru dezinfecţia în focar se utilizează dezinfectante cu acţiune asupra agentului patogen incriminat saupresupus; dezinfecţia se practică înainte de instituirea măsurilor de curăţare.4.Dezinfectantele trebuie folosite la concentraţiile şi timpii de acţiune specificaţi în autorizaţie/înregistrare.5.La prepararea şi utilizarea soluţiilor dezinfectante sunt necesare:a) cunoaşterea exacta a concentraţiei de lucru în funcţie de suportul supus dezinfecţiei;b) folosirea de recipiente curate;


20

c) utilizarea soluţiilor de lucru în cadrul perioadei de stabilitate şi eficacitate, conform unei corecte practicimedicale, pentru a se evita contaminarea şi degradarea sau inactivarea lor.6.Utilizarea dezinfectantelor se face respectându-se normele de protecţie a muncii, care să previnăaccidentele şi intoxicaţiile.7.Personalul care utilizează în mod curent dezinfectantele trebuie instruit cu privire la noile proceduri sau lanoile produse dezinfectante.8. În fiecare încăpere in care se efectuează operaţiuni de curăţare şi dezinfecţie trebuie să existe in modobligatoriu un grafic zilnic orar, in care personalul responsabil va înregistra tipul operaţiunii, orade efectuare şi semnătura; aceste persoane trebuie să cunoască in orice moment denumireadezinfectantului utilizat, data preparării soluţiei de lucru şi timpul de acţiune, precum si concentraţia delucru.

3. Sterilizarea este operaţiunea prin care sunt eliminate sau omorâte micro-organismele, inclusiv cele aflateîn stare vegetativă, de pe obiectele inerte contaminate, rezultatul acestei operaţiuni fiind starea desterilitate.

Sterilizarea face parte din categoria procedurilor speciale, ale cărei rezultate nu pot fi verificateintegral prin controlul final al produsului, trebuind să fie supusă validării, supravegherii bunei funcţionari,precum şi asigurării unei păstrări corespunzătoare a materialelor sterilizate. Obţinerea stării de sterilitate,precum şi menţinerea ei până la momentul utilizării reprezintă o obligaţie permanentă a unităţilor sanitare.Toate dispozitivele medicale şi materialele care urmează a fi sterilizate trebuie curăţate şi dezinfectate,înainte de a fi supuse unui proces de sterilizare standardizat. Organizarea activităţilor propriu-zise desterilizare, precum si a activităţilor conexe, respectiv curăţarea, dezinfecţia şi împachetarea, stocarea şilivrarea, va ţine cont de necesitatea respectării circuitelor, a evitării golurilor de control pe parcursulrealizării lor şi a utilizării altor spaţii decât cele anume desemnate.

Serviciul de sterilizare din unităţile sanitare de orice tip trebuie să fie amenajat într-un spaţiuspecial destinat, în vederea desfăşurării activităţilor din etapele menţionate. În unităţile de asistenţămedicală, sterilizarea se realizează prin metode fizice, abur sub presiune sau abur la temperatură şipresiune ridicate/scăzute, căldura uscată, precum şi prin metode combinate fizico-chimice. Dispozitivelemedicale care nu suportă sterilizare la temperatura se sterilizează chimic numai cu produseautorizate/înregistrate.

Sterilizare chimică este un nivel superior de dezinfecţie care se aplică cu stricteţe dispozitivelormedicale reutilizabile, destinate manevrelor invazive, şi care nu suportă autoclavarea, realizând distrugereatuturor microorganismelor în forma vegetativă şi a unui număr mare de spori.


21

CAP. 6. COMPLETAREA FIȘEI DE ÎNGRIJIRE A PERSOANEI ASISTATE

Ținând cont de nevoile fundamentale ale persoanei asistate, îngrijitorul este un profesionist careasigură coerenţa şi continuitatea îngrijirilor. În consecinţă, îngrijitorul efectuează intervenţii adaptatepersoanei asistate şi o ajută pe aceasta să:-comunice şi să facă faţă resentimentelor;-să înţeleagă ce se întâmplă şi să aleagă;-să participe activ la îngrijirile care îi sunt destinate;-să trăiască în cele mai bune condiţii.Intervenţiile îngrijitorului la domiciliu au rolul de:

-prevenţie pentru a evita accidentele sau apariţia altor efecţiuni;-menţinere pentru a păstra la maximum autonomia persoanei asistate;-curativ pentru a recupera nivelul maxim posibil de autonomie al persoanei asistate;-reabilitarea pentru a permite persoanei asistate să regăsească după apariţia unei boli, maximum deautonomie sau să înveţe să trăiască cu boala. Astfel, diferitele capacităţi ale îngrijitorului la domiciliu îiconferă opt competenţe care sunt legate de activităţi specifice:1.Să însoţească o persoană în activităţile importante ale vieţii ei cotidiene, ţinând cont de nevoile şi degradul de autonomie al persoanei asistate;2.Să aprecieze starea clinică a unei persoane;3.Să realizeze îngrijiri adaptate stării clinice a persoanei asistate;4.Să folosească tehnici preventive de menţinere şi reguli pentru instalarea şi mobilizarea persoanei asistate;5.Să stabilească o comunicare adaptată cu persoana asistată şi anturajul acesteia;6.Să folosească tehnici de întreţinere a locuinţei şi materiale specifice de igienă;7.Să culeagă şi să transmită, în cadrul echipei, informaţii despre persoana asistată pentru a asiguracontinuitatea îngrijirilor acesteia;8.Să-şi organizeze activităţile în cadrul unei echipe multi-disciplinare.Îngrijitorul va asigura ajutor persoaneiasistate, în funcţie de nivelul lui de competenţă, iar intervenţiile sau modificările care pot apărea la nivelulpersoanei îngrijite vor fi notate într-o fisă de îngrijire.

În cadrul unei fişe de îngrijire a persoanei asistate se regăsesc informaţii precum: Măsurarea parametrilor vitali:

-temperatura-tensiunea arterială-ritmul respirator-frecvenţa cardiacă-greutatea-înălţimea-starea de conştientă- pulsul.

Supravegherea semnelor clinice:-modificări survenite la nivelul stării pielii şi tegumentelor (roşeaţă, paloare, prezenţa edemelor) ;-diureza - caracteristici (cantitatea, culoarea, aspectul)- bilanţul ingestie-excreţie-materiile fecale - caracteristici (cantitate, culoare, miros, aspect...)-este prezentă/nu este prezentă constipaţia-vărsăturile (cantitate, culoare, miros, aspect)Observarea durerii sau a comportamentului:-evaluarea eficientă a durerii;-recunoaşterea poziţiilor antalgice folosite de persoana asistată;-luarea în calcul a lamentărilor privind durerea a persoanei asistate;


22

-aprecierea stării de anxietate a persoanei asistate;-reperarea schimbării de comportament a persoanei asistate; îngrijitorul va nota în fişa persoanei asistate,intervenţiile realizate şi modificările pe care le observă pe durata intervenţiei de îngrijire. Informaţiiletrebuie să fie menţionate, în scris, clar, precis, concise, iar detaliile sau completările pot fi transmise, oral,membrilor echipei.

De asemena, în fişa de îngrijire a persoanei asistate se pot regăsi următoarele informaţii:-intervenţiile realizate de îngrijitor;-incidente care pot surveni pe durata intervenţiile;-observaţii cu privire la autonomia persoanei asistate (de exemplu, ce activităţi a realizat, singură, peparcursul zilei, persoana asistată) ;-informaţii şi observaţii noi aflate din comunicarea îngrijitorului cu persoana asistată;-informaţii cu privire la comportamentul şi cuvintele persoanei asistate (exprimate de persoana asistată sauobservate de îngrijitor).

Un model de fișă de îngrijire, pe lăngă informaţii despre măsurarea funcţiilor vitale mai poate cuprinde:Numele si prenumele persoanei asistate:.......................................................................................

Vârsta ....Domiciliul......................................Dificultate vizuală......................................Dificultate auditivă...........................................Alergii...............................................................Dieta:•autonomă•dependenţă parţială•dependenţă totalăAlimente preferate:......................................................................................................

Tub gastric...................Tub nazogastricGreţuri•niciuna•uşoare, se poate alimenta•moderate, se alimentează puţin•severe, nu se poate alimenta•vărsăturiDentiţie naturală

•superioară•inferioarăProteză dentară

•superioară•inferioarăIgiena bucală

•autonomă•cu ajutorRespiraţia•autonomă•uneori, dificilă•adesea, dificilăTuse seacă•expectorantăTegumente•cu aspect normal


23

•uscate•cianotice•cu prurit•edemaţiateProbleme la nivelul tegumentelor

•hiperdermie•ischemie•flictenă/eroziune superficială•escare profunde•invazie musculară/osoasăSecreţii•nici una•serosangvină• purulentăRecomandări cu privire la:

•schimbarea poziţiei•restrângerea mişcări lor......................................Altele.............................................Leziuni ale pielii :Eliminarea•autonomă•la toaletă, cu ajutor•la pat (ploscă şi/sau bazinet)•sondă montată în data deIncontinenţă

•urinară•de materii fecaleIgiena corporală•autonomie•dependenţă parţială•dependenţă completăObiceiuri personale îmbrăcare•autonomie•dependenţă parţială•dependenţă completăModificăricare au survenit în urma bolii...........................

Moxilizare•autonomie•dependenţă parţială•dependenţă completăModificăricare au survenit în urma bolii

Activităţi de destindere (de timp liber, de relaxare)Factori care influenţează activităţile.....................................Nivelul de satisfacţie după realizarea activităţilor Durerea

Intensă (0-l0) ...............LocalizareDurata•constantă•intermitentă•scurtăNatura durerii (calificativ folosit de persoana asistată)..........................


24

Repercusiunile durerii asupra activităţilor vieţii cotidieneFactori care declanșează durereaObiceiuri de somnModificări survenite în urma apariţiei bolii:

•niciuna•dificultăţi de adormire sau somn superficial/agitat•som redus sau întrerupt cel puţin 2 ore în timpul nopţii•insomnie, cel puţin 2-5 ore de somn/noapteSomnolentă•niciuna•uşoară, se trezeşte uşor•moderată, se trezeşte dacă este stimulat, ajutat•severă, se trezeşte cu dificultateCoșmaruri..............................................Halucinaţi.......................Măsuri corective (la indicaţia medicului.............................................................)Relaxare (metoda folosită........................................)

CAP. 7. COMUNICAREA LA LOCUL DE MUNCĂ

Într-o definiţie simplă, comunicarea constă în transmiterea unui mesaj de la o persoană la alta şireprezintă, cu prisosinţă imaginea pe care au dat-o strămoşii noştrii acestui cuvânt – ”a pune împreună”.Elementele care se regăsesc în procesul de comunicare sunt:• Emiţătorul reprezintă persoana care deţine informaţiile, ideile, intenţiile şi obiectivele care privesccomunicarea. Aceasta formulează mesajul, alege limbajul, receptorul (destinatarul) şi mijlocul decomunicare, dar, deşi are cel mai important rol în iniţierea comunicării, nu poate controla, pe deplin,ansamblul procesului de comunicare.• Receptorul reprezintă persoana căreia îi este destinat mesajul, iar, într-o comunicare, importanţareceptorului nu este mai mică decât a emiţătorului.•Canalul reprezintă calea de comunicare care permite difuzarea mesajului (de exemplu, calea aerianăpermite difuzarea sunetelor, a cuvintelor)•Mesajul reprezintă informaţia în sine şi cuprinde datele care vor fi transmise. Mesajul este constituit dinansamblul simbolurilor transmise de emiţător către receptor şi reprezintă forma fizică (orală, scrisă, gesturi,etc.) în care emiţătorul codifică informaţia. Cuvintele constituie modul în care codificăm mesajele pe care letransmitem interlocutorilor noştrii, iar specialiştii vorbesc chiar de textul şi de muzica mesajului.•Feedback-ul include toate mesajele verbale şi nonverbale pe care o persoană le transmite, în modconştient sau inconştient, ca răspuns la comunicarea altei persoane.Procesele de comunicare se bazează pe fenomene de interacţiune, de schimb, de implicare şi suntdeterminate de acestea. Orice comunicare reprezintă un fenomen dinamic între doi sau mai mulţiinterlocutori, iar comunicarea devine eficientă atunci când mesajul transmis este identic cu cel recepţionat,în caz contrar mesajul este incomplet sau distorsionat. În cadrul procesului de îngrijire a persoanelorvârstnice, comunicarea are un rol esenţial în cunoaşterea şi evaluarea nevoilor persoanei asistate. Vorbelespuse cu blândeţe, cu calm şi dragoste alină suferinţa şi mângâie sufletul, iar, astfel, a vorbi unei persoaneivârstnice devine un act de îngrijire, prin el însuşi. Aşadar, a şti să comunici cu o persoană în vârstă,presupune însuşirea unor cunoştinţe generale despre influenţa procesului de îmbătrânire asupra psihiculuiuman şi despre particularităţile de comunicare cu o persoană vârstnică. Dincolo de rolul comunicării cafactor de vitalitate, de combatere a izolării şi de reintegrare socială şi socio-familială, abilitatea de acomunica la un îngrijitor este foarte importantă. Pentru un îngrijitor care are între atribuţiile sale


25

intervenţia de ajutor, de protecţie a unei persoane în vârstă, dependentă, comunicarea cu o persoană cunevoi speciale este un instrument de abordare. Pentru vârstnic se poate afirma că nevoia de comunicareeste vitală, existenţa sa, calitatea şi durata vieţii fiind ameninţate de riscul unei comunicări inadecvate saude nesatisfacerea nevoii de comunicare. Orice comunicare implică exprimarea mesajului prin cuvinte,forma cea mai comună, ideală, sau prin limbaj non-verbal.Comunicarea verbala se realizează pe baza cuvântului, respectiv a sunetelor articulate, iar comunicareaverbală este atributul definitoriu, esenţial al omului. Comunicarea verbală se manifestă prin limbajulvorbit sau scris care reprezintă modul cel mai des folosit de transmitere a mesajelor. Pentru cainterlocutorii să comunice eficient, codul acestora trebuie să fie unul comun. Aşadar, nu este suficient să sevorbească aceeaşi limbă ci, mai important, este înţeles ca sensul cuvintelor să fie înţeles de toţi actoriiimplicaţi în respectivul proces de comunicare. Ca urmare, o condiţie esenţială este aceea dea ne asigura în permanenţă ca vom fi înţeleși;

Iar o atenţie sporită este nevoie să fie acordată persoanelor vârstnice, suferinde, cu diversedisfuncţii de limbaj, de înţelegere, de memorie şi orientare care nu întotdeauna pot utiliza mesajul verbal.Comunicarea nonverbală este reprezentată de următoarele elemente: vizuale (culorile, formele, obiectele),auditive (diferite tipuri de sunete), olfactive (parfumuri, arome, mirosuri) şi motorii sau chinestezice(baletul, dansul, limbajul surdo-muţilor). De asemenea, comunicarea non-verbală are la bază moduri deexprimare precum: expresia feţei, gesturile, atitudinea, poziţia, distanţa interlocutorilor. De exemplu,poziţia în pat a vârstnicului poate exprima existenţa unei dureri care obligă persoana să adopte o anumităpoziţie în care durerea e resimţită la o intensitate mai mică (poziţii/posturi ”antalgice” pentru a diminuadurerea), iar o poziţie de retragere, cu genunchii la bărbie, însoţită de o privire care exprimă teamă şiîngrijorare poate fi sugestivă pentru anxietate, pentru diferite stări halucinatorii, vizuale sau auditive.Comunicarea solicită din partea persoanei vârstnice şi/sau bolnave şi a persoanei de îngrijire o deschiderecât mai mare, totală chiar, care se bazează pe încrederea cu care interlocutorii intră în dialog, iar aceastăîncredere este cheia deschiderii, premisa obţinerii unui maxim de date (privind suferinţele, nemulţumirile,nevoile). Împărtăşirea de idei şi judecăţi, empatizarea comunicării, apropie participanţii la dialog,valorizează persoana care trebuie ajutată, transformă comunicarea într-un instrument eficient. Multepersoane vârstnice suferă, adesea, mai mult din cauza izolării, ignorării, marginalizării, lipsei de comunicarecu cei din jur, decât de o boala sau alta. A-i vorbi unui vârstnic, în grabă, răstit, plictisit, indiferent, fără a teasigura ca te-ai adaptat înţelegerii sale, nivelului de cultură, capacităţii auditive, poate să-i facă rău,adâncindu-i suferinţele.

O comunicare specială este comunicarea îngrijitorului cu o persoana în vârstă care îşi trăieşteultima parte a vieţii, iar în această situaţie, comunicarea are semnificaţii particulare şi alături de alteelemente de îngrijire paleativă devine o soluţie a calităţii vieţii până în ultima clipă. Înaintea iniţieriicomunicării, a dialogului se impune evaluarea cu grijă a persoanei cu care se comunică (factori personali),cât şi a mediului de comunicare (factori de mediu). În cazul persoanelor vârstnice se va ţine seama,întodeauna, de gradul de afectare a capacităţii de înţelegere sau, altfel spus, a vitezei de percepţie amesajului. La bătrâni, viteza proceselor psihice este încetinită, viteza fluxului nervos este mai scăzută şi,astfel, informaţia de la emiţător la receptor parcurge un timp mai lung decât în mod normal, ceea ceîntârzie răspunsul pe care, uneori, trebuie să-l aşteptăm cu mai multă răbdare. La oamenii în vârstă seinstalează, în timp, o lentoare a proceselor psihice şi a debitului verbal. O persoană în vârstă îşi găseşte maigreu cuvintele pentru a-şi alcătui răspunsurile care, în final, sunt găsite dacă cel ce conduce dialogul arerăbdarea necesara. De altfel, răbdarea este o însuşire obligatorie pentru toţi cei ce lucrează cu vârstnicul caşi pentru orice anturaj al unei astfel de persoane. Tulburările de memorie pot interveni întârziind şi maimult răspunsurile, chiar dacă persoana vârstnică a înţeles, a recepţionat mesajul.În alte situaţii deîmbătrânire mai avansată este afectată înţelegerea, persoana ascultă, aude dar nu înţelege din cauzadegradării unor zone din creier unde se face recepţia şi prelucrarea mesajelor. Nici în aceste cazuri nutrebuie să îşi piardă răbdarea ci, să insiste, să apeleze şi la celelalte forme de comunicare non-verbale. Săfie, de asemenea, pregătit, pentru confruntarea cu un limbaj simplificat, mai sărac, stereotip, adesea, ceeace este o altă caracteristică a îmbătrânirii căreia îngrijitorul trebuie să-şi adapteze propriul limbaj şi să


26

utilizeze constant răbdarea. Pentru favorizarea comunicării îngrijitorul va folosi ascultarea activă carepotenţează calitatea dialogului cu persoana în vârsta. Această tehnică are rolul să încurajeze persoanaasistată sa discute, cu deschidere şi sinceritate şi, astfel, să favorizeze culegerea unui maximum deinformaţii.A asculta este mai mult decât a auzi..Pentru a realiza o ascultare eficientă, e necesară o anumită pregătire: rezervarea timpului necesarascultării (nu graba, expedierea, superficialitatea, formalismul), concentrarea asupra comunicării,acceptarea perioadelor de pauză, necesare şi semnificative, evitarea întreruperilor (persoanele vârstnice îşipierd mai uşor şirul, fluenţa vorbirii când sunt întrerupte, reluarea se face mai greu sau intervine blocarea)vor avea darul sa ofere premise pentru o comunicare eficientă. Totuşi, îngrijitorul poate orienta, cu grijă,discuţia în direcţia dorită atunci când există tendinţa persoanei asistate de a se îndepărta de subiectul pusîn discuţie. Concomitent cu ascultarea, îngrijitorul va verifica percepţia,întrebând persoana asistată dacă a înţeles, verificând calitatea şi adaptarea răspunsului. Pentru verificareapercepţiei se folosesc procedee precum: reafirmarea, repetarea ca un ecou, parafrazarea, repetarearăspunsului, afirmaţiei şi rezumarea.Ascultarea activă se manifestă plenar, dacă îngrijitorul manifestă disponibilitate şi deschidere. S-aobservat ca folosirea pauzelor, a tăcerii în comunicare este utilă, deoarece oferă răgaz pentru adunareagândurilor, asigură persoana că este ascultată, sporeşte calitatea şi cantitatea informaţiilor.Dacă în cele de mai înainte am prezentat aspecte ale comunicării, în general, cu nuanţări particularepentru cazul persoanei în vârsta, în continuare vom analiza situaţia comunicării cu persoana în vârstă în

condiţii deosebite.DepresiaFoarte multe persoane vârstnice sunt depresive, depresia fiind o situaţie comună acestora. În aceste cazuri,vorbirea este mai lentă, mai înceată, răspunsurile întârzie, sunt scurte . Abordarea este mai dificilădin cauza lipsei de concentrare, a sentimentului de inutilitate şi neîncrederii, a pesimismului sau chiar, în

cazuri grave, a ideilor de suicid. Tot în depresiile grave ne putem întâlni cu negativismul verbal, cumutismul, adică refuzul de a vorbi, de a comunica. În aceste cazuri, întrebările vor fi scurte, spre a nusolicita capacitatea de concentrare, reluate dupa o pauză, fără insistenţe şi persuasiune care pot determinao blocare a comunicării, îngrijitorul va încerca să convingă persoana asistată că tot ceea ce face este înscopul de a-l ocroti, de a-l ajuta.Tulburările de auzSurditatea totala (mai rar) sau parţială (mai frecvent) sau hipoacuzia sunt frecvente la o persoană în vârstăal cărui auz este diminuat chiar în cadrul îmbătrânirii normale. În aceste cazuri, se va poziţiona în aşa felîncât persoana asistată să îi poată vedea faţa şi buzele în timp ce vorbeşte. De asemenea, va verifica dacăpersoana foloseşte proteză auditivă, dacă este deschisă, dacă bateria este funcţională. Vorbirea va fi clară,simplă, cu fraze scurte, va vorbi mai tare, dar fără a ţipa, rostind silabele mai rar. Va adăuga mimica şigestica, nu se va enerva, fiindcă persoana nu îl aude, sau încă nu îl aude, deoarece nu a luat măsurilemenţionate anterior. Eventual, îngrijitorul poate comunica cu persoana asistată prin semne, prin scris, prindesen.Tulburările de vedereScăderea acuităţii vizuale este de asemenea paralelă cu înaintarea în vârstă şi este de diferite grade, până lapierderea completă a vederii (cecitate vizuală). Limbajul verbal este în prim plan, mijloacele non-verbaleieşind din discuţie. îngrijitorul va informa vârstnicul în legătură cu orice alte zgomote, cu prezenţa altorpersoane care intră în cameră, cu diferite manevre necesare, de pildă necesitatea unei examinări,cercetarea unor documente personale.Tulburările de înţelegere si de exprimareSe întâlnesc la persoanele cu suferinţe cerebrale, cu sechele dupa accidente cerebrale-vasculare şi se traducprin: necoordonarea în vorbire, dificultăţi în aranjamentul cuvintelor în fraza, inabilitatea de a-şi găsicuvintele, imposibilitatea de a răspunde (afazie, disfazie, dislexie). Îngrijitorul va adresa întrebări care să


27

comporte răspunsuri prin ”da” şi ”nu” sau printr-un dat din cap, va acorda mai mult timp pentru a obţinerăspunsurile, va observa, concomitent, comportamentul şi limbajul non-verbal.Nervozitatea

Unele persoane vârstnice pot fi surprinse într-o stare deosebită de iritabilitate, de nervozitate, determinatede supărare sau fără o explicaţie anume, nervozitatea poate traduce teama, anxietatea sau neputinţa, stăricare pot fi prevenite şi risipite prin explicaţii şi asigurări, îngrijitorul va deturna atenţia vârstnicului de laobiectul supărării, nervozităţii, antrenând persoana în alte activităţi pentru o perioada mai scurtă saumai lungă, după care va reveni la scopul comunicării.ViolenţaConstituie o situaţie specială care se poate întâlni la unele persoane în vârstă şi care se explică printr-o seriede cauze (care trebuie investigate dinainte): leziuni cerebrale, senilitate, diverse afecţiuni psihice, consumde alcool, reacţii secundare la unele medicamente care pot determina stări de agitaţie. De asemenea,înainte de comunicare îngrijitorul se va informa, înaintea iniţierii comunicării, asupra potenţialului violent alpersoanei asistate (accese de violenţă în antecedente, confuzie şi dezorientare, agitaţie, iritabilitate,impulsivitate, nom cooperantă,suspiciune).Dacă va suspecta un potenţial de violenţă, va lua următoarelemăsuri: -va informa pe ceilalti membrii ai echipei (e recomandabil să nu abordeze singur o astfelde persoană);-va identifica eventualele cauze care pot declanşa violenţa;-va plasa persoana într-o cameră unde poate fi observată în permanenţă;-va îndepărta din preajma vârstnicului obiectele contondente;-nu va atinge persoana;-nu va face mişcări bruşte spre aceasta, spre a nu-i declanşa reacţii de apărare sau agresivitate,-va păstra o anumită distanţă faţă de persoana respectivă;-va evita sa stea cu spatele la aceasta.Plânsul

Se pot întâlni persoane emotive, labile care plâng uşor sau spontan, nestăpânit, nemotivat, în anumitetulburări cerebrale. În prima situaţie plânsul este o supapă de uşurare, de descărcare a tensiunilor şi deaceea trebuie îngăduit. Nu i se va cere vârstnicului să înceteze plânsul, nu vom plânge alături de el, fiindcănu este un model de empatie, de compasiune recomandabil în aceste cazuri. Îngrijitorul va rămâne alăturide persoana asistată, cu răbdare, până se linişteşte, asigurându-i intimitatea. Va folosi atingerea ca mijlocde comunicare şi apropiere, iar după ce va înceta plânsul, va relua comunicarea, cu grijă, cu blândeţe, cumenajamente şi cu tact.Specificul comunicării în cadrul procesului de îngrijire decurge din rolul îngrijitorului, adică responsabilităţileacestuia şi din problematica persoanei asistate.

Relaţionarea îngrijitorului cu persoana asistată pe durata intervenţieiPe durata intervenţiei sale, îngrijitorul trebuie să apeleze la toate calităţile sale privind discreţia şidisponibilitatea şi să manifeste delicateţe şi tact în relaţia sa verbală şi non-verbală cu persoana asistată.Îngrijitorul va fi atent la sensul pe care îl dă intervenţiilor sale şi la semnificaţiile gesturilor şi cuvintelor salepentru ca îngrijirea să ofere persoanei asistate o stare de bine, fizic şi psihic. De asemenea, îngrijitorul vaţine seama de nevoia de respect, discreţie şi demnitate a persoanei asistate.Respectul este ”sentimentul prin care acordăm celuilalt consideraţie”, iar îngrijitorul îşi va manifestarespectul faţă de persoana asistată prin faptul că:-va bate la uşă înainte de a intra;-se va adresa persoanei asistate cu pronumele de politeţe ”dumneavoastră”;-nu va întrerupe intervenţia de îngrijire, nu va neglija persoana asistată decât în cazul apariţiei unei urgenţe;-va respecta ritmul (de gândire, vorbire, acţiune) a persoanei asistate.-va conştientiza faptul că modul în care îngrijitorul atinge persoana asistată (presiunea, bruscheţeaatingerii) reflectă disponibilitatea acestuia;-va lăsa persoana asistată să se exprime;


28

-va oferi persoanei asistate răspunsuri adaptate şi pertinente.Discreţia faţă de sentimentul de pudoare al persoanei asistate, iar pudoarea este ”sentimentul de jenă pecare îl resimte o persoană când îşi arată nuditatea”. Pentru a respecta nevoia de pudoare:- persoana asistată va fi dezbrăcată cu acordul ei (nu va fi dezbrăcată în timp ce aceasta doarme, pentru ca,ulterior, aceasta să se trezească dezbrăcată);-va fi creat un cadru de siguranţă şi confort pentru realizarea îngrijirilor intime;-se va manifesta gentileţe şi tact în realizarea îngrijirilor intime.Demnitatea și respectul de sine sunt valori importante pentru fiecare fiinţă umană, iar pentru a nu încălcadreptul persoanei asistate de a-i fi respectate aceste valori, îngrijitorul va adopta următoarea conduită:- îşi va stăpâni privirea în faţa degradărilor fizice importante, pentru a atenua imaginea negativă pe care opoate transmite persoanei asistate;- nu va folosi, în mod sistematic, mănuşi de unică folosinţă, dacă nu este absolută nevoie;- va transmite persoanei asistate sentimente pozitive, de apreciere şi respect;- va favoriza autonomia persoanei asistate (nu va face ”în locul” acesteia, sarcini pe care persoana le-arputea realiza singură).Relaţia de comunicare îngriJitor-familie este deosebit de importantă, iar prezenţa familiei este pentrupersonalul de îngrijire naturală şi legitimă, familia constituind liantul şi interfaţa dintre persoana asistată şiîngrijitor. Uneori, există disensiuni între persoana asistată şi familia acesteia, iar în acesta situaţie delicată,este nevoie ca îngrijitorul să nu intervină, în cazul familiilor unde vârstnicul suferă şi de o boală terminală,anturajul apropiat al persoanei asistate traversează o situaţie de criză majoră care bulversează întregulechilibru familial. În acest context, îngrijitorul este nevoie să dea dovadă de tact şi compasiune în relaţia cupersoana asistată, însă şi familia va avea nevoie de ajutor şi suport. De aceea, îngrijitorul va crea un Alimatde încredere prin faptul că se va prezenta, va informa şi va explica persoanei asistate şi familiei acesteiaintervenţia sa şi va implica familia în procesul de îngrijire.Îngrijitorul îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei echipei multidisciplinare, unde comunicareaeste foarte importantă pentru asigurarea coerenţei procesului de îngrijire. Iar o componentă importantă acomunicării în echipă este transmiterea informaţiilor. Principiile care reglementează transmitereainformaţiilor sunt ierarhizarea şi organizarea informaţiilor. O bună transmitere stă la baza unei buneîngrijiri şi evaluează eficienţa îngrijirii şi, mai ales, previne revenirea ulterioară. În acest context trebuiereţinute două maxime extrem de importante: ”Prea multă informaţie ucide informarea” şi ”scrisul rămâne,vorbele zboară”.1.Transmiterea orală de informaţiia) transmisii orale de alertă sunt transmisiile care întrerup procesul de îngrijire şi transmit semnul dealarmă: hipertensiune, hipertermie, dispnee, cădere, pierdere a cunoştinţei. Aceste transmisii de urgenţăfac apel la judecata clinică a îngrijitorului şi, deci, la facultatea sa de analiză a situaţiei critice în funcţie dedatele cunoscute.b)transmisii orale formale se transmit înt-o manieră organizată, ierarhizată, într-un timp formal, adică

într-un loc şi la ore cunoscute anterior. Informaţiile schimbate într-un moment sau loc informale (vestiare,culoar, pauze, ascensor) nu sunt împărtășite întregii echipe şi implică riscul unei dezvăluiri a secretuluiprofesional.2. Transmiterea în scris a informaţilor: modelul informaţiilor-ţintite în scris, se asigură o transmitereeficientă şi pertinentă a informaţiilor, deoarece se ţine cont de valoarea juridică a acestora.O definiţie a transmiterii informaţiilor-ţintite este oferită de E.Dancausse "Metodă de organizare a părţii

narative a dosarului persoanei asistate, pentru a înţelege rapid situaţia sa şi îngrijirilenecesare. Această metodă răspunde, pe de o parte exigenţelor profesionale şi legale în materie de

personalizarea, de individualizare a îngrijirilor şi de cealaltă parte, confortului profesioniştilor în materie decâştig de timp. Metoda este conform schemei procesului de îngrijiri (date, intervenţii, rezultate)”.În fapt, este important să subliniem că transmiterea ţintită este o metodă de transmitere a informaţiilorşi se bazează pe procesul de îngrijiri pe care îl întăreşte, insistând pe diferitele faze ale acestuia:•culegere date analiză


29

•obiectiv plan de acţiuni intervenţii•evaluare rezultate reajustare1.Informaţii ţintite pe îngrijiriȚinta este ”un enunţ concis şi foarte precis care atrage atenţia prin raport cu ceea ce se întâmplăcu persoana asistată sau cu anturajul acesteia”. Țintele sunt alarme (diferite de alerte, căci nu există mereunoţiunea de urgenţă). Ele atrag atenţia profesionistului asupra elementelor semnificative, pozitive saunegative. Pentru a transmite, se ţinteşte:-un diagnostic de îngrijire: incapacitatea persoanei asistate de a se autoîngri-i-un fapt marcant: debutul unui tratament-o perturbare a stării de sănătate: durerea-reacţie la îngrijiri sau la tratament: intoleranţă la medicamente-comportament sau emoţie a persoanei asistate: agitaţie, mâhnire .

2.Structurarea informaţiilor: modelul DAR Date

Acestea sunt informaţii care precizează ţinta datelor clinice: senzaţii, elemente obiective sau subiectiveEx. Pentru ţinta durerea: localizarea, măsurarea intensităţii, diminuată de poziţii antalgice,etc. Acţiuni

Acestea sunt activităţi, precum intervenţiile, supravegherea, programată sau nu, a echipei. Sunt solicitări deintervenţii a altor membrii ai echipei. Ex. acţiuni pentru lupta împotriva durerii: reinstalarea, chemareamedicului. Rezultate

Rezultatele se referă la reacţiile persoanei asistate faţă de ţintă, aceste reacţii pot fi consecutive acţiunilorîntreprinse sau spontane. Ex. îngrijirea unei dureri: persoana afirmă că durerea a scăzut.

Exemplu de aplicare a modelului DAR în transmiterea în scris a informaţiilor ținta (obiectivul): ObosealaD (date): persoana asistată nu a vrut să se trezească pentru a se realiza toaleta, deoarece afirmă ca se

simte epuizată la trezire;A (acţiune): se propune decalarea orei pentru realizarea toaletei, mai târziu;R (rezultate): persoana asistată este mulţumită de realizarea toaletei care a avut loc la 10.50, iar în plus, sesimte mai odihnită.

3.Diagrama îngrijirilorEste un adevărat tablou de bord al activităţilor de îngrijiri, prevăzute pentru persoana asistată, şi realizateefectiv. Sunt notate îngrijirile care privesc rolul propriu şi cele efectuate sub prescripţie medicală.

Diagrama priveşte toată echipa, iar activităţile de îngrijire sunt grupate în îngrijiri tehnice şi de relaţie. Undetaliu important este lectura diagramei: pe verticală reprezintă încărcătura de îngrijiri, adică aspectulcantitativ, iar pe orizontală arată progresul, evoluţia persoanei asistate, adică aspectul calitativ.

3. Reuniuni de transmitere și de informare”Reuniunile ocupă mult timp, dar sunt necesare. Întreaga echipă are un potenţial de idei şi de dinamism”.Nevoia de a se întâlni presupune că există sarcini care sunt realizate, împreună, de membrii echipei.


30

PARTEA a II-a

CUPRINSCAP.1. ACORDAREA ÎNGRIJIRILOR IGIENICEA.Tipuri de postură si poziţiile persoanei asistate in patB. Schimbarile de pozitie ale persoanei asistate imobilizate la patC.Patul persoanei asistateD.Asigurarea igienei corporale la bolnavii internaţiE.Îmbrăcarea si dezbrăcarea persoanei aflate in ingrijireF.Captarea dejecţiilor fiziologice si patologice

CAP.2. ASIGURAREA CONFORTULUI BATRANULUI ASISTAT

CAP.3. SUPRAVEGHEREA STARII DE SANATATEA.Ingrijirea persoanelor vârstnice cu escare si probleme de termoreglareB.Tipuri de modificări apărute in statusul persoanei asistateC.Aspecte patologice cu privire Ia eliminare

CAP.4. PATOLOGIA GERIATRICĂ1.Patologia pulmonară a persoanei de vârsta a treiaa)Bronhopneumoniab)Bronhopneumopatia obstructivă cronică (BPOC)c) Astmul bronsic2.Patologia cardiovasculară a persoanei de vârsta a treiaA)Angina pectoralăb)Infarctul miocardic

c)Hipertensiunea arterialăd)Insuficienţa cardiacă3.Patologia digestivă a persoanei de vârsta a treiaa)Refluxul gastro-esofagian si boala de reflux gastro-esofagianb)Leziuni digestive induse de medicaţie

c)Gastriteled)Cancerul gastrice)Colonul iritabilf)Incontinenţa anală4.Bolile metabolice si de nutriţiea)Diabetul zaharatb)Obezitatea5.Patologia urinară a persoanei de vârsta a treiaa)Infecţiile tractului urinarb)Incontinenţa urinară

c)Retenţia de urinăd)Adenomul de prostatăe)Cancerul de prostată6.Patologia osteo-articulară a persoanei de vârsta a treiaa)Reumatismul articular degenerativb)Osteoporoza


31

c)Fracturile colului femural7. Patologia neurologicăa)Accidente vasculare ischemice tranzitoriib)Parapareza (paraplegia) senilă

CAP.5. MASURI DE PRIM AJUTOR ACORDATE PERSOANEI ASISTATE1.Hemoragii2.Asfixiere3.Fractura, luxaţia, entorsa4. Lesin (lipotimie)5.Arsuri6.Electrocutare7.Otraviri8.Insolaţie9.Criza de astm bronsic10.Angina pectorala

CAP. 6. RESPECTAREA SI APLICAREA PRESCRIPŢIILOR MEDICALE

CAP.7. ALIMENTAȚIA ȘI ADMINISTAREA ALIMENTELORA.Principiile alimentaţiei omului sănătosB.Grupele de alimenteC.Noţiuni elementare de dietoterapieD. Hidratarea organismuluiE. Noţiuni elementare de gastrotehnie1.Cercetarea stării de salubritate a alimentelor2.Prelucrarea preliminară a alimentelor3.Tratamentul termic al alimentelor4.Preparate culinare5.Alcătuirea meniuluiE.Nutriţia persoanelor vârstnice1.Alimentarea activă2.Alimentarea pasivă3.Alimentarea artificială

CAP.8 MOBILIZAREA SI TRANSPORTULC Mobilizarea persoanei asistateD. Transportul persoanei asistate

CAP. 1 ACORDARE ÎNGRIJIRILOR IGIENICE PENTRU PERSOANA ASISTATĂ


32

Particularităţile de îngrijire a bătrânilor, izvorăsc din caracterele fiziologice şi patologice ale vârsteiînaintate. Acestea se rezuma la următoarele:-scăderea forţelor de rezerve ale organismului;-reducerea până la dispariţie a capacităţii de acomodare;-scăderea reactivităţii organismului faţă de noxele mediului ;-diminuarea capacităţii de regenerare a ţesuturilor;-reducerea sau dispariţia imunităţii active faţă de infecţii;-sensibilitate deosebită faţă de pierderile de proteine şi tulburările hidroelectrolitice;-frecventa bolilor degenerative ca: arteroscleroza, bolile articulare, osteoporoza, etc. Etapele procesului deîngrijire a persoanei asistate constau in:•identificarea problemelor de îngrijire;• planificarea îngrijirilor:-fixarea scopurilor;-fixarea obiectivelor.•aplicarea în practica a planului de îngrijiri;•evaluarea rezultatelor.

Identificarea problemelor de îngrijire constau în stabilirea unei legături între faptele observate, ex.bătrânul asistat imobilizat la pat - prezintă o problema de îngrijire parţială sau totală. Începând cumomentul în care satisfacerea unei necesitaţii pune o problemă asistatului, adică acesta nu o poatesatisface fără ajutor, îngrijitorul trebuie să intervină (schimbarea lenjeriei de pat şi a îmbrăcăminteibătrânului asistat, la toaletarea lui etc).

A. Tipuri de postură și poziţiile persoanei asistate în pat

Postura reprezintă ţinuta, poziţia corpului într-o situaţie dată. Aceasta poate fi: ortostatism (in picioare),şezând, clinostatism (culcat). în clinostatism o persoană poate adopta următoarele poziţii:•decubit dorsal - culcat pe spate;•decubit lateral stâng sau drept - culcat într-o parte;•decubit ventral - culcat pe abdomen. În funcţie de starea generală a bătrânului asistat, de boala de bazăsau de postura în scop terapeutic, poziţia ocupată de acesta în pat, poate fi:-activă- pasivă-forţatăa)Poziţia activă- persoana se deplasează şi autoîngrijeşte singură;- poziţia în pat este cea a unui om sănătos.b)Poziţia pasivă- persoana asistată nu se poate deplasa, autoservi si autoîngri-i;-persoana asistată are nevoie de ajutor şi de supraveghere pentru: toaleta parţială şi generală, hidratare şialimentare precum şi schimbarea poziţiei în pat.c)Poziţia forţată-poziţie independentă de voinţa persoanei ca urmare a unor afecţiuni;- poziţie determinată de reacţia de apărare a organismului din cauza unor dureri (criza de ulcer, durerea delitiaza renală).Imobilizarea (imposibilitatea persoanei asistate de a-şi mişca corpul sau o parte a acestuia) poate producecomplicaţii din cauza presiunii exercitate asupra ţesuturilor cuprinse între planurile osoase şi suprafaţa durăa patului; poate provoca tulburi locale de circulaţie prin ischemie (roşeaţă, edem, escare, necroze).Deasemenea imobilizarea prelungită poate duce la încetinirea circulaţiei în clinostatism (culcat) carefavorizează formarea trombozelor, producerea pneumoniilor hipostatice. Îngrijitorul trebuie să cunoască


33

poziţiile pe care le iau bătrânii asistaţi în pat, poziţia în care aceştia trebuie aduşi cu ocazia unor îngrijiri şiexaminări speciale şi manoperele prin care se asigură schimbările de poziţie.1.. Tipuri de poziţie în pat- indiferent de postura activă, pasivă sau forţată persoana asistată adoptă în pat următoarele poziţii:decubit dorsal, semişezând, Trendelenburg, şezând, decubit lateral sau ventral.a) Decubit dorsal - persoana asistată stă culcată pe spate cu faţa în sus, cu două perne sau fără pernă.Poziţia este indicată în afecţiuni ale coloanei vertebrale (persoana îngrijită va sta pe o suprafaţă tare), uneleafecţiuni cerebrale, persoane slăbite, adinamice.b) Poziţia Fowler - persoana asistată stă culcată pe spate, cu genunchii îndoiţi fiind o poziţie comoda şi

confortabilă (în cazul afecţiunilor coloanei vertebrale).c) Poziţia semișezând - persoana asistată stă culcată pe spate, toracele formând cu linia orizontală un unghide 30 - 45 de grade (afecţiuni cardiace, pulmonare)d)Poziţia șezând - se realizează cu ajutorul a 4-5 perne aşezate în trepte, iar capul se va spri-ini cu o pernămică. Sub braţele persoanei aflate în îngrijire se poate aşeza câte o pernă , iar pentru a împiedicaalunecarea se aşează sub regiunea poplitee (partea posterioară a genuchiului( o pernă îndoită sau un suldin pătură. Poziţia şezânda se indică la persoanele dispneice (în caz de pneumonii întinse), cu insuficienţăcardiacă, în perioada acceselor de astm bronşic.e)Poziţia Trendelenburg- poziţie de decubit dorsal cu diferenţa între cele doua extremităţii ale patului (de înălţime) de 10 - 15 cm(persoana asistată stă cu picioarele mai ridicate şi capul mai jos). Poziţia este indicată pentru a favorizadrenajul secreţiilor din căile respiratorii superioare.f)Decubit lateral-poziţia este adoptată şi la schimbarea lenjeriei, în cursul toaletei, la administrareaclismelor şi a supozitoarelor.-poate fi drept sau stâng;-persoana asistată este culcată pe o parte având capul spri-init pe o singură pernă;-membrele inferioare (picioarele) sunt flectate (îndoite) uşor sau membrul inferior care este în contact cusuprafaţa patului este întins iar membrul de deasupra îndoit;- spatele este spri-init cu o pernă sau cu o pătură făcută sul.g) Decubit ventral- persoana asistată stă culcată pe abdomen, capul este aplecat într-o parte şi aşezat pe o pernă subţire.Poziţia este indicată în paralizia unor grupuri musculare, hemiplegie (paralizia jumătăţii drepte sau stângi acorpului).

B. Schimbările de poziţie ale persoanei asistate imobilizate la patÎn funcţie de afecţiunea şi starea generală a persoanei asistate, schimbările de poziţie pot fii: active,autopasive sau pasive.a)Schimbările active- persoana asistată îşi schimbă singură poziţia în pat.b)Schimbările autopasive

- persoana asistată poseda capacitatea de mobilizare parţială, pentru schimbarea de poziţie este necesarajutorul îngrijitorului. Persoana asistată colaborează şi participă la schimbările de poziţiec)Schimbările pasive- persoana asistată nu posedă capacitate de mobilizare, schimbările de poziţie fiindu-i asigurate de ajutorulîngrijitorului. Schimbările de poziţie necesită deplasarea, susţinerea, ridicarea persoanei asistate. Execuţiaacestor schimbări de poziţie necesită din partea operatorilor efort fizic, adoptarea poziţiei corecte de lucru,cunoştinţe profesionale. Se vor evita manipulările care creează bătrânului asistat, disconfort, poziţionareincorectă.Exemple de mișcări pasive: întoarcerea persoanei asistate din decubit dorsal în decubit lateral, din decubitlateral în decubit dorsal, aşezarea acesteia în poziţie semişezândă, în poziţie şezândă, repoziţionarea celorcare au alunecat în jos de pe pernă. Schimbările pasive se efectuează în cazul persoanelor adinamice,imobilizate, paralizate, cu aparate gipsate. Pentru efectuare schimbărilor de poziţii sunt necesari unul sau


34

doi îngrijitori. Aceştia trebuie să adopte o poziţie potrivită pentru a ridica persoana asistată cu mai multăuşurinţă şi cu un efort fizic minim. Astfel: prinderea persoanei asistate se face precis şi cu toată mâna,aşezând palma pe suprafaţa corpului acestuia astfel încât suprafaţa de contact să fie cât mai mare:-îngrijitorul se va aşeza cât mai aproape de patul persoanei asistate cu picioarele depărtate pentru a avea obază de susţinere cât mai mare: genuchii îngrijitorului vor fi flectaţi iar coloana vertebrală uşor aplecată(pentru diminuarea compresiunii asupra discurilor intervertebrale)

Întoarcerea persoanei asistate din decubit dorsal în decubit lateral-se ridică pătura, se pliază şi se aşează pe marginea opusă a patului;-se îndoaie braţul persoanei asistate din partea opusă peste torace şi i se aşează membrul inferior dinpartea opusă peste celalalt;-îngrijitorul flectează genunchii având piciorul dinspre capul patului aşezat înaintea celuilalt şi se apleacă şiprinde cu mâna umărul din partea opusă iar cu cealaltă mână şoldul bătrânului asistat;-îngrijitorul întoarce bătrânul spre marginea patului păstrându-şi poziţia cu faţa în dreptul toraceluiacestuia;

Schimbarea poate fi tăcută şi de către doi îngrijitori, amândoi aşezaţi la aceeaşi margine a patului;-îngrijitorul de la capătul patului executa mişcările descrise mai sus pentru partea superioară a corpului,-cel de-al doilea îngrijitor asigură mişcările descrise mai sus prin rotirea bazinului şi membrelor inferioare.Readucerea persoanei asistate în decubit dorsal-sunt necesari doi îngrijitori,-ambii îngrijitori se aşează pe aceeaşi parte a patului la spatele persoanei asistate;-se va prinde persoana asistată de sub axilă şi i se va spri-ini capul pe antebraţ;-se introduce mâna stânga sub bazinul bătrânului asistat;-cu mana dreaptă se realizează readucerea bătrânului asistat în decubit dorsal.Ridicarea persoanei asistate din decubit dorsal în poziţie șezândă-se dezveleşte persoana asistată şi se îndoieşte pătura;-cu mâna dreaptă se prinde regiunea axilară a bătrânului asistat iar cu mâna stângă va fi îmbrăţişat dinspate spri-inindu-i capul pe antebraţ;-atunci când starea generală îi permite, acesta se poate spri-ini de braţul îngrijitorului.Readucerea în poziţie de decubit dorsal din poziţie șezândă-se îndepărtează perna;-se efectuează mişcările în sens invers pentru ridicarea în poziţie şezândă;-se are în vedere ca mişcările să nu fie brutale.Ridicarea persoanei asistate pe pernăReaducerea la loc a persoanelor asistate imobilizate la pat care alunecă (ridicarea pe pernă) se executăastfel:-se aşează braţele persoanei asistate peste abdomen;-mâna dinspre capul patului este introdusă, cu palma în sus, sub omoplaţii acestuia;-cealaltă mâna este aşezată sub regiunea fesieră a persoanei asistate;-se ridică persoana asistată în poziţia dorită.

C.Patul persoanei asistate

Patul constituie componenta principală a mobilierului persoanei asistate , iar acesta trebuie să fie comod şiconfortabil.Pentru a-şi îndeplini scopul (de confort şi igienă), patul beneficiază de o serie de accesorii:saltea, una doua perne, pătură, lenjeria de pat (doua cearşafuri - unul simplu şi unul plic, dacă este necesaro muşama sau aleza (traversă).Atât patul cât şi accesoriile lui se vor păstra in condiţii de perfectă curăţenie,iar accesoriile sale trebuie să fie adaptate cu operativitate la necesitătile imediate ale persoanei asistate,


35

Pregătirea și schimbarea patului persoanei asistateMateriale necesare: cearceaf simplu, cearceaf plic, faţă de pernă, pătura, pernă, aşezate pe un scaun cuspătar la capătul patului în ordinea întrebuinţării. Se îndepărtează noptiera de lângă pat, se aranjeazăsalteaua pe somiera, iar cearceaful simplu se aşează la mijlocul patului şi se întinde spre capetele patului.Se introduce cearşaful adânc sub saltea la ambele capete şi se fixează.Se continuă efectuarea pregătiriipatului astfel:-se aşează cel de-al doilea cearşaf bine întins iar peste el se întinde pătura cu marginea cearşafului dinsprecap răsfrântă peste pătură;-se execută o cută atât din cearşaf cât şi din pătură pentru a uşura poziţiile pacientului în pat;-daca exista cearşaf plic, pătura aşezată în lungime se va introduce prin deschizătura plicului, se fixeazăcolţurile păturii în colţurile plicului;- perna se introduce în faţa de pernă curată;

Schimbarea lenjeriei de pat la bătrânul imobilizatTehnica efectuării schimbării lenjeriei cu persoana asistată în pat, este impusă de diagnosticul medical saude starea generală a acestuia care nu-i permite mobilizarea. Pentru aceasta, în funcţie de posibilitateapersoanei aflată in ingrijire de a fi spri-inită sau întoarsă, există doua metode de lucru pentru schimbarealenjeriei:•schimbarea patului în lungime;•schimbarea patului în lăţime.Principiile mobilizării persoanei imobilizate pentru schimbarea lenjeriei:-pentru mobilizarea manuală a bătrânului imobilizat, se pot folosi anumite tehnici care trebuiesc efectuatecorect pentru a evita ridicarea în plan vertical cu urmări atât pentru asistat cât şi pentru îngrijitor;-respectând scopul pentru care mobilizează bătrânul asistat în pat, îngrijitorul, la nevoie solicită ajutorulunuia din membrii familiei sau a unui coleg (recomandabil să fie de aceeaşi statură);-îngrijitorul explica persoanei asistate scopul mutării şi alege cine va avea conducerea grupului;-se îndepărtează sursele potenţiale de pericol (mobilier, cărucior, papuci, paviment ud) pentru a executadiverse manevre, încălţămintea îngrijitorului trebuie să prezinte aderenţă maxima la paviment, fără toc;- poziţia picioarelor îngrijitorului, în timpul efectuării tehnicii, se obţine prin plasarea unui picior maiaproape de persoana asistată, cu scopul de a susţine greutatea la începutul manevrei, iar celălalt picior alîngrijitorului se aşează pe direcţia mişcării;-modul de apucare al mâinilor este sigur, ferm, trebuie să confere control maxim asupra persoaneiimobilizate şi să evite regiunile sensibile;-în timpul manevrelor, se va supraveghea mimica feţei persoanei asistate, iar îngrijitorul se foloseşte demişcarea propriului corp pentru ridicarea persoanei imobilizate;-munca în echipă la executarea ridicării persoanei imobilizate, presupune mişcări sincronizate, în ritm egal,acţionând numai la comanda liderului;

a)Schimbarea lenjeriei in lungime-este posibilă atunci când pacientul poate fi întors în decubit lateral;-sunt necesare doua persoane la efectuarea acestei manevre (îngrijitorul şi un membru al familiei, sau doiîngrijitori).Mod de lucru:-se aşeză lenjeria împăturită în ordinea întrebuinţării;-se rulează cearşaful care urmează a fi aşeazat sub persoana imobilizată la pat, în lungime;-se rulează muşamaua împreună cu aleza în lăţime;- pătura şi cearşaful se împăturesc în trei;-îngrijitorul se aşează de o parte a patului şi efectuează aşezarea persoanei imobilizate în decubit lateral,spre marginea patului;


36

îngrijitorul nr. 1-introduce mâna dreaptă în axila dreaptă a persoanei asistate şi mâna stângă sub umerii lui spri-inindu-icapul pe antebraţ;-ajută bătrânul imobilizat să fie aşezat cu deplasare uşoară în aceeaşi direcţie;-introduce mâna stânga sub genunchii asistatului ridicându-l puţin, iar cu mâna dreaptă flectează uşorgambele pe coapse;-întoarce bătrânul în decubit lateral drept spri-inindu-l în regiunea omoplaţilor şi a genunchilor;îngrijitorul nr. 2-rulează cearşaful, muşamaua şi aleza ce trebuie schimbată până la spatele persoanei imobilizate şiderulează în porţiunea de pat liberă lenjeria curată;-întinde cearşaful curat în jumătatea libera a patului şi întoarce persoana asistată în decubit dorsal cumembrele inferioare flectate (rolul principal, pentru poziţionarea pacientului în decubit dorsal îl areîngrijitorul aflat în partea dreaptă) ;-prinde bătrânul imobilizat de axila stângă, îl ridica uşor şi introduce mâna dreaptă sub umerii acestuia, spri-inindu-i capul pe antebraţ;-trage perna îmbrăcată în faţa de pernă curată şi aşeză capul bătrânului pe ea;-spri-ină persoana asistată pe spate şi în regiunea poplitee, întorcându-l în decubit lateral stâng;-îndepărtează lenjeria murdară pe care o introduce în sacul de rufe murdare;-se derulează cearşaful curat, care va fi întins bine;-se derulează muşamaua şi aleza curate pe cealaltă jumătate a patului;-se readuce bătrânul asistat în decubit dorsal (la aceasta intervenţie rolul principal îl are îngrijitorul aflat înstânga).

b) Schimbarea lenjeriei în lăţime-este posibilă atunci când persoana asistată poate fi spri-inită în poziţia semişezândă sau şezândă;-materialele necesare sunt aceleaşi ca la schimbarea lenjeriei în lungimea patului;Mod de lucru:-se aşează lenjeria împăturită în ordinea întrebuinţării;-se rulează cearşaful care urmează a fi aşeazat sub bătrânul imobilizat, transversal;se rulează muşamaua împreună cu aleza în sens longitudinal;-se poziţionează bătrânul imobilizat in poziţia şezândă şi se menţine în aceasta poziţie (îngrijitorul nr. 2)Persoanele care îngrijesc bătrânul:-se aşează de o parte şi de alta a patului;-se îndepărtează perna;-rulează spre şezutul persoanei imobilizate cearşaful murdar şi aşează transversal cearşaful curat în modegal, distant de marginile patului pentru a avea material suficient de introdus sub saltea;-aşează bătrânul (îngrijitorul nr. 2) în decubit dorsal cu capul spri-init pe perna îmbrăcată cu faţă de pernacurată;-introduc mâinile drepte sub bazinul persoanei asistate pentru a-l susţine având palmele suprapuse, iar cumâinile stângi se îndepărtează cearşaful, aleza şi muşamaua murdară;-continuă tehnica descrisă anterior pentru schimbarea patului cu lenjerie curată; Schimbarea lenjeriei cupersoana asistată imobilizată în pat, se efectuează în mod obişnuit dimineaţa:-după evaluarea funcţiilor vitale: temperatura, puls;-după toaleta acestuia;-înainte de curăţenie.Schimbările de lenjerie trebuiesc efectuate rapid, având lenjeria curată pregătită la îndemână lângă pat.

c)Schimbarea alezei cu pacientul în pat


37

-aleza, în cazul pacienţilor inconştienţi, imobilizaţi la pat, cu incontinenţă urinară sau fecale, vărsături,hemoragii, trebuie schimbată de mai multe ori pe zi fără să fie nevoie de schimbarea cearşafului, rolul eifiind tocmai de a proteja cearşaful;-aleza se poate schimba o dată cu schimbarea restului lenjeriei de pat-schimbarea alezei depinde de : starea generala a bătrânului, diagnostic medical şi de îngrijire, capacitateade autonomie şi autoservire generală.Materiale necesare:-aleza curată;- burete umed şi uscat;-soluţie dezinfectantă încălzită;-săpun;-lighean cu apa încălzită;-container pentru aleze şi materiale murdare;-mănuşi.Schimbarea alezei cu bătrânul asistat în pat poate fi efectuată în lăţimea şi în lungimea patului;

d)Schimbarea alezei în lungimea patului:-este utilă şi necesară la bătrânii asistaţi imobilizaţi care nu pot fi ridicaţi în poziţie şezândă şi nu potcoopera; schimbarea alezei poate fi efectuată în mai multe moduri.Mod de lucru:-sunt necesari doi îngrijitori aşezaţi de o parte şi de alta a patului;-se poziţionează asistatul după metoda descrisă în decubit lateral şi îi menţinem poziţia;îngrijitorul nr.2:

- pregăteşte aleza curată rulând-o în lăţimea ei până la jumătate;-sToate de sub saltea capetele alezei murdare;-rulează aleza murdară până lângă spatele bătrânului imobilizat;-spală muşamaua cu cârpa sau buretele, înmuiate în apă şi săpun;-şterge muşamaua pentru a o usca şi aplică o soluţie dezinfectantă;-după evaporarea soluţiei dezinfectante aşează partea rulată a alezei curate lângă ruloul alezei murdare;-întinde aleza curată pentru a nu forma cute şi introducem capetele alezei curate şi ale muşamalei subsaltea pentru fixare;îngrijitorul nr. 1 împreună cu îngrijitorul nr. 2:-aduc bătrânul asistat în poziţia de decubit dorsal şi decubit lateral de partea opusă după tehnicile descrisemai sus.îngrijitorul nr. 2:-susţine pacientul în poziţia decubit lateral, (pe o parte),îngrijitorul nr. 1:-strânge aleza murdară şi o introduce în sacul de rufe murdare;-curăţă muşamaua;-derulează aleza curată şi o întinde ;-introduce capetele muşamalei şi ale alezei curate sub saltea.Schimbarea alezei în lungimea patului se poate efectua şi adunând aleza curată în formă de armonică,restul manoperelor fiind asemănătoare celor descrise mai sus. Schimbarea persoanei asistate imobilizate, înlăţimea patului - este posibilă în cazul in care aceasta se poate menţine în poziţia şezândă. Sunt necesari doiîngrijitori:-îngrijitorul nr. 2 pregăteşte materialele necesare; aleza curată şi eventual muşamaua curată va fi rulata înlungime şi aşezată pe scaunul de lângă pat;-îngrijitorul nr, 1 poziţionează bătrânul în poziţie şezândă, rulează aleza murdară până sub fesele acestuia,spală muşamaua cu cârpa sau buretele înmuiat în apă şi săpun după care o şterge cu o cârpă uscată şi aplicăsoluţie dezinfectantă;


38

-după evaporarea soluţiei dezinfectante aşează partea rulată a alezei curate, având grijă să depăşeascămuşamaua la ambele capete cu 10-15 cm;-derulează progresiv apoi aleza curată, când sulurile celor doua aleze ajung unul lângă altul, bătrânulimobilizat este aşezat în decubit dorsal (el stă culcat pe spate cu faţa în sus) ;- primul îngrijitor ajută persoana imobilizată să îşi ridice regiunea lombo-fesieră (mijlocul);-cel de-al doilea îngrijitor îndepărtează aleza murdară, spală şi şterge muşamaua după care deruleazăcomplet aleza curată)

D. Asigurarea igienei corporale la bolnavii internaţiToaleta pacientului

Toaleta persoanei asistate face parte din îngrijirile de bază, adică din îngrijirile acordate cu scopul de aasigura confortul şi igiena acesteia şi constă în menţinerea pielii în stare de curăţenie perfectă şi înprevenirea apariţiei leziunilor cutanate. Neglijarea igienei corporale scade respectul de sine, scadecapacitatea funcţională a pielii şi reduce posibilităţile de apărare şi regenerare a organismului. Igienacorporală, a vârstnicilor trebuie supravegheată chiar dacă ei se pot scula din pat şi se spală singuri. înnumeroase cazuri ei trebuie ajutaţi, având grija să nu-i jignim. Pielea uscată, atrofiată a vârstnicilor, nutolerează baia zilnică, de aceea îmbăierea se va face numai odată, de doua ori pe săptămână. Tehnicaîmbăierii trebuie să fie aceea utilizată pentru bolnavii adinamici: îmbăierea trebuie făcută cu săpun neutru,cu foarte mare atenţie, pentru a nu leza pielea fragilă. Baia parţială sau totală la pat trebuie făcută deasemenea cu multa grijă, dezvelind succesiv suprafeţele cutanate, după ce le-am şters şi învelit pe celespălate, fiindcă vârstnicul tolerează foarte greu frigul. Este important ca bărbaţii să fie raşi în mod regulat,iar femeile pieptănate, ceea ce ridică mult moralul unor vârstnici. Întreţinerea unghiilor trebuie făcută cumulta conştiinciozitate. Unghiile neglijate şi îngroşate de la membrele inferioare se vor tăia numai dupăînmuiere prealabila în apă caldă cu săpun. Întreţinerea protezelor dentare face parte integranta din igienacorporala a vârstnicului.

Fricţionarea pielii cu alcool trebuie evitată fiindcă acesta o usucă şi mai mult şi-l predispune laleziuni. Înviorarea circulaţiei locale în vederea prevenirii escarelor de decubit trebuie făcută cu parafină saulanolină.Toaleta persoanei aflate în îngrijire poate fi:-zilnică - pe regiuni;-săptămânală sau baia generală.În funcţie de tipul persoanei asistate, aceasta:-n-are nevoie de ajutor;-are nevoie de spri-in fizic şi psihic;-are nevoie de ajutor parţial;-necesită ajutor complet.Obiective:-îndepărtarea de pe suprafaţa pielii secreţiilor fiziologice şi nefiziologice ale pielii, a celulelor moarte, praf,resturi alimentare, resturi de dejecţii şi alte substanţe străine, care aderă la piele.Principii:-se apreciază starea generală a persoanei asistate pentru a evita o toaletă prea lungă, obositoare;-se închid uşile şi ferestrele pentru a evita curenţii de aer;-se pregesc în apropiere materialele necesare toaletei, schimbării lenjeriei patului şi a persoanei aflate înîngrijire;-se verifică temperatura ambiantă şi a apei;-persoana aflată în îngrijire va fi dezbrăcată complet şi se va acoperi cu un cearşaf sau cu o pătură;-se descoperă progresiv numai partea care se va spăla;-se stoarce bine buretele pentru a nu se scurge apa in pat;


39

-se săpuneşte şi se clăteşte cu o mâna fermă, fără brutalitate pentru favorizarea circulaţiei şi se insistă lapliuri, sub sâni, la mâini şi în spaţiile interdigitale, la coate şi axile;-ordinea în care se va face toaleta pe regiuni va fi:spălat, clătit, uscat;-se mută muşamaua şi aleza de protecţie, în funcţie de regiunea pe care o spălăm.Etapele toaletei:În efectuarea toaletei se va respecta următoarea ordine: se începe cu faţa, gâtul şi urechile; apoi membrelesuperioare, partea anterioară a toracelui şi abdomenului, faţa anterioară a coapselor. Se întoarce persoanaasistată în decubit lateral şi se spală spatele, şi faţa posterioară a coapselor, iar apoi se aduce din nou îndecubit dorsal pentru a se spăla gambele şi picioarele, organele genitale. Ulterior se va trece la îngrijireapărului şi efectuarea igienei cavităţii bucale. În timpul efectuării toaletei pe regiuni a persoanei asistateimobilizate se va evita (dacă există) udarea aparatului gipsat sau a pansamentului. Persoanele care se potdeplasa vor face baie la duş sau la cadă, sub supravegherea personalului de îngrijire.

1. Toaleta persoanei asistate imobilizate la pat- pentru efectuarea toaletei persoanei aflate în îngrijire, la pat este nevoie de:-săpun neutru şi savonieră, 2 - 3 prosoape curate şi bine uscate;-lighean şi vas pentru colectarea apei murdare, muşama;-ploscă , cană pentru apă caldă;-perii de unghii, foarfece şi pila pentru unghii;-periuţa şi pasta de dinţii, pahar pentru spălat dinţii;-burete, aparat de ras, pieptăn, creme şi loţiuni protectoare.Toaleta zilnică a persoanei asistate esterecomandat a fi efectuată dimineaţa, asigurând condiţii de linişte şi confort.a) Baia parţială-prin acesta denumire înţelegem spălarea corpului pe regiuni la pat. Zilnic sunt spălate axilele, picioarele,mâinile şi regiunea ano-rectală. Se toarnă apă caldă în lighean şi se îndepărtează una din pernele de subcapul persoanei aflată în îngrijire, iar cealaltă pernă se acoperă cu o muşama, peste care se pune un prosopuscat. Se dezbracă complet bătrânul şi va fi învelit cu cearceaf sau cu o pătură, iar în faţa lui, se aşează unalt prosop. Spălarea se va face după o ordine bine stabilită care trebuie respectată faţa, gâtul şi urechile,membrele superioare, faţa anterioară a toracelui, regiunea lombară, membrele inferioare de sus în jos,organele genitale şi la urmă regiunea anală.

Se îmbracă mănuşa de baie. Se umezeşte şi se spală ochii de la comisura internă spre cea externa,după care se şterge imediat cu prosopul. Se spăla apoi cu săpun fruntea, regiunea din jurul gurii şi a nasuluiprin mişcări circulare, precum şi urechile, insistând în şanţurile pavilionului cât şi retroauricular. Dupăîndepărtarea săpunului prin limpezire, suprafeţele spălate se usucă cu acelaşi prosop. Se trage muşamauamai jos şi se continua baia cu spălarea gâtului, apoi se scot succesiv cele doua membre superioare de subpătura şi cu muşamaua, mutată sub braţe, deasupra învelitorii, se spală tot membrul superior de la umărspre degete. Se va avea grija ca axilele sa rămână perfect uscate. Apoi se trece la suprafaţa anterioara atoracelui. La femei se va da o atenţie deosebită regiunilor submamare, pentru a preveni dezvoltarea unorinfecţii sau micoze.

La spălarea abdomenului se va insista asupra ombilicului, care se curăţă cu un tampon. Pielea dinombilic fiind mai sensibilă, adesea este neglijată. Spatele se va spăla în decubit lateral, punându-semuşamaua sub bolnav. Regiunile curate se vor şterge imediat cu prosopul.

Se schimbă apa din lighean, se îmbracă a doua mănuşă de baie şi se ia un prosop curat. Bătrânulasistat este readus în decubit dorsal şi se continuă spălatul cu membrele inferioare, învelind imediatsuprafeţele uscate. Aşezând apoi ligheanul pe suprafaţa patului, cu gamba flectată pe coapse, se introduccele două picioare pe rând în lighean, curăţindu-le bine şi pe talpa, precum şi în spaţiile interdigitale.

Prin spălarea organelor genitale şi a regiunii perianale, persoana asistată va fi aşezată în poziţieginecologica pe o ploscă. Se îmbracă mănuşi de cauciuc, peste care se trage mânuşa de baie cu care se vaefectua spălarea. Spălarea se face de sus în jos (spre anus), iar clătirea se face cu apa turnată din cană şicare se colectează în plosca aflat sub persoana imobilizată la pat. Se îndepărtează plosca, se şterge cu


40

atenţie regiunea cu un alt prosop curat şi se pudrează la nivelul pliurilor cu talc, care va absorbi umezealaneîndepărtată.După efectuarea toaletei, persoana aflată în îngrijire va fi îmbractă în lenjerie curată şi i se vareface patul după tehnica cunoscută.

b) Baia generală- se efectuează dimineaţa sau seara, în cadă sau sub duş. Cât mai departe de orele digestiei - la bătrâni seva efectua o dată pe săptămână. Ca materiale necesare vor fi: termometru de baie, săpun, doua mânuşi debaie, burete de baie, perie pentru unghii, cearşaf de baie, prosoape curate, lenjerie curate, un halat demolton si papuci. După pregătirea materialelor se va verifica temperatura din cameră, care trebuie să fie21-22°.

Dacă baia se va face în cadă, se va pregăti apa, a cărei temperatură se verifică cu termometrul.Bătrânul aflat în îngrijire poate fi lăsat să se spele singur în camera de baie, dar numai cu uşa descuiată, iarcei cu probleme mai mari de sănătate, adinamici, nu vor fi lăsaţi siguri. Ordinea de spălarea a suprafeţelorcorporale este aceeaşi ca şi baia parţială la pat, utilizându-se pe rând cele două mănuşi de baie pentrupartea superioara şi inferioara a corpului. În timpul băii, bătrânii pot fi aşezaţi şi pe un scaun în cadă sausub duş. Persoana aflată în îngrijire poate fi adusă la cadă şi cu scaunul rulant, în stare dezbrăcată, acoperitădoar cu un cearşaf curat. Bătrânul este umezit şi acoperit cu spumă de săpun în fotoliu după care se i seintroduc întâi picioarele în cadă şi apoi, ridicat de axială, este lăsat cu grijă în apă. Scoaterea lui se face dupăaceeaşi tehnică, reaşezându-l în fotoliul rulant, al cărui cearşaf a fost schimbat cu unul încălzit. Bătrâniiimobilizați, care nu pot fi ridicaţi nici în poziţie şezândă, vor fi culcaţi pe o canapea acoperită cu o muşamaşi un cearşaf. După umezirea şi săpunirea tegumentelor cu mănuşile de baie, vor fi ridicaţi cu cearşaful şilăsaţi cu acesta pe fundul căzii. Cearşaful rămâne sub bătrân tot timpul băii, iar scoaterea acestuia din apase va face tot cu ajutorul cearşafului. Se aşează apoi pe canapeaua acoperită cu muşama, si se usucă cuprosoape calde şi apoi se înlocuieşte cearşaful umed de sub el după metoda schimbării patului în lungime.Baia sub duş este o metodă mai blândă, mai igienică si mai economicoasă decât baia în cadă. Ea poate fiexecutată sub duş fix sau duş mobil. Persoanele aflate în îngrijire sunt aşezate sub duş în poziţieortostatică, şezândă sau culcată, în funcţie de forţele lor fizice. Pentru poziţia şezândă se utilizează untaburete preîncălzit cu apă caldă. Baia generală deschide orificiile de secreţie a glandelor cutanate, dilatăvasele din piele, înviorează circulaţia, creşte schimburile de substanţe din piele şi mobilizează anticorpiiformaţi în ţesutul celular subcutanat. Baia generală îmbunătăţeşte procesele de metabolism, calmeazăsistemul nervos şi creează persoanei aflată în îngrijire o stare plăcută de confort. Duşul îmbogăţeşteacţiunea băii cu masajul fin al jetului de apă asupra suprafeţei corporale.

c) Spălarea parului se face cel puţin o data pe săptămână. Bătrânii care se pot ridica din pat vor fi aşezaţi peun scaun, în faţa chiuvetei, cu capul aplecat înainte, sau cu spatele către chiuvetă, rezemaţi de speteazaunui scaun, cu capul aplecat pe spate, iar spălarea în continuare se face cu apă şi şampon.La bătrâniiimobilizaţi, spălarea părului se face la pat. Spălarea părului se face numai într-o cameră bine încălzită.Înainte de efectuarea tehnicii se pregătesc următoarele materiale:- pieptăn, perie, săpun (dacă este cazul soluţii dezinfectante şi insecticide) ;-şampon, cearceaf, prosoape, uscător;-lighean, apă caldă, muşama, aleza. Îngrijitorul asigură poziţia bătrânului în funcţie de posibilităţile acestuiade mobilizare şi de contraindicaţiile datorate afecţiunii:-poziţia şezând pe un scaun,-poziţia şezând în pat,-poziţia decubit dorsal cu capul la marginea patului fără pernă. Indiferent de poziţia adoptata, se va protejapărul cu muşama, aleza, gâtul şi umerii cu un prosop iar la nevoie se vor acoperi ochii cu un prosop pentrua-i feri de săpun.Se umezeşte părul şi se şamponează masând pielea capului cu vârful degetelor, iar apoi selimpezeşte foarte bine si se repetă şamponarea de 2 - 3 ori. Pentru uscarea părului se folosesc unu saudouă prosoape uscate, iar după câteva minute părul se va pieptăna.


41

d).Toaleta unghiilor - se va face totdeauna după baia generală, căci în apă caldă ele se înmoaie şi se taiemai uşor.

E. Îmbrăcarea și dezbrăcarea persoanei aflate în îngrijire

Nevoia de a se îmbrăca şi dezbrăca depinde de integritatea fizică şi psihică a fiecărui individ, în cazul acesta,persoana asistată poate prezenta probleme specifice datorită dezinteresului pentru alegerea îmbrăcăminţiişi a ţinutei vestimentare sau nu posedă capacitatea de autoservire pentru îmbrăcat şi dezbrăcat,determinată de afecţiuni patologice, boli cronice.Persoana care îngrijeşte bătrânul, alege îmbrăcămintea înfuncţie de sex, anotimp, statură şi afecţiune, respectând obiceiurile, preferinţele şi apartenenţa religioasă.Îngrijitorul acordă timp suficient bătrânului care se poate îmbrăca şi dezbrăca singur.Lenjeria de corp abătrânului - cămaşă de noapte sau pijama -trebuie schimbată periodic şi ori de câte ori se murdăreşte,având drept scop păstrarea igienei personale a acestuia. Pentru schimbarea îmbrăcăminţii (lenjeriei)bătrânului imobilizat la pat se procedează astfel:-se anunţă acesta şi i se comunică necesitatea tehnicii;-se pliază pătura care-l acoperă;-se întoarce bătrânul imobilizat în decubit lateral drept spri-inindu-l în regiunea omoplaţilor şi a genuchilor.Se trage uşor cămaşa în sus până la torace, apoi se readuce bătrânul în decubit dorsal pentru întoarcere îndecubit lateral stâng şi se repetă operaţia de tragere a cămăşii pâna la torace;-în situaţia în care bătrânul nu poate coopera, este necesar ajutorul unui membru al familiei sau a altuiîngrijitor, pentru ridicarea acestuia şi spri-inirea lui în regiunea omoplatului;-cu o mişcare de la spate spre cap cel de-al doilea îngrijitor (sau membru al familiei) scoate cămaşa-bătrânul este readus în decubit dorsal şi se dezbracă braţele (dacă are un braţ bolnav, acesta se dezbracăultimul);-cămaşa murdară se introduce în sacul cu lenjerie murdară;-se fricţionează regiunile predispuse la escare cu unguente pe bază de parafina şi lanolină;-se îmbracă cu cămaşa curată şi încălzită, întâi braţul bolnav, apoi cel sănătos;-unul din îngrijitori ridică uşor bătrânul spri-inindu-l în zona omoplaţilor, iar celălalt trece cămaşa curatăpeste capul bătrânului imobilizat şi o trage peste spatele acestuia;-se readuce bătrânul în decubit dorsal şi se trage uşor cămaşa sub şezut;-se acoperă bătrânul şi se reface patul acestuia.

F. Captarea dejecţiilor fiziologice și patologiceCaptarea dejecţiilor fiziologice şi patologice este o muncă de o importanţă deosebită pentru îngrijitor.Dejecţiile completează simptomatologia bolilor cu numeroase elemente care uneori au importanţăhotărâtoare în stabilirea diagnosticului. Numeroşi bătrâni bolnavi sunt imobilizaţi la pat, iar la ei captareadejecţiilor trebuie făcută cu caracter permanent. Captarea dejecţiilor trebuie făcuta după anumite reguli,pentru a nu murdari camera sau patul, pentru a preveni infecţiile şi pentru a reduce la minim traumatismulfizic şi psihic al bătrânului.Captarea fecalelor- se face în ploscă. Plosca utilizată în mod curent este confecţionată din material plastic având o formaovalară, de înălţime descrescândă pentru a putea aluneca uşor sub bolnav. Plosca se ţine de mâner şi se vaţine întodeauna acoperită cu capac propriu sau cu un şervet.

Pentru bătrânii cu leziuni dermatologice sau de altă natură, sau tegumente predispuse la escare dedecubit, se utilizează bazinete pneumatice din cauciuc sau material plastic. Ele sunt asemănătoare colacilorde cauciuc, dar sunt prevăzute cu fund din acelaşi material. Umflarea lor se face cu pompă şi înainte deutilizare, suprafaţa lor de contact cu pielea bolnavului se presară talc. Ploştile se aşează sub persoanaasistată aduse la temperatura camerei, iar înainte de utilizare se verifică integritatea lor pentru ca nucumva să cauzeze micro traumatisme bolnavilor. Sub persoana aflată în îngrijire se aşează o muşama şi oaleza, peste care se introduce plosca. În vederea acestui scop, bătrânul, după ce a fost dezbrăcat va fi


42

solicitat să se ridice puţin, fiind ajutat de îngrijitor, cu palma stânga introdusă sub regiunea sacrală.Pedurata defecării, bătrânul va fi acoperit. Menţinerea ploştii va fi redusă la timpul cât mai puţin posibilpentru a preveni formarea escarelor de decubit. Toaleta după defecaţie se face cu hârtie igienică sau prinspălare, apoi plosca va fi scoasă şi acoperită imediat şi dusă la wc pentru golire. Se aeriseşte camera şi sespălă mâinile bătrânului.După golire, plosca se spală manual cu perii cu coada lungă, după care sedezinfectează împreuna cu peria în soluţie de cloramina.Captarea urinei- de captarea urinei beneficiază nu numai bătrânii imobilizaţi la pat, ci şi aceia care se scoală odată, de douaori, pentru actul defecării, dar sunt prea obosiţi sau adinamici pentru a se scula mai des, mai ales daca au şiemisiuni frecvente. Captarea urinei se face în vase speciale numite urinare. Forma lor poate fi diferită.Recipientul oval, rotunjit folosit numai pentru bărbaţi, se continua cu un tub, cel folosit la femei are odeschizătură mai largă, adaptabilă la organele genitale. În general, pentru captarea urinei la femei seutilizează plosca cu care şansa de a păstra curăţenia lenjeriei este mai mare. Urinarele sunt confecţionatedin material plastic semitransparent şi sunt gradate pentru a permite urmărirea cantitativă şi calitativă aurinei eliminate. În timpul utilizării, urinarele se introduc sub pătură, persoana aflată în îngrijire rămânândacoperită. Nu este permisă menţinerea urinarului cu urina în cameră, nici măcar în timpul nopţii, deoareceviciază aerul. Urinarele se spăla cu jeturi verticale de apa folosind detergenţi, iar apoi se dezinfectează cusoluţii de cloramină 2 % timp de 2 ore.Captarea vărsaturilor- daca vărsăturile sunt prevăzute, îngrijitorul va pregăti din timp lângă pat o muşama, câteva prosoape, şicâteva tăviţe renale. Dacă bătrânul are proteze dentare, acestea vor fi scoase din cavitatea bucală.Dacăstare persoanei asistate permite, în timpul vărsăturilor aceasta va fi ridicată în poziţie şezândă şi va fi spri-inită de frunte, iar cu cealaltă mână i se va ţine în faţa o tăviţă renală curată. Pe parcurs se aranjeazămuşamaua şi prosopul în faţa bătrânului pentru a nu murdari lenjeria de corp şi de pat. Dacă bătrânul nupoate fi ridicat, se va întoarce numai capul într-o parte de preferinţa spre stânga şi se va aşeza tăviţa renalălipită de faţă. După liniştire se va clăti gura cu apa rece, ceai amar sau o soluţie aromată, iar apoi se vaşterge gura persoanei aflată în îngrijire şi se aranjează patul.

Captarea sputei- colectarea sputei se face în scuipătoare. Cele mai obişnuite sunt scuipătoarele emailate de formăcilindrică, cu capac în formă de pâlnie cu mâner. Dacă persoana aflată în îngrijire are o expectoraţieabundentă, care trebuie determinată şi cantitativ, se utilizează vase gradate din sticlă, care este bine să fieacoperite. Există scuipătoare confecţionate din hârtie cerată sau material plastic, care după o singurăutilizare se incinerează împreuna cu conţinutul lor. Scuipătoarele golite se spălă cu apă rece şi apoi cu apăcaldă. Mucozităţile ce aderă pe vas vor fi îndepărtate, prin lichefierea lor, cu apă şi frecare cu perii cucoadă, utilizate exclusiv cu acest scop. Scuipătoarele spălate se dezinfectează zilnic.


43

CAP.2. ASIGURAREA CONFORTULUI BĂTRÂNULUI ASISTAT

Îngrijirea la domiciliu a persoanelor în vârstă vine să înlocuiască şi să completeze grija familieipersoanei asistate. Serviciile de îngrijire la domiciliu constau în intervenţia unei persoane care ajutăpersoana asistată la realizarea activităţilor sale cotidiene, iar natura intervenţiei depinde de o evaluare acaracteristicilor problemei, dificultăţilor şi dependenţei persoanei vârstnice. Îngrijitorul permite menţinereala domiciliu a persoanelor dependente (bolnave, cu handicap, vârstnice) şi ajută la realizarea activităţilorzilnice pe care acestea nu şi le pot asuma. Îngrijitorul trebuie să răspundă cât mai bine nevoilor persoaneiasistate, să se adapteze situaţiei acesteia şi să respecte modul de viaţă, obiceiurile şi gusturile persoanei.

Îngrijirea la domiciliu este o opţiune de dorit, deoarece pentru persoanele în vârstă este importantsă rămână într-un mediu familiar cât mai mult timp. Astfel, îşi păstrează libertatea de mişcare şi autonomia.Avantajele recunoscute a îngrijirilor la domiciliu sunt următoarele :

•evitarea spitalizării persoanelor în vârstă, dacă se află în afara unei faze acute a unei afecţiuni care poatefi tratată la domiciliu;•facilitarea revenirii la domiciliu, în momentul externării din spital;•prevenirea sau întârzierea degradării progresive a stării persoanelor vârstnice;Calitatea vieţii persoanei asistate este condiţionată de un confort psihic şi fizic, precum şi de un mediuadaptat nevoilor acesteia. Activităţile cu scop ocupaţional au rolul de a încetini pierderea autonomiei şiindependenţei persoanei în activităţile cotidiene. În plus, exerciţiul fizic (mai ales mersul) poate avea unefect pozitiv asupra capacităţilor fizice şi ajută la prevenirea riscului recăderilor şi buna funcţionare apersoanei asistate. Îngrijitorul însoţeşte persoana asistată în toate actele esenţiale ale vieţii sale, ţinândcont de nevoile şi gradul de autonomie ale acesteia. Sarcinile îngrijitorului constau în ajutarea şi însoţireapersoanelor asistate realizarea activităţilor cotidiene şi relaţionale. Îngrijitorul realizează doar activităţi carenu sunt considerate intervenţii de îngrijire.De asemenea, apreciază starea clinică a persoanei asistate şiacordă îngrijiri adaptate stării acesteia, iar cu cât o persoana în vârstă devine mai dependentă, cu atâtdevine mai necesară intervenţia unui îngrijitor la domiciliu.

Rolul îngrijitorului la domiciliu: Monitorizarea stării persoanei asistate ;

-supraveghează starea de sănătate a persoanei asistate ;-depistează rapid eventualele probleme medicale care pot apărea.Asigurarea igienei si confortului persoanei asistate ( Se recomandă, dacă este posibil, ca toate activităţile săfie realizate împreună cu persoana asistată: nu în locul acesteia)-ajută persoana asistată să se culce şi/sau să se trezească;-favorizează mobilitatea acesteia;-ajută persoana asistată să se spele şi să se autoîngrijească (pieptănat, machiat, ras);-ajută persoana asistată să se încalţe, să se îmbrace/dezbrace;-însoţeşte la wc persoana asistată;-ajută persoana asistată să urce şi să coboare scările;-supraveghează igiena corporală a persoanei asistate;-supraveghează sau administrează medicamentele persoanei asistate conform prescripţiei medicale şiacţionează în limitele competenţei sale; Oferirea de ajutor la realizarea sarcinilor menajere si domestice

- prepară hrana ;-spală vasele ;-face patul;-mătură, aspiră ;-spală şi întinde rufele ;-face cumpărături. Susţinerea persoanei asistate în menţinerea si recuperarea autonomiei:


44

-stimulează, motivează şi încurajează persoana asistată să efectueze activităţile zilnice în funcţie deputerile sale;-participă la diverse activităţi, în funcţie de dorinţa persoanei asistate (lectură, activităţi recreative);-însoţeşte persoana asistată, în exteriorul locuinţei, pentru scurte ieşiri, plimbări, vizită la medic;-conversează cu persoana asistată şi o ascultă pentru ca aceasta să nu se simtă singură;-ştie să abordeze problemele legate de patologia vârstei a treia;-susţine persoana asistată care se află în suferinţă şi o susţine moral;-ajută persoana asistată să se orienteze temporo-spaţial;-asigură siguranţa persoanei asistate;-ajută persoana asistată să aibe acces la serviciile de informare (poştă, telefon);-este atent ca regimul alimentar al persoanei asistate să fie respectat;-transmite medicului şi celorlaltor profesionişti informaţiile culese;-face faţă urgenţelor şi previne accidentele domestice;-ajută persoana asistată să îşi menţină sau reia viaţa socială. Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale persoanei asistate:

- va susţine moral şi fizic persoana asiatată, oferind un sentimet de siguranţă;-comunică, daca este nevoie,cu anturajul persoanei asistate (familie, vecini, prieteni) şi cu serviciile externe (spitalul, medicul de familie).

A îngri-i o persoană în vârstă este o sarcină dificilă şi plină de satisfacţii, solicită din parteaîngrijitorului noţiuni teoretice şi practice specifice, deoarece aceste îngrijiri sunt eficiente doar dacă suntrealizate de profesionişti care au competenţele necesare. Persoanele care îngrijesc vârstnicii în viaţacotidiană trebuie să conştientizeze şi să înveţe să depăşească imaginea negativă care este, adesea, ataşatăacestora. Deoarece se separă de viaţa socială, persoanele vârstnice pot fi considerate nişte fiinţe ciudate,respinse care impresionează şi de care te apropii cu teamă, mai ales dacă suferă de afecţiuni psihice.Uneori, îngrijitorul la domiciliu duce povara acestei devalorizări. De aceea, trebuie să îşi foloseascăabilităţile de comunicare, de empatie pentru a depăşi aceste preconcepţii şi a răspunde eficient, uman,nevoilor persoanelor asistate, într-un schimb, uneori, plin de satisfacţii. Sfârşitul vieţii este o perioadă încare gesturile, atitudinile, cuvintele şi tăcerile capătă o dimensiune esenţială, iar îngrijirea persoanelormuribunde se realizează pe plan fizic, psihic şi spiritual. Scopul este acela de a permite creşterea calităţiivieţii şi a confortului pacientului atunci când tratamentul medicamentos, curativ nu mai poate prelungiviaţa. O persoană în vârstă aflată la sfârşitul vieţii este, adesea, obosită şi suferindă, are nevoie de întregasa energie pentru a rămâne prezentă şi atentă la ceea ce se întâmplă în jurul lui. De aceea are nevoie să i serăspundă, pe cât posibil solicitărilor şi să nu fie obosită inutil, cu stimuli excesivi (igienă, spălare, masă) pecare acesta nu îi doreşte şi care ar putea epuiza-o. O persoană care suferă nu este dispusă să comunice,este închisă în sine şi este centrată pe durerea sa. Astfel, o însoţire de calitate poate fi benefică, dacădimensiunea fizică a suferinţei este avută în vedere şi ameliorată cât mai mult posibil şi evaluarea persoaneicare îngrijeşte este importantă în aprecierea durerii. În aceste momente, este de recomandat ca familia săse implice în tot ceea ce înseamnă confortul, alinarea şi starea de bine a persoanei asistate. În cazulpersoanei vârstnice imobilizate, principala problemă este apariţia escarelor, iar prevenirea acestora devineprimul scop al îngrijirii. Iar când această persoană suferă de o boală terminală, satisfacerea nevoii deconfort este pe primul plan şi de aceasta depinde starea de bine şi reabilitarea persoanei asistate. Înprocesul de îngrijire, familia devine un partener, iar îngrijirea înseamnă relaţie, solicitudine, respect şibunăvoinţă. Pentru persoana asistată a avea grijă de propriul corp înseamnă o creştere a imaginii de sine, oprivire pozitivă în ciuda vulnerabilităţii corporale şi, astfel, îngrijitorul este necesar să se adapteze ritmuluilent al persoanei asistate şi să dea dovadă de răbdare.

Probleme ale vârstnicului aflat în faza terminală:-lipsa unei alimentaţii normale;- pierderea comunicării verbale;-apariţia oboselii excesive;-apariţia simptomelor majore (dispnee terminală);-izolare (ruperea relaţiilor de comunicare antrenează episoade de confuzie);


45

- pierderea încrederii persoanei asistate şi familiei în momentul ameliorii stării de sănătate. Ajutorul moralşi practic acordat familiei devine un imperativ, în respectul pentru istoria şi cultura acesteia. „Modul în caresocietatea are grijă de cei mai slabi dintre membrii săi, vorbeşte despre gradul de umanitate al aceleisocietăţi” (P. Svandra).Indiferent de natura problemei persoanei asistate, îngrijitorul este nevoit, în cadrulactivităţilor sale să respecte câteva reguli de conduită:-adoptă o ţinută corectă;-nu fumează în locuinţa prsoanei asistate;-nu primeaşte la domiciliul persoanei asistate vizita rudelor sau a prietenilor;-foloseşte telefonul mobil personal doar în caz de necesitate, fiind folosită opţiunea „silenţios”;-nu foloseşte sau îşi însuşeşte obiectele care aparţin persoanei asistate;

-nu deschide un sertar, dulap sau altă piesă de mobilier din locuinţa persoanei asistate fără a aveapermisiune în acest sens.

Acceptarea îmbătrânirii şi a consecinţelor sale reprezintă un moment de răscruce în viaţaindividului, de care va depinde, ulterior, armonia inserţiei socio-familiale a acestuia. După perioada de adulturmează perioada de declin a istoriei de viaţă a individului numită vârsta a treia care se diferenţiază, decelelalte etape de viaţă, prin particularităţi biologice şi psihologice. Îmbătrânirea nu implică numaimodificarea corporală, ea va determina momentul în care individul iese din viaţa profesională,pensionându-se, odată cu pensionarea pierzându-şi statutul, importanţa şi relaţiile sociale. Adaptarea lanoul statut pare să fie mult mai dificilă la bărbaţi, femeile găsindu-şi ocupaţii parţial compensatorii. Înabsenţa versantului profesional care pentru unii indivizi a fost la fel de important şi chiar mai importantdecât viaţa familială, poate apărea un sentiment de abandon, generat de faptul ca individual nu mai esteutil, că nimeni nu mai are nevoie de experienţa sa. Relaţiile interpersonal-sociale se reduc, reţeaua desuport social scade. În primul rând, ele se limitează o dată cu părăsirea statutului profesional (în urmapensionării) şi prin dispariţia treptată a persoanelor care făceau parte din istoria de viaţă a subiectului(rude, prieteni, cunoştinţe tradiţionale). Dificultatea de a se adapta la situaţii noi împiedică formarea de noicunoştinţe, iar această izolare reprezintă un factor ce potenţează anxietatea şi depresia. Singuratea,sentimentul apropierii morţii, conştiinţa scăderii masive a capacităţii personale de rezolvare a problemelorcurente ale vieţii, reducerea funcţiilor cognitive şi ale imaginaţiei participă la constituirea profiluluipsihologic specific vârstei, precum şi la instalarea tulburărilor psihopatologice. Comutarea atenţiei seproduce pe corpul care, prin pierderea performanţelor de odinioară, devine un centru de atracţie alpreocupărilor. Acest lucru se produce pentru că se resimt consecinţele îmbătrânirii corporale şi pentru căeste vârsta la care se pot suprapune frecvent suferinţe somatice, uneori, de o gravitate care devineameninţătoare pentru viaţă. Grija excesivă pentru sănătate, consulturile medicale repetate, regimurilealimentare, renunţarea la mici plăceri (cafea, fumat, dulciuri, etc) restrâng şi mai mult preocupările în jurulcorpului. Preocuparea centrată pe trăirea corporală poate conduce spre idei hipocondriace şi delirhipocondriac. Nu numai corpul intervine la ingustarea câmpului de preocupări, ci şi scădereaperformantelor intelectuale. Memorarea devine mai dificilă şi mai lentă, concentrarea atenţiei slăbeşte, deasemenea scade si dispersia atenţiei. Declinul biologic al fiintei umane nu este neapărat însoţit de un declinintelectual bine exprimat. Uneori, handicapul furnizat de afectarea senzoriala - în special vederea,contribuie si el la restrângerea preocupărilor. Odată cu înaintarea pe panta îmbătrânirii, scăzând forţafizică, apărând mai des starea de oboseala, scăzând perioada necesară de somn, creşte timpul de meditaţie.Încetul cu încetul, oricât ar fi evitat-o inainte, apare problema morţii ca perspectivă fatalistă. Suicidul lavârstnici este mai frecvent decât se crede, grupele cu risc crescut fiind: persoanele vârstnice cu boli cronicetrăind în izolare şi lipsuri, depresivii, cei cu crize emoţionale (moartea partenerului, pierderea legăturilorafective, internarea în unităţi de asistenţă), refuzul de adaptare. O formă particulară o reprezintă“sinuciderea tăcuta”, întâlnită la bătrânii care pierd dorinţa de a trăi. Tristeţea existenţială a bătrânuluiexacerbată de o boală somatică sau de o pierdere, poate conduce la o suferinţă depresivă de diferiteintensităţi, adesea cu simptome psihotice congruente (delir de inutilitate, de culpabilitate, de depreciere),sau necongruente (delir de persecuţie, prejudiciu). Un ultim aspect este cel legat de pierderile care au loc lavârsta a treia, altele decât cele ale statutului socio-profesional si material. Este vorba despre pierderea


46

partenerului de viaţă, a rudelor, a prietenilor, a cunoscuţilor de aceeaşi vârstă sau de vârste apropiate.Anxietatea este un simptom frecvent la vârsta a treia, putând însoţi o seamă de tulburări sau fiind de sinestătătoare şi de intensităţi diferite. Tabloul problematicii vârstnicului şi a cauzelor care determină acesttablou este foarte amplu, însă cele mai frecvente probleme pe care le întâlnim la vârsta a treia suntbolile psihice: mai exact, depresia, tulxurările delirante (demenţa Alzheimer)A. Tulburarea depresivăTulburarea afectivă poate sa fie reactivă (ca o reacţie) la o situaţie de pierdere sau îmbolnăvire. De obicei, lavârsta a treia, depresia este însoţită de anxietate, iar frecvenţa depresiei, rata recăderilor şi numărulcazurilor de suicid par să crească cu vârsta. Trebuie ştiut că sărăcia vorbirii, lentoarea mersului, aplatizareaafectivă şi descreşterea interesului şi implicării în activităţi sociale şi personale, indică demenţa incipientă lapacientul vârstnic. Tulburarea depresivă majoră, în forma clasică, prezentă la adult, poate să coexiste cudemenţa şi poate să constituie o asociere frecventă în stadiile iniţiale ale bolii Alzheimer. În cadrulsindromului depresiv din boala Alzheimer pot, de asemenea, să apară şi alte simptome care, în altecontexte, ar sugera depresia (plânsul facil, acuzele somatice şi comportamentele obsesive, insomnia,suspiciozitatea, anxietatea şi agitaţia). În plus, bolnavii cu boala Alzheimer şi depresie nu manifestă decâtrar, aproape niciodată, comportament suicidar, iar afirmaţiile manieriste de felul „aş vrea sa mor” suntfrecvente în boala Alzheimer, ele nefiind însă însoţite de planuri, gesturi sau acţiuni suicidare.B. Tulburările deliranteLa vârsta a treia, tulburările delirante se caracterizează prin prezenţa delirului de mică amploare privindrudele, vecinii sau cunoştinţele apropiate. Temele delirante cele mai frecvente sunt: delirul de persecuţie,de urmărire, de otrăvire, de prejudiciu material. Adesea, delirul este însoţit de halucinaţii auditive, înspecial cu conţinut injurios, comentativ sau apelativ, halucinaţii vizuale, olfactive şi gustative. Tulburareadelirantă poate fi precipitată de situaţia de viaţă a persoanei în vârstă (pierderea suferită, izolarea,dificultăţile materiale, îmbolnăvirea somatică, etc) şi în general, evoluează spre cronicizare, cu structurareaelementelor psihotice. În evoluţia bolii, pot apărea ameliorări parţiale, doar după primele episoade, iar,alteori tulburarea delirantă poate să se manifeste ca debut al unei demenţe.C. DemenţeleDemenţele reprezintă un grup de afecţiuni caracterizate prin tulburare intelectuală globală, progresivă şiireversibilă care se datorează unor procese organice cerebrale incurabile, cu etiologie multifactorială.Demenţa este mai frecventă la vârsta a treia din cauza uzurii progresive a neuronilor care fiind limitaţi şineînmulţindu-se pot avea o rată crescută de moarte. Diverse agresiuni pot condiţiona o degradareintelectuală, cu atât mai mult cu cât de-a lungul vieţii s-au cumulat traumatisme repetate, toxicomanii, boliprelungite sau cronice care au necesitat tratament cu substanţe ce afectează sistemul nervos central.Dardintre demenţe cea mai frecvent întâlnită este demenţa Alzheimer.Demenţa Alzheimer poate fi presenilă (înainte de 65 de ani) şi senilă (după 65 de ani), aceasta din urmăfiind cel mai des întâlnită. În evoluţia demenţei, în majoritatea cazurilor, apar, relativ devreme, fenomeneca afazia (pierderea totală sau parţială a facultăţii de a vorbi şi de a înţelege limbajul articulat), agrafia(pierderea sau tulburarea funcţiunii de exprimare a gândurilor prin scris), alexia (incapacitatea de a citi) şiapraxia (incapacitatea de a executa mişcări coordonate). Debutul este insidios şi progresiv, boala evolueazăîn decurs de mai mulţi ani, iar izolarea socială şi singurătatea reprezintă factori majori de risc pentruvârstnici, contribuind la apariţia demenţei Alzheimer. În evoluţia demenţei Alzheimer, existăşapte stadii majore de la normalitate la boala Alzheimer

(forma cea mai severă):•Stadiul 1- normal (fără deteriorare cognitivă)•Stadiul 2- normal pentru vârsta a treia – apar acuze subiective de deteriorare cognitivă;•Stadiul 3 - declin cognitiv uşor- vârstnicul poate să prezinte dificultăţi în găsirea cuvintelor sau înreamintirea numelor, poate să manifeste tendinţa de a uita ceea ce tocmai s-a spus sau de a repeta, iaraceste deficienţe de concentrare şi memorare pot fi evidente pentru membrii familiei.•Stadiul 4 - Boala Alzheimer uşoara- apar probleme de concentrare, memorie, orientare sau capacitatefuncţionala. Memoria recentă poate să fie afectată în aşa măsură încât persoana vârstnică să nu-şi mai


47

amintească anumite evenimente majore ale săptămânii trecute, el putând greşi data cu zece zile sau maimult. În acest stadiu, boala Alzheimer poate fi diagnosticat cu certitudine. Durata medie a stadiului a fostestimată la doi ani, simptomele putând să se oprească temporar în platou. Elementele psihiatrice cele maiproeminente ale acestui stadiu ţin de interesul descrescut al vârstnicului pentru activităţile personale şisociale, de o aplatizare afectivă şi de simptome depresive. Persoanele pot să locuiască singure, dacă li sepune la dispoziţie asistenţa sau îndrumarea necesară în activităţile complexe, cum ar fi plata chiriei şimanagementul contului bancar. Stadiul 5- Boala Alzheimer moderata -apar probleme majore care împiedică supravieţuirea fără asistenţă a

vârstnicului. În acest stadiu, vârstnicul nu-şi mai aminteşte aspecte relevante ale vieţii (de ex. adresa, anulcurent). Pe lângă incapacitatea de a face faţă activităţilor complexe ale vieţii cotidiene, persoanele au, îngeneral, dificultăţi în alegerea hainelor care se potrivesc cu anotimpul şi ocazia. Vârstnicii aflaţi în aceststadiu al bolii care locuiesc singuri, pentru a supravieţui în continuare, în comunitate, necesită cel puţinasistenţă cu timp parţial.

Stadiul 6 Boala Alzheimer moderat severă- apar probleme care impun asistenţa în privinţa traiuluicotidian. Bătrânii care au ajuns în acest stadiu pot, ocazional, să uite numele partenerului de viaţă de caredepind pentru a supravieţui.Pe parcursul acestui stadiu deficienţele de îmbrăcare şi îmbăiere crescprogresiv, pentru ca în ultima parte a acestui stadiu toaleta şi continenţa să fie compromise. Problemeleemoţionale şi comportamentale, ca agitaţia, mania, tulburările de somn, violenţa fizică şi negativismuldevin cele mai manifeste şi mai perturbatoare, iar persoanele aflate în acest stadiu al bolii necesităasistenţă permanentă la domiciliu.

Stadiul 7 - Boala Alzheimer severă- deficienţe care necesită asistenţa continuă pentru activităţile traiuluicotidian. Încă de la începutul acestui stadiu, capacitatea de a vorbi este limitată sever şi, în cele din urmă,se pierde şi de asemenea, se pierd capacitatea de deplasare şi alte capacităţi motorii. Agitaţia devine oproblemă la unele persoane, iar managementul incontinenţei şi alte activităţi de bază devin surse majorede probleme. În acest ultim stadiu, tulburările de memorie şi limbaj, incapacitatea de a efectua diferiteacte motorii (persoana nu mai ştie cum să se îmbrace, cum să mănânce etc.), ca şi incapacitatea de arecunoaşte diferite persoane apropiate, neliniştea motorie - ce determină, adesea, comportamenteprecum plimbatul fără scop, plecatul de acasă şi tendinţa de a se rătăci, agresivitatea, halucinaţiile vizuale,ori ideile delirante sunt numai câteva dintre principalele simptome ale bolii Alzheimer.

Principiile îngrijirii unei persoane cu demenţă AlzheimerSfaturile de mai jos vin în întâmpinarea dificultăţilor cu care se poate confrunta o persoană de îngrijire careajută un vârstnic cu demenţă Alzheimer.A.Purtaţi-vă normal

Diagnosticul de boala Alzheimer nu presupune tratarea pacientului ca pe un invalid, de aceea,menţineţi lucrurile neschimbate cât mai mult timp posibil. De asemenea, continuaţi să desfăşuraţiîmpreună cu persoana asistată activităţi care îi făceau plăcere (plimbări prin parc, ieşiri în oraş, vizionareaunui film sau a unei piese de teatru, audierea unei melodii, realizarea unor paşi de dans). Dacă este posibil,puteţi introduce noi activităţi, fiind ştiut faptul că persoanele cu demenţă se bucură, adesea, de companiacopiilor sau a animalelor.B.Menţineţi independenţa persoanei asistate

Există două motive majore pentru a menţine capacitatea vârstnicului de a-şi continua, în modindependent, activităţile pentru cât mai mult timp cu putinţă. În primul rand, pentru a-l ajuta pe vârstnic săîşi păstreze sentimentul demnităţii şi al respectului de sine. În al doilea rând, pentru a elibera familia deeforturi suplimentare. Se recomandă încurajarea vârstnicului să îşi folosească aptitudinile pentru a facesingur unele lucruri. Dacă o sarcină devine prea dificilă pentru el, nu renunţaţi imediat la ea daţi-i doar oparte mai uşoară din ea de rezolvat şi recunoaşteţi când ceva îl depăşeşte.Reduceţi activităţile care nu-i facplăcere vârstnicului sau pe care le face prea încet. Iar când vârstnicul a rezolvat, cu succes, o sarcina,lăudaţi-l şi arătaţi-vă aprecierea pentru reuşita lui.C.Evitaţi confruntările


48

Vor exista multe ocazii în care veţi avea neînţelegeri cu persoana care suferă de demenţăAlzheimer. Când veţi considera că trebuie să se schimbe, nu va dori poate să o facă. De asemenea, poateinsista că este perfect normal să meargă la cumpărături îmbrăcată în pijamale, încercaţi să nu o contraziceţidacă spune lucruri ciudate sau prosteşti. Şi dacă doreşte să facă ceva nepotrivit, distrageţi-i atenţia şischimbaţi subiectul. Sunt şanse mari ca în câteva minute să uite de ceea ce dorea să facă cu orice preţ.D.Evitaţi crizele.

Vor exista ocazii când persoana cu demenţă va părea brusc mult mai confuză sau se va plânge fărănici un motiv aparent, fără să fie capabilă să explice de ce. Aceste evenimente pot fi determinate de crizeledin viaţa lor - evenimente care par normale pentru cei neafectaţi de boală, dar care sunt alarmante pentrucineva deja confuz. O criză ar putea fi determinată de necesitatea de a se grăbi să facă ceva la timp, de oîntâlnire cu mai mulţi oameni deodată, chiar dacă sunt persoane familiare, sau de mersul în locuri noi,nefamiliare. Unele dintre crize pot fi evitate. Lăsaţi-i timp suficient vârstnicului pentru a îndeplini o sarcină,pentru a ieşi undeva şi, mai presus de orice, păstraţi-vă calmul.E.Stabiliţi rutine

Rutinele sunt vitale în îngrijirea unei persoane cu demenţă. Să facă acelaşi lucru, la aceeaşi oră, înfiecare zi o ajută pe persoana care suferă de demenţă Alzheimer să îşi amintească, iar dacă viaţa de zi cu zieste predictibilă şi familiară, este mai puţin probabil să se producă confuzie,F.Faceţi ca lucrurile sa fie cat mai simple.

O persoana care deja este confuză va considera că luarea unei decizii noi sau lucruri relativ simplesunt extrem de complicate. O baie, de exemplu, implică mai multe acţiuni separate, de la deschiderearobinetelor la dezbrăcat şi aşa mai departe. Încercaţi să simplificaţi aceste lucruri în trei feluri. Nu le oferiţimai multe opţiuni - doua sunt de ajuns. Împărţiţi sarcinile în câteva acţiuni simple, scurte. Dacă o activitatedevine prea dificilă pentru ei, rugaţi-i să facă numai o parte din ea. Faceţi ca lucrurile să fie mai simple şipentru dumneavoastră. Nu luptaţi în mai multe bătălii deodată, ci încercaţi să rezolvaţi problemele perând, iar în felul acesta, veţi avea mai multe şanse de reuşită.G.Pastraţi-vă simţul umorului

Într-adevăr, demenţa este o boală tragică. Însă, s-ar putea să existe şi situaţii în care să existe şi oparte mai frumoasă a lucrurilor, iar simţul umorului este un element foarte important pentru păstrareasănătăţii mentale a fiecăruia dintre noi. În plus, persoana asistată poate fi încă în stare, capabilă să sebucure de o glumă sau de o situaţie nostimă şi să râdeţi împreună.H.Asiguraţi un mediu sigur

Dificultăţile pe care le are o persoană cu demenţă sporesc riscul accidentelor din casă, fapt pentrucare ar trebui să aveţi mai multă grijă ca locuinţa să fie un mediu sigur. Pierderea coordonării fizice creşteprobabilitatea de a cădea, aşa că va trebui să verificaţi orice zonă periculoasă (podele alunecoase, mobilaplasata incomod, mochetele care nu au fost sigur fixate). S-ar putea ca bolnavul sa aijă nevoie de niştemânere de spri-in la toaletă. Activităţile zilnice au un risc crescut pentru persoanele cu demenţă: acesteapot deschide gazul, pot lăsa lumina aprinsă, pot arunca chibrituri aprinse într-un coş de hârtii sau potatinge oala fierbinte. Unele soluţii sunt evidente, iar lista este lungă (nu lăsaţi chibrituri la îndemână,ascundeţi sticlele cu substanţe nocive) şi presupune doar atenţie şi reconsiderarea tuturor situaţiilorpericuloase din casa.I.Menţineţi condiţia fizică și sănătatea

Starea generală de sănătate a persoanei vârstnice îi va afecta întregul comportament. O sănătatebună, împreună cu susţinerea morală şi încurajarea independenţei îi va ajuta să îşi menţină abilităţile fiziceşi psihice cât mai mult timp cu putinţă. De multe ori, persoana vârstnică are nevoie de o dietă echilibrată şiexerciţii fizice adecvate, dar, mai ales, de cineva care să îi controleze periodic starea de sănătate,.J.Menţineţi o bună comunicare cu persoana care suferă de demenţă Alzheimer

Pe măsură ce boala progresează, vor exista probleme din ce în ce mai mari de comunicare întrepersoana care suferă de demenţă Alzheimer şi ceilalţi. Vor exista dificultăţi pentru suferinzi în a se exprima,iar pentru cei din jur în a se face înţeleşi.


49

Există, însă, câteva lucruri care se pot face pentru a menţine o bună comunicare. În mod practic,verificaţi mai întâi dacă persoana asistată nu este afectată de tulburări de auz, probleme stomatologice,ochelari care nu mai corespund. În conversaţie, amintiţi-vă să vorbiţi clar, simplu şi încet, numai despre unsingur subiect. Acordaţi persoanei mai mult timp pentru a răspunde. Poate veţi fi nevoiţi să repetaţi unlucru de mai multe ori. Dacă persoana este confuză, amintiţi-le cu răbdare informaţiile esenţiale, folosindu-vă de un obiect sau de o fotografie. încercaţi să nu îi contraziceţi sau să îi jigniţi, corectându-i cu bruscheţe.Reţineţi că vorbirea nu este singurul mod de a comunica. În stadiile avansate, privirea şi atingerea potdeveni principalele modalităţi de exprimare a sentimentelor, iar persoana asistată poate răspunde înacelaşi fel, dându-vă indicii asupra a ceea ce doresc.

În îngrijirea bolnavului cu demenţă Alzheimer se evidenţiază câteva probleme grave dintre care: Comportamentele agresive

Dacă aveţi în grijă o persoană cu demenţă, este posibil să vă confruntaţi, uneori, cu comportamentemai agresive ale acesteia. Poate fi vorba de agresivitate verbală, de ameninţări, cuvinte jignitoare sau deagresivitate fizică la adresa dumneavoastră, a altor persoane din jur sau de distrugerea obiectelor dincasă.Dacă se întâmplă astfel de lucruri, vă va fi probabil teamă şi veţi căuta o modalitate de a face faţăcomportamentului persoanei agresive. O persoană cu demenţă poate să reacţioneze într-un mod care săpară agresiv în condiţiile în care se simte ameninţată, umilită sau frustrată din cauză că nu mai poate să îiînţeleagă pe ceilalţi sau să se facă înţeleasă. De asemenea, comportamentul agresiv sau inadecvat alpersoanei cu demenţă poate fi o consecinţă a leziunilor cerebrale pe care boala le determină.La un momentdat, pe măsura progresiei demenţei, vârstnicul îşi pierde capacitatea de judecată şi de autocontrol şi nu îşimai aminteşte de regulile de comportament în societate învăţate anterior. Comportamentul agresiv poatesă ia, uneori, forma unei reacţii foarte exagerate. Persoana cu demenţă începe să ţipe, să strige sau devineextrem de agitată din cauza unor afirmaţii pe care le percepe ca fiind critice, deşi intenţia dumneavoastrănu este poate aceasta. Orice formă de agresivitate este foarte supărătoare, însă este important să ţineţicont de faptul ca vârstnicul nu se comportă astfel în mod intenţionat, pentru a vă enerva sau speriadeliberat. De altfel, va uita destul de rapid incidentul respectiv, chiar daca sentimentul pe care l-a provocatpoate să persiste.Cauze care pot declanșa agresivitatea

Printre motivele posibile care determină persoana cu demenţă să se comporte agresiv se numărăsituaţiile în care aceasta: se simte frustrată, presată sau umilită din cauză că nu mai este capabilă să facăfaţă cerinţelor vieţii de zi cu zi. O persoană cu demenţă are nevoie de mai mult timp pentru a interpretainformaţiile pe care le primeşte şi pentru a răspunde în mod adecvat, prin cuvinte sau acţiuni. Aşadar, nueste neobişnuit ca o astfel de persoană să se simtă presată dacă, de exemplu, îi puneţi prea multe întrebărisau spuneţi prea multe lucruri deodată sau dacă explicaţiile şi instrucţiunile pe care i le oferiţi i se par preacomplicate şi mai greu de înţeles. În momentele respective, acea persoană simte că independenţa şiintimitatea sa sunt ameninţate, deoarece este nevoită să accepte ajutorul celorlalţi pentru îndeplinireaunor acţiuni cu caracter foarte personal, precum spălatul, îmbrăcatul sau mersul la toaletă. Toate acesteaspecte ale vieţii sale au fost intime încă din copilărie, astfel încât nu este deloc surprinzător că persoana cudemenţă se simte foarte stresată în situaţiile respective. Uneori, propria dumneavoastră stare deiritabilitate poate influenţa persoana cu demenţă. Unei persoane cu demenţă îi poate fi foarte greu să facăfaţă unor astfel de modificări şi, astfel, se simte încurcată sau speriată din cauză ca este prea mult zgomotsau sunt prea mulţi oameni în jur sau a avut loc o schimbare în programul cu care s-a obişnuit.Deasemenea, persoana cu demenţă poate să reacţioneze agresiv în situaţii în care se simte ameninţată saudevine anxioasă pentru că nu mai poate să recunoască anumite persoane sau locuri. Poate fi convinsă că seaflă într-un loc necunoscut sau că o persoana apropiată este un străin care a intrat în casă pentru a-i facerău, se sperie din cauza unui zgomot puternic şi brusc, a unor voci puternice, a unor mişcări bruşte sau dincauza unei persoane care se apropie de ea fară să o anunţe, simte un disconfort, durere, se plictiseşte sau îieste sete, este obosită din cauză că nu doarme sau nu se odihneşte suficient, nu poate să comunice faptulcă nu se simte bine sau o deranjează ceva.


50

Măsuri de prevenire a violenţei unei persoane care suferă de demenţă AlzheimerAtenţie la semne de alarmă precum comportamentele anxioase sau agitate sau înroşirea obrajilor care,uneori, pot preceda răbufnirile agresive. Dacă este cazul, încercaţi să liniştiţi pe cât posibil persoana. Evitaţisă vorbiţi foarte tare sau pe un ton înalt al vocii, deoarece prea mult zgomot şi prea mulţi oameni în jur potaccentua confuzia persoanei cu demenţă. Dacă vârstnicul oboseşte în timpul diverselor activităţi, încercaţisă limitaţi durata acestora. Evitaţi confruntările directe, certurile. încercaţi să distrageţi atenţia persoaneidacă aceasta pare supărată. Găsiţi activităţi care să trezească interesul persoanei cu demenţă. Asigurati-văcă face suficientă mişcare.

Moduri de reacţionare faţă de comportamente lor agresive

Prevenţia este cea mai bună măsură în cazul comportamentelor agresive, însă este posibil să nufuncţioneze întotdeauna. Dacă vârstnicul devine agresiv, nu vă învinovăţiţi. Concentraţi-vă, mai bine,atenţia asupra modului în care puteţi face faţă situaţiei cu calm şi cât de eficient posibil este acest aspect.Când persoana cu demenţă este agresivă, încercaţi să vă păstraţi calmul şi sa nu discutaţi în contradictoriusau să vă certaţi, oricât de supărat v-aţi simţi. Plecaţi un timp din cameră dacă este necesar. Încercaţi să nuvă arătaţi teama, întrucât aceasta ar putea să accentueze agitaţia persoanei cu demenţă.Dacă vârstniculeste agresiv fizic, lăsaţi-i suficient spaţiu la dispoziţie. Închizându-l într-o cameră sau încercând să-limobilizaţi, este posibil să agravaţi, de fapt, lucrurile (cu excepţia situaţiilor în care imobilizarea rămâneunica soluţie, fiind absolut necesară). Dupa ce lucrurile se liniştesc, nu încercaţi să pedepsiţi persoanaignorand-o sau privându-o de anumite lucruri plăcute. Persoana cu demenţă nu mai are capacitatea de aînvăţa din experienţă şi va uita probabil foarte rapid incidentul. Totuşi, este posibil să persiste o vreme unsentiment general de disconfort, astfel, este recomandat să încercaţi să vă comportaţi cât mai normal şimai liniştitor. Probleme legate de alimentaţieRefuzul hranei

Problemele legate de alimentaţie sunt frecvente la persoanele cu demenţă, mai ales în stadiile maiavansate de boala. De exemplu, pot sa refuze să deschidă gura, pot să nu deschidă gura până nu li seaminteşte să o facă, pot să accepte mâncarea, dar să o ţină în gură fără să înghită sau pot să acceptemâncarea şi, apoi, să o dea afară din gură. Unii bolnavi opun rezistenţă persoanei care încearcă să îihrănească şi o împing sau întorc capul. Aceste reacţii sunt determinate, fie de o problemă stomatologică,fie de modificările pe care boala le produce în creier. În niciun caz, însă, persoanele nu au intenţia de a vaîncerca limitele răbdării şi nu se comportă, astfel, în mod deliberat. Problema alimentaţiei devine maidificilă când persoana cu demenţă Alzheimer locuieşte singură. Pe măsură ce boala avansează, persoanelecu demenţă îşi pierd până şi abilitatea de a găti mese simple. Pot mânca alimente alterate sau, din cauzalipsei de coordonare a mişcărilor, se pot arde sau tăia în ustensilele de bucătărie. Este important săîncurajaţi persoana cu demenţă să aijă o alimentaţie echilibrată. Tineţi cont de faptul că, pe măsură ceboala progresează, mesele pot sa devină stresante, iar persoana cu demenţă poate să devină confuză sausă se simtă rău în cazul în care din alimentaţie lipsesc anumite componente esenţiale. Un program regulat şistabil al alimentaţiei poate fi foarte liniştitor pentru cineva care are demenţă. Mesele trebuie să fiemomente relaxate, să se desfăşoare fără grabă. Încercaţi să îi acordaţi persoanei cu demenţă suficient timppentru a mânca şi asiguraţi-vă că atenţia nu îi este distrasă de nimic în perioada mesei. Odată cu evoluţiabolii, este posibil să apară modificări ale obiceiurilor şi preferinţelor alimentare. Unele persoane cudemenţă încep să dorească să consume anumite mâncăruri, refuzând altele. Alimentele cu gust puternicsunt adesea preferate în această perioadă, motivu fiind legat de modificările cerebrale pe care boala ledetermină. Va fi poate necesar să folosiţi mai multă sare sau piper sau sosuri pe care persoana nu leconsuma anterior. Constipaţia poate fi o problemă comună, astfel asiguraţi-vă că persoana consumăsuficiente fibre şi bea multe lichide.

Scăderea apetitului alimentar


51

Scăderea în greutate este un simptom obişnuit în stadiile avansate de boală, deşi motivul nu estedeocamdată cunoscut cu exactitate. În cazul care persoana este foarte neliniştită sau agitată fizic, esteposibil sa consume mai multă energie decât aportul caloric alimentar sau sa aijă o problemă medicală.Există mai multe motive posibile care pot determina o scădere a apetitului, a interesului pentru alimente.Mesele elaborate nu sunt esenţiale, aşa că este mult mai util să faceţi eforturi pentru a vă asigura căpersoana mănâncă şi îi place ceea ce mănâncă, pregătindu-i alimente cu aspect, miros şi gust atractiv; Încazul unei persoane cu apetit scăzut sau care este mai agitată, puteţi prepara mai multe mese mici în loculcelor trei mese principale; Aveţi grijă ca alimentele şi lichidele să nu fie prea fierbinţi, persoanele cudemenţă pot sa îşi piardă capacitatea de a aprecia temperatura. Consumul redus de lichide conduce ladeshidratare, care, printre alte consecinţe, va creşte gradul de confuzie al persoanei cu demenţă. Ţineţicont de faptul ca aceasta poate să nu îşi amintească să bea apă, chiar dacă îi este sete, sau poate să nu maiştie cum sa bea apa. Oferiţi-i fie apă, fie sucuri de fructe, aproximativ 21 de lichide pe zi. În stadiul incipiental bolii, unele persoane îşi pierd interesul pentru mâncare din cauză că se simt deprimate. Este posibil capersoana cu demenţă să aijă gura uscată, probleme cu dantura, dureri ale gingiilor sau inflamaţii alemucoasei bucale. Bolile cronice gastrice, intestinale, cardiace sau diabetul pot fi cauze de scădere aapetitului, la fel ca şi constipaţia. Tulburările de vedere pot sa contribuie la scăderea interesului pentrumâncare. Unele persoane cu demenţă reîncep sa mănânce dacă poartă ochelari la masa sau daca li seschimbă ochelarii. Dacă persoana bolnavă nu este foarte activa în timpul zilei, este posibil să nu îi fie foame,astfel, încurajaţi activităţile fizice şi plimbările. În stadiile mai avansate de boală, este posibil ca persoana cudemenţă să nu mai înţeleagă că alimentele din farfuria de pe masă sunt acolo pentru a fi mâncate, chiardaca îi este în mod evident foame, iar aceasta se întâmplă din cauza afectării creierului, astfel încâtinformaţiile primite din mediul înconjurător nu mai pot fi interpretate corespunzător. Va fi necesar să leamintiţi în mod repetat să mănânce sau chiar să le daţi dumneavoastră mâncarea. Mestecatul şi înghiţitulalimentelor pot deveni o problemă pe măsură ce boala avansează. Evitaţi alimente ca alunele, floricele deporumb, morcovii care se înghit cu greutate, iar în locul acestora folosiţi alimente măcinate şi pasate. Dacăpersoana cu demenă locuieşte singură, este posibil să descoperiţi, la un moment dat, că nu mai mănâncăceea ce îi pregăteşte familia sau ca începe să ascundă alimentele. Persoana care suferă de demenţăAlzheimer poate să uite să mănânce, susţinând că, de fapt, a mâncat. Acestea sunt semne ca are nevoie demai mult ajutor, că va fi necesar să fie întotdeauna însoţit în timpul meselor. Reamintiţi-i persoanei cudemenţă orele de masă, folosind, fie un ceas cu cifre mari, fie un orar scris cu cifre şi litere vizibile pe carepuneţi-l într-un loc în care să poată fi uşor accesibil.

Consumul excesiv de alimenteUneori, din cauza modificărilor pe care boala le produce în creier persoana cu demenţă poate să mănâncemult mai mult decât îi este necesar, iar aceasta reprezintă, adesea, o perioadă trecătoare. în unele cazuri,mâncatul în exces se datorează tulburărilor de memorie (persoana uită că a mâncat, chiar dacă masatocmai s-a terminat;.Dacă persoana mănâncă prea mult, este bine sa îi limitaţi consumul de alimente,deoarece se poate simţi rău după mesele prea bogate şi, de asemenea, poate creşte foarte mult îngreutate, cu consecinţe importante asupra stării sale de sănătate fizică. Persoanele cu demenţă preferă,adesea, alimentele dulci, bogate în carbohidraţi, iar astfel de schimbări ale preferinţelor alimentare suntdeterminate de boală. Însă, este foarte important ca o persoană cu demenţă să aijă o alimentaţiesănătoasă şi echilibrată. Uneori, veţi constata că persoana caută prin casă şi mănâncă orice are laîndemână. Pe langa faptul ca mâncatul excesiv are o serie de consecinţe negative, exista si riscul capersoana cu dementa sa inghita substanţe necomestibile sau chiar periculoase; Puneţi la dispoziţiabolnavului doar o anumita cantitate de hrana, pentru ca acesta poate sa nu mai aiba capacitatea de aaprecia cat este nevoie sa mănânce. Aveţi grija ca tot ceea ce nu doriţi ca bolnavul sa mănânce sa nu seafle la indemana sau la vederea acestuia. Încercaţi sa ii distrageti atenţia sau sa gasiti o alta activitateinteresanta ca substitut pentru mâncat; Daca persoana cu dementa caută in pemianenta ceva de mâncare,oferiti-i gustări cu puţine calorii precum fructe sau legume. Daca persoana vrea sa înceapă o alta masacurând dupa prima, lasati nişte farfurii in chiuveta pentru a-i arata resturile ultimei mese.


52

Probleme legate de menţinerea independenţeiEste foarte important să încurajaţi persoana cu demenţă să se hrănească singură cât mai mult timp

posibil. Comportamentul în timpul mesei se poate schimba. Unele persoane nu mai ştiu cum să mănânce,uită cum se folosesc tacâmurile, au probleme de coordonare a mişcărilor şi fac multă mizerie. Se pot jucacu mâncarea, fără a-şi da seama la ce foloseşte. Va fi necesar să daţi dovadă de flexibilitate şi răbdare.Încercaţi să vă modificaţi propriul comportament şi să vă concentraţi asupra nevoilor persoanei cudemenţă, iar aceasta înseamnă să încercaţi să nu vă enervaţi sau să vă îngrijoraţi din cauza dezordinii saumizeriei. Nu vă faceţi probleme în privinţa manierelor la masă, folosiţi feţe de masă din hârtie sau plasticpentru a vă fi mai uşor sa curăţaţi şi evitaţi feţele de masă cu modele complicate, care favorizează confuziaşi distrag atenţia persoanei cu demenţă. De asemenea, folosiţi căni cu capace pentru a preveni vărsarealichidelor şi umpleţi recipientele doar pe jumătate. Dacă persoanei îi este mai greu să bea singură, puneţi-ila dispoziţie un pai. Reamintiţi-i persoanei cu demenţă cum se mănâncă, vorbindu-i în timpul fiecărei etapea mesei sau arătându-i cum anume să facă, cum să introducă alimentele în gură, să mestece încet şi săînghită. Nu îi criticaţi obiceiurile şi preferinţele alimentare şi vorbiţi clar şi rar, repetând instrucţiunile cuaceleaşi cuvinte de fiecare dată. Formulaţi instrucţiuni simple şi uşor de înţeles. Dacă hrăniţidumneavoastră persoana cu demenţă, încercaţi să îi puneţi în mână mâncarea şi să o direcţionati cătregură, implicând, în mod direct, persoana în procesul de hrănire. Uneori, e nevoie ca persoana să fie hrănităcu linguriţa. În cazul în care bolnavul este mai agitat şi nu poate sta prea mult timp aşezat la masă, puteţi săîi daţi feluri de mâncare mai puţin elaborate şi mai uşor de mânuit, de exemplu mici sandvişuri. Este binesă nu încercaţi să îi daţi de mâncare dacă este prea confuz, prea agitat sau dacă stă întins, pentru că existăpericolul să se sufoce cu bolul alimentar.

Incontinenţa urinară și de fecaleIncontinenţa poate fi foarte supărătoare şi jenantă pentru persoana cu demenţă şi stresantă pentru

cei care o îngrijesc. Există, totuşi, mai multe modalităţi de ameliorare a situaţiei pentru toate persoaneleimplicate, incontinenţa nu este un simptom inevitabil al demenţei şi ea apare atunci când o persoanăpierde controlul vezicii urinare (incontinenţa urinară) sau al intestinului (incontinenţa fecală). În demenţă,astfel de probleme pot să apară şi din cauză că bolnavul uită să meargă la toaletă, uită unde este toaleta, numai ştie ce are de făcut atunci când simte nevoia de a merge la toaletă sau confundă alte obiecte (precumcoşul de gunoi sau o găleată) cu vasul de wc. Iar aceste situaţii pot să apară ocazional sau în cea mai mareparte a timpului. Incontinenţa urinară este mult mai frecventă decât incontinenţa fecală. Printre afecţiunilecare pot determina incontinenţa urinară se numără: infecţiile urinare, afecţiunile prostatei la bărbaţi,efectele adverse ale medicamentelor (de exemplu, sedative, tranchilizante sau diuretice), constipaţiaseveră, prin presiune asupra vezicii urinare (constipaţia severă poate să determine şi incontinenţa fecală, oalimentaţie bogată în fibre, consumul unei cantităţi suficiente de lichide şi activitatea fizică pot ajuta larezolvarea problemei), diabetul zaharat, accidentele vasculare cerebrale, boala Parkinson.Măsuri utile pentru a preveni apariţia incontinenţei

Amintiţi-i periodic persoanei cu demenţă să meargă la toaletă sau duceţi-o la toaletă la intervaleregulate. În caz de incontinenţă fecală, puteţi duce persoana la toaletă la anumite ore dacă cunoaşteţi bineobiceiurile acesteia. Îl/o puteţi stimula să urineze, oferindu-i apă sau punându-i picioarele în apă. Atenţie lasemnele care pot sugera că persoana are nevoie sa meargă la toaletă: devine mai neliniştită, se ridică şi seaşează pe scaun de mai multe ori, trage de haine. Este posibil ca persoana cu demenţă să nu mai ştie cumsă spună ca doreşte să folosească toaleta. Încurajaţi-o să vă atragă cumva atenţia în astfel desituaţii.Asiguraţi-vă ca persoana cu demenţă poate să găsească toaleta, că este în apropriere şi că aceastaeste uşor de folosit.Este posibil ca persoana să se teamă că poate cădea sau se poate lovi mergând latoaletă. Asiguraţi-vă că nu există obstacole pe drum (de exemplu, mobile plasate în poziţii mai neobişnuitesau uşi care sunt mai greu de deschis). De asemenea, asiguraţi-vă că este lumină suficientă, aşa că lăsaţi,eventual, lumina aprinsă pe hol şi în baie sau o veioză aprinsă în timpul nopţii. Îmbrăcaţi persoana cu hainecare sunt uşor de dezbrăcat. Puteţi înlocui nasturii de la pantaloni sau fermoarele cu benzi aderente de scai.


53

Incontinenţa poate să apară doar ocazional, în anumite situaţii. De exemplu, atunci când persoana cudemenţă râde, tuşeşte, strănută sau se simte stresată. Ţineţi cont de faptul că se mai întâmplă şi accidente.Evitaţi să ridicaţi tonul la persoana care suferă de demenţă, să o criticaţi sau să îl certaţi. Lăudaţi-l atuncicând reuşeşte, măcar parţial, să se descurce. Asiguraţi-l de sprijinul dumneavoastră, aveţi răbdare şiacordaţi-i suficient timp pentru a folosi toaleta.Explicaţi-i pas cu pas ce are de făcut, folosind instrucţiunisimple şi uşor de înţeles. Ajutaţi-l atunci când este cazul.Evitaţi consumul de lichide (mai ales ceaiuri cuefect diuretic, cafea sau cola( cu 2-3 ore înainte de culcare, dacă persoana prezintă incontinenţă pe timpulnopţii. Însă, asiguraţi-vă că acesta consumă suficiente lichide în timpul zilei.Asiguraţi-vă că persoana cudemenţă ştie unde este toaleta. Puteţi pune un semn sugestiv pe uşă. De preferat un desen şi nu un cuvânt.Îopsiţi uşa cu altă culoare decât cea a peretelui.Dacă persoanei îi vine prea greu să meargă la toaletă, puteţifolosi o ploscă sau o oală de noapte pe care să le aveţi, mereu, la îndemână lângă pat (mai ales pe perioadanopţii). Dacă amintindu-i, în mod regulat, persoanei cu demenţă să meargă la toaletă nu reuşiţi să rezolvaţiproblema incontinenţei, există alte măsuri pe care le puteţi lua pentru a asigura confortul persoanei şipentru a proteja hainele sau lenjeria de pat. Acoperiţi salteaua cu un material impermeabil, având grija caacesta să nu vină în contact cu pielea bolnavului şi să îi provoace iritaţii. Folosiţi lenjerie din materiale uşorde spălat, absorbante.Dacă este necesar, folosiţi scutece pentru adulţi pe care persoana să le poarte înpermanenţă sau doar în timpul nopţii, după caz. Asiguraţi-vă că acestea sunt schimbate suficient de des şiaveţi grijă de igiena intimă a persoanei cu demenţă, spălând, în mod regulat, zonele sensibile ale pielii şiutilizând pudră sau unguente. Nu uitaţi că incontinenţa poate determina iritaţii ale pielii şi poate crea unsentiment puternic de disconfort persoanei care suferă de demenţă.

Probleme de comunicarea cu persoanele cu demenţăPersoanele cu demenţă trebuie încurajate să comunice cu cei din jur prin orice mijloace le stau la

îndemână. Menţinerea comunicării le va ajuta să îşi păstreze sentimentul propriei identităţi şi să îşipetreacă timpul într-un mod mai plăcut. Comunicarea înseamnă mult mai mult decât limbajul verbal.Comunicarea non-verbală are o semnificaţie deosebită, în cazul persoanelor cu demenţă şi este bine să îiacordaţi atenţie.Un semn precoce al tulburărilor de limbaj este dificultatea persoanei de a găsi cuvintelepotrivite, mai ales denumirile obiectelor. Persoana cu demenţă poate să înlocuiască un cuvânt cu altulincorect sau poate sa nu mai ştie deloc ce cuvânt să folosească. Pe măsură ce boala progresează, persoaneicu demenţă îi va fi din ce în ce mai greu să înceapă o conversaţie, astfel încât este bine să vă obişnuiţi săluaţi dumneavoastră iniţiativa în acest sens. Încercaţi să evitaţi întrebările prea directe, deoarece persoanase poate simţi frustrată dacă nu reuşeşte să găsească răspunsul. În stadiul incipient de demenţă, persoanava fi capabilă să exprime aceste sentimente, însă, ulterior, este posibil sa reacţioneze prin iritabilitate sauchiar agresivitate. O persoană cu demenţă încearcă să interpreteze o lume care pentru ea nu prea mai aresens, întrucât creierul său îi furnizează informaţii eronate sau incomplete. Multe dintre dificultăţile careapar sunt rezultatul neînţelegerilor şi interpretărilor greşite, atât ale persoanei cât şi ale familiei.Cum să comunicaţi cu persoana cu demenţă

Încercaţi întotdeauna să ascultaţi cu atenţie ceea ce spune persoana şi să îl încurajaţi să se exprime.Aveţi însă grijă ce ton folosiţi, pentru că este posibil ca persoana cu demenţă să se simtă jignită şi sareacţioneze neplăcut dacă o trataţi în mod evident ca pe un copil.Dacă persoana are dificultăţi în a găsicuvintele potrivite sau in a termina propoziţiile, sugeraţi-i să se exprime în alt mod. Încercaţi să intuiţi,atunci când este posibil, ceea ce vrea să vă spună. Dacă vorbirea persoanei cu demenţă a devenit greu deînţeles, încercaţi să comunicaţi prin gesturi. completaţi dumneavoastră propoziţiile neterminate, însăasiguraţi-vă că într-adevar aţi înţeles despre ce este vorba. Este extrem de iritant pentru oricine, atuncicând propoziţiile îi sunt completate incorect de cei din jur. cncercaţi să atrageţi şi să păstraţi atenţiapersoanei cu demenţă înainte de a începe să comunicaţi. Aşezaţi-vă în aşa fel încât persoana să vă poatăvedea cât mai bine. Priviţi-o în ochid în acest fel, îi va fi mai uşor să se concentreze asupra a ceea cespuneţi. Reduceţi pe cât posibil zgomotele de fond (radio, televizor, vocile altor persoane) pentru a nudistrage atenţia persoanei cu demenţă. Încercaţi să fiţi calm şi să nu vă mişcaţi foarte mult atunci cândvorbiţi. Această atitudine îi va sugera persoanei faptul că îi acordaţi toată atenţia dumneavoastră şi că aveţi


54

timp pentru ea.Persoana cu demenţă va citi mesajele non-verbale pe care i le transmiteţi. Mişcările agitatesau expresia tensionată de pe faţă dumneavoastră vor face comunicarea mult mai dificilă.încercaţi să găsiţimodalităţi de a vă relaxa, astfel încât atitudinea şi postura dumneavoastră să comunice calm şi încredere.Vă puteţi da seama cum se simte persoana cu demenţă după expresia feţei, după poziţia pe care o are saudupa felul în care se mişcă, chiar şi atunci cand persoana nu se poate exprima prea bine în cuvinte. Vorbiţiclar şi cu calm, încercând să nu folosiţi un ton înalt sau să strigaţi, pentru a nu stresa pe interlocutor(persoana cu demenţă va simţi o senzaţie de disconfort, chiar dacă nu înţelege în totalitate ceea cespuneţi). Folosiţi propoziţii simple şi scurte.Persoana cu demenţă va avea nevoie de mai mult timp decât înmod obişnuit pentru a interpreta informaţiile, astfel încât este bine să îi acordaţi suficient timp şi să nu ogrăbiţi să vă răspundă. Dacă atitudinea dumneavoastră îi sugerează că o grăbiţi, persoana se va simţipresată, chiar dacă nu aceasta vă este intenţia. Încercaţi să evitaţi întrebările directe. Dacă nu aveţi de ales,formulaţi întrebări simple şi adresaţi-le persoanei una câte una. Încercaţi să le formulaţi în aşa fel încâtpersoana cu demenţă să poată răspunde prin Da sau Nu.Persoanelor cu demenţă le vine mai greu să aleagăîntre mai multe variante de răspuns şi confuzia şi frustrarea lor se poate accentua dacă li se cere să facăacest lucru.Dacă persoana nu înţelege ceea ce spuneţi, nu continuaţi să repetaţi aceleaşi cuvinte, încercaţi oaltă formulare.

Probleme legate de menţinerea igienei personaleEste un aspect al vieţii cu un caracter foarte intim. Multe persoane acceptă foarte greu faptul că au

nevoie de ajutorul cuiva (chiar daca este vorba despre cineva apropiat) pentru a se descurca din acestpunct de vedere, astfel încât incontinenţa le determină un disconfort marcat, încercaţi să depăşiţisentimentul de jenă sau senzaţia de dezgust pe care poate le aveţi. Este necesar să acţionaţi cu mult tact şisă daţi dovadă de înţelegere atunci când acordaţi persoanei un ajutor atât de intim. Dacă vă este greu săfaceţi faţă sentimentelor pe care le aveţi, discutaţi cu un specialist (medic sau psiholog) sau cu alte familiiaflate intr-o situaţie asemănătoare. Nu lăsaţi problemele determinate de incontinenţă să interfere curelaţia dumneavoastră cu persoana cu demenţă.Alte dificultăţi de îngrijire a persoanelor cu demenţă Alzheimer

Durerea, disconfortul, bolile sau efectele secundare ale medicamentelor pot, de asemenea, să facămai dificilă comunicarea. Tulburările de vedere, auz sau stomatologice interfera şi ele cu comunicarea.Asiguraţi-vă că ochelarii sunt potriviţi, că protezele auditive funcţionează bine şi că nu sunt probleme cudantura. Afecţiunea vă poate ajuta să rămâneţi apropiaţi chiar şi atunci când conversaţiile devin foartedificile. Puteţi să îi transmiteţi persoanei cu demenţă grija şi afecţiunea dumneavoastră şi să o liniştiţi printonul vocii sau ţinând-o de mână sau îmbrăţişând-o, dacă este cazul. Gesturile spun, uneori, mai mult decâtcuvintele.Pe parcursul evoluţiei bolii, persoana cu demenţă Alzheimer poate să aibă halucinaţii sau ideidelirante. Vă puteţi da seama că este vorba despre halucinaţii, atunci când persoana vede, aude, simte unmiros, un gust sau are senzaţii care nu sunt reale. Ideile delirante sunt convingeri false pe care bolnavul lesusţine fără a putea fi convins de contrariu. Halucinaţile şi ideile delirante sunt, uneori, semne ale uneiafecţiuni fizice. În acest caz evitaţi să discutaţi în contradictoriu despre ceea ce persoana cu demenţăsusţine că vede sau aude, încercaţi să răspundeţi la stările afective pe care aceasta le comunică, adoptând oatitudine calmă, liniştitoare. Încercaţi să distrageţi atenţia persoanei către un alt subiect sau o altăactivitate. Uneori, nu este deloc uşor să găsiţi o activitate pe care persoana cu demenţă Alzheimer să opoată îndeplini şi care să îi trezească interesul. Dacă vă bazaţi pe ceea ce pesoana poate încă să facă,rezultatele sunt, de obicei, mai bune decât dacă încercaţi să o învăţaţi lucruri noi. Nu vă aşteptaţi la preamult. Activităţile simple sunt, adesea, cele mai bune, mai ales daca solicită abilităţi pe care persoana le areîncă. Ajutaţi-o să înceapă ceea ce are de făcut. împărţiţi o activitate mai complexă în etape simple şifelicitaţi persoana pentru fiecare dintre aceste activităţi pe care le îndeplineşte.Urmăriţi dacă nu cumva peparcursul desfăşurării unei activităţi apar semne de agitaţie sau frustrare, iar în acest caz, distrageţi cu tactatenţia persoanei respective către altceva. Includeţi în rutina zilnică activităţile care îi fac plăcere persoaneişi încercaţi să planificaţi aceste activităţi pentru un anumit moment al zilei (acelaşi de fiecare dată, pe câtposibil).


55

CAP. 3. SUPRAVEGHEREA STĂRII DE SĂNĂTATE A PERSOANEI ASISTATE

A. Îngrijirea persoanelor vârstnice cu escare și probleme de termoreglare

1. Escarele de decubit pot fi prevenite printr-o prevenire şi supraveghere conştiincioasă a persoaneiasistate, imobilizate la pat. Patul trebuie făcut foarte atent, cu cearşaf, muşama aleza bine întinse, lenjeriade corp bine aranjată, fără cute. Se va controla să nu rămână obiecte străine, cât de mici în patul asistatului,iar aparatele gipsate vor fi verificate zilnic. Suprafeţele predispuse la escare vor fi aşezate pe colaci decauciuc, pe inele sau pe perne elastice. Muşamaua, colacii, pernele elastice, precum şi celelalte obiecte decauciuc utilizate la îngrijire, vor fi îmbrăcate, evitând contactul lor direct cu pielea bătrânului.Pentrucaptarea scaunului şi a urinei la bătrânii imobilizaţi la pat, este bine a se utilizea bazinete pneumatice.Aşezarea şi scoaterea bazinetului (ploştii) de sub bolnav trebuie făcute cu blândeţe. Bătrânul trebuie ţinutpe bazinet numai timpul strict necesar, întârzierea scoaterii ploştii de sub el, nu este permisă, mai bine seva reaşeza după un interval de timp, în care circulaţia pe suprafeţele cutanate interesate se restabileşte.Laintervale stabilite de timp, se va schimba poziţia bătrânului în pat, aşezându-l pe rând în decubit dorsal,decubit, lateral stâng, decubit ventral, decubit lateral drept. Tegumentele bătrânului imobilizat la pattrebuie întreţinute uscate şi curate. După fiecare micţiune sau defecare va fi spălat, uscat şi pudrat cu talc.Pentru evitarea apariţiei leziunilor la nivelul pielii, lenjeria udă se va schimba frecvent şi suprafeţelecutanate vor fi aerisite zilnic de mai multe ori şi pudrate din nou cu talc .Suprafeţele expuse escarelor vor fispălate zilnic cu apă şi săpun cu foarte mare blândeţe şi apoi frecţionate pentru activarea circulaţieilocale.Dacă însă escara s-a format, aceasta se va trata ca şi plăgile infectate de alta natură şi va fi îngrijitănumai de către asistenta medicală. Îngrijirea escarelor necesită îndepărtarea secreţiilor purulente,dezinfectarea suprafeţelor supurate, medicaţie locală epitelizantă sau, în cazul unor ulceraţii mai profundecu mortificarea ţesuturilor, tratamentul se face prin metode chirurgicale.De cele mai multe ori, cu toatemăsurile riguroase de îngrijire, uneori, apariţia escarelor de decubit nu poate fi prevenită, dar, formarea lorîn majoritatea cazurilor este urmare a unei îngrijiri insuficiente.2. Termoinetria.Temperatura se măsoară, la domiciliu, cu termometrul pentru uz medical în axilă, ţinând termometrulaproximativ 10 minute. Temperatura axilară normală oscilează între 36 și 37° C. În mod curent,temperatura se măsoară de cel puţin doua ori pe zi (la orele 8 şi 18), mereu la aceeaşi ora, dar în anumitesituaţii, temperatura se măsoară de mai multe ori, chiar din doua în doua ore, pentru a surprindeeventualele modificări termice care apar numai în anumite ore din zi sau din noapte. La omul normal,temperatura este mai scăzută dimineaţa şi mai crescută după-amiază.Termometrul maximal utilizat înmedicina este gradat după scara celsius. El este un termometru cu scară redusă, de la 34,5 pana la 42CM, scara variaţiilor patologice ale temperaturii corporale umane. Măsurarea temperaturii în axilă -seşterge bine axila cu un prosop, se ridică braţul şi se aşează rezervorul termometrului în axilă, apoi seapropie braţul persoanei aflată în îngrijire de trunchi, iar antebraţul flectat se plasează pe suprafaţaanterioara a toracelui. Termometrul se menţine în axilă timp de 10 minute.Acţiunea frigului și a căldurii asupra organismuluiFrigul şi căldura se vor aplica numai în cadrul unor limite restrânse, pentru a nu periclita viaţa celulară.Frigul în terapie se aplică local sub doua forme : formă uscată şi formă umedă.a)Aplicarea locală sub forma uscată se realizează cu punga cu gheaţă sau un recipient cu gheaţă. Contactuldirect şi prelungit al pungii cu pielea persoanei aflată în îngrijire, este foarte periculos, căci poate provocaleziuni şi din acest motiv punga cu gheaţă va fi întodeauna izolată de piele printr-un prosop, cu care va fiîmbrăcată punga sau recipientul.Punga se va aplica numai pe perioada indicată de asistenta medicală saumedic. Este bine, dacă, din oră în oră punga cu gheaţă se îndepărtează pentru câteva minute, pentru apreveni congelarea pielii. Punga trebuie schimbată din 3 în 3 ore, căci în acest interval de timp, punga se vaîncălzi, gheaţa se va topii şi nu se va mai obţine efectul dorit.Dacă nu avem gheaţă la îndemână, punga sau


56

recipientele speciale vor fi umplute cu zăpada sau apa rece. În acest caz, schimbarea conţinutului se va facela intervale de timp mai mici.b)Aplicarea frigului sub forma umedă se realizează prin - comprese, împachetări, frecţii, loţiuni şibăi.Compresele se realizează prin împăturirea unei pânze sau un prosop, înmuiate în apa şi stoarse parţial.Bolnavul care transpiră trebuie să fie supravegheat: ferestrele şi uşile vor fi închise; se va aşterne un prosoppe pernă; i se vor şterge periodic faţa şi gâtul cu un prosop îmbibat în alcool; i se va schimba cămaşaperiodic cu o cămaşă caldă, fiind în prealabil şters bine. Bolnavul care prezintă hipotermie (frison) trebuieîncălzit cu pături şi temofoare sau sticle cu apă caldă (fără contact direct cu pielea), se creşte treptattemperatura mediului ambiant, se administrează lichide uşor călduţe, în cantităţi mici la intervale regulatede timp, se masează extremitaţiile.

B. Tipuri de modificări apărute în statusul persoanei asistateÎn îngrijirea vârstnicului asistat, personalul de îngrijire este obligat să-l supravegheze pentru a culege toatedatele privind starea generală şi/sau evoluţia bolii acestuia, comunicând medicului sau asistentei medicale,tot ce a observat la bătrân, în cursul zilei sau în cursul nopţii. Astfel, îngrijitorul va urmări zilnic cu atenţie, lavârstnicul asistat: faciesul (expresia feţei), starea psihică, atitudinea şi poziţia lui în pat, mişcările pe care leexecută, somnul, funcţiile vitale şi vegetative, deoarece acestea pot fi semne importante în stabilireadiagnosticului, în caz de îmbolnăvire a acestuia.1.Poziţia persoanei asistate în pat este determinată de afecţiunea de care acesta suferă. În cazul uneiafecţiuni mai puţin grave, are o atitudine asemănătoare cu a unei persoane sănătoase, iar în afecţiunile maigrave starea bătrânului este alterată, el devenind adinamic. Afecţiunile însoţite de dureri, obliga bătrânulbolnav, să adopte poziţii forţate - poziţii antalgice. Poziţia în pat poate fi determinată şi de nevoia de auşura unele funcţii ale organismului persoanei asistate.2.Expresia feţei arată anumite stări psihice ca: durere, spaimă, agitaţie, depresie, bucurie, indiferenţă,oboseală etc. Expresia feţei poate să se schimbe în raport cu modificarea stării de sănătate, din acest motivschimbarea fizionomiei bătrânului trebuie să fie o preocupare permanentă a personalului de îngrijire.3.Starea psihică- reprezintă un parametru important în urmărirea stării de sănătate. Persoana careîngrijeşte trebuie să recunoască modificările survenite în starea de sănate a vârstnicului, dacă acesta îşipăstrează cunoştinţa, dacă este orientat în timp şi spaţiu dacă are privirea absentă sau stă în pat nemişcatsau dacă devine apatic faţă de mediu şi de persoana proprie. Bătrânii cu afecţiuni psihiatrice datoratevârstei, pot adopta un comportament agresiv, sau pot deveni copilaroşi, neajutoraţi, capricioşi, cu reacţiiisterice, să-şi exteriorizeze excesiv suferinţa, sau pot avea un ton poruncitor, prin care cer să fie ajutaţi detoţi.4.Culoarea tegumentelor- în cursul îmbrăcării şi dezbrăcării persoanei asistate, toaletei zilnice, îngrijitorultrebuie să observe bine tegumentele bătrânului care se află în îngrijirea sa, pentru a putea sesiza anumitemodificări care pot apare la nivelul pielii.Paloarea pielii- se observă în caz de anemii şi de irigare insuficientă a pieli, hipovitaminoză (carenţă de vit.B12), unele afecţiuni renale, etc, şi este de obicei asociată cu ameţeli, oboseală, somnolenţă. Când paloarease instalează brusc poate fi semnul unei hemoragii. O paloare extremă se mai constată în cazuri de colaps şişoc.Cianoza se manifestă prin culoarea albastră a tegumentelor. Dacă cianoza se instalează brusc şi seaccentuează poate fi semnul unei afecţiuni respiratorii grave sau asfixiei cu un corp străin. Mai poate apareîn cursul afecţiunilor aparatului circulator sau în unele boli congenitale ale inimii, ingestia unor substanţechimice (azotaţi) etc.Roșeaţa a pielii poate să apară în emoţii, în cursul efortului fizic, în unele afecţiuni sau în caz de febră.Coloraţia galbenă a pielii şi ochilor apare în cazul unor afecţiuni hepatobiliare, infecţioase sau mecanice,sau în urma consumării unor medicamente.Icterul - este o afecţiune caracterizată prin colorarea în galben apielii, şi a părţilor albe ale globului ocular, şi se datorează unei cantităţi mari de birilubină în sânge. În cursuldiferitelor boli pot să apară pigmentaţii anormale ale pielii, ca de exemplu, culoarea galbenă ca paiul încancer, culoarea brună, cenuşie-murdar în ciroza hepatică etc.


57

Edemul reprezintă acumulare de lichid în ţesuturi. Este un simptom întâlnit în cursul unor boli renale,cardiace, hepatice, carenţiale, inflamatorii sau după traumatisme. Regiunea cuprinsă de edeme, este maivoluminoasă, pielea mai palidă, întinsă fară cute, uneori însoţit de cianoza.Descuamaţiile și erupţiile cutanate observate în cursul unor manevre de igienă, schimbarea lenjeriei decorp, etc, trebuiesc semnalate cât mai urgent cadrelor medicale, ele putând semnala o boala infecţioasă.Hemoragiile cutanate- pot apărea sub formă de hemoragii mici, punctiforme, ovalare sau rotunde,denumite peteşii, sub forma unor plăci hemoragice cu extindere mai mare, numite echimoze sau sub formaunor hematoame.5. Escarele de decubit sunt răni la nivelul pielii, şi a ţesutului învecinat datorită comprimării constante şiîndelungate între un plan osos şi un plan dur (suprafaţa patului sau a fotoliilor). Ele iau naştere de obicei labolnavii grav, imobilizaţi de mult timp la pat, în aceeaşi poziţie. Țesuturile supuse comprimării, suntinsuficient irigate şi de aceea se produce moartea celulelor, lezarea pielii şi formarea de ulceraţii care decele mai multe ori se suprainfectează. Apariţia escarelor de decubit este favorizată de numeroşi factori:-locali - umezeală (incontinenţă urinara şi fecale, transpiraţii abundente), menţinerea bolnavului în aceeaşipoziţie, cute ale lenjeriei de pat şi de corp, cusăturile, nasturi, firimituri, obiecte uitate în pat, călduraexcesiva a patului umed;-generali - tulburări trofice, unele afecţiuni ale măduvei spinării, tulburări de circulaţie şi edeme, intoxicaţii,cancerul, vârsta înaintată, etc. Escarele de decubit apar în primul rând în regiunile unde proeminenţeleosoase sunt acoperite direct de piele, ca: regiunea sacrată, scapulară, occipitală, la nivelul călcâielor, alcrestelor iliace, a proeminenţelor trohanterelor, pe suprafeţele laterale ale genunchilor, precum şi pemaleole la bolnavii în decubit lateral. Compresiunea produsă de unele aparate gipsate, păturile prea grele,sau obiectele uitate în patul persoanei aflate în îngrijire cu sensibilitate redusă, pot produce escare dedecubit şi în alte regiuni ale corpului.6.Parezele, paraliziile și mișcările involuntare- în cursul acţiunilor de mobilizare,toaletă, transport etc, dacă personalul de îngrijire sesizează unele mişcăriinvoluntare, mai mult sau mai puţin trecătoare ca: tremur, ticuri, convulsii sau altele trebuie să anunţeimediat cadrele medicale.Tremurăturile sunt oscilaţii musculare ritmice, de mica amplitudine careinteresează una sau mai multe regiuni ale corpului cum sunt tremurăturile mâinilor, buzelor, ale limbii, alemembrelor inferioare sau superioare, ale capului sau numai a mandibulei sau pot fi generalizate. Elereflecta în general o îmbolnăvire a sistemului nervos central sau o intoxicaţie. Convulsiile sunt succesiuni decontracţii involuntare ale unor grupe musculare sau ale întregii musculaturi şi pot fi însoţite şi de altemanifestări: de pierderea conştiinţei, tulburări de respiraţie, relaxarea sfincterelor, manifestări papilare etc.7.Durerile -durerea este definită ca o ”experienţă senzorială şi emoţională neplăcută asociată cu o leziunetisulară actuală sau potenţială”. În practica medicală, se întâlnesc mai multe tipuri de durere:-dureri acute de scurtă durată (de la câteva secunde pană la câteva ore);-dureri acute de lungă durată (poate ţine zile sau săptămâni);-dureri cronice (durerile din bolile canceroase, SIDA sau alte afecţiuni cronice);-dureri recurente - apar sub forma unor accese sau crize (nevralgiile, durerile abdominale etc).Cefaleea- (durerea de cap), se manifestă printr-o durere constantă sau senzaţie de apăsare la nivelul frunţiişi tâmplelor.Durerile toracice pot apărea sub forma unor senzaţii de jenă, presiune, dureri surde, difuze sau junghiuribine localizate ce pot fi accentuate de mişcările respiratorii sau de tuse.Durerea toracică poate fi violentă, constrictivă, apărută în accese, sau au un caracter continuu cu localizareretrosternală şi iradieri variabile, însoţite de frica de moarte.Durerile abdominale pot fi cauza unor probleme ale organelor interne (ficat, splină, pancreas, stomac,intestine). Pot apare sub formă de crampe, rupturi, arsuri, ce pot fi însoţite de alte manifestări ca vărsături,diaree, tenesme rectale, etc.Durerile lombare sunt de obicei unilaterale şi pot avea un caracter permanent. Pot fi de mică intensitate,sâcâitoare sau se instalează brusc sub forma de crize dureroase, violente, cu iradieri în organele genitale,însoţite de vărsături. O colică renală poate dura de la câteva ore până la câteva zile şi să fie întreruptă de o


58

mişcare violentă, deplasarea sau transportul bolnavului. Durerile lombare sunt de cele mai multe oriaccentuate de eforturi fizice sau cu ocazia unor acte fiziologice. De exemplu, cistita acută provoacă durericu ocazia micţiunilor.Durerile extremităţilor sunt acuze frecvente ale persoanelor de vârsta a treia. Durerile articularereumatoide sunt în general suportabile, dar se amplifică la mişcări active şi pasive. În reumatismul acut însă,durerile sunt aşa de puternice încât bolnavul nu tolerează nici atingerea patului.8.Temperatura corpului se menţine constantă între 36° - 37°C (homeotermie) datorită unui echilibruconstant între cantitatea de căldură produsă şi cea pierdută de organism, proces numit termoreglare. Înaxilă, temperatura normală oscilează între 36° - 37°C. Temperatura cea mai joasa se măsoară dimineaţaîntre orele 4 si 5. Pe la orele 9 - 10, temperatura începe să se ridice uşor, atingând cele mai mari valori spreseara, între orele 16 si 20.Hipertermia- apare daca temperatura axilară se ridică peste 37°C. Cauzele care duc la apariţia hipertermiei determinămodificări în metabolismul organismului, din acest motiv hipertermia este însoţită de obicei de cefalee,dureri de spate şi în extremităţi, accelerarea pulsului şi a respiraţiei, congestia feţei, inapetenţă, sete, limbăuscată, diminuarea volumului urmilor, creşterea vasodilataţiei cutanate (roşeaţă, transpiraţie), staregenerală alterată cu manifestări nervoase care pot duce uneori până la tulburări de cunoştinţă şi delir.Cotalitatea acestor simptome formează sindromul febril. În practica curentă însă, termenul febră seconfundă cu acela de hipertermie. Febra se întâlneşte în: infecţii, insolaţie, deshidratare, hipertiroidie,eforturi musculare, prin creşterea arderilor;unele boli ale sistemului nervos (encefalite, tumori).Frisonuleste o reacţie nervoasă caracterizată prin tremurături neregulate (datorită creşterii bruşte a temperaturii).Bolnavul trece de la senzaţia de frig la frisoane intermitente şi uneori la frison continuu (ex.debutulpneumoniei). Se datorează contracţiilor musculare şi este cu atât mai intens, cu cât creşterea temperaturiieste mai rapidă, dacă se repetă, poate sugera o septicemie.Transpiraţiaeste un proces care contribuie la pierderea căldurii şi marchează de obicei sfârşitul accesului febril, în timpce frisonul apare în debutul febrei. Intensitatea transpiraţiei depinde, în primul rând, de stareatoxiinfecţioasă care determină o vasodilataţie periferică.Hipotermiareprezintă scăderea temperaturii corpului sub limite normale, cauzată de un dezechilibru întretermogeneză şi termoliză. Este mai puţin nocivă decât hipertermia. La bătrâni, hipotermia este cauzată deîncetinirea activităţii sistemului nervos. Gradul de temperatură, durata stărilor de hiper- şi hipotermie,oscilaţiile şi simptomele care le însoţesc sunt date foarte valoroase în stabilirea diagnosticului, apreciereaasupra evoluţiei bolii şi a eficacităţii tratamentului aplicat. Din acest motiv, măsurarea şi înregistrareatemperaturii bolnavului, după un orar fix, constituie una din sarcinile elementare ale îngrijirii bolnavului.9.Respiraţia- este funcţia prin care organismul uman captează oxigenul din mediul înconjurător, necesar proceselor deoxidare din organism, şi elimină dioxidul de carbon rezultat din arderile celulare.Frecvenţa respiraţiei reprezintă numărul de respiraţii pe minut şi este influenţată de vârstă şi sex.Amplitudinea,ritmul, zgomotele respiratorii, simetria mişcărilor respiratorii, tipul de respiraţie, mucozităţi,prezenţa sau absenţa tusei sunt date importante ce ajută echipa medicală în stabilirea diagnosticului.10. Circulaţia- este funcţia prin care se realizează mişcarea sângelui în interiorul vaselor sanguine, care are drept scoptransportul substanţelor nutritive şi a oxigenului la ţesuturi, dar şi transportul produşilor de catabolism dela ţesuturi la organele excretoare.Pulsul este o undă expansivă ritmică, sincronă cu bătăile inimii şi se percepe când se comprimă o arteră peun plan osos. Frecvenţa pulsului, reprezintă numărul de pulsaţii pe minut şi este influenţat în funcţie devârstă şi sex.Măsurarea pulsului


59

- pulsul poate fi măsurat pe orice arteră accesibilă palpaţiei, care poate fi comprimată pe un plan osos:radială, temporală superficială, carotidă, humerală, poplitee, femurală şi pedioasă. În practica curentă, seapreciază de obicei pulsul radial. Când se măsoară pulsul, persoana aflat în îngrijire trebuie să fie în repausfizic şi psihic cu cel puţin 5-l0 minute înainte de numărătoare, deoarece efortul fizic sau o emoţie oarecare,în timpul sau înaintea luării pulsului, ar putea modifica valorile reale. Braţul bătrânului trebuie să fie spri-init, pentru ca musculatura antebraţului să se relaxeze. Se reperează şanţul radial, pe extremitatea distală aantebraţului în continuarea policelui. În apropierea marginii externe a feţei anterioare a antebraţului se aflăun şanţ în profunzimea căreia se găseşte artera radială. După ce s-a reperat şanţul, se va exercita opresiune uşoară asupra peretelui arterial cu cele trei degete palpatoare, până la perceperea pulsului.Fixarea degetelor se realizează cu ajutorul policelui, cu care se îmbrăţişează antebraţul la nivelulrespectiv.Frecvenţa pulsului poate fi lentă sau rapidă. Se stabileşte prin numărătoarea pulsaţiilor pe minut,cu ajutorul unui ceas prevăzut cu secundar, ţinut în mâna liberă.Tensiunea arterială- reprezintă presiunea exercitata de sângele circulant asupra pereţilor arteriali. Valoarea ei estedeterminata de forţa de contracţie e inimii, de rezistenţa întâmpinată de sânge, rezistenţa determinată deelasticitatea şi calibrul sistemului vascular şi de vâscozitatea sângelui. Nvelul tensiunii arteriale variază înraport cu sexul, vârsta, precum şi cu orarul activităţii fiziologice în cursul zilei.Variaţiile zilnice sunt înlegătura cu gradul de activitate al organismului şi cu temperatura mediului ambiant. Valorile cele maiscăzute ale tensiunii arteriale se găsesc în timpul somnului şi dimineaţa, ridicându-se spre seară. Tensiuneaarterială creşte în cursul eforturilor fizice, după mese abundente, precum şi în cursul emoţiilor (frică,teamă, furie, bucurie).Valorile tensiunii sunt influenţate şi de temperatura mediului înconjurător. În timpulactivităţii, camerele supraîncălzite sau în cursul zilelor călduroase tensiunea arterială scade. La frig, datorităvasoconstricţiei generalizate, tensiunea arterială creşte. Gradul de urcare a tensiunii arteriale în aceste stărinu depinde numai de intensitatea factorilor cauzali, ci şi de gradul de reactivitate al organismului, caredetermină variaţii individuale. Nivelul tensiunii arteriale poate să depăşească valorile normale în plus, cândvorbim de hipertensiune, sau în minus, când vorbim de hipotensiune. modificările în plus sau în minus potsă intereseze, atât tensiunea minima cât şi tensiunea maximă. Hipertensiunea apare ca un simptom înbolile vasculare, ale rinichilor, în tulburări endocrine, menopauza etc, dar şi ca boală independentă, boalahipertensivă.Elipotensiunea arterială apare odată cu scăderea forţei de contracţie a inimii (miocardite,endocardite, afecţiuni valvulare stabilizate) apoi în caz de insuficienţă circulatorie periferică, prin relaxareapereţilor vasculari (vasodilataţia paralitică a bolilor infecţioase), în caz de reducerea masei sanguine(insuficienţa glandelor suprarenale).11. Eliminarea- reprezintă necesitatea organismului de a ”scăpa” de substanţele nefolositoare, vătămătoare, rezultate dinmetabolism, Excreţia se realizează prin mai multe căi:aparat renal – urină; piele - transpiraţie – perspiraţie;aparat respirator – respiraţie;aparat digestiv – scaun;-în stări patologice, apar eliminări pe cale patologică,sub forma de vărsături şi pe cale respiratorie - spută.Urina- soluţie apoasă care este formată din substanţe nefolositoare sau toxice organismului. Cantitatea de urina -vârstnic 1200 - 1400 ml/2A h; Frecventa micţiunilor) (influenţată de cantitatea de lichide ingerate, Climă( -vârsnic 6- 8/zi) Ritmul micţiunilor – 2/3 din numărul micţiunilor în timpul zilei, 1/3 noaptea . Culoareaurinei:-galben deschis până la galben închis până la roşiatică:modificări în funcţie de alimente (culoareînchisă în regimul bogat în carne şi deschisă în regimul vegetarian);-în funcţie de afecţiuni (icter - brună negricioasă);-medicamentele schimbă culoarea astfel: (albastru - verde în tratament cu albastru de metilen, brun negruîn tratament cu acid salicilic, etc(Mirosu – amoniacal;Aspectul - normal - clar, transparent uneori tulbure;Scaunul- resturile alimentare supuse procesului de digestie, eliminate din organism prin actul defecaţiei. Culoarea-în funcţie e alimentaţie:-galben deschis - regim lactat;


60

- brun închis - regim bogat în produse din carne;-negru - alimente preparate care conţin sânge;-verde - legume verzi-culoare caracteristică alimentului - mure, ciocolată, afine; în funcţie de medicamente:- brun - negru – bismut;-negru - verzui – fier;-alb – bariu;-negru - mat – cărbune;Transpiraţia- fenomen fiziologic prin care organismul îşi intensifică pierderea de căldură şi funcţia de excreţie prinintermediul glandelor sudoripare. cantitatea - minimă pentru a menţine umiditatea pliurilord"irosul -variază în funcţie de alimentaţie, Alimat, şi de deprinderile igienice ale individului.

C. Aspecte patologice cu privire la eliminareÎn condiţii patologice există mari pierderi de lichide prin: diaree, vărsătură, drenaj, expectoraţie

abundentă etc.1)Retenţia de urină- reprezintă incapacitatea vezicii urinare de a-şi evacua conţinutul. Poate fi datorată unui obstacol în caleade eliminare a urinei.2)Incortinenţă de urină și materii fecale- poate apărea în urma unor infecţii (infecţie urinară sau intestinală), traumatisme ale măduvei spinării,pierderea stării de conştientă, creşterea presiunii abdominale, leziuni obstetricale, etc. Persoanele în vârstăsunt predispuse la incortinenţă datorită lipsei de control a sfincterelor sau a procesului deîmbătrânire.Diareea - tranzitul intestinal accelerat provoacă diareea. La eliminare pot apare contracţiidureroase, involuntare şi pasagere ale muşchilor abdominali şi/sau dureri la nivelul anusului cu iritaţiategumentelor perianale.3)Constipaţia- se caracterizează prin scaune rare, unul la 2 - 4 zile, sau mai rare uneori, chiar cu ritru regulat, dar laintervale mai mari decât cele fiziologice. Fecalele sunt de consistenţă obişnuită sau uscată, de volum redus,fară resturi alimentare digerabile.4)Vărsăturile- prin vărsătura înţelegem evacuarea prin gura a conţinutului stomacului. Vărsătura (voma( este un actreflex, reprezentând o modalitate de apărare faţă de conţinutul stomacal dăunător organismului.Eliminarea este explozivă şi abundentă. Cauzele vărsăturii pot fi:-de origine centrală (cerebrală)- se produc fără nici un efort şi nu sunt precedate de senzaţii de greaţă şi destare generală alterată;-de origine periferică - boli infecţioase, digestive, urogenitale, agenţi chimici, medicamentaşi, etc.Vărsăturile de origine periferică prezintă simptome premergătoare: greaţă, salivaţie abundentă, ameţeli,tahicardie, dureri de cap.Vărsăturile pot fi însoţite de o serie de simptome ca: dureri abdominale, greaţă - salivaţie, cefalee,transpiraţii reci, deshidratare.5)Transpiraţia- este un fenomen fiziologic prin care organismul îşi intensifică pierderile de căldură. Într-o cantitateexcesivă are semnificaţie patologică, putând duce uneori la deshidratarea vârstnicului.6)Expectoraţia- reprezintă eliminarea sputei din căile respiratorii. Sputa reprezintă totalitatea substanţelor care seexpulzează din căile respiratorii prin tuse. În codiţii fiziologice, mucoasa căilor respiratorii secretă doar ocantitate mică de mucus, necesară suprafeţei interioare a organelor respiratorii faţă de uscăciune şi deefectul nociv al aerului şi prafului. Acest mucus nu se elimină din căile respiratorii şi, fiind necesarorganismului, nu declanşează actul tusei. În condiţii patologice se adună în căile respiratorii o cantitate


61

variabilă de spută care acţionează ca un corp străin şi provoacă actul tusei. În timpul evacuării prin faringe şigură se mai adăugă şi saliva, secreţie nazală şi faringiană. Aspectul şi cantitatea sputei expectorate pot fi demulte ori denaturate prin unele alimente sau medicamente ingerate sau ţinute în gura înainte deexpectorarea sputei.7)Hemoptizia este eliminarea pe gura a unei cantităţi de sânge, provenind din căile aeriene inferioare. cândsângele provine de la nivelul rinofaringelui, eliminarea poarta denumirea deEpistaxis;când provine de la nivelul gingiilor – de gingivoragie; de la nivelul stomacului – de hematemeza.Aceste cauze trebuie eliminate deoarece, cu excepţia epistaxisului, când sângele se elimina de obicei prinnas, în celelalte cazuri, sângele este eliminat tot pe gură.8)Hematemeza are unele caractere particulare: apare în timpul unui efort de vărsătura; sângele este ingeneral mai abundent, neaerat, mai închis la culoare, amestecat cu cheaguri de sânge si uneori, cualimente; începe si se termina de obicei brusc; in orele următoare bolnavul are deseori dureri, iar a doua zimelenă(scaun negru, moale şi lucios).9) Hemoragia de origine bucală (stomatoragia, gingivoragia sau rinofaringiană (epistaxis) ce poate fi luatain discuţie în cazul sputei hemoptoice. În aceste cazuri, sputa este striată cu sânge sau alcătuită din sângeneaerat, amestecat în mucus. Se elimina în cantităţi mici, de obicei dimineaţa la trezire şi fară eforturi detuse.


62

CAP. 4. PATOLOGIA GERIATRICĂ

1. Patologia pulmonară a persoanei de vârsta a treia

a) BronhopneumoniaBronhopneumonia este o afecţiune pulmonară acută , cauzată de o infecţie determinată de

germenii saprofiţi ai căilor respiratorii (pneumococ, stafilococ, streptococ), care acţionează separat sauasociaţi. Bronhopneumonia reprezintă a patra cauză de mortalitate pe glob şi reprezintă principala cauză demortalitate prin afecţiuni de natură infecţioasă la persoanele în vârstă. De asemenea, persoanele în vârstă,prezintă risc major pentru complicaţii ale bronhopneumoniei, datorită existenţei altor afecţiuni cum ar fi:diabetul zaharat, boala ischemică coronariană, afecţiunile neurologice, iar pe de altă parte reduceriiimunităţii cauzată de vârstă.

Bronhopneumonia bătrânilor, are aspect subacut, temperatura creşte moderat, iar expectoraţiaeste mucopurulentă sau hemoptoică. La bătrâni întâlnim diminuarea reflexului de tuse, iar la debutul boliitusea este uscată şi chinuitoare. Bătrânul prezintă astenie şi adinamie pronunţată, este apatic şi prezintăinapetenţă. A doua zi de la debutul bolii (în perioada de stare), starea generală se alterează, astenia şiadinamia sunt extreme, uneori apar agitaţie şi delir. Temperatura creşte moderat şi apare expectoraţiamucopurulentă sau hemoptoică. Bătrânul prezintă o accentuată dificultate în respiraţie (dispnee), aceastaputând duce uneori la asfixie. Apare cianoza feţei şi a extremităţilor, iar pulsul este mic şi tahicardie.

b). Bronhopneumopatia obstructivă cronică (BPOC)

BPOC reprezintă un grup de boli cronice (astmul bronşic intricat cu bronşita cronică şi emfizemulpulmonar), ireversibile care determină dispnee (dificultate în respiraţie) datorită faptului că aerul nu esteexpirat corespunzător din plămâni. Bolnavul purtor al BPOC, are o insuficienţă respiratorie cronică, iar dacăapare o suprainfecţie bronşică, aceasta declanşează pusee acute de insuficienţă respiratorie. În timp BPOCse agravează şi poate duce la respiraţie superficială, afectare cardiacă şi moarte. Simptomele cele maiobişnuite sunt tuşea, creşterea producţiei de spută, dispneea, cefaleea şi wheezing-ul (şuierăturărespiratorie). Aceste siptome se agravează repede la pacientul vârstnic şi le întâlnim mai frecvent la bărbatdecât la femei.

c). Astmul bronșic

Astmul este o boală care afectează bronhiile. Bronhiile sunt ramificaţii ale traheei ce conduc aerul sprealveolele pulmonare. La asmatici, bronhiile se îngustează astfel încât apar dificultăţi în circulaţia aerului atâtla inspiraţie cât şi la expiraţie. Factorii determinanţi şi predispozanţi sunt variaţi. În cazul astmului alergic,inspirarea unui alergen (substanţa ce provoacă alergia ) poate declanşa o criză. Bronhiile se contractă încontact cu iritanţii cei mai diverşi: aerul rece şi uscat; efortul fizic; fumul de ţigară; poluarea; stresul; infecţii ale căilor respiratorii.

Mortalitatea prin astm la bătrâni e în creştere. La persoanele în vârstă, fiziopatologiamultifuncţională a astmului este aceeaşi de la patogenia adultului. Maladia asmatică la individul vârstnic semai poate traduce şi prin simptome indirecte extrarespiratorii, senzaţie de proastă dispoziţie, tulburări desomn, depresie, limitarea activităţii cotidiene. Procesul normal de senescenţă aduce unele elemente care


63

măresc dificultatea diagnosticului şi particularizează structura tratamentului. Criza de astm bronşic începede regulă brusc, survine mai frecvent noaptea în plin somn sau după o perioadă prodromală (strănut,hidroree nazală, tuse uscată). Bolnavul se trezeşte cu o stare de anxietate, o presiune toracică, are sete deaer, adoptă poziţia şezândă (ortopnee) cu capul înclinat spre spate şi spri-init în mâini; apar cianoza şiexoftalmia. Accesul durează aprox. 30-60 minute dar se poate prelungi până la 2-3 ore.

2. Patologia cardioasculară a persoanei de vârsta a treia

In faţa unui pacient în vârstă, atenţia trebuie îndreptată în mod deosebit asupra aparatului cardio-vascular, a cărui patologie domina celelalte boli asociate apărute, de regulă, pe fondul proceselor legate deinvoluţia senilă. La vârstnici, bolile cardio-vasculare sunt cauza principala de deces, fapt ce demonstrează căaceastă patologie ocupă un loc de frunte în patologia geriatrică. Persoana care îngrijeşte un bătrân cu oboală cardio-vasculară, are un rol foarte important, deoarece trebuie să supravegheze administrareacorectă a tratamentului şi respectarea regimului igieno-dietetic, să controleze corect şi periodic tensiuneaarterială şi să semnaleze medicului orice modificare survenită în starea de sănatate a pacientului.

a) Angina pectorală

Angina pectorală este un sindrom clinic datorat ischemiei miocardice, caracterizat prin discofort saudurere precordială, care este în mod tipic precipitat de efortul fizic şi ameliorat de repaus sau nitroglicerinăadministrată sublingual. Cauza principală (90-95%) este ateroscleroza coronariană, care se manifestă subformă de stenozări (obliterări) coronariene şi zone de necroză şi fibroză miocardică difuză. Simptomulprincipal este durerea, care are caracter constrictiv ”ca o gheară, arsură sau sufocare”, şi este însoţităuneori de anxietate (sentiment de teamă, teamă de moarte iminentă). Durerea are localizare variabilă, darcel mai frecvent este resimţită lângă stern. Poate iradia în umărul stâng şi în jos pe marginea internă abraţului stâng, chiar şi în degete, drept în spate, în gât, maxilare şi dinţi, şi ocazional în jos pe margineainternă a braţului drept. Poate fi de asemenea resimţită în abdomenul superior. Angina pectorală este înmod tipic declanşată de activitatea fizică şi de obicei nu persistă mai mult de câteva minute, dispărând larepaus.

b) Infarctul miocardic

Infarctul miocardic este un sindrom clinic provocat de necroza (distrugere de ţesut) ischemică a uneiporţiuni din miocard, determinată de obstruarea bruscă a unei artere coronare. Cauza principală (90-95%) oreprezintă ateroscleroza. Infarctul miocardic se produce atunci când muşchiul inimii - miocardul - nu esteirigat corespunzător. Acest lucru se datorează faptului că una sau mai multe artere coronare care hrănescmiocardul sunt obstruate datorită depunerilor de grăsimi (plăci de aterom) - proces numit ateroscleroza.

Placa se poate rupe sau perfora, ducând la formarea unui cheag de sânge, care blochează artera. Astfelse produce infarctul miocardic, numit uneori şi tromboză coronariană sau ocluzie coronariană.

Dacă circulaţia sângelui este întreruptă timp de mai multe minute, celulele musculare sunt afectatepermanent şi mor. Pacientul poate muri sau poate suferi leziuni ireversibile, în funcţie de măsura în careeste afectat miocardul. Uneori infarctul miocardic debutează brusc şi cu intensitate. Dar, de cele mai multeori, debutul este lent, cu durere uşoară şi disconfort. Pacienţii nu înţeleg ce se întâmplă şi aşteaptă preamult înainte de a cere ajutor. Semnele producerii unui infarct miocardic:• durere toracică - în majoritatea cazurilor, pacienţii acuză dureri (senzaţii de apăsare, presiune) în piept,care pot să dureze câteva minute sau pot să dispară şi să apară din nou;•dureri în partea superioară a corpului - simptomele includ durere sau disconfort la unul sau ambele braţe,spate, gât, falcă sau stomac;•respiraţie dificilă;


64

•alte semne; transpiraţie rece, vărsături sau stare generală de slăbiciune. Cel mai frecvent simptom alinfarctului miocardic este durerea toracică sau disconfortul, atât la bărbaţi cât şi la femei.

c) Hipertensiunea arterială

Hipertensiunea arterială (PITA) este un sindrom caracterizat prin creşterea presiunii sistolice asângelui şi a celei diastolice, peste valorile normale. Valorile normale ale TA au fost stabilite de către foruriinternaţionale ca fiind mai mici de 130/80 mmHg, tensiunea arterială optimă fară risc cardiovascular fiindmai mică de 120/80 mmHg.

Cei mai mulţi pacienţi hipertensivi nu au simptome specifice ce pot fi atribuite creşterii tensiuniiarteriale şi sunt identificaţi numai în timpul examenului fizic. Simptomele care pot apare sunt atribuite:tensiunii arteriale crescute sau prezenţa bolii vasculare hipertensive şi bolii de fond, dacă aceasta există.Consecinţele hipertensiunii au răsunet în întreg organismul: cele mai importante efecte sunt cele asupracordului, neurologice şi renale. Tratamentul îşi propune să scadă mortalitatea şi îmbolnăvirea din cauzacardiovasculară şi renală, iar TA să atingă valorile ţintă de 140/90 mmHg pentru populaţia generală şi,respectiv, 130/80 mmHg pentru cei cu diabet sau boli renale. O componentă majoră a tratamentului HTA oconstituie modificarea stilului de viaţă, la care se adaugă la nevoie tratamentul farmacologic. Acesta dinurmă poate conţine unul sau mai multe medicamente, în funcţie de valorile TA şi bolile asociate.Hipertensiunea arterială este o boală cronică care nu se vindecă şi trebuie tratată toata viaţa, necesitândadministrarea zilnică a tratamentului medicamentos în cazul în care acesta este instituit.

d) Insuficienţa cardiacă

Insuficienţa cardiacă este un sindrom clinic care rezultă din imposibilitatea inimii de a expulzaîntreaga cantitate de sânge primită şi de a menţine astfel un debit corespunzător nevoilor organismului, încondiţiile unei umpleri venoase satisfacatoare. Insuficienţa cardiacă poate afecta partea stângă a inimii,partea dreaptă sau ambele. De obicei, partea stângă este afectată prima. Fiecare parte a inimii, estecompusă din doua camere: atriul, camera superioară şi ventriculul, sau camera inferioară. Atriul primeştesângele, în timp ce ventriculul pompează sângele în corp. Insuficienţa cardiacă apare atunci când oricaredin aceste camere îşi pierde capacitatea de a asigura debitul sanguin în condiţii normale. Insuficienţacardiacă stângă afectează ventriculul stâng (VS) sau camera inferioară a inimii. Sângele încărcat cu oxigencirculă de la plămâni la atriul stâng, apoi în ventriculul stâng, care îl pompează în corp. Întrucât aceastăcameră pompează cea mai mare cantitate de sânge, el este cel mai voluminos şi este vital pentrufuncţionarea normală a inimii.

Dacă ventriculul stâng îşi pierde capacitatea de a se contracta normal (insuficienţa cardiacăsistolică), inima nu mai poate pompa suficient sânge în circulaţia arterială. Dacă muşchiul inimii devinerigid, ventriculul stâng nu se mai relaxează normal (insuficienţă cardiacă diastolică) şi inima nu primeştesuficient sânge în timpul diastolei (starea de relaxare după fiecare contracţie).

Insuficienţa cardiacă este de obicei o boală cronică, adică de lungă durată şi cu o evoluţie lentă.Până a fi diagnosticat pacientul, inima acestuia îşi pierde încetul cu încetul funcţia de pompă.

3.Patologia digestivă a persoanei de vârsta a treia

Procesul de îmbătrânire, de atrofie, afectează şi tubul digestiv. Edentaţia, atrofia glandelor salivare şi amucoasei gastrice şi esofagiene, aclorhidria, sunt frecvente. Mai caracteristice sunt tulburările vascularedigestive. Problemele care se pun în faţa personalului de îngrijire, sunt în primul rând probleme deprevenire a bolilor digestive şi a consecinţelor acestora. Prevenirea suferinţelor digestive începe cueducaţia privind igiena buco-dentară şi igiena alimentară - cantitate şi calitate, modul de preparare alalimentelor, orarul meselor, o hidratare corectă, combaterea obiceiurilor alimentare dăunoare. Patologiavârstnicului legată de dependenţa de satisfacerea nevoilor de a bea şi de a mânca este legată, pe de o parte


65

de o alimentaţie inadecvată , prin deficit sau prin surplus. In prima categorie intră cauze legate de alterareamucoasei gastrice sau intestinale, de reducere a secreţiilor digestive, afecţiuni hepatobiliare, abuzmedicamentos, afecţiuni neurologice, obstrucţii ale aparatului digestiv care amplifică starea psihicădominantă a bătrânilor (depresie, stres, nelinişte, încordare) şi care pot reduce apetitul până la anorexie şirefuzul de a mânca.

a) Refluxul gasro-esofagian si boala de reflux gastro-esofagian

Refluxul gastro-esofagian reprezintă fenomenul de trecere al conţinutului gastric în esofag, fenomenfiziologic, care devine patologic când mecanismele antireflux sunt depăşite. Boala de reflux gastro-esofagian cuprinde totalitatea simptomelor produse de refluxul conţinutului gastric în esofag. Lapersoanele vârstnice apar frecvent tulburări de deglutiţie, disfagie şi regurgitări. Alteori apar pirozis,epigastralgii cu iradieri în umărul stâng, fenomen denumit şi pseudoangor. Semne şi simptome•pirozis (”arsura” retrosternală postprandială) îndeosebi după ingestia de cafea, alcool, alimente fierbinţi,citrice, suc de roşii, produse mentolate etc; este favorizată de clinostatism;•regurgitaţie - refluarea conţinutului gastric sau esofagian în faringe şi cavitatea bucală, fără efort, fărăgreaţă sau contractură abdominală; de obicei, regurgitaţia este acidă;•odinofagie - durere la deglutiţie, care indică instalarea unei esofagite severe;•disfagie (deglutiţie dificilă) se constată rar (20-30%) şi denotă prezenţa stenozei peptice ; ca măsurigenerale ce pot fi luate în caz de boala de reflux gastro-esofagian, se recomandă: somn cu perna ridicată,reducerea presiunii intraabdominale prin regim hipocaloric (în caz de obezitate), renunţarea la brâie, curelestrânse, corsete, combaterea constipaţiei, combaterea consumului de medicamente iritante.

b) Leziuni digestive induse de medicație

Medicaţia antiinflamatorie nonsteroidiană are o lunga istorie, în care beneficiile utilizării nu pot fiseparate de riscurile apariţiei reacţiilor adverse. Aceste medicamente sunt folosite pentru proprietăţile lorantialgice, antiinflamatorii şi antitermice, iar aspirina este utilizată din ce în ce mai mult şi pentru profilaxiabolilor cardiovasculare.

Leziunile digestive induse de consumul de antiinflamatoare nonsteroidiene, variază de la hemoragiisubepiteliale, eroziuni ale mucoasei digestive (apar forme de gastrită acută eroziv-hemoragică sau gastrităcronică reactivă) şi ulcere până la complicaţii ale acestora - sângerări, obstrucţii şi perforaţii, unele chiar curisc vital.

Rata apariţiei complicaţiilor gastrointestinale grave, consecinţe ale administrării de antiinflamatoarenonsteroidiene, a scăzut în ultimii ani, acest fapt datorându-se unei educaţii medicale mai bune apacienţilor (stoparea automedicaţiei), cât şi a schimbării atitudinii medicilor (recomandarea cu precauţie aunor doze minime suficiente, asocierea cu medicaţie gastroprotectoare, folosirea unor clase demedicamente mai sigure, evaluarea corectă a raportului risc/beneficiu(Simptomatologia digestivă indusă deconsumul antiinflamatoarelor nonsteroidiene, incluzând pirozisul, epigastralgia, greaţa, vărsătura,meteorismul, diareea, hematemeza/melena, este prezentă la peste 25% dintre pacienţi, fiind suficient deseveră pentru a impune modificarea terapiei la 10% din aceştia.

Complicaţiile digestive ale terapiei antiinflamatorii nonsteroidiene pot să apară la orice nivel al tractuluigastrointestinal, şi anume: esofag, stomac, duoden, intestin subţire, colon. In cazul în care, totuşi, au apărutconsecinţele administrării antiinflamatoriilor nonsteroidiene, se recomandă evitarea continuării utilizăriiacestor medicamente, neasocierea medicamentelor toxice digestiv, folosirea celei mai puţin toxice clase deantiinflamatoare nonsteroidiene, administrarea după un orar corespunzător şi într-o doză minimănecesară.

c) Gastritele


66

Gastritele sunt boli care se manifestă printr-un sindrom de suferinţă gastrică şi care pot fi provocatede procese inflamatorii, degenerative, alergice, care interesează mucoasa stomacală.

Clasificare:•gastrite acute;•gastrite cronice - formele cele mai frecvent întâlnite, caracterizate prin evoluţie îndelungată. Gastrita seîntâlneşte la toate vârstele, dar peste 60% la persoanele după 60 ani şi afectează în egală măsură ambelesexe. Ca semne şi simptome: sindrom dispeptic (disconfort abdominal, dureri abdominale, senzaţie deplenititudine postprandială, balonări abdominale, saţietate precoce, anorexie, greaţă, pirozis, regurgitaţii) ;

Cauzele gastritelor pot fi: agenţi infecţioşi (Helicobacter pylori), mecanisme autoimune,medicamente (aspirină), agenţi fizico-chimici cu potenţial eroziv (alcool, produse picante, abuzul de cafea şitutun), dereglări motorii (în caz de stres şi patologii ale organelor adiacente) manifestate prin refluxduodeno-gastric, stresul (hipovoiemic sau hipoxie), hipertensiunea portală. Ca factori de risc se potenumera: alimentarea haotică, iraţională, vârsta peste 60 ani, consumul de medicamente, agenţi chimici,alcool, fumatul, factorii profesionali nocivi, dereglări motorii ale tubului digestiv superior, hipovolemia,hipoxia (în stările de şoc, combustii), insuficienţa renală cronică.

Măsuri igieno-dietetice:•respectarea unui regim corect de viaţă, lucru şi odihnă;•alimentarea regulată (de 4-5 ori /zi la ore fixe) ;•evitarea abuzului de condimente, grăsimi, alimente fierbinţi sau reci, picante şi preparate la grătar,băuturi alcoolice;•excluderea alimentării în condiţii nesatisfăcătoare - vibraţii, zgomot, condiţii nocive;•evitarea suprasolicitării fizice, dar şi a repausului absolut postprandial; regim alimentar normocaloric, cruţător, funcţional echilibrat, vitaminizat şi fragmentat. Se exclud

produsele sucogene, iritante, picante, greu digerabile, băuturile alcoolice. Se limitează consumul delapte gras integral şi smântână, ceaiul şi cafeaua concentrate, pâinea proaspătă, precum şi sarea debucătărie.Dintre complicaţiile posibile ce pot apare în cazul gastritelor se pot enumera: hemoragia digestivă

superioară în caz de gastrită erozivă sau hemoragică; anemie; evoluarea gastritei în ulcer gastric sauduodenal; evoluare în cancer gastric.

d) Cancerul gastric

Una dintre cele mai frecvente localizări ale bolii canceroase este aceea de la nivelul gastric. In cazultumorilor maligne problema cea mai importantă este aceea a dignosticului precoce. Cancerul gastricafectează în principal vârstnicii, 80% din tumori fiind diagnosticate în intervalul de vârstă 60-80 de ani.Raportul bărbaţi: femei este de 2:1. Neoplasmul gastric face parte din neoplasmele însoţite de unprognostic extrem de rezervat. Ca şi în cazul altor neoplazii, etiologia este necunoscută. Sunt incriminate:•consumul de alimente conservate - s-au găsit corelaţii cu cancerul gastric după consumul de amidon,murături, peşte sărat, carne şi alte alimente afumate;•consumul de sare - scăderea recentă a ratei mortalităţii prin cancer gastric a coincis cu scăderea rateimortalităţii prin accidente vasculare cerebrale, ambele fiind legate de consumul de sare.

e) Colonul iritabil

Există situaţii în care tubul digestiv nu prezintă nici o leziune, nici o inflamaţie sau tumoră şi, cutoate acestea, aparatul digestiv are probleme de funcţionalitate. Una din tulburările funcţionale desîntâlnite este aşa-zisul sindrom de colon iritabil. Bolnavii se plâng de durere abdominală în zona ombilicului,au dureri care iradiază în dreapta sau în stânga, dar radiază şi anal. Aceste dureri apar cu câteva momenteînaintea defecaţiei, apoi se diminuează şi dispar. O treime din cei cu colon iritabil sunt constipaţi, a douatreime suferă de diaree, iar o altă treime prezintă alternanţe de constipaţie şi diaree. In colonul iritabil,suferindul se plânge şi de balonări. Foarte adesea, aceste simptome se leagă de stări emoţionale.


67

Simptomele de colon iritabil apar doar ziua, niciodată noaptea. Dacă scaunul se însoţeşte de sânge,diagnosticul de colon iritabil e pus sub semnul întrebării, căci poate fi un cancer de colon. Dacă sindromulse manifestă prin diaree, trebuie să fie evitate dulciurile concentrate. Dacă are constipaţie, suferindultrebuie să mănânce multe vegetale cu fibre nedigerabile.

Constipaţia frecventă, este determinată de una din următoarele cauze: alimentaţia săracă în fibrevegetale, indispensabile tranzitului intestinal sau abuzul de grăsimi din brânză, ouă şi carne: sedentarismul;hidratare insuficientă; sau tratamente pentru tensiunea arterială, boala Parkinson; medicamente antiacidegastrice care conţin aluminiu şi calciu, antispastice, antidepresive, anticonvulsive sau suplimente de fier;vârsta a treia - un metabolism mai lent duce la scăderea motilităţii intestinale şi intestinele îmbătrânesc.

f) Incontinenţa anală

Este o infirmitate frecventă, cu repercusiuni grave psiho-sociale, fiind, alături de incontinenţaurinară, escarele de decubit şi de demenţă, una dintre marile probleme ale îngrijirilor şi asistenţeivârstnicului. Ea constă în pierderea involuntară a materiilor fecale şi a gazelor prin orificiul anal. Se asociază,de obicei, cu incontinenţa urinară şi cu deteriorarea psihică avansată.Apare în demente, accidente vasculare cerebrale, afecţiuni ale măduvei, polinevrite, diabet, abcese rectale,hemoroizi, fisuri anale, cancere recto-sigmoidiene şi constipaţie cronică. Cea mai importantă incontinenţăanală este cea neurogenă, în geriatrie. Aceasta duce la pierderea controlului sfincterian. Tratamentul estedescurajant şi se reduce la încercări de reeducare şi la îngrijiri generale.

4.Bolile metabolice si de nutrițiea). Diabetul zaharat

Diabetul zaharat insulino independent este o boală destul de frecventă la persoanele de vârsta atreia, apare în special la femei şi are după diferite statistici o incidenţă între 4-10 % la populaţia trecută de65 ani. La vârstnici se întâlnesc doua forme clinice de diabet:•diabetul zaharat îmbătrânit, adică diabetul de maturitate, care a debutat la vârsta de 40 ani şi care nu estespecific vârstnicului;•diabetul zaharat senil (tardiv), cu debut la vârsta de 65-70 de ani (forma clinică specifică geriatrică), care încele mai multe cazuri este un diabet noninsulinic. Diabetul zaharat tardiv se caracterizează prin lipsalegăturii cu factorul ereditar, rolul patogen dominant fiind atribuit sclerozei pancreatice.Se manifestă prin debut insidios şi se depistează întâmplător cu prilejul unui episod infecţios intercurent.Nivelul glicemiei pentru această formă de diabet la dejun este de 144 mg/l la cel puţin două determinărisuccesive şi/sau o glicemie postprandială egală sau mai mare de 200 mg/l.

Ceea ce este specific vârstnicului în raport cu adultul tânăr nu sunt criteriile diagnostice, ci deciziade a institui tratament sau nu. Pacienţii cu vârsta mai mare de 80 ani care sunt asimptomatici şi prezintă oglicemie de 200 mg/l nu necesită tratament. Debutul insidios la diabeticul tardiv poate declanşahiperglicemii severe, cu deshidratare (comă hiperosmolară) înainte ca boala să fie diagnosticată.Obiectivele tratamentului la aceşti pacienţi sunt: combaterea simptomatologiei, prevenirea complicaţiilor,prevenirea, depistarea precoce şi tratamentul adecvat al infecţiilor intercurente, obţinerea unei calităţi câtmai bune a vieţii, mai degrabă decât o echilibrare cu orice preţ (spre deosebire de pacienţii tineri cu diabetzaharat). În programarea tratamentului dietetic la vârstnici trebuie considerat faptul că regimulhipoglicemic sever le este contraindicat. Raţia alimentară trebuie să asigure o balanţă raţională întrenecesităţile individuale şi cele de activitate, o greutate corporală optimă. Diabetul zaharat tardiv este oboală severă şi scurtează speranţa de viată, care este numai de 5 ani pentru pacienţii cu diabet zaharatdepistat după vârsta de 65 ani.

b). Obezitatea


68

Pe măsura înaintării în vârstă, persoanele devin tot mai puţin active. În plus, masa musculară tindesă diminueze la vârstnici, ducând la scăderea metabolismului. Aceste modificări au drept consecinţăreducerea necesarului caloric. Dar, dacă aporturile calorice nu sunt reduse corespunzător, persoana seexpune riscului de obezitate. Obezitatea se manifestă printr-o creştere a masei ţesutului adipos, rezultată înurma unor aporturi calorice mai mari decât cheltuielile energetice. Obiceiurile alimentare greşite din punctde vedere cantitativ şi/sau calitativ sunt un factor de risc pentru obezitate. Consumul alimentelor bogate încalorii (produse fast-food, băuturi carbogazoase, produse zaharoase, exces de grăsimi) constituie o cauză aluării în greutate şi a obezităţii. Persoanele sedentare sunt predispuse la obezitate, deoarece lipsa activităţiifizice echivalează cu o scădere a cheltuielilor energetice, ceea ce duce la un bilanţ energetic pozitiv.Lafemei, obezitatea începe să se instaleze după menopauză, mentinându-se deobicei toată viaţa. Bătrâneleprezintă o permanentă senzaţie de foame, cefalee frontală, creşterea valorilor tensiunii arteriale.Obezitatea instalată după menopauză, este determinată de anumite disfuncţii ale glandelor endocrine şianumite dereglări neurovegetative, care modifică apetitul şi tulbură metabolismele glucidic şi lipidic.

La bătrânii obezi apar, cu o frecvenţă foarte mare: hipertensiunea arterială, afecţiuni coronariene,insuficienţa cardio-pulmonară, litiaza biliară, boli articulare degenerative. Viaţa bătrânilor obezi este dificilă,presărată de accidente patologice severe care determină scurtarea vieţii. Adoptarea unei diete cu conţinutmic de calorii este o condiţie esenţială pentru tratarea obezităţii. Numărul de calorii necesar pentrumenţinerea greutăţii depinde de numeroşi factori, printre care vârsta şi nivelul de activitate fizică. Aportulcaloric pentru slăbire trebuie stabilit de medic sau nutriţionist, iar pentru ca slăbirea să fie de durată,pacientul trebuie să consume cu moderaţie alimente bogate în principii nutritive, dar cu conţinut mic degrăsimi şi calorii.

Un alt element necesar în tratamentul obezităţii, scăderea ponderală şi în menţinerea greutăţii estecreşterea activităţii fizice (dacă vârstnicul poate şi nu prezintă boli care interzic activitatea fizică).

5. Patologia urinară a persoanei de vârsta a treiaParametrii funcţiilor renale se diminuează progresiv cu vârsta. După 50 de ani, deficitul funcţional

ajunge la 35-40 % faţă de valorile vârstei adulte. Scad filtratul glomerular, fluxul plasmatic renal eficace,fracţiunea filtrată, capacitatea maximă de excreţie tubulară.a) Infecţiile tractului urinarInfecţiile tractului urinar se definesc prin prezenţa bacteriuriei semnificative cu leziuni ale tractului urinar ladiferite nivele, cu sau fară manifestări clinice, în condiţiile examinării urinei imediat după colectarea ei.Cauze:•microorganisme patogene (Escherichia coli cel mai des întâlnit germen la vârstnici);•manopere instrumentale urologice;•aport insuficient de lichide, care dereglează ritmicitatea micţiunilor şi golirea vezicii urinare;•obstrucţia căilor urinare;•disfuncţia neurogenă a vezicii urinare;•incontinenţa urinară, golirea insuficientă a vezicii, scăderea diurezei, diabetul zaharat (glicozuria fiind unmediu de cultură prielnic infecţiilor urinare), scăderea imunităţii.

Educaţia pacientului de către cadrul medical, cuprinde:•asigurarea igienei personale, inclusiv a regiunii perineate;•tratarea infecţiilor ginecologice sau a altor focare cronice infecţioase;•tratamentul bolilor intestinale, combaterea constipaţiei;•dietoterapie - limitarea produselor picante, educaţia pentru un aport abundent de lichide (câte un litru în2-3 ore) pentru urinări frecvente. Complicaţii posibile - pielonefrite acute sau cronice, septicemii, artritereactive, incontinenţă de urină.b) Incontinenţa urinară

Incontinenţa urinară este ”pierderea de urină pe cale naturală la timp nepotrivit şi în locnepotrivit”, scurgerea involuntara şi inconştientă a urinii. Dintre cauzele incontinenţei urinare cronice, ceamai frecventă la vârstnici este tulburarea de contracţie a muşchiului vezicii urinare, secundară unor


69

afecţiuni neurologice (accidente vasculare cerebrale, boala Parkinson, boala Alzheimer), sau altele (cistite,cancere vezicale, obstrucţie uretrală). La toate aceste cauze se adaugă modificările fiziologice de vârstă(scăderea capacităţii vezicii urinare, creşterea eliminării lichidelor consumate ziua în timpul nopţii).

Mobilitatea redusă a vârstnicului, tulburările de mers, pierderea echilibrului contribuie la apariţiaincontinenţei urinare. Consecinţe ale acestei afecţiuni sunt: medicale (leziuni locale, ulceraţii, micoze,infecţii urinare), psihosociale (jena- izolare socială, depresie), economice (deseori se ajunge la spitalizareabătrânilor cu costuri foarte mari). Vârstnicul cu incontenenţă urinară trebuie să se prezinte la apariţiaprimelor simptome la medic. Identificarea cauzei determină o anumita conduită terapeutică. Tratareainfecţiilor urinare prin antibiotice, atrofiei vaginale prin terapie hormonala, eliminarea unor medicamente,tratamentul constipaţiei pot rezolva această problemă. Pentru incontinențele urinare care nu au răspuns laaceste măsuri un rol major îl are educarea pacientului. Golirea vezicii urinare la anumite intervale de timp,reducerea consumului de lichide după ora 18.00, golirea vezicii urinare înainte de culcare, au un efectbenefic. Toaleta locală riguroasă previne apariţia infecţiilor bacteriene, micotice, leziunilor. Purtareacondoamelor, tampoanelor, pamperşilor, montarea sondelor urinare temporar sau definitiv devin necesareîn incontinentele urinare refractare la măsurile terapeutice. În situaţia persoanelor cu incontinenţă urinarărefractară la tratament, pierderea necontrolată a urinei generează probleme serioase de îngrijire curentă:miros neplăcut pentru anturaj, schimbarea frecventă a lenjeriei sau utilizarea unor absorbante specialecostisitoare, precum şi riscul apariţiei escarelor sacrate în condiţiile în care acest important punct de spri-ineste aşezat pe un aşternut umed în permanenţă. În trecutul nu prea îndepărtat, îngrijirea acestor persoane,era foarte greu de realizat, din cauza dificultăţilor tehnice la îndemână pentru realizarea unui drenaj alurinei din vezica urinară prin uretră la exterior, într-un sistem închis, etanş. Progresele tehnologieimedicale, ne-au pus la îndemână mijloace pe cât de simple pe atât de eficiente pentru ajutorarea acestorpacienţi, reuşindu-se pentru mulţi dintre ei o reintegrare aproape completă în viaţa familială şi socială. Maisimplu spus, un om cu incontinenţă urinară nu trebuie să se mai simtă jenat şi complexat în faţa prietenilorcare-l vizitează, din cauza mirosului neplăcut de urină, pentru că acest inconvenient este astăzi uşor deevitat printr-un mijloc devenit curent în practica medicală - sonda vezicală zisă ”a demeure” (sonda lăsatăpe loc). Purtătorul acestei sonde se poate deplasa şi poate desfăşura orice activitate în limita posibilităţilorlui motorii. Sonda urinară trebuie montată de către un medic sau un cadru mediu cu experienţă înefectuarea acestei manevre şi în condiţii perfecte de igienă (asepsie): igiena riguroasă a regiunii uro-genitale, folosirea de: mănuşi sterile, sonda Foley sterilă, pungi colectoare. Sonda urinară ”a demeure”aduce nu doar un confort fiziologic, dar are şi un impact psihologic extrem de pozitiv, redându-i pacientuluiîncrederea prin eliberarea de neplăcerile cauzate de incontinenţă.

Cateterele uretrovezicale sunt de multe ori o soluţie comodă, în cazul bolnavilor cu incontinenţăurinară sau retenţie de urină. Instalarea unei sonde vezicale „a demeure” are însă marele dezavantaj căpoate duce rapid (uneori în câteva zile) la apariţia infecţiei urinare, mai ales în cazul persoanelor spitalizate.c) Retenţia de urinăEste o tulburare a micţiunii, frecventă vârstei a treia, constând în imposibilitatea eliminării urinei din vezică.Retenţia cronică apare la vârstnici, datorită, în special, hipertrofiei de prostată. Se însoţeşte de glob vezicalşi poate fi acută sau cronică. Retenţia acută apare brusc şi este pasageră. Dispare după tratament sausondaj vezical. Retenţia cronică de urină apare lent şi progresiv, după o perioadă de tulburări de micţiune(polakiurie, disurie). Se poate instala după o fază de retenţie cronică incompletă. Complicaţia obişnuităeste infecţia urinară, care poate favoriza formarea de calculi intraveziculari şi care se poate propagaascendent la rinichi şi anexe.Pot apărea retenţii acute de urină şi în boli infecţioase sau în stări toxice. Tratamentul constă în cateterismevacuator, cu o sondă de tip Foley. La femei se poate utiliza şi o sonda metalică sau o sonda Nelaton corectsterilizată şi manevrată. Cateterismul prezintă riscuri importante, de aceea bolnavii trebuie investigaţipreventiv.d) Adenomul de prostată

Adenomul de prostată este o afecţiune frecventă a sexului masculin, întâlnită într-un procent de 20% la bărbaţi în jurul vârstei de 40 de ani, 70 % la 60 de ani şi 90 % la 80 de ani. Această afecţiune poate


70

prezenta manifestări clinice evidente, specifice sau poate evolua multă vreme asimptomatic.Simptomatologie: nicturie (micţiuni nocturne), senzaţie imperioasă de a urina, polakiurie, disurie;incontinenţa şi semne de obstrucţie: forţă scăzută a jetului, jet ezitant, golire în doi timpi, efort la urinare.Complicaţiile adenomului de prostată constau în: retenţie acută de urină cu glob vezical, infecţii la diferiteniveluri ale tractului uro-genital (uretrite, cistite, pielonefrite, prostatite, epididimite), insuficienţă renalăprogresivă. Tratamentul chirurgical este indicat atunci când sub tratament medicamentos pacientulprezintă: retenţie completă de urină, repetat; reziduu vezical peste 100 ml; reziduu vezical infectat; infecţiiurinare repetate secundare adenomului; hematurie repetată de la nivelul adenomului; litiază sau diverticulivezicali secundari adenomului.Educaţia pacientului cu adenom de prostata constă în a face o serie demodifcări ale stilului de viaţă. Acestea pot adesea controla simptomele unei prostate mărite şi preveniagravarea bolii:•limitarea consumului de lichide seara - după ora 19 pentru a reduce nevoia de a merge la toaletă în timpulnopţii;•golirea vezicii urinare - evitarea umplerii la maxim a vezicii urinare. Pacientul să încerce să urineze cât demult poate de fiecare data când merge la toaleta. Pentru anumiţi bărbaţi, urinarea cu aşezare pe toaletăeste mai eficientă decât din picioare;•limitarea consumului de alcool - alcoolul creşte producerea de urină şi irită vezica;•evitarea inactivităţii fizice - inactivitatea produce retenţie urinară, chiar şi efortul fizic moderat poatereduce problemele urinare cauzate de mărirea prostatei;•evitarea frigului şi umidităţii- vremea rece poate duce la retenţie urinară şi poate creşte urinareaimperioasă.e) Cancerul de prostatăCancerul de prostată este în principal o boală a persoanelor în vârstă, şi este rar diagnosticat înainte de 45de ani. Creşte rapid o dată cu vârsta, iar trei sferturi din cazuri apar la bărbaţii peste vârsta de 65 de ani. Șicum populaţia lumii îmbătrâneşte, cancerul de prostată va deveni o problemă de sănătate extrem deimportantă. Factorii de risc incriminaţi în determinarea cancerului de prostată sunt: vârsta, prezenţa bolii înfamilie, alimentaţia bogată în carne roşie, grăsimi şi produse lactate. Cancerul de prostată evoluează lent şifără simptomatologie în stadiile iniţiale. Semne de alarmă pot fi dificultatea sau durerea la urinare,urinarea frecventă, mai ales nocturnă, prezenţa sângelui în urină sau spermă. Durerile lombare, toracice,pelviene sau la nivelul coapselor pot semnaliza că a apărut diseminarea la nivelul coastelor, pelvisului saualtor oase. Toate aceste simptome pot totuşi avea şi alte cauze cum ar fi infecţia sau adenomul de prostatăsau creşterea de volum a prostatei, rezultat firesc al procesului de îmbătrânire. Societatea americană decancer recomandă efectuarea anuală a tuşeului rectal la bărbaţii peste 50 de ani şi de asemenea efectuareaanuală a unui test PSA.

La bărbaţii de peste 70 de ani boala progresează adesea atât de lent încât decesul e determinat dealte cauze înainte ca simptomele cancerului de prostată să devină importante. Din acest motiv unii mediciconsideră ca la pacienţii din această grupă de vârstă se poate renunţa la intervenţia chirurgicală sau latratamente.

6. Patologia osteo-articulară a persoanei de vârsta a treiaa) Reumatismul articular degenerativ

Reumatismul este o afecţiune care interesează predominant articulaţiile. Manifestările reumaticesunt foarte variate şi sunt determinate de cauze diferite: cunoscute (predispoziţie genetică, vârsta a treia,traumatisme, uzura , obezitate, factori meteorologici şi infecţioşi) şi necunoscute încă.

Persoanele vârstnice au un factor de risc mai mare faţă de îmbolnăviri reumatice degenerative prinreducerea activităţii musculo-articulare dar şi prin modificări inerente metabolice ale organismului. Astfel,vârstnicii au tendinţa de deshidratare a ţesuturilor care devin mai friabile. De asemenea se produc unelemodificări biochimice la nivelul acestora, prin scăderea unor factori care asigură elasticitatea ţesuturilor.Singura posibilitate de a întârzia sau opri aceste procese este menţinerea unei funcţii articulare prinmişcare. În afara poliartrozelor, există localizări preferenţiale a reumatismului degenerativ, cu precădere lanivelul articulaţiilor supuse stresului gravitaţional: genunchi, şold, articulaţii intervertebrale.


71

Prin artroză înţelegem forma de reumatism degenerativ care se localizează la nivelul articulaţiilormembrelor inferioare sau superioare. După localizare, artrozele se împart în trei mari categorii:

coxartoza - artroza şoldului,gonartroza - artroza genunchiului şispondiloza - artroza coloanei vertebrale.Principalele cauze care duc la artroză sunt anomaliile congenitale şi traumatismele.Bolnavii de

artroze trebuie să se ferească de frig şi de umezeală, deoarece în aceste condiţii Alimatice durerile seintensifică, în timp ce căldura le ameliorează. Tratamentul medicametos constă în administrare deantiinflamatorii şi tranchilizante, sub prescripţie medicală. Foarte importantă este şi kinetoterapia(gimnastica medicală), iar dacă bolnavii cu artroze nu au şi suferinţe cardiace sau respiratorii, care săreprezinte contraindicaţii, curele balneare în staţiuni cu profil de reumatologie sunt deosebit de utile şi debinevenite.Atrozele membrului toracic sunt mai rare.Spondiloza este cea mai răspândita boală artrotică, fiind localizată la nivelul coloanei vertebrale. Există maimulte tipuri de spondiloză, după zona coloanei vertebrale care este afectată - spondiloza cervicală, lombarăşi toracică. În cazul acestor tipuri de artroze, constatam deplasarea inelelor coloanei vertebrale în zonacervicală, lombară, respectiv toracică. Atunci când spondiloza este definitiv instalată, individul are dificultăţiimportante de mişcare.Gonartroza- este artroză care afectează genunchii şi poate sa apară numai la unul dintre genunchi sau laambii. Repercusiunile sunt neplăcute pentru bolnav: are dificultăţi la mers, mai cu seamă la urcarea şicoborârea treptelor, când se deplasează se aud zgomote la articulaţia afectată, are dureri mari şipersistente în zona genunchiului. Zgomotele sunt consecinţa îngustării şi tocirii articulaţiei. Oasele ajung săse frece unele de altele, producând acest gen de zgomote, numite şi crepitaţii. Durerile dispar de obicei înstarea de repaus, dar aceasta nu este o soluţie deoarece imobilitatea conduce adesea la creşterea îngreutate peste limitele normale, iar obezitatea favorizează cronicizarea reumatoidă, spondilita anchilozantăşi alte boli cu procese inflamatorii cronice.În cazul surplusului de greutate, există două măsuri terapeutice: dietetic şi medicamentos. Cei care suferăde artroză la genunchi sau şold să nu stea prea mult în picioare sau să meargă mult pe jos, mai ales pe scărisau pe drumuri cu urcuş.

În cazul în care o persoană are artroză într-o singură parte, fie la genunchi, fie la şold, ar fi bine săpoarte baston în mâna opusă, tocmai pentru a echilibra greutatea între articulaţia afectată şi mâna carespri-ină bastonul. De asemenea, foarte importantă este dieta. În cazul bolnavilor obezi, dieta trebuie să fiehipocalorică, pentru ca, prin scăderea greutăţii, să fie redusă solicitarea suplimentară a articulaţiilor.Scăderea în greutate la persoanele obeze care au deja artroze la genunchi sau la şold este foarte greu deobţinut, pentru că efortul fizic nu mai este posibil din cauza durerilor la articulaţii.Coxartroza - este artroza localizată la nivelul şoldurilor. Un prim simptom este mersul şchiopătat, la începutneînsoţit de vreun fel de durere. Atunci când se confruntă cu primele simptome neplăcute, bolnavul poatefi indus în eroare fiindcă durerea nu apare la nivelul şoldului, ci iradiază în zona genunchiului sau în zonafesiera. Astfel, aceste manifestări pot fi cu uşurinţă confundate cu simptomele de sciatică. Este neapăratănevoie de investigaţii medicale de specialitate pentru a se stabili cu exactitate un diagnostic. Coxartrozanumită şi artroza coxofemurală, este poate cea mai importantă dintre toate artrozele, pentru că afectareasa duce la deficienţe serioase în stabilitatea şi mobilitatea bolnavului. Coxartroza, o dată instalată, are uncaracter progresiv. Duce la deformarea bazinului, scurtarea membrului inferior, alterarea şi a celeilaltearticulaţii coxo-femurale prin suprasolicitare, la împiedicarea mersului şi imobilizarea individului. Dintretoate artrozele, ea are caracterul cel mai ireversibil şi cel mai invalidant, de unde şi prognosticul rezervat.

b)Osteoporoza este o afecţiune cronică caracterizată prin scăderea masei osoase şi prin deteriorareastructurii osoase, ceea ce duce la mărirea fragilităţii osoase si în consecinţă la creşterea riscului de fractură.Osteoporoza comună este clasic împărţită în: osteoporoza de tip I, care se manifestă prin dureri, iarradiologie prin tasări vertebrale, şi osteoporoza de tip II, care este osteoporoza fiziologică a vârstei a treia,


72

ce se exprimă prin îmbătrânirea normală a scheletului şi se întâlneşte la toţi subiecţii vârstnici. Cea de tip Iafectează femeile aflate la 15-20 de ani după menopauză, iar cea de tip II se întâlneşte la ambele sexe, însădupă vârsta de 70 de ani.Semnele clinice sunt: dureri de tip mecanic, calmate de repaus, cele vertebrale (tasări) sau date de fracturi

(antebraţ, col femural).De-a lungul timpului, s-a observat că la cauzele ce determină osteoporoza, seadaugă stresul, dereglările hormonale, obezitatea şi un regim de viaţă şi dietă dezechilibrată. Osteoporozaslăbeşte oasele şi acestea se fracturează mult mai uşor, de aceea se impun a se lua măsuri pentruprevenirea căderilor vârstnicului:•reducerea riscului de cădere la domiciliu prin montarea de balustrade solide la toate scările, precum şimânere de spri-in la baie; acoperirea podelei alunecoase cu covoare sau mochetă; casa trebuie ţinută înordine şi se înlătură obiectele căzute pe jos, mai ales bucăţile de sfoară, aţă, cabluri electrice, de telefon,etc.• bătrânul se va echipa cu îmbrăcăminte şi încălţăminte care conferă siguranţă maximă-încălţăminte şi cutălpi nealunecoase, fără tălpi din cauciuc (tenişi) pentru că sunt atât de aderente şi-l pot dezechilibra.Hainele, capoatele şi paltoanele să fie suficient de scurte ca să nu se împiedice când urcă scările.• păstrarera echilibrului în timpul mersului folosind un baston. Articolele de bucătărie să fie puse cât mai laîndemâna.•vârstnicul trebuie să-şi controleze auzul şi vederea prin folosirea de ochelari şi aparat auditiv; casa să fiecât mai bine luminată.

c) Fracturile colului femuralFracturile de col femural sunt mai frecvente la femeile cu osteoporoză, cu vârste peste 50-60 de

ani. Apar ca urmare a slăbirii rezistenţei osului (în urma osteoporozei, iradierii sau a tumorilor), sau,evident, ca urmare a acţiunii unui agent traumatic cu energie mare. Simptomele care apar sunt: durerea,impotenţa funcţională, poziţie vicioasă în fracturile cu deplasare: scurtare, rotaţie externă, aducţie.Diagnosticul pozitiv se pune prin examinare clinică şi imagistică iar diagnosticul diferenţial se face cu alteleziuni traumatice ale şoldului.

7. Patologia neurologică

a) Accidente vasculare ischemice tranzitoriiReprezintă o complicaţie a hipertensiunii arteriale şi a aterioscrelozei cerebrale. Este un accident frecvent lavârstnic, relativ benign şi apare în jurul vârstei de 70 de ani şi se întâlneşte cam în 20% dintre accidentelevasculare cerebrale. Reversibil într-un interval de 24 de ore, are un prognostic imediat bun, dar îndepărtatrezervat. Debutează brusc, este de obicei minor, fără pierdere de cunoştinţă şi durează câteva minute sauore. Se poate manifesta prin: hemipareză, tulburi de vedere, de vorbire, de deglutiţie, tulburări motorii şisenzitive. Totul revine la normal în câteva ore. Gravitatea constă în repetare.b) Parapareza (paraplegia) senilăSe întâlneşte frecvent în practica geriatrică. Apare lent, progresiv, la un subiect vârstnic, cu astenie,adinamie, pâna la impotenţa funcţională a membrelor inferioare. Aceasta poate duce la apariţiasindromului de imobilizare. Cauzele specifice vârstnicului sunt vasculare şi degenerative, mai rar tumoralesau trumatice. Incidenţa este mare, impotenţa funcţională este atribuită, iniţial de către bolnav şi uneorichiar de către medic, unui reumatism cronic.

Viaţa după un accident Vascular Cerebral

Reabilitarea după un accident vascular cerebral nu presupune doar recuperarea unor disfuncţii motorii,senzitive, senzoriale sau emoţionale, ci şi asigurarea unei reintegrări familiale şi sociale corespunzătoaredesfăşurării unei vieţi cât mai normale. Anumite tulburări de percepţie, destul de des înainte în cazul


73

persoanelor asistate care au suferit un accident vascular cerebral pot îngreuna recuperarea pacientului,dintre care amintim:-îngustarea câmpului vizual pe o parte a corpului (imposibilitatea de a vedea anumite lucruri decât dacăîntoarce capul în acea direcţie);- reflexe şi simţuri diminuate la nivelul membrelor afectate (în unele cazuri persoana asistată nu îşi simtepărţile corporale afectate).- dificultăţi de concentrare, confuzii, amnezie retrogradă sau anterogradă ( persoana asistată nu-şiaminteşte numerele de telefon, datele calendaristice, etc);- dislexie (tulburări de citit), tulburări de scriere ;-tulburări legate de activităţile cotidiene (îmbrăcare, gătit, igienă);

Persoanele cu astfel de tulburări trebuie să evite anumite activităţi care pot pune în pericol viaţaacestuia sau a altor persoane ( şofatul, manevrarea unor utilaje) ;

Există anumite recomandări utile în cazul persoanelor cu tulburări de percepţie, precum oferireaunui confort domestic care să protejeze persoana asistată, de eventualele accidentări(iluminareacorespunzătoare a încăperilor, evitarea suprafeţelor care predispun la accidentări fizice, mobiliercorespunzător, etc). Persoanele care au suferit un accident vascular cerebral tind să desfăşoare anumiteactivităţi mai lent sau dezorganizat, mai ales când acestea le par nefamiliare. În aceste cazuri aparanxietatea şi ezitarea care fac şi mai grea reintegrarea socială. Spri-inul familiei şi prietenilor este extremde important în aceste cazuri.

Sfaturi pentru persoanele care îngrijesc un pacient cu AVC

Îngrijirea unei persoane cu dizabilităţi, secundare unui accident vascular cerebral poate fi uneoridificilă din mai multe motive. Recuperarea acestor persoane necesită multă răbdare, minime cunoştinţemedicale precum şi un suport material adecvat. Majoritatea aparţinătorilor sunt îngrijoraţi de faptul că nuvor putea oferi spri-inul corespunzător bătrânilor cu dizabilităţi. Pe lângă ajutorul fizic, de cele mai multe oricontează şi spri-inul emoţional, în special în momentele în care apare depresia. Echipa de reabilitare care seocupă de asistarea medicală a unei astfel de persoane după externarea acesteia poate oferi toateinformaţiile necesare îngrijirii ambulatorii (pentru acasă ):-integrarea într-un program de recuperare;-oferirea unui suport fizic şi emoţional corespunzător;-încurajarea activităţilor sociale (plimbări, citit, privitul la televizor, etc );-participarea la diferite programe educaţionale;-încurajarea unor activităţi care îi pot oferi independenţa necesară desfăşurării unei vieţi normale;-supravegherea tratamentului recomandat de medicul specialist (tratament medicamentos, exerciţii fizice).


74

CAP.5. MĂSURI DE PRIM AJUTOR ACORDATEPERSOANELOR ASISTATE

1. HemoragiiHemoragiile pot fi oprite prin presiune digitală şi prin aplicarea garoului. În primul caz, pâna la oprireahemoragiei (hemostază) se apasă direct pe rană folosind un pansament curat. Garoul poate fi improvizatdintr-un tub de cauciuc, o curea sau o faşă de tifon (putând fi menţinut maxim o ora şi jumătate). Garoul seaplică în cazul hemoragiilor membrelor, la o distanţă de rană, deasupra cotului sau a genunchiului, prinstrângere treptat. Garoul se desface la fiecare 15-20 minute pentru a permite sângelui să circule. Setransportă persoana accidentată la cel mai apropiat spital.Epistaxisul- este hemoragia exteriorizată prin cavitatea nazală. Prim-ajutor - se deschide bluza bolnavului pentru auşura circulaţia de întoarcere şi a împiedică congestia venoasă a extremităţii cefalice. Dacă starea generalăa bolnavului permite acesta este aşezat pe scaun cu bărbia în piept, aplecat uşor înainte pentru ca sângelesă se scurgă în afară, împiedicând formarea cheagurilor de sânge. Dacă hemoragia nu se opreşte, se facecompresiune digitala externa timp de 10 minute.Hemoptizia- este eliminarea pe gură a unei cantităţi de sânge provenind din căile aeriene situate sub laringe.Eliminarea de sânge este precedată de senzaţia de gâdilătură a laringelui urmată de tuse nestăpânită şieliminare de sânge roşu, cu mici bule de spumă. Prim-ajutor - repaus absolut la pat, repaus vocal absolut,pungă cu gheaţă pe toracele anterior ce va fi ţinută câte 15-20 minute, urmate de pauze de 10-15 minute.Hematemeza- este eliminarea pe gură a unei cantităţi de sânge provenite din tubul digestiv. Eliminarea sângelui se faceprin vărsături (nu prin tuse), sânge negru, amestecat cu cheaguri de sânge, cu mucus şi eventual cualimente nedigerate: scaunul din zilele următoare este negru.Persoana care îngrijeşte bătrânul bolnav:-îl ajuta să bea lichide reci cu linguriţa în primele 24-48 de ore, apoi lapte şi ceai (bolnavul aflându-se înrepaus absolut la pat) ;-va aplica o pungă cu gheaţă pe regiunea epigastrică;-va susţine capul bolnavului atunci când acesta varsă;-ajută bolnavul să păstreze o igiena adecvată.

2. AsfixiereaSimptome:încetarea respiraţiei, faţă vânătă, mâini şi picioare reci, bătăi slabe ale inimii, imperceptibile.Prim ajutor:-se îndepărtează persoana de locul unde s-a produs asfixia;- persoana se aşează pe spate, cu capul într-o parte;-se apelează la Serviciul de ambulantă;-se asigura libertatea mişcărilor respiratorii;-se încearcă respiraţia artificială până când persoana începe să respire.

3.Fractura, luxaţia, entorsaSimptome:fractura - ruptura oaselor (fracturi închise) sau a oaselor şi a pielii (fracturi deschise) ;-entorsa - îndoirea, răsucirea sau întinderea forţată a ligamentelor fără deplasarea oaselor din articulaţie;-luxaţia - întinderea sau ruperea ligamentelor şi deplasarea osului în articulaţie.Prim ajutor:-la fracturi închise şi luxaţii, se imobilizează partea vătămată în poziţia cea mai comodă (pentru evitareatransformării fracturilor închise în fracturi deschise).4.Leșin (lipotimie)Prim ajutorpierderea temporară a cunoştinţei fără dispariţia pulsului (putând indica o afecţiune gravă).

Prim ajutor


75

- persoana se aşează pe spate, cu capul mai jos decât trunchiul, în scopul irigării creierului;-se verifică pulsul şi respiraţia şi se îndepărtează hainele strâmte.5. Arsuriîn cazul arsurilor grave, se îndepărtează cu precauţie hainele şi încălţămintea. Se pansează rănile cumateriale sterile pentru evitarea producerii infecţiilor, spălarea imediată a rănilor provocate de arsuri cusubstanţe chimice (acizi, substanţe alcaline şi caustice) sub jet de apă (10-15 minute). Se transportă victimala spital.6.Electrocutare

Prim ajutor-scoaterea de sub tensiune a instalaţiei ce a provocat electrocutarea;-îndepărtarea persoanei de sursa de tensiune;-victima se pune în poziţia culcat, pe loc uscat (pe pături sau pe haine), se desface gulerul, cureaua şi,eventual, se scot hainele şi se pun sticle cu apă caldă în jurul corpului;-se face respiraţie artificială până la apariţia semnelor vitale.7. OtrăviriSimptome: dificultate respiratorie, transpiraţie, dureri abdominale sau de piept, voma, diaree, greaţă,pierderea cunoştinţei, buze uscate, arsuri în jurul buzelor sau ale pielii.Prim ajutor-se analizează locul şi modul în care s-a produs otrăvirea şi se transportă persoana în cauză departe desursa de otrăvire;-se verifica daca persoana este conştientă, respiraţia şi pulsul acesteia;-dacă mai exista alte persoane suspecte, se încearcă aflarea tipului de otravă şi cantitatea ingerată;-în caz de vomă, persoana se poziţionează pe o parte8.InsolatieSimptome: cefalee, ameţeli, fotofobie, dureri ale globilor oculari, congestia feţei, nelinişte,congestia feţei,nelinişte.Primul ajutor:-scoaterea victimei de sub influenţa razelor solare;-culcare la loc umbrit, bine ventilat, cu capul ridicat;-se aplică comprese reci pe cap sau chiar o pungă cu gheaţă.9. Criza de astm bronșic;Astmul bronşic este o criză de dispnee paroxistică, expiratorie, provocată de stenoza funcţională, spastica abronhiilor.Factori determinanţi:-alergici: acarieni, părul de animale, alergeni alimentari (ou, căpşuni, lapte), medicamente, detergenţi,coloranţi;-nealergici: factori infectioşi; expuneri la: frig, ceaţă, umezeală; trecere bruscă de la frig la cald;-factori emoţionali.Simptomatologie-mai frecvent noaptea;-dispnee cu caracter expirator prelungit; bradipnee cu expiraţie forţată (zgomnotoasă, şuierătoare) urmatăcu tuse şi expectoraţie mucoasă;-poziţie şezândă cu capul plecat pe spate şi spri-init în mâini;-faciesul exprimă spaima, sete de aer, exoftalmie, gura întredeschisă;-tegumente palide cenuşii, transpiraţii reci;-durează 1-3 ore şi se termină relativ brusc.Conduita de urgenţă:- bolnavul menţinut în poziţie şezândă, spri-init în poziţie comodă, va fi liniştit, şters de transpiraţie;-medicaţia de urgenţă prescrisă de medic:- antispastice,Papaverina, Lizadon- bronhodilatatoare:Miofilin,Eufilina


76

10. Angina pectoralaAngina pectorala este un sindrom clinic care trădează o suferinţă miocardică datorită unui dezechilibruîntre necesitatea de oxigen a muşchiului inimii şi aportul coronarian.Se caracterizează prin:-crize dureroase paroxistice localizate de cele mai multe ori în spatele sternului cu iradieri în cazuri tipice înumărul stâng , pana la ultimele două degete;-criza dureroasă apare după: efort, emoţii, mese copioase;-durează 2-5 min., până la 10-15 min şi dispare spontan sau la administrare de nitrogligerină sublingual.Conduita de urgenţă:repaos, evitarea efortului, administrare de nitroglicerină sublingual.Tratamentul de durată:-dietă cu evitarea alimentaţiei grase;-reducerea consumului de alcool, tutun, cafea;-îndepărtarea stresului;-administrarea medicaţiei antianginoase conform recomandării medicului.


77

CAP. 6. ALIMENTAȚIA ȘI ADMINISTRAREA ALIMENTELOR

A. Principiile alimentaţiei omului sănătos

Materialele necesare înlocuirii pierderilor suferite prin activităţi fizice şi psihice, prin uzura cât şi celedestinate furnizării energiei necesare diferitelor procese vitale (respiraţie, circulaţie, digestie) se obţin dinalimente. Alimentele conţin în structura lor substanţe necesare sintetizării materiei vii (celule, ţesuturi,organe) şi producerii energiei necesare desfăşurării proceselor biologice. Organismul foloseşte unelecomponente alimentare, aşa cum se găsesc ele în diferite produse, fară a le prelucra digestiv (apa,mineralele şi vitaminele). Alţi compuşi sunt transformaţi în procesul de digestie în produşi mai simplinecesari sintetizării de materie proprie a organismului (proteine, lipide şi glucide).Alimentaţia raţionalareprezintă alimentaţia care asigură necesarul caloric şi principiile nutritive necesare unei persoane înfuncţie de vârsta, sex, activitate fizică desfăşurată şi anumite stări fiziologice (sarcină, lehuzie).Principiilenutritive sunt reprezentate de glucide (hidraţi de carbon), lipide, proteine, vitamine, săruri minerale, oligoelemente şi apă.

Glucidele au un important rol energetic şi le găsim, mai ales, în produsele de provenienţă vegetală:pâine, cartofi, paste făinoase, fructe, legume, zahăr şi produse zaharoase. La nivelul celulelor şi ţesuturilorele se oxidează furnizând energia necesară funcţionării organismului.

Lipidele sau grăsimile sunt transformate la nivelul tubului digestiv în produşi mai simpli: glicerina şiacizi graşi. Ca şi glucidele, au rol energetic şi pot fi de provenienţă animală sau vegetală. Ca surse de lipideanimale pot fi: untul, smântână, frişca, untura, gălbenuşul de ou, caşcavalul. Lipidele vegetale suntreprezentate de uleiul de floarea soarelui, de măsline, şi alte uleiuri vegetale care se digeră mai uşor decâtgrăsimile animale (untură, seu).

Proteinele sunt transformate la nivelul tubului digestiv în aminoacizi necesari ca celulele săsintetizeze proteinele proprii organismului. Proteinele se găsesc în produse alimentare de origine animală,dar şi vegetală. ca proteine animale putem enumera: carnea, mezelurile, laptele, brânzeturile, ouăle.Alimentaţia trebuie să combine proteinele animale cu cele vegetale (orez, pâine, paste făinoase, mazăre,fasole, linte). Necesarul de proteine diferă în funcţie de vârstă, sex, stări fiziologice (creştere, lactaţie,sarcină).

Vitaminele sunt necesare pentru funcţionarea organismului, în procesele biochimice ale acestuiaprecum şi în creşterea şi diviziunea celulelor. Vitaminele sunt liposolubile (A, D, E, K) şi hidrosolubile (C,complexul vitaminelor B – B1, B2, B6, B12),

Sărurile minerale sunt necesare funcţionării normale a organismului şi reprezintă 4-5% dingreutatea corporală. Cantitatea de clorură de sodiu recomandată este de 6-8 g/zi şi nu trebuie depăşită.Sărurile de calciu şi fosfor sunt indispensabile dezvoltării oaselor şi dinţilor. Deficitul de calciu şi magneziueste răspunzător de apariţia rahitismului la copii şi a osteoporozei la adulţi. Deficitul de potasiu şi magneziupot induce tulburări de ritm cardiac. Astfel că o alimentaţie raţională trebuie să includă şi alimente bogateîn săruri minerale: carne, peşte, lapte, brânzeturi, legume, cereale, fructe.

Apa are rol plastic fiind unul dintre componentele citoplasmei celulare şi de solvent al substanţelorminerale. Cantitatea de apă consumată într-o zi, trebuie să fie aproximativ egala cu cantitatea de apăeliminată pe zi (prin urină, respiraţie, transpiraţie, fecale). Pierderile de apă, mai mari de 20% din greutateacorpului (prin vărsături, diaree) pot duce la moarte. Consumul zilnic de lichide trebuie să fie de aproximativ2300 ml/zi, din care 1500 ml sub formă de apă, ceaiuri, sucuri, lapte, supe, la care se adaugă aproximativ800 ml apă din diferite alimente.

B.Grupele de alimente

O alimentaţie corectă presupune existenţa tuturor factorilor nutritivi. Principiile nutritive (glucide, lipide,proteine, săruri minerale) nu se găsesc în natură ca atare ci sub forma unor combinaţii complexe în care


78

proporţia lor este variată. Aceste combinaţii complexe sunt alimentele. Din punct de vedere nutritiv,alimentele se împart în următoarele grupe:1.carnea şi derivatele din carne;2.laptele şi derivatele din lapte;5.ouăle;A.grăsimile;5.cerealele şi derivatele lor;2.legumele şi leguminoasele uscate;5.fructele;6.zahărul şi produsele zaharoase;c. băuturile nealcoolice;10.condimentele;

Pentru o alimentaţie mai diversificată, omul asociază alături de produsele în stare naturală şiproduse preparate. De-a lungul timpului pregătirea alimentelor a reprezentat o problemă din ce în ce maiimportantă, devenind astăzi o adevărată artă dar totodată şi o industrie.Gastronomia se ocupa tocmai de arta preparării alimentelor, într-un mod cât mai plăcut, cât mai atrăgătorpentru gustul omului, iar gastroteknia, studiază toate transformările suferite de alimente în cursulpreparării lor prin diverse tehnici culinare, avându-se în vedere şi influenţa acestor transformări asuprasănătăţii individului.

C. Noţiuni elementare de dietoterapiePrin dietoterapie se înţelege tratamentul bolilor prin alimente (dieta), iar regimul alimentar sau

dieta trebuie să asigure valoarea calorică alimentaţiei normale (raportată la vârstă, sex, stări fiziologice).Există o multitudine de regimuri dietetice, în funcţie de calitatea şi cantitatea alimentelor ce le compun. Dinpunct de vedere al cantităţii, regimurile sunt hipocalorice şi hipercalorice, iar calitativ ele sunt adaptatediverselor categorii de îmbolnăviri.1.Regimul hidric se realizează prin introducerea în organism a unei cantităţi mai mari de apă sau lichide acăror cantitatea nu va depăşi 2 litri ce se va administra în doze mici, fracţionate şi nu trebuie să depăşească2-5 zile, timp în care bolnavul va sta obligatoriu la pat. Indicaţii: în primele zile postoperatoriu, în diareeacută, gastrită acută, litiază renală. Alimente premise sunt supe de legume, ceaiuri neîndulcite sau îndulcitecu zaharină, zeamă de orez, bulionul de legume.2.Regimul hidro-zaharat este indicat în : hepatita epidemică, insuficientă hepatică, în perioada febrilă abolilor infecţioase. Ca alimente premise în acest regim avem: sucuri de fructe îndulcite, ceaiuri îndulcite,zeama de compot, zeamă de orez.3.Regimul hipocaloric este indicat în boli cardiovasculare şi mai ales în obezitate. Alimente premise: brânzade vaci, laptele, carnea alba, legume, mere. Sunt interzise: zahărul, dulciurile, pastele făinoase, sosurile,carnea grasă, strugurii, prunele.4.Regimul hipercaloric este indicat în: diaree cronică, stări febrile prelungite, neoplasme, tuberculoză, înperioada de creştere a copiilor, în sarcină sau lactaţie. Regimul va fi realizat mai ales pe seama glucidelor şigrăsimilor (undelemn, unt, făinoase combinate cu dulciuri, dulceaţă, miere).5.Regimul lactat se indica în primele 3-5 zile ale fazei acute în boala ulceroasă, în primele zile dupăhemoragia digestivă superioară. Ca alimente permise se pot folosi laptele la care se poate adăuga frişcă sausmântână.6.Regimul lacto-făinos este indicat în ulcer gastric, după operaţii pe stomac. Ca alimente premise: brânzade vaci, piureuri de legume, făinoase, oua moi, cas, lapte, smântână, frişca.7.Regimul din diabetul zaharat alături de tratamentul medicamentos, reprezintă condiţia esenţiala amenţinerii vieţii diabeticului cât mai aproape de normal. Diabetul zaharat este de două tipuri: diabetinsulinodependent (DZ tip I - cel care necesită insulina) şi diabet zaharat insulinoindependent (DZ tip II - celcare se tratează cu medicaţie orală sau regim alimentar).În diabetul de tip I, în general sunt necesare trei mese principale şi două gustări care trebuie să fie luate înfiecare zi la aceeaşi oră conform tratamentului insulinic. În cazul pacienţilor cu diabet de tip II, care


79

majoritatea sunt şi obezi, obiectivul principal al dietei îl reprezintă scăderea în greutate. În general, regimulpentru această formă de diabet, este format din trei mese pe zi, indiferent dacă se asociază şi tratamentoral. Alimentele premise sunt: carnea de vacă, viţel sau pasăre, peştele, brânzeturile. Ca legume suntadmise: varza, conopida, spanacul, dovleacul, salata, vinetele, ardeiul gras, castraveţii, roşiile. Alimentelecare trebuiesc obligatoriu cântărite (deoarece pacientul diabetic trebuie să consume o anumita cantitatedin acestea pe zi) sunt: fructele, lactatele, cartofii, orezul, grisul, pastele făinoase (acestea din urma secântăresc fierte), pâinea, mămăliga. Sunt interzise: biscuiţii, legumele uscate (fasole, mazăre, linte), zahărul,dulciurile, berea, vinul, ţuica, strugurii, prunele, mierea de albine, bananele, curmalele.8.Regimul hepatic este indicat în hepatita cronică agresivă, ciroza hepatică decompensată,neoplasmhepatic. Alimente premise: brânza de vaci, caş, urdă, iaurt, carne slabă fiartă, pâine albă prăjită, legume,făinoase, fructe coapte, biscuiţi, supe de făinoase. Alimente interzise: carnea grasă de orice fel, viscerele,conservele, untul, alunele, nucile, băuturile alcoolice, cafeaua, condimentele, prăjelile, rântaşurile.9.Regimul cardiovascular este indicat în insuficienţa cardiacă, hipertensiune arterială, infarct miocardicacut. Alimentele premise sunt: supe de zarzavat simple, făinoase în cantitate limitată, 1-2 ouă pesăptămâna, carne slabă fiartă, legume şi zarzavaturi crude sau fierte, lapte şi brânzeturi degresate,compoturi, dulceaţă, marmeladă. Sunt interzise: laptele integral şi brânzeturile sărate şi grase, carneagrasă, viscerele, grăsimile animale în cantitate crescută, băuturile alcoolice, condimentele, sarea.10.Regimul renal are ca indicaţii: insuficienta renală, glomerulonefrită acută difuză. În acest regim suntpermise următoarele alimente: salata de crudităţi cu undelemn, fructe crude sau coapte, supe de legume şifăinoase, prăjituri cu mere, caş, brânză de vaci, urdă, gălbenuş de ou, pâine fără sare. Se interzic alimentelesărate - brânzeturi, conserve, mezeluri. Se aplică restricţie la consumul de carne.11.Regimul pentru ulcer gastro-duodenal. Alimente permise bolnavilor de ulcer sunt: carne slabă de vacă,viţel, pasare, peste slab, şuncă slabă, parizer, crenvurşti, legume bine fierte sub formă de piureuri, budincisau sufleuri, lapte dulce, smântână, unt, brânză proaspătă de vaci, caş, urdă, ouă proaspete fierte moi sausub formă de ochiuri româneşti, ulei, făinoase - griş, orez, paste făinoase, pâine veche de o zi, biscuiţi,dulciuri sub formă de budinci sau prăjituri cu aluat uscat, fructe dulci şi bine coapte (fără sâmburi şi coji),ceaiuri de mentă, muşeţel, sunătoare, tei, apă minerală plată, sucuri crude de morcovi, mere, piersici. Suntinterzise în boala ulceroasă: alcoolul, cafeaua, ceaiul negru, băuturile carbogazoase, băuturile acre saufierbinţi, carnea grasă sărată, afumată sau preparată prin prăjire, peştele gras, sărat, afumat, conservele depeşte, brânzeturile fermentate, sărate, afumate, laptele bătut, iaurtul, untura, slănina, rântaşurile,maioneza, pâinea moale, prăjită, pâinea neagră, pesmet prăjit, dulciurile concentrate (marmelada,dulceaţa, ciocolata, aluaturi dospite proaspete, foietaje), zarzavaturile crude fibroase, cu celuloză dură(castraveţi, ridichi, sfeclă, varză albă, fasote uscată, linte, vinete, roşii), ceapă, usturoi, ardei iute, fructecrude sau acre, nuci, alune, migdale, condimente iuţi şi iritante (piper, boia, hrean, muştar, oţet).

Igiena În bucătărieCele mai expuse locuri din bucătărie unde se pot dezvolta bacteriile sunt chiar locurile unde se preparămâncarea. De aceea este necesar a fi curăţate in mod repetat, respectând anumite reguli:- spălarea mâinilor înainte de a găti, cu apa călduţă şi săpun 1-2 minute;- toate suprafeţele folosite la tăiat şi procesat alimentele trebuie spălate din nou cu apă călduţă şidetergent de vase şi apoi bine clătite, chiar dacă au fost spălate bine anterior (în special carnea, dar şi alteproduse animale favorizează apariţia unor bacterii pe suprafeţele de tăiat/tocat care nu dispar atat de uşorprin simpla spălare atentă a dispozitivelor folosite);-la fel de bine curăţaţi trebuie să fie şi bureţii de bucătărie, şi aceştia cu risc mare de contaminare;-chiuveta trebuie dezinfectată cât mai des cu soluţii de curăţat speciale. O dată la două luni trebuie curăţatşi canalul de scurgere, care se încarcă cu timpul cu o mulţime de bacterii şi resturi mai greu de eliminat;-ustensilele de gătit trebuiesc spălate cu detergenţi de bucătărie şi bine clătite;-trebuie evitată stropirea cu apă, fie pe masa de gătit fie pe jos deoarece multe picături se vor strecura princolţurile greu accesibile şi va crea astfel un mediu propice dezvoltării bacteriilor.


80

-la gătit se vor alege suprafeţe de tăiat potrivite alimentelor de preparat. Carnea şi produsele din carnetrebuie tăiate pe funduri de lemn de esenţă tare, iar pâinea şi legumele/zarzavaturile pe funduri din plastic.Astfel bacteriile vor fi mai puţine.-conservele, borcanele şi alte recipiente care conţin ingrediente de adăugat la mâncare trebuie spălatebine la exterior înainte de a le deschide, pentru a se evita contaminarea cu praf şi alţi agenţi toxici mai greuvizibili cu ochiul liber;-nu trebuie alăturate, atunci când se pregătesc alimentele pentru gătit, produse din familii diferite şi nici săfie pus alimentul pe un suport unde a stat mai înainte un alt aliment, din alta gamă de produse;-fructele şi legumele trebuie spălate bine înainte de a fi depozitate la rece şi, deasemenea atunci când sevor consuma trebuie spălate cu atenţie;-la gătit, se vor folosi doar când este absolut necesar recipiente fara capac, şi întotdeauna mâncarea trebuieacoperită dupa ce a fost preparată.

D. Hidratarea organismului

Nevoia organismului de a se hidrata depinde de activitatea fizica desfăşurată, de mediul ambiant, dar şi devârsta persoanei sau de existenţa anumitor boli. De aceea, persoanele care lucrează într-un mediu căldurospierd mai multă apă din organism decât ar fi normal, de aceea şi aportul trebuie să fie corespunzător. Pe dealtă parte, în anumite boli, cum este diabetul nou descoperit sau dezechilibrat, pierderile de lichide suntfoarte mari - în jur de 8 l/zi, de aceea şi consumul este corespunzător. Cu înaintarea în vârsta, organismul sedeshidratează, reacţiile biochimice se desfăşoară mai greu, iar îndepărtarea din organism a toxinelor estemai dificila.

De aceea persoanele de vârsta a treia trebuie să consume cât mai multe lichide. În mod normal, opersoana elimina zilnic aproximativ 1,5 1 de apă pe cale renală, 550 ml prin transpiraţie şi 400 ml prinrespiraţie şi pentru a suplini aceste pierderi trebuie să bea apă. Acest echilibru între aportul de apa şieliminarea acesteia este obligatoriu, pentru că orice reţinere de apă în organism poate arata o afecţiunerenală, cardiacă, hepatică sau de altă natură. O hidratare ineficientă poate determina constipaţie, creştereariscului de infecţii urinare sau de ”pietre” la rinichi.

Nu este bine să se bea apă în timpul mesei şi nici imediat după masă şi este bine ca apa să fie băutălent, în cantităţi mici şi cât mai des. Consumul de cantităţi mari de apă într-un timp scurt determină diluareabruscă a sucurilor gastrice şi ulterior probleme de digestie.

Căile de hidratare a organismului1.Calea orală,este calea fiziologică de administrare a lichidelor. Aceasta cale de administrare a lichidelor nupoate fi folosita în caz de: vărsături, stenoză pilorică şi esofagiană, în caz de refuz total din parteapacientului.2.Calea duodenală, este calea prin care administrarea lichidelor se face prin sondă duodenală. Lichidele seadministrează picătură cu picătură într-un ritm de 60-100/minut.5.Hidratarea rectală se face prin clismă, picătură cu picătură.6.Hidratarea prin perfuzie reprezintă introducerea pe cale parenterală, picătură cu picătură, a soluţiei dehidratare.

E. Noţiuni elementare de gastrotehnie

Gastrotehnia studiază toate transformările suferite de aliment în cursul preparării lor prin diversetehnici alimentare, având în vedere influenţa acestor modificări asupra stării de sănătate a individului.Gastrotehnia are anumite principii de bază, general valabile, indiferent de felul de viaţă, tipul de civilizaţie,de tradiţii culinare ale individului. Anumite particularități în legătură cu felul alimentelor, metodele depreparare ale acestora, care se transmit din generaţie în generație pot fi respectate în măsura în care nuinfluienţează în mod negativ o alimentaţie raţională.


81

1. Cercetarea stării de salubritate a alimentelor: înainte de prepararea culinară a alimentelor, se impune ocercetare atentă a stării de salubritate a acestora, deoarece un consum de alimente insalubre poate duce lao serie de neajunsuri (unele cu consecinţe grave pentru sănătate). Astfel, avem următoarele caracteristicipentru diverse alimente:a)carnea (bovine, ovine, porc)-proaspătă - are culoare roşie, lucioasă, uşor umedă, nu este lipicioasă, iar mirosul şi gustul suntcaracteristice speciei de la care provine;-alterată - are suprafaţa uscată sau umedă şi lipicioasă, deseori acoperită de pete de mucegai; culoarea estecenuşie sau verzuie, iar prin apăsare cu degetul rămâne o urmă persistentă. Mirosul şi gustul suntdezagreabile.b)Mezelurile- proaspete (parizer, cremvurşti, lebărvuşt, salam) - au la exterior o suprafaţă curată,nelipicioasă; învelişul este nedeteriorat, fără pete de mucegai; consistenţa este elastică, mirosul şi gustulsunt plăcute, caracteristice;-alterate - prezintă pete de mucegai, miros neplăcut, sunt slarmicioase.c)carnea de pasăre (pasărea tăiată):- proaspătă - are creasta şi bărbiţele de culoare roz-roşie, ciocul lucios; pielea este integră, alb-gălbuie saugalben lucioasă, cu nuanţe roz;-alterată - are ciocul galben cu partea cărnoasă moale, prezintă scurgeri de mucozităţi vâscoase din cioc.d)Peştele: proaspăt - culoare normală, la suprafaţă prezintă un strat umed, mucos, bronhiile (urechile) au ocoloraţie roşie vie; abdomenul este tare, solzii se desprind cu greutate; mirosul este plăcut, caracteristic;-alterat - culoare de la cenuşiu la negru-verde; bronhii de culoare neagră-violacee; abdomenul este moalela palpare, iar solzii se desprind cu uşurinţă;-peştele congelat - va avea după decongelare, toate caracteristicile stării în care se afla la momentulcongelării.e)Laptele: proaspăt - lichid omogen de culoare albă, lipsit de impurităţi, miros plăcut, gust dulceag; laptepraf- proaspăt - pulbere fină, omogenă, miros plăcut şi gust dulceag;- alterat -aglomerări în bulgări, miros neplăcut.

f)Oul-proaspăt de o zi - pus în apă cade la fundul vasului; după spargere are albuşul de culoare transparentă cureflexe uşor albăstrui; gălbenuşul este de culoare galben-aurie;-alterat - pus în apă pluteşte la suprafaţă; după spargere prezintă un gălbenuş care nu-şi mai menţineforma, ci se amestecă cu albuşul care este apos; emană un miros respingător de hidrogen sulfurat.g)conservele)-de calitate bună - au capacul cutiei în care se găsesc, nebombat, fără pete de rugină la exterior; dupădeschiderea cutiei nu se degajă niciun gaz, iar produsele din interior au toate calităţile organoleptice,caracteristice alimentului;-alterate- capacul cutiei este bombat, prezintă pete de rugină la exterior, la deschidere se degajă gaz urâtmirositor.h)Făina de grâu:- proaspătă - culoare albă, gust dulceag;-alterată - gust amar, acru, miros de mucegai.i)Pâinea:-de bună calitate - coaja este galben-brună, miezul este elastic, după apăsare revine la forma iniţială) aromăşi gust caracteristice;-veche - coaja este fără luciu, crăpată; miezul este uscat, sfărâmicios; gustul este acru.

2.Prelucrarea preliminară a alimentelorDupă controlul stării de salubritate a alimentelor, urmează etapa de prelucrare culinară parţială,

numită etapa preliminară , care constă într-o serie de manopere pregătitoare pentru prelucrareapreliminară propriu-zisă (tratamentul termic).


82

a)carnea-tranşarea (în gospodărie), iar dacă este cumpărată de la măcelărie această operaţie este deja făcută;-congelată - se lasă într-o încăpere rece (cu temperatura mai mică de 10°C) pentru dezgheţat. Se interzicedezgheţarea cărnii în apă sau lângă aragaz.b)Păsările eviscerate se vor spăla sub un jet de apă iar apoi se vor porţiona sau se vor pune întregi pentru

tratamentul termic.c)Peştele se va curăţa de solzi, eviscera, decapita şi se va spăla cu apă.d)Ouăle se spală bine cu apă caldă înainte de spargere (spargerea lor se va face în vase curate).e)Legumele se sortează, se spală, curăţă şi apoi vor fi tocate, tăiate. În cursul prelucrării preliminare se vaevita spălarea îndelungată (excesivă) deoarece duce la pierderi importante ale unor principii nutritivehidrosolubile (vitamine, săruri minerale).3.Tratamentul termic al alimentelor

În majoritatea cazurilor, este necesară o prelucrare termică a alimentelor, înainte de a ficonsumate, prelucrare în urma căreia alimentele vor suferi o serie de modificări ale aspectului şiproprietăţilor. Aplicarea tratamentului termic la prepararea alimentelor se poate face în prezenţa apei(fierbere în apă, în vapori sau înăbuşire) sau fară prezenţa apei (coacere, prăjire, frigere). În funcţie demodul de transmitere a căldurii se deosebesc mai multe tehnici de tratare termică a alimentelor:a)Fierberea - se recomandă introducerea alimentului în apa clocotindă pentru a împiedica astfel migrareasubstanţelor din aliment în apă (alimentul introdus în apa clocotită capătă la suprafaţa sa un stratprotector).b)Înăbuşirea (fierberea alimentelor în vapori de apă supraîncălziţi). Metoda are avantajul că scurtează

timpul de prelucrare termică, minimalizând pierderile de substanţe nutritive.c)Prăjirea - metodă de preparare a alimentelor prin introducerea lor în grăsime încinsă, se produce astfel lasuprafaţa alimentului o crustă care va împiedica ieșirea substanţelor hrănitoare la exterior. Deşi alimenteleprăjite au o savoare deosebită, această metoda de gastrotehnie este recomandabil a se evita deoarece seproduc prin degradarea grăsimilor încinse substanţe nocive organismului.d)Frigerea unui aliment se realizează prin expunerea lui directă la radiaţiile calorice (grătar, frigare) sau prinintermediul unei plăci metalice (tigaie de fontă încinsă, neunsă). La suprafaţa alimentului se formează ocrustă care va menţine substanţele nutritive în interiorul alimentului.e)Coacerea - prelucrarea termică a alimentului în atmosferă de aer cald, obţinută prin introducereaacestora într-un cuptor încins. Se formează la suprafaţa alimentelor o crustă de glucide caramelizate sauproteine coagulate.

4. Preparate culinarePregătirea culinară a alimentelor nu presupune numai tratarea termică a acestora, ci şi asocierea

lor în scopul obţinerii diferitelor preparate culinare. Acestea sunt foarte diferite în diversele regiuni aleglobului sau la diferite grupuri de populaţii, dar toate au la bază aceleaşi principii de gastrotehnie.Principalele categorii de preparate culinare utilizate în alimentaţia raţională sunt urmoarele:a)Supele şi ciorbele - preparete culinare caracterizate printr-un conţinut mare de lichid, care se servesc deobicei la începutul mesei cu scopul de a deschide pofta de mâncare. Supele sunt preparate care se introducîn meniurile tuturor dietelor.b)Sosurile - preparate culinare (de consistenţă vâscoasă) alcătuite dintr-o grăsime şi diverse adaosuri -

bulion de carne, de legume, gălbenuş de ou, gel de amidon, muştar şi diverse condimente. Sosurile pot fi:-reci - maioneze, sos tartar, sos de muştar;-calde - sosul tomat, sosul de smântână.rântaşul realizat prin prăjirea fainii în grăsime încinsă (care de celemai multe ori cuprinde şi ceapă prăjită), este foarte savuros şi apreciat de consumatori. Dar prezenţa încompoziţia sa a unor compuşi formaţi prin degradarea termică a grăsimii, nu-l face recomandabil înalimentaţia dietetică dar şi în alimentaţia raţională a omului sănătos.c)Salatele:-crude - salata verde, de roşii, de varză, de ţelină;


83

-fierte şi coapte - de ardei copţi, vinete, zacuscă, de boeuf, orientală,d)garniturile:-din legume - piureuri, soteuri, â la grec;-din paste făinoase, orez;-gris.e)Fripturile - preparate culinare obţinute din carne de calitate superioară şi specialităţi de carne. Ele pot fi:la tavă, la tigaie, la grătar, la frigare sau înăbuşite.f)Aluaturile iau naştere prin amestecarea fainii cu apă şi sare, urmată de fierbere sau coacere.g) Deserturile - preparate culinare care au în compoziţia lor pe lângă materia primă de bază (de la careprimesc şi denumirea) şi zahăr, arome, coloranţi, care se servesc la sfârşitul mesei întrucât conferă senzaţiade saţietate.5. Alcătuirea meniului

Prin gruparea felurilor de mâncare consumate la o masă, într-o zi sau într-o săptămână, într-oanumită ordine, se alcătuieşte meniul:La alcătuirea lui se va ţine cont de nevoile energetice ale organismului dar şi de aportul de vitamine.Se vaurmări asigurarea unei varietăţi cât mai largi a meniului, în ceea ce priveşte componentele sale dar şi modulde prezentare al acestora, pentru a obţine un apetit cât mai bun.În cursul zilei, meniul va cuprinde alimentedin toate grupele alimentare principale, într-o proporţie echilibrată, conform stării de nutriţie a individuluişi a patologiei prezente. Orice meniu trebuie să conţină alimente de origine animală (lactate, carne, ouă -aport proteic şi lipidic), vegetală (aport glucidic şi vitamine+săruri minerale). Întocmirea meniului se va faceîn funcţie de sezon, având în vedere posibilitatea alternării diverselor categorii de alimente, iar repartizareameselor în timpul zilei se va face în 4-5 mese pe zi (trei mese principale şi două gustări).

Repartiţia caloriilor pe mese se va face astfel:-15-20% dimineaţa;-40-45% la prânz;-15-20% seara;-10% la cele două gustări.Se recomandă respectarea orelor fixe de masă, pentru a se putea crea şi întreţinereflexele stimulatoare ale secreţiei digestive.

E. Nutriţia persoanelor vârstniceAlimentaţia vârstnicului prezintă numeroase dificultăţi determinate de o serie de variabile:

populaţie heterogenă, mod de viata, stare de sănătate şi vârstă, obiceiuri alimentare, resurse, activitatefizică, stare psihică. Toţi aceşti factori sunt necesari a fi cunoscuţi. În raport cu adultul de 40-50 de ani,trebuie ţinut seama că, la vârstnici, cheltuielile energetice scad, iar bilanţul energetic (rezultatul diferenţeiîntre valorile aportului alimentar şi cheltuielile energetice) se modifică. În consecinţă, aportul calorictrebuie diminuat. Necesarul energetic al vârstnicului scade cu 25% în raport cu cel al adulţilor tineri deacelaşi sex şi greutate. Această reducere se datorează scăderii cu 15% a masei musculare, cu 30% atermogenezei postprandiale şi cu 50% a activităţii fizice. Tulburările de hidratare sunt frecvente la vârstnicişi la fel şi cele de deshidratare, iar cu vârsta apar unele modificări în metabolismul apei şi electroliţilor.Ingestia de lichide la vârstnici se apreciază la 1700 ml/zi sau 30 ml/kg corp greutate după 65 ani. Trebuie săexiste un minim de 1,5 - 2 l aport hidric/zi, o parte prin lichidele ingerate, o parte provenind din alimente.Aportul minim nu trebuie să scadă, la băuturi, sub 0,7 l/zi (restul provenind din alimente) şi va creşte cutemperatura. Deshidratarea este frecventă la vârstnici şi rezultă din reducerea aportului hidric saucreşterea pierderii de apă. creşterea pierderii de apă, datorită febrei, temperaturii exterioare, unuitratament diuretic sau imposibilităţii de a avea o sursă de băutură, poate fi adesea la originea spitalizării a7% dintre bătrâni. Prevenirea deshidratării înseamnă un aport adecvat de lichide. Vârstnicii trebuie incitaţisă bea lichide fără sete (supe, ceaiuri, cafea, sucuri de fructe) şi să consume alimente bogate în apă (legumeverzi, fructe, brânzeturi). Trebuie văzut mediul în care trăieşte, ambianţa.La vârsta a treia catabolismulpostprandial al proteinelor creşte, în consecinţă cresc necesităţile proteice fiind necesar un aport de 1 gproteine/kgcorp/zi. Trebuie ţinut seama că excesul de proteine animale este nociv, preferând proteinele


84

vegetale. Persoanele vârstnice trebuie să acorde o deosebită atenţie regimului alimentar, deoarece la eicapacităţile funcţionale ale organelor digestive sunt micşorate. Mesele se vor servi la ore fixe, se va evitaabuzul de hrană şi intervalele lungi între mese. Printr-o servire estetică şi curată a meselor, persoana careasigură îngrijirea, contribuie la creşterea poftei de mâncare a bătrânului asistat, iar rapiditatea în servireamesei împiedica deprecierea şi răcirea alimentelor. Dacă bătrânul nu este imobilizat la pat, va servialimentele la masă, în bucătărie sau în sufragerie iar dacă se află imobilizat la pat, va fi ajutat să sealimenteze la pat. Meniul este stabilit cu responsibilitate prin consultarea familie, ţinând cont de regimulalimentar şi de posibilităţile materiale ale persoanei asistate. Deasemenea stabilirea meniului esteefectuată cu respectarea principiilor alimentare specifice vârstei. Se recomandă servirea preparatelorstimulatoare ale apetitului la începutul mesei (aperitive, supe, ciorbe), urmând ca felul doi să asigureproporţia cea mai mare din aportul caloric al prânzului. La sfârşitul mesei se va servi un desert, preferabilun fruct, care dă senzaţia de saţietate.

În funcţie de starea vârstnicului, alimentarea se poate face: activ (bătrânul mănâncă singur lamasă); pasiv (persoanei asistate i se introduc alimentele în gură); artificial (alimentele sunt introduse înorganism pe căi nefiziologice)1. Alimentarea activă

Pentru a servi masa bătrânului care se alimentează activ, este nevoie de următoarele materiale:tavă, tacâmuri, farfurii, şervetele, pahare pentru apă, faţă de masă, coşuleţ pentru pâine. Se pregăteştemasa cu faţă de masă curată, tacâmuri, cană cu apă, şerveţele. Bătrânul va fi atenţionat să se spele pemâini, iar felurile de mâncare se servesc pe rând. Vesela folosită se ridică imediat şi se transportă labucătărie. Persoana care îngrijeşte este atentă dacă bătrânul a consumat alimentele în întregime, şi dacă nus-a întâmplat acest lucru, se caută motivul şi se încearcă înlocuirea alimentelor.a.Alimentarea activă la pat în poziţie șezândă

Bătrânul va fi ajutat să se instaleze într-o poziţie confortabilă, semişezândă sau şezândă, sprijinit cuperne sau cu pături.Pentru acest tip de alimentare se foloseşte o masă specială la pat, acoperită cu faţă demasă sau o tavă acoperită cu şerveţel ce se aşează pe genunchii persoanei asistate, peste pătura acoperităcu aleza. Lenjeria de pat va fi protejată cu o muşama. Bătrânul va fi ajutat să se spele pe mâini într-unlighean, în jurul gâtului lui se aşează un prosop, iar îngrilitorul serveşte masa la fel ca în bucătărie.b.Alimentarea activă la pat în decubit lateral stâng

Bătrânul va fi ajutat să se spele pe mâini şi va fi aşezat în decubit lateral stâng, cu capul sprijinit peo pernă. Lenjeria de pat se acoperă cu o aleza, iar cea a bătrânului imobilizat la pat cu un prosop curat.Îngrijitorul va aşeza tava acoperită cu un prosop curat pe un scaun sau pe un taburet la nivelul patului. Seoferă persoanei aflate în îngrijire, pe rând, felurile de mâncare ce corespund regimului alimentar alacestuia, şi va fi ajutat să taie alimentele solide. Lichidele se servesc în căni speciale cu cioc sau cu ajutorulunor tuburi transparente.La sfârşitul mesei, se adună vesela utilizată, se îndepărtează materialele folosite şise vor spăla mâinile bătrânului.2. Alimentarea pasivă

Dacă starea generală a bătrânului asistat nu-i permite să se alimenteze singur, acesta trebuie ajutatde către îngrijitor. În astfel de cazuri se situează bătrânii imobilizaţi, paralizaţi, adinamici, epuizaţi, sau ceicu uşoare tulburări de deglutiţie. Îngrijitorul va aşeza bătrânul în poziţie semişezândă cu ajutorul unorperne, ori în decubit dorsal cu capul uşor ridicat. Lenjeria de pat va fi acoperită cu o aleza şi se vor protejahainele bătrânului aşezându-i-se la gât un prosop curat. După aceea se aduce lângă pat o măsuţa sau unscaun pe care se aşează mâncarea atfel încât bătrânul să poată vedea ce i se introduce în gură. Pentruservirea mesei îngrijitorul se va aşeza în partea dreaptă a bătrânului pe un scaun, iar cu mâna stângă ridicăuşor capul acestuia şi-i serveşte mâncarea cu lingura, având grijă ca temperatura alimentelor să se situezeîn limitele normale.După ce a fost alimentat, bătrânul este şters la gură, se îndepărtează eventualele resturialimentare, i se aranjează patul şi i se schimbă lenjeria dacă s-a murdărit. Apoi îngrijitorul acoperă bătrânul,aeriseşte salonul şi strânge vesela pentru a o transporta la bucătărie.3.Alimentarea artificială


85

Aceasta se realizează prin următoarele procedee: sondă gastrică, gastrostomă, pe cale parenteralăşi prin clismă.

3a) Alimentarea prin sondă gastrică; această tehnică se execută în spital de către asistenta medicalăşi infirmieră.Infirmiera ajută asistenta medicală la efectuarea sondajului gastric. După introducerea sondeigastrice şi efectuarea spălăturii gastrice, la capătul sondei se ataşează o pâlnie prin care se toarnă lichidulalimentar (200- 300 ml), încălzit la temperatura corpului. Mai apoi se introduc 200 - 300 ml apă şi o micăcantitate de aer pentru a goli sonda. Se închide sonda prin pensare pentru a evita ca lichidul ce rămâne însondă să se scurgă în faringe în timpul extragerii. Infirmiera va ajuta apoi asistenta la extragerea sondei.3b)Alimentarea prin gastrostomă în cazul în care bolnavul prezintă stricturi esofagiene ce pot fi rezultatularsurilor sau intoxicaţiilor cu substanţe caustice în această zonă, la alimentarea acestuia nu se poate utilizasonda gastrică şi se recomandă introducerea alimentelor în organism prin gastrostomă. Gastrotomiareprezintă crearea unei comunicări între stomac şi suprafaţa peretelui abdominal printr-o stomă (fistulă)efectuată chirurgical. În stomă este fixată o sondă de cauciuc prin care alimentele sunt introduse cuajutorul unei seringi sau prin pâlnie. Se introduc aceleaşi amestecuri alimentare ca în cazul alimentaţiei prinsondă gastrică, iar volumul de alimente introdus nu va depăşi 500 ml la temperatura corpului. După ce aufost introduse alimentele, sonda se închide pentru ca acestea să nu refuleze.Se va avea grijă ca regiunea dinjurul fistulei să fie păstrată uscată şi curată, iar apoi va fi acoperită cu un unguent protector şiantimicrobian, iar ulterior pansată cu un pansament steril absorbant.3c) Alimentarea prin clismă: Alimentarea se face prin clisme, picătură cu picătură, cu soluţie Ringer, glucoza47%o cu rol hidratant. Prin această metodă, hidratarea şi alimentarea se asigură pe o perioadă scurtă detimp. În locul irigatorului va fi folosit un termos.

Concluzii

O îndatorire a personalului de îngrijire cu privire la alimentaţia persoanei asistate, o reprezintă observareacazurilor de alterare a alimentaţiei (în exces sau deficit) sau o alterare a aportului de lichide. Trebuie avut învedere şi felul în care o problemă medicală afectează aportul alimentar şi hidric. Pentru a preântâmpinadeficitul alimentar şi hidric - personalul de îngrijire va ajuta şi va susţine persoana vârstnică, astfel:

a) îngrijirea cavităţii bucale şi a dinţilor - toaleta cavităţii bucale, vizite la stomatolog;b) pentru a evita tulburările de deglutiţie şi de digestie, vârstnicii vor fi educaţi să consume alimente

semisolide, fructe şi legume moi, bine coapte, carnea să fie tăiată în bucăţi mici; să consume mese mici şidese, precedate de ciorbe sau supe calde care stimulează apetitul şi uşurează digestia.

c) persoanele în vârstă suferinde de boli cronice urmează tratament cu unul sau mai multemedicamente, care pot afecta alimentaţia şi hidratarea acestora - convingerea acestora că trebuie să sealimenteze;d)factorii sociali au un rol important în satisfacerea nutriţiei vârstnicilor: în aceste cazuri un rol important îlau serviciile comunitare, organizaţiile, asociaţiile umanitare:e)îngrijitorul trebuie să acţioneze cu tact pentru a modifica obiceiurile alimentare ale vârstnicului. Se vaporni de la meniurile de bază la care se vor opera încetul cu încetul modificări, până la obţinerea unei dietecare să conţină toate principiile nutritive vârstnicului. Dacă personei în vârstă i se explică raţiunea pentrucare trebuie să renunţe la anumite alimente, acesta îşi poate modifica obiceiurile alimentare. Cum poateinterveni îngrijitorul pentru a rezolva problemele de alimentaţie în caz de:a) disfagie (dificultate de a înghiţi):-aşezarea vârstnicului în poziţie şezândă, cu spatele drept şi cu capul uşor flectat pentru a evita risculaspiraţiei alimentelor;-după mese, bătrânul nu se va culca cel puţin 30 de minute, pentru a preveni regurgitaţiile (întoarcereaalimentelor din stomac).b(durere - se va trata medical - se anunţă medicul sau asistenta medicală.

c(deshidratarea - hidratare riguroasă, iar în caz de tratament cu diuretice se administrează 5 1 apăzi.


86

d)refuzul de a mânca - va fi tratat cu tact, încercându-se ajutarea, convingerea vârstnicului că hrana esteimportantă pentru organism, pentru imunitate, pentru prevenirea bolilor. Refuzul de a mânca se întâlneşteadesea în cazul vârstnicilor confuzi şi demenţi, iar în aceste situaţii îngrijitorul va înlocui furculiţa cu lingurasau îi va da alimente ce pot fi consumate cu mâna.e)vârstnicii aflaţi în imposibilitatea de a se hrăni singuri vor fi permanent supravegheaţi şi ajutaţi să sealimenteze şi să se hidrateze.f)hernia hiatală apare la peste 65% din vârstnici. Principalele simptome: disconfort, regurgitaţii, disfagia,senzaţie de arsură la nivelul stomacului, dureri toracale la care se adugă greţuri şi senzaţia de vomă şi gustamar. În aceste situaţii vârstnicul trebuie educat să mănânce încet, în linişte, într-o atmosferă agreabilă,lipsită de stres. După mese bătrânul nu se va culca imediat, iar atunci când o va face se va aşeza cu capulmai sus decât restul corpului.g)diabetul zaharat va fi sub supraveghere medicală. Diabeticii vârstnici vor fi încurajaţi să: slăbească pe bazaunui regim stabilit de medic; Să se ferească de stres şi de riscul determinat de hiperglicemie sauhipoglicemie. Pentru 50% dintre vârstnicii diabetici - regimul alimentar şi activitatea fizică constituiesingurele mijloace de echilibrare a glicemiei.h) În cazul bătrânilor alcoolici - se va încerca cu tact să li se explice efectele nocive ale alcoolului, mai alescând este consumat cu medicamente.


87

CAP. 7. MOBILIZAREA ȘI TRANSPORTUL PERSOANELOR ASISTATECARE AU SUFERIT DIVERSE AFECȚIUNI

A. Mobilizarea persoanei asistateMobilizarea reprezintă schimbarea de poziţie a persoanelor asistate pentru prevenirea

complicaţiilor ce pot apărea din cauza imobilizării la pat şi recâştigarea de către aceste persoane aindependenţei de mişcare şi deplasare. Imobilizarea îndelungată la pat a persoanelor care au suferit diferiteafecţiuni ce le-au favorizat această situaţie, poate duce la apariţia unor complicaţii care să împiedicedezvoltarea procesului de vindecare. Este deci foarte important ca persoanele asistate cu aceste afecţiunisă fie mobilizate precoce, imediat ce starea lor permite acest lucru, sub supravegherea atentă apersonalului de îngrijire.Conduita mobilizării depinde de:-starea generală a persoanei asistate;-natura bolii;-motivaţia şi tipul de reactivitate a persoanei asistate;-momentul ales pentru instituirea mobilizării (terapia mobilizării este efectuată numai la indicaţiamedicului) ;-gradul de intensitate al terapiei mobilizării (se va începe cu exerciţii pasive şi treptat, în funcţie de evoluţiastării persoanei asistate, exerciţii autopasive şi active);-se evită oboseala fizică şi psihică a bătrânului;-între exerciţii sunt obligatorii pauze de relaxare;-durata unei şedinţe de mobilizre va fi de 10-30 de minute ;- dacă segmentul mobilizat este dureros,în prealabil se va efectua masaj. Executarea mobilizării în bunecondiţii este în competenţa asistentei medicale şi/sau a kinetoterapeutului. Identificarea precoce a oricărorsimptome apărute în evoluţia persoanei asistate îi poate salva acestuia chiar viaţa.

Ajutorul acordat persoanelor asistate privind mobilizarea, permite ca acestea să-şi redobândeascăunele abilităţi esenţiale pentru supravieţuire cum ar fi : igiena, îmbrăcatul, modificarea poziţiei în pat,hrânirea sau efectuarera unor activităţi sociale ca plimbările, cititul, etc.

Poziţionarea şezând la marginea patului:îngrijitorul îmbracă bătrânul cu ciorapi, halat şi arepregătite la îndemână: papucii, fotoliul rulant, cadrul de mers, cârjele sau bastonul de mobilizarea bruscă abătrânului poate duce la ameţeli, greaţă, vărsături)

-îngrijitorul se aşează la marginea patului cu picioarele depărtate şi genuchii uşor flectaţi şiintroduce mâna dinspre capătul patului sub axila persoanei asistate, iar cu cealaltă mână fixează genuchiiîndoiţi ai acestuiad; membrul inferior dinspre partea opusă mobilizării poate fi trecut pestecelălalt;îngrijitorul efectuează mişcări de tracţiune a membrelor inferioare peste marginea patului curidicarea trunchiului susţinând bătrânul;

- menţinerea acestei poziţii este progresivă, începând cu cca. 5 minute şi se creşte până laaproximativ 30 minute; la apariţia vertijului sau dacă devine palid, cianotic, bătrânul este repus în pat prinexecutarea mişcărilor în ordine inversă.

Poziţionarea în poziţie ortbostatică: dacă bătrânul se află în poziţie şezândă la marginea patului saupe scaun, fotoliu, acesta poate fi ridicat în poziţie bipedă astfel:-îngrijitorul se aşează în faţa bătrânului aflatîn poziţie şezândă şi fixează cu genuchii lui genuchii persoanei asistate iar cu mâinile îl prinde de sub axilesau de sub omoplat;bătrânul se prinde de umerii îngrijitorului, de gâtul sau şoldul acestuia cu ambele mâini, prima plimbare areloc în cameră şi treptat se poate trece la exerciţii de mers prelungit şi urcat/coborât de scări;

B. Transportul persoanei asistateTransportul persoanelor asistate face parte integrantă din îngrijirea lor, dar nu este o condiţieobligatorie.Un număr destul de mare de persoane asistate se pot deplasa singure, o altă categorie,deşi se pot deplasa singuri, din cauza nesiguranţei în mers nu au curajul de a porni, deci nu pot filăsaţi neînsoţiţi. Pentru aceste persoane este suficient dacă sunt ţinute de braţ pentru a combatefrica şi a le reda siguranţa în mers.Persoanele de care trebuie să ne ocupăm în mod deosebit, sunt


88

persoanele asistate aflate într-o stare gravă. Vor fi obligatoriu transportate următoarele categoriide persoane asistate:

- persoanele inconştiente, obnubilate sau somnolente;- persoanele cu insuficienţa cardio-pulmonară gravă, la care mişcarea este contraindicată;-persoanele cu febră, epuizate;-persoanele cu tulburări motorii şi de echilibru;-persoanele care prezintă hemoragii şi/sau vărsături;-unele categorii de persoane asistate cu tulburări psihice,etc.

În funcţie de gravitatea afecţiunii şi de scopul pentru care trebuie făcut, transportul acestorpersoane poate fi făcut cu:-brancard;-scaun cu rotile, sau cărucior)- pal prevăzut cu roţi)-dacă transportul trebuie făcut în unităţi sanitare sau pentru efectuare de controale sau investigaţiimedicale, pentru deplasări în alte localităţi, se folosesc autosalvări, avioane sanitare, helicoptere.Transportul efectuat în condiţii bune evită agravarea durerilor şi a şocului traumatic, contribuind laprotecţia leziunilor şi la menţinerea unei stări generale mulţumitoare. Un transport necorespunzator pelângâ faptul că extenuează persoana asistată şi intensifică fenomenele subiective, poate agrava stareaacestuia sau leziunile existente, poate transforma o fractură inchisă într-una deschisă, poate provocahemoragii, vărsături, etc. Independent de scopul sau mijlocul pentru care se efectuează transportul, trebuiesă se ţina seama de câteva condiţii:-persoanelor asistate, aflate în stare de conştientă, li se va explica necesitatea transportului în vedereadeplasării, scopul pentru care este necesară deplasarea, insistând asupra importanţei acesteia în vedereaajutării şi deci a însănătoşirii acestora.- ridicarea persoanelor asistate la marginea patului, ridicarea şi aşezarea lor pe cărucior sau ridicarea şiaşezarea pe un brancard, se va face cu foarte mare precauţie, ferindu-i de dureri, traumatisme sauoboseală. În vederea acestui scop trebuie asigurat numărul necesar de persoane.-în timpul transportului trebuie asigurată siguranţa persoanei asistate, maximum de confort posibil, se vaavea grijă, ca poziţia persoanei asistate să fie cea mai comodă, cu menajarea părţilor dureroase, iarAcolo unde este cazul de plăgi, acestea să fie pansate şi bine fixate)-dacă transporul necesită brancardul atunci persoana asistată va fi aşezată şi menţinută în poziţie dedecubit dorsal cu capul uşor ridicat şi va fi acoperit;-dacă persoana asistată prezintă un traumatism , in funcţie de locul şi gravitatea acestuia se va alegepoziţia adecvată;-persoanele asistate care sunt în stare de inconştienţă şi trebuie transportate, vor fi aşezate în decubitsemicentral, iar în caz de tulburări de deglutiţie sau hipersecreţie salivară în poziţie Trendelenburg, pentru apreveni acumularea şi aspiraţia secreţiilor;-persoanele asistate care suferă traumatisme craniene şi cei cu leziuni în regiunea gâtului, vor fitransportate în poziţie semişezânda, iar capul persoanei traumatizate va fi susţinut flectat, în aşa fel încâtregiunea mentoniera să atingă toracele.-persoanele asistate care au suferit leziuni ale feţei, se transportă în decubit ventral, sub fruntea lor seaşează un sul improvizat, din prosoape sau cearşafuri sau antebraţul flectat al traumatizatului;-persoana asistată cu un traumatism abdominal se aşează în decubit dorsal cu genunchii flectaţi. Subregiunea poplitee se aşează un rulou făcut din perne, sau o pătură răsucită în formă de sul;-persoanele asistate cu traumatisme ale coloanei vertebrale sau cu leziuni în regiunea spatelui sau aregiunii fesiere se transportă în decubit ventral. O mare atenţie se va avea de persoanele asistate cutraumatisme ale coloanei vertebrale care se transportă numai pe o suprafaţa rigidă.-persoanele asistate care au suferit o leziune a membrelor inferioare vor fi transportate in poziţie de

decubit dorsal, avandu-se grija ca sub membrul lezat sa se aşeze o perna sau o muşama, in funcţie denatura afecţiunii;


89

-persoanele asistate care au suferit o leziune a membrelor superioare, vor fi transportate cu membrulsuperior afectat peste torace fixat la nevoie cu o faşă sau eşarfa, ele;-persoanele asistate neliniştite, sau agitate, persoanele cu afecţiuni psihice vor fi imobilizate pe brancardpentru a nu cădea pe drum, având grijă ca gâtul şi toracele să le rămână libere.Pe tot parcursultransportului indiferent de scopul sau mijlocul de transport, persoanele asistate vor fi permanent insolitepana la revenirea in pat iar mersul celor care conduc brancardul, căruciorul sau patul cu rotile trebuie sa fieliniştit pentru a nu produce bruscări, legănări si implicit nesiguranţa trasportului.

Transportul persoanelor asistate pentru diverse investigaţii

O etapă importantă în îngrijirea persoanelor asistate este atunci când se impune efectuare unor investigaţiicare implicit presupun transportul persoanei asistate la o altă locaţie. Transportul efectuat cu întârziere sauîn condiţii neadecvate poate determina agravarea bolii sau chiar decesul acestuia.1.Transportul cu targaSe pregătesc targa, pătura, cearşaf, muşama şi perna subţire. Persoana asistată va trebui ridicată de treipersoane. La comanda 3 va fi ridicat. Pe brancard persoana asistată va fi aşezat cu faţa înainte, va fiacoperit astfel încât săji dăm sentimentul de siguranţă.2.Trasportul cu căruciorulDaca persoana asistată are un deficit motor care nu-i permite transportul, plimbările sau eventualedeplasări pentru unele investigaţii pe propriile-i picioare, se folosesc cărucioarele. Acestea vor fi pregătitecu lenjerie curată pe care va fi aşezată persoana asistată, va fi învelit cu un cearşaf sau pătură. Transportulse va face cu faţa în direcţia de mers şi supravegheat în permanenţă. Căruciorul va fi împins cu grijă pentrua evita zdruncinarea persoanei transportate.3.TransportuI cu patul rulantcând persoana asistată se află într-o stare gravă, mobilizarea acestuia se poate face cel mai uşor cu un patrulant. Sunt situaţii când la aceste persoane asistate la domiciliu se impun unele investigaţii care presupuntransportul acestora la cabinete medicale sau unităţi spitaliceşti. Acest mod de transport este obligatoriu lapersoanele asistate aflate în stare de şoc, somnolente, febrile, confirmaţi cu infarct miocardic, cu tulburărinervoase şi de echilibru, cu afecţiuni ale membrelor inferioare, etc. Pentru efectuarea corectă a explorărilorindicate, aceste persoane asistate vor fi ajutate pentru aşezarea necesară efectuării investigaţiei solicitate şiapoi îmbrăcarea şi retransportarea la domiciliu sau în locul de unde au fost aduse.


90

CAP. 8. RESPECTAREA ȘI APLICAREA PRESCRIPŢIILOR MEDICALE

Tratamentul medicamentos, pe lângă cel igieno-dietetiec, rămâne cel mai important mijlocterapeutic. Medicamentele sunt destinate uzului extern şi intern şi pot fi introduse în organism pe diferitecăi (digestiv, cutanat, parenteral). Medicamentele sunt eliminate prin scaun, urină, transpiraţie, aerulexpirat. Supradozajul medicamentos sau absenţa eliminării duce la intoxicaţii. Medicamentele suntsubstanţe obţinute din compuşi naturali (de origine minerală,vegetală sau animală) sau chimice de sinteză.Medicamentele sunt transformate prin operaţii farmaceutice într-o formă de administrare (comprimat,capsulă, soluţie, pulbere, supozitoare), iar scopul lor este acela de a preveni, ameliora sau vindeca bolile.Medicamentele sunt prescrise de către medic, notate în fişa pacientului şi pe reţeta cu care acestea seeliberează de la farmacie. Prescrierea medicamentelor în reţetă constă în notarea: numeluimedicamentului, concentraţieie şi cantităţii de medicament, doza şi modul de administrare, orele deadministrare şi dacă administrarea se face în raport sau nu cu servierea meselor.Reguli de administrare a medicamentelor:•respectarea medicamentului prescris - nu se înlocuieşte cu un alt medicament cu efect asemănător fărăaprobarea medicului;•verificarea etichetei medicamentului înainte de administrare;•verificarea calităţii medicamentului (să nu fie alterate, degradate); se verifică dacă medicamentul se află întermenul de valabilitate)•se va respecta doza prescrisă de medic şi calea de administrare a medicamentului (cale orală, cutanată,rectală);•respectarea orarului de administrare şi a ritmului prescris de medic - trebuie ţinut cont că orarul deadministrare este şi în funcţie de alimentarea persoanei asistate (unele medicamente se administreazăînainte de masă, iar altele după masă);•se va respecta somnul fiziologic al persoanei aflate în îngrijire - orarul de administrare se va stabili astfelîncât să nu fie necesară trezirea bătrânului (excepţie fac antibioticele). Sunt şi situaţii în care este nevoie demedicamente eliberate fără reţetă medicală (situaţia în care persoana aflată în îngrijire prezintă diaree,este constipată, prezintă cefalee sau dureri de altă natură sau are nevoie de un pansament gastric).Medicamentul eliberat fără reteţă este acel tip de medicament pentru care nu este nevoie de prescripţiamedicului pentru a fi eliberat de farmacie. Dar aceste medicamente fară reţetă nu sunt neapărat fară riscurisau efecte adverse pentru sănătatea pacientului.

Aceste medicamente pot interacţiona cu alte medicamente deja aflate în organism şi pot provocaprobleme grave. Se recomandă citirea cu atenţie a prospectului înainte de folosire. Medicul trebuieconsultat in special dacă împreună cu medicamentele fară prescripţie se administrează şi alte medicamentecare ar putea interacţiona cu acestea. Cele mai frecvente medicamente pentru care nu este nevoie dereţetă sunt: - antiacidele, laxativele, antidiareicele, remediile împotriva răcelii si alergiilor, antialgicele.Personalul de în grijire la domiciliu poate administra medicamentele persoanei asistate, pe cale orală, pecale percutană, rectală şi pe suprafaţa tegumentelor.

Calea orală (bucală) este calea naturală de administrare a medicamentelor. Pe cale orală seadministrează medicamentele care se absorb la nivelul mucoasei bucale, la nivelul intestinului subţire sau lanivelul intestinului gros. Medicamentele administrate pe cale bucală pot fi: solide (tablete, drajeuri,capsule, pulberi, granule) şi lichide (soluţii, siropuri, fineturi, uleiuri, emulsii). Unele medicamente pătrundîn organism şi prin piele (cale percutană), acestea având un efect local. Pe această cale se administreazămedicamentele sub formă de unguente (ex. tratamentul reumatismului articular acut) prin fricţionare.

Pe cale rectală se administrează medicamente atunci când aceestea au un efect iritant asupramucoasei gastrice sau când bolnavul prezintă tulburări de deglutiţie sau intoleranţă digestivă (greţuri,vărsături). Aplicarea medicamentelor pe suprafaţa tegumentelor are ca urmare un efect local şi se face subformă de: pudrare, comprese medicamentoase, badijonare, unguente, mixturi, plasturi medicinali.Sunt şisituaţii în care medicamentele trebuie administrate parenteral (injecţii sau perfuzii) la domiciliul persoaneiasistate. Administrarea acestor medicamente se va face de către asistenta medicală ajutată de personalul


91

de îngrijire. Îngrijitorul ajuta asistenta medicală la poziţionarea în pat a bătrânului asistat, pentruefectuarea tehnicii de administrare parenterala a medicamentului. La sfârşitul tehnicii de administrareparenterala a medicamentului, personalul de îngrijire repoziţionează bătrânul în pat, schimbă lenjeria depat sau de corp dacă acestea s-au pătat de sânge sau alte fluide biologice. Deasemenea îngrijitorul, ajutăasistenta medicală la reorganizarea locului de muncă (aruncă seringile folosite, acele, perfuzoarele,tampoanele de vată, fiolele sparte în recipientele speciale pentru colectarea acestora - recipiente de plasticşi saci de culoare galbenă). Vârstnicii se caracterizează prin consum sporit de medicamente şi susceptilitatecerescută la acestea, cu frecvenţă mare de reacţii adverse. Personalul de îngrijire va urmări cu atenţiebătrânul aflat sub tratament medicamentos, mai ales în cazul în care se administrează medicaţie psihotropăsau pentru bolile cardiovasculare, medicaţie pentru diabet zaharat (antidiabetice orale sau insulina),antibiotice, antiasmaticele, etc.Medicamentele cu risc crescut la bătrâni sunt: barbituricele (sedative,hipnotice), neurolepticele (efect sedativ asupra sistemului nervos), antihipertensivele (scad TA), digoxinul(pt. insuficienţă cardiacă, tulburări de ritm), furosemidul, anticoagulantele, glucocorticoizii. Memoriabătrânilor, în special cea pe termen scurt, este slabă, iar alături de alte tulburări ca anxietatea şi depresia(determinate de o circulaţie sangvină insuficientă ( dar şi de fenomenele degenerative de la nivelulcreierului (screloză, demenţă), fac uneori dificilă cooperarea cu cadrele medicale şi personalul de îngrijire,îngreunând astfel tratamentul.

-curs de calificare- -...

Documents