Curs 4: MORFOTECTONICA

4. ELEMENTE STRUCTURALE ŞI MORFOLOGICE ALE CONTINENTELOR

4.1. Principalele cicluri geotectonice (sau orogenetice)

Actuala scoarţă continentală a luat naştere printr-o suscesiune de cicluri

evolutive, cunoscute sub denumirea de ere tectonice. O eră se compune din mai

multe etape: litogeneza sau sedimentarea, orogeneza sau cutarea

(structogeneza), epirogeneza sau înălţarea şi gliptogeneza sau erodarea

(peneplenizarea). În lanţul evolutiv al proceselor, etapele de mai sus se

întrepătrund sau pot exista, spre exemplu, într-o etapă tectonică, mai multe

faze de cutarea, şi nu una singură. Denumirea etapei se face adesea după

orogeneza principală.

4.1.1. Precambrian

În precambrian (care se subdivide în arhaic şi proterozoic) s-au descifrat trei

orogeneze ce se păstrează încă distinct în sedimente: laurenţiană, algomiană şi

assyntică. Aceste prime ere tectonice au dus la formarea celor mai vechi zone

continentale actuale, cunoscute sub denumirea de scuturi. În emisfera sudică a

globului, uscatul constituia o mare unitate - Gondwana la care se adaugă şi

scutul antarctic. Din Gondwana s-au despărţit mai apoi: scutul brazilian, scutul

african împreună cu Arabia şi Madagascar, India peninsulară, scutul australian.

În emisfera nordică s-au format următoarele scuturi: scutul baltic (ocupă astăzi

Finlanda şi E peninsulei Scandinave), scutul canadian (ocupă Canada şi parte din

Groenlanda), scutul siberian (cuprinde zona dintre Baikal, Lena şi Enisei,

cunoscută şi sub denumirea de platforma siberiană), scutul sinic (ocupă partea

de N a Chinei până spre Coreea), scutul filipinelor. De obicei, denumirea de scut

se dă numai acolo unde structura veche, precambriană, apare la zi, cum ar fi

scutul baltic sau cel canadian; în rest, se întrebuinţează denumirea de

platforme.

4.1.2. Paleozoic

a) Cutările caledonice care au avut loc mai ales în ordovician - silurian, fiind

prima orogeneză a seriei geosinclinalelor paleozoice. Ea se desfăşoară la

marginea scuturilor continentale. După consolidare, catenele caledonice se vor

peneplana şi se vor alătura scuturilor, devenind platforme.

Astăzi, regiunile caledonice pot apărea ca masive, la zi, dar mai ales ca

platforme deasupra cărora se găseşte o pătură groasă de sedimente. În Europa,

caledonidele sunt prinse între paltforma est-europeană (Câmpia Rusă, Finlanda

şi Suedia) şi platforma Eria (zona Hebridelor). Cea mai reprezentativă este zona

Alpilor Scandinavi (alipită părţii de V a scutului baltic) de aici continuă în partea

de V a arhipelagului Spitzbergen şi E Groenlandei; cuprinde de asemenea Scoţia

şi Ţara Galilor. Înălţimile mari, de până la 2500 m, pe care le au Alpii

Scandinaviei, sunt rezultatul ridicărilor din timpul erei alpine şi mai ales al

ridicărilor izostatice postglaciare.

În Asia se întâlnesc câteva nuclee precum: nucleele caledonice din peninsula

Taimâr, Kazahstanul central, din Saian şi Alatau.

În America de N şi S se înregistrează prim început de cutare apare în Apalaşi, ca

o continuare a caledonidelor din Groenlanda.

În Australia, numai o mică zonă - Adelaida, se consolidează în această eră.

Africa a funcţionat în întregime ca o platformă rigidă.

b) Cutările hercinice (denumite şi varisce sau altaice) au loc cu precădere în

carbonifer-permian. Ele se formează la exteriorul cutărilor caledonice,

consolidarea acestora reprezentând a doua mare etapă de mărire a scuturilor

continentale. Principalele aliniamente orogenetice au fost următoarele: lanţul

varisc sau hercinic din Europa Centrală; Anti-Atlasul mesetei marocane; Uralul,

prelungit spre sud, pe la Stavropo, până în Donbas; Uralul avea o prelungire şi

către SE, spre Altai; catena hercinică apalaşiană, care înglobează vechile cutări

caledonice (catena acadiană); geosinclinalul Capului; geosinclinalul Alpilor

Australieni.

Hercinidele au dus la formarea unor extinse catene muntoase, în special în

Europa şi Asia; şi acestea au fost peneplanate în mezozoic şi transformate în

platforme. Catena Uralului şi Altaiului duc la lipirea scutului siberian şi sinic de

cel nord-atlantic; ia naştere astfel o singură unitate platformică, şi în emisfera

nordică, cunoscută sub denumirea de Laurasia.

În Europa, hercinidele au avut două direcţii, una meridiană (Uralul) şi alta

paralelă. Zona cu această ultimă orientare a suferit mari fracturări în timpul

orogenezei alpine; unele din porţiunile sale au fost ridicate şi au dat masive,

altele s-au scufundat dând depresiuni sau câmpii. Masivele principale sunt

următoarele: în Sardinia şi Corsica, Meseta spaniolă, Central Francez, Armorican,

Cornwall, Ardeno-Renan, Vosgi, Pădurea Neagră Boem, Lysa-Gora, Dobrogea de

Nord. Fundament hercinic se găseşte şi în platforma Moesică, platforma scitică

(nordul Caucazului), bazinul Aquitaniei, bazinul Anglo-Parizian, bazinul Spaniei

de est, bazinul Germano-Polonez. Aceste bazine s-au schiţat în triasic şi şi-au

încheiat colmatarea în miocen. Specific pentru majoritatea masivelor este faptul

că ele au o cuvertură sedimentară, necutată, dispusă peste soclul peneplenizat;

aceasta este o dovadă că altitudinea lor actuală este recentă, din perioada

alpină.

În Asia, hercinicul ocupă, de asemenea, suprafeţe mari. Sub formă de masive se

întâlneşte în Ural, dar mai ales în Asia Centrală (Kazahstan, Altai, Tianşan,

Marele Hingan). Această zonă a Asiei Centrale a fost afectată de rupturi

puternice posttectonice, care au creat şi o serie de bazine sedimentare în

triasic-cretacic. Hercinicul se găseşte şi sub formă de platformă în şesul dintre

Ural şi Enisei (platforma Siberiei de Vest), care se continuă spre SV cu platforma

Turanică (sub lacul Aral şi pustiul Turkmen).

În America, acum au loc principalele cutări din Apalaşi (în devonian). După

peneplenizare, în mezozoic, această zonă a fost înălţată la circa 1000 m.

În Africa, hercinicul cuprinde mare parte din munţii Atlas apoi regiunea Capului

(în sud) şi o platformă cu cuvertură în Algeria şi Tunisia.

4.1.3. Mezozoic şi neozoic

a) Cutările alpine ţin în tot timpul mezozoicului şi neozoicului. Ca eră tectonică,

ea se caracterizează printr-o succcesiune de faze orogenetice, dar şi printr-o

serie de mişcări epirogenetice, care duc la afundarea unor părţi din platformele

continentale, pe care se sedimentează, discordant, etajul superior. Afundarea

unor asemenea bazine de platformă (bazinul Germaniei, Ronului, anglo-parizian,

bazinul platformei ruse, Saharei, Africii de est, Amazonului, din centrul şi estul

Americii de Nord, Australiei de Vest) este specifică mai ales pentru mezozoic, pe

când orogenezele au intensitate maximă la sfârşitul mezozoicului şi începutul

neozoicului. Ca urmare a acestor scufundări şi transgresiuni, unitatea celor două

mari continente paleozoice (Gondwana şi Laurasia) se distruge.

În ceea ce priveşte evoluţia alpină de tip geosinclinal, creatoare de lanţuri

muntoase, situaţia continuă, în parte pe cea din paleozoic. La sfârşitul acestei

ere, existau două mari arii geosinclinale: Tethysul (între cele două mari

continente) şi cel circumpacific. În domeniul Tethysului se va naşte

geosinclinalul alpino-carpato-himalayan. În Europa geosinclinalul alpin a ocupat

o poziţie mediană între hercinicul european şi cel african: el a afectat însă şi o

parte din zonele hercinice.

În general, în mezozoicul inferior şi mediu se cutează cu precădere zonele

pacifice (Cordilierii din America de Nord, catena Yenshane din Asia de est şi

partea de est a Himalayei). În rest, respectiv în geosinclinalul alpino-himalayan,

cutările încep abia la sfârşitul mezozoicului (faza austrică din apţian-albian) şi se

desfăşoară din plin în neozoic.

În constituţia geologică a sistemului muntos alpin se remarcă larga răspândire a

rocilor sedimentare cutate şi a unor condiţii morfoclimatice variate, care au dus

la diversificare, în timp şi spaţiu, a aspectelor lor geomorfologice. Menţionăm

apoi că înălţarea în mai multe etape, separate de perioade tectonice mai

liniştite, a favorizat dezvoltarea unor întinse suprafeţe de nivelare, precum şi o

evoluţie morfosculpturală diferenţiată (de la adaptări la structură în Subcarpaţii

Moldovei, până la inversiuni de relief în Ceahlău şi Hăghimaş etc).

Manifestările seismice şi fenomenele vulcanice completează trăsăturile

morfostructurale complexe ale munţilor sistemului alpin, demonstrând că ciclul

lor geotectonic încă nu s-a încheiat definitiv. Morfologia actuală a orogenelor

este destul de variată pentru că mişcările din diferite ere geotectonice au

antrenat, uneori, şi porţiuni ale zonelor cutate anterior. Aşa de exemplu, o parte

a geosinclinalelor hercinice a înglobat şi sectoare caledonice, iar în cuprinsul

sistemului muntos alpin se regăsesc şi elemente ale structogenului hercinic. În

timpul orogenezei alpine, munţii hercinici rămaşi în afara domeniilor

geosinclinale au fost faliaţi, compartimentaţi sub formă de horsturi şi grabene.

De asemenea, sectoarele cristaline ale Carpaţilor şi ale altor munţi din acelaşi

sistem, cutate şi nivelate cu mult înaintea orogenezei alpine, au fost

fragmentate, înălţate sau scufundate în timpul mişcărilor austrice, laramice etc.

În Europa şi Asia lanţul muntos alpin formează un şir sinuos aproape

neîntrerupt. În partea axială a masivelor cutate şi înălţate apar şi nuclee mai

vechi. De asemenea, în cadrul lanţului, atât în interior cât şi la exterior, se

întâlnesc multe depresiuni tectonice colmatate. Depresiunile intramontane sunt

mai slab dezvoltate (spre deosebire de lanţul hercinic unde acestea domină);

depresiunile de avantfosă (Depresiunea Padului) sau cele intermontane

(Transilvană, Panonică) sunt în schimb mult mai dezvoltate şi constituie o

caracteristică a lanţului alpin.

Principalele masive alpine, începând din Spania sunt: Sierra Nevada, Apenini,

Pirinei, Alpii, Alpii Dinarici, Carpaţii, Stara Planina, Caucazul, în continuare

cuprind teritoriile Asiei Mici, Iranului, Irakului, Afganistanului şi Pakistanului de

Vest, continuându-se apoi cu Himalaya. În partea asiatică a Pacificului

înglobează Kamceatka, Kurile, Riu Kiu, insulele Sonde.

În cadrul unităţii alpine europene, nucleele mai vechi hercinice sunt: Mont Blanc,

masivele din zona centrală a Alpilor Orientali, masivul Tatra, Rodna, cea mai

mare parte din Carpaţii Sudici, Bihor, Rodopi etc.

4.2. Tipuri principale de munţi

4.2.1. Clasificarea munţilor după vârstă

După cum s-a specificat în subcapitolele anterioare pe suprafaţa Pământului, de-

a lungul perioadelor geologice, s-au dezvoltat numeroase cicluri geotectonice

ale căror sisteme muntoase - după ce şi-au consumat energia orogenică – au

fost înlocuite prin platforme (cratoni) şi peneplenizate sau reînglobate

geosinclinalelor mai noi. Aşa au fost orogenezele laurenţiană, algomiană şi

asyntică (baikaliană) din Proterozoic, ale căror urme pot fi recunoscute în

cuprinsul principalelor scuturi continentale (baltic, podolic, canadian etc). Alte

geosinclinale şi-au încheiat evoluţia cu formarea lanţurilor munţilor caledonici,

hercinici şi alpini.

4.2.2. Clasificarea munţilor după origine

Dacă se ţine seama de originea munţilor şi de implicaţiile morfologice ale

diferitelor structuri cutate şi faliate proprii unităţilor de orogen atunci munţii pot

fi împărţiţi în două categorii: munţi tectonici şi munţi de denudaţie.

4.2.2.1 Munţii tectonici.

Aceştia s-au format în urma cutărilor şi înălţărilor scoarţei, însoţite de falieri,

erupţii vulcanice etc. În acest context pot fi separaţi: munţii de cutare, munţii

bloc (de ruptură), munţii vulcanici şi munţii cu structură mixtă.

a) Munţii de cutare

Aceştia mai sunt cunoscuţi sub denumirea de munţi de încreţire sau plicativi.

Munţii de cutare (care sunt cei mai răspândiţi de pe glob) se carcterizează prin

existenţa anticlinalelor şi sinclinalelor de diferite forme şi dimensiuni, însoţite şi

de alte structuri secundare.

b) Munţii bloc (de faliere).

Morfologia regiunilor faliate nu este reprezentată întotdeauna prin unităţi

muntoase dintre cele mai impunătoare, dar caracterizează multe orogene vechi,

străbătute de linii tectonice, în lungul cărora blocurile au fost înălţate sau

coborâte. Este vorba de munţii sub formă de horsturi, separaţi de depresiuni

denumite grabene. Aşa este cazul munţilor hercinici din Europa, al munţilor

Africii de Sud, al Gaţilor de Est şi de Vest (din India), al catenelor de coastă din

California etc. Munţii de ruptură pot fi cutaţi, atunci când provin din orogene

vechi, fragmentate şi reînălţate (de exemplu, M. Tianşan, Masivul Central

Francez, M. Turingiei, M Dobrogei, unele nuclee cristaline din Carpaţi - Gilău,

Poiana Ruscă, Semenic etc.) sau pot reprezenta porţiuni vechi ale scoarţei, cu

strate relativ orizontale, rupte şi ridicate la mare înălţime, dar necutate (de

exemplu, Masivul Ruwenzori din estul Africii).

c) Munţii vulcanici

Caracteristicile structurale şi morfologice ale acestora sunt legate de

magmatismul intrusiv şi efuziv. În funcţie de vechimea manifestărilor vulcanice

aceşti munţi pot fi astăzi în diferite stadii de evoluţie.

d) Munţii cu structură mixtă

Aceştia reprezintă o asociere de forme cutate, faliate şi chiar vulcanice, aşa cum

sunt multe sectoare ale orogenului alpin. Astfel, Munţii Apuseni înglobează atât

unităţi sub formă de blocuri încadrate de falii (Gilău, Zarand, Codru Moma etc.),

zone de fliş cutat (M. Trascăului), cât şi forme vulcanice (M. Metaliferi,

Vlădeasa).

4.2.2.2 Munţii de denudaţie

Se caracterizează prin particularităţi morfostructurale puse în evidenţă de

activitatea sculpturală diferenţiată a factorilor modelatori externi. De cele mai

multe ori ei sunt integraţi regiunilor de platformă cu altitudini mai ridicate şi

fragmentare deasă şi adâncă. În cadrul acestor munţi ar putea fi incluşi: munţii

reziduali (de tip inselberg), vestigii izolate ale unor orogene vechi, regenerate

tectonic, categorie în care am putea încadra şi Munţii Măcinului; munţii de

eroziune glaciară de tip selka, din Karelia, care se prezintă ca nişte creste cu

altitudini relative de 200 - 300 m, alcătuite din roci cristaline înecate în depozite

morenaice şi separate de depresiuni largi, mlăştinoase sau ocupate de lacuri;

munţii de eroziune proveniţi prin fragmentarea adâncă a unor zone cu boltiri

largi de tipul anteclizelor, ori unele coline mai înalte ca cele din Podişul Rusiei

Centrale etc.

4.3. Regiunile de platformă (cratoane, cratogene) - caractere morfostructurale

Platformele constituie al doilea element principal al scoarţei terestre, atât sub

aspect structural cât şi morfologic. Acestea ocupă teritorii mult mai vaste decât

zonele de orogen. S-au format prin consolidarea soclurilor lanţurilor muntoase,

care au fost peneplenizate şi care s-au adăugat, etapă după etapă, la primele

scuturi precambriene. Platformele au următoarele caracteristici principale:

• mobilitate redusă a mişcărilor verticale (0,1 - 0,01 mm pe an);

• relief redus, monoton, cu aspect de câmpie sau de podiş;

• vulcanism redus;

• existenţa a două etaje strcturale distincte: unul inferior sau fundamentul şi

etajul superior dispus discordant pe primul – cuvertura sedimentară.

Etajul inferior, sau fundamentul (soclu), a fost cutat puternic, în condiţii de

geosinclinal. După încheierea etapei de lanţ muntos, acesta a fost erodat până

la nivelări aproape perfecte, devenind totodată şi foarte rigid. Etajul superior

(cuvertura sedimentară) s-a depus peste această peneplenă, în condiţii de

epirogeneză negativă, deci de transgresiune. Ca urmare, acest etaj are strate

orizontale, slab înclinate, sau extrem de larg cutate; în mod excepţional există şi

falieri. Totodată sedimentele etajului superior sunt foarte puţin variate,

dominând gresiile, calcarele, formaţiunile continentale.

În cadrul platformelor pot fi observate: anteclize şi sineclize. Anteclizele sunt

nişte boltiri pozitive ale unor întinse zone de platformă, care s-au format prin

mişcări de înălţare. Ele au aspectul unor domuri uriaşe sau chiar al unor

anticlinale enorme cu flancurile extrem de line. Etajul superior are o grosime

redusă a sedimentelor şi prezintă multe lacune sau chiar discordanţe uşoare, ca

urmare a faptului că antecliza a funcţionat, în repetate rânduri, ca zonă înălţată

de uscat, când a fost parţial erodată. Uneori etajul superior lipseşte complet. Din

punct de vedere morfologic, anteclizele cuprind porţiunile cele mai înalte ale

platformelor, un fel de masive sau platouri. Exemple de anteclize: Dobrogea de

N şi de mijloc, antecliza Voronejului. Sineclizele sunt opusul anteclizelor, adică

nişte zone de lăsare largi ale platformelor. Ele mai sunt cunoscute şi sub

denumirea de bazine de subsidenţă sau chiar depresiuni tectonice. Ele par a se

axa, în principal, pe anumite discordanţe ale fundamentului. Pătura lor

sedimentară este foarte groasă şi în interiorul cute ondulatorii, domuri, zone

locale de subsidenţă. Exemple de sineclize sunt: depresiunea Valahă,

Depresiunea Bârladului, sinecliza Moscovei, a Caspicii etc.

Vârsta platformelor este socotită cel mai adesea, ca fiind timpul când a avut loc

cutarea fundamentului (precambrian, caledonic, hercinic).

Sub aspect geomorfologic, fundamentul platformelor constituie nişte peneplene

fosilizate de sedimentarea etajului superior. În acest ultim etaj, pot exista şi alte

discontinuităţi sau discordanţe, rezultat al unor etape de evoluţie morfologică

continentală de tip platformă. Dacă eroziunea îndepărtează etajul superior,

peneplena devine exhumată.

Fig. 4.2. Marile regiuni de scuturi şi platforme ale Pământului (Scott, 1992).

4.3.1. Podişurile şi câmpiile de platformă

Expresia morfologică obişnuită a regiunilor de platformă o constituie podişurile

joase şi marile câmpii ale globului, care se caracterizează prin predominarea

reliefului slab accidentat, cu întinse suprafeţe plane, uşor înclinate sau moderat

vălurate, cu energie sub 200 m şi pante medii sub 5°.

4.3.1.1. Podişurile

Podişurile (platourile) reprezintă trepte de relief cu altitudini variate (obişnuit

peste 200 m), cu suprafaţă plană sau vălurată şi care ocupă o poziţie

intermediară între unităţile de câmpie şi cele montane. Ele pot fi delimitate de

versanţi exteriori abrupţi (Podişul Dobrogei), pot prezenta tranziţii domoale spre

zonele de câmpie (Podişul Covurluiului) sau pot fi încadrate de munţi (Podişul

Cehiei Centrale sau Podişul Transilvaniei - care aparţin însă geosinclinalului

alpin).

Podişurile, ca şi câmpiile, pot fi întâlnite la altitudini absolute foarte diferite, atât

în cuprinsul ariilor de platformă, cât şi de geosinclinal. În acest din urmă caz

însă, ele constituie forme subordonate ansamblurilor orogenice (de exemplu,

Podişul Tibet, Podişul Boliviei, Câmpia Braşovului). Podişurile şi câmpiile nu se

deosebesc doar prin altitudinea lor, ci şi prin aspectul văilor. În câmpii acestea

sunt foarte estompate, râurile curgând aproape de nivelul suprafeţei generale a

reliefului, în timp ce podişurile au văi adânci, cu versanţi care se impun în

morfologia de ansamblu.

Podişurile suprapuse regiunilor vechi, consolidate ale scoarţei pot fi separate în:

- podişuri structurale, constituite din pături orizontale sau suborizontale, a căror

înălţime se datoreşte unor mişcări epirogenetice pozitive sau prezenţei unor

horsturi (Podişul Sucevei, Podişul Dobrogei, Podişul Colorado);

- podişuri sculpturale (peneplene înălţate) - Podişul Podolic, Podişul Ardenilor.

4.3.1.2. Câmpiile de platformă

Câmpiile de platformă au întinderi impresionante, de dimensiuni continentale,

înglobând sectoare cu trăsături genetice diferite. Criteriile de clasificare sunt

numeroase. Din punct de vedere genetic se pot distinge trei mari tipuri de

câmpii: de acumulare, structurale şi sculpturale.

a) Câmpiile de acumulare ocupă suprafeţele joase ale uscatului, în cadrul cărora

condiţiile tectonice şi fizico-geografice dar mai ales activitatea factorilor externi

favorizează procesele de sedimentare. Ele sunt cele mai tinere unităţi de relief,

de obicei cuaternare sau pliocene, au suprafeţe tabulare sau slab înclinate şi

fragmentare redusă. După poziţia lor în cadrul continentelor, după modul de

formare şi natura depozitelor cuverturii, ele se subîmpart în câmpii litorale

(maritime) şi continentale.

a1) Câmpiile litorale de origine maritimă (de nivel de bază) sunt constituite din

pături sedimentare nederanjate tectonic, a căror slabă înclinare spre exterior, ca

şi vârsta din ce în ce mai tânără pe măsură ce ne apropiem de ţărm, ori

modelarea sculpturală mai intensă spre interiorul continentului, indică geneza

lor. Ele se continuă adesea cu câmpiile submarine ale şelfului, iar exondarea şi-o

datoresc fie mişcărilor epirogenetice pozitive, fie eustatismului negativ. În

această categorie se încadrează cele mai mari câmpii de pe glob, cum este cea

din jurul Golfului Mexic, Marea Câmpie Chineză etc. Local ele pot căpăta

caracteristici fluvio-maritime, eoliene, glaciare etc.

a2) Câmpiile continentale reprezintă vechi zone maritime şi lacustre colmatate,

suprafeţe plane puternic aluvionate, unităţi constituite din formaţiuni proluviale

ori acoperite de acumulări glaciare, eoliene.

• câmpiile maritime interne şi cele lacustre, se caracterizează prin depozite cu

grosimi de sute de metri şi suprafeţe a căror morfologie este cu atât mai

complexă cu cât evoluţia lor a fost mai îndelungată. Formarea acestora este

asociată adesea şi cu mişcările tectonice ale scoarţei. Exemple: Câmpia

Panonică, Câmpia Covurluiului, Câmpia Caspică.

• câmpiile aluviale se formează prin aportul aluvionar al marilor fluvii, ale căror

ape revărsate acoperă suprafeţe considerabile. În această categorie pot fi

incluse câmpiile Dunării, Amazonului, Nilului etc. Aceste câmpii sunt foarte

tinere, au pături de aluviuni cu grosimi de câteva zeci de metri, prezintă terase,

grinduri, microdepresiuni ocupate de mlaştini şi alte forme actuale de eroziune

şi acumulare. Multe dintre ele se termină prin câmpii deltaice în plină formare.

• câmpiile proluviale (piemontane) iau naştere în urma unor importante

acumulări de tipul conurilor aluviale (dejecţie, sic!) formate la periferia zonelor

muntoase. Suprapunerea şi juxtapunerea proluviilor, în funcţie de variaţia

debitelor solide ale râurilor şi de schimbarea poziţiilor liniilor de ţărm, ca şi

înălţarea lor, urmată de accentuarea proceselor sculpturale, le conferă

înfăţişarea unor suprafeţe monoclinale largi, ori de coline plate, paralele.

Exemple: Câmpia Piteştilor, Ploieştilor, Târgoviştei.

Pe fondul unor câmpii mai vechi, în raport de condiţiile climatice şi de specificul

acumulărilor, se suprapun:

- câmpii glaciare, cărora le aparţin importante areale din Câmpia Canadiană, din

Câmpia Germano-Polonă ş.a.

- câmpii eoliene, alcătuite din nisipuri şi praf, cum sunt cele formate în zonele

deşertice şi semideşertice. Nisipurile pot fi dunificate - ca în Marele Erg Saharian

sau în kum-urile Asiei Centrale - iar praful, uşor consolidat, generează întinsele

câmpii de loess, cum sunt multe sectoare din Câmpia Rusă, Câmpia Chineză etc.

b) Câmpiile structurale sunt protejate, în partea superioară, de strate de roci

mai rezistente la eroziune, iar suprafaţa lor topografică corespunde, în general,

cu cea a paturilor geologice. Ele se confundă adesea cu podişurile joase şi pot

avea forme tabulare (câmpii-platou) cum este cazul Dobrogei de Sud,

monoclinale şi colinare - cum sunt unele sectoare ale Piemontului Getic sau ale

Moldovei extracarpatice.

c) Câmpiile sculpturale au un relief ceva mai accidentat, colinar sau deluros, cu

o energie care se menţine de obicei sub 200 m. După factorii morfogenetici ele

sunt fluviale şi deluviale (Câmpia Moldovei), de abraziune, de eroziune glaciară

etc.

4.4. Depresiunile marginale. Avantfosele (avant-pays)

Sub aspect structural, avantfosele sunt nişte depresiuni foarte lungi şi înguste,

care se dispun între geosinclinale şi platforme. În secţiune transversală, ele apar

ca un mare sinclinal asimetric, delimitat pe de o parte de o zonă cutată de

orogen, iar pe de alta de platformă. Asimetria se referă şi la dispunerea

formaţiunilor, numărul şi natura acestora, cât şi la fundament:

Relieful corespunzător depresiunilor marginale este reprezentat prin unităţi

morfologice submontane cutate, glacisuri şi piemonturi de acumulare ori

fragmentate sub formă de coline şi dealuri, câmpii de divagare etc. De fapt,

există diferenţieri importante între morfologia flancurilor de geosinclinal şi

flancurilor de platformă ale avantfoselor. În această privinţă avantfosele, care

au luat naştere în prima parte a evoluţiei orogenului carpatic, dispun de un flanc

intern cutat, căruia îi aparţin Subcarpaţii şi altul extern, ale cărui depozite de

molasă se prezintă sub formă de glacisuri, piemonturi şi alte forme monoclinale

(de exemplu, Piemontul Getic, Podişul piemontan Ciungi-Corni ş.a.). Aici există şi

impportante zone de subsidenţă (divagare) cum sunt cele din nord-estul

Câmpiei Române dintre Argeş şi confluenţa Trotuşului cu Siretul.

Atunci când fundamentul platformelor este mai ridicat, depresiunile marginale

lipsesc, contactul cu muntele se face direct, iar cutele zonei de orogen sunt

deversate peste marginile unităţii de platformă. Aşa este cazul dintre Platforma

Moldovenească şi partea nordică a Carpaţilor Orientali.