ARTROLOGIA

• Artrologia este ramura anatomiei care se ocupă cu studiul articulaţiilor.

• Artrologia poartă şi numele de Syndesmologie.

• Totalitatea formaţiunilor care concură la ţinerea în contact a oaselor formează articulaţia.

Cel mai important criteriu după care se împart articulaţiile este cel al mobilităţii.

După gradul de mobilitate articulaţiile se împart în:

• articulaţii mobile sau diartroze (juncturae synoviales sau articulaţii sinoviale)

• articulaţii semimobile sau amfiartroze

• articulaţii fixe sau imobile sau sinartroze sau juncturae fibrosae.

1. Diartrozele

Diartrozele sunt cele mai numeroase articulaţii din corpul uman.

La nivelul lor se produc mişcări variate. Aceste articulaţii complexe sunt formate din:• 1.1- Suprafeţe articulare.• 1.2- Mijloace de unire.• 1.3- Mijloace de alunecare.

1.1. Suprafeţele articulare• sunt de fapt suprafeţe care ţin de

os. • sunt acele suprafeţe osoase prin

care un os intră în contact cu alt os. Contactul este mediat de componentele articulaţiei, care se interpun între cele două oase.

• Suprafeţele articulare sunt bine delimitate şi au suprafaţa netedă.

Forma articulaţiei este diversă.

În general forma poate fi redusă la cea sferoidală, sau plană.

Forma suprafeţei articulare este importantă pentru gradul de mobilitate al articulaţiei.

• În articulaţiile plane mobilitatea este mai redusă decât în cele sferoidale, în care mişcările sunt mult mai complexe.

• În cazul articulaţiilor sferoidale există un os ce prezintă o suprafaţă concavă în care intră perfect o porţiune convexă a altui os. Această adaptare a unui capăt osos cu celălalt poartă numele de congruenţă. În lipsa acesteia apar leziuni ulcerativ-necrotice, care duc la alterarea cartilajului şi apariţia artrozelor.

1.1.1. Cartilajul articularCartilajul articular tapetează

suprafeţele articulare. Ca urmare, cartilajul are exact

aceeaşi formă cu forma suprafeţei articulare.

Cartilajul articular are rol de amortizare a greutăţii corpului şi atenuează loviturile datorită elasticităţii sale.

El apără suprafaţa articulară de erodări şi uşurează alunecarea capetelor articulare unul pe altul.

Cartilajul articular este deformabil şi elastic, de culoare albă strălucitoare, cu reflexe albăstrui.

Cartilajul are două feţe. Una din feţe este aderentă de

suprafaţa articulară a osului. Cealaltă faţă se află în cavitatea

articulară, nefiind aderentă de vreun alt element. Suprafaţa din interiorul articulaţiei este netedă, liberă şi umectată de lichidul sinovial. Suprafaţa liberă intră în contact cu suprafaţa articulară a celuilalt os component al articulaţiei.

Suprafaţa articulară are o margine care se continuă pe de o parte cu periostul, iar pe de altă parte continuă membrana sinovială.

Cartilajul artiular se întinde exact cât suprafaţa articulară. Întinderea cartilajului este proporţională cu gradul de libertate al mişcărilor articulare.

• Grosimea cartilajului articular este diferită la fiecare articulaţie, fiind în funcţie de presiunea exercitată pe suprafaţa articulară.

Cu cât presiunea exercitată este mai mare, cartilajul articular se îngroaşe (ex. cartilajele membrului pelvin).

O dată cu îmbătrânirea, cartilajul se subţiază. Cartilajul situat cel mai profund, în raport cu suprafaţa articulară, se calcifică.

Cartilajul articular este format din substanţă fundamentală, în care există celule şi fibre.

Substanţa fundamentală conţine o proteină numită condrină. Aceasta imprimă caracterele cartilajului.

Cartilajul este sărac în celule. Celulele de la suprafaţă sunt turtite, spre deosebire de cele profunde care sunt ovalare sau alungite. Fiecare celulă se află într-o teacă proprie. Mai multe celule sunt cuprinse într-o teacă comună, formând grupe izogenice.

Grupele izogenice se formează prin diviziunea unei celule mamă. Grupele izogenice se orientează liniar sau în coroană.

O grupă izogenică împreună cu substanţa fundamentală care o înveleşte, poartă numele de condrom.

Fibrele sunt reprezentate de fibrele elastice şi fibrele de colagen.

Fibrele elastice sunt prezente doar la suprafaţă.

Fibrele colagene se găsesc în tot cartilajul.

Fibrele superficiale sunt paralele cu suprafaţa articulară. Fibrele din profunzime sunt arciforme. Mai adânc, fibrele sunt perpendiculare pe suprafaţa articulară.

• Structura cartilajului este în funcţie de mai mulţi factori, cel mai important fiind cel mecanic.

• Aceşti factori acţionează atât asupra substanţei fundamentale, cât şi asupra fibrelor colagene.

• După imobilizarea prelungită, datorită lipsei mişcărilor, substanţa fundamentală se fibrozează şi poate apărea anchiloza.

• După Papilian, în timpul imobilizării prelungite, cartilajul va fi invadat de vase sanguine. Ca urmare a invaziei vasculare sunt aduse şi elemente sanguine. Acestea vor determina reabsorbţia cartilajului articular şi formarea de ţesut osos.

• Datorită imobilizării, lichidul sinovial nu se poate răspândii între cele două cartilaje articulare. Ca urmare, nutriţia cartilajului nu poate avea loc în bune condiţii, deşi cartilajul are metabolismul redus (este braditrof).

• Anchiloza poate fi datorată lipsei de nutriţie a cartilajului.

• Cartilajul osos nu are în structura sa vase sanguine şi nici terminaţii nervoase.

• Ca urmare, nutriţia cartilajului este dată de

arterele capsulo-sinoviale, de vasele ţesutului osos

subiacent şi de lichidul sinovial.

• Cartilajul articular este compresibil (joacă rolul de amortizor) şi elastic. Elasticitatea este dată de condrocitele aflate în condroplaste, care joacă rolul de pneuri.

• Conţinutul în apă a cartilajului este de 5o – 60 %. Ca urmare, deshidratarea produce scăderea elasticităţii, având ca urmare posibilitatea apariţiei artrozelor.

• Cartilajul articular este acoperit de pericondru. Acesta este o membrană conjunctivă bogată în celule mezenchimale, cu potenţial de condrogeneză.

1.1.2. Fibrocartilajele articulare• Uneori, suprafeţele articulare

nu concordă, fie ca mărime, fie ca formă.

• Ca urmare, refacerea concordanţei se face cu ajutorul fibrocartilajelor articulare.

• Concordanţa dintre suprafeţele articulare este dată de următoarele tipuri de formaţiuni:

fibrocartilajul de mărire este cunoscut şi sub numele de labru articular sau cadru sau inel articular.

• Arată ca o lamă situată la marginea părţii mai mici a articulaţiei, mărind-o şi adâncind-o în acest fel. Inele articulare pot fi complete sau incomplete.

• Labrul articular apare pe secţiune ca o prismă triunghiulară cu trei feţe.

O faţă este aderentă de suprafaţa articulară,

alta este orientată spre cavitatea articulară şi intră în contact cu suprafaţa articulară corespondentă,

iar cea de a treia priveşte spre exteriorul articulaţiei, pe ea inserându-se capsula articulară.

fibrocartilajele intra-articulare. Acest tip de fibrocartilaj are rol în restabilirea congruenţei suprafeţelor articulare. Fibrocartilajele intrarticulare sunt de două tipuri.

Unul este discul articular. Acesta este o lamă fbrocartilaginoasă care se interpune între cele două capete articulare. Cele două capete articulare sunt separate complet. Ele nu se ating (ex art. temporomandibulară).

Alt tip de fibrocartilaj este meniscul articular.

meniscul este un fibrocartilaj incomplet.

Ca urmare prezintă un orificiu, la nivelul căruia cele două suprafeţe articulare intră în contact. Fibrocartilajele de formă semilunară poartă numele de meniscuri (ex. art. genunchi).

-

Fibrocatrilajele, indiferent de formă se inseră numai pe o suprafaţă articulară, de obicei de cea a osului cu cea mai mare mobilitate, pe care o şi însoţeşte în mişcările sale.

Inserţia lor se face doar prin margini sau extremităţi. Ca urmare, fibrocartilajele interarticulare sunt parţial mobile. Pe secţiune fibrocartilajele au forme diferite.

Fibrocartilajele intrarticulare sunt vascularizate şi inervate. Vasele pătrund de la exterior către centrul discurilor, dar nu ajung până în porţiunea mijlocie a discurilor. Periferia este vascularizată, în detrimentul zonei centrale.

• Fibrocartilajul este format din fibre colagene, celule cartilaginoase şi puţină substanţă fundamentală hialină.

• Fibrele sunt orientate longitudinal. Grupele celulare izogenice sunt de mici dimensiuni şi sunt învelite într-o capsulă comună

După forma şi gradul de mobilitate, diartrozele se clasifică în:

• -enartroze sau articulaţii sferoidale.

• Acestea sunt cele mai mobile articulaţii.

• Permit mişcări ample şi variate.

• Un segment articular are formă de sferă, iar celălat capăt îl recepţionează pe primul (ex. arti. coxofemurală).

• - condilartroze. • Acestea sunt mai puţin

mobile ca primele, datorită amplitudinii mai mici a mişcărilor. Permit însă mişcări variate. Un capăt articular este un condil, celălalt fiind cavitatea în care primul este receptat (ex. artic. temporomandibulară).

• - trohleartroze. • Acestea sunt şi ele mai

puţin mobile ca enartrozele. Deosebirea faţă de cele de mai sus constă în faptul că permit mişcări variate, dar cu amplitudine mare. Unul din capetele articulare are forma de trohlee (scripete). Ex. artc. tibioastragaliană.

• - articulaţiile trohoide. În aceste articulaţii se execută doar mişcarea de rotaţie. Unul din capetele articulare are aspectul de cilindru osos plin, iar celălalt capăt este reprezentat de un cilindru gol osteofibros (ex. artic. radioulnară proximală).

• - articulaţiile în şa sau prin îmbucătură reciprocă. În acest tip de articulaţii una din suprafeţe este concavă într-un plan şi convexă în alt plan. Celălalt cap articular prezintă concavitatea şi convexitatea invers. În aceste articulaţii se execută mişcări variate, dar cu amlitudine scăzută. Mişcarea de rotaţie este imposibilă.

• - diartrozele planiforme. Suprafeţele articulare sunt plane sau aproape plane. În aceste articulaţii se execută doar mişcări de alunecare (ex. artic. intecarpiene). Acest tip de articulaţie lipseşte în anumite clasificări.

1.2. Mijloace de unire

Mijloacele de unire sunt elementele care ţin unită articulaţia pe de o parte,dar si limitează mişcările articulare pe dealtă parte. Ele sunt reprezentate de:- capsula articulară.- ligamentele.- muşchi.- presiunea atmosferică.

1.2.1. Capsula articulară

Capsula articulară este dispusă ca un manşon care înveleşte articulaţia. Are rol de apărare pentru articulaţie, deoarece o delimitează de exterior.

Capsula se inseră pe oasele articulaţiei, mai aproape sau mai departe de marginea cartilajului articular.

Când inserţia capsulei se face pe marginea cartilajului articular, mişcările în articulaţie sunt reduse ca amplitudine.

Când inserţia capsulei se face la distanţă de cartilajul articular, mişcările au amplitudine mare.

Capsula poate fi inserată neuniform ca apropiere de cartilajul articular. În acest caz, amplitudinea mişcărilor în diferite direcţii are amplitudini diferite.

- Capsula este formată din ţesut conjunctiv fibros, care se află de fapt în continuarea periostului.

- Ea este formată aproape exclusiv din fibre conjunctive fibroase şi puţine fibre elastice. Între fibre se află în cantitate mică ţesut conjunctiv lax, substanţă fundamentală şi puţine celule conjunctive. Fibrele conjunctive se unesc în fascicule.

- Fibrele se dispun în două straturi. În stratul superficial fibrele sunt dispuse în sens

longitudinal faţa de axul lung al articulaţiei. Fibrele profunde sunt circulare, adică sunt aşezate

perpendicular sau sau oblic faţă de primele, sau faţă de axul articulaţiei. În cazul articulaţiilor cu grad mare al amplitudinii de mişcare, fibrele elastice sunt mai numeroase, pentru a prmite întinderea capsulei (ex. artic. coxofemurală).

• Grosimea capsulei fibroase este diferită în funcţie de articulaţie şi de rezistenţa ei.

• Cu cât este mai groasă, cu atât ea este mai rezistentă. În articulaţiile cu mobilitate şi amplitudine mare, membrana este subţire şi nu poate limita mişcările (ex. art. scapulohumerală). În articulaţiile cu amplitudine scăzută, grosimea capsulei este mare (ex. art. Sterno-costo-claviculară).

• Există însă şi unele excepţii, cum ar fi articulaţiile care suportă greutăţi mari şi tracţiuni importante. Acestea au capsula groasă şi rezistentă, deşi în aceste articulaţii se execută mişcări cu amplitudine mare (ex. art. coxofemurală).

• În articulaţiile puţin mobile capsula este strânsă, spre deosebire de articulaţiile cu mobilitate mare, în care capsula este laxă.

• În acestea din urmă, capsula, sau anumite porţiuni din aceasta pot fi prinse şi traumatizate între suprafeţele articulare. În aceste condiţii, unii muşchi învecinaţi trimit fascicule musculare care se inseră pe suprafaţa externă a capsulei articulare. Fascicule musculare exercită tracţiuni pe capsulă şi nu îi permit alunecarea în interiorul articulaţiei în cursul anumitor mişcări. Aceşti muşchi poartă numele de tensori ai capsulei articulare. (ex.art. scapulohumerală). Tot la nivelul capsulelor laxe se pot găsi orificii prin care herniază prelungiri ale membranei sinoviale.

• Vascularizaţia capsulei articulare, ca şi inervaţia acesteia, sunt abundente.

• Arterele capsulei articulare provin din arterele muşchilor învecinaţi, care dau ramuri ce pătrund în grosimea membranei fibroase articulare. În interiorul capsulei, arterele se divid şi formează o reţea în jurul fasciculelor fibroase. Reţeaua arterială este bine dezvoltată în profunzimea capsulei, în apropierea sinovialei.

• Venele, după ce colectează sângele, au un parcurs invers decât al arterelor. Limfaticele sunt puţin numeroase şi sunt legate de cele ale sinovialei.

• Inervaţia capsulei este asigurată de nervi care pătrund în aceasta alături de vase. Nervii trimit ramuri comunicante, anastomozându-se între ei. Formează astfel plexuri nervoase întinse. Din aceste plexuri pleacă terminaţii nervoase libere, dar şi terminaţii nervoase care se termină cu corpusculi senzitivi. Atât terminaţiile libere cât şi corpusculii au rolul de a recepţiona stimulii proveniţi din mişcarea capsulei sau din întinderea sa.

1.2.2. Ligamentul articular• Ligamentele articulare sunt formate din benzi

fibroase care se inseră pe capetele osoase articulare, pentru a le menţine în contact.

• După provenienţă, ligamentele articulare pot provenii din:

• - îngroşarea capsulei articulare (ex. ligamentele glenohumerale).

• -transformarea ligamentoasă a unor tendoane musculare (ex. ligamentul rotulian).

• - fascicule musculare atrofiate (ex. lig. acromiocoracoidian).

• - transformarea şi îngroşarea unor fascii musculare (ex. membrana interosoasă a antebraţului).

• - oase sau catlaje fibrozate (ex. lig. stilohioidian).

• După poziţia ocupată faţă de capsulă, deosbim:

- ligamente capsulare. Acestea sunt de fapt îngroşări ale capsulei şi se găsesc în grosimea acesteia (ex. ligamentele colaterale ale articulaţiilor degetelor mâinii).

- ligamente interosoase sau intracapsulare. Acestea sunt interpuse între suprafeţele articulare. Ele nu sunt intaarticulare, deoarece sunt în afara membranei sinoviale. Ele sunt intracapsulare şi extrasinoviale (ex. lig. încrucişate ale genunchiului).

- ligamente la distanţă sau ligamente extracapsulare. Acestea nu ajung în contact cu capsula articulară.

• După formă se descriu forme variate de ligamente:

- benzi turtite, mai late sau mai înguste, care sunt majoritatea.

- lame late, cum ar fi membrana interoasoasă a antebraţului.

- cilindru, cum este lig. rotund al artic. coxofemurale.

- cordoane (lig. colateral extern al artic. genunchiului).

- evantai (ex. lig. colateral extern alartic. temporomandibulare).

• Vascularizaţia şi inervaţia ligamentelor este asemănătoare cu cea a capsulei articulare. La fel se întâmplă şi cu structura ligamentelor, care este asemănătoare cu cea a capsulei. Predomină fasciculele fibroase în detrimentul fibrelor elastice, care sunt slab reprezentate.

• Ligamentele sunt elemente rezistente şi inextensibile, care nu permit depăşirea limitei normale a mişcărilor. Totuşi, au un grad de flexibilitate, încât să nu împiedice executarea mişcărilor. Durerea este semnul solicitării intense a acestor formaţiuni.

• 1.2.3. Muşchii în menţinerea articulaţiei. • Datorită contracţiei tonice a muşchilor,

capetele articulare sunt menţinute în contact. Totodată, prin contracţie muşchii trag de capsula articulară, atunci când aceştia au fascicule destinate capsulei. Aceşti muşchi împiedică prinderea capsulei în interiorul articulaţiei.

• 1.2.4. Presiunea atmosferică.• Presiunea atmosferică acţionează prin

gradientul de presiune care apare între presiunea exercitată pe suprafaţa articulară şi presiunea exercitată pe suprafaţa segmentului în care este aşezată articulaţia.

1. 3. Mijloace de alunecare

• Mijloacele de alunecare sunt reprezentate de

membrana sinovială şi

lichidul sinovial.

1.3.1. Membrana sinovială

• Membrana sinovială aderă intim de suprafaţa interioară a capsulei articulare. Aceasta se prezintă ca o lamă subţire, netedă şi lucioasă.

• Marginea membranei sinoviale se inseră în imediata apropiere a cartilajului articular. Între aceste două formaţiuni rămâne o mică suprafaţă osoasă acoperită de un strat subţire fibrocartilaginos. Deci membrana sinovială se opreşte la foarte mică distanţă de cartilajul articular, care rămîne neacoperit de sinovială în cavitatea articulară.

În funcţie de locul de inserţie al capsulei articulare, mai aproape sau mai departe de marginea suprafeţei articulare, membrana sinovială are comportament diferit. Dacă capsula se inseră în imediata apropiere a cartilajului articular, membrana sinovială se răsfrânge direct pe capsula articulară. Dacă capsula este inserată la depărtare de suprafţa articulară, membrana sinovială se întinde mai întâi pe porţiunea de os din apropierea suprfeţei articulare, situată în interiorul capsulei articulare.

Datorită numărului mare de vase din componenţa sa, sinoviala este prima formaţiune articulară care se inflamează. În comparaţie cu capsula articulară care poate fi sbţiată sau perforată, membrana sinovială este intodeauna intactă, continuă.

În cazul în care capsula este perforată, faţa externă a membranei sinoviale vine în contact cu alte elemente din apropiere, cum ar fi muşchi, tendoane, vase, nervi. Faţa internă a membranei sinoviale delimitează cavitatea articulară. Deci, cavitatea articulară este spaţiul virtual delimitat de membrana sinovială.

Membrana sinovială poate prezenta prelungiri care se desprind de pe faţa internă sau externă a acesteia.

• 1.3.1.1. Prelungirile externe sunt: fundurile de sac şi criptele.

Fundurile de sac sau recesurile au aspect de prelungiri externe voluminoase, care herniază prin orificii ale capsulei articulare. Comunicarea dintre fundul de sac şi cavitatea articulară este foarte mică şi are dimensiunea orificiului capsulei.

Fiind foarte mari, fundurile de sac pot înconjura tendoane sau pot să se găsească sub muşchi, uşurându-le alunecarea în timpul contracţiei (fundul de sac din jurul tendonului porţiunii lungi a bicepsului, sau fundul de sac al muşchiului subscapular). Unii autori (Testut) neagă apartenenţa iniţială a fundurilor de sac la sinovială. Ei consideră că fundul de sac este iniţial o bursă extraseroasă, care ulterior a intrat în legătură cu cavitatea articulară.

Criptele sinoviale, sau foliculii, sunt prelungiri externe mai mici ale sinovialei articulare, care se insinuează între ligamentele articulaţiei.

• 1.3.1.2. Prelungirile interne sunt reprezentate de: ciucurii şi vilozităţile sinoviale.

Ciucurii sau plicile sinoviale plutesc liber în cavităţile articulare. Ele sunt prelungiri voluminoase ale membranei sinoviale. Aceste prelungiri sunt dispuse în grupe, sau sunt ramificate.

Vilozităţile sinoviale sunt mici şi au forme diferite. Rolul ambelor forme de prelungiri interne este de a umple anumite spaţii ale cavităţii articulare. Prelungirile interne sunt fixate prin bază de faţa internă a membranei sinoviale. Baza se continuă spre interiorul articulaţiei cu corpul, care pluteşte în cavitatea sinovială. După unii autori prelungirile interne sunt formaţiuni reactive la diverşi stimuli (mişcare sau apăsare).

• 1.3.1.3.Vascularizaţia şi inervaţia sunt bogate. Arterele membranei sinoviale pleacă din arterele capsulei şi formează reţele din care se desprind capilare. În prelungirile interne pătrund capilare care se dispun sub formă de anse. Venele sunt voluminoase, toruase, neregulate, varicoase. Venele sunt anastomozate multiplu. Ele formează spirale sau ghemuri venoase şi se varsă în venele capsulei articulare. Limfaticele sunt dispuse în două reţele: una profundă care drenează în alta superficială şi apoi spre ganglionii limfatici regionali. Nervii sunt dispuşi în plexuri mielinice bine dezvoltate. Prezenţa acestor nervi sugerează existenţa inervaţiei senzitive a membranei sinoviale.

• Membrana sinovială are putere redusă de absorbţie. Aceasta este cauza pentru care lichidele acumulate în cavitatea sinovială (sânge, puroi) nu se absorb.

1.3.2. Lichidul sinovial• Lichidul sinovial sau sinovia se găseşte în

cavitatea articulară. Este în cantitate foarte mică şi are aspectul unui lichid vâscos, uşor gălbui, clar, cu gust sărat şi reacţie alcalină. Conţine 95% apă, 3% proteine, lipide şi săruri minerale. Lichidul mai conţine şi celule descuamate de pe cartilajul articular şi membrana sinovială.

• Lichidul sinovial are rol lubrifiant, dar şi de curăţire. În acelaşi timp determină şi o oarecare adeziune între suprafeţele articulare. Mişcarea este principalul motor al secreţiei de lichid sinovial. Lichidul sinovial este rezultatul unui proces de transudare a plasmei sanguine, din capilarele perisinoviale în cavitatea sinovială.

1.4. Funcţia articulaţiilor

• Rolul articulaţiei constă în a da posibilitatea oaselor să se mişte. Forma suprafeţelor articulare condiţionează felul mişcărilor şi invers. Influenţa funcţiei asupra suprafeţelor articulare este evidentă în cazul articulaţiilor sinoviale.

• Între oasele unei articulaţii sinoviale se pot efectua trei feluri de mişcări elementare (alunecarea, învârtirea sau rostogolirea şi rotaţia).

• Alunecarea este mişcarea de deplasare a suprafeţelor articulare puse în contact. În cadrul acestei mişcări, suprafeţele care intră în contact nu se îndepărtează una de alta. Mişcarea este comparată cu cea a unei sănii care se deplasează pe zăpadă. Acst tip de mişcare are loc în articulaţiile plane.

• În cazul mişcării de invârtire, la fiecare fază a mişcării alte porţiuni din articulaţie vin în contact. Acest tip de mişcare îl putem compara cu cel al unei roţi în mişcare. Exeplu sunt articulaţia cotului sau a genunchiului.

• În timpul rotaţiei, care este o mişcare circulară, osul mobil se mişcă în jurul axului său longitudinal.

2. Amfiartrozele

• sunt semimobile. • Sunt articulaţii formate din

suprafeţe articulare şi mijloace de unire.

• Ex: - elementele care articulează vertebrele. Discul are forma corpurilor vertebrale si prezintă la periferie o serie de lame concentrice din ţesut fibrocartilaginos, iar in centru o substanţa gelatinoasa numita nucleu pulpos.   -elementele care articulează osele tarsiene

2.1. Suprafeţele articulare

• Suprafaţa articulară este asemănătoare cu cea a diartrozelor şi este acoperită de un cartilaj articular asemănător cu al acestora. Suprafaţa articulară este plană sau uşor scobită.

2.2. Mijloacele de unire.Mijloacele de unire sunt ligamentul interosos şi

ligamentele externe• 2.1. Ligamentul interosos este o formaţiune

fibrocartilaginoasă, asemănătoare cu cea din diartroze, cu excepţia faptului că fibrocartilajul din amfiartroze ocupă tot spaţiul dintre suprafeţele articulare. În acest mod cavitatea articulară dispare complet, amfiartozele nefiind posesoare ale unei cavităţi articulare. Fibrocartilajul se inseră solid, prin două suprafeţe, pe cartilajul articular al celor două oase care se articulează. Astfel, oasele articulare sunt ferm unite. Pericondrul este în continuarea periostului de pe ambele capete osoase articulare.

• Fibrocartilajele pot fi pline. În acest caz se formează diartrozele propriu-zise, de care am vorbit anterior. Câteodată, în interiorul fibrocartilajului apar cavităţi. Acestea sunt forme de trecere între diartroze şi amfiartroze, cavitatea din interiorul fibrocartilajului mimând cavitatea diartrozică. Acestea se numesc diartroamfiartroze şi au un grad de libertate mai mare decât al amfiartrozelor propriu-zise.

• 2.2.2. Ligamentele externe sunt reprezentate de benzi rezistente care pot da aspectul general de capsulă articulară, cu porţiuni mai îngroşate, care sunt de fapt ligamentele.

• Papilian împarte acest tip de articulaţii în sincondroze, în care suprafeţele articulare sunt unite printr-un cartilaj hialin foarte aderent la suprafeţele articulare (ex. articulaţia dintre prima coastă şi stern) şi simfize. La acestea din urmă fibrocartilajul are de obicei formă de disc (ex. articulaţiile dintre oasele pubiene). Prin osificarea ţesutului cartilaginos sau fibrocartilaginos din interiorul acestor articulaţii rezultă Sinostozele, numite şi anchiloze.

3. Sinartrozele

• Sinartrozele, denumite şi articulaţii fibroase, sunt de fapt nişte articulaţii fixe.

• În aceste articulaţii nu au loc mişcări, oasele fiind strâns unite între ele prin ţesut fibros dens, rigid.

Deosebim mai multe tipuri de articulaţii fibroase

3.1. Suturile

• sunt articulaţiile de la nivelul oaselor craniului. Ele se mai numesc şi sinfibroze. Între oasele care formează sutura se găseşte o lamă de ţesut fibros care a fost respectată în timpul osificării. Această lamă aderă la ambele suprafeţe articulare osoase, fixându-le strâns între ele. Ţesutul fibros se continuă la exterior cu periostul exocranian şi la interior cu stratul fibros al durei mater.

Ele se clasifică după forma suprafeţelor articulare în

• Sutura plană sau armonică, în care suprafeţele articulare sunt plane (ex. artic. internazală).

• Sutura dinţată, în care suprafeţele articulare care se angrenează între ele sunt dinţate (ex.artic. frontoparietală).

• Sutura solzoasă sau scuamoasă se formează prin suprapunerea suprafeţelor articulare care sunt tăiate oblic în sensuri complementare. Cele două suprafeţe se suprapun sub formă de solzi (ex. artic. temporoparietală).

• Sutura schindileză. În acest tip de sutură, unul din oase prezintă o creastă, iar celălalt un şanţ în care intră creasta (ex. artc. sfenovomeriană).

• La vârste de peste 45 de ani membranele dintre oase se osifică producând o sinostoză.

3.2. Gomfoza

• este articulaţia fibroasă dento-alveolară care uneşte dintele cu alveola dentară. Ligamentul de unire este alcătuit din fibre radiare şi circulare.

3.3. Sindesmozele

• sunt articulaţii în care oasele articulare sunt unite prin ţesutul fibros al unor ligamente sau membrane (ex. membrana interosoasă a antebraţului sau ligamentul coracoacromial au ligamentele galbene dintre lamele vertebrale).