CAP.II RAPORTUL JURIDIC DE DREPT AL AFACERILOR /RAPORTUL

JURIDIC DE DREPT CIVIL

RAPORTUL JURIDIC CIVIL-schema

A. Definiţie

a) social

B. Caractere b) volitiv

c) poziţie de egalitate juridică

1. părţi (subiectele raportului juridic civil)

C. Structură 2. conţinut

3. obiect

SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL-schema

1. Determinare

A 2. Pluralitate

3. Schimbare

B. Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic

Definiţie

Componente capacitatea de folosinţă

capacitatea de exerciţiu

C. Capacitatea civilă a persoanei fizice

1) Definiţie

2) Capacitatea de folosinţă a) Început

b) (Sfârşit) Încetare

3) Capacitatea de exerciţiu a) Definiţie

b) Categorii

c) Sfârşit (Încetare)

2.1 Raportul juridic civil

1

A. Definiţie = este o relaţie socială – patrimonială ori nepatrimonială – reglementată

de norme de drept civil. Ex.: raportul juridic dintre vânzător şi cumpărător în

legătură cu autoturismul Logan, producţie 2007.

B. Caractere

a. social – pentru că raportul juridic ia naştere exclusiv între oameni

priviţi individual ca persoană fizică sau în colectiv, ca persoană juridică; legea nu

poate stabili reguli de conduită pentru lucruri, [chiar dacă raportul juridic, ex.

vânzarea-cumpărarea Loganului are în vedere transmiterea dreptului de

proprietate asupra acelui lucru de la vânzător la cumpărător; în realitate şi acest

raport juridic are în vedere conduita vânzătorului şi cumpărătorului cu privire la

acel obiect].

b. volitiv – adică o relaţie socială devine raport de drept civil pentru că

acest lucru s-a voit de către legiuitor, atunci când a adoptat norma juridică;

caracterul fundamental al normei juridice de a fi voinţă de stat – se transmite şi

relaţiei sociale care e reglementată de norma juridică. Acest aspect este foarte

evident în cazul faptelor juridice din care se nasc raporturi juridice, faptele

juridice fiind acele împrejurări de care norma juridică leagă producerea unor

efecte juridice.

Aceste fapte juridice (lato sensu) se împart în evenimente şi acţiuni.

Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voinţa

omului şi care, pentru că norma leagă de ele anumite drepturi sau obligaţii, produc efecte

juridice. Ex.: naşterea persoane fizice are ca efect începutul capacităţii de folosinţă a

acesteia, moartea duce la încetarea capacităţii civile a persoanei fizice; incendiile,

inundaţiile, cutremurul etc.

Există însă şi un al doilea aspect specific pentru raporturile juridice civile

care izvorăsc din actele juridice civile, adică din acţiuni (cum le-am denumit mai sus).

Din acest punct de vedere actul juridic civil înseamnă manifestarea de voinţă făcută în

scopul de a produce efecte juridice [Atenţie deci, pentru evenimente efectele juridice se

produc independent de voinţa oamenilor, pe când la acţiuni, voinţa oamenilor este

chiar izvorul efectelor juridice]. Ex. de acte juridice: testamentul, donaţia, contractul

de vânzare-cumpărare etc;

2

c. poziţia de egalitate juridică a părţilor = nesubordonarea unei părţi

faţă de cealaltă [Nu înseamnă că ambele părţi ar avea un număr egal de drepturi şi

de obligaţii].

evenimente - cutremur,incendiu,nasterea/moartea şi - actiuni omenesti savarsite fara intentia

de a produce efecte juridice,efecte ce se produc în puterea legii - gestiunea de afaceri actiuni - plata nedatorata

- îmbogăţirea fără just temei (cauză)

Fapte juridicelato sensu

acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice = acte juridiceC. Structura : părţile, conţinutul şi obiectul raportului juridic

1. Părţile sau subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice şi persoanele

juridice care sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor civile.

2. Conţinutul raportului juridic este dat de totalitatea drepturilor subiective şi

obligaţiile civile pe care le au părţile.

3. Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile ori inacţiunile la care sunt

îndrituite părţile ori pe care acestea sunt ţinute să le respecte; altfel spus, obiectul

raportului juridic civil constă în conduita pe care o pot avea ori trebuie s-o aibă

părţile. Ex.: la un raport juridic de vânzare-cumpărare [părţile sunt vânzătorul şi

cumpărătorul, conţinutul cuprinde pentru vânzător dreptul de a primi plata preţului,

căruia îi corespunde obligaţia corelativă a cumpărătorului de a plăti preţul.

3

Enumerarea obligaţiilor vânzătorului

– obligaţia de a transfera dreptul de proprietate asupra Loganului → dreptul

corelativ al cumpărătorului de a cere transferul dreptului de proprietate;

– obligaţia de a garanta[pentru vicii ascunse] →dreptul corelativ al cumpărătorului

de a cere executarea oblig. de garanţie];

– obligaţia de a preda bunul către cumpărător → dreptul corelativ al

cumpărătorului de a cere predarea bunului;

2.2 Subiectele raportului juridic civil

A. Determinare, pluralitate, schimbarea subiectelor raportului juridic civil

2.2. 1. Determinarea

Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil înţelegem cunoaşterea

părţilor acestui raport.

Această determinare se realizează diferit, după cum e vorba de raporturi juridice

ce au în conţinutul lor drepturi absolute ori drepturi relative (ce le vom defini şi

caracteriza la capitolul conţinutul raportului juridic).

Reţinem doar că pentru drepturile absolute este cunoscut sau determinat numai

subiectul activ , care este însuşi titularul dreptului subiectiv civil. Ex.: este cunoscut

proprietarul unui bun de exemplu, vânzătorul proprietar este Popescu Marcel. Subiectul

pasiv este format din toate celelalte subiecte de drept civil – toţi ceilalţi oameni sunt

obligaţi să respecte dreptul de proprietate al lui Popescu, ceea ce înseamnă că subiectul

pasiv este nedeterminat.

În cazul drepturilor relative este cunoscut atât subiectul activ (creditorul) cât şi

subiectul pasiv (debitorul). Ex.: pentru vânzare-cumpărare sunt determinaţi şi vânzătorul

(subiectul activ pentru plata preţului – creditor) şi cumpărătorul (subiectul pasiv pentru

plata preţului – debitorul).

2.2.2. Pluralitate

În cele mai multe cazuri raporturile juridice civile se stabilesc între o persoană ca

subiect activ şi o altă persoană ca subiect pasiv.

4

Există însă şi cazuri în care raportul juridic civil este stabilit între mai mulţi

creditori şi mai mulţi debitori. [Despre acestea la capitlolul Clarificarea obligaţiilor

civile].

2.2.3. Schimbarea subiectelor raporturilor juridice civile

În cazul raporturilor juridice nepatrimoniale nu se pune problema schimbării nici

a subiectului activ. (Ex. titularul dreptului la viaţă) pentru că drepturile nepatrimoniale

sunt inalienabile (nu se pot transmite) şi nici subiectzul pasiv care e întotdeauna

nedeterminat (toţi ceilalţi oameni sunt obligaţi să-i respecte dreptul la viaţă).

În cazul raporturilor juridice patrimoniale e necesară o distincţie între raporturile

reale şi cele obligaţionale.

Astfel, pentru raporturile reale poate interveni o schimbare a subiectului activ prin

transmiterea bunului ce formează obiectul dreptului real. [Ex.: Proprietarul A al

Loganului, 2007 îşi vinde bunul cumpărătorului B, care devine proprietar].

În cazul raporturilor obligaţionale poate interveni atât o schimbare a subiectului

activ (creditorului) prin cesiune de creanţă, subrogaţie personală, novaţie prin schimbare

de creditor, cât şi a S.P. (debitor) prin stipulaţie pentru altul, novaţie prin schimbare de

debitor, delegaţie. Aceste mijloace de transmitere şi transformare a obligaţiei vor fi

studiate la capitolul Teoria generală a obligaţiilor.

2.3 Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic civil

2.3. 1. Definiţie: Este aptitudinea generală de a fi titular de drepturi şi obligaţii.

În drept folosim sintagmele specifice: „a exercita drepturi” şi „a-şi asuma

obligaţii”.

2.3.2. În structura capacităţii civile intră două componente: capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu. Fiecare trebuie studiată separat pentru persoana fizică şi

persoana juridică.

Capacitatea civilă e recunoscută tuturor persoanelor (art. 28 alin. 1 Noul Cod civil) fie: – persoană fizică

- persoană juridică2.3.3Distingem între:

- Capacitatea de folosinţă = aptitudinea persoanei de a avea drepturi dar şi obligaţii civile (art. 34 Noul Cod civil);

5

- Capacitatea de exerciţiu = aptitudinea persoanei de a încheia singur acte juridice civile (art. 37)

2.4 PERSOANA FIZICA

2.4.1Capacitatea de folosinţă

- începe la naşterea persoanei (art. 35 Noul Cod civil)Excepţie: chiar de la concepţie cu două condiţii:

- să fie vorba doar de drepturi;- să se nască viu

- încetează odată cu moarteaa) moartea fizică constatată se deosebeşte prin certificat de

deces;b) moartea declarată judecătoreşte; la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut doi ani de la data ultimelor informaţii că era în viaţă (dacă nu se ştie exact ultima zi a

ultimei luni în care au existat veşti, dacă nu, la sfârşitul anului calendaristic; ora va fi, în lipsa precizării, ultima oră a ultimei zile) (art. 49 Noul Cod civil).

În mod excepţional:- dacă e sigur că decesul s-a produs, dar nu poate fi găsit cadavrul, declararea

judecătorească a morţii se poate face fără a se împlini vreun termen de la dispariţie (art. 50 alin. 3);

- dacă a dispărut în împrejurări deosebite ca: inundaţiile, cutremurul, catastrofe de cale ferată ori aeriană, naufragiu sau fapte de război sau altă împrejurare excepţională poate fi declarat mort dacă au trecut cel puţin şase luni de la data acelei împrejurări (art. 50 alin. 1 şi 2).

Efecte: cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind a morţii (art. 52 alin. 1).

2.4.2Capacitatea de exerciţiu a Persoanei Fizice

art. 37 este «aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile» 

2.4.2.1Categorii:

A. persoane lipsite de capacitate de exerciţiu (lipsa discernământului) - minorii sub 14 ani; - interzişii judecătoreşti

(alienaţi, debili mintali)B. persoane cu capacitatea de exerciţiu restrânsă: 14 – 18 ani

Nou: capacitatea de exerciţiu anticipată = conform art. Noului Cod civil «minorul care a împlinit 15 ani va putea să încheie singur, în anumite condiţii, o serie de acte juridice, iar minorul de 16 ani poate beneficia de emancipare judecătorească» 

6

C. majorii = persoane cu capacitate de exerciţiu deplină- minorii de 16 ani

- căsătoriţi- emancipaţi

- cei ce au împlinit 18 ani

2.4.2.2Caracterele capacităţii de exerciţiu:

- legalitate: art. 37 – 48 Noul Cod civil- generalitate: orice acte juridice care nu încalcă: - ordinea publică

- bunele moravuri

- inalienabilitatea; intangibilitatea- egalitate: fără deosebire de naţionalitate, religie, sex, origine, grad de cultură sau originea, toate acestea nu au nicio înrâurire asupra

capacităţii.

2.4.2.3 Acte ce pot fi încheiate

A. Minorii sub 14 ani, doar acte mărunte, necesare vieţii curente; cel ce încheie acte juridice este reprezentantul - părinţi

- tutore - curator

B. 14 – 18 aniI. poate să încheie singur acte juridice de mai mică importanţă:

- acte de conservare (somaţia, inventarul bunurilor personale, înscrierea unei ipoteci, întreruperea unei prescripţii extinctive prin introducerea unei cereri de chemare în judecată)- acte de dispoziţie de mică valoare

II. poate să încheie acte personal, dar cu încuviinţarea părintelui/tutorelui:a) Acte de administrare (închirierea unui imobil)

b) Conform art. 42 Noul Cod civil: minorul poate să încheie acte juridice

privind munca, îndeletnicirile artistice, sportive ori referitoare la

profesia sa, cu încuviinţarea părintelui/tutorelui, urmând să-şi exercite

singur drepturile şi să execute obligaţii ce decurg din acestea şi să

dispună singur de veniturile dobândite.

III. cu dublă încuviinţare: - părinte/tutore - instanţa de tutelă

Ex.: acte de dispoziţie (înstrăinare de bunuri), gajarea bunurilor lui.IV. nu le poate face cu nicio încuviinţare

Ex.: liberalităţi

7

2.4.2.4 Majoratul

2.4.3 Emanciparea legală a minorului prin căsătoria la 16 ani (a ei/ a lui) cu

încuviinţarea părinţilor/tutorelui şi autorizarea Direcţiei generale de

asistenţă socială şi protecţia copilului (din raza teritorială a

domiciliului);

Prin căsătorie dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină (art. 39) pe care şi-o menţine şi cel a cărui căsătorie a fost anulată, dar dacă a fost de bună credinţă (per a contrario; cel de rea - credinţă va reveni la capacitatea de exerciţiu restrânsă, retroactiv, de la data căsătoriei).

2.4.2.5 Emanciparea judecătorească a minorului

Conform articolului 40 Noul Cod civil minorul de 16 ani poate dobândi capacitate de exerciţiu deplină prin hotărârea instanţei de tutelă, cu ascultarea părinţilor sau tutorelui şi, când e cazul, cu avizul consiliului de familie (aviz consultativ)(procedură necontencioasă).

Titularul nu e precizat de Noul Cod civil, dar credem că e minorul interesat. Nu există o procedură de publicitate prin care terţele persoane să ia la cunoştinţă despre schimbarea intervenită în capacitatea de exerciţiu a minorului.

Art. 42 „Minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă e cazul. În acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile obţinute”

Tutelă = ansamblul dispoziţiilor legale prin care se înfăptuieşte ocrotirea minorului când este lipsit de ocrotirea părintească (Ex.: ambii părinţi decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie ….).

Noutate: Noul Cod civil prevede dreptul părintelui (nu de către instanţă) de a numi un tutore pentru copilul său minor (art. 110 Noul Cod civil): prin act unilateral sau prin contract de mandat (în formă autentică) sau prin testament (Atenţie! Revocarea actului nu trebuie făcută cu respectarea principiului simetriei juridice, adică prin act autentic – art. 114 alin. 3).

Consiliul de familie (noutate Noul Cod civil) = un organ consultativ care poate fi constituit pentru supravegherea modului în care tutorele îşi exercită drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului (trei rude sau afini sau alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinţii; afin = rudă prin alianţă; legătură între un soţ şi rudele celuilalt soţ; între ei soţii nu sunt afini).

Curatelă = prin instanţa de tutelă se poate institui când:a) O persoană cu capacitate de exerciţiu deplină nu poate personal să-şi

administreze bunurile sau să-şi apere interesele din cauza:

- bătrâneţii;- a unei boli;

8

- a unei infirmităţi fizice.b) nu a lăsat mandatar şi lipseşte o vreme îndelungată de la domiciliu;c) a dispărut şi nu există informaţii despre el.

2.4.2.6 Reglementarea canadiană: Provincia Quebec

a) Emanciparea simplă

- minorul la 16 ani adresează o cerere, avizată de tutorele său, cu acordul consiliului de tutelă; cererea e adresată unui curator public sau de către instanţa judecătorească; această emancipare nu conferă capacitate de exerciţiu deplină, dar minorul nu mai are nevoie de a fi reprezentat de altă persoană; iese de sub autoritatea părinţilor şi-şi poate stabili singur domiciliul putând să încheie contracte de închiriere pe cel mult 3 ani;

- prin căsătorie sau la cererea minorului adresată instanţei, se dobândeşte emanciparea deplină = capacitate de exerciţiu deplină

PERSOANA JURIDICĂ-schema

organizare I. Definiţie; Elemente componente (3) Activ

patrimoniu Pasiv

scop

II. Înfiinţarea Persoanei Juridice

prin act de dispoziţie moduri de înfiinţare prin act de înfiinţare

prin act de înfiinţare autorizat org.soc.com. prin act de înfiinţare recunoscut

III. Capacitatea civilă a Persoanei Juridice

Definiţie

a) C.E. restrânsă anticipată 1. Începutul capacităţii Capacitatea de folosinţă b) principiul specialităţii C.E.A. de folosinţă a P.J. dizolvare comasare fuziune 2. Încetarea capacităţii reorganizare absorbţie de folosinţă lichidare divizare totală parţială

radiere

9

1. Începutul C.E. – opinii. Capacitatea odată cu CF + org. de condB. de exerciţiu a P.J. vacanţa postului de conducere 2. Încetarea CE declanşarea lichidării

P.F. P.J.IV. Identificarea persoanei juridice – nume denumire firmă – domiciliu sediu – cetăţenie naţionalitate

– CNP cod unic de înregistrare (CUI)

2.5. PERSOANA JURIDICA

2.5.1Definiţie

Pentru prima oară în legislaţia română, în Noul Cod civil se defineşte ca «orice formă de organizare care întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile» (art. 25 alin. 3). 

2.5.2 Elemente constitutive (art. 187)

a) Organizare de sine - stătătoare = organizarea ei internă, potrivit naturii şi

specificului acesteia şi constă în structura colectivului ei, constituirea unor

organe proprii de conducere, stabilirea atribuţiilor şi delimitarea

competenţelor acestora ;

b) Un patrimoniu propriu = ansamblul drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale

care au ca titular respectiva Persoană Juridică, şi care e afectat scopului

acesteia;

Conform art. 31 alin. 1 orice Persoană Juridică este titulara unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia; aşadar cuprinde: o latură activă = toate drepturile patrimoniale şi o latură pasivă = toate obligaţiile evaluabile în bani; de altfel şi art. 2324 alin. 1 confirmă că «Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare».

Patrimoniu nu trebuie confundat cu:  - patrimoniul altor persoane juridice;

- dar nici cu cel al persoanelor fizice ce-o compun;- teoria modernă a patrimoniului distinge şi noţiunea de patrimoniu de afectaţiune

(vezi 2 bis);- capitalul social = totalitatea aporturilor asociaţilor unei societăţi comerciale;- fondul de comerţ = totalitatea bunurilor mobile şi imobile, corporale şi

incorporale ce sunt folosite de profesionist în exerciţiul activităţii sale.

10

c) scopul său licit şi moral, în acord cu interesul general = elementul prin care se desemnează obiectul de activitate al persoanei juridice şi care justifică existenţa ei, respectiv organizarea de sine - stătătoare şi patrimoniul.

Scopul poate fi:- lucrativ = patrimonial- nelucrativ = nepatrimonial

2.5.3 Patrimoniu

La pag. 45 – Patrimoniu propriu-zisConform art. 33 alin. 1 «Constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în

mod individual a unei profesii autorizate se stabileşte prin actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate prevăzute de lege». Este vorba de patrimoniul de afectaţiune valabil în cazul profesionistului persoană fizică. 

Patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni (art. 31 alin. 2), fără ca transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în să constituie o înstrăinare (art. 32 alin. 2).Ex.: Patrimoniul de afectaţiune fiduciar (vezi cartea a III-a, titlul IV din Noul Cod civil).

2.5.4Categorii de persoane juridice

1) De drept public şi de drept privat (art. 189 Noul Cod civil)

Mod de constituire :- cele de drept public:

- prin lege- prin acte ale autorităţilor administrative centrale/localeEx.: Statul; Parlamentul României; Administraţia Prezidenţială şi Preşedintele

României; Guvernul României; Ministerele; Unităţile administrativ – teritoriale (comune, oraşe, judeţe); Instituţia prefecturii; Instituţiile publice; Misiunile diplomatice şi consulare; organele autorităţii judecătoreşti (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; Consiliul Superior al Magistraturii; Curţile de apel; Tribunalele; Ministerul Public); Curtea Constituţională; B.N.R.; Curtea de Conturi;- cele de drept privat se pot înfiinţa, în mod liber, dar în forme prevăzute de lege (societăţi comerciale, asociaţii, fundaţii, sindicate, patronatele, cultele religioase…)

2) după naţionalitate:- persoane juridice române- persoane juridice străine

criteriul sediului social principal; (Atenţie: persoanele juridice străine pot dobândi terenuri în România în condiţiile Legii nr. 312/2005!)

2.5.5 Înregistrarea Persoanelor Juridice

11

Definiţie = înscrierea/înmatricularea sau orice formalitate de publicitate prevăzută de lege făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a persoanelor juridice înfiinţate, după caz (art. 20).

Noul Cod civil introduce răspunderea nelimitată şi solidară a fondatorilor, reprezentanţilor persoanelor juridice supuse înregistrării, precum şi a primilor membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control pentru prejudiciul cauzat de neîndeplinirea formalităţilor de înregistrare, dacă erau cerute de lege (art. 203).

Capacitatea de folosinţă, Capacitatea de exerciţiu – deosebiri faţă de Persoana Fizică

Identificarea Persoanei Juridice

2.5.6 Capacitatea civilă a Persoanei Juridice

2.5.6.1Capacitatea de folosinţăCapacitatea de folosinţă anticipată, potrivit Noului Cod civil îşi are

fundamentarea în art. 205 alin. 3 „Persoanele Juridice pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca aceasta să ia fiinţă în mod valabil”.

De exemplu, în materia societăţilor comerciale, pentru a se înmatricula în Registrul Comerţului trebuie să depună actele doveditoare ale unui sediu, existenţa unui cont bancar (cu un anumit vărsământ de capital social: 30%; 50%; 100%) şi dovada rezervării firmei/emblemei.

Aceste acte sunt încheiate de asociaţie în contul persoanelor juridice încă neconstituite, dar vor fi preluate de aceasta încă de la data încheierii lor (preluând drepturile şi obligaţiile rezultând din respectivele acte).

Conţinutul capacităţii de folosinţă se regăseşte în art. 206 alin. 1 şi 2; alin. 1 este dedicat persoanelor juridice cu scop lucrativ şi precizează că acestea pot avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin „natura lor sau potrivit legii nu pot aparţine decât persoanei fizice”; abia în alin. 2 regăsim un principiu din doctrina anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil, respectiv teoria specialităţii capacităţii de folosinţă, dar aplicabil doar persoanelor juridice fără scop lucrativ, astfel, potrivit Noului Cod civil, acestea „pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut”.

2.5.6.2 Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice

Potrivit art. 209 din Noul Cod civil se tranşează disputa doctrinară anterioră privind momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice; acesta este marcat de data constituirii organelor de administrare ale persoanelor juridice, acestea fiind „persoanele fizice sau persoanele juridice care prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice”.

Raporturile interne dintre persoana juridică şi persoanele care alcătuiesc organele sale de conducere sunt supuse regulilor contractului de mandat (mandat cu reprezentare conf. art. 2013 – 2038 Noul Cod civil).

12

2.5.6.3 Încetarea Persoanei Juridice

Potrivit art. 195 Noul Cod civil Persoana Juridică se înfiinţează pe durată nedeterminată, dacă prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede altfel, deci ea fiinţează până la sfârşitul calităţii sale de subiect de drept, care poate fi stabilit la un anume moment, precizat chiar de la înfiinţare sau ulterior, sau poate interveni la un moment neprecizat anterior, în raport de anumite împrejurări (voinţa fondatorului, asociaţilor sau organului competent, realizarea sau imposibilitatea realizării scopului, descoperirea unui motiv de nulitate etc.)

Moduri de încetare:- reorganizarea:

- fuziunea- divizarea: - parţială

- totală- transformarea

- dizolvarea- desfiinţarea- constatarea (declararea) nulităţii (e o noutate în materia civilă)

Atenţie! Desfiinţarea Persoanei Juridice îşi găseşte aplicarea doar în cazul acelor Persoane Juridice care au fost înfiinţate (potrivit art. 19 alin. 1) prin actul de înfiinţare a organului competent şi care nu sunt supuse dizolvării (art. 250).

Cazuri de dizolvare:a) Dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit (dizolvare de drept);

excepţie: prelungirea existenţei printr-o clauză de prelungire

b) Dacă scopul a fost realizat sau nu mai poate fi îndeplinit (dizolvare de drept)

c) Dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea

acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă ele urmăresc un

alt scop decât cel declarat;

d) Prin hotărârea organelor competente ale persoanelor juridice (Ex.: dizolvarea

voluntară în cazul fundaţiilor, asociaţiilor şi societăţilor comerciale;

sindicatele)

e) Prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut.

2.6 Noutăţi în materia identificării persoanelor juridice

13

2.6.1 Consideraţii generale

Înţelesul instituţiei persoanei1 juridice nu poate fi complet decât când se enumeră şi atributele sale de identificare2.

O listă ce conţine enumerarea mijloacelor de identificare ale persoanei juridice ar cuprinde: denumirea, sediul, naţionalitatea, firma, numărul de înregistrare în Registrul Comerţului, contul bancar, capitalul social, C.U.I.-ul, telefonul, faxul, e-mailul etc. (secţ. 5 – 8 din prezenta lucrare). Observăm că pe măsură ce ştiinţa evaluează lista nu se diminuează, ci se măreşte, iar doctrina3 încearcă să le ordoneze după cum unele au caracter general, valabil tuturor persoanelor juridice, sau special, caracteristic doar unora dintre acestea.

Noul Cod civil reglementează identificarea persoanei juridice pe parcursul art. 225-231, enumerarea mijloacelor de identificare având doar caracter enunţiativ, nu limitativ4.

Ţinând cont de faptul că prin Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil5 s-au adus o serie de modificări şi unor legi speciale cum ar fi Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi Legea nr. 29/1990 privind Registrul Comerţului, prezentul articol conţine referiri şi la acestea, precum şi la efectele pe care le produc aceste corective.

2.6.2 Noţiune şi utilitate

Prin „identificarea” persoanei juridice înţelegem individualizarea acesteia ca subiect de drept ce participă la raporturile juridice în nume propriu.

Identificarea poate fi privită sub două aspecte: ca instituţie juridică ce cuprinde totalitatea normelor ce reglementează atributele de identificare şi ca mijloace de identificare şi anume: denumirea, sediul, naţionalitatea etc.

Utilitatea identificării persoanei juridice rezidă în valenţele pe care le are în materia capacităţii juridice a persoanei (de exemplu: naţionalitatea, sediul), în materia competenţei jurisdicţionale (în funcţie de localizarea geografică a sediului), în materia protecţiei juridice a drepturilor dobândite (registre de evidenţă specializate). Aşadar importanţa identificării persoanei juridice excede sfera dreptului civil, căpătând conotaţii

1 Pentru etimologia cuvântului „personna”, care în limba latină desemna atât cuvântul marcă cât şi rolul actorului în piesă, a se vedea P.C.Vlachide „Repetiţia principiilor de drept civil” – vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994, pg. 33.2 Pentru înţelesul sintagmei „identificarea persoanei juridice” şi importanţa sa practică, a se vedea Gh. Beleiu „Dreptul civil român – introducere în dreptul civil. Subiectele” – Ed. Şansa S.R.L., Bucureşti, 1992, pg. 433 – 434.3 Idem, pg. 436.4 Conform art. 230 în funcţie de specificul obiectului de activitate, pot fi şi alte atribute de identificare – în afară de naţionalitate, denumire şi sediu prevăzute de art. 225 – 227 – cum ar fi: numărul de înregistrare în Registrul Comerţului, codul unic de înregistrare şi alte elemente de identificare, în condiţiile legii. A se vedea secţiunea 9.1 a prezentei lucrări.5 Publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.

14

speciale în dreptul comercial, dreptul concurenţei, dreptul proprietăţii intelectuale, dreptul penal etc.

2.6.3. Natura juridică a atributelor de identificare. Caractere.

Atributele de identificare ale persoanei juridice6 fac parte din categoria drepturilor personale nepatrimoniale7.

Datorită acestei apartenenţe, atributele de identificare au următoarele caractere juridice:

- opozabilitatea erga omnes: ca drepturi absolute pot fi opuse tuturor; toate celelalte persoane trebuie să nu facă nimic pentru a încălca aceste drepturi (au obligaţia negativă de a nu face);

- imprescriptibilitate: sunt imprescriptibile atât sub aspect extinctiv cât şi achizitiv, oricât de mult timp ar trece;

- personalitatea: sunt intim legate de persoana titularului lor;- universalitatea: orice persoană juridică îşi poate exercita drepturile personale

nepatrimoniale ce decurg din denumire, sediu, naţionalitate etc.8.

2.6.4. Protecţia juridică a atributelor de identificare

Mijlocul de drept civil de apărare a atributelor de identificare – drepturi personale nepatrimoniale - este acţiunea civilă.

Noul Cod civil, în art. 231, conţine o regulă de drept potrivit căreia orice persoană juridică, indiferent de formă, va înscrie în toate documentele care emană de la aceasta denumirea şi sediul, precum şi alte atribute de identificare, potrivit legii, sub sancţiunea plăţii de daune – interese persoanei prejudiciate. Această dispoziţie trebuie interpretată atât în sensul posibilităţii introducerii acţiunii civile de către persoana juridică titulară a unui atribut de identificare, dar şi de către terţe persoane, în măsura în care li s-a produs vreun prejudiciu prin exerciţiul drepturilor persoanei juridice – titulare.

Observăm că spre deosebire de reglementarea în materie anterior în vigoare, respectiv Decretul nr. 31/1954 care restrângea sfera sancţiunii aplicabile la amenzi în folosul statului9, noua reglementare restabileşte ordinea firească: judecătorul urmând să stabilească sancţiunea aplicabilă în funcţie de gravitatea faptei.

Protecţia penală a atributelor de identificare este asigurată prin Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale; de exemplu conform art. 5 din această lege, constituie infracţiune de concurenţă neloială întrebuinţarea unei firme, embleme, unor

6 Ca de altfel şi atributele de identificare ale persoanei fizice.7 În acest sens a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., pg. 433.8 În acest sens a se vedea I. Urs şi S. Angheni „Drept civil – partea generală. Persoanele”, vol. I, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1991, pg. 291.9 Conform art. 55 din Decretul nr. 31/1954, abrogat prin Legea nr. 71/2011 de aplicare a Noului Cod Civil „Dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu îndeplineşte, în termenul stabilit pin hotărâre, faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanţa judecătorească va putea să-l oblige la plata în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare şi de întârziere ...”

15

desemnări speciale sau a unor ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de un alt comerciant (a se vedea şi secţiunea 5.4 a prezentei lucrări).

2.6.5. Denumirea persoanei juridice

2.6.5.1.Noţiune:

Pornind de la definiţia dată în literatura juridică numelui persoanei fizice10, denumirea persoanei juridice este cuvântul sau grupul de cuvinte prin care se individualizează o persoană juridică11.

Denumirea persoanei juridice poate îmbrăca forme diferite. Uneori ea coincide cu denumirea domeniului în care persoana juridică îşi desfăşoară activitatea, alteori, ea poate consta în numele unei persoane fizice, un eveniment istoric sau politic, sau un simbol ce exprimă o anumită activitate12.

2.6.5.2. Dreptul la denumire

Denumirea persoanei juridice nu este doar un drept personal nepatrimonial, ci şi o obligaţie, decurgând din funcţia socială pe care o îndeplineşte13. Din aceste dispoziţii legale desprindem regula de stabilire a denumirii, dar şi obligaţia14 înregistrării sau înscrierii ei, adică publicitatea denumirii15. Această obligaţie reiese din art. 231 Noul Cod Civil, potrivit căruia toate documentele ce emană de la persoana juridică trebuie să cuprindă denumirea şi sediul, precum şi alte atribute de identificare.

Ca drept subiectiv nepatrimonial denumirea conţine următoarele prerogative pentru persoana juridică titulară:

- să folosească acea denumire prin care se individualizează în raporturile civile concrete la care participă;

- să ceară altora să o individualizeze prin denumirea sa;- să ceară, în justiţie, restabilirea dreptului la denumire atunci când i s-a

adus vreo atingere16.

10 A se vedea C. Stătescu „Drept civil”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, pg. 107.11 În acest sens C. Bîrsan, cap. II din lucrarea „Subiectele colective de drept în România”, I.C.J., Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, pg. 41.12 Idem.13 Conform art. 226 alin. 1 din Noul Cod Civil „Persoana juridică poartă denumirea stabilită în condiţiile legii prin actul de constituire sau prin statut, coroborat cu alin. 2” Odată cu înregistrarea persoanei juridice, se va trece în registrul public denumirea ei”.14 Precizarea atributelor de identificare este importantă şi în contractele la distanţă; în acest sens, O. G. 130/2000 preia dispoziţiile Directivei 97/7/CE din 20 mai 1997 publicată în J.O. nr. L144 din 4 iunie 1999, potrivit cărora prestatorul de servicii trebuie să-şi precizeze denumirea şi adresa geografică (sediu) în vederea asigurării protecţiei consumatorului.15 În acest sens, I. Urs şi S. Angheni, op. cit., pg. 293.16 În acest sens, Gh. Beleiu, op. cit., pg. 437.

16

Pentru schimbarea denumirii se aplică principiul simetriei juridice, adică cel ce a stabilit denumirea este şi cel ce o poate schimba17. În acest sens, reglementarea principiului se deduce din interpretarea art. 228 Noul Cod Civil, potrivit căruia persoanele juridice pot să-şi schimbe denumirea sau sediul, în condiţiile prevăzute de lege. Aşadar, organul competent este acelaşi care a stabilit denumirea, iar prin excepţie acest organism, dacă legea stabileşte astfel.

2.6.5.3. Denumirea şi firma

În doctrina de specialitate s-a formulat opinia18 potrivit căreia în timp ce denumirea este un atribut general de identificare a oricăror persoane juridice, fie că sunt de drept public sau de drept privat, pe când firma este o denumire specifică numai pentru comercianţi.

Trebuie precizat faptul că în timp ce „denumirea” este o extensie a atributului de identificare a persoanei fizice (corespunzând „numelui” ce identifică persoana fizică19), pe când firma particularizează atât comerciantul persoană fizică, cât şi comercianţii – persoane juridice.

2.6.5.4. Firma şi emblema

Noţiunea de firmă poate avea mai multe înţelesuri: de nume comercial, societate comercială şi suport material pe care se afişează numele comercial20.

Legea 26/1990 privind registrul comerţului utilizează primul sens al cuvântului firmă, adică cel de nume comercial21, cu funcţiile sale22. Astfel, conf. art. 30 alin. 1 firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant, îşi exercită comerţul şi sub care semnează.

Emblema este, potrivit Legii nr. 26/1990, semnul sau denumirea ce deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen (art. 30 alin. 2). Deoarece formularea legiuitorului este menită să producă confuzii, doctrina a propus definirea emblemei ca semn sau denumire ce deosebeşte un comerţ de un gen faţă de altul de acelaşi gen23.

Emblema se deosebeşte de firmă cel puţin prin următoarele caracteristici:- deşi are aceleaşi funcţii ca şi firma, emblema le potenţează valenţele mai

ales când nu este suficient de atractivă sau de distinctivă24;

17 Idem.18 În acest sens, I. Urs şi S. Angheni, op. cit., pg. 293.19 În acest sens, G. Boroi, „Drept civil. Partea generală. Persoanele”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001.20 În acest sens, L.N.Pîrvu şi I.F. Simon „Legea privind registrul comerţului – comentarii şi explicaţii”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pg. 214.21 Corespunde semnificaţiei date de art. 1 alin. (2 ) al Convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883.22 În sensul detalierii funcţiilor firmei a se vedea I. Băcanu „Firma şi emblema comercială”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pg. 30-34.23 În acest sens, a se vedea O. Căpăţână “Societăţile comerciale”, Ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pg. 278-279.24 În acest sens, I. Băcanu, op. cit., pg. 29.

17

- deşi firma constă într-o denumire25 emblema poate să constea şi într-un desen;

- firma este obligatorie şi unică, pe când emblema este facultativă, un comerciant putând deţine mai multe embleme;

- firma poate fi înstrăinată doar împreună cu fondul de comerţ din care face parte, pe când emblema poate fi cesionată şi separat de acesta.

2.6.5.5. Protecţia firmei şi a emblemei

Potrivit art. 30 alin. 4 din Legea 26/1990 privind registrul comerţului, odată cu înscrierea firmei şi emblemei în registrul comerţului, comerciantul dobândeşte drept de folosinţă exclusivă. Aşadar, ca efect al efectuării publicităţii legale firma şi/sau emblema pot fi folosite numai de către comerciantul care le deţine.

Dreptul de folosinţă asupra firmei şi/sau emblemei se poate dobândi şi anterior înregistrării: doi sau mai mulţi comercianţi putând utiliza aceeaşi firmă şi/sau emblemă, dar aceştia nu beneficiază de vreo ocrotire specială. Până la înregistrare, ca efect al rezervării firmei şi/sau emblemei în catalogul firmelor şi catalogul emblemelor, comerciantul nu dobândeşte un drept de folosinţă exclusivă, ci doar indisponibilizează, temporar26, denumirea utilizată. Pentru acest motiv, în doctrină, s-a formulat opinia potrivit căreia indiferent de anterioritatea utilizării firmei şi/sau emblemei, cel protejat va fi primul care va cere eliberarea dovezii de disponibilitate şi rezervarea atributului de identificare. Indisponibilizarea temporară se va transforma în drept de folosinţă exclusivă în momentul soluţionării de către judecătorul delegat de la registrul comerţului, a cererii de înregistrare27. Aşadar, numai din acest moment comerciantul dobândeşte un drept subiectiv nepatrimonial asupra firmei/emblemei, cu prerogativele dreptului la denumire analizate în secţiunea anterioară.

Ocrotirea dreptului de folosinţă exclusivă asupra firmei/emblemei se realizează:- fie prin aplicarea dispoziţiilor art. 301 C. Penal potrivit căruia folosirea

unor nume comerciale în scopul de a induce în eroare pe beneficiari se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă;

- fie, conform art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, se sancţionează ca infracţiune folosirea unei firme de natură să producă confuzie cu cea folosită legitim de un alt comerciant28;

- fie, cel prejudiciat prin folosirea de către o altă persoană a firmei sale are la dispoziţie şi mijloace civile de apărare a drepturilor asupra firmei, precum acţiunea în concurenţă neloială, acţiunea în daune, acţiunea în obligarea pârâtei la încetarea folosirii firmei şi acţiunea în contrafacerea,

25 Potrivit art. 30 din Legea 26/1990 firma trebuie scrisă, în primul rând, în limba română. Prin interpretare extensivă acelaşi lucru este valabil şi pentru emblemă. În acest sens, a se vedea L.N.Pîrvu şi I.F. Simon, op. cit., pg. 216-217.26 Este vorba de un termen de 3 luni cât durează rezervarea. Pentru comentarii a se vedea L.N.Pîrvu şi I.F.Simon, op. cit., pg. 219-220.27 Idem, subsol nr. 2, pg. 219.28 Ibidem, pg. 218 – 219.

18

având ca obiect anularea şi radierea firmei prin care s-au uzurpat drepturile reclamantului29.

Tot în vederea protecţiei firmei30 catalogul firmelor este util pentru evidenţa acestora, deoarece, conform art. 4 alin. 1 din Nomele metodologice privind registrul comerţului, „pentru o perioadă de 2 ani de la data radierii unei firmei din registrul comerţului, aceasta este indisponibilă. Prin excepţie, firma respectivă este disponibilă pentru persoana juridică ce şi-a schimbat denumirea, revenind la denumirea anterioară pe care şi-a rezervat-o în acest sens”.

Aceleaşi mijloace de protecţie se aplică şi emblemei.Unele situaţii speciale privind firma sunt generate de regulile aplicabile

persoanelor juridice înfiinţate de stat, cum ar fi societăţile naţionale, alte societăţi comerciale, regii autonome etc. care sunt înfiinţate prin acte de putere (legi, hotărâri de guvern etc.). Autoritatea competentă, anterior emiterii actului de înfiinţare ar trebui să verifice disponibilitatea firmei şi emblemei noii persoane juridice31.

2.6.5.6. Marca, atribut de identificare a persoanei juridice

Marca, potrivit art. 3 lit. a din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice32, cu modificările şi completările ulterioare, este, un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane; pot constitui mărci semne distinctive, cum ar fi cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special forma produsului sau a ambalajului său, combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne.

Din definiţia formulată s-ar putea concluziona că marca s-ar putea confunda cu firma. În realitate, deşi prezintă asemănări, regimul lor juridic este diferit33.

Considerăm că având calitatea de a deosebi un comerciant de alt comerciant, fie că individualizează un producător sau un fabricant34, atât mărcile de fabrică cât şi cele de comerţ constituie atribute de identificare a persoanelor juridice.

Această concluzie este întărită de funcţiile pe care le îndeplineşte marca şi anume: de diferenţiere a produselor, de concurenţă, de garanţie a calităţii, de organizare a pieţei, de monopol, de reclamă şi de protecţie a consumatorului35. Deoarece prima funcţie este, în opinia noastră, cea mai legată de marcă – atribut de identificare a comerciantului, numai pe aceasta o vom analiza.

Un prim aspect al funcţiei de diferenţiere a mărcii îl reprezintă posibilitatea acesteia de a individualiza produsele producătorului – comerciant, punându-l la adăpostul posibilităţilor ca marca să fie utilizată de comercianţi – concurenţi.29 Pentru detalii a se vedea I. Băcanu, op. cit., pg. 74 – 75.30 În ceea ce priveşte conţinutul firmei în cazul comerciantului persoană fizică şi a societăţilor comerciale, pentru interpretarea conţinutului dispoziţiilor în materie, a se vedea L.N.Pîrvu şi I.F.Simon, op. cit., pg. 225-227.31 Idem, pg. 220.32 Republicată în M. Of. nr. 350 din 27 mai 2010.33 A se vedea L.N.Pîrvu şi I.F.Simon, op. cit., pg. 221 – 224.34 Pentru detalii a se vedea Y. Eminescu, “Regimul juridic al mărcilor”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pg. 73 – 74.35 Idem, pg. 23 – 30.

19

Ca mijloc de atragere a clientelei, în măsura în care dobândeşte o valoare pe piaţă, marca devine un „reper” al produsului căutat, legătura cu provenienţa acestuia tinzând să dispară. În felul acesta se ajunge la cel de-al doilea aspect al problemei: funcţia de provenienţă a mărcii se transformă într-o funcţie de identificare, fenomen determinat de depersonalizarea producţiei industriale36. Treptat marca încetează să mai fie pentru consumator o indicaţie de provenienţă a produsului, devenind un mod de identificare a produsului. Astfel, funcţia de diferenţiere a producătorului devine o funcţie de diferenţiere sau identificare a produselor.

În opinia noastră marca rămâne un atribut de identificare a producătorului (persoană fizică sau juridică) în ciuda migrării funcţiei ei de la identificarea persoanei la identificarea obiectului prestaţiei persoanei.

2.7. Sediul persoanei juridice

Sediul persoanei juridice este acel mijloc de identificare prin care se indică un anumit loc, în condiţiile legii, cu această semnificaţie37. El corespunde domiciliului pentru persoana fizică38.

2.7.1. Reglementarea instituţiei sediului. Istoric.

În temeiul art. 96 Cod civil „domiciliul unei persoane juridice este acolo unde acea persoană juridică îşi are centrul administraţiunii sale” (abrogat prin art. 49 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice). O reglementare similară se găsea în Legea nr. 21/1924 privind persoanele juridice (abrogată prin O.G. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări prin Legea nr. 246/2005, publicată în M. Of. nr. 656 din 25 iulie 2009), respectiv în art. 13 potrivit căruia „Domiciliul persoanei juridice este la sediul principal al administraţiei sale”.

Observăm că această manieră de a privi sediul legat de organele de conducere, respectiv de administraţie39 a fost înlocuită cu aceea de a permite persoanei juridice să-şi aleagă sediul în funcţie de propria dorinţă, dar cu obligaţia de a-l consemna în actul de constituire.

Astfel, potrivit art. 39 din Decretul nr. 31/1951 (abrogat prin art. 230 din Legea 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod civil), „Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului care a înfiinţat-o sau statutului”. Libertatea de alegere este preluată şi de art. 227 alin. 1 din Noul cod civil40. Potrivit căruia „sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului”.

36 Ibidem, pg. 23 – 24.37 În acest sens, a se vedea Gh. Beleiu, op.cit., pg. 438.38 A se vedea G. Boroi, op. cit., pg. 391.39 Această percepţie i-a determinat pe unii autori să definească sediul persoanei juridice ca fiind locul unde se găseşte organul care-i conduce activitatea. În acest sens, a se vedea P. Anca „Organizaţiile socialiste ca persoane juridice în România”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1979, pg. 106.40 Potrivit căruia „sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului”.

20

2.7.2. Natura juridică a sediului

Din punctul de vedere al dreptului civil, dreptul la sediu, ca şi dreptul la denumire, este un drept personal nepatrimonial. De aceea, ca atribut de identificare a persoanei juridice, sediul prezintă:

- opozabilitate „erga omnes” (fiind drepturi absolute, opozabile tuturor); persoana juridică poate cere tuturor persoanelor fizice şi juridice să o individualizeze prin sediul său;

- inalienabilitate; dreptul la sediu nu poate fi cesionat prin acte juridice, iar titularul lui nu poate renunţa la el41;

- imprescriptibilitate (manifestată sub aspect extinctiv)42.Calificarea dreptului la sediu ca drept personal nepatrimonial nu epuizează natura

juridică a acestuia; el poate fi calificat şi din punctul de vedere al altor ramuri de drept. De exemplu, potrivit dreptului comercial, dreptul la sediu conferă prerogativa de a folosi acest sediu43 (conform art. 74 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată).

2.7..3. Utilitatea identificării sediului social: finalitate comercială şi fiscală

a) Ca atribut de identificare a comerciantului persoană juridică (deşi potrivit Legii 26/90 republicată, privind registrul comerţului, tot sediu social se numeşte şi locul desfăşurării activităţii comerciale atât pentru comerciantul persoană fizică cât şi pentru asociaţiile familiale fără personalitate juridică). Sediul social trebuie stabilit chiar înainte de înmatricularea societăţii comerciale la Registrul Comerţului, ca o condiţie esenţială a naşterii noului subiect de drept, înregistrat apoi la Registrul Comerţului şi înscris pe toate actele emise de societatea comercială. Se realizează astfel o îmbinare a funcţiei de identificare cu cea de corespondenţă44.

b) Ca punct de plecare în determinarea legii aplicabile, sediul social este relevant atât pentru stabilirea naţionalităţii societăţii comerciale („lex societatis”), adică apartenenţa la un anumit stat, dar şi pentru determinarea legii aplicabile, potrivit normei conflictuale „lex loci actus”, când cel ce şi-a asumat obligaţia contractuală este societatea comercială sau, în lipsă de stipulaţie contrară, sediul social este locul unde se execută un contract în cazul în care cea obligată să-l execute este chiar societatea în cauză („lex loci executions”)45.

c) Din punct de vedere procesual sediul social este util pentru determinarea instanţei judecătoreşti competente a judeca litigiile în care societatea comercială e parte, a locului unde urmează a se comunica actele de procedură (citaţie,

41 În timp ce sediul este un bun imobil ce poate fi transmis prin acte juridice.42 În acest sens a se vedea colectivul Catedrei de Drept a A.S.E. Bucureşti, „Drept civil”, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pg. 261.43 A se vedea I. Urs şi S. Angheni, op. cit., pg. 297.44 În acest sens, C. Haranga şi I.N.Pîrvu, „Unele aspecte teoretice şi practice privind stabilirea sediului social al societăţii comerciale”, în R.D.C. nr. 2/2008, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, pg. 92.45 A se vedea B. Ştefănescu şi O. Căpăţână „Tratat de dreptul comerţului internaţional”, Ed. Academiei, 1987, pg. 183.

21

somaţie, notificări), a locului unde se îndeplinesc unele măsuri de publicitate (de exemplu în procedura insolvenţei comerciale a societăţii comerciale), dar şi a locului unde se înfăptuieşte o executare silită mobiliară. Aceste trei componente se soluţionează identic în materie comercială şi fiscală.

d) La nivelul U.E. în ceea ce priveşte recunoaşterea personalităţii juridice a societăţilor comerciale, doctrina cunoaşte două teorii referitoare la sediul social, teoria înmatriculării (aşadar sediul social al unei societăţi comerciale străine este dat de locul unde a fost înmatriculată, este cazul unor ţări ca Danemarca, Marea Britanie, Irlanda, Olanda), teoria sediului real (îşi are originea în protejarea intereselor locale; aceasta consideră că sediul social e dat de locul în care se află centrul intereselor principale ale societăţii comerciale; recunoscută de Franţa, Germania, Luxemburg, Portugalia, Belgia, Spania, Grecia)46.

e) Corespunzând funcţiei de loc din care organele de conducere locativă coordonează activitatea, sediul social este important, prin aceea că asigură localizarea geranţilor activităţii comerciale, a „creierului” societăţii comerciale. Din acest punct de vedere, înţelegem reticenţa, manifestată în doctrină asupra ultimelor modificări aduse Legii 31/90 prin Legea 441/2006, privind posibilitatea stabilirii la acelaşi sediu a mai multor societăţi comerciale, cu îndeplinirea unor condiţii exprese.47

În legătură cu caracterul real, apreciat ca loc efectiv de desfăşurare a activităţii observăm o modificare a reglementării domiciliului fiscal în Codul de procedură fiscală.

Pe de o parte, când alte posibilităţi de identificare a domiciliului fiscal al persoanei juridice nu există, se va recurge la criteriul „locului unde se află majoritatea activelor” (art. 31 alin. 3 din O.G. 92/2003, republicată în M. Of. nr. 513 din 31 iulie 2007). Iar pe de altă parte, pentru asocieri şi alte entităţi fără personalitate juridică, domiciliul fiscal este la „sediul acestora sau locul unde se desfăşoară efectiv activitatea principală” (art. 31 alin. 1 lit. d). Chiar şi pentru persoanele fizice se vorbeşte de „adresa unde locuiesc efectiv” (art. 31 alin. 1 lit. a) în condiţiile în care prin efectiv urmează a se înţelege „adresa locuinţei pe care o persoană o foloseşte în mod continuu peste 183 de zile într-un an calendaristic”, cu unele excepţii (art. 31 alin. 2)48.

Raţiunea acestor precizări corespunde, şi în fiscal, sau mai ales în această materie, finalităţii activităţilor de control a activităţii contribuabililor, dar şi de executare silită a bunurilor în caz de neplată a obligaţiilor fiscale. În aceste cazuri apare mai puţin importantă declararea sediului social (cel înregistrat în Registrul Comerţului), ci acela efectiv, unde se află documentaţia financiar-contabilă de controlat şi bunurile din activ ce pot fi executate.

În acelaşi sens trebuie înţelese şi dispoziţiile conţinute de Ordinul nr. 419/2007 pentru aprobarea procedurii de schimbare a sediului social (publicat în M. Of., nr. 473, din 13 iulie 2007), precum şi pentru aprobarea formularului „Decizie de înregistrare a sediului social şi a domiciliului fiscal” potrivit căruia, pe baza cererii depuse de contribuabilul – comerciant ce-şi schimbă sediul, competenţa de administrare fiscală va trece de la un organ fiscal la altul, corespunzător noului sediu social şi domiciliu fiscal. 46 A se vedea D. Şandru „Societăţile comerciale în U.E.”, Ed. Universitară, Bucureşti, 2006, pg. 47 A se vedea C. Haranga şi L.N.Pîrvu, op. cit., pg. 91 – 104.48 A se vedea S. Cristea „Comentarii la Codul de procedură fiscală”, Ed. Dareco, Bucureşti, 2007, pg. 142-150.

22

Între cele două instituţii juridice (sediu social/domiciliu fiscal) există aşadar o relaţie de la cauză la efect, fără însă ca domiciliul fiscal să se identifice cu sediul social.

2.7..4. Funcţiile sediului

De-a lungul timpului doctrina a identificat mai multe funcţii pentru sediul persoanei juridice.

La fel ca domiciliul pentru persoana fizică, sediul serveşte pentru identificarea persoanei juridice49.

În al doilea rând, sediul va determina competenţa instanţelor judecătoreşti ori a arbitrajului, determinându-se adresa la care persoanele juridice urmează să fie citate sau se vor îndeplini anumite acte procedurale50.

Totodată, sediul prezintă interes în dreptul internaţional privat, deoarece sediul social este unul dintre criteriile folosite pentru determinarea naţionalităţii persoanei juridice51.

În doctrina recentă52 sediul este privit şi ca loc pentru primirea corespondenţei şi ca loc din care organele de conducere executivă coordonează activitatea pentru care a fost constituită persoana juridică.

2.7..5. Caracterele sediului persoanei juridice

Obligativitatea sediului exprimă ideea că orice persoană juridică trebuie să aibă un sediu prin care se individualizează în spaţiu, faţă de alte subiecte de drept. Obligativitatea trebuie privită sub trei aspecte: obligativitatea stabilirii sediului chiar din momentul înfiinţării persoanei juridice (art. 227 alin. 1 Noul Cod Civil), dar şi obligativitatea publicităţii sediului, care se realizează prin înregistrarea sau înscrierea persoanei juridice53.

Publicitatea fiind organizată de lege, înţelegem că efectele juridice proprii acestei instituţii se vor produce faţă de terţi imediat după stabilirea legală a sediului, moment ce corespunde cu acela în care persoana juridică dobândeşte capacitatea civilă54.

Cel de-al treilea aspect priveşte obligativitatea cuprinderii sediului în toată corespondenţa persoanei juridice, în condiţiile art. 231 Noul Cod Civil „toate documentele, indiferent de formă, care emană de la persoana juridică trebuie să cuprindă denumirea şi sediul ...”.

Unicitatea sediului înseamnă că fiecare persoană juridică are un singur sediu principal. Acest caracter nu exclude posibilitatea ca persoana juridică să aibă unul sau mai multe sedii secundare.

49 A se vedea C. Bîrsan, op.cit., pg. 48-49.50 Idem, pg. 49.51 Ibidem. Pentru naţionalitatea ca atribut de identificare a persoanei juridice a se vedea secţ.7 a prezentei lucrări.52 A se vedea C. Haranga şi L.N. Pîrvu, op. cit., pg. 91-104.53 A se vedea I. Urs, S. Angheni, op. cit., pg. 296.54 A se vedea C. Bîrsan, op. cit., pg. 48.

23

Stabilirea sediului rezultă din stabilitatea lui, chiar dacă pe parcursul desfăşurării activităţii persoana juridică îşi poate schimba sediul (conf. art. 28 Noul Cod Civil, persoana juridică poate să-şi schimbe sediul sau denumirea, în condiţiile prevăzute de lege).

2.7..6. Clasificările sediului

În funcţie de criteriul utilizat distingem:- după teritoriul ţării pe care se găseşte, există persoane juridice: a) cu

sediul în ţară (în România) şi b) cu sediul în străinătate;- după caracterul său: a) sediu de drept comun, care este obligatoriu şi b)

sediu convenţional (ori ales) care este facultativ;- după ponderea lui în volumul persoanei juridice: a) sediu principal (care

priveşte întreaga activitate sau activitatea de ansamblu) şi b) sediu secundar (care priveşte o parte a activităţii)55.

Din punctul de vedere al dreptului comercial, potrivit legii speciale în materia societăţilor comerciale, distincţia între sediu principal şi cel secundar capătă valenţe juridice noi.

2.7.7. Filiala şi sucursala

La constituirea societăţii comerciale asociaţii pot avea în vedere, încă din acest moment, perspectivele dezvoltării activităţii societăţii; este vorba de posibilitatea extinderii activităţii societăţii în alte localităţi sau tot în aceeaşi localitate unde îşi are sediul societatea, dar într-un alt stabiliment. O atare extindere se poate realiza prin înfiinţarea unor sucursale şi filiale care să desfăşoare aceeaşi activitate comercială ca şi societatea care le constituie.

Pentru asemenea cazuri Legea nr. 31/1990 republicată, prevede condiţiile care trebuie îndeplinite pentru înfiinţarea acestor entităţi juridice.

Filiala, potrivit art. 42 din Legea 31/1990, este o societate comercială cu personalitate juridică, constituită de societatea primară (societatea mamă) care deţine majoritatea capitalului său. Din această cauză, deşi este subiect de drept distinct, filiala este totuşi dependentă şi se află sub controlul societăţii primare.

Ca persoană juridică, filiala participă la raporturile juridice în nume propriu; prin actele juridice ale reprezentanţilor săi, filiala dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii, cu angajarea unei răspunderi proprii.

Filiala se constituie într-una dintre formele de societate reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, şi va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a constituit, chiar dacă societatea – mamă are altă formă de organizare.

Sucursala, potrivit Legii nr. 31/1990, este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societăţii comerciale. Această subunitate este dotată de societate cu anumite fonduri, în scopul de a desfăşura o activitate economică din cadrul obiectului de activitate al societăţii – mamă. Sucursala dispune de o anumită autonomie, în limitele stabilite de societate.

55 A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., pg. 438.

24

Întrucât nu are personalitate juridică, sucursala nu poate participa în nume propriu la circuitul juridic; actele juridice pe care le reclamă desfăşurarea activităţii sucursalei se încheie de către reprezentanţii (prepuşii) desemnaţi de societatea comercială – mamă.

Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea lui (agenţie, reprezentanţă etc.), căruia societatea care îl înfiinţează îi atribuie statut de sucursală.

Sucursala se înregistrează înainte de începerea activităţii ei la Registrul comerţului din judeţul în care va funcţiona. Dacă sucursala se înfiinţează într-o localitate din acelaşi judeţ sau din aceeaşi localitate cu societatea – mamă, ea va fi înregistrată la acelaşi Registru al comerţului, însă distinct, ca înregistrare separată.

Reprezentantul sucursalei trebuie să depună semnătura sa la Registrul comerţului, în condiţile prevăzute de lege pentru reprezentanţii societăţii.

Celelalte sedii secundare (agenţii, reprezentanţe şi alte asemenea sedii) se menţionează numai în cadrul înregistrării societăţii – mamă la Registrul comerţului de la sediul principal56.

Dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată, privind sucursalele şi filialele se aplică şi sucursalelor şi filialelor înfiinţate de societăţile comerciale străine în România. Aceste societăţi pot înfiinţa sucursale şi filiale dacă acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic, dar în timp ce filialele vor avea naţionalitate străină (a statului în care au fost constituite, pentru că au personalitate juridică proprie), sucursale vor avea naţionalitatea societăţii – mamă (neavând personalitate juridică distinctă de a acesteia).

2.8. De la sediul social la sediul profesional

Potrivit reglementării Codului civil român, atributului de identificare a persoanei fizice – respectiv domiciliul – îi corespundea pentru persoana juridică noţiunea de sediu57.

În dreptul comercial această separare a dispărut, conform art. 13 din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului şi comerciantul persoană fizică trebuie să-şi dovedească la înmatricularea în registru sediul activităţii.58.

Articolul 13 din Legea 26/1990 a fost modificat implicit prin O.U.G. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale (publicată în M. Of. nr. 328 din 25 aprilie 2008), rezultând obligaţia comercianţilor persoane fizice de a cere înregistrarea în registrul comerţului la oficiul unde îşi stabilesc sediul profesional.59

56 În acest sens a se vedea S. Cristea „Dreptul afacerilor”, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008, pg. 137 – 139.57 În acest sens a se vedea G. Boroi, op. cit., pg. 391.58 În dreptul fiscal lucrurile se complică, noţiunea de domiciliu extinzându-se la formele de desfăşurare a activităţi comerciantului – persoană fizică. Pentru detalii a se vedea S. Cristea „Comentarii la codul de procedură fiscală”, Ed. Dareco, Bucureşti, 2007, pg. 16 - 17.59 Pentru detalierea actelor doveditoare ale datelor pe care le cuprinde cererea de înmatriculare, în sensul documentului ce atestă drepturile de folosinţă asupra sediului profesional, a se vedea L.N. Pîrvu şi I.F.

25

Coroborând aceste dispoziţii cu explicaţia noţiunii de profesionist formulată în art. 8 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Noului Cod Civil60, considerăm că odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ sintagma de sediu profesional se va extinde la toţi profesioniştii persoane fizice sau juridice, deci şi societăţilor comerciale reglementate de Legea 31/1990.

2.9. Naţionalitatea persoanei juridice

Sediul social al persoanei juridice prezintă interes în dreptul internaţional privat, deoarece este unul dintre criteriile folosite pentru determinarea naţionalităţii persoanei juridice. Potrivit acestui criteriu, persoana juridică are naţionalitatea ţării unde îşi are sediul social.61

Reglementarea acestui principiu o regăsim şi în Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, în art. 1 alin. 2 conform căruia „societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”.

Soluţia menţionată are caracter tradiţional în dreptul internaţional privat român, care şi sub imperiul Codului Comercial, ţinea seama de sediul social principal ca factor de identificare a naţionalităţii unei societăţi comerciale62.

Pentru persoanele juridice de drept public (de stat) nu este necesară o prevedere similară, deoarece prin definiţie sunt persoane juridice române. Corelativul cetăţeniei – atribut de identificare a persoanei fizice este naţionalitatea ca atribut de identificare a persoanei juridice.

2.10. Alte atribute de identificare

2.10.1. Contul bancar

Orice persoană juridică are un cont bancar în care îşi păstrează disponibilităţi băneşti, cont care se desemnează printr-un simbol cifric. Contul bancar constituie un mijloc de identificare a persoanei juridice în raporturile patrimoniale la care participă63.

2.10.2. Numărul de înregistrare în Registrul Comerţului

Ca efect al depunerii cererii de înmatriculare la Registrul Comerţului, şi a aprobării acesteia prin încheierea judecătorului – delegat conduc la obţinerea unui număr de înregistrare în registrul respectiv.

Simon, op. cit., pg. 110.60 Potrivit căruia “Noţiunea de «profesionist» prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte personae autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului Civil”.61 A se vedea secţiunea 6.3. a prezentei lucrări privind utilitatea identificării sediului social.62 În acest sens, O. Căpăţână, op. cit., pg. 42.63 A se vedea I. Urs şi S. Angheni, op. cit., pg. 298.

26

În ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de terţi a înregistrărilor, legiuitorul a precizat regula generală a opozabilităţii de la efectuarea înregistrărilor (art. 5 din Legea 26/1990) şi nu de la data publicării în Monitorul Oficial a datelor privind înregistrarea64.

Nu trebuie confundat acest atribut de identificare conferit de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, instituţie juridică, aflată în subordinea Ministerului Justiţiei cu codul unic de înregistrare atribuit de organul fiscal competent, cum se va vedea în secţiunea următoare.

2.10.3Codul unic de înregistrare

Toate persoanele juridice ce se înscriu la Registrul Comerţului au obligaţia de a obţine un cod unic de înregistrare, atribuit conform legii, care se va înregistra la Registrul Comerţului. Fie că este vorba de societăţi comerciale, companii naţionale, regii autonome, societăţi europene cu sediul în România, grupuri de interes economic, grupuri europene de interes economic cu sediul în România, societăţi cooperative, cooperative agricole, cooperativele de credit şi casele centrale ale acestora, care au personalitate juridică, trebuie să obţină un cod unic de înregistrare. Observăm că această obligaţie se adresează atât comercianţilor cât şi necomercianţilor65, dispoziţia privind codul unic de înregistrare conţinută de Legea 26/1990 (este vorba de art. 13 alin. 3, coroborat cu art. 14 alin. 2 şi art. 15 alin. 2) adresându-se atât entităţilor cu personalitate juridică cât şi celor ce nu dobândesc acest statut66.

Codul unic de înregistrare este un simbol cifric care serveşte la identificarea persoanei juridice în raporturile fiscale ale acesteia şi în raporturile privitoare la evidenţa statistică.

Conform art. 72 alin. 1 C. pr. fiscală67, orice persoană sau entitate care este subiect într-un raport juridic fiscal se înregistrează fiscal primind un cod de identificare fiscală (de obicei atribuit de organul fiscal competent din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală). Reglementarea cuprinde pentru fiecare categorie de contribuabil modalitatea de atribuire a codului de identificare fiscală, obligaţia depunerii declaraţiei de înregistrare fiscală şi a termenului de depunere a acesteia68.

Ulterior atribuirii codului de identificare fiscală, plătitorii de impozite şi taxe au obligaţia de a menţiona pe factură, scrisori, oferte, comenzi sau orice alte documente emise codul de identificare fiscală propriu69. Documentele prezentate băncilor, organelor fiscale şi altor instituţii publice, contribuabililor şi altor persoane interesate, fără a avea înscris codul de identificare fiscală a emitentului, nu sunt valabile ca documente fiscale70

(art. 73 C. pr. fisc.).2.10.4. Codul de înregistrare în scopuri de TVA

64 Pentru detalii a se vedea L.N.Pîrvu şi I.F.Simon, op. cit., pg. 48-53.65 De exemplu gruparea de interes economic.66 De exemplu întreprinderile familiale şi întreprinderile individuale.67 Adoptat prin O.G 92/2003, republicată în M. Of. nr. 513 din 31 iulie 2007, cu modificările şi completările ulterioare.68 Pentru detalii a se vedea S. Cristea „Comentarii la Codul de procedură fiscală”, Ed. Dareco, Bucureşti, 2007, pg. 51-53.69 Nerespectarea obligaţiei constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă conform art. 219 C. pr. fiscală.70 Pentru detalii a se vedea S. Cristea, op. cit., pg. 53.

27

Reprezintă codul atribuit de către autorităţile competente din statul membru persoanelor care au obligaţia să se înregistreze sau un cod de înregistrare similar atribuit de autorităţile competente dintr-un alt stat membru (de exemplu cele emise în România au prefixul „R”).

Începând cu data de 1 ianuarie 2007, codul de înregistrare în scopuri de TVA atribuit atât persoanelor juridice, cât şi persoanelor fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită profesii libere trebuie să înscrie prefixul „R”, urmat de codul de identificare fiscală, atribuit de organul competent71.

2.10.5. Telefonul, telexul, faxul

Cu toate că nu sunt identificate în mod expres de Noul Cod Civil, aceste atribute de identificare care constau în simboluri cifrice constituie mijloace rapide de identificare şi persoanele juridice sunt înscrise aceste simboluri, constituind o practică în afaceri valabilă la încheierea, modificarea şi executarea contractelor.

Considerăm că aceste elemente de comunicare a persoanelor juridice ,şi poate în timp şi altele ce se pot impune prin uzanţele comerciale, sunt atribute de identificare ce corespund enumerării enunţiative formulate de legiuitor în art. 230 din Noul Cod Civil72.

2.10.6. Capitalul social

Din interpretarea dispoziţiilor conţinute de art. 7, 8 şi 15 din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului, reiese că indiferent că este vorba de un tip de societate comercială sau de comercianţi persoane juridice – înfiinţate de stat, un alt atribut de identificare pe care acestea trebuie să-l înscrie în toate documentele lor este capitalul social.

Ca sumă a aporturilor asociaţilor, capitalul social este un element ce constituie gajul general al creditorilor chirografari şi de aceea trebuie cunoscut de către terţi. Varianta capital subscris şi vărsat apare numai la persoanele juridice constituite sub formă de societate pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni.

Concluzii71 Pentru comentarii a se vedea R. Bufan, M. Şt. Minea , „Codul fiscal comentat”, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, pg. 534 şi 1316 – 1317. 72 Caracterul enunţiativ şi nu limitativ reiese din utilizarea sintagmei „şi alte elemente de identificare în condiţiile legii” din art. 230 Noul Cod Civil.

28

Considerăm că prezentările din secţiunile anterioare impun formularea unor concluzii vizibile cel puţin pe trei paliere: caracterul enunţiativ al enumerării atributelor de identificare a persoanei juridice (secţ. 9.1), estomparea caracterelor ce privesc inalienabilitatea atributelor de identificare ca drepturi personale nepatrimoniale, pe de o parte, şi a celui ce priveşte personalitatea, pe de altă parte şi de perspectivă chiar a caracterului nepatrimonial (secţ. 9.2) şi în fine, „dispoziţia” dihotomiei drept civil, drept comercial în sfera dreptului privat român (secţ. 9.3).

A Caracterul enunţiativ al enumerării atributelor de identificare

Potrivit formulării art. 230 din Noul Cod Civil73 listei atributelor de identificare enumerate i se pot adăuga şi altele.

Cu toate că în secţiunile anterioare am identificat noi atribute ce tind să se constituie ca repere impuse de practica afacerilor, considerăm necesar a mai adăuga unul, şi anume adresa de email.

Expansiunea comerţului electronic în activitatea contemporană impune ca între elementele de contact pe care un om de afaceri, şi nu numai, trebuie să le comunice este şi adresa de email. Ea se constituie ca o combinaţie de simboluri cifrice şi de litere prin care o persoană poate să se identifice.

Un argument în sensul constituirii adresei de email ca atribut de identificare îl constituie şi art. 4 alin. 1, lit. b din O.G. 130/2000, privind regimul juridic contractelor la distanţă74, potrivit căruia „consumatorul are dreptul să notifice în scris comerciantului că renunţă la cumpărare, fără penalităţi şi fără invocarea unui motiv, în termen de 10 zile lucrătoare de la primirea produsului sau, în cazul prestărilor de servicii de la încheierea contractului”.

În lipsa unei precizări exprese, considerăm că notificarea în scris se va face în format electronic, aşa cum oferta şi acceptarea au avut loc deja, iar adresa la care se va transmite notificarea va fi adresa de email a comerciantului.

Considerăm că de lege ferenda ar fi oportun ca între atributele de identificare obligatoriu a fi comunicate consumatorului ar trebui să facă parte şi sediul social al comerciantului, cel puţin din punctul de vedere al importanţei acestuia din punctul de vedere al instanţei competente în caz de neînţelegeri între părţile contractante (deci, sub aspect procedural).

B. Actualitatea caracterelor ce privesc inalienabilitatea, personalitatea şi lipsa conţinutului pecuniar al atributelor de identificare

73 „În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridică mai poate avea şi alte atribute de identificare, cum sunt numărul de înregistrare în Registrul Comerţului sau într-un alt registru public, codul unic de înregistrare şi alte elemente de identificare, în condiţiile legii” (art. 230 Noul Cod Civil).74 Republicată în M. Of. nr. 177 din 7 mai 2008.

29

Dacă prin natura lor atributele de identificare s-au născut ca drepturi personale nepatrimoniale, asistăm astăzi la estomparea caracterului netransmisibil al acestora în materia afacerilor. Cum „totul” trebuie transformat în lichidităţi şi aceasta cât mai repede (corespunzând caracterului pecuniar şi celerităţii), constatăm că şi atributele de identificare dobândesc trăsătura negociabilităţii. Dacă în ceea ce priveşte emblema şi marca, acestea s-au format ca şi instituţii juridice ce se pot înstrăina şi separat de fondul de comerţ din care provin75, în timp şi firma tinde să poată fi transmisă prin acte între vii sau mortis-causa, sigur doar împreună cu fondul de comerţ, de care aparţine. În acest sens se constituie ca argumente fie posibilitatea înstrăinării firmei comerciantului persoană fizică fără a schimba denumirea pe care o conţine, cu condiţia menţionării lângă numele civil al cedentului a particolei „succesor” (a) fie posibilitatea preluării fondului de comerţ realizat sub forma întreprinderii individuale de către succesorul legal al titularului întreprinderii, cu condiţia acceptării succesiunii în termen de 6 luni de la data decesului titularului, caz în care, conform O.U.G. 44/2008 nu este necesară decât înregistrarea la Registrul Comerţului a declaraţiei autentice de acceptare a succesiunii76 (conform art. 27) (b), fie, în cazul S.R.L.-ului, conform art. 36 din Legea 26/1990 privind Registrul Comerţului, firma poate conţine şi numele unuia sau al mai multor asociaţi; în lipsa oricăror precizări, interpretăm că în cazul cesiunii fondului de comerţ, alături de celelalte elemente, cesionarul va prelua şi firma anterioară, cel mult cu adăugarea particolei „succesor”, aşa cum s-a precizat şi la lit. a de mai sus!

Personalitatea denumirii/firmei, emblemei, mărcii – ca atribute de identificare ce constituie drepturi personale nepatrimoniale – este din ce în ce mai estompată, aşa cum precizam în secţiunea dedicată mărcii, aceasta reflectă din ce în ce mai puţin persoana comerciantului ci, din ce în ce mai mult, trăsăturile caracteristice produsului (mărfii). O altă „atingere” adusă caracterului personal şi unic al atributelor de identificare este reglementarea prin O.U.G. 44/2008 a instituţiei patrimoniului de afectaţiune, prin care percepem patrimoniul separat: ca patrimoniu civil al persoanei şi distinct, un patrimoniu comercial – depus ca garanţie exclusivă pentru datoriile comerciale77.

Caracterul pecuniar al firmei, emblemei, mărcii – atribute de identificare ale persoanei juridice este demonstrat nu numai de negociabilitatea lor dar şi de ponderea pe care acestea o au în evaluarea fondului de comerţ din care fac parte. Cu cât valoarea fiecărei componente creşte, cu atât valoarea întregului se va augmenta, fondul de comerţ – garanţie a îndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate – va asigura protecţia creditorilor „securitizând” executarea creanţelor.

C.Supravieţuirea dihotomiei drept civil/drept comercial în dreptul privat român

75 A se vedea S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica „Drept comercial pentru învăţământul economic”, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, pg. 77-78.76 În acest sens a se vedea S. Cristea „Dreptul afacerilor”, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, pg. 85.77 A se vedea în acest sens, L. Herovanu „Dreptul român şi patrimoniul de afectaţiune” în R.D. nr. 6/2009, pg. 64 – 76, dar şi S. Cristea, op. cit., pg. 82 – 83.

30

Cauza care a determinat separarea între ramura dreptului civil şi cea a dreptului comercial nu a dispărut. Comerţul şi comercianţi au avut şi au nevoie de o reglementare specializată, chiar dacă, în doctrină s-a formulat opinia78 conform căreia „diferenţele faţă de dreptul civil nu au fost niciodată de substanţă, ci numai de nuanţă”.

Un argument legislativ în formarea menţinerii materiei dreptului comercial îl constituie chiar dispoziţiile Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, în sensul modificării unor legi comerciale speciale cum ar fi: Legea 31/1990 privind societăţile comerciale; Legea 26/1990 privind Registrul Comerţului; Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România; O.U.G. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă etc. fără însă să le abroge, aşa cum s-a întâmplat cu Codicele de comerţ din 1887.

-

78 În acest sens, P.C. Vlachide, op. cit., pg. 25.

31