CURS 2 SEMESTRUL I

ANALIZA PE BAZA BILANŢULUI FUNCŢIONAL

1. ÎNTEPRINDEREA ÎN CONCEPŢIE FUNCŢIONALĂ

Concepţia funcţională defineşte întreprinderea ca o entitate economică şi financiară asigurând, în raport cu dezvoltarea sa, anumite funcţii, cum ar fi: funcţia de consum, funcţia de producţie, funcţia de repartiţie, funcţia de investire şi dezinvestire, precum şi funcţia de finanţare.

În centrul analizei funcţionale se situează ciclul de producţie sau de exploatare cu cele patru faze: achiziţionarea şi stocajul materiei prime, fabricarea, stocajul produselor finite şi comercializarea, încasările din vânzări.

În faza de aprovizionare se constituie un stoc fizic de materii prime. Fluxurile reale de materii prime pot angaja, în contrapartidă, fluxuri monetare imediate (cazul plăţilor în numerar) sau decalaje (cazul cumpărărilor de credit). Decalajul dă naştere unui stoc financiar (datorii către furnizorii de exploatare), calificat drept o „rezervă de credit”, iar durata sa de disponibilitate constituie o sursă de finanţare, atât timp cât plata datoriilor nu este efectuată.

În faza de fabricaţie, stocurile reale de materii prime alimentează stocurile de producţie în curs de fabricaţie, care se transformă în produse finite. Dar producţia antrenează şi alte fluxuri reale de muncă, furnituri, energie, etc, evaluate în unităţi monetare ce se adaugă costului materiilor prime. Aceste „costuri adăugate” generează fluxuri monetare de contrapartidă imediate, sau decalaje. Dacă durata creditului furnizor depăşeşte durata stocajului materiilor prime, faza de fabricaţie poate fi parţial finanţată prin credit furnizor.

La sfârşitul procesului de producţie se constată un flux de produse finite, al cărui cuantum este reprezentat de ansamblul costurilor angajate în fabricaţie.

În următoarea fază, comercializarea, întreprinderea trebuie să finanţeze stocajul produselor finite, angajând şi cheltuieli de comercializare până la vânzarea acestora. Dacă vânzarea se face în numerar, fluxurile reale de ieşire sunt compensate imediat printr-un flux monetar de intrare. Dacă vânzarea se face pe credit, decalajul fluxurilor monetare dă naştere unui stoc financiar sub forma creanţelor asupra clienţilor. Acest stoc financiar poate fi considerat o „rezervă de credit” şi durata sa de indisponibilitate creează o nevoie de finanţare până în momentul încasării creanţei. Stingerea creanţelor reprezintă momentul trecerii către ultima fază a ciclului de exploatare.

În faza de încasare a creditelor-clienţi, banca poate facilita întreţinerea creditului clienţi, mobilizând sau răscumpărând creanţele asupra clienţilor

Fiecare stadiu al ciclului de exploatare este de fapt veriga unui lanţ funcţional propriu întregii organizări a întreprinderii. Cu toate acestea, în funcţie de natura activităţii economice, una sau două verigi ale acestui lanţ funcţional pot lipsi (cazul întreprinderilor de comerţ şi service).

Obiectivul prioritar al analizei funcţionale îl reprezintă tocmai impactul diferitelor operaţii ale întreprinderii asupra trezoreriei. Plăţile în numerar sunt operaţii cu incidenţă imediată asupra trezoreriei, în timp ce creditele acordate sau obţinute dau naştere unor decalaje între momentul efectuării operaţiilor şi cel al îcasărilor sau plăţilor propriu-zise. Apar astfel, decalaje de plăţi nefavoarbile sub forma stocurilor şi a creanţelor, din momentul plăţii aprovizionărilor şi cheltuielilor de producţie până în momentul încasării produselor vândute, iar în compensarea lor pasivele circulante generează decalaje de plăţi favorabile. Gruparea posturilor bilanţiere în vederea analizei se va baza pe legătura acestora cu ciclul de exploatare. Analiza operaţiilor de exploatare conduce în final la determinarea rezultatului brut al exploatării.

Operaţiile de încasări, sau de distribuire a veniturilor, independente de ciclul de exploatare, sunt circumscrise funcţiei de repartiţie şi influenţează prin soldul lor capacitatea de autofinanţare a întreprinderii.

Complementar acestor funcţii, operaţiile de investiţii şi de finanţare întregesc analiza financiară statică prin elaborarea tabloului de finanţare, care devine instrumentul central al analizei dinamice a echilibrului funcţional.

2. PREZENTAREA BILANŢULUI FUNCŢIONAL

Funcţia de investiţie grupează imobilizările necorporale, corporale şi financiare pe cele două categorii (de exploatare şi în afara exploatării), indiferent de durata lor de viaţă. Astfel, imobilizările în afara exploatării includ terenuri, clădiri anexe, ca şi participaţii, alte active financiare şi plasamente financiare, în timp ce imobilizările de exploatare cuprind totalitatea imobilizărilor utilizate în exploatare cum sunt construcţiile, maşinile, utilajele, etc.

Această funcţie stă la baza strategiei de reînnoire a echipamentelor, cât şi a opţiunilor de oportunitate ale dezvoltării, între investiţiile productive şi participaţiile financiare.

Imobilizările, regrupate prin funcţia de investiţie, constituie nevoi (alocări) stabile (aciclice) care în mod necesar sunt finanţate din resursele durabile (aciclice) existente în pasivul bilanţului.

Funcţia de finanţare regrupează posturile privind capitalurile proprii, datoriile financiare indiferent de scadenţa lor (împrumuturi obligatare, împrumuturile bancare, mai puţin creditele de trezorerie, exclusiv dobânzile aferente lor) ca şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli. Activele imobilizate fiind reţinute în activ

la valoarea lor brută, amortismentele şi provizioanele sunt asimilate resurselor proprii.

Această funcţie stă la baza strategiei optime de finanţare a întreprinderii, motivată de creşterea valorii acesteia prin reducerea costului mediu ponderat al capitalurilor.

Funcţiei de exploatare îi corespund fluxurile de aprovizionare, producţie şi vânzări, generatoare de stocuri reale şi financiare, care se reînnoiesc cu o anumită regularitate. Posturile de activ legate direct de operaţiile ciclului de exploatare (stocuri, creanţe, clienţi, cheltuieli de exploatare constatate în avans) constituie active circulante de exploatare (ACE), care, în mod normal, trebuie finanţate din datoriile de exploatare (DE).

Atât activele circulante, cât şi resursele pentru finanţarea lor, au caracter ciclic, recuperarea capitalurilor alocate şi reînnoirea surselor făcându-se după încheierea fiecărui ciclu de exploatare.

Toate celelalte posturi, reflectând operaţiuni diverse (creanţe diverse, capital social subscris şi nevărsat, ş.a.), sunt regrupate în categoria activ circulant în afara exploatării (ACAE), având corespondent în pasiv datoriile în afara exploatării (DAE), iar cele privind disponibilităţile băneşti (casa, banca şi creditele bancare curente), formează activul, respectiv pasivul de trezorerie.

Astfel structurat, bilanţul evidenţiază două categorii de utilizări în activ, una independentă de ciclul de producţie şi cealaltă legată direct de exploatare, iar în pasiv două categorii de resurse, respectiv resurse fără legătură cu exploatarea şi resurse generate direct de aceasta.

Rolul bilanţului funcţional în analiza financiară este nu numai de a permite aprecierea vulnerabilităţii structurii financiare a întreprinderii reflectată de evoluţia trezoreriei nete, dar şide a exprima interdepedenţa dintre structura financiară a întreprinderii şi natura activităţii sale.

3. ECHILIBRUL FINANCIAR FUNCŢIONAL

Analiştii financiari apreciază că nevoia de fond de rulment este indicatorul cel mai relevant al echilibrului functional întrucât pune în evidenţă acele nevoi ciclice neacoperite financiar din resursele temporare şi reînnoibile permanent în cadrul aceloraşi cicluri de exploatare. Această apreciere porneşte de la analiza calitativă a activităţii de exploatare, calitate apreciată prin capacitatea ciclului de exploatare de a-şi echilibra nevoile ciclice de resurse ciclice de capital. Partea rămasă nefinanţată ar trebui să fie mai mică sau cel mult egală cu fondul de rulment funcţional, altfel calitatea necorespunzătoare a ciclului de exploatare conduce la un dezechilibru funcţional care va afecta trezoreria întreprinderii.

Realizarea echilibrului funcţional este pusă în evidenţă de cele patru niveluri ale bilanţului funcţional şi anume: fondul de rulment pentru exploatare sau nivelul finanţării stabile, nivelul nevoii de fond de rulment pentru exploatare, pe de o parte, şi al nevoii de fond de rulment în afara exploatării, pe de altă parte, şi nivelul valorilor de trezorerie.

În optica funcţională, realizarea echilibrului financiar al întreprinderii nu presupune doar existenţa unui fond de rulment pozitiv ca marjă de siguranţă, ci a

unui fond de rulment acoperitor al nevoilor de finanţare ale ciclului de exploatare (stocuri+creanţe de exploatare – datorii de exploatare).

Surplusul resurselor durabile în raport cu valorile imobilizate reprezintă fondul de rulment funcţional sau fondul de rulment net global (FRNG) disponibil pentru finanţarea operaţiilor ciclului de exploatare. În acest caz relaţia de determinare a FRNG este:a)FRGN = resurse durabile – nevoi stabilesaub)FRGN = capitaluri permanente – activ imobilizat net

FRGN = (reurse durabile-amortizări)-imobilizări nete Aceeaşi valoare a FRGN este dată de mărimea nevoilor ciclice şi de trezorerie rămasă nefinanţată de resursele ciclice şi de trezorerie, stabilită conform expresiei: FRGN = (nevoi ciclice+nevoi de trezorerie) – (resurse ciclice+resurse de trezorerie)FRGN = (ACE+ACAE+D)-(DE+DAE+CT)

Dacă „FR disponibil” va fi superior sau inferior nevoilor angajate de exploatare („FR util”), întreprinderea va avea lichidităţi, sau va fi obligată să angajeze noi credite pe termen scurt pentru finanţarea nevoilor de exploatare.

Operaţiile de exploatare antrenează formarea nevoilor de finanţare, dar ele permit în acelaşi timp şi constituirea mijloacelor de finanţare. Din confruntarea globală a nevoilor cu mijloace de finanţare se degajă o nevoie de finanţare a ciclului de exploatare sau nevoie de fond de rulment. Nevoile de finanţare generate de ciclul de producţie sau „nevoile ciclice” corespund alocărilor de fonduri (blocarea lichidităţilor), pentru constituirea stocurilor şi creanţelor (creditelor acordate partenerilor debitori).

În compensarea acestor nevoi de finanţare, activitatea întreprinderii furnizează resurse reînnoibile pe măsura derulării ciclului de exploatare, respectiv „resurse ciclice” sub forma creditelor acordate de către furnizori (forma tipică de resurse ciclice).

Diferenţa dintre nevoile de exploatare şi în afara exploatării, pe de o parte, şi datoriile de exploatare şi diverse, pe de altă parte, constituie nevoia de fond de rulment totală (NFRT).

NFRT = nevoi ciclice - resurse cicliceÎn cazul în care stocurile, creanţele de exploatare şi diverse sunt

aproximativ egale cu datoriile de exploatare şi diverse, NFRT tinde către zero, sau devine negativă. Se vorbeşte astfel despre resursă în fond de rulment (RFR).

NFRT are două componente: Nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE); Nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE).NFRT = NFRE+NFRAENFRE = ACE-DENFRAE = ACAE-DAE.

Dacă activele circulante de exploatare depăşesc datoriile de exploatare nevoia de fond de rulment pentru exploatare evidenţiază capitalul investit de întreprindere peste nivelul celui atras din pasivele circulante. În acest context, NFRE capătă caracterul unei investiţii cu acelaşi titlu ca şi imobilizările de

exploatare (construcţii, echipamente, s.a.). Astfel, capitalul angajat de întreprindere apare în strânsă relaţie cu funcţiile principale pe care aceasta trebuie să le asigure şi se determină potrivit expresiei:

Capital angajat = imobilizări de exploatare + imobilizări în afara exploatării şi financiare + (NFRE+NFRAE) + disponibilităţi

Capital economic = imobilizări de exploatare + NFRECapital investit = imobilizări în afara exploatării + capital economicCapital angajat = capital investit + NFRAE + disponibilităţi

Egalitatea capitalului angajat în activ cu cel din pasivul bilanţului funcţional conduce la ecuaţia echilibrului funcţional. Astfel:

Capitalul angajat (total pasiv) = resurse proprii+ datorii pe termen lung + credite de trezorerie

Dar:Active imobilizate+NFRE+NFRAE+disponibilităţi = resurse proprii+datorii pe termen lung+credite de trezorerie

Prin gruparea termenilor rezultă:(NFRE+NFRAE) + (datorii pe termen lung-credite de trezorerie) == (resurse proprii+datorii pe termen lung) – active imobilizate

Adică:NFRT + TN = FRNG

Având în vedere reînnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor la un nivel determinat de ciclul de exploatare, putem asimila surplusul nevoilor ciclice neacoperit financiar de resursele ciclice de capital cu o nevoie de finanţare permanentă (permanent reînnoibilă), care este finanţată din fondul de rulment funcţional.

Din ultima relaţie se desprinde ideea că principala componentă a echilibrului funcţional este nevoia de fond de rulment, indicator dinamic a cărui mărime este dependentă de evoluţia cifrei de afaceri şi poate fi previzionată în funcţie de politica viitoare a conducerii întreprinerii privind vânzările. Dacă nu intervin modificări importante în structura resurselor şi nevoilor stabile, această interdependenţă prezintă o anume stabilitate, care permite întreprinderii să realizeze o previziune pertinentă a echilibrului funcţional.

În timp ce componentele nevoii de fond de rulment sunt legate de activitatea curentă şi în special de activitatea de exploatare, cele ale trezoreriei sunt legate de operaţiile financiare pe termen scurt realizate de întreprindere şi evidenţiate în ultimul nivel al bilanţului funcţional. Pe de o parte, acestea din urmă presupun mijloace de finanţare pe termen scurt solicitate de la bănci sau alţi parteneri financiari, deci „resurse de trezorerie”. Pe de altă parte, întreprinderea degajă excedente monetare care-i permit acoperirea diverselor „nevoi de trezorerie”. Aceste excedente de trezorerie pot fi plasate pe piaţa

monetară sau financiară, urmărindu-se procurarea unor valori mobiliare de plasament rentabile, uşor negociabile şi cu o bună reputaţie pe piaţa de capital.

Confruntarea nevoilor cu resursele de trezorerie evidenţiază situaţia trezoreriei nete.

În bilanţul funcţional, nivelul TN este dat de valoarea (diferenţa) activelor şi pasivelor de trezorerie excedentare şi creditele bancare curente, care nu se reînnoiesc automat cu fiecare ciclu de producţie.

TN = nevoi de trezorerie – resurse de trezorerieCu cât pasivele de trezorerie cresc, cu atât mai mult situaţia financiară a

întreprinderii devine vulnerabilă.Echilibrul funcţional are la bază relaţia fundamentală a trezoreriei, care se

determină pornind de la egalitatea dintre activul şi pasivul bilanţului funcţional:FRGN – (NFRE+NFRAE) = TN

Se constată că indicatorii NFR şi fondul de rulment vor înregistra valori diferite, datorită criteriilor diferenţiate care au stat la baza regrupării posturilor bilanţiere. Cu toate acestea, trezoreria întreprinderii nu este afectată.

Categoria resurselor durabile din bilanţul funcţional prezintă importanţă sub aspectul asigurării echilibrului stabil al înteprinderii. Noţiunea de echilibru stabil e diferită de regula echilibrului financiar minim, deoarece categoria utilizărilor stabile include şi o parte a NFR.

NFR pentru exploatare are un caracter dual incluzând o dimensiune structurală ce rezultă din natura activităţii şi condiţiile de exploatare şi una evolutivă determinată de volumul activităţii, fluctuaţia CA, a stocurilor, cât şi de variaţia creditelor clienţi şi a celor furnizori.Fiind echivalentă unui activ imobilizat, N FR trebuie finanţată de resursele durabile, mai concret de fondul de rulment funcţional care devine echivalent „finanţării stabile a NFR”. Nefiind constant, acest indicator (NFR), variază în timpul exerciţiului şi poate antrena, fie lichidităţi excedentare care apar temporar sub forma valorilor de trezorerie-activ, fie o insuficienţă a trezoreriei, care va trebui acoperită din credite bancare pe termen scurt. Această situaţie relevă vulnerabilitatea financiară a întreprinderii, iar creditele de trezorerie trebuie, în principiu, să fie limitate la acoperirea variaţiilor temporare ale NFR.

Există, astfel, şase ctaegorii de structuri funcţionale:1) NFR sunt finanţate în întregime din resursele stabile sau parţial din

resursele stabile şi resursele ciclice, a căror valoare totală permitedegajarea unei trezorerii pozitive.

2) Resursele stabile şi ciclice finanţează parţial NFR , diferenţa fiind acoperită din credite de trezorerie.

3) Credite bancare curente, dar şi resursele în fondul de rulment, finanţează o parte din activele fixe, NFR şi disponibilităţile.

4) Resursele induse de ciclul exploatării se adaugă surplusului de resurse permanente (FR pozitiv), pentru a finanţa nevoile ciclice şi a degaja un important excedent de lichidităţi.

5) Resursele în fondul de rulment acoperă parţial activele imobilizate, NFR, generând şi o trezorerie netă pozitivă.

6) Resursele durabile finanţând parţial activul imobilizat, insuficienţa lor este compensată de creditele furnizori, avansurile de la clienţi şi creditele bancare curente.

Sunt unele posibilităţi care pot conduce la degradarea echilibrului funcţional: Creşterea foarte rapidă şi nestăpânită a cifrei de afaceri; Creşterea insuficientă a cifrei de afaceri; Întârzierea executării investiţiilor; Acumularea pierderilor; Paradoxul reducerii activităţii.

Realizarea echilibrului funcţional ridică problema alegerii strategiei de finanţare a N FR: finanţare integrală cu fondui permanente (care presupune o lipsă de flexibilitate), sau parţială şi în completare cu resurse de scurtă durată. Se poate afirma că există o pare stabilă a NFR care trebuie, în principiu, să fie finanţată de fondurile permanente şi o parte aleatoare care poate fi finanţată de capitalurile provizorii. Strategia optimă de finanţare va fi cea care asigură cel mai scăzut cost al procurării capitalurilor.